|
Potrivit Art. 52 din Constituția României, republicată, (1)Persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim[1],
de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea
pagubei.
(2)Condițiile și limitele exercitării acestui drept
se stabilesc prin lege organică.
(3)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile
legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu
rea-credință sau gravă neglijență.
Răspunderea administrativă are prioritate
față de cea penală, că procedura prioritară este cea administrativă, iar nu cea
penală, abuzul funcționarilor publici trebuind sancționat în condițiile legii contenciosului administrativ
și nu potrivit legislației penale, prin infracțiunea de abuz in serviciu, dar
și că dispozițiile art. 297
alin. (1) C. pen.
au caracter subsidiar în raport cu cele ale art. 52 din Constituție, astfel încât aplicarea
prioritară a acestora și în cazurile prevăzute de norma constituțională
înseamnă o încălcare a principiului de rang constituțional al legalității pedepselor,
prevăzut de art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.
1. – Făcându-se
trimitere la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale[2]
, sub aspectul netemeinicie soluționării
laturii penale, într-o cauză[3], s-a susținut că prima instanță nu a analizat
dacă alte măsuri decât cele penale (civil, administrativ) nu ar putea asigura
în mod suficient solicitările părților civile. S-a susținut că, în speță,
operează răspunderea administrativă în afara dispozițiilor legale menționate
mai sus și stabilite și de Curtea Constituțională și pentru faptul că
inculpata, având calitatea de primar, potrivit art. 21 alin. (2) (1) din Legea nr. 205/2001 (text introdus prin
Lega nr. 74/2012) stă în judecată ca reprezentant legal și nu în nume
personal”. Inculpata nu a vândut cele două suprafețe de teren în nume
propriu cum reclamă părțile civile și cum se reține în rechizitoriu ci ca
reprezentant legal al UAT Gârcina ducând la îndeplinire cele două hotărâri,
obligație prevăzută in art. 61 din Legea nr. 215/2001.
Apelanta
inculpată a arătat că după publicarea Deciziei nr. 405/2016, s-a cristalizat în
practica judiciară opinia dominantă cum că atribuția încălcată de funcționar,
pentru a fi menținută sub sfera ilicitului penal, trebuie să fie una specifică
funcției și nu e suficient a fi o atribuție cu caracter general. Or, obligația
de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului printre
care evident și dreptul de proprietate (garantat de Constituție și de reglementările din C. civ.) sunt obligații
generale ce incumbă nu numai primarului prin natura funcției sale, ci oricărui
cetățean al Românei și nu numai.
Curtea a
constatat că potrivit art. 61 alin. (1)
din Legea nr. 215/2001
“primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică.” La alin. (2)
se prevede că “primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în
aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și
ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile
necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu
caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților
administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor
consiliului județean, în condițiile legii.
Interpretând
gramatical dispozițiile alineatului 3 cu trimitere la alineatul 2, Curtea a
constatat că primarul asigură “respectarea drepturilor și libertăților
individuale, și punerea în aplicare a legilor, decretelor. . .
Într-adevăr,
potrivit art. 1
alin. (1) din Legea nr.
554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al
său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate
adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea
actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea
pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și
public.
În mod cert,
legalitatea unei hotărâri, pronunțată de consiliul local al unei unități
administrativ teritoriale locale, constituie o chestiune prealabilă de natură
civilă ce cade în competența instanței civile de contencios administrativ.
Potrivit art. 52 alin. (1) C. pr. pen. , instanța
penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării
cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei
instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține
organelor judiciare. Chestiunile extrapenale de a căror soluționare depinde
rezolvarea unei cauze penale se numesc chestiuni prealabile. Din această
rezultă că o chestiune prealabilă trebuie să fie, în primul rând, de altă materie juridică decât cea penală
iar în al doilea rând, chestiunea prealabilă trebuie să fie esențială pentru
rezolvarea corectă a cauzei penale. Dispoziția prevăzută în art. 52 C. pr. pen. instituie o prorogare de competență, deoarece
instanței penale i se extinde puterea de a soluționa și o chestiune prealabilă,
de regulă de competența instanței civile. Dacă competența de rezolvare a
acestei chestiuni prealabile ar fi revenit instanței penale, aceasta ar fi
trebuit să respecte regulile și mijloacele de probă privitoare la materia
căreia îi aparține această chestiune prealabilă, cum ar fi cel prevăzute de legea contenciosului administrativ,
legea administrației publice locale, C. civ. etc.
Apelanta
inculpată a susținut că “asigurarea respectării drepturilor și libertăților
fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 nu sunt
sarcina de serviciu ale primarului. Asigurarea respectării drepturilor și
libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 revine
Guvernului și tuturor autorităților cu titlu general.
Așa cum s-a reținut
și “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor
ce sunt prevăzute atât în Constituție,
cât și în Legea nr.
215/2001 sunt sarcini de serviciu ale primarului”. În plus,
funcționarul public este în exercițiul atribuțiilor de serviciu atunci când
desfășoară activități legate de îndatoririle sale de serviciu. De regulă aceste
activități se desfășoară la locul unde trebuie îndeplinit actul și în timpul
orelor legale de serviciu, condiții care sunt îndeplinite în cauză.
În cuprinsul
căii de atac formulată de inculpata A., prin prisma cazului de casare prevăzut
de art. 438
alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. ,
s-a arătat, în esență, că a fost condamnată pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală, având în vedere că, raportat la Deciziile nr.
405/2016 și nr. 392/2017, au fost dezincriminate faptele de abuz în serviciu
pentru care a fost condamnată în condițiile în care în rechizitoriu nu au fost
indicate textele legale încălcate, atribuțiile de serviciu ce izvorăsc din lege
și nici eventuala conduită ce nu ar fi atras incidența normei penale. Mai mult,
vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, se putea
produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește
atribuțiile sale legale, astfel încât nu există legătură de cauzalitate între
acțiunea invocată și respectiva vătămare. Pe de altă parte, s-a mai arătat că
părțile civile, dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, trebuiau să
se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor
hotărâri, iar dispozițiile art. 297
alin. (1) C. pen.
și ale art. 246
C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale
art. 52 din Constituția României, astfel încât în
cauză, raportat și la prevederile art. 21 alin. (2), (1) din Legea nr. 205/2001, operează doar
răspunderea administrativă.
Raportat de
criticile aduse deciziei de condamnare de către recurenta inculpată, întemeiate
pe cazul de casare prevăzut de art. 438
alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. ,
Înalta Curte reține că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație,
se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de
apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.
Astfel, pornind
de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433
C. pr. pen. , potrivit
căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte
menționează că pentru a verifica dacă inculpata a fost condamnată pentru o
faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere
situația de fapt deja stabilită de instanța de apel – care nu poate fi
schimbată.
Având în vedere
criticile recurentei inculpate ce au vizat, din perspectiva Deciziilor Curții
Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017, inexistența unei suprapuneri a
situației de fapt pe elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în
serviciu, astfel cum este reglementat de norma de incriminare după adoptarea
respectivelor hotărâri, acestea pot fi circumscrise punctului 7 al articolului 438
C. pr. pen. , fapta nu
este prevăzută de legea penală.
În hotărârea
prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că
efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării
textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Totodată, atunci
când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este
întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei
sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și a constatării
neconstituționalității normei. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității
unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în
integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea
neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme
din norma de incriminare care determină existența unor variante de
incriminare), împrejurare în care, constatarea neconstituționalității are ca
efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios
constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.
Raportând
considerentele teoretice anterior menționate la prezenta speță, Înalta Curte
constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpata
A. fiind condamnată pentru săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu în
forma încălcării legislației primare, respectiv Legea nr. 215/2001, dar și
dispozițiile vechiul C. civ.,
instanța de apel menționând, în cuprinsul hotărârii, dispozițiile legale
încălcate prin nerespectarea atribuțiilor sale de serviciu.
Împrejurarea că
în actul de sesizare, emis anterior publicării în Monitorul Oficial al României
a Deciziilor nr. 405/2006 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, nu au
fost făcute precizări cu trimitere la dispozițiile legale încălcate, nu pot
conduce la aprecierea că atribuțiile de serviciu încălcate de inculpată nu se
regăsesc într-o prescripție normativă cu caracter previzibil, în condițiile în
care faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată au fost descrise
în rechizitoriu; atât elementele ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii
de abuz în serviciu – prin indicarea actelor întocmite și atribuțiilor de
serviciu încălcate, a prejudiciului/vătămărilor cauzate, a folosului necuvenit
realizat, cât și cele pe latură subiectivă – cu indicarea cunoașterii
aspectelor încălcate și a legăturii de cauzalitate între acțiunile de încălcare
a atribuțiilor și vătămarea intereselor părților civile, care denotă intenția
inculpatei în comiterea faptelor. Mai mult, criticile recurentei privind neclaritatea
sau ambiguitatea rechizitoriului au format obiectul procedurii de cameră
preliminară.
Pe cale de
consecință, față de elementele faptice stabilite definitiv de instanța de
control judiciar și având în vedere considerentele Deciziilor nr. 405/2016 și
nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, Înalta
Curte apreciază ca fiind neîntemeiată critica recurentei inculpate A. în sensul
dezincriminării faptelor de abuz în serviciu, reținute de cele două instanțe
în sarcina sa, soluția de condamnare în baza art. 246
C. pen..(1969) cu
aplicarea art. 132 din Legea nr.
78/2000 și art. 5 alin. (1) C. pen.[4]
În susținerea
cazului de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438
pct. 7 C. pr. pen. ,
inculpata A. a mai invocat și faptul că nu există legătură de cauzalitate între
acțiunile sale și vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de
sesizare, întrucât acesta se putea produce prin adoptarea hotărârilor de
consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, că părțile
civile trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru
anularea acelor hotărâri dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse,
dar și că dispozițiile art. 297
alin. (1) C. pen.
și ale art. 246
C. pen. (1969) au caracter
subsidiar față de cele ale Legii nr.
554/2004 și ale art. 52
din Constituția României,
astfel încât operează doar răspunderea administrativă.
Astfel, așa cum
s-a menționat și anterior, instanța de casare nu judecă procesul propriu zis,
respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică
exclusiv, în drept, dacă hotărârea atacată este corespunzătoare, numai în
limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 438
C. pr. pen.
Prin urmare,
limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict
prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură
penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea
recurată, ci numai acelea care corespund unui dintre cazurile de casare prevăzute
de lege, iar criticile recurentei nu se încadrează în cazul de casare prevăzut
de art. 438
alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. ,
neputând fi valorificate în contextul vreunuia dintre celelalte temeiuri de
casare reglementate de art. 438
C. pr. pen.
În raport de
aceste considerente, Înalta Curte constatând că în cauză nu este incident cazul
de casare prevăzute de art. 438
alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. ,
în temeiul art. 448
alin. (1) pct. 1 C. pr. pen. ,
va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A.
împotriva deciziei penale nr. 1317 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea
de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie[5].
2. – Activitatea
jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin
disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă,
concretizate în prejudicii materiale sau morale justițiabililor sau altor
persoane, efecte care cad sub incidența legii civile.
Acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și
principiul răspunderii civile delictuale. Pârâtul statul român nu poate fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun
al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ
patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat
reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite, iar în speță,
în mod cert, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte
proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor
imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea
drepturilor subiective ale reclamantei[6].
Nici
răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reținută,
deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul
să aibă calitatea de comitent al
magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport
de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a
atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii
civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege[7].
Instanța de
fond a reținut, de asemenea, că art. 52 alin. (3) din Constituția României stabilește răspunderea patrimonială a statului
pentru prejudiciile cauzate prin erori
judiciare, aceeași prevedere fiind preluată și de art. 96 alin. (1)
din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și
completările ulterioare (Legea nr.
303/2004)[8].
Din interpretarea a contrario a
textului art. 52
alin. (3) din Constituția României,
republicată, precum și din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituție, în integralitatea sa, prima
instanță a reținut că, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile
menționate în titlul III capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la
răspundere decât în cazul
vătămărilor cauzate prin erori judiciare.
Așadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru
prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare
la răspunderea pentru erorile judiciare, iar
nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.
Or, vătămarea
invocată de reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de
“eroare judiciară”, noțiune al cărei conținut rezultă din
interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și
(4) din Legea nr.
303/2004 și art. 538
și 539 C. pr. pen. ; în dreptul intern nu
există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru
fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii (subl. ns. – D. C.) [9].
Prin urmare,
statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al
înfăptuirii justiției și de titular al acțiunii penale, a pierdut procesul
penal, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească persoana care a fost
achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul
de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală,
cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată în cadrul dosarului
de urmărire penală.[10]
De altfel,
procurorul, subiectul activ principal al acțiunii penale, este un reprezentant
al statului, iar răspunderea statului
este una obiectivă, întemeiată pe obligația de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a
justiției.
Reglementarea
legală care stabilește cazurile ce reprezintă erori judiciare, pentru care se
poate angaja răspunderea statului, o constituie art. 504
C. pr. pen. , raportat la art. 52
alin. (3) din Constituție; legiuitorul a stabilit așadar răspunderea
statului, limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale[11].
Astfel, este nejustificată în acest caz antrenarea răspunderii
statului pe temeiul răspunderii civile delictuale, așa cum s-a reținut constant
în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție[12] .
Este, de
asemenea, de menționat și Decizia nr. 45 din 10 martie 1998[13],
prin care instanța de contencios
constituțional a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost
sesizată, constatând că “dispozițiile art. 504
alin. 1 din Codul de
procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu
limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în
procesele penale, potrivit art. 48
alin. (3) din Constituție“.
Procesul penal
fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276
alin. (6) C. proc. pen, , fiind
îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, prevăzute de art.
32
alin. (1) C. pr. civ., inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a
statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un
raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat și reclamant.
Chiar dacă
statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de
“parte”, acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit
neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanțial pentru obligarea la
plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.
Temeiul
răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții,
culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat.
Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credință, însă, fără discuție,
statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în
judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există.
În doctrină s-a
considerat că acordarea cheltuielilor de
judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale, iar
cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui
o sancțiune procedurală, având și rolul de a despăgubi partea care a câștigat
procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.
În alte
cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe și
explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui
subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului
care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanțelor penale, este justă
aplicarea dispozițiilor art. 453
C. pr. civ. , ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca
titular al acțiunii penale și ca subiect rezidual al acestei acțiuni,
exercitate prin procuror.
Cu referire la
problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării
cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal – privite ca
prejudiciu material – în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, și
a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puține soluții
punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim:
– Decizia nr.
422 din 17 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție –
Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care, admițându-se recursul
statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a stabilit că instanța de
apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a soluționat acțiunea pe
temeiul art. 998–999
C. civ., deși trebuia să judece având în vedere conținutul dispozițiilor art. 504
C. proc. pen,, referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare în
procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte. S-a statuat,
deopotrivă, că instanța de apel a stabilit greșit că dispozițiile art. 504
din Codul de procedură penală
ar constitui o aplicație concretă a principiilor răspunderii civile delictuale,
deoarece s-ar induce ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată.
În acest caz, instanța de apel admisese în parte acțiunea reclamantului,
stabilind, în raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții
Constituționale, că limitarea cazurilor de răspundere a statului la cele două
situații prevăzute de art. 504
din Codul de procedură penală
nu este constituțională, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constituția României, care, în acord cu
dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor
omului, instituie o răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile
cauzate prin orice eroare săvârșită în procesele penale;
– Decizia nr
6076 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție –
Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a statuat că statul
român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, înglobând
cheltuielile efectuate într-un proces penal, numai în limitele și în situațiile
prevăzute de art. 504
C. pr. pen. , iar nu pe temeiul art. 998–999
C. civ. , precum și pentru alte situații,
neprevăzute în textul citat în Codul de procedură penală.
În acest caz, reclamantul pretindea de la statul român atât despăgubiri
materiale, cât și daune morale
pentru trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracțiunii de mărturie
mincinoasă, ulterior, dovedindu-se nevinovăția sa și fiind achitat definitiv.
Instanța a apreciat în acest caz că actele procedurale săvârșite de organele de
urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, deoarece pe
întreaga durată a procesului penal persoana beneficiază de prezumția de
nevinovăție, care s-a concretizat prin achitarea definitivă a inculpatului.
Prevederile art
1357
C. civ. nu pot fi invocate atât timp cât
există dispoziții legale exprese
aplicabile reparării pagubei materiale și daunelor morale, numai în cazul
condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertății în mod nelegal,
respectiv art. 504–507
din Codul de procedură penală;
– Decizia nr
3529 din 3 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția
I civilă, prin care a fost admis recursul statului român, a fost modificată
decizia pronunțată în apel și menținută soluția de respingere a cererii ca
inadmisibilă, reținându-se că răspunderea statului nu poate fi antrenată decât
în condițiile art. 504
C. pr. pen. și, în situația în care nu sunt întrunite
aceste dispoziții legale, “răspunderea statului pentru fapta proprie nu
poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de
raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare,
prevalente, în virtutea principiului specialia
generalibus derogant“. În această cauză, reclamantul a solicitat,
într-un proces civil, obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru
prejudiciile materiale suferite – compuse, între altele, și din onorariile
achitate avocaților pe parcursul procesului penal – pentru faptul de a fi fost
trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârșirea infracțiunilor
de fals, uz de fals și mărturie mincinoasă, procesul penal fiind finalizat cu o
hotărâre de achitare, fără ca acesta să fi fost supus pe durata procesului
vreunei măsuri privative or restrictive de libertate sau să se fi pronunțat
vreo hotărâre de condamnare; temeiul de drept al pretențiilor civile a fost
fondat pe dispozițiile art. 998–999
din Codul civil[14].
3. – Într-o
altă speță, nu sunt îndeplinite condițiile
pentru ca Statul să răspundă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504–506
C. pr. pen. , deoarece
reclamanta nu a dovedit că s-ar încadra în vreuna dintre variantele normative
ale textelor legale menționate[15].
Instanța a reținut
că, atât în cererea introductivă, cât și în cererea precizatoare din data de 13
decembrie 2010 reclamanta a invocat ca temei juridic, dispozițiile art. 504
– 506
C. pr. pen. și art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului În cererea precizatoare menționată și în răspunsul la
întâmpinare depus de reclamantă au fost invocate dispozițiile art. 998
– 1000 C. civ.
și dispozițiile art. 5 § 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel,
reclamanta nu a fost condamnată prin hotărâre penală definitivă, pentru ca
ulterior să fie achitată printr-o altă hotărâre penală definitivă. Din contră,
prin Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a
dispus achitarea definitivă a reclamantei pentru infracțiunea de abuz în
serviciu. Faptul că într-un prim ciclu procesual, prin hotărâri nedefinitive,
reclamanta a fost condamnată, nu este relevant, deoarece în al doilea ciclu
procesual, aceasta a fost achitată atât în primă instanță de către Judecătoria
Sinaia, cât și în apel, de către Tribunalul Prahova, soluția de achitare fiind
menținută, după cum s-a arătat, inclusiv în recurs.
Pentru a hotărî
astfel, instanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504
– 506
C. pr. pen. , în nici una
dintre variantele normative cuprinse în acestea, și anume, condamnare greșită
prin hotărâre definitivă, respectiv reținere sau arestare nelegală. În consecință,
Statul nu poate răspunde față de reclamantă pentru eroare judiciară în condițiile
art. 504
– 506
C. pr. pen.
Chiar dacă se
acceptă că pot exista și alte forme de eroare judiciară decât cele prevăzute în
art. 504
– 506
C. pr. pen. , respectiv că
statul răspunde pentru orice eroare judiciară, nu se poate accepta că există eroare judiciară în cazul persoanei
care la sfârșitul procesului este declarată nevinovată. O astfel de
interpretare ar însemna că orice hotărâre penală de achitare este o eroare
judiciară. Or, aflarea adevărului este
scopul procesului penal iar adevărul, chiar din perspectivă exclusiv juridică,
nu poate fi considerat o eroare.
Articolul 52
alin. (3) din Constituție prevede că
statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare,
dar această răspundere trebuie să fie stabilită în condițiile legii. Cel care
consideră că legile prin care se stabilește răspunderea statului sunt neconforme
cu dispozițiile constituționale poate invoca excepția de neconstituționalitate
dar nu poate solicita ca litigiul să nu fie soluționat conform legilor în
vigoare.
Răspunderea
Statului prin B. pentru faptă proprie în condițiile art. 998
– 1000 C. civ.
presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile
delictuale, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Astfel, reclamanta nu a dovedit
că Statul Român prin B. ar fi săvârșit o faptă ilicită în procesul penal
finalizat prin pronunțarea hotărârii de achitare definitivă a reclamantei
(Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești).
Apelantul pârât
Statul Român prin B. și apelantul C. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București
au arătat, cu trimitere la practica judiciară relevantă, că „statul răspunde
pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul
și în situațiile prevăzute de art. 504
și urm. C. pr. pen. ,
iar nu în temeiul art. 998
– 999 C. civ.,
sau a altor situații neprevăzute în textul citat C. pr. pen. ” (Decizia nr.
6976 din 9 decembrie 2004, nr. 422 din 19 ianuarie 2006 pronunțate de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).
„Prin urmare,
dacă asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă,
privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate în
mod strict, în cuprinsul art. 136
C. pr. pen. , ci numai în
măsura suspendării de drept din funcție, conform prevederilor legii pentru
organizare judecătorească, nu sunt incidente – în acțiunea în despăgubiri –
nici dispozițiile art. 504
și urm. C. pr. pen. și nici prevederile dreptului comun din
materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998
– 999 C. civ.”
(Decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă).
Nuanțând practica
instanței supreme prin raportare la datele concrete ale speței, Curtea de Apel
precizează că instanța de la Strasbourg
recunoaște existența unei răspunderi patrimoniale directe a Statului pentru
situații procesuale, care, deși nu se circumscriu sferei erorilor judiciare, au
ca rezultat prejudicierea unor persoane. Astfel, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului i-a acordat reclamantei A. compensații în sumă de 3600 euro,
urmare a constatării încălcării de către Statul Român a art. 6 § 1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul duratei procesului penal (s-a avut
în vedere atât durata urmăririi penale din Dosarul de urmărire penală nr.
x/P/1997, cât și dosarele din fața diverselor instanțe, până la momentul anului
2008, când s-a pronunțat decizia penală de achitare definitivă la care ne-am
referit anterior).
Referirea la
hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lörincz și
alții împotriva României din data de 2 octombrie 2012, (prin care i-au fost
acordate reclamantei compensații[16]
) este relevantă, deoarece în prezenta cauză, reclamanta a solicitat
despăgubiri, inclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal. Or, deși
Statul răspunde direct și patrimonial pentru
nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului (întrunirea
elementelor răspunderii civile delictuale fiind demonstrată prin însăși decizia
Curții Europene a Drepturilor Omului menționată), Curtea de Apel reține că,
în speță, Statul nu trebuie și nu poate fi obligat să repare încă odată (subl. ns. – D. C.
!!!???) prejudiciul pe care l-a reparat Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
În lipsa unei
prevederi legale exprese, răspunderea Statului prin B., pentru formularea de către titularul acțiunii penale a unei acuzații nedrepte
în materie penală, aspect care nu a fost susținut in terminis de către reclamantă, nu poate fi tratată ca o
răspundere pentru faptă proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei
persoane. Antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se
dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana
celui care a formulat acuzația nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a
realizat în speță.
O altă critică
se întemeiază pe dispozițiile art. 304
pct. 9 C. pr. civ. ,
în sensul că hotărârea este luată cu aplicarea greșită a legii, sub trei
aspecte: aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999
C. civ., neinvocarea
duratei procesului penal și inaplicabilitatea art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Instanța de
apel a arătat că dispozițiile art. 998-999
C. civ. nu pot constitui
temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, citând
în acest sens mai multe decizii ale Înaltei Curți. Pot exista și alte forme de
erori judiciare în afara celor prevăzute de art. 504–506
C. pr. pen. , dar nu se
poate reține că există eroare judiciară la capătul unui proces în care persoana
este declarată nevinovată.
Reclamanta a
arătat că a solicitat repararea producerii unor prejudicii generate de săvârșirea
unor fapte ilicite, constând în derularea unor proceduri judiciare în trei
dosare penale pe o durată de 12 ani. În acest context este nerelevant dacă
procedura judiciară poate fi calificată drept o eroare judiciară, trebuia însă
verificat dacă faptele deduse judecății, raportate la temeiul de drept invocat,
respectiv art. 998-999
C. civ., constituie fapte
ilicite.
Jurisprudența Înaltei Curți nu este relevantă în
această speță, deoarece privește erorile judiciare întemeiate pe art. 504
C. pr. pen.
Dacă nu se
stabilește săvârșirea unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece
înseamnă că legea a fost respectată și procesul s-a conformat cerințelor de
drept.
Este relevantă
reglementarea prevăzută în art. 96 din Legea nr. 303/2004,
potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare. (…). Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele
penale sunt stabilite de codul de
procedură penală.
Practica
judiciară este constantă sub acest aspect, regăsindu-se în jurisprudența instanței
supreme prin Deciziile nr. 422 din 17
ianuarie 2006 și 3371 din 13 iunie 2013 – în cauzele respective s-a statuat
fără putință de tăgadă că dispozițiile art. 998-999
C. civ. nu pot constitui
temei pentru răspunderea patrimonială a statului. De altfel, dacă nu s-a
constatat existența unei erori judiciare, atunci nu poate fi identificată o
faptă ilicită, pentru că prin ipoteză, înseamnă că legalitatea în cadrul
procesului penal a fost respectată.
Statul este o
ficțiune juridică menită să asigure respectarea ordinii de drept prin organele
sale, prevăzute de Constituție
și prin aplicarea legilor emise de Parlament. În consecință, statul nu poate fi
personificat de maniera susținută de reclamantă pentru a săvârși o faptă
ilicită de natură să producă prejudicii materiale și morale unei persoane
fizice.
Este
neîndoielnic că pe parcursul mai multor ani de urmărire penală urmată
trimiterea în judecată, o persoană poate fi afectată pe multiple planuri, însă
acest lucru nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului,
dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare în procesul penal.
Reiterăm argumentul că în situația dedusă judecății, se prezumă legalitatea
procesului penal, incluzând și urmărirea penală.
În ceea ce
privește durata procesului penal, pentru acest aspect reclamanta a fost
despăgubită, ca urmare sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza
Lörincz contra României.
Un element
important al statului de drept este acela că organele statului trebuie să fie
înființate prin lege, să funcționeze în virtutea legii și a statutelor de funcționare
și corelativ acestor aspecte, răspunderea statului, prin organele sale poate fi
antrenată numai dacă există temei legal. Or, în măsura în care nu s-a
demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din
organele statului, atunci nu există temei pentru răspunderea patrimonială,
pentru că nu există o faptă nelegală ( deci fapta ilicită nu există, ca premisă
a răspunderii).
Dacă se susține
că reclamanta a fost urmărită penal cu
rea-credință, ceea ce în sine, constituia săvârșirea infracțiunii de
represiune nelegală, atunci trebuia sesizat Parchetul, pentru că ordinea de
drept presupune că infracțiunile sunt cercetate de Parchet, iar persoanele
vinovate sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unor fapte penale.
Aspectele
invocate în recurs referitoare la săvârșirea unor abuzuri de către organele de
urmărire penală nu au fost demonstrate, astfel încât nu există temei pentru
antrenarea răspunderii statului pentru eventualele prejudicii cauzate
reclamantei.
În ceea ce
privește încălcarea drepturilor omului, pentru ca instanța să procedeze la
acordarea unui remediu efectiv trebuie, conform normei constituționale (art. 20 alin. (2) din Constituția României), să constate care
sunt acele dispoziții de drept care sunt în contradicție cu tratatele internaționale
în această materie[17].
4. – Într-un alt caz, prima instanță
a reținut că prin cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a
fost precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român,
prin B., la plata de despăgubiri în cuantum de 5 milioane euro, pentru erorile
judiciare săvârșite în mai multe procese penale și civile, invocând ca temei de
drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Reclamantul a
susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale și civile în care a
fost parte, fără a preciza în concret numărul hotărârilor pronunțate în cauzele
respective, fără a depune la dosar respectivele hotărâri și fără a preciza în
ce constau erorile judiciare săvârșite.
Cu privire la
răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale,
tribunalul a reținut că aceasta intervine în condițiile prevăzute de art. 504
C. pr. pen. Reclamantul nu a probat faptul că ar fi fost
condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre
definitivă de achitare și nici că ar fi fost privat de libertate în mod
nelegal, iar nelegalitatea privării de libertate a fost stabilită prin ordonanța
procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a
măsurii privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței de
achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii
privative de libertate.
În ceea ce
privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte
procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4)
din Legea nr. 303/2004,
doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă,
răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului
pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă
este de natură să determine o eroare judiciară.
Recurentul a
solicitat antrenarea răspunderii Statului Român și plata de despăgubiri pentru
nelegala soluționare a cauzelor sale pe parcursul derulării litigiilor anterior
menționate.
Curtea de apel
a reținut că răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor pentru erorile
judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele
penale este reglementată de Legea nr.
303/2004 și de C. pr. pen.
Din analiza
textelor de lege, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004,
temeiul de drept invocat de către reclamant și art. 504
C. pr. pen. , în forma în
vigoare la data sesizării instanței rezultă că pot fi formulate două acțiuni cu
titulari diferiți, având cauze juridice
distincte și anume: – acțiunea în despăgubiri formulată de partea care a
fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate
avea ca temei atât dispozițiile art. 504
C. pr. pen. , cât și art. 96 alin. (1) și
(4) din Legea nr.
303/2004; – acțiunea în regres
a statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii
în despăgubiri formulată de parte.
Prin urmare,
instanța de apel a statuat că angajarea răspunderii statului pentru erorile
judiciare săvârșite în procesele penale poate fi avea loc doar în cazurile unei
condamnări definitive a unei persoane nevinovate sau unei arestări nelegale a
unei persoane. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, că
s-ar afla într-una din aceste situații (să fi fost condamnat sau arestat).
Cât privește
angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale,
Curtea de apel a reținut că aceasta poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în
prealabil, printr-o hotărâre definitivă,
răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau
procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă
această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, reclamantul
nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, existența unei/unor asemenea
hotărâri.
Față
considerentele expuse instanța de apel, reținând temeinicia și legalitatea
hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, a respins apelul, ca
nefondat.
În recurs, s-a susținut
că este îndreptățit la despăgubirile pe care le-a solicitat în prezenta
cauză prin raportare la prevederile Constituției
României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei asemenea acțiuni
de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unuia dintre
magistrații care au judecat cauza.
Critica
recurentului nu este fondată.
Antrenarea
răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504
C. pr. pen. reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor
privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate
definitiv și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei. Instanța
de apel a reținut corect faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în
temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de
lege.
Pe de altă
parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că angajarea răspunderii
statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale
poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre
definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau
procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă
această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În speță,
reclamantul nu a afirmat și nu a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri,
astfel încât s-a reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale impuse de
textul normativ.
Afirmația
recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile constituționale,
iar legea fundamentală nu condiționează promovarea unei acțiuni de angajare a
răspunderii statului pentru erorile săvârșite de magistrați de existența unei
hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unui magistrat, nu poate fi
primită.
Răspunderea
pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată principial
în art. 52 alin. (3)
din Constituția României.
În acest
context, instanțele de fond au reținut în mod corect că textul constituțional este dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor care cuprinde condițiile imperative
pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori
judiciare în general, precum și regulile aplicabile în materie în cazul
erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. În ce privește
cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului
cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, prevederile art. 96 din legea specială
se completează cu reglementările art. 504–507
C. pr. pen.
Contrar susținerilor
recurentului, Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor condiționează
exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate pentru antrenarea
răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât
cele penale de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi
statuat, în prealabil, în privința răspunderii penale sau disciplinare, după
caz, a magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului,
faptă de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, în cadrul unei acțiuni
în despăgubiri fundamentată pe un atare
temei juridic, reclamantul trebuie
să dovedească existența condițiilor angajării răspunderii civile delictuale,
precum și a unor condiții impuse de norma specială, respectiv să existe o
hotărâre definitivă care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară,
după caz, a judecătorului sau procurorului, respectiv ca eroarea pretinsă să se
fi produs în timpul unei proceduri judiciare.
Or, în speța de
față, recurentul nu combate în vreun fel argumentele și soluția instanței de
apel relativ la inexistența condițiilor angajării răspunderii civile a
statului, respectiv neîntrunirea condiției referitoare la existența unei
hotărâri de atragere a răspunderii penale sau disciplinare a unor judecători
sau procurori pentru fapte săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului
său. Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii introductive este Constituția României și nu dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor nu poate fi primită atât timp cât
răspunderea Statului este circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor,
dispoziția constituțională de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la
stabilirea răspunderii statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul
neaflându-se în vreuna din situațiile expres reglementate de lege care să-i
justifice prezentul demers judiciar[18].
Titlul IV al
Legii nr. 303/2004[19]
reglementează Răspunderea judecătorilor și procurorilor. Potrivit Art.
94, Judecătorii
și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.
Articolul 96 dispune că (1)Statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii şi nu înlătură răspunderea
judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, şi-au
exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției
acestora de la art. 991.
(3)Există eroare judiciară
atunci când:
a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu
încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material şi procesual, prin
care au fost încălcate grav drepturile, libertățile şi interesele legitime ale
persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale
de atac ordinară sau extraordinară;
b)s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident
contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în
cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile şi interesele
legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de
atac ordinară sau extraordinară[20].
(4)Prin Codul de procedură civilă şi Codul de
procedură penală, precum şi prin alte legi speciale pot fi
reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.
(5)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu
acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor
Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui
circumscripție domiciliază reclamantul.
(6)Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se
efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii
judecătorești definitive.
(7)În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate
în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza
Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de
judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau
gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea
nr. 317/2004,
republicată, cu modificările ulterioare.
(8)Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în
regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului
consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei
evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării
de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.
Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării
raportului Inspecției Judiciare.
(9)Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță,
secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care
judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres îşi
exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă
aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la
alegerea reclamantului.
(10)Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita
calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație
şi Justiție.
(11)Consiliul
Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în
vigoare a prezentei legi, condiții,
termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a
judecătorilor şi procurorilor[21]. Asigurarea va fi
acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate
să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului
sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu
rea-credință sau gravă neglijență[22].
Art. 97
(1)Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct
sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu
activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor,
încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea
de către aceștia a unor abateri disciplinare.
(2)Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție
soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor
legale de atac.
În Capitolul II
este reglementată Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor
Art. 98 (1)Judecătorii și procurorii
răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și
pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
(2)Răspunderea disciplinară a judecătorilor și
procurorilor militari poate fi angajată numai potrivit dispozițiilor prezentei legi.
Constituie
abateri disciplinare (Art. 99 ):
a)manifestările care aduc atingere onoarei sau probității
profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara
exercitării atribuțiilor de serviciu;
b)încălcarea prevederilor legale referitoare la
incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;
c)atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor
de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului
în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili
ori reprezentanții altor instituții;
d)desfășurarea de activități publice cu caracter politic
sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de
serviciu;
e)refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile,
concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;
f)refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de
serviciu;
g)nerespectarea de către procuror a dispozițiilor
procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;
h)nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a
dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori
întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i)nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când
judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege
pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate
de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;
j)nerespectarea
secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest
caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință
în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile
legii, dacă fapta nu constituie infracțiune[23];
k)absențe nemotivate de la serviciu, în mod
repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a
parchetului;
l)imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m)nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori
deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de
conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter
administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n)folosirea funcției
deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau
intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea
rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor
persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii,
dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni[24];
o)nerespectarea
dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor[25];
p)obstrucționarea activității de inspecție
a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q)participarea directă sau prin persoane interpuse la
jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru
care nu este asigurată transparența fondurilor;
r)neredactarea
sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale
procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege[26];
s)utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul
hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori
motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze
prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;
ș)nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a
deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea
recursurilor în interesul legii;
t)exercitarea
funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește
elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Sancțiunea disciplinară nu înlătură
răspunderea penală[27].
Art. 991
(1)Există rea-credință atunci când judecătorul sau
procurorul încalcă cu știință normele de
drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2)Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau
procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil,
normele de drept material ori procesual[28].
5. – Într-o speță[29], Tribunalul a făcut referire la elementele
răspunderii civile delictuale din perspectiva dispozițiilor C. civ.[30]
Răspunderea
statului, fără nicio distincție între procesele penale și alte categorii de
procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) și
(2) din Legea nr.
303/2004.
Răspunderea
magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și
dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea, fără nicio
distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și
(8) din Legea nr.
303/2004. rile prevăzute de prezentul articol este de un an.”
Repararea
prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate
îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată,
distinct, în art. 94
alin. (3) din Legea nr.
303/2004, pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și
în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru erori judiciare săvârșite în alte
procese decât cele penale
Instanța a reținut
că Legea nr. 303/2004 și Constituția stabilesc
condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților
pentru erorile judiciare, fiind vorba despre două instituții diferite,
răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea
patrimonială a magistraților.
Pentru
răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare
ce au ca izvor procesele penale, așa cum prevede art. 96 alin. (3)
din Legea nr. 303/2004,
cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt
stabilite de C. pr. pen.
Prevederile
art. 504
C. pr. pen. , astfel cum
au fost modificate, se aplică de la intrarea în vigoare nu numai situațiilor
juridice care se vor naște, modifica sau stinge de la data intrării în vigoare,
ci și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.
Aplicarea legii
noi cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situații juridice
create anterior intrării în vigoare nu înseamnă că legea retroactivează,
întrucât nu aduce atingere acelei situații juridice și nici efectelor care au
fost realizate.
Astfel, art. 504
C. pr. pen. nu mai restricționează angajarea răspunderii
statului numai la cele două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior
modificărilor legislative, respectiv numai când, prin hotărâre definitivă, s-a
stabilit că inculpatul nu a săvârșit fapta imputabilă ori când fapta nu există.
La stabilirea caracterului
de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504
C. pr. pen. , iar pârâtul
răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă
proprie, ci potrivit normei speciale prevăzute de art. 506
C. pr. pen. , care arată
că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa
tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă
statul, care este citat prin M.F.P.
Potrivit art. 505
C. pr. pen. , la
stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate
sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse
asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui
libertate a fost restrânsă.
Având în vedere
că, în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților
pentru erori judiciare “săvârșite în alte procese decât cele penale”,
nu există o altă reglementare specială
în afara celei cuprinse în Legea nr.
303/2004, se aplică regulile
de la răspunderea civilă delictuală.
Referitor la
repararea prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noțiune a
termenului de “eroare judiciară”. Dacă în C. pr. pen. sunt stabilite acele situații când persoana prejudiciată
trebuie despăgubită, în materie civilă lipsește orice reglementare de acest
fel.
În al doilea
rând, în ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele
penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiționează
exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate de existența
răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.
Dreptul la
repararea prejudiciului ia naștere printr-o hotărâre definitivă prin care se
stabilește felul și întinderea prejudiciului. Dacă, în materie penală,
lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în
celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4)
din Legea nr. 303/2004,
lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi
despăgubită, aceasta trebuie să parcurgă o serie de pași și să îndeplinească o
serie de condiții:
– să aștepte să
se pronunțe o hotărâre judecătorească de condamnare penală definitivă a
judecătorului sau o hotărâre definitivă și irevocabilă de sancționare
disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se
judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);
– fapta penală
sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat magistratul să fie
comisă în cursul procesului (o faptă în exercitarea atribuțiilor funcției
specifice de magistrat, săvârșită în timpul procesului prin care s-a generat
eroarea prejudiciabilă);
– să existe
legătura de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară;
– să fie
pornită acțiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare
judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară,
răspunderea statului și întinderea prejudiciului.
Răspunderea se
poate angaja numai dacă, prin eroarea judiciară, s-a cauzat un prejudiciu. Dacă
nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul
nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puțin în situația în
care persoana prejudiciată nu va introduce acțiune pentru repararea
prejudiciului.
Erorile judiciare
pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale
(art. 96
alin. (3) și (4) din Legea nr.
303/2004).
Eroarea
judiciară trebuie să fi fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență.
Din hotărârile
judecătorești invocate de reclamantă și depuse la dosar reiese că este vorba
despre procese de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile
răspunderii statului pentru erori săvârșite în procesele penale, prevăzute de
art. 504
C. pr. pen. Ca atare, reclamanta trebuia să facă dovada,
pentru angajarea răspunderii statului, a unor hotărâri definitive privind
răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor, pentru o faptă
săvârșită în cursul judecații procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt
de natură să determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind
răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la
data producerii prejudiciului.
Or, reclamanta
nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 1169 C. civ.
Pentru aceste
considerente, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Considerentul
Curții de Apel, în sensul că sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 96 alin. (4)
din Legea nr. 303/2004
privind statutul magistraților este greșit. Textul de lege menționat se referă
la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin
erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, drept a cărui
exercitare este condiționată de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre
definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului
sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și
dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, în speță,
cum s-a arăta deja, litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție este penal, iar nu un proces de altă
natură.
Cu alte
cuvinte, pornind de la concluzia greșită cu privire la natura litigiului în
care s-a pronunțat decizia în raport de care s-a formulat acțiunea pendinte,
Curtea de Apel a aplicat un text de lege care nu era incident și, astfel, a
pretins în mod greșit reclamantei să facă dovada existenței unei hotărâri
judecătorești definitive, prin care să se stabilească răspunderea penală sau
disciplinară, după caz, a judecătorilor care au soluționat recursul declarat
împotriva hotărârii date în revizuire.
Pornind de la
dispozițiile constituționale, care determină răspunderea statului pentru
prejudiciile cauzate prin erori judiciare “în condițiile legii” (art.
52 alin. (3)) și de la natura penală a litigiului în care s-a pronunțat Decizia
nr. 2504 din 30 iunie 2009, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (3)
din Legea nr. 303/2004,
conform cărora “cazurile în care persoana vătămată are dreptul la
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese
penale sunt stabilite de C. pr. pen. “
Or, astfel cum,
în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, repararea prejudiciului creat ca
urmare a arestării sau condamnării pe nedrept este reglementată de dispozițiile
art. 504–507
C. pr. pen. , incidente,
în consecință și în speța de față.
Prin urmare, criticile
subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.
Legea specială
se aplică prioritar dreptului comun în materie, conform principiului Specialia
generalibus derogant . Ca atare, în
mod corect, instanța de apel a verificat în speță, ulterior stabilirii incidenței
dispozițiilor art. 504
C. pr. pen. , dacă
reclamanta se află în vreunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege menționat,
iar nu condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun. De asemenea, față
de concluzia referitoare la inexistența, în speță, a vreuneia dintre ipotezele
din art. 504, în mod corect nu a mai procedat la examinarea pretinsului[31]
6. – Într-o
altă cauză[32], în ceea ce privește răspunderea civilă a
intimatei-pârâte C.C., Curtea a reținut că această parte are calitatea de
magistrat, astfel încât pe lângă normele de drept comun în cauză sunt
aplicabile și dispozițiile speciale din Legea. nr. 303/2004, care reglementează
în cuprinsul dispozițiilor art. 94 și 96 răspunderea civilă, penală și
disciplinară a magistraților .
În cuprinsul
textelor de lege menționate s-a prevăzut în mod imperativ că în ipoteza
erorilor judiciare magistratul nu poate avea calitate de parte, ci doar statul,
prin M.F.P., care are drept de regres împotriva magistratului în situația când
magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență,
ipoteză invocată în cauză. Raportat la aceste dispoziții legale este nefondată
soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului
Statul roman, prin M.F.P.
În ceea ce o
privește pe intimata – pârâtă C.C., raportat la dispozițiile art. 96 alin 6 din
Lg. 303/2004, Curtea a apreciat că legiuitorul nu a prevăzut calea acțiunii
directe împotriva magistratului în această ipoteză, astfel încât nu a mai
analizat în apel criticile ce vizează respingerea ca nefondată a acțiunii față
de această parte.
Cât privește
calitatea procesuală pasivă a pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.G.F.P. Timiș, Curtea a apreciat că
în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta nu a fost dovedită în
cauză, prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate, în cuprinsul
cărora s-a prevăzut că în acțiunea în repararea prejudiciului are calitate
procesuală pasivă numai statul, prin M.F.P.
Curtea a reținut
că cele invocate de apelantul reclamant, privind încălcarea dispozițiilor art.
1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O. nu reprezintă critici ale sentinței
apelate, ci critici ale conduitei judecătorului care a soluționat cauza, astfel
încât acestea exced cadrului procesual stabilit prin acțiune, neputând face
obiectul analizei în calea de atac a apelului.
Împotriva
deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâții Statul român, prin M.F.P. și
C.C.
Cu privire la
pârâta C.C. se arată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (6) din
Legea nr. 303/2004 pentru că instanța de apel a făcut o gravă
confuzie atât în fapt cât și în drept, în raport de situația dedusă judecății și
de prevederile legale aplicabile.
Cauza este
întemeiată în fapt pe săvârșirea cu vinovăție a unor fapte ilicite de către
pârâtă, pentru care trebuie să răspundă conform dispozițiilor art. 998, 1000 C. civ. de la 1864.
Articolul 96 din Legea nr. 303/2004
se referă la prejudicii pentru erori judiciare în modalitatea stabilită de C. pr. pen. Acesta este sensul art. 96 alin. (1) din
Legea nr. 303/2004, raportat la alin 3 al aceluiași articol.
Nici dispozițiile
art. 96 din
Legea nr. 303/2004 și nici dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. nu puteau și nu pot
restrânge răspunderea magistratului numai la cele două situații enunțate.
Ar însemna că
se încalcă Constituția
și că dispozițiile susmenționate intră în conflict cu norme constituționale,
respectiv art. 16.
Recurentul înțelege
să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr.
303/2004 și a dispozițiilor art. 504 C.
pr. pen.
Totodată se
invocă principiul supremației legii, în raport de care principiul independenței
magistraților se află în raport de subsidiaritate, conform art. 124
alin. (1) – (3) din Constituție coroborat cu art. 132 din
Constituție, referitor la statutul procurorilor, potrivit căruia
procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al
imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.
În considerarea
celor de mai sus se solicită să aibă în vedere încălcarea de către judecătorul
cauzei, a dispozițiilor art. 998,1000 C. civ. de la 1864, a Constituției României – art. 124
alin. (1) – (3) din Constituție, art. 132, art. 142, precum și ale
art. 20 raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și art.
I din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 cât și a
Legii nr. 303 din 28 iunie 2004 republicată, privind statutul judecătorilor și
procurorilor, Legea nr.
304/2004, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din
13 septembrie 2005, hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea
Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, hotărârea din
24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și
procurorilor.
Prima instanță
a stabilit că nu există faptă ilicită.
Prin urmare,
oricând un procuror, urmare a independenței sale și a faptului că un magistrat
poate aprecia de maniera în care a făcut-o prima instanță că nu există faptă
ilicită, poate trimite în judecată oricând orice persoană, inclusiv un
judecător.
Prima instanță
s-a limitat la a constata doar lipsa faptei ilicite fără a aborda celelalte
elemente ale răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, hotărârea apare
nemotivată.
Trimiterea în
judecată s-a făcut în contextul în care procurorului i s-a imputat culpa
profesională, necunoașterea dispozițiilor legale civile de drept penal și
procesual penal imperative în speță.
Prin Hotărârea
penală nr. 14/2007 s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cu o motivare
care creionează de o manieră convingătoare profilul profesional al pârâtei
Cârstea, a cărei incapacitate e asociată cu rea voință.
Referitor la ceilalți
pârâți, având în vedere că instanța de apel a menținut, cu excepția Statului
român, aspectele și motivarea avută în vedere de hotărârea primei instanțe,
recurentul reiterează criticile din apel, fiind deopotrivă aplicabile și
hotărârii pronunțate în apel.
Se arată că nu
se poate accepta că pârâta nu ar fi avut raporturi de subordonare față de unii
dintre ceilalți pârâți, Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Pârâta, ca fost
procuror, a fost integrată unui sistem caracterizat prin subordonare ierarhică
în raport cu procurorii superiori, a unui sistem instituționalizat.
Independența
procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus la ingerințe
și imixtiuni de natura a-l determina să nu respecte legea, față de acestea este
independent.
Independența
procurorului nu poate fi față de lege, ceea ce însă se tinde a se invoca în speță.
„ Surprinzător
este că pârâții, în virtutea calității lor, alta decât aceea de pârâți, au
găsit receptivitate la un magistrat, care a rezonat la pseudoargumente de acest
gen. Este de refuzat să se considere că magistratul care a pronunțat hotărârea
în prima instanță este reprezentativ pentru sistemul judiciar din România. Daca
ar fi așa, ar fi mai mult decât un vot de blam la adresa magistraturii.”
Procurorul nu
este un liber profesionist, situație în care, este de subliniat că nici liber
profesioniștii nu sunt în afara oricăror discuții în legătură cu raporturile
dintre aceștia și formele de exercitare a unor profesii liberale.
Instanța
superioară de fond și-a argumentat soluția în temeiul dispozițiilor art. 96 alin. (6) din
Legea nr. 303/2004 conform cărora pentru repararea prejudiciului,
persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului,
reprezentat prin M.F.P.
Drept urmare,
față de dispozițiile art. 29 alin.
(1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, cererea de sesizare cu privire la art. 504 C.
pr. pen. va fi respinsă ca
inadmisibilă, întrucât aceste dispoziții nu au legătură cu soluționarea cauzei.
Obiectul excepției
de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 96 alin. (6) din
Legea nr. 303/2004 și au următorul conținut: ”Pentru repararea
prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva
statului, reprezentat prin M.F.P.”
Autorul excepției
susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale
cuprinse în:
– art. 16: „(1)
Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și
fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege; (3) Funcțiile și
demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii,
de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român
garantează egalitatea de șanse între femei și bărbații pentru ocuparea acestor
funcții și demnități; (4) În condițiile aderării României la U.E., cetățenii
Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a
fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.
– art. 124:
„(1) Justiția se înfăptuiește în numele Legii; (2) Justiția este unică; (3)
Judecătorii sunt independenți și se supun legii”.
Condiționarea
recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea erorii judiciare
are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de ipoteza în care,
alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită și reaua credință sau grava
neglijență a magistratului.
Față de
împrejurarea că dispozițiile art. 96 alin. (6) din
Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte
va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Sesizarea Curții
Constituționale prin decizia pronunțată în recurs și nu prin încheierea conform
art. 29 alin.
(4) din Legea nr. 47/1992, se va dispune ca urmare a faptului că
excepția de neconstituționalitate a fost invocată ca motiv de recurs.
Reclamantul și-a
întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispozițiile
art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. privind
răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în prima ipoteză și pentru
fapta altuia în cea de-a doua ipoteză – răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului.
Pentru a se
statua cu privire la eventuala incidență a dispozițiilor susarătate trebuie
pornit de la dispoziția constituțională înscrisă la art. 52 alin. (3) conform
căreia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu
înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință
sau gravă neglijență”.
Or legea
organică prin care au fost stabilite condițiile în care statul și magistratul
răspund patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor.
Rezultă astfel
că statul răspunde doar pentru erori
judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru
faptă proprie ori în calitate de comitent.
De precizat că
textul art. 96 face o distincție clară între prejudiciile săvârșite în procese
penale și prejudiciile materiale, cauzate prin erori judiciare săvârșite în
alte procese decât cele penale.
Reclamantul a
precizat că nu înțelege să invoce dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. , situație în care devin incidente prevederile alin. (4) și
(6) din art. 96 al
Legii nr. 303/2004.
Astfel,
răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale, este antrenată
doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau
disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în
cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o
eroare judiciară.
Or, în cauză nu
există vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat aspecte care
să atragă răspunderea disciplinară ori răspunderea penală a pârâtei C.C. pentru
fapte de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul
urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.
Prin raportare
la dispozițiile constituționale înscrise la art. 52 coroborate cu dispozițiile art. 96 din Legea nr.
303/2004 rezultă că în speță nu poate fi vorba de incidența art.
998-999 și 1000 alin. (3) C. civ.
câtă vreme statul și magistratul răspund doar în condițiile expres prevăzute de
lege.
Prin urmare nu
pot fi reținute considerentele instanței de apel din dispoziția de trimitere,
câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată și necondiționată.
De asemenea,
este eronată și motivarea instanței de apel atunci când face trimitere la
dispozițiile art. 96 alin.
(6) din Legea nr. 303/2004 deoarece în cauză nu a fost antrenată
răspunderea penală ori disciplinară a procurorului pentru a deveni incidente
dispozițiile menționate.
Curtea de Apel
a dat o soluție legală cu privire la inexistența calității procesuale pasive a Ministerului
Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel Timișoara și D.G.F.P. Timiș, câtă vreme singura
entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul.
scopul reglementărilor
exprese a fost acela de a asigura independența judecătorilor și procurorilor,
inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe împotriva acestora
de către persoanele victime ale unor erori judiciare.
Dat fiind
caracterul de serviciu public al justiției legiuitorul a stabilit ca victima să
fie dezdăunată de stat, acesta din urmă având posibilitatea unei acțiuni în
regres împotriva magistratului vinovat doar în condițiile strict prevăzute de
lege[33].
Procedura reparării
pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de
privare nelegală de libertate ori în alte cazuri își găsește reglementarea
în Codul de procedură penală , în forma :
Art. 538 C.
pen. : Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
(1)Persoana care a
fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura
educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul
la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma
rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare
pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare
judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2)Dispozițiile
alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la
condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre
definitivă de achitare.
(3)Persoana
prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite
să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații
mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor
în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4)Nu este
îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este
imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului
necunoscut sau recent descoperit.
Art. 539: Dreptul
la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate
(1)Are dreptul la
repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată
nelegal de libertate.
(2)Privarea
nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a
procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți
sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă
sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Art. 540: Felul și
întinderea reparației
(1)La stabilirea
întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate,
precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui
privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538.
(2)Reparația
constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în
obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie
încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
(3)La alegerea
felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui
îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.
(4)Persoanelor
îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de
încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri
educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la
vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de
libertate.
(5)Reparația este
în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Art. 541: Acțiunea
pentru repararea pagubei
(1)Acțiunea pentru
repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și
539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către
persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului.
(2)Acțiunea poate
fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii
instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor
judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea
nelegală de libertate.
(3)Pentru obținerea
reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a
cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este
citat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(4)Acțiunea este
scutită de taxa judiciară de timbru.
Art. 542: Acțiunea
în regres
(1)În cazul în
care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația
în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru
vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru
recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu
rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru
despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii[34].
(2)Statul trebuie
să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau
hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu
rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de
prejudicii[35].
7. – Pornind de
la dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. , tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele
acestui text de lege[36],
reclamanta solicitând obligarea pârâtului Statului român la plata
despăgubirilor, în condițiile inexistenței unei cereri de constatare a
caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în
modalitățile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor
art. 52 alin.
(3) din Constituție raportat la art. 504 din Cod.
S-a constatat
că nu sunt aplicabile speței nici prevederile art. 998 și urm. C. civ., invocate de
reclamantă, care vizează răspunderea specială a statului și nici cele ale art. 1000
alin. (3) C. civ., de asemenea invocate de reclamantă, conform
cărora comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce
li s-au încredințat.
S-a arătat că
nu se poate reține că reclamanta a optat pentru chemarea în judecată a comitenților
ori că și-a îndeplinit obligația de a proba elementele necesare pentru
angajarea răspunderii acestora, în baza art. 1000
alin. (3) C. civ. și anume: existența prejudiciului, existența
faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta
ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea faptei
ilicite, de vreme ce nu a formulat pretenții concrete față de aceștia.
Soluția primei
instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin
decizia nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 prin care s-a respins apelul declarat
de reclamanta C.M. împotriva sentinței tribunalului.
Instanța de
apel a constatat că motivațiile reclamantei în susținerea cererii privind
acordarea daunelor materiale și morale sunt cantonate, în esență, pe așa zisa
conduită culpabilă a reprezentanților instituțiilor judiciare, însă atâta timp
cât nu s-a stabilit caracterul illegal al modului de desfășurare al cercetării
penale, raportat la art. 5 din CEDO nu se poate angaja răspunderea statului,
pentru că lipsește situația premisă a stabilirii condițiilor prevăzute de art. 504 C.
pr. pen. și a răspunderii
civile delictuale.
S-a reținut,
prin prisma art. 52 alin.
(3) din Constituția României, că răspunderea statului în acest
context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de
legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea, fiind o
răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Or, apelanta nu
se află în situațiile expres prevăzute de art. 504 C.
pr. pen. , care să îi confere calitatea de victimă a unei erori
judiciare, săvârșită într-un proces penal.
Curtea de apel
a constatat că modul de desfășurare a cercetării penale și soluționarea cauzei
cu depășirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de
prejudiciu, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale
părților precum și dispozițiile legale imperative aplicabile. Prin așa zisele
fapte considerate a fi ilicite nu a fost dovedită existența prejudiciului aflat
în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime
ale reclamantei.
Pe de altă
parte, s-a reținut că angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispozițiilor
Codului civil, din împrejurările invocate de reclamantă nerezultând caracterul
nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, cauzatoare de prejudiciu și care
i-ar putea conferi acesteia un anume drept.
S-a constatat
astfel că enumerarea exhaustivă a unor fapte care au făcut obiectul mai multor
dosare penale, fără o specificare a modului în care acestea au fost soluționate
și a consecințelor produse în persoana reclamantei prin respectiva modalitate
de soluționare nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate, care vizează
eroarea judiciară, răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor
constituționale.
A arătat că
instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât a invocat
prevederile art. 52 alin.
(3) din Constituția României, potrivit cărora statul răspunde
patrimonial pentru erorile judiciare. A precizat totodată că nu a sesizat
instanța pentru repararea pagubei în conformitate cu art. 504 C.
pr. pen. , deși în hotărârile pronunțate în cauză se fac ample
referiri la acest temei legal, fără a fi luate în calcul prevederile art. 94 – 96 din Legea nr.
303/2004.
A precizat că a
dovedit cu acte faptul că procurorii care au fost implicați în anchetarea
cazului au devenit complici cu infractorii prin tăinuire, prin falsuri, prin
invocarea unor înscrisuri născocite, prin distrugerea materialului probator.
Revenind la
motivul de recurs privind aplicarea greșită a legii, se reține că potrivit
prevederilor art. 52 alin.
(3) din Constituția României, invocate de reclamantă, statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură
răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau
gravă neglijență.
Se constată
deci că aceste dispoziții constituționale trimit la lege, respectiv stipulează
expres faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condițiile legii.
Astfel, nu pot
fi primite susținerile reclamantei potrivit cărora deși nu s-a prevalat de
dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. , instanța a înțeles să-și argumenteze considerentele în
baza acestui text de lege.
Procedând
astfel instanța a valorificat textul constituțional la care s-a făcut referire,
trimiterea la dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. realizându-se
motivat de faptul că în cuprinsul acestui text de lege se stipulează tocmai
răspunderea statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiții care nu
sunt întrunite în speță.
În temeiul
acestui articol, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,
persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a
pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul
procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns
libertatea în mod nelegal.
Privarea sau
restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin
ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de
libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau
de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.
j) din cod ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau
restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin
hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în
art. 10 alin. (1) lit. j).
Are drept la
repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce
a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Prin urmare,
după cum corect au constatat și instanțele fondului, cerințele art. 504 C.
pr. civ. nu sunt întrunite în
speță.
Totodată, în
prevederile art. 96 din
Legea nr. 303/2004, invocate de recurentă, la alin. (3) se stipulează
că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor
cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Prin urmare, și
acest text de lege face trimitere la Codul de procedură penală și
deci implicit la dispozițiile art. 504 care reglementează tocmai răspunderea
statului pentru erori judiciare.
Pe de altă parte,
în cuprinsul aceluiași art. 96 din Legea nr.
303/2004, la alin. (4) se prevede că dreptul persoanei vătămate la
repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în
alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care
s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală
sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă
săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură
să determine o eroare judiciară.
În consecință,
atragerea răspunderii este condiționată, în prealabil, de existența unei
hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credință pentru o faptă
săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură
să determine o eroare judiciară, situație neîntrunită, de asemenea, în speță.
Nu pot fi
primite nici criticile recurentei referitoare la îngrădirea dreptului constituțional
la justiție, în lumina dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului,
atâta timp cât instanțele au analizat acțiunea reclamantei pe fondul acesteia
prin verificarea tuturor temeiurilor legale în care s-ar putea încadra[37].
Oricine răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind
obligat să le repare integral, – atât despăgubiri materiale, cât și daune morale.
Concluzia
noastră presupune recunoașterea existenței
unei răspunderi patrimoniale directe pentru situații procesuale, care, fără a
se circumscrie sferei erorilor judiciare, au avut ca rezultat prejudicierea
unor persoane.
9 august 2019
dciuncan@gmail.com
[1] Art. 1359 C. civ. : Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes. Autorul faptei ilicite este obligat
să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui
interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care
se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
[2] M. Of. nr. 533 din
15 iulie 2016
[3] Î. C. C. J., Secția Penală, Decizia nr. 227/RC/ din 21 iunie 2018,
https://idrept.ro/. Inculpata a
fost trimisă în judecată și condamnată de instanța de fond pentru două
infracțiuni de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine
sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu
referire la art. 297
C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea
art. 38
alin. (1) C. pen.,
fapte constând în aceea că și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de
serviciu privind asigurarea respectării drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor. Inculpata, în calitate de primar, a încercat pe
cale judecătorească anularea unor titluri de proprietate emise pe numele mai
multor persoane.
[4] în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte
procese, aceleași norme – art.
96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit
dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în
prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau
disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită
în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să
determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale
eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea
definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare
( Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5
noiembrie 2009 V și http://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilor.)
[5] Î. C. C. J., Secția Penală, Decizia nr. 227/RC/ din 21 iunie 2018
[6] Î. C. C. J., Completele pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept,
Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,
Dosar nr. 3195/1/2017, M.
Of. nr. 588 din 11 iulie 2018, https://idrept.ro. S-a arătat că, întrucât titularul acțiunii
penale, care este, potrivit art. 14 C. pr. pen., statul român, prin Ministerul Public,
are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul
VI, cap. III al Codului de procedură penală: art. 272, 274 și 275), pentru
egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut și
reglementat, în mod corespunzător, și persoanei care, după ce a făcut obiectul
unei acțiuni penale, a fost ulterior achitată pentru motivul că fapta nu
există. prima instanță din cauza pendinte a respins cererea de chemare în
judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea
răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins,
constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal
finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate
fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) și
(4) din Legea nr.
303/2004 și al art. 538
și 539 C. pr. pen., iar, pe de altă
parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale din dreptul
comun.
[7] Ori de câte ori nu suntem „în cazurile expres prevăzute de
lege” devin aplicabile principiile răspunderii civile delictuale. Amintim câteva formulări cu valoare
universală de principiu: Art. 219 C.
civ. : Răspunderea pentru
fapte juridice. (1)Faptele licite sau
ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate.(2)Faptele ilicite atrag și
răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de
persoana juridică, cât și față de terți.
Art.
1349 C. civ. : Răspunderea delictuală
(1)Orice persoană
are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2)Cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Art.
1355 C. civ. : Clauze privind răspunderea
(1)Nu se poate
exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din
culpă gravă. (2)Sunt valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau
neglijență, bunurilor victimei. (3)Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată
ori diminuată decât în condițiile legii. (4)Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu
nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata
despăgubirilor.
Art.
1357: Condițiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia
un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să
îl repare. (2)Autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai ușoară culpă.
[8] Când cel care răspunde pentru fapta altuia este
statul, Ministerul
Finanțelor Publice se va întoarce în
mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat,
potrivit legii speciale, pentru producerea acelui
prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care
limitează răspunderea magistratului. Obligația statului de a răspunde
civil este totală, înscrisă în art. 1357 din Codul civil. (http://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilo)
[9] „Noțiunea de eroare judiciară este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca, atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în primul rând, existenta unei hotărâri definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J. V http://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/
[10] Statul nu poate el însuși, de la sine putere, să aprecieze el singur dacă magistratul si-a exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă, dar legea îl obligă să acționeze în justiție. Acțiunea în despăgubire se îndrepta numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ., cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se referă la măsura în care există o lege specială pentru producerea acelui prejudiciu, se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1) – Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel), dar în nici un caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public. V http://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/
[11] Legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, când este vorba de
erorile judiciare săvârșite în procesele penale prin art. 504
C. pr. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție. Aceste articole se limitează
doar la reglementarea răspunderii pentru eroare judiciară.
[12] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia
nr 6976 din 9 decembrie 2004 și Secția a II-a civilă, Decizia nr 1911 din 15
noiembrie 2016, https://idrept.ro.
[13] M.Of. nr. 182 din 18 mai 1998. Circumstanțierea,
“potrivit legii”, nu privește posibilitatea legiuitorului de a
restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea
modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se
face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei
constituționale menționate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite
erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de aceasta. Și noi
credem că sintagma “potrivit legii” din art. 48 alin-. (3) din
Constituție se refera la întinderea răspunderii patrimoniale, și nicidecum la înlăturarea răspunderii
statului in ipoteza altor cazuri, dar nu pentru erori judiciare, pentru care
avem texte exprese și limitative.
[14] Î. C. C. J., Completele pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept,
Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,
Dosar nr. 3195/1/2017. Nu în ultimul rând, norma procesual civilă
stabilită în art. 453
C. pr. civ. , deși poate intra în sfera legii civile, nu epuizează conținutul
sintagmei “lege civilă”, determinabilă în condițiile art. 276
alin. (6) C. pr. pen. Această determinare este realizabilă de la
caz la caz, în funcție de fundamentul răspunderii indicat de parte prin
expunerea temeiniciei pretenției formulate care, astfel cum s-a putut observa,
cel puțin în speță, a avut caracter bivalent, răspunderea statului fiind solicitată
atât pe temeiul erorii judiciare, cât și pe temeiul art. 453
din Codul de procedură civilă,
iar în alte cazuri s-a generat pe temeiul răspunderii civile delictuale. Curtea
respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția
a IV-a civilă în Dosarul nr 9852/302/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Pot constitui
dispozițiile art. 453
alin. (1) din Codul de
procedură civilă, raportat la art. 276
alin. (6) din Codul de
procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de
judecată (onorariu de avocat și alte cheltuieli) de la statul român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției,
în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care
a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni
pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1)
lit. a) C. pr. pen. (fapta nu există) ?”.
[15] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr. 994 din 10 mai 2016, https://idrept.ro. Prin
încheierea din data de 28 februarie 2011, Tribunalul București a respins
excepția inadmisibilității acțiunii, reținându-se că pe lângă prevederile art. 504–506
C. pr. pen. se invocă și prevederile art.
6 alin. (2) și art. 5
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prevederile art. 998-999
C. civ. .Referitor la
cuantumul despăgubirilor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului v și
Ion Gâlea, Cuantumul
despăgubirilor În cazul unui remediu compensatoriu pentru depășirea duratei rezonabile a procedurilor
judiciare în România, „Revista Transilvană de Ştiințe Administrative”, 2(29)/2011, pp. 76-92
[16] CEDO, Cauza Lörincz c. România, Decizia din 12
mai 2009, nr. 42268/04.
[17] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. în speță s-a
susținut că întreg procesul penal a constituit un abuz și că instrumentarea
acestuia de către organele statului i-a creat un prejudiciu reclamantei. Nu au
fost indicate însă textele de lege ce contravin tratatelor, pentru a fi
declanșat mecanismul constituțional. De fapt, din întreaga motivare pe
parcursul procesului se invocă, în realitate, încălcarea dreptului la un proces
echitabil, care ar fi generat, al rândul său, violări ale altor drepturi.
[18] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. Recurentul a
reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale într-un termen
rezonabil. Susținerea reclamantului nu poate fi primită, deoarece în aprecierea
caracterului rezonabil al procedurii se impune a se examina întregul demers
judiciar derulat, începând cu data introducerii cererii introductive la
instanță, apreciere ce se realizată, în sensul jurisprudenței constante a
Curții Europene a Drepturilor Omului, în funcție de circumstanțele cauzei și
având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios
european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei,
comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței
pentru părți a obiectului procedurii (v, spre exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Pierazzini
împotriva Italiei, § 16, Frydlender împotriva Franței, § 43, Comingersoll
împotriva Portugaliei, § 19). În prezenta cauză, procedura judiciară derulată
pe parcursul tuturor fazelor procedurale a fost realizată cu respectarea
garanțiilor procedurale ce se circumscriu dreptului la un proces echitabil,
nefiind identificate în cursul soluționării cauzei întârzieri care să fi
afectat celeritatea procedurii datorate autorităților judiciare competente
pentru a conduce la concluzia încălcării principiului consacrat în art. 6 §1
din Convenția europeană. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că
decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea
corectă a dispozițiilor legale în materie
[19] Legea nr. 303 din 28 iunie
2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor , republicată în
temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind
reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor
o nouă numerotare. Legea nr. 303/2004 a
fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie
2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004,
M. Of. nr. 1.168 din 9 decembrie 2004,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005,
M. Of. nr. 300 din 11 aprilie 2005.
[20] V, de exemplu
, și Curtea Constituțională , Decizia nr. 1.052 din 13
noiembrie 2007, M.
Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, Decizia nr.182 din 26 februarie 2008,
M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie
2008, și Decizia nr. 1.406 din 16 decembrie 2008,
M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie
2009 sau Decizia nr. 1269 din 8 octombrie 2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009
[21] Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat
Hotărârea nr. 114 din 4 iunie 2019
pentru aprobarea Normelor
privind asigurarea de răspundere civilă profesională obligatorie a
judecătorilor și procurorilor ,
norme publicate în M. Of. nr. 482 din data de 13 iunie 2019. În cuprinsul contractelor de
asigurare se face trimitere expresă
la regulile stabilite prin prezentele norme (Art. 13 din Norme).
Adina A. Stancu , R. Savaliuc, Din
puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților,
dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul
avocaților si medicilor! Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri!
http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea
credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința, normele de
drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” .
[22]Art.
96 a fost modificat prin Legea nr. 242/2018 .
Textul anterior prevedea ; Art. 96
(1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare.
(2)Răspunderea
statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea
judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau
gravă neglijență.
(3)Cazurile în
care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin
erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de
procedură penală.
(4)Dreptul
persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile
judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita
decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre
definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau
procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă
această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
(5)Nu este îndreptățită la repararea
pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la
săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(6)Pentru
repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai
împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(7)După ce prejudiciul
a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea
prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri
împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă
neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
(8)Termenul de
prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul
articol este de un an.
[23] Literă
modificată prin Legea nr. 242/2018
[24] Literă
modificată prin Legea nr. 242/2018
[25] Literă
modificată prin Legea nr. 242/2018
[26] Literă modificată
prin Legea
nr. 242/2018
[27] Literă
modificată prin Legea nr. 242/2018
[28] Articol
completat prin Legea nr. 242/2018
[29] Î. C. C. J., Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16-oct-2014
[30] dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la
justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita
dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin
erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale (Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie
2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec. nr.
1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 869 din 19
decembrie 2007, și dec. nr. 182
din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie
2008).
[31] Î. C. C. J., Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16
octombrie 2014. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta
V.R.S. împotriva Deciziei nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curții de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
[32] Î. C. C. J., Secția II civila, Decizia nr. 356 din 4
februarie 2014. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin
considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat legalitatea și
temeinicia acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art. 998-999
C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în
materia răspunderii civile și în raport de dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. Dispozițiile legale
menționate, art. 998-999
C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii
statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea
legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi
angajată răspunderea statului este art. 504 C.
pr. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din
Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o
răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la
prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Prin
urmare, dispozițiile art. 504
alin. (1) C. pr. pen. nu pot
constitui o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999
C. civ., întrucât această interpretare ar putea conduce la ideea că
statul, prin M.F.P., are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în
care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu
se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998- 999
C. civ. ar fi general aplicabile. Prin decizia civilă atacată,
instanța de judecată a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a
schimbat temeiul juridic al acțiunii reclamantului L.I., în art. 504 C.
pr. pen. Schimbând temeiul
juridic al acțiunii inculpatului, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 506 C.
pr. pen., care la pct. 3 se
referă la competența tribunalului „în a cărui circumscripție domiciliază
persoana îndreptățită”. În soluționarea cauzei în apel, magistrații au dat
dovadă de rea-credință, transformându-se în apărătorii reclamantului,
motivându-și hotărârea, pe toate argumentele invocate de acesta. Pârâtul Statul
român, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. pr. civ. , solicită
admiterea căii de atac, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre
rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul
respingerii apelului formulat de reclamant. Prin decizia civilă nr. 713 din 06
decembrie 2010, pronunțată de către Curtea de Apel București, prin care a fost
admis apelul reclamantului L.I. și trimisă cauza spre rejudecare, decizie
devenită obligatorie prin respingerea recursului de către Înalta Curte de
Casație și Justiție s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că instanța
de judecată este investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală,
întemeiată pe prevederile art. 998-999 și art. 1000 C.
civ., totodată stabilind și faptul că prevederile art. 504 C.
pr. pen. nu sunt aplicabile,
deoarece în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă de condamnare
și nici de achitare a reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost
trimis în judecată. Pentru a admite apelul formulat de reclamantul L.I. și a
stabili faptul că Statul român, prin M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în
cauza dedusă judecății, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile
prevederile art. 96 din
Legea nr. 303/2004.Prin urmare, în lumina acestor prevederi, Curtea
a apreciat că numai statul, prin M.F.P. poate avea calitate de parte în litigiile
având ca obiect „erori judiciare”. Pronunțându-se astfel, Curtea a
schimbat natura vădit neîndoielnică a cauzei deduse judecății, transformând-o
dintr-o acțiune în răspundere civilă delictuală, supusă prevederilor dreptului
comun art. 998-999 și art. 1000 C.
civ., într-o acțiune de reparare a prejudiciului produs prin erori
judiciare, supusă dispozițiilor legii speciale – Legea nr. 303/2004,
ignorând astfel obligativitatea dezlegării date prin decizia de casare.
Motivarea
admiterii apelului întemeiată exclusiv pe prevederile art. 94 din Legea nr.
303/2004, reprezintă o motivare străină de natura pricinii, în
sensul prevederilor art. 304 pct.
7 C. pr. civ. Hotărârea care cuprinde motive străine de natura
pricinii, nu poate fi calificată decât ca fiind o hotărâre nemotivată,
pronunțată cu respectarea prevederilor art. 261 pct.
5 C. pr. civ. Nemotivarea hotărârii atrage implicit și
imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului. Instanța
de recurs, față de nemotivarea hotărârii recurate, trebuie să procedeze la
casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru
respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, prevederile art. 96 din Legea nr.
303/2004, nu își puteau găsi aplicabilitatea în cauza dedusă
judecății, deoarece răspunderea Statului prin M.F.P., poate fi angajată doar în
două ipoteze: repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în
procese penale, în condițiile stabilite de prevederile art. 504 C.
pr. pen. și repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile
judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita
decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă
răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului.
Textul se
referă la erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale,
reclamantul invocând existența unui proces penal, iar pe de altă parte,
legiuitorul a condiționat răspunderea Statului Român pentru acest tip de
prejudicii, de stabilirea în prealabil printr-o hotărâre definitivă a
răspunderii judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății
procesului și numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare
judiciară, ceea ce nu se verifică în cauză. Instituie răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie, însă reclamantul invocă producerea unui
prejudiciul moral ca urmare a trimiterii sale în judecată prin rechizitoriul
întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Prin urmare, Statul
român, prin M.F.P., nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci
când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate
de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios,
urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor
respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.
Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, a
statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998,999 C. civ., privind
răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea
răspunderii statului pentru erorile judiciare. S-a stabilit astfel că,
răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile
cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile
prevăzute de art. 504 C.
pr. pen. (Decizia nr. 422 din
17 ianuarie 2006).
[33] Î. C. C. J., Secția II civilă, Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014 Admite cererea de
sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Respinge
cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C.
pr. pen. Admite recursurile
declarate de pârâta C.C. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva
Deciziei nr. 42/A din data de 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția
a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de
muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură
dispozițiile referitoare la desființarea în parte a sentinței nr. 1809 din data
de 11 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a
trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.
[34] Mai corect, este ca acțiunea în regres să privească întotdeauna, în mod
direct persoana care, din culpă gravă, a
provocat situația generatoare de daune și,
în garanție, asigurătorul.
Contractul de asigurare de răspundere civilă profesională nu acoperă riscurile
rezultate ca urmare a erorilor judiciare cauzate de exercitarea funcției cu rea-credință (art. 2 alin3 din Norme). În
baza Art. 78 din Legea nr. 303, (1) Judecătorii
şi procurorii beneficiază de asigurare
pentru risc profesional, realizată din
fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție, ale
Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor şi
procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru
viață, sănătate şi bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de
serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați
în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.
[35] V și Nicolae Volonciu ș.a., Noul Cod de Procedura penala comentat
2015, Ed.Hamangiu ;
idem, , Noul Cod de Procedura Penala
adnotat. Partea speciala 2016,
Universul Juridic
[36] Î. C. C. J., Sectia I civila,
Decizia nr. 7745 din 2 noiembrie 2011
[37] Î. C. C. J.,
Secția I
civila, Decizia nr. 7745 din 02-nov-2011
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010
a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
de conflicte de muncă și asigurări sociale.
S
Este nevoie de o schimbare completă a Guvernului pentru
că membrii săi nu au înțeles mesajul transmis de români duminică la votul
europarlamentarelor, consideră reprezentanții mediului de afaceri, amintind cele mai nefaste măsuri economico-fiscale
luate de guvernanți.
“Nu vedem în niciun fel o schimbare de paradigmă, o
înțelegere a ceea ce a însemnat acest vot al românilor. Cred că toți trebuie să
înțelegem acest moment. Noi, oamenii de afaceri l-am înțeles și așteptăm să fie
înțeles și de către politicieni. Nu putem continua cu un astfel de
Guvern, cu astfel de politici publice și cu oameni care nu au înțeles mesajul
transmis de români. [. . . ] este important să schimbăm acest Guvern, singura
soluție în acest moment fiind un Guvern de uniune națională, un Guvern care să
pregătească alegerile prezidențiale, locale, un Guvern format din specialiști,
un Guvern care să știe ce înseamnă politicile publice din domeniile lor”[1].
C. N. I. P. M. M. R. atrage atenția cu
privire la problemele cu care se confruntă mediul de afaceri din
România: lipsa stabilității și
a predictibilității; încrederea în sistemul fiscal este o condiție
esențială pentru investitori, predictibilitatea fiind unul dintre cei mai importanți
factori care influențează deciziile de investiții; împrumuturile publice
nesustenabile; deprofesionalizarea
administrației publice și a exercițiului de guvernare etc.
Ar fi bine ca P. S. D. și opoziția să agreeze de comun acord un
calendar de alegeri. Opoziția nu o să devină mai competentă și nici P. S. D. mai iubit de popor dacă o mai lungim și ținem
zece rânduri de alegeri. Ne trebuie alegeri anticipate. Ideal ar
fi să fie și sincronizate cu prezidențialele, e constituțional complicat, dar cine
vrea, poate, și unele, și altele, se pot deplasa ca să scurtăm instabilitatea[2].
După votul de duminică,
e posibil să avem alegeri parlamentare anticipate. Datorăm respect, și acum
scuze, compatrioților noștri din Diaspora. „Sunt între cei mai bravi români și
practicanți europeni și, în orice caz, principalii investitori străini în
România. Dreptul lor constituțional de vot este mai puternic decât arcanele
unei legislații electorale fixiste și, uneori, inspirate de interesele mai
vechi și mai noi, eventual egoiste, ale clasei politice românești
post-decembriste”[3].
Scenariul alegerilor anticipate, vehiculat de mulți în
contextul politic actual, este agreat de mai puțin de 30 la sută dintre români,
potrivit unui sondaj realizat de Centrul de Sociologie Urbană și Regională[4].
Atenționat
că alegerile anticipate sunt un scenariu greu de realizat în România, liderul U.
S. R. a răspuns: ”E adevărat, Constituția
nu e generoasă cu acest instrument, dar am putea avea aceste alegeri anticipate
odată cu alegerile locale, pentru că într-adevăr, acum pe termen scurt e
dificil, e imposibil de organizat, pentru că e prevederea aceea care spune că
nu se pot face anticipate cu șase luni înainte de alegerile prezidențiale, dar
am putea să le facem imediat după prezidențiale, să începem procesul”[5].
În
anumite situații deosebite, „un guvern
poate fi schimbat dacă nu printr-un vot, prin acea
forță de opinie” care l-a făcut – de exemplu, dacă vreți să vă mai amintiți – pe domnul
Chamberlain să renunțe la putere în mai 1940,
înlocuit cu o coaliție națională[6]
Președintele U. D. M. R. , Kelemen Hunor a declarat că Uniunea a propus la
consultările cu Iohannis crearea unui guvern tehnocrat, care să organizeze
alegeri parlamentare înainte de termen[7].
În considerarea cadrului constituțional
actual, actele administrative care privesc raporturile autorităților publice cu
Parlamentul evidențiază și o relație directă dintre executiv și legislativ (de
exemplu, dizolvarea Parlamentului – art.89 din Constituție)[8].
Potrivit
ar. 89 alin. (3) din Constituție, Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale
mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de mobilizare, de
război, de asediu sau de urgență.
În baza art. 80 alin. (2), Președintele României veghează la
respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În
acest scop, Președintele exercită funcția
de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
Ultimul lucru ce s-ar putea spune despre
democrație ar fi acela că ea ar reprezenta legea hoardei, „cu bande de gangsteri înarmate cu arme
ucigașe, care și-ar face drum cu forța
în orașe, ocupă secțiile de poliție și
punctele cheie ale guvernării. . .
Democrația nu se bazează pe violență sau terorism, ci pe fair play. . .”[9]
[1] a declarat Florin Jianu, președintele
Consiliului Național al I. M. M. Afrodita Cicovschi, https://adevarul.ro/economie/stiri-economice/mediul-afaceri-cere-schimbarea-guvernului-nu-inteles-mesajul-transmis-romani-e-nevoie–guvern-format-specialisti, 29 mai 2019
[2] alina-mungiu-pippidi, http://www.romaniacurata.ro/calea-inainte-alina-mungiu-pippidi,
30 mai 2019
[4] https://www.realitatea.net/de-ce-nu-sunt-posibile-alegerile-anticipate-in-2018_2132257.html. Mai mult ca
sigur parlamentarii majorității parlamentare PSD-ALDE nu își doresc alegeri
anticipate, în cazul cărora mulți și-ar putea pierde probabil scaunul cald din
Parlament.
[5] Cosmin Ruscior, https://www.rfi.ro/politica-111832-dan-barna-alegeri-anticipate-alegeri-locale,
28 mai 2019. . La remarca R. F.
I. că nu sunt îndeplinite condițiile
pentru organizarea de alegeri anticipate, Dan Barna a precizat: ”Ideea este că
dacă se creează o majoritate alternativă non-PSD, care să susțină un alt Guvern
decât Guvernul Dăncilă, putem agrea și un pact prin care să decidem că mergem
spre anticipate, pentru a căpăta legitimitate populară. Și atunci s-ar putea
îndeplini și condițiile, adică acea majoritate care ar susține Guvernul
alternativ să-și asume și că va respinge următoarele două propuneri de premier,
pentru a se îndeplini condițiile pentru anticipate. Dacă există voință
politică, evident că se poate”. V și https://www.antena3.ro/actualitate/rares-bogdan-vom-cere-demisia-guvernului-si-alegeri-anticipate-de-urgenta, 26 mai 2019. „Dat fiind faptul că în acest moment PSD și aliații lor din ALDE, cei
care n-au făcut pragul electoral, nu mai au legitimitatea de a conduce România,
vom cere alegeri anticipate de urgență pentru ca românii să se poată exprima cu
privire la cine doresc să-i conducă în următorii ani”.
[6] Winston
Churchill, Al doilea război mondial,
vol.2, Paul Editions, 2019, p. 89.
[7] https://www.economica.net/klaus-iohannis-alegeri-anticipate-sau-guvern-tehnocrat-solutia-va-fi-anuntata-dupa-noi-negocieri, 6 noiembrie 2015. “Noi propunem
declanșarea de alegeri anticipate, dacă se poate găsi o soluție constituțională
și legală pentru a declanșa alegeri anticipate, alegeri înainte de termen cu un
guvern de tehnocrați, condus de un om care are libertatea de a-și alege
miniștrii, nu trebuie să fie politicieni, dar nu putem exclude nici
politicienii conduși de un om tehnocrat și cu un mandat foarte clar”
[8] Curtea de Apel
București, Secția a VIII-a Contencios Administrativ
şi Fiscal, Sentința civilă nr. 2872
din 19 iunie 2018, https://idrept.ro. V și Cristian Ionescu,
Sistemul politic în România, All Beck, 2002, Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a
IV-a, All Beck, 2005
[9] Winston Churchill, op. cit.,p. 320-321
T
Procurorii din cadrul Secţiei
pentru investigarea infracţiunilor din justiţie au dispus efectuarea în
continuare a urmăririi penale faţă de fostul procuror-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie Laura Codruţa Kovesi sub aspectul săvârşirii
infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat în modalitatea coordonării (…) şi complicitate la
represiune nedreaptă sub forma participaţiei improprii.
Potrivit unui comunicat al
Parchetului, pe data de 7 martie 2019 i-a fost adusă la cunoştinţă efectuarea
în continuare a urmăririi penale. “Faptele cercetate constau în aceea
că, pe durata exercitării mandatului de procuror şef la Direcţia Naţională
Anticorupţie, în perioada 2015-2016, ar fi coordonat, prin activitatea efectiv
desfăşurată, prin ordine şi dispoziţii date, grupul infracţional iniţiat de doi
procurori şi un ofiţer de poliţie judiciară, la care au aderat alţi trei
procurori şi un alt ofiţer de poliţie judiciară, iar aceştia ar fi acţionat, în
mod coordonat, în scopul comiterii infracţiunilor de cercetare abuzivă,
represiune nedreaptă, influenţarea declaraţiilor, inducerea în eroare a
organelor judiciare, fals intelectual şi uz de fals”, informează un
comunicat al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .
Potrivit
anchetatorilor, ordinele şi dispoziţiile avute în vedere constau într-o
circulară prin care a admis posibilitatea audierii pe parcursul urmăririi
penale a aceleiaşi persoane, atât în calitate de martor cu identitate
protejată, cât şi în aceea de martor cu identitate reală, precum şi într-un
ordin privind adoptarea unor practici unitare în administrarea probelor
audio/video la nivelul DNA, ordin prin care ar fi fost încălcate dispoziţiile
art. 143 alin. 2 şi 4 Cod procedură penală, întrucât s-a dispus transmiterea
către instanţele de judecată numai a suporturilor care conţin convorbirile
relevante în cauză.
“Totodată, prin conduita sa
de procuror ierarhic, prin dispoziţiile pe care le-a luat cu privire la un act
de sesizare al instanţei prin ignorarea referatelor procurorilor cu funcţii de
conducere din cadrul DNA – Structura Centrală, l-ar fi determinat pe un
procuror şef secţie să confirme, fără vinovăţie, un rechizitoriu nelegal şi
netemeinic şi să dispună, astfel, trimiterea în judecată a cinci persoane,
despre care un număr de patru procurori au precizat în scris că nu se impune
trimiterea în judecată”[1].
De la început dorim să subliniem
faptul că – atât cât ni se aduce la cunoștință din media – activitatea fostului
procuror șef este departe de a configura o faptă penală cu încadrarea în art.
367 C. pen.
Constituirea unui grup infracţional organizat reprezintă (1)Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional
organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2)Când infracţiunea care intră în scopul grupului
infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3)Dacă faptele
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei
infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(4)Nu se pedepsesc
persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), dacă
denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi
fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile
care intră în scopul grupului.
(5)Dacă persoana care a
săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesneşte, în cursul
urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia
sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale
ale pedepsei se reduc la jumătate.
(6)Prin grup
infracţional organizat se înţelege grupul structurat,
format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în
mod coordonat în scopul comiterii
uneia sau mai multor infracţiuni (Art. 367 C. pen. ).
Infracţiunea de
constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută în art. 367 C. pen. reprezintă o incriminare-cadru care a luat
naştere din dorinţa legiuitorului de a renunţa la paralelismul existent
anterior noului Cod penal între textele ce incriminau acelaşi gen de fapte
(grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni,
complot, grupare teroristă)[2]
Articolul 367 C. pen. reprezintă, în parte, corespondentul
infracţiunilor de complot, prevăzută la art. 167 C. pen. anterior,
asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, înscrisă în art. 323 C. pen. anterior,
iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea unui grup infracţional
organizat, incriminată în art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate, şi iniţierea, constituirea, aderarea sau
sprijinirea unui grup, prevăzută la art. 8 din actul normativ anterior arătat.
Pluralitatea de infractori presupune,
obligatoriu, pluralitatea de persoane, unitate de infracţiune, cooperare
materială şi coeziune subiectivă şi, ca atare, implică un efort comun al
mai multor persoane materializat în producerea unui rezultat ilicit unic;
pluralitatea evidenţiază caracterul indivizibil al contribuţiei tuturor
făptuitorilor la violarea (înfrângerea) legii penale . Pluralitatea de
infractori se poate realiza în trei forme diferite:
pluralitatea naturală (necesară), pluralitatea constituită (legală)
şi pluralitatea ocazională (participaţia penală).
Asocierile criminale
sunt fapte de pluralitate constituită de infractori. În esenţă,
pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat de lege, de a
alcătui o grupare de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni[3].
Incriminările
prevăzute în partea specială a legii penale în vigoare acoperă aproape
toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociaţiile criminale,
inclusiv în cazul crimei organizate[4].
Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin
Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, a reţinut că prin acţiunea de a se asocia se
înţelege intrarea în asociaţie chiar în momentul constituirii acesteia, în
acest fel luând naştere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de
persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli
privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate, realizându-se,
prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a fiinţa în
timp şi de a pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea de infracţiuni
Prin acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri se înţelege efectuarea de
acte menite să determine şi să pregătească constituirea asocierii, aceasta
putând fi săvârşită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având
calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la
constituirea asocierii şi indiferent dacă persoana sau persoanele care au
iniţiat constituirea au intrat sau nu în asociere, iar prin aderarea la o
asociere se înţelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, iar acţiunea
de sprijinire
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 633 din 20 februarie
2014, a menţinut soluţia de condamnare a inculpatului C.E.C. pentru săvârşirea
infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art.
323 alin. 1 şi 2 C. pen. anterior cu motivarea că aceasta îşi găseşte corespondent în
dispoziţiile art. 367 alin. (1) din noul Cod
penal.
Prin deciziile penale nr. 449 din 5 februarie 2014, 608
din 19 februarie 2014 şi 1.155 din 1 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a constatat dezincriminate faptele prevăzute de art. 8 din Legea
nr. 39/2003, o soluţie contrară, de menţinere a condamnării pronunţate pentru
săvârşirea acestei infracţiuni, fiind pronunţată prin Decizia penală nr. 919
din 13 martie 2014.
În Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că “Infracţiunile prevăzute de art. 323 C.
pen. anterior şi, respectiv, art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin
Legea nr. 187/2012 şi
Legea nr. 255/2013,
nu au fost dezincriminate, elementele constitutive ale acestora regăsindu-se în
art. 367 din Codul penal“[5].
Potrivit art. 4 C. pen. legea penală nu
se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de
legea nouă în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate
consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte
încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Nu există însă dezincriminare atunci când, deşi norma de
incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a
fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislaţia specială ori este acoperit de o
incriminare generală existentă[6].
Prin acţiunea de a se asocia se înţelege intrarea în asociaţie chiar în momentul constituirii acesteia, în
acest fel luând naştere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de
persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli
privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate[7], realizându-se, prin consensul mai
multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a fiinţa în timp şi de a
pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea de infracţiuni[8] .
Prin acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri se
înţelege efectuarea de acte menite să determine şi să pregătească constituirea
asocierii, aceasta putând fi săvârşită de o singură persoană sau mai multe,
fiecare având calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă s-a ajuns
sau nu la constituirea asocierii şi indiferent dacă persoana sau persoanele
care au iniţiat constituirea au intrat sau nu în asociere.
Prin aderarea la o asociere se înţelege intrarea în
asociere ca membru al acesteia, alături de nucleul
inițial, iar acţiunea de sprijinire
constă în înlesnirea sau ajutorul dat asociaţiei în tot timpul existenţei sale.
Membrii pot stabili participarea
tuturor sau numai a unora, pot recruta chiar și executanți din afară.
Cerinţa esenţială ataşată elementului material al laturii
obiective era aceea ca asocierea constituită sau a cărei constituire este
iniţiată, la care se aderă sau căreia i se acordă sprijin, să aibă ca scop
săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele menţionate în
mod distinct în art. 167 din Codul penal anterior.
Noua dispoziţie a art. 367 din Codul penal a preluat
atât prevederile art. 7 (aspect necontroversat în practică), cât şi pe cele ale
art. 323 din Codul penal anterior şi
ale art. 8 din Legea nr.39/2003[9], faptele prevăzute de aceste texte de lege nefiind
dezincriminate. De altfel, aceasta a fost şi voinţa legiuitorului, aspect ce
rezultă din expunerea de motive a noului Cod
penal, în care se arată că, în privinţa grupărilor
infracţionale, noul cod urmăreşte să renunţe la paralelismul existent înainte
de intrarea sa în vigoare între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în
vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea
instituirii unei incriminări-cadru – constituirea unui grup infracţional
organizat – cu posibilitatea menţinerii ca incriminare distinctă a asociaţiei
teroriste, dat fiind specificul acesteia[10].
Dezincriminarea infracţiunii care reprezintă scopul grupului infracţional
organizat face să nu mai fie îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii
prevăzute de art. 367 C. pen. Pluralitatea
constituită a fost incriminată în art. 367 C. pen. ca infracţiune, în considerarea periculozităţii sale, decurgând din
chiar scopul grupării, şi anume săvârşirea de infracţiuni. Pentru existenţa
faptei este, aşadar, suficient ca infracţiunea să fi fost planificată şi nu
efectiv comisă, astfel că legiuitorul incriminează şi actele de pregătire care
iau forma iniţierii grupului infracţional organizat. Dacă infracţiunea ce intră
în scopul grupării a fost însă efectiv comisă, va exista un concurs de
infracţiuni între grupul infracţional organizat şi respectiva infracţiune ce a
intrat în scopul grupării.
Lipsa scopului grupării, săvârşirea de infracţiuni, face
ca fapta să nu mai corespundă unui model legal.
Dacă mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un duşman
al său, care se afla într-un grup – au luat hotărârea de a lovi pe cei ce
alcătuiau acel grup şi au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârşită
constituie numai infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C.
pen., în raport de rezultatul produs, iar nu şi aceea de asociere pentru
săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 322 C. pen.; infracţiunea
prevăzută de acest ultim text presupune o întovărăşire
de oarecare durată, în vederea
realizării unui scop infracţional comun,
iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană[11].
Asocierea în vederea săvârşirii de contravenţii sau în vederea comiterii
unei fapte ce intră în ilicitul disciplinar nu reprezintă infracţiunea
prevăzută de art. 367 din Codul penal, chiar dacă ar fi îndeplinite celelalte condiţii din
art. 367 alin. (6) din Codul penal. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei
presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există
o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi că nicio
sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru
fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării şi a pedepsei
reprezintă principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în raport
cu dreptul penal.
În dreptul român, principiul legalităţii este consacrat
de Constituţie în art. 23 alin. (12) şi prevede că “nicio pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii” şi în art.
73 alin. (3) lit. h) potrivit căruia “prin lege organică se reglementează:
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.
O faptă concretă poate să atragă răspunderea penală dacă
poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare. Premisa
esenţială pentru examenul de tipicitate o constituie identificarea elementelor
prin prisma cărora se va analiza concordanţa dintre fapta comisă de inculpat şi
modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. în consecinţă, tipicitatea
reprezintă corespondenţa dintre fapta concret săvârşită de o persoană şi
modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare. În speţă,
lipsa scopului grupului, determinată de dezincriminarea faptei în vederea
căreia a fost iniţiat, constituit ori a fost sprijinit, face să nu mai fie
îndeplinită condiţia tipicităţii.
Această primă trăsătură a infracţiunii se constituie
într-o garanţie a respectării unora dintre principiile fundamentale ale
dreptului penal, respectiv principiul legalităţii. Astfel, tipicitatea asigură
în primul rând respectarea principiului legalităţii incriminării, căci o faptă
concretă poate fi sancţionată numai dacă ea se regăseşte în descrierea
realizată de o normă penală[12]. În acelaşi timp, tipicitatea poate contribui la respectarea principiului
minimei intervenţii, căci dintre diferitele acţiuni ce se dovedesc la un moment
dat antijuridice (contrare ordinii de drept), legiuitorul trebuie să le aducă
în sfera dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin
mijloacele altor ramuri de drept.
Pentru considerentele expuse se va admite sesizarea
formulată de către Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu
minori, prin Încheierea din 9 februarie 2015, prin care se solicită pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6)
din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii
infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele
constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a
intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod
penal[13].
Prin Decizia
nr. 10/2015, ÎCCJ a admis sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova,
Secția penală și pentru cauze cu minori, , prin care se solicită pronunțarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6)
din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității
infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele
constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a
intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
ÎCCJ a stabilit
faptul că în interpretarea dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul
penal, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal,
infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu
mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii,
respectiv condiția tipicității.
Amintim că, în luna ianuarie,
procurorii DNA au decis, în dosarul „Tel Drum”, extinderea urmăririi penale
față de SC Tel Drum SA, suspectată de săvârșirea infracțiunilor de constituirea
unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală în formă continuată și
complicitate la două infracțiuni de abuz în serviciu cu obținere de foloase
necuvenite pentru sine sau altul. „În ceea ce privește infracțiunea de
constituire a unui grup infracțional organizat, se reține că persoana juridică
Tel Drum SA a fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în
cursul anului 2001 de suspectul Liviu Nicolae Dragnea (la acea vreme președinte
al Consiliului Județean Teleorman), în sensul în care, în jurul societății Tel
Drum SA au fost construite schemele frauduloase de obținere a fondurilor
publice”[14]. În ceea ce privește infracțiunea de constituire a unui
grup infracțional organizat se reține că persoana juridică Tel Drum SA a
fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în cursul anului
2001 de suspectul L. N. D. (la acea
vreme președinte al Consiliului Județean), în sensul în care, în jurul
societății Tel Drum SA ar fi fost construite schemele frauduloase de obținere a
fondurilor publice.
Concret, în interesul societății Tel Drum SA și în derularea obiectului său
de activitate, ar fi fost desfășurate următoarele acțiuni care intră în scopul
grupului infracțional organizat:
– privatizarea Tel Drum SA și transferarea acestei persoane
juridice din proprietatea Consiliului Județean Teleorman în sfera de influență
și control a suspectului Liviu Nicolae Dragnea, prin persoane interpuse;
– înstrăinarea către Tel Drum SA a unui utilaj (stație de mixture A.S.F.altice)
care fusese achiziționat de către Consiliul Județean Teleorman;
– acordarea către Tel Drum SA, în perioada 2002-2005, a lucrărilor de
reabilitare și întreținere a structurii rutiere aflate în administrarea
Consiliului Județean Teleorman, fără a exista o procedură concurențială de
atribuire, deși societatea comercială devenise persoană juridică cu capital privat;
– asigurarea câștigării de către Tel Drum SA a contractelor de lucrări
finanțate din fonduri publice, prin influența de care se bucurau membrii
grupului infracțional organizat, prin furnizare de informații confidențiale
privind licitațiile publice înainte de momentul publicării anunțurilor și prin
inserarea condițiilor restrictive în caietele de sarcini (utilajul pe care
Consiliul Județean Teleorman l-a înstrăinat către Tel Drum SA era unul dintre
criteriile de calificare în cazul lucrărilor de reabilitare a drumurilor
județene);
– obținerea, în mod preferential și fraudulos, de finanțări din bugetul
national, prin intermediul suspectului Liviu Dragnea Nicolae și obținerea în
mod nelegal de fonduri din bugetul Uniunii Europene prin furnizarea de documente
false și inexacte, bani care ulterior erau direcționați către Tel Drum SA;
– folosirea Tel Drum SA ca entitate care facilita transferul sumelor de
bani către alte societăți comerciale controlate de suspecți și către suspecți
în mod direct.
Cu
titlu de exemplu, Asocierea de tip mafiot ( art. 416 bis din Codul italian ) se
sancționează cu detenție de la trei la șase ani: Asocierea este de tip mafiot când cei care
fac parte din ea se prevalează de forţa de intimidare a legăturii dintre
asociaţi şi de condiţia de supunere şi
tăcere, care derivă din aceasta, pentru comiterea de infracţiuni, pentru
obţinerea, direct sau indirect, a gestiunii sau controlului activităţii economice, concesiuni, autorizaţii,
antreprize şi servicii publice sau pentru a realiza profituri ori avantaje
ilicite pentru sine sau pentru alţii sau în scopul de a împiedica sau obstacole
libera exercitare a votului sau pentru a-şi procura voturi pentru ei sau pentru
alţii cu prilejul consultărilor electorale. Dacă asociaţia este înarmată pedeapsa
este majorată… Asociaţia se consideră înarmată când participanţii au la
dispoziţie, pentru realizarea scopurilor asociaţiei, arme, materiale explozive,
chiar ascunse sau ţinute în depozite. Dacă activitatea economică asupra căreia
asociaţii înţeleg să-şi asume sau să-şi menţină controlul este finanţată în
total sau în parte cu preţul, produsul sau profitul obţinut din infracţiuni,
pedepsele stabilite în alineatele precedente se majorează de la o treime la
jumătate[15].
Cu privire la critica de neconstituționalitate a prevederilor
art.I pct.62 din Legea pentru modificarea și completarea Legii
nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum și a
legii în ansamblul său, referitor la critica
art. 367 C. pen. , prin Decizia nr.
650 din 25.10.2018[16]
, Curtea Constituțională a reținut că atât
condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și
a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii infracțiunilor, respectiv condiția
comiterii lor pentru a obține direct sau
indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material sunt rezultatul aplicării dispozițiilor
constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul
intern, nefiind de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[17].
Critica viza
claritatea, precizia și previzibilitatea. Expresia „prin grup infracțional
organizat se înțelege grupul structurat” este neclară, termenele
„organizat” și „structurat” sunt sinonimi, astfel că nu se poate previziona ce
a intenționat legiuitorul să incrimineze. De asemenea, termenul „structurat” poate fi „interpretat ca o condiție
obligatorie pentru reținerea ca infracțiune a existenței unei anumite
organizări formale a grupului. Or, în realitate, nu numai că o formalizare este
arareori întâlnită, dar proba acesteia se poate dovedi imposibilă, activitatea
infracțională organizată nefiind cunoscută pentru birocrație internă. În
asemenea cazuri, deși activitatea infracțională va avea loc, prin prisma
faptului că nu există dovezi cu privire la organizarea formală a grupului,
fapta va putea scăpa nepedepsită. De asemenea, se apreciază că introducerea
unei condiții suplimentare legate de urmărirea unui beneficiu material este
nejustificată, fiind contrară art.1 alin. (5) din Constituție. Astfel, este
posibil ca grupul să fie constituit în vederea comiterii unor infracțiuni
foarte grave, spre exemplu infracțiunea de omor, dar fără a se urmări obținerea
unui beneficiu material. În astfel de situații nu se mai protejează relațiile
sociale ocrotite prin acest text.”
În privința art.I pct.62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege, se susține că acesta contravine art.1 alin. (3) și (5) și art.147 din
Constituție. Se arată că prin modificările aduse dispozițiilor legale ce
reglementează infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat se
realizează o dezincriminare parțială a acesteia, dezincriminare ce nu
reprezintă o simplă opțiune a legiuitorului primar, potrivit art.73 alin.(3)
din Constituție, ci o omisiune legislativă cu relevanță constituțională. Se
susține că, dacă asemenea fapte nu sunt sancționate, respectiv nu sunt
descurajate prin mijloace de drept penal, are loc o încălcare a valorilor
fundamentale, ocrotite de legea penală, printre care statul de drept, apărarea
ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Se face trimitere la
Deciziile Curții Constituționale nr.62 din 18 ianuarie 2007 și nr.224 din 4
aprilie 2017. Se arată că prin definiția în vigoare a grupului infracțional
organizat sunt acoperite toate ipotezele reglementate de legislația anterioară
— respectiv — art.323 C. pen. anterior privind asocierea în vederea săvârșirii
de infracțiuni, art.7 și 8 din Legea nr.39/2003 privind prevenirea și
combaterea criminalității organizate, singura incriminare separată fiind cea
prevăzută la art.35 din Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea
terorismului. Se mai susține că, din coroborarea dispozițiilor art.223 alin.(2)
din Codul de procedură penală, în care sunt prevăzute condițiile și cazurile de
aplicare a măsurii arestării preventive, cu cele deduse controlului de
constituționalitate, rezultă o lipsă de claritate în reglementarea infracțiunii
prevăzute de art.367 din Codul penal, întrucât orice modificare a conținutului
art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală va conduce implicit la
schimbarea condițiilor de existență a acestei infracțiuni (§ 98 din decizie).
Suntem de
acord cu formularea din critică potrivit căreia are loc o reformulare a
incriminării, dar ea reprezintă voința
suverană a legiuitorului[18],
în concordanță că principiile juridice, cu rațiunea de existență a textului[19].
Este posibilă întotdeauna să ne întâlnim cu o neclaritate, cât de cât voită sau
nu din orice parte interesată, dar judecătorul fondului, cu absolută bună
voință poate face aplicare a textelor. Suntem siguri că un judecător la putea
face distincție între termanii
„structurat” sau „organizat” ! Este posibil ca un grup să comită infracțiuni de omor, dar dacă au alte
scopuri decât obținerea unui beneficiu material, avem a
aplica alte texte – și asta în mod
sigur ! Codul nostru nu lipsește
de protecția penală adecvată o bună parte din valorile sociale.
Înart. 1 din Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate[20] se circumstanțiagrupul
infracţional organizat ca fiind
grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există
pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau
mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu
financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat
grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor
infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri
prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului;
Textul a fost modificat
prin art. 126, punctul 1 din titlul II
din Legea
187/2012, potrivit căruia Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate[21], se modifică după cum urmează:
- 1. La articolul 2, literele a) şi b) vor avea următorul
cuprins:
” a) grup
infracţional organizat – grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul penal;
b) infracțiune
gravă – infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani, precum
şi următoarele infracţiuni:
Prin Legea nr. 565
din 16 octombrie 2002 a fost ratificată Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, a
Protocolului privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de
persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor
Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului ilegal
de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate
la New York la 15 noiembrie 2000.
Art. 2 al convenției
folosește ca Terminologie, a)expresia
grup infracţional organizat ce desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane,
care există de
o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de
prezenta convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, UN AVANTAJ FINANCIAR
SAU UN ALT AVANTAJ MATERIAL;
b)expresia infracţiune gravă
înseamnă un act care constituie o infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă
de libertate al cărei maximum nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o
pedeapsă mai grea.
În privința art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)] din lege,se
arată că legiuitorul a urmărit prin modificarea
textului acordarea posibilității judecătorului de a diferenția participația
penală și circumstanțele agravante de grupul infracțional. Legiuitorul a
considerat că se impune revenirea la vechea reglementare din Legea nr.39/2003
privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, reglementare care
era mai potrivită în raport cu rațiunea incriminării acestei infracțiuni.
Grupul infracțional organizat trebuie să aibă o anumită structură și un scop precis,
iar în obiectul său de activitate trebuie să intre infracțiuni grave. Astfel, în condițiile unei participări
ocazionale la comiterea infracțiunilor, această participație va constitui una
dintre formele participației penale la comiterea faptei care formează obiectul
grupului, și nu grup infracțional organizat.
Incriminarea faptei
în noua formă este necesară pentru a da posibilitatea judecătorului, prin
textul legal, să poată analiza diferențiat circumstanța agravantă de grupul
infracțional, care presupune participarea mai multor persoane într-un mod
organizat, pe paliere bine structurate și stabilite, astfel încât sancționarea
grupului să se facă în raport cu gravitatea reală a faptei și nu doar printr-o
simplă definiție lipsită de scopul pentru care a fost incriminat (§§ 165-166
ale deciziei).
Prin Decizia nr.619
din 11 octombrie 2016, § 43, Curtea a
statuat că „atunci când adoptă reglementări de natura legii penale, legiuitorul
este ținut de exigențele formale cuprinse în art.65 alin.(1), art.73 alin.(3)
lit.h), art.75 și art.76 alin.(1) din Constituție”. Pentru aceste
considerente, Curtea reține că prevederile art.I pct.62 [cu referire la art.367
alin.(6) în privința trimiterii la Codul de procedură penală] din lege
contravin prevederilor art.1 alin.(5) și art.73 alin.(3) lit.h) din Codul
penal.
Cu privire la
celelalte critici de neconstituționalitate invocate, Curtea reține că atât
condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și
a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii
infracțiunilor, respectiv condiția comiterii lor pentru a obține direct sau
indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material se regăsesc la art.2
lit.a) din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale
organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000. Practic, textul criticat
reprezintă transpunerea directă a definiției grupului criminal organizat,
prevăzută de Convenția anterior menționată, ratificată de statul român,
împreună cu cele două protocoale adiționale la această convenție — Protocolul
privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special
al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva
criminalității transnaționale organizate și Protocolul împotriva traficului
ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare — prin Legea
nr.565/2002.
Așa fiind, prevederile art.I pct.62 din
legea criticată sunt rezultatul aplicării dispozițiilor constituționale ale
art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, nefiind de
natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[22].
În
sensul Convenţiei Națiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate adoptate la N.Y. la 15 noiembrie 2000, expresia grup
infracţional organizat desemnează un grup structurat alcătuit din trei
sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în
înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau
infracţiuni prevăzute de această convenţie, pentru a obţine, direct sau indirect,
un avantaj financiar sau un alt avantaj material.
Expresia
infracţiune gravă înseamnă un act care constituie o
infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 4 ani sau
de o pedeapsă mai grea.
Expresia
grup structurat desemnează un grup care nu s-a constituit la
întâmplare pentru a comite neapărat o infracţiune şi care nu deţine neapărat un
anumit rol de continuitate sau de
structură elaborată pentru membrii săi[23].
Sintagma
criminalitate organizată
acoperă orice faptă ilicită comisă de o organizaţie criminală definită ca o
asociaţie structurată, de mai mult
de două persoane, formată în timp şi
acţionând într-o manieră concertată
în vederea comiterii de infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă privativă
de libertate cu limita maximă de cel puţin 4 ani ori cu o pedeapsă mai gravă,
aceste infracţiuni constituind un scop în sine sau un mijloc pentru a obţine
unele avantaje patrimoniale ori, după caz, pentru a influenţa în mod ilicit
funcţionarea autorităţilor publice[24].
Reținem, de
asemenea, că pluralitățile de infractori au fost clasificate în doctrină
în următoarele trei categorii: pluralități naturale (necesare), pluralități
constituite (legale) și pluralități ocazionale (participația penală)[25]
Condițiile de
existență a pluralității constituite sunt următoarele: a) să existe o grupare
de mai multe persoane; b) gruparea să fie constituită
pe o anumită perioadă de timp[26], să nu aibă caracter
ocazional; c) gruparea să aibă un program
infracțional [27]și o structură ierarhică[28].
Nu în ultimul
rând, menționăm că prevederile art.367 din Codul penal au mai făcut obiectul
controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând, în acest
sens, mai multe decizii, printre care Decizia nr.559 din 12 iulie 2016, prin
care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată,
constatând că nu
poate fi reținută critica potrivit căreia prevederile art.367 alin.(1) și (6)
din Codul penal reprezintă o reglementare excesivă (întrucât ar incrimina orice asociere pentru
săvârșirea de infracțiuni, indiferent de scop[29]).
Pentru aceste considerente, sesizările de neconstituționalitate formulate
de Președintele României, de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită
în Secții Unite, și de un număr de 110 deputați aparținând Grupului Parlamentar
al Partidului Național Liberal, Grupului Parlamentar al Partidului Mișcarea
Populară, Grupului Parlamentar al Uniunii Salvați România și deputați
neafiliați, se impuneau a fi admise și cu privire la celelalte aspecte invocate
de autorii sesizărilor și care au vizat art.I pct.17 [cu referire la abrogarea
art.91 alin.(1) lit.c)], art.I pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], art.I
pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)] și art.I pct.62 [cu referire la
art.367 alin.(6)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009
privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[30].
În jurisprudență s-a mai statuat că nu
constituie grup infracţional organizat, grupul format ocazional în scopul
comiterii imediate a uneia sau mai
multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri
prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.
Prin sentinţa penală nr. 237 din 28 noiembrie 2006 pronunţată
de Tribunalul Olt în dosarul nr. 2931/2005, s-a dispus în baza art. 7 alin.1
din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art.
76 lit. a şi 76 lit. b C. pen. ,
condamnarea inculpaţilor D.C.G. şi B.A.C la câte 3 ani închisoare şi 2 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de
art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001cu
modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 74 lit. a şi 76 lit. b C. pen. , a condamnat pe aceeaşi inculpaţi la
câte 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b C. pen. , inculpaţii vor executa pedeapsa cea
mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
Prin aceiaşi sentinţă a fost condamnat şi inculpatul B.O.V.,
pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea
art. 37 lit. b C. pen. , la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3
ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001cu
modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen. , a fost condamnat acelaşi inculpat la
pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b C. pen. , inculpatul va executa pedeapsa cea
mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În esenţă s-a reţinut că inculpaţii D.C.G. şi B.A.C, prin
înţelegere cu B.O.V., îi aduceau acestuia din urmă fete care erau apoi obligate
să practice prostituţia la un popas turistic de pe raza judeţului Olt.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe
lângă Tribunalul Olt şi inculpaţii.
Printre motivele invocate de inculpaţi s-a regăsit şi acela
al greşitei reţineri a infracţiunii prevăzute de art. 7alin. 1 din Legea nr. 39/2003, Curtea constatând că
nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi că, în mod
greşit, s-a dispus condamnarea inculpaţilor.
Potrivit dispoz. art. 2 lit. a din actul normativ sus
menţionat, rezultă că grupul organizat este un grup structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru
o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai
multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiul financiar sau alt beneficiul
material.
Potrivit aceluiaşi text, nu constituie grup infracţional
organizat, grupul format ocazional
în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură
determinată ori roluri prestabilite
pentru membrii săi în cadrul grupului.
Aşadar, nu există „grup organizat” fără să existe o
organizare a grupului, reguli de acţionare, ierarhie a membrilor şi repartizare
a rolurilor.
Săvârşirea
mai multor furturi a unor bunuri de acelaşi fel de către mai mulţi făptuitori,
la propunerea unuia dintre ei, fără să existe o organizare a grupului, reguli
de acţionare, o ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor, nu constituie
infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323
C. pen.anterior, ci una sau mai multe forme de participaţie prevăzute în titlul
II Capitolul III din Partea generală a Codului penal.
Pentru
existenţa infracţiunii, în ceea ce priveşte elementul material al laturii
obiective, trebuie să existe o acţiune de asociere, ceea ce înseamnă o grupare
de mai multe persoane cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu
anumite reguli privind ierarhia şi rolurile fiecăruia dintre participanţi.
Or,
din examinarea probelor rezultă că într-o anume cauză nu este dovedită o
asemenea acţiune de asociere între inculpaţi ci, la propunerea inculpatului
G.N., ceilalţi inculpaţi au fost de acord să sustragă împreună cablurile, fără
a se organiza în acest scop.
Aşa
fiind, recursurile inculpaţilor au fost admise şi s-a dispus achitarea lor
pentru această infracţiune[31].
Pericolul provine din însăşi constituirea şi fiinţarea
grupului, al cărei scop este comiterea unei sau mai multor infracţiuni;
asocierea are o existenţă independentă, cu o durată de timp şi implică o
activitatea de organizare a acţiunii infracţionale.
Acţiunile desfăşurate de inculpaţii D.C.G. şi B.A.C, de a
aduce, la complexul turistic, în zilele de 4, 12 şi 17 martie 2005, patru fete,
care erau preluate de inculpatul B.O.V. şi obligate să practice prostituţia,
sunt acte de participaţie doar la infracţiunea de trafic de persoane.
Activitatea inculpaţilor s-a desfăşurat aşadar, pe o scurtă
perioadă de timp, ocazional, atunci când şi dacă inculpaţii D.C.G. şi
B.A.C găseau fete, a fost de o mică amploare şi fără o ierarhie
prestabilită.
Cu privire la atitudinea psihică a inculpaţilor este cert că
aceştia nu au avut reprezentarea clară a faptului că formează un grup care
funcţionează după anumite reguli şi ierarhii, relevant fiind şi incidentul din
17 martie 2005, când B.O.V alias „Ovidiu” a refuzat pe una din fete şi nu i-a
plătit cursa inculpatului D.C.G, pe care l-a lovit peste umăr şi faţă.
Singura înţelegere dintre cei trei inculpaţi era ca
inculpaţii D.C.G. şi B.A.C să racoleze fete, de care urma să se ocupe
inculpatul B. O.V., iar această simplă înţelegere nu poate duce la
concluzia că inculpaţii constituiseră un „grup infracţional organizat” în
înţelesul prevederilor legale menţionate mai sus.
Aşa fiind, se constată că sub acest aspect apelurile
inculpaţilor sunt întemeiate, motiv pentru care, se va dispune achitarea
inculpaţilor pentru această infracţiune în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la
art. 10 lit. d cod pr.penală[32]
Prin sentinţa penală nr. 106 din 8 martie 2017
Tribunalul Arad, în baza art. 396 alin. 5, raportat la art. 16 alin. 1 lit. a
Cod procedură penală achită pe inculpaţii C , L, P, SC H SA-în insolvenţă,
persoană juridică română, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor
de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. 1, 6
Cod penal, rap la art. 295alin. 1 C.
pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 Cod penal.
În baza 295 Cod penal, cu aplicarea art. 308 şi 309 Cod
penal, cu aplicarea art. 48 alin. 1 Cod penal, cu înlăturarea dispoziţiilor
art. 35 alin. 1 Cod penal, condamnă pe inculpatul P , la 3 ani închisoare,
pentru complicitate la infracţiunea de delapidare şi pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b Cod penal, pe o
perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art.295 Cod penal, cu aplicarea art.308, art. 309 şi
art. 136 Cod penal, condamnă pe inculpata persoană juridică SC H SA, cu datele
de mai sus, la 40.000 (patruzeci mii) lei amendă penală, reprezentând
echivalentul a 200 zile amendă, valoarea unei zile amendă fiind stabilită la
200 lei.
Aplică inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară
prevăzută de art. 136 alin. 3 lit. d) C. pen., respectiv interzicerea de a
participa la proceduri de achiziţii publice pe o durată de un an.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă reţine
următoarele:
La data de 06.07.2015 a fost înregistrat pe rolul
Tribunalului Arad rechizitoriul dat în dosarul nr. 7D/P/2014 al Ministerului
public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul
Teritorial Arad – Biroul Teritorial Timişoara prin care au fost trimişi în
judecată inculpatul C, arestat în altă cauză, pentru săvârşirea, în concurs
real, a infracţiunilor de constituire
grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 ainl. 1, 6 Cod penal,
rap la art. 295alin. 1 C. pen. cu
referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen. şi delapidare în formă continuată,
prevăzută de art. 295alin. 1 C. pen. cu
referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen. cu aplicarea art. 35alin. 1 Cod penal,
S-a reţinut, în principal, în sarcina acestora că inculpaţii
C, P şi L au constituit un grup infracţional organizat în scopul delapidării S.C. U S.A în sensul însuşirii, în interesul S.C H S.A. a întregii documentaţii de
proiectare constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale, desene
industriale.
În contextul economic existent în România anilor 2000, pornit
fiind procesul de privatizare a
majorităţii unităţilor economice unde statul era proprietar, s-a procedat şi la
privatizarea U Reşiţa, operaţiunile fiind încheiate la data de 23.12.2003 şi
materializate într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între APAPS în
calitate de vânzător şi I AG cu sediul în Elveţia, împreună cu Asociaţia Salariaţilor
din U Reşiţa, în calitate de cumpărători.
Prin contractul de privatizare , cumpărătorul s-a obligat ca pe perioada
programului investiţional să nu facă demersuri pentru modificarea sau
restrângerea obiectului principal de activitate.
Obiectul principal de activitate al U Reşiţa era fabricarea
de motoare şi turbine, cod CAEN 2911.
În anul 2005, viziunea managerială a acţionarului majoritar
era orientată spre înfiinţarea mai multor societăţi comerciale în care U Reşiţa
să deţină un pachet important de acţiuni, societăţi care urmau să desfăşoare o
parte din activităţile secundare ale U Reşiţa, urmând să deservească atât U
Reşiţa cât şi alţi beneficiari.
În acest context, societăţile comerciale nou înfiinţate urmau
să primească în administrare şi baza tehnico-materială necesară desfăşurării
activităţii.
De menţionat faptul că fizic, documentaţia tehnică ce a făcut
obiectul acestei cauze nu a fost mutată, ea rămânând în locaţia anterioară,
unde se găseşte şi în prezent, sigilată de organele de urmărire penală.
În actul de inculpare s-a reţinut ca prim pas al activităţii
infracţionale redactarea Hotărârii 28a/28.09.2005 prin care s-a hotărât
înfiinţarea SC H SA şi punerea la dispoziţia acesteia a documentaţiei tehnice
rezultată din activitatea de proiectare, susţinându-se faptul că aspectele
menţionate în respectiva hotărâre nu au fost discutate în şedinţa CA, precum şi
faptul că această hotărâre ar fi fost redactată la mai mult timp după şedinţă,
acest aspect rezultând dintr-o constatare criminalistică.
Din probatoriul administrat, a rezultat că în urma şedinţei
consiliului de administraţie din data de 28.09.2005 a fost întocmit şi un
proces verbal pe care apar semnăturile inculpatului C în calitate de preşedinte
al Consiliului de Administraţie şi martorului P în calitate de secretar al
Consiliului de Administraţie.
În consecinţă, instanța de fond nu a putut reţine că
aspectele conţinute de Hotărârea 28a/28.09.2005 nu au fost discutate în şedinţa
CA, mai mult oricare din membrii CA văzând că se pun în aplicare eventuale
operaţiuni neaprobate puteau solicita lămuriri ori să atace hotărârile
respective, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată.
Cu privire la constatarea criminalistică invocată, prima
instanţă a reţinut că aceasta a fost făcută de SRI UM 232 Bucureşti, ori
această instituţie nu putea din punct de
vedere legal să întocmească acte de cercetare penală şi nici nu întruneşte
condiţiile prevăzute de art. 172 alin. 4 din codul de procedură penală,
respectiv SRI nu a avut calitatea de
expert oficial sau independent autorizat.
În consecinţă această constatare nu a întrunit condiţiile
legale pentru a fi apreciată ca probă în dosar.
Analizând starea de fapt reţinută, prima instanţă a constatat
că din probatoriul administrat nu a
rezultat dincolo de orice îndoială rezonabilă că între cei trei inculpaţi ar fi
existat o înţelegere prin care să-şi coordoneze acţiunile în scopul însuşirii
patrimoniului de cercetare-proiectare al U.
Mai mult, participarea inculpatei L s-a reţinut prin
funcţiile temporar deţinute ori prin semnarea unui proces verbal, semnare
realizată prin prisma funcţiei avute.
Instanța de fond a constatat că nu rezultă nici o activitate
derulată de inculpată care ar fi avut vreo contribuţie la înfiinţarea SC H SA,
ori la ieşirea U din acţionariatul SC H SA, dar nici în legătură cu
înregistrarea modelelor industriale în contabilitatea SC H SA.
Ca urmare, prima instanţă a apreciat că prin lipsa dovezilor cu privire la existenţa
unor înţelegeri cu scop infracţional între inculpata L şi ceilalţi doi
inculpaţi, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, nu
există.
Cu privire la infracţiunea de delapidare, prima instanţă a
reţinut că aceasta este dovedită de probatoriul administrat.
Împotriva sentinţei penale nr. 106 din 08.03.2017 pronunțată
de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1541/115/2015, au declarat apel Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial
Arad, inculpații C, L, P, SC H SA şi partea civilă SC U Reşiţa SA.
În motivarea apelului procurorul a arătat că sentinţa penală
nr. 106 pronunţată de Tribunalul Arad este netemeinică sub aspectul achitării
inculpaţilor: C, P, L ŞI SC H SA pentru săvârşirea, în concurs real, a
infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art.
367 alin. 1, 6 Cod penal, rap la art. 295 alin. 1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi
309 C. pen.
S-a considerat că prima instanţă, nu a procedat la o justă
apreciere a tuturor mijloacelor de probă şi a reţinut greşit că în cauză nu
există vreun element care să susţină acuzaţia cu privire la comiterea
infracţiunii de constituire grup infracţional organizat, de către inculpaţii C,
P, L şi SC H SA, precum şi cu privire la participaţia în formă continuată a
inculpatei L la comiterea infracţiunii de delapidare sub forma
complicităţii.
De asemenea s-a arătat că în mod greşit prima instanţă a
înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea tehnico ştiinţifică întocmită de SRI UM 232 Bucureşti,
motivând că această instituţie nu putea din punct de vedere legal să
întocmească acte de cercetare penală şi nu întruneşte condiţiile prevăzute de
art. 172 alin. 4 din codul de procedură penală, precum şi administrarea
probatoriului martorilor O, S şi D, motivând că declaraţiile acestora sunt
subiective deoarece primii doi martori enunţaţi aveau interese personale
contrare cu cele ale inculpatului C şi concurenţiale cu SC H SA, iar cel de-al
treilea martor avea interes să-şi susţină constatările din audit odată ce a
fost remunerat pentru această activitate, deşi a fost şi el membru în CA al U,
dar niciodată nu s-a opus măsurilor propuse.
Astfel potrivit dispoziţiilor. art. 172 alin. 10, 11 C. pr. pen. constatarea
tehnico-ştiinţifică se dispune când există pericol de dispariţie a unor
mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară
lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatarea a fost
efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor
judiciare sau din afara acestora.
Cu privire la raport de constatare cu nr. 710580/27.03.2015
întocmit de specialişti din cadrul SRI – UM 0232 Bucureşti a considerat
că orice neregularitate legat de această probă este un caz de nulitate
relativă, cazurile de nulitate absolută fiind prevăzute la art. 281 alin. 1 lit. a – f C. pr. pen.
Având în vedere dispoziţiile codului de procedură penală a
apreciat că prima instanţă, Tribunalul Arad nu putea să înlăture de la
administrarea probatoriului raportul de constatare tehnico – ştiinţifică atâta
vreme cât nulitatea relativă a acesteia nu a fost invocată în termenul prevăzut
de lege, fiind acoperită.
Reţinându-se această probă s-a apreciat că nu puteau fi
înlăturate de la administrarea probatoriului nici declaraţiile martorilor O, S
şi D, ca fiind subiective, în condiţiile în care acestea s-au coroborat cu
raportul de constare tehnico ştiinţifică, o probă ştiinţifică care nu poate
avea caracter subiectiv şi cu ansamblul celorlalte probe administrate în cauză.
În apărare, s-a
susținut că, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de
delapidare, un element preexistent ce trebuie dovedit este acela ca bunurile
care fac obiectul acestei infracţiuni să facă parte din categoria bunurilor
mobile corporale ori a energiilor cu valoare economică, or în cauză know-how-ul potrivit art. 1 lit. d) din
O.G. nr. 52/1997, aprobată prin Legea nr. 79/1998, republicată este un bun
necorporal, iar din punct de vedere contabil, acestea au fost clasificate în
categoria imobilizărilor necorporale.
Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel
invocate şi analizate din oficiu, în limitele prevăzute de art.417 alin. 2 C. pr. pen., Curtea reţine următoarele:
Instanţa de apel îşi însușește starea de fapt reţinută de
către prima instanţă pe baza materialului probator administrat în cele două
faze ale procesului penal şi din care rezultă vinovăţia inculpaţilor C, P şi SC
H SA sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare.
Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că cei patru
inculpaţi C, P, L şi SC H SA au constituit un grup infracţional organizat în
scopul delapidării SC U Reşiţa SA în sensul însuşirii în interesul SC H SA a
întregii documentaţii de proiectare constând în tehnologii, documente, schiţe,
manuale, desene industriale, în realizarea scopului fiind parcurse trei etape
de către inculpaţi care au avut ca final însuşirea în interesul SC H SA a
know-how-ului.
Prin motivele de apel formulate procurorul critică sentinţa
apelată prin prisma soluţiei de achitare, arătând că în mod greşit prima
instanţă a înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea
tehnico-ştiinţifică întocmită de SRI, cu toate că nu există un caz de nulitate
absolută, iar nulitatea relativă a fost acoperită şi, de asemenea că în mod
greşit au fost înlăturate declaraţiile martorilor O, S şi D, ca fiind
subiective. Procurorul prin motivele de apel reiterează aceeaşi stare de fapt
cu privire la fiecare inculpat pe care a menţionat-o şi în rechizitoriu (file
80-100 rechizitoriu), precum şi descrierea celor „trei etape infracţionale„
astfel cu s-a arătat prin acelaşi act de sesizare, fără a aduce alte critici
punctuale hotărârii apelate.
Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în contextul economic existent în România
la data de 23.12.2003, a fost încheiată privatizarea SC U Reşiţa SA .
În anul 2005 s-a decis înfiinţarea mai multor societăţi
comerciale având ca obiect principal de activitate unul din obiectele secundare
de activitate ale SC U Reşiţa SA, respectiv SC UE SRL, SC UT SRL, SC H SA etc.,
societăţi în care SC U Reşiţa SA deţinea un pachet important de acţiuni,
societăţi care urmau să desfăşoare o parte din activităţile secundare ale SC U
Reşiţa SA, urmând să deservească atât SC U Reşiţa SA cât şi alţi beneficiari;
viziunea managerială a acţionarului majoritar era aceea că aceste unităţi
puteau să acceseze mai uşor fonduri şi puteau să pătrundă mai uşor pe diverse
pieţe.
La data de 14.10.2005 a luat fiinţă SC H SA fiind
înregistrată sub nr. J11/915/2005, având sediul în Reşiţa, …., iar printre
acţionari era şi SC U Reşiţa SA cu o cotă de participare de 42%, fără ca uzina
să participe cu aporturi în natură cum ar fi know-how-ului. Activitatea
principală a SC H SA era cercetare-dezvoltare în ştiinţe fizice şi naturale,
cod CAEN 7310.
Documentaţia tehnică care face obiectul acestei cauze nu a
fost mutată niciodată, ea rămânând în locaţia anterioară, locaţie în care se
găseşte şi în prezent fiind sigilată de organele de urmărire penală. Această
documentație a avut în timp mai mulţi proprietari aşa cum rezultă din
depoziţiile martorilor şi din înscrisuri, astfel în perioada înfiinţării U,
Departamentul de Cercetare şi Proiectare a funcţionat în cadrul acesteia, apoi
această activitate a fost preluată de Institutul de Cercetare şi Proiectare
Echipamente Hidroenergetice, iar la începutul anilor 90, prin Hotărârea de
Guvern din acel an a trecut din nou în componenţa U, toate aceste modificări de
proprietate făcându-se fără a se întocmi un inventar sau a se efectua o
evaluare a documentaţiilor aferente activităţii de cercetare, respectiv modele
industriale.
După înfiinţarea SC H SA întreg personalul care desfăşura
activitatea de proiectare în cadrul SC U SA a trecut în schema de
personal al SC H SA, iar documentaţiile tehnice existente au rămas în
administrarea noii societăţi. Între cele două societăţi s-au încheiat contracte
economice stabilindu-se modalitatea de lucru, preţul etc. De asemenea, SC H SA
a preluat toate cheltuielile de personal şi cele funcţionale, utilizând
în activitatea sa atât baza de cercetare existentă, dar şi modele noi create.
Ca şi activitate infracţională a inculpaţilor în această
primă etapă din anul 2005 prin rechizitoriu se reţine că a fost redactată
hotărârea 28a/28.09.2005, prin care s-a hotărât înfiinţarea SC H SA şi punerea
la dispoziţia acesteia a documentaţiei tehnice rezultate din activitatea de
proiectare, menţionându-se că aceste aspecte nu au fost discutate în şedinţa
Consiliului de Administraţie, iar hotărârea ar fi fost întocmită de
inculpata L şi redactată la mai mult timp după şedinţă.
Acuzaţiile invocate nu se coroborează cu probele existente la
dosarul cauzei întrucât în baza şedinţei Consiliului de Administraţie din data
de 28.09.2005 a fost întocmit un proces-verbal pe care apar semnăturile
inculpatului C în calitate de Președinte al Consiliului de Administraţie
şi a martorului P în calitatea de Secretar al Consiliului de
Administraţie, aspectele consemnate în procesul-verbal la subpunctul 4.4 sunt
consemnate şi în hotărâre, iar în situaţia în care ceilalţi membri ai Consiliului
de Administraţie aveau nelămuriri puteau să atace hotărârile respective, să
solicite explicaţii, ori nu au existat astfel de opoziţie.
Mai mult decât atât, societatea a fost înregistrată în
Registrul Comerţului în baza acestor documente care puteau fi consultate de
orice persoană care putea solicita lămuriri în acest sens, neputând fi
reţinute afirmaţiile martorilor audiaţi care arată că nu îşi mai amintesc ce au
hotărât în CA în condiţiile în care au făcut parte în continuare din acelaşi
Consiliu de Administraţie, iar acel proces-verbal a fost găsit în original la
Secretariatul societăţii putând fi consultat.
În ceea ce priveşte raportul de constatare criminalistică
întocmit de SRI UM 232 Bucureşti instanţa de apel constată că acesta nu putea
fi înlăturat pe motiv de nelegalitate, întrucât acesta nu a fost înlăturat ca mijloc de probă în
procedura de cameră preliminară prin invocarea unui motiv de nulitate
absolută, iar în aceste condiţii această nulitate nu mai poate fi invocată după
depăşirea termenului prevăzut de art. 281 alin. 4 lit. a C. pr. pen., însă
concluziile acestui raport nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă. De
asemenea nu se poate reţine că inculpata L ar fi întocmit această hotărâre,
întrucât nu era Secretara Consiliului de Administraţie la aceea dată,
procesul-verbal din data de 28.02.2005 având semnătura martorului P, Secretar
al Consiliului de Administraţie la aceea dată, iar nici unul din martorii
audiaţi inclusiv în apel nu au menţionat că aceasta ar fi întocmit aceea
hotărâre.
Curtea constată că între SC U SA şi SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al
dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare şi
dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale ,etc., care
aparţinea SC U SA.
În ceea ce priveşte infracţiunea de grup infracţional
organizat cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată instanţa de apel
constată că în această etapă reţinută în rechizitoriu din anul 2005 nu s-a făcut dovada că cei patru
inculpaţi au constituit un grup infracţional organizat în condiţiile în care L
S. nu a avut vreo participare
infracţională, inculpatul P nu avea atribuţii în Consiliul de Administraţie în
anul 2005, iar infracţiunea de grup organizat presupune existența a minim trei persoane în vederea
constituirii grupului.
Referitor la ceea de a doua etapă infracțională reţinută prin
rechizitoriu, respectiv anul 2007 instanţa de apel constată că datorită
problemelor financiare pe care le avea atât U, SC H SA, cât şi celelalte
societăţi în care U era acţionar, în Consiliile de Administraţie ale SC H SA şi
U s-au discutat soluţii pentru ieşirea
din blocaj financiar şi s-a hotărât ca U să iasă din acţionariatul SC H SA
pentru a creşte nivelul de bonitate al acesteia în vederea obţinerii de credite
de la bănci sau alţi posibili finanţatori.
Nu se poate reţine că soluţia managerială de ieşire a SC U
Reşiţa SA din acţionariatul SC H SA nu ar fi fost una corectă şi că cei trei
inculpaţi ar fi avut un interes ocult, mai mult decât atât inculpata L a semnat
procesul-verbal prin prisma funcţiilor deţinute în societate, neavând astfel
vreo contribuţie la ieşirea SC U Reşiţa SA din acţionariat motiv pentru care nu
se poate reţine că cei trei inculpaţi s-ar fi asociat în scop infracţional,
nefiind întrunite condiţiile de grup infracţional organizat, astfel cum sunt
prevăzute de art. 367 alin. 6 Cod Penal.
Potrivit art. 367 alin. 6 C. pen. „Prin grup infracţional
organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe
persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în
mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni”.
În cauză, aceste dispoziţii legale nu sunt întrunite în mod cumulativ, pentru a se reţine în sarcina
inculpaţilor infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat,
întrucât aşa cum a fost descrisă situaţia de fapt prin rechizitoriu precum şi
încadrarea în drept, nu s-a dovedit că în cele „trei etape
infracţionale”, respectiv 2005, 2007 şi 2013 au existat trei persoane care ar
fi constituit un grup infracţional organizat în scopul comiterii infracţiunii
de delapidare, întrucât aşa cum s-a arătat inculpata L nu a avut
atribuţii în Consiliul de Administraţie în anul 2005, nefiind secretara a
acestui consiliu, nu s-a dovedit că a întocmit aceea hotărâre 28a sau că a avut
vreun rol în înfiinţarea SC H SA. În anul 2007 acesta a semnat un proces-verbal
prin prisma funcţiei de secretar pe care a avut-o, fără a hotărî în
cadrul Consiliului de Administraţie, iar ulterior nu a avut nicio
legătură cu înregistrarea modelelor în contabilitatea SC H SA. De asemenea,
inculpatul P nu a avut atribuţii în Consiliului de Administraţie în 2005 cu
privire la înfiinţarea SC H SA sau cu privire la ieşirea SC U Reşiţa SA din
acţionariatul SC H SA. prin urmare nu a existat un grup infracţional constituit
din 3 persoane în prima etapă infracţională aşa cum se reţine prin actul de
sesizare al instanţei.
Referitor la infracţiunea de delapidare, potrivit
probatoriului administrat în mod corect prima instanţă a reţinut vinovăţia
inculpaţilor C, P şi SC H SA, în participaţia reţinută prin dispozitivul
hotărârii.
Astfel potrivit art. 295 C. pen., constituie infracţiunea de
delapidare „însuşirea, folosirea sau traficare de către un funcţionar public în
interesul său, sau pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau le administrează”.
În cauză, fapta inculpatului C de a dispune inventarierea şi
înregistrarea în patrimoniul SC H SA a documentaţiei de cercetare şi proiectare
aferente modelelor industriale preluată spre folosinţă de la SC U Reşiţa SA,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prin
însuşirea unor bunuri pe care le administra în interesul SC H SA.
De asemenea, fapt inculpatului P, de a pune în
executare dispoziţia inculpatului C, cunoscând că documentaţia în litigiu nu a
fost transmisă de SC U Reşiţa SA întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de complicitate la delapidare.
Infracţiunea de delapidare a fost săvârşită în interesul şi
numele SC H SA, fiind întrunite prevederile art. 135 C. pen. privind condiţiile
răspunderii penale a persoanei juridice.
Critica inculpatului C privind lipsa calităţii de subiect
activ al pretinsei infracţiuni de delapidare este nefondată. Astfel, potrivit
art. 295 C. pen. autorul infracţiunii trebuie să aibă calitatea de funcţionar
public, dar raportat la dispoziţiile art. 308 alin. 1 C. pen. condiţiile de la
art. 295 C. pen. privitoare la funcționarii publici se aplică în mod
corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care
exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.
175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Potrivit art.308 C. pen. pot fi subiecţi activi nemijlociţi
ai infracţiunii de delapidare în varianta atenuantă şi funcţionarii privaţi
adică persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o
remuneraţie o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei
persoane juridice.
În cauză potrivit probatoriului administrat, respectiv
înscrisuri şi martori s-a dovedit faptul că inculpaţi au deţinut această
calitate când au dispus inventarierea şi înregistrarea în patrimoniul SC H SA a
documentaţiei în litigiu şi respectiv când au pus în executare această
dispoziţie.
Cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de
delapidare în mod corect nu s-a reţinut forma continuată din rechizitoriu şi
respectiv toate modalităţile alternative, respectiv însuşire, folosire şi
traficare, întrucât la înfiinţarea SC H SA, potrivit hotărârii Consiliului de
Administraţie din 28.09.2005 aceasta a deţinut şi folosit documentaţia în
litigiu în baza acestei hotărâri neputând fi reţinute modalităţile alternative,
„folosire” şi „traficare” precum şi forma continuată a infracţiunii, deoarece
nu sunt îndeplinite prevederile art. 35 C.pen. privind săvârşirea la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale a unei
acţiuni care prezintă în parte conţinutul aceleaşi infracţiuni. De asemenea,
s-a avut în vedere faptul că infracţiunea are consecinţe deosebit de grave
raportat la valoarea modelelor.
În ceea ce priveşte critica inculpaţilor, privind lipsa dreptului de proprietate al SC U
Reşiţa SA asupra documentaţiei în litigiu, instanţa de apel constată că aceasta
este nefondată, întrucât prin contractul de privatizare aceasta aparţinea
SC U Reşiţa SA, chiar dacă la aceea dată nu s-au făcut acele evaluări şi
înscrieri în contabilitate, situaţie acceptată şi de inculpaţi care prin acel
proces-verbal din 28.09.2005 de înfiinţare a SC H SA recunosc la subpunctul 4.4
că SC U Reşiţa SA deţine know-how-ului
în domeniul de cercetare şi dezvoltare.
Referitor la proprietatea asupra documentaţiei în litigiu
instanţa de apel constată că prin contractul de privatizare la art.19 se prevăd
următoarele:„cumpărătorul se obligă faţă de vânzători ca aplicarea
tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea
drepturilor de proprietate intelectuală, în conformitate cu legislaţia română
în vigoare.
Cumpărătorul se obligă ca pe perioada realizării programului
investiţional, să protejeze, să promoveze şi să nu înstrăineze mărcile de
fabrică, de comerţ sau de serviciu, brevetele sau licenţe aflate în patrimoniul
societăţii”.
Curtea constată că între SC U SA şi SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al
dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare şi
dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale ,etc., care
aparţinea SC U SA.
De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta a avut diverşi
proprietari raportat şi la conjunctura politică şi economică a României, la
trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă şi la modificările
legislative neputându-se reţine susţinerile inculpaţilor cu privire la faptul
că începând cu anul 2011 angajaţii SC H SA au cedat dreptul de autor
asupra acelor modele, întrucât în această situaţie în perioada de după 1989 şi
până în 2011 ar însemna că acea documentaţie nu a avut niciun proprietare,
deoarece autorii modelelor industriale nu au revendicat astfel de drepturi.
Trecerea dreptului de proprietate a documentaţiei în litigiu
s-a făcut inclusiv prin Hotărâre de Guvern din 1990, ori omisiunea
înregistrării în contabilitate nu echivalează cu lipsa dreptului de
proprietate.
Referitor la condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de
delapidare, instanţa de apel constată că documentaţie în litigiu se încadrează
în „valori sau alte bunuri” condiţii impuse pentru existenţa infracţiunii de
delapidare, critica inculpaţilor fiind nefondată pe considerentul că această
documentaţie nu ar putea fi obiect material al infracţiunii de delapidare.
Astfel, obiect material al infracţiunii de delapidare
poate fi : banii, valorile sau alte bunuri mobile cu o valoare economică, pe
care făptuitorul le gestionează sau administrează efectiv, chiar dacă acestea
nu au fost înregistrate efectiv în contabilitatea persoanei vătămate. În cauză,
documentaţia tehnică privind cele 85 modele industriale şi documentaţia
aferentă acestora are o valoare economică stabilită prin expertiză, fiind
întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii.
Critica inculpaţilor potrivit căreia U Reşiţa s-a constituit
parte civilă ulterior primirii adresei din partea DIICOT, de unde ar rezulta că
nu a avut iniţiativa deschiderii unui conflict juridic legat de desenele şi
modelele ce fac obiectul dosarului, nici pe cale civilă şi nici în procesul
penal, neconsiderându-se niciodată proprietara acestora, este nefondată.
Astfel, potrivit art.20 alin.1 C. pr. pen., constituirea ca parte civilă se poate face
până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de
a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept. Prin urmare, în cauză au
fost respectate prevederile legale, organele de urmărire penală au informat
persoana vătămată cu privire la constituirea de parte civilă, iar aceasta şi-a
exercitat acest drept în termenul prevăzut de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 C. pr. pen. obiectul acţiunii
civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei
pricinuită persoanei vătămate, iar potrivit art. 1357 Cod civil răspunderea
civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în
consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare
a faptei ilicite săvârşită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce
presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de
evaluare. Mai trebuie reţinut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică
deja produs; cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este
susceptibil de evaluare; însă nu şi prejudiciul eventual.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare raportat la
consecinţele produse în mod corect prima instanţă a dispus executarea în regim
de detenţie a pedepselor de 3 ani închisoare aplicate inculpaţilor C, P.
Pentru toate aceste considerente Curtea de Apel Timişoara în
baza art. 421 pct.1 lit.b C. pr. pen. va respinge ca nefondate apelurile
declarate de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism – Biroul Teritorial Arad, inculpații C, L, P, SC H SA şi partea civilă
SC U Reşiţa SA împotriva sentinţei penale nr. 106 din 8 martie 2017 pronunțată
de Tribunalul Arad[33].
În ceea ce-i privește pe
inculpații A., E., B. și G., referitor la existența
unui grup infracțional organizat, Înalta Curte, în acord cu instanța de
fond, apreciază că dincolo de situația reținută de actul de acuzare, care
reține ca și situație premisă a constituirii grupului încheierea contractului
de reasigurare cu societatea nemțească Q.; că scopul acestui grup infracțional
a fost protejarea intereselor economice ale SC M. SA.
Analiza probelor din cauză relevă
că în cauză, există probe care să demonstreze și să susțină caracteristici ale
grupului infracțional organizat cercetat în ceea ce privește pe inculpații A.,
E., B. și G. și anume:
– activitățile ilegale
desfășurate de membrii grupului prezintă un grad sporit de pericol social,
afectând grav un sector important al vieții economice;
– activitatea infracțională a
fost planificată, și a avut un
caracter de continuitate și o structură bine organizată,
– s-a pus în evidență existența liderilor și a ierarhiei în rândul membrilor
grupului;
– s-a remarcat specializarea membrilor grupului prin
divizarea și stabilirea cu precizie a atribuțiilor fiecăruia dintre aceștia,
scopul final fiind protejarea intereselor economice ale SC M. SA.
Pentru înțelegerea cât mai exactă
a modului în care a fost inițiat și s-a constituit grupul, Înalta Curte
apreciază că se impun a fi făcute anumite precizări de natură să reliefeze cu
acuratețe faptul că premisele grupului infracțional organizat au existat încă
de la momentul încheierii contractului de consultanță după cum urmează:
La data de 5 mai 2012 între SC M.
SA în calitate de beneficiar și SC N. SRL reprezentată de inculpatul B., în
calitate de consultant, a fost încheiat un contract de consultanță care
prevedea mai multe obligații contractuale în sarcina societății administrate de
inculpatul B., iar în schimbul serviciilor prestate consultantul urma să
primească lunar suma de 12.000 euro, plus TVA. În actul adițional s-a stipulat o valoare a contractului în
cuantum de 20.000 euro/lună, plus TVA, la care se adăuga, în baza unui contract
de administrare încheiat la data de 13 august 2012, plata unei prime de 2.000
euro inculpatului B. și includea, în esență, obligația acestuia de a lua măsuri
aferente managementului societății, cu informarea Consiliului de Administrație,
asupra operațiunilor întreprinse și asupra celor avute în vedere, precum și
obligația de a redresa situația financiară a societății, prin acordarea de
consultanță în vederea: „stopării scăderii vânzării produselor, ameliorarea stării
de profitabilitate și îmbunătățirea imaginii în fața clienților”.
Inculpatul participa la
majoritatea ședințelor Consiliului de Administrație cât și dădea dispoziții
scrise adresate tuturor angajaților și avizând cu putere rezolutivă măsurile
propuse în cadrul Consiliului și adoptate în vederea implementării acestora. De
altfel, inculpata G. arată că recomandările domnului A. erau practic
obligatorii, iar, în măsura în care acestea nu se realizau benevol, prin
rezoluția Consiliului de Administrație acestea dobândeau și oficial caracterul
obligatoriu pentru angajați.
Înalta Curte, apreciază că nu
încheierea în sine a contractului de reasigurare cu firma Q. Re din Germania, o
societate cu o puternică imagine în ceea ce privește credibilitatea și capabilitățile
financiare. Contractul de reasigurare a fost negociat, prin intermediul
numitului R., broker în cadrul S. Londra și semnat în data de 20 decembrie
2012, la Q., Germania, respectiv, 21 decembrie 2012, la Sibiu, de către
reasigurătorul Q., respectiv, de către SC M. SA, prin director general, E., a
avut caracter nelegal, ci modul în care a avut loc înregistrarea lui în
contabilitatea SC M. SA, pentru că aceasta a reprezentat o modalitate de
eludare a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din România
și nu a îndeplinit practic rolul pentru care a fost încheiat ci rolul de a
evita o infuzie de capital și în același timp de a crea aparența de îndeplinire
de către M. a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din
România; scopul final fiind acela de a proteja interesele financiare ale M.
Toate acestea relevă că
inculpatul A., în calitatea sa de acționar majoritar al SC M. SA și beneficiar
real al acestei societăți era în mod evident interesat de situația financiară a
acesteia.
În ceea ce îl privește pe
inculpatul B. interesul major în funcționarea, în continuare, a SC M. SA, îl
constituia menținerea contractului de consultanță încheiat de firma acestuia,
N. SRL cu SC M. SA și, implicit, obținerea unor venituri de aproximativ 30.000
euro, lunar, plus alte beneficii care rezultau din funcțiile deținute. De
asemenea, acesta era membru în consiliul de administrație al societății. Având
în vedere convorbirile interceptate în cauză și redate de către instanța de
fond în integralitatea lor, inculpatul B. a fost și intermediarul în relația
dintre inculpatul A. și inculpatul E.
În ceea ce privește interesul
inculpatului E. buna funcționare a inculpatei SC M. SA, era o situație de fapt
care îi aducea anumite beneficii financiare personale ca director în cadrul M.
de asemenea, inculpatul E. urmare a faptului că urma să devină persoana cu o
funcție publică, respectiv membru al consiliului A.S.F. imediat după
constituirea acestei instituții. păstrează o legătură financiară și de
loialitate față de societatea M. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte,
apreciază că din noua sa funcție, inculpatul avea posibilitatea de a ajuta
interesele inculpatei M. prin furnizarea unor informații utile către ceilalți
inculpați, cum ar fi spre exemplu date cu privire la controalele ce urmau a se
desfășura la această societate, lucru care s-a și întâmplat.
În mod corect a apreciat instanța
că acești trei inculpați sunt cei care au avut inițiativa constituirii grupului
infracțional și cei care au acționat organizat pentru atingerea obiectivelor
sale.
Înalta Curte apreciază dincolo de
rolul incontestabil de lider al
acestuia, că de fapt este o persoană extrem de bine pregătită profesional, care
a reușit să stăpânească piața asigurărilor într-un mod extrem de abil și care a
încercat să disimuleze realitatea faptică în pofida evidențelor printr-o
stăpânire de sine remarcabilă.
Așadar, declarația inculpatului
A., reliefează neechivoc nu numai faptul că a fost la curent cu toate
activitățile ce se desfășurau în firmă ci și faptul că a inițiat, controlat și
a dat dispoziții în permanență pentru a proteja interesele SC M.
Acesta a avut grijă să fie
informat în fiecare minut prin organizarea unei adevărate rețele informative,
prin orchestrarea unor supravegheri operative ale angajaților în legătură cu
viața privată a acestora, cât și prin impunerea unor obligații angajaților de a
întocmi „note informative” cu privire la activitățile profesionale și
extraprofesionale. Inculpatul A. era cunoscut de către toți angajații SC M. SA
drept „patronul”, „șeful” sau „domnul inginer”, ca autoritate ultimă în cazul
soluționării unor conflicte sau adoptării unor măsuri radicale.
Înalta Curte, apreciază că este
incontestabil probat grupul infracțional organizat pe care l-au constituit
inculpații E., B. și A., că acesta a acționat o perioadă destul îndelungată de
timp, fiecare membru având atribuții
specifice, bine determinate și specializate, în raport de poziția ocupată
în cadrul M.
În opoziție cu opinia instanței
de fond, Înalta Curte, apreciază însă că, nu se poate reține că acest grup a
fost susținut de inculpatul I. întrucât acesta avea interesul de a continua
colaborarea cu SC M. SA profitând în mod evident de pe urma contractului
încheiat de firma de consultanță cu persoana juridică inculpată.
Atitudinea acestuia, este
circumscrisă din punctul de vedere al Înaltei Curți, mai degrabă unei sfere ce
caracterizează servilismul unor persoane care lucrează pe lângă alte persoane
potente financiar, de a le intra în grații pentru că simpla întocmire a notei
de calcul pe baza căreia s-a calculat bonusul salarial al inculpatului nu putea
fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul infracțional, după
cum nu poate fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul
infracțional nici faptul că a primit mesaje din partea inculpatului E. prin
care acesta transmitea informații privind controalele ce urmau a se efectua,
mesaje pe care le-a retransmis inculpatului B. Nicio probă nu dovedește că
relațiile apropiate cu inculpații B. și E. ar echivala cu sprijinirea grupului,
ci mai degrabă se circumscriu dorinței acestuia de a-și conserva relația cu
aceștia pentru satisfacerea unui interes propriu, astfel că apelul inculpatului
pe această acuzație este întemeiat și urmează a fi admis.
În ceea ce o privește pe
inculpata C., Înalta Curte constată în raport de soluția de achitare dispusă în
cauză pentru infracțiunile predicat, că nu mai subzistă scopul pentru care se
presupune că aceasta să fi aderat sau să fi sprijinit gruparea infracțională.
Faptul că se afla în relații cordiale cu inculpatul A., și că acesta a
felicitat-o de ziua sa de naștere nu poate conduce la concluzia neechivocă că
era omul de încredere a acestuia sau că a sprijinit grupul și acțiunile
frauduloase a inculpatului A., astfel că și pentru această acuzare se impune
achitarea inculpatei.
Susținerea parchetului pe acest
palier, că aceasta ar fi comis fapte penale pentru a se bucura de faima și
succesul grupării infracționale, nu pot fi primite, nici unde în literatura de
specialitate și practica judiciară nu
sunt prevăzute cu titlu de folos material ”faima și succesul”, după cum
este greu de crezut că o persoană cu un nivel de pregătire ca cel al inculpatei
C. ar comite fapte ce intră în sferă infracționalului pentru mai multă
notorietate.
În ceea ce o privește G., în
consens cu instanța fondului, apreciem că aportul său în cadrul grupului
organizat a constat în aceea că în data de 26 august 2013, a înaintat o
solicitare a inculpatului E. membrilor consiliului de administrație pentru
acordarea unui bonus salarial ce nu i se cuvenea și care era de fapt o mită
deghizată pentru ca acesta să ajute interesele M. și a prezentare un calcul
nesusținut de date contractuale al acestui bonus, calcul ce fusese întocmit de
inculpatul I.. Conivența dintre inculpatul B. și inculpata G., rezultă din
însăși declarația acestuia prin care a arătat că el i-a spus inculpatei G. că
este necesară acordarea acestui bonus salarial pentru lichidarea raportului de
muncă cu inculpatul E., fiind necesară trimiterea propunerii de acordarea a
acestui bonus Consiliului de Administrației, conform calculului efectuat de
inculpatul I. Acesta a mai arătat că, în opinia sa inculpata G. avea ca și
director general obligația de a înainta această propunere către Consiliul de
Administrație.
Toate aceste probe, reliefează în
opinia Înaltei Curți, în acord cu instanța de fond că inculpata G., știa despre
existența grupului organizat constituit de inculpații A., E. și B. și a
sprijinit în mod activ acest grup. Mai mult decât atât faptul că inculpata
făcea parte din structura grupului organizat încă din faza constituirii sale
rezultă din minuta de negociere iar acest aspect este confirmat de însăși
declarația inculpatului A.
Așadar cooptarea și a inculpatei
G. în activitățile infracționale a celorlalți inculpați se circumscrie unui plan bine organizat, structurat și pus la punct până în cele
mai mici detalii, astfel că apărările inculpatei pe acest palier nu pot fi
primite întrucât sunt în vădită contradicție cu realitatea.
Dincolo de faptul că actul de
sesizare al instanței, reține ca și situație premisă a constituirii grupului
încheierea nelegală a unui contract de reasigurare cu firma nemțească Q.,
Înalta Curte apreciază că scopul constituirii grupului infracțional a fost protejarea intereselor economice ale SC M.
SA, și că prin fiecare demers pe care cei patru inculpați l-au inițiat au
urmărit susținerea firmei.
Faptul că inculpatul A. a apelat
la inculpatul B. care conducea firma de consultanță ce avea rolul de redresa societatea
de asigurări și de a menține la un nivel competitiv pe piață, membru de altfel
și în consiliul de administrație al societății precum și întreg parcursul
ulterior a cooptării celorlalte persoane sub pretextul ridicării gradului de
performanță al societății, respectiv al inculpatului E. și al inculpatei G.,
dovedesc pe deplin că de fapt de ne aflăm în prezența unui plan bine pus la
punct, în care fiecare participant nu numai că a cunoscut dar a și acceptat să
protejeze interesele M. indiferent de modul în care trebuiau să acționeze.
Este evident că acesta a cunoscut
pe deplin scopul acestei asocieri, că a anticipat potențialul fiecărui membru
al grupării de a-i satisface interesele, iar ceilalți membrii ai grupării
astfel cum s-a arătat au contribuit pe deplin la satisfacerea intereselor M.
În ceea ce îi privește pe
inculpații DDDD., D. sau H., Înalta Curte apreciază în consens cu instanța
fondului că nu s-a făcut dovada dincolo de orice dubiu a implicării
infracționale a acestora.
În ceea ce o privește pe
inculpata H., sprijinirea grupului infracțional ar fi constat în organizarea
interviului de validare al inculpatei G. în funcția de director general al M.
într-o modalitate ce nu a respectat normele interne al A.S.F., acțiunile
inculpatei fiind o consecință a influenței exercitate asupra sa de către
inculpatul E.
În declarațiile pe care le-au dat
inculpații E. și H., aceștia au arătat că au o legătură de prietenie care
durează de foarte multă vreme. De asemenea, ambii au arătat că discutau în mod
constant despre chestiuni legate de personalul A.S.F. sau de eventuale probleme
pe care le întâmpina oricare de ei.
Analiza concretă și punctuală a
acestor convorbiri reliefează că inculpata H. nu avea cunoștință despre
situația M., nu avea cunoștința despre
conivența infracțională instituită la nivelul conducerii M., iar interesul
inculpatului E. față de această societate nu poate fi interpretat în sensul
unei aderări sau sprijiniri de către inculpata la grupul infracțional existent.
Înalta Curte apreciază că faptele
nu pot fi interpretate decât în scopul de a îi satisface acestuia cerințele
legate de desfășurarea acestui interviu și nu în sensul că inculpata H. ar fi
cunoscut existența grupului infracțional constituit în cauză pentru a proteja
societatea inculpată.
În consens cu instanța fondului,
Înalta Curte apreciază că informațiile pe care le deținea inculpata și care
vizau interesul inculpatului E. vis à vis
de M., nu pot conduce automat la concluzia că inculpata știa că exista un grup
organizat constituit la nivelul acestei societăți sau faptul că inculpatul E.
își folosea funcția și contactele pentru a sprijini societatea, fiind și
remunerat pentru această activitate de către conducerea M.
Pentru a se reține că inculpata
H. a acționat, cu intenție, alături de ceilalți inculpați era necesar a se proba existența unei coeziuni infracționale și a
unei intenții clare de sprijinire a
acestui grup, respectiv existența și cazul inculpatei a rezoluției
infracționale comune celorlalți inculpați, mai precis aceea de a proteja
interesele M., or atitudinea sa a fost în mod clar consecința relației de
prietenie cu inculpatul E. și pentru a îi face un serviciu acestuia pe care
acesta îl solicitase.
În ceea ce îl privește pe
inculpatul J., se reține că rolul acestuia la grupul infracțional a constat în
aceea că a procedat la ștergerea din evidența electronică a numărului de
înregistrare atribuit unui document transmis de către SC M. SA, prin fax, la
registratura A.S.F., și-a însușit documentul sus-menționat și i l-a înmânat
ulterior inculpatului E., document care dacă ar fi fost cunoscut de conducerea A.S.F.-ului,
ar fi adus evidente prejudicii de imagine inculpatului E..
În declarația dată inculpatul J.
a arătat că pe domnul E. l-a cunoscut în cursul anului 2002, cu ocazia procesului de privatizare al SC P.,
revăzându-se cu acesta în momentul la care inculpatul E. a fost angajat în
cadrul A.S.F.-ului și a rămas cu acesta în relații cordiale.
În acord cu instanța fondului,
Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește grupul infracțional organizat, nu
există absolut nici un mijloc de probă care să atestă, peste un dubiu
rezonabil, că inculpatul J. știa că acest grup există, modul cum el
funcționează sau scopul pe care acesta îl avea sau că acest inculpat ar fi avut
cel mai vag interes cu privire la situația M.
Toate aceste argumente reliefează
în consens cu opinia instanței de fond că soluția de achitare dispusă în cauză
este conformă cu probatoriul administrat în cauză și se impune ca o consecința
firească a lipsei de dovezi astfel că apelul parchetului este nefondat,
atitudinea acestuia prin raportare la datele cauzei nu pot fi interpretate unei
implicări cu conotații penale, astfel că soluția de achitare pe temeiul de
drept ce derivă din dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen.
este singura care se impune a fi adoptată în cauză.
În ceea ce îl privește pe
inculpatul D., întrucât pe acuzația principală reținută în sarcina
inculpatului, Înalta Curte a dispus achitarea acestuia, este evident că
acuzația adusă acestuia de aderare a nu mai subzistă, astfel că soluția de
achitare dispusă în cauză în lipsa unei acțiuni ilicite din partea acestuia se
impune ca o consecință firească, faptul că inculpatul a întocmit, la cererea
patronului M., a raportului de evaluare a unui autoturism, care din punctul de
vedere al Înaltei Curți a fost corect stabilit nu poate conduce la angajarea
răspunderii penale a acestuia.
Susținerea acuzării în sensul în
care acesta ar fi aderat la grup întrucât întocmea în mod constant rapoarte de
evaluare pentru M.. și astfel prin prisma avantajelor materiale ce le obținea
din plata onorariilor ce le obținea, ar fi aderat la acest grup, se circumscrie
în opinia majoritară a Înaltei Curți unei
sfere subiective, ce nu poate fi însă valorificată sub aspect probator ca
și probă de natură să conducă la condamnarea acestuia pentru infracțiunea de
grup infracțional organizat.
Acuzațiile aduse pe acest palier
inculpaților F., K. și L. în acord cu instanța fondului nu sunt susținute de
nicio probă de natură a forma convingerea instanței că implicarea acestora a
fost de natură infracțională.
Dincolo de declarația
inculpatului F., analiza actelor normative ce reglementează activitatea A.S.F.-ului
și modul de alegere al membrilor consiliului de administrație, reliefează
faptul că inculpatul E. a îndeplinit funcția de membru neexecutiv în Consiliul A.S.F.
și a ocupat această funcție în urma procedurilor legale, inclusiv aceea de
audiere în cadrul Comisiei Buget Finanțe din Parlament fiind desemnat în cadrul
A.S.F. prin Hotărârea Parlamentului României nr. 60/2013 privind numirea
membrilor Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, astfel că
acuzația conform căreia membrii consiliului de administrație au fost aleși doar
de către inculpatul F. și impuși prin influența acestuia în cadrul comisiilor
parlamentare nu este dovedită în nici un mod, din moment ce nu există nici un
mijloc de probă care să ateste această supoziție.
În ceea ce privește acuzația
vizând demersurile efectuate de inculpatul F. pentru adoptarea unei ordonanțe
de urgență de către Guvernul României, care să dea caracter normativ și
obligatoriu a intereselor sale personale și de grup, Înalta Curte, apreciază că
nu pot fi circumscrise sferei penalului activitatea acestuia pe acest palier.
Ordonanța de urgență nr. 94/2013
pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea,
organizarea și funcționarea A.S.F., precum și pentru modificarea și completarea
Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările arată în mod expres
faptul că având în vedere angajamentele legislative și instituționale pe care
Autoritatea de Supraveghere Financiară și le-a asumat cu Fondul Monetar
Internațional și cu reprezentanții Comisiei Europene, care vizează modificarea
cu celeritate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind
înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere
Financiară, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 113/2013, cu
modificările și completările ulterioare, în vederea armonizării cu cele mai
bune practici internaționale, este necesară o reducere a numărului de membrii
ai consiliului de administrație al A.S.F..
În raport de recomandările
Fondului Monetar Internațional și ale Comisiei Europene care stabileau
dimensionarea Consiliului A.S.F., în sensul reducerii numărului de la 11 la 9
membri, stabilirea calificării profesionale minime pe care trebuie să o aibă
membrii Consiliului A.S.F., stabilitatea personalului din cadrul A.S.F. și
introducerea unor prevederi concrete care să prevadă regimul
incompatibilităților și al conflictului de interese, atât pentru membrii
Consiliului A.S.F. cât și pentru salariații A.S.F., și întrucât aspectele
vizate constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi
amânată, deoarece nu ar fi respectate termenele asumate de România în urma
negocierilor cu organismele internaționale s-a decis adoptarea O.U.G. nr.
94/2013.
Susținerea acuzării potrivit
căreia prin adoptarea acestei ordonanțe inculpatul ar fi urmărit satisfacerea
unor interese personale și de grup nu este dovedită, nu rezultă în nici un mod
că a avut un interes exclusiv, personal,
ci doar că a implementat și adus la îndeplinire niște măsuri de aducerea
la îndeplinirea cărora era obligat prin natura funcției sale, după cum nu a
fost dovedit în nici un mod că inculpatul F. ar fi numit sau angajat personal
în cadrul A.S.F. sau că vreunul dintre cei ce au fost angajați după numirea în
funcție a inculpatului F. nu îndeplineau criteriile necesare de pregătire
profesională ori că aceste angajări au fost efectuate în mod nelegal.
Nici acuzația ce vizează
implicarea ce ar fi avut-o inculpații F. și K. în activitatea grupului
infracțional în sensul unui pretins interes al acestora de a-i sprijini atât pe
inculpatul B. cât mai ales pe inculpatul E. și implicit interesele M., nu este
probată, având în vedere considerentele expuse cu prilejul analizării
acuzațiilor principale, după cum nici presupusa favorizare a inculpatului B. de
către cei doi inculpați și de către inculpatul L., nu a fost dovedită cu vreun
mijloc de probă care să conducă la reținerea vinovăției inculpaților cu privire
la aceste acuzații.
De asemenea în acord cu instanța
fondului, apreciem că nu se poate reține vreo implicare a inculpaților F. și K.
în luarea unor decizii favorabile M. în cadrul A.S.F., întrucât nu există nici
un mijloc de probă care să ateste o astfel de implicare.
Așa cum rezultă din actele
dosarului, în însăși perioada în care inculpatul F. era președintele A.S.F. iar
inculpatul K. era vicepreședinte al A.S.F., s-a dispus efectuarea unui control
la societatea M. și nu a fost probat în nici un mod că în perioada cât cei doi
inculpați s-au aflat la conducerea A.S.F.-ul, au avut o atitudine părtinitoare
sau de favorizare a M. sau față de alte societăți de asigurare aflate pe piață.
În ceea ce privește pe inculpatul
L., în raport de faptul că nici una din probele administrate în cauză nu
reliefează că scopul pentru care inculpații au purtat discuții și au agreat
prioritar candidatura inculpatului B., a fost acela de ajuta pe acesta în
virtutea funcției sale la M. ori în virtutea afilierii acestuia la această
societate sau chiar în considerarea relațiilor pe care acesta le avea în piața
asigurărilor, ci de a îi susține candidatura pentru că acesta era considerat,
datorită unor criterii obiective, ca fiind un mai bun partener în relația cu A.S.F.-ul,
în mod evident nu poate fi reținută nici contribuția sa la sprijinirea grupului
infracțional organizat.
Probele administrate în cauză pe
acest palier reliefează faptul că inculpatul L. a ales să voteze astfel cum a
considerat că este mai oportun pentru buna desfășurare a relațiilor dintre BAAR
și A.S.F., respectiv cu inculpatul B., alegere pe care inculpatul L. a avut-o
în mod deschis, discuțiile purtate de inculpatul B. cu inculpații F. sau K.,
sunt și în opinia Înaltei Curți discuții cu caracter general și ele se referă
în linii mari doar la planurile de acțiune ale candidatului la președinția
BAAR, sau la exprimarea unei opinii personale în sensul în care inculpatul F.
și-a exprimat punctul de vedere că îl prefera pe inculpatul B. în această
funcție din anumite rațiuni de natură obiectivă, însă pentru reținerea
infracțiunii de grup infracțional organizat așa cum s-a arătat sunt necesare mult mai multe elemente
care să conducă la această concluzie.
Înalta Curte, apreciază că nu s-a
probat, peste un dubiu rezonabil, că acești inculpați ar fi influențat în vreun
fel votul sau că ar fi existat vreo înțelegere de orice natură între acești
inculpați și inculpatul B. sau că au acționat în orice mod pentru favorizarea
intereselor M.
Înalta Curte consideră că în mod
legal și temeinic că soluția de achitare dispusă în cazul inculpaților F., K.
și L. este singura ce se impunea prin raportare la actele și lucrările
dosarului, întreg probatoriul administrat în cauză reliefează neechivoc că nu
se poate reține existența unei constituiri, aderări sau sprijiniri a grupului
infracțional ce fusese creat pentru a proteja interesele M.
Înalta Curte, în opinie
majoritară, apreciază de asemenea, că soluția de achitare a inculpaților F., K.
și L. este una legală și temeinică și rezultă din întreaga economie a actelor
și lucrărilor și dosarului, astfel că apelul parchetului pe acest aspect, cât
și apelul inculpaților K. și L. pe temeiul achitării sunt nefondate pentru
următoarele argumente:
În analiza probelor ce au stat la
baza achitării celor trei inculpați,
Înalta Curte va porni de la natura acuzațiilor aduse inculpaților după cum
urmează:
Astfel în sarcina inculpatului F.
se reține că în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, a exercitat
presiuni, în calitate de președinte al
Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de
asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu
ocazia alegerii conducerii Biroului asigurătorilor de autovehicule din România
(BAAR), aceștia să atribuie voturile inculpatului B. (fapt obținut, de altfel,
de către inculpatul F.); inculpatul K. în intervalul 11 decembrie 2013 – 17
decembrie 2013, a exercitat presiuni, în calitate de vicepreședinte al
Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de
asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu
ocazia alegerii conducerii BAAR, aceștia să atribuie voturile inculpatului B.
, iar inculpatul L. în intervalul 11
decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, i-a ajutat pe inculpații K. și F. să-și
exercite autoritatea de președinte, respectiv, vicepreședinte al Autorității de
Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a le
determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii
BAAR, acestea să atribuie voturile inculpatului B.
Înalta Curte, va admite apelurile
formulate de apelanții intimați inculpați A., J., H., G., E., B., D., C., SC M.
SA , I. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penala.
Va respinge cererea de schimbare
a încadrării juridice, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție din infracțiunea
prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 132 din
Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. în ceea ce privește pe
inculpații F. și K. și din infracțiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13 din
Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută
de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr.
78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen, în ceea ce îl privește pe
inculpatul L.
În baza art. 255 alin. (1) C.
pen. 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a art. 5 C. pen. va
condamna pe inculpata SC M. SA la o pedeapsă de 250.000 RON amendă penală
pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.
În temeiul art. 531 C.
pen. de la 1969 va aplica inculpatei
persoană juridică pedeapsa complementară a obligării acesteia la afișarea
sau difuzarea hotărârii de condamnare în condițiile art. 717 C.
pen. de la 1969.
Va respinge ca nefondate apelurile formulate de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpații
K., L. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.[34]
Bibliografie
–
V. Dongoroz ș. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”,
vol. IV, Ed. Academiei, București, 1972
– T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat şi adnotat”, Partea
specială, vol. II,Ed. științifică și
enciclopedică, București, 1977
–
L.N. Pârvu, Implicaţiile adoptării unor legi succesive privind sancţionarea
asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni, în „Dreptul” nr. 9/2003, p.
153
–
I. Lascu, Prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, în
„Dreptul” nr. 9/2003, p. 196
–
V.N. Spânu, în PCA Timişoara, „Revista Juridică”, nr. 10/1996, p.5.
–
Angela Nicolae, în PCA Timişoara, Revista „Juridică” nr. 10/1996, p.34.
–
C. Păun, Legea penală română şi crima organizată, „R.D.P.” nr. 3/97,
p.47
Vasile
Pătulea, Implicaţii ale reglementării, prin Legea nr. 78/2000, a
competenţei procurorilor specializaţi în prevenirea şi combaterea
infracţiunilor de corupţie, „Dreptul” nr. 11/2001, p.123
–
Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, O nouă reglementare în legătură cu
infracţiunile de corupţie, „Dreptul” nr. 10/2000, p.3
–
Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, Infracţiuni de corupţie. Noi incriminări,
„Pro Lege” nr. 4/2000, p.17
–
A. Ungureanu, Interpretarea şi aplicarea Legii nr.83/92, „Dreptul” nr.
9/95, p.58
–
M. Apetrei, Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracţiuni de
corupţie, „Anale”, Acad. Poliţie Al.I. Cuza, 1994, p.42
–
Horia Diaconescu, Modificări aduse structurii şi conţinutului
infracţiunilor de luare şi dare de mită, primire de foloase necuvenite şi
trafic de influenţă prin Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, „Dreptul” nr. 4/2001, p.44
–
lector univ. dr. .Crişu Anastasiu, Aspecte procedurale ale legii privitoare
la corupţie, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.48.
–
dr. Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Fapte de corupţie. Noi incriminări,
„R.D.P.” nr. 1/2001, p.61
–
Fl.Scaleţchi, Corupţia – Notă de plată a
săracului, „Monitorul drepturilor omului” august 2001;
–
Fl.Stoica, Justiţia – la bani mărunţi, în „Monitorul drepturilor
omului” august, 2001, pp.54 sqq.
– Dorin Ciuncan, Competenţa
procurorului specializat în combaterea corupţiei, „Dreptul” nr. 1/2001,
p.154
–
C. Păun, Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, „R.D.P.” nr.
4/1999, p.71
– Trecerea frauduloasă a frontierei.
Tentativă. pluralitate constituită şi pluritate ocazională. Grup, la D.
Ciuncan, Notă în „Dreptul” nr. 8/1997, 115
–
I. Costel Niculeanu; Corneliu Turianu, Discuţie privind condiţiile de
reţinere a infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni,
„Dreptul” nr. 10/2001, p.93
–
D. Botez, Dacă agravanta prevăzută de art. 75 lit. a C.pen., poate fi
Aplicată inculpaţilor trimişi în judecată şi pentru infracţiunea prevăzută în
art. 323 C.pen, „Dreptul” nr. 4/1999, 111
V și Completurile
de 5 judecători, Dec. nr. 125 din 30 mai 2011, Dosar nr. 3135/1/2011 Curtea Constituțională , dec. nr.
650/2018 §§ 662 sqq, referitor la sintagma grup infracțional
organizat
C. C. J. , S. Pen. Dec. nr. 235/A. din 28 iunie 2017, http://www.scj.ro
D. Ciuncan,
Dicționar de procedură penală, Universul Juridic, București,
2015, pp. 274-275
–
Corupţie – D. Ciuncan, Dreptul nr. 2/1996, p.190.
de vedere al PÎCCJ
[1] se arată în comunicat. Sursă: Agerpres
[2] Prof. univ.
dr. Viorel Pașca, Comentarii, în George
Antoniu, Tudorel Toader (coordonatori), „ Explicațiile noului Cod penal”, vol. V,
Universul juridic,
București, 2016, pp. 19 sqq.
Tudorel Toader ș. a., Noul
Cod penal, comentarii pe articole, Ed.
Hamangiu, 2014.
[3] Vasile Dobrinoiu ș. a. , Noul Cod Penal comentat. ed. a III-a , Universul Juridic, 2016 . Trecerea frauduloasă a
frontierei. Tentativă. pluralitate constituită şi pluritate ocazională. Grup,
la D. Ciuncan, Notă în „Dreptul” nr. 8/1997, 115
[4] G. Antoniu, Refecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/97,
p.35.
[5] Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Adresa nr. 974/C/1370/III-5/2014 din 23 aprilie 2014
[6] În acest sens sunt dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea
nr.187/2012,
care prevăd că art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta
este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, dar sub o altă
denumire. Doar în situaţia în care, în
concret, nu este îndeplinită condiţia privind numărul de 3 persoane prevăzută
în art. 367 alin. (6) din Codul penal, devine incident
art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012,
conform căruia dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind
legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă
determinată, comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune
potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru
existenţa infracţiunii.
[7] Constantin
Bulai, Ate infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea
socială, în V.
Dongoroz ș. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, p. 686: „Asocierea presupune
o oarecare structură organică, o
repartizare a atribuțiilor între memvrii grupării, un program de activitate în care trebuie să
intre săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni”
[8] Ștefan Daneș,
Comentariu, în T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat şi adnotat”, Partea
specială, vol. II, p. 455 .
[9] V Curtea Constituțională, dec. nr. 1132 din 23 septembrie 2010 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 508/2004 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism şi ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, M. Of. nr. 753 din 11
noiembrie 2010 ( Curtea constată că
dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a
răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă
prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Analogia,
ca instituţie juridică, se plasează în sfera aplicării legii ca argument de
interpretare, şi nu în cea a procesului legislativ. Folosirea acestei noţiuni
pentru caracterizarea normei instituite de legiuitor conduce la o contradicţie
în termeni, căci analogia implică absenţa normei şi, în consecinţă, libertatea
recunoscută unei autorităţi publice – în mod excepţional şi nu în materie
penală – de a stabili ea însăşi regula după care urmează să rezolve un caz,
luând ca modei o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat. Or, aşa
cum se poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003,
criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracţiunile nominalizate se
pedepsesc potrivit textelor din Codul penal în care sunt incriminate (Decizia nr. 175 din 10 februarie 2009, M.
Of. nr. 143 din 9
martie 2009. În acelaşi sens, Decizia nr. 517 din 9 aprilie 2009, M.
Of. nr. 384 din 5 iunie 2009).
[10] Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,
Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept
îÎn Materie Penală, Dec. nr. 12 din 2 iunie 2014
privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de
drept, în sensul dacă infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal
din 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în
reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi
Legea nr. 255/2013) îşi găsesc
corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal sau,
dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a înţeles să incrimineze
în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai
infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în
reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi
Legea nr. 255/2013), M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014. De asemenea, potrivit expunerii
de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, explicaţia
abrogării vechilor dispoziţii ale art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 constă în
faptul că ipotezele reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea
din art. 367 din Codul penal
[11] Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 2635 din 3 mai 1971. „R.R.D.” nr. 9/1971, p.
163
[12] Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal. Partea generală. Curs
universitar, vol. I, p. 264- 265, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache , Drept
penal român. Partea generală, p. 48-51, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014; T. Toader, M.-I. Michinici, R. Răducanu, A. Crişu-Ciocîntă, S. Răduleţu,
M. Dunea – Noul Cod penal. Comentarii pe
articole, p. 3-6, Ed. Hamangiu, 2014
[13]Înalta Curte de
Casaţie și Justiţie, Completul pentru
Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Dec nr. 10 din 22 aprilie
2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu
a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art.
367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii
infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele
constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a
intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, M. Of. nr. 389
din 4 iunie 2015
[14] se arată în comunicatul DNA Nr. 72/VIII/3 din 17 ianuarie 2018. V.și comunicatul din 13 noiembrie 2017, Nr. 1056/VIII/3,
http://www.pna.ro/comunicat. V
și Iulia Roșca
, PSD redefinește grupul infracțional
organizat: este nevoie ca fiecare membru să aibă un rol prestabilit și grupul
să nu fie “ocazional”, pentru o “comitere imediată”
, HotNews.ro, 18 aprilie 2018 . Proiectul de modificare a Codului penal depus de deputatul PSD Florin
Iordache prevede precizări suplimentare la definiția grupului infracțional
organizat. Mai exact, “nu constituie grup infracțional organizat grupul
format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor
infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri
prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului” .
[15] Carlo Enrico Paliero,
Codice penale e normativa
complementare, 5 ed. , Raffaello Cortina Editore, 2001.
V și George Antoniu, Reflecţii
asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/1997, pp.44-45. |Associazione per delinquere în scopul comiterii de delicte se află în art 416 din Codice penale ( recluziune de la 3 la 7
ani)
[16] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I
pct.2 [cu referire la art.5 alin.(1 ind.1)-(1 ind.4)], pct.4 [cu referire la
art.17 lit.a)], pct.5 [cu referire la art.35 alin.(1) fraza a doua], pct.6 [cu
referire la art.39 alin.(1) lit.b), c) şi e)], pct.10 [cu referire la art.64
alin.(1)], pct.11 [cu referire la abrogarea art.64 alin.(6)], pct.13 [cu
referire la art.75 alin.(1) lit.d)], pct.14 [cu referire la art.75 alin.(2)
lit.d)], pct.15 [cu referire la art.75 alin.(3)], pct.17 [cu referire la
abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], pct.20 [cu referire la art.96 alin.(4)],
pct.21 [cu referire la art.100], pct.22 [cu referire la art.112
ind.1 alin.(1) şi (2)], pct.23 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(2
ind.1)], pct.24 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(3)], pct.26 [cu
referire la art.154 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.27 [cu referire la art.155
alin.(2) şi (3)], art.I pct.28 [cu referire la art.159 ind.1], pct.29 [cu
referire la art.173 alin.(2)-(5)], pct.30 [cu referire la abrogarea art.175 alin.(2)],
pct.31 [cu referire la art.177 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.32 [cu referire la
art.187 ind.1], pct.33 [cu referire la art.189 alin.(1) lit.i)], pct.38 [cu
referire la art.257 alin.(4)], pct.39 [cu referire la art.269 alin.(3)], pct.40
[cu referire la art.269 alin.(4)-(6)]
, pct.41 [cu referire la art.273
alin.(4)], pct.42 [cu referire la art.277 alin.(1)-(3)], pct.43 [cu referire la
art.277 alin.(3 ind.1) şi (3 ind.2)], pct.46 [cu referire la art.290 alin.(3)],
pct.47 [cu referire la art.291 alin.(1)], pct.49 [cu referire la art.295
alin.(3)], pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)], pct.51 [cu referire la
art.297 alin.(3)], pct.52 [cu referire la abrogarea art.298], pct.53 [cu
referire la art.308 alin.(3) şi (4)], pct.54 [cu referire la art.309] şi pct.62
[cu referire la art.367 alin.(6)]
, art.II [cu referire la sintagma „probe
certe”] şi art.III din Legea pentru modificarea și completarea Legii
nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum și a
legii în ansamblul său, M. Of. nr.
97 din 7 februarie 2019
[17] Dec. nr.
650 din 25 octombrie 2018 § 669. Dispozițiile art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin. (6)] din lege
dobândesc următorul cuprins:„(6) Prin grup infracțional
organizat se înțelege grupul structurat, format din 3 sau mai multe persoane,
care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau
indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup
infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a
uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură
determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Prin
infracțiune gravă se înțelege oricare dintre infracțiunile prevăzute de art.223
alin.(2) din Codul de procedură penală, inclusiv acelea pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare”.
[18] V și Curtea
Constituțională , Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007, potrivit art.1 alin.(5) din Legea
fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie V și Decizia
nr.224 din 4 aprilie 2017 §§ 34—35, Legiuitorul are obligația de a lua măsuri în
vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor
legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului
infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la
încurajarea acestui fenomen.
[19] Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de
Strasbourg a reţinut că formulările nu poate prezenta o precizie absolută (mutatis mutandis. Curtea Constituțională
, dec. nr. 559 din 12
iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 367 alin. (1), (3) şi (6) din Codul penal, M. Of. nr. 818 din 17 octombrie 2016)
[20] M. Of. 50 din
29 ianuarie 2003
[21] M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003,
cu modificările ulterioare
[22] Dec. nr.
650 din 25 octombrie 2018 § 669
[23] Convenţia a
fost ratificată prin Legea nr. 565/2002, M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002.
V, de exemplu, și G. Paraschiv, Crima organizată,
„R.D.P.” nr. 4/1998
[24] art. 2 Legea nr. 50/2001, Convenţia Română/Belgia privind
cooperarea poliţienească, M.Of. nr. 136/2001
[25] v C. Păun, Noul Cod penal, comentat. Partea specială,
ed. a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, 2014, pp.
858—865].
[26] Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, prin care, la
paragrafele 19—21, s-a arătat că sintagma „constituit pentru o anumită perioadă de timp”
reprezintă o condiție de existență a infracțiunii de constituire a unui grup
infracțional organizat
[27] Credem că este
posibil 41 alin. 2 (pentru unitate de rezoluţie la infracţiunea scop) alături
de vechiul 323 C.pen. dacă există un
program care să preconizeze săvârşirea de infracţiuni, dacă – spuneam și în
secolul trecut – gruparea are o organizareşi o disciplină proprii aceasta reieşind dintr-o concepţie unică de conducere şi o structură ierarhică (o reţea),
(D. Ciuncan, „R.R.D.” nr. 6/1983, p. 34).
[28] Curtea
Constituțională , Decizia nr.823 din 12 decembrie 2017, §§
14—15, și Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, §§ 14—16
[29] § 16 al
deciziei
[30] Curtea Constituțională , dec. nr. 650 din 25 octombrie 2018, cu, printre altele, opinie concordantă Judecător,
dr. Livia Doina Stanciu, în
care se apreciază că prevederile
art.I pct.62 din legea criticată au fost adoptate de legiuitor cu nerespectarea
marjei de apreciere ce rezultă din dispozițiile art.61 alin.(1) din
Constituție, care obligă Parlamentul să își exercite atribuțiile
constituționale în limitele exigențelor statului de drept; așa fiind, dispozițiile art.I pct.62 din legea criticată
ar contraveni prevederilor art.1
alin.(3) și art.61 alin.(1) din Constituție.
[31] C.S.J., S. pen., decizia nr . 4025 din 26
septembrie 2002
[32] Curtea
de Apel Craiova, S. pen. , dec. nr. 65 din 16 martie 2007,
https://www.jurisprudenta.com/
[33] Curtea de Apel Timişoara sent. pen, nr. 106 din 8 marttie 2017, http://portal.just.ro/10, https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta
[34] ICCJ, S. pen.
, Decizia nr. 235/A din 28 iunie 2017, cu opinie separată
Înalta Curte de
Casație și Justiție susține că modificările propuse a fi aduse Legii nr.
303/2004 în legătura cu răspunderea materială a magistraților încalcă Constituția
și reglementari internaționale, deoarece nu corespund cerințelor de
previzibilitate[1].
Prin modificările aduse Legii
303/2004[2]
sunt încălcate următoarele dispoziții din Constituția României: art. 1 alin.
(4) privind separația puterilor în stat; art. 1 alin. (5) în ceea ce privește
claritatea și previzibilitatea legii; art.16 alin. (1) privind egalitatea în fata
legii și a autorităților publice; art. 20 referitor la tratatele internaționale
privind drepturile omului; art. 21 privind liberul acces la justiție; art. 41
alin. (1) privind dreptul la munca; art. 52 alin. (3) în ceea ce privește
răspunderea magistraților, art. 53 alin. (2) în ceea ce privește proporționalitatea
măsurii de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți; art.
124 privind înfăptuirea justiției; art. 125 privind statutul judecătorilor;
art. 126 privind instanțele judecătorești; art. 129 privind folosirea cailor de
atac; art. 133 și art. 134 privind Consiliul Superior al Magistraturii și art.
147 alin. (4) teza a II-a privind obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.
Unul dintre articolele contestate
de judecători este cel privitor la răspunderea
materială a magistraților (art. 96 din Legea nr. 303/2004).
I. C. C. J. susține ca
modificările sunt contrare art. 1 alin. (5) din legea fundamentala referitoare
la obligația respectării Constituției și a legilor, „prin conținutul lor neclar
și confuz”, încălcând principiul legalității, care este fundamental pentru buna
funcționare a statului de drept.
„De asemenea, derogă de la
dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, instituind în sarcina magistraților
o răspundere materială ce depășește granițele trasate de acest articol. Prin
intermediul acestor prevederi, Constituția României asigură un echilibru
perfect intre necesitatea asigurării cadrului legal și instituțional al funcționarii
unei justiții independente – ca premisa fundamentala a existentei statului de
drept și democratic – și drepturile persoanei care a avut de suferit în urma săvârșirii
unei erori judiciare, stabilind următoarele: Statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este
stabilita în condițiile legii și nu înlătura răspunderea magistraților care
si-au exercitat funcția cu rea-credința sau grava neglijenta”, mai spune I. C. C.
J.
Instanța suprema susține ca
actualul cadru constituțional oferă garanția fermă a faptului ca o persoană
care a fost victima unei erori judiciare va fi despăgubită pentru prejudiciile
astfel cauzate, precum și faptul ca actualul conținut al legii fundamentale
prevede răspunderea magistraților, pe care o circumscrie, însă, condiției
privitoare la existenta unei exercitări a funcției de magistrat cu rea-credința
ori cu grava neglijentă și o stabilește într-o maniera care nu implica în niciun
fel elementele unei răspunderi materiale directe[3].
Conform I. C. C. J. , dispoziția
actuală este în perfect acord cu conținutul Recomandării Comitetului Miniștrilor
nr. 12/2010 emisa în baza art. 15 din Statutul Consiliului Europei, potrivit
căreia „judecători nu răspund personal în
cazul în care decizia lor este infirmata sau modificata într-o cale de atac ori
pentru modul de interpretare a legii, de apreciere a faptelor sau de evaluare a
pedepselor, cu excepția cazurilor de rea-credința și grava neglijenta”,
precum și cu Opinia nr. 3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor
Europeni unde se precizează faptul ca „magistratul
nu trebuie sa muncească sub amenințarea unei sancțiuni financiare sau, mai
grav, a unei pedepse cu închisoarea, amenințări a căror existenta ar putea,
chiar inconștient, sa influențeze judecata sa”.
De asemenea, în pct. 5 lit. iii)
din lucrările preliminare ale avizului nr. 3 al Consiliului Consultativ al
Judecătorilor Europeni se retine ca nu este potrivit ca judecătorul sa fie
expus, în ceea ce privește exercițiul funcțiunii sale, vreunei răspunderi
personale, cu excepția cazului în care face o greșeala intenționată. Aceeași
concluzie este reluata în Magna carta
privind statutul judecătorilor (pct. 20
– 22).
I. C. C. J. precizează ca textul
art. 96, în forma propusa pentru modificare, schimba viziunea constituționala
asupra acestei construcții juridice a răspunderii pentru eroarea judiciara
(gândita ca o răspundere directa a statului și o răspundere subsidiara a
judecătorului) si, prin stabilirea caracterului obligatoriu al acțiunii în regres
împotriva magistratului, instituie, în esența, în sarcina acestuia, contrar
spiritului constituțional, o răspundere materiala obiectiva.
„Noțiunea de eroare judiciară
este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul
adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al
Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca,
atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulată sau când este acordată grațierea,
pentru că un fapt nou sau recent
descoperit dovedește ca s-a
produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei
condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul
respectiv, cu excepția cazului în care se
dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin
urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în
primul rând, existenta unei hotărâri
definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat
o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J.
Credem că „a suferi o pedeapsă” nu este egal cu „să se fi executat o pedeapsă
cu închisoarea”, neapărat[4].
In al doilea rând, explica I. C. C.
J., dispozițiile internaționale invocate se aplică numai atunci când
condamnarea este anulată sau se acordă grațierea, daca, un fapt nou,
demonstrează că s-a produs o eroare judiciară.
Credem că „un fapt nou sau recent descoperit dovedește”, trebuie cititîn sensul că „duce la dovedirea judiciară a
constatării unei erori judiciare”[5].
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate
prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va
putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o
hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a
judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății
procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.(spune
art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004[6])
De asemenea, reglementările
internaționale conturează eroarea judiciara ca o figura juridica distincta,
care nu se confunda cu greșeala de judecata, pentru care, atât dispozițiile
legale interne, cat și cele internaționale, prevăd alte mijloace de remediere[7].
„Fata de aceste reglementari, se
constată că definiția data erorii judiciare prin forma propusă de modificarea
art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 încalcă art. 3 din Protocolul adițional
nr. 7 la Convenție și art. 14 § 6 al Pactului internațional cu privire la
drepturile civile și politice. Astfel, forma propusa presupune ca exista eroare
judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare
greșită a unei proceduri judiciare și prin acesta se produce o vătămare a drepturilor și intereselor
legitime ale unei persoane. Or, „desfășurarea greșită a unei proceduri
judiciare” excede cu totul noțiunii de eroare judiciară și se circumscrie mai
degrabă noțiunii de greșeală de judecată.
În opinia I. C. C. J., sub un alt
aspect, se constată ca sintagmele cuprinse în alin. (3) al propunerii
referitoare la „înfăptuirea actului de justiție” și „se determină o desfășurare
greșită a unei proceduri judiciare” nu corespund cerințelor de previzibilitate și
claritate a legii, deoarece ambele sunt vagi și generale și vor ridica în practica
probleme de interpretare[8],
încălcând astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României.
În plus, alin. (8) al art. 96 din proiect ridica
probleme de neconstituționalitate în ceea ce privește art. 1 alin. (5) din
Constituția României, deoarece prevede ca acțiunea în regres se exercita
împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciara,
competenta de judecata revenind Curții de Apel București, dispozițiile Codului
de procedura civila fiind pe deplin aplicabile.
„În lipsa oricărei alte reglementari, se deduce ca
instanța sesizata, respectiv Curtea de Apel București, va verifica în cadrul acțiunii
daca «eroarea judiciara» a fost săvârșita cu rea-credința sau grava neglijenta.
în condițiile în care reaua-credința sau grava neglijenta nu pot fi analizate
decât în cadrul unei proceduri penale
sau disciplinare, atribuirea unei
astfel de competente unei instanțe civile este de natura a încalcă normele de
competenta în materie penala și în materie disciplinara. Se încalcă, astfel,
dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României privind previzibilitatea
și claritatea legii, dar și ale art. 134 alin. (2) din Constituție, care prevăd
ca, în materie disciplinara, Consiliul
Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanța de judecata, prin secțiile
sale. Daca s-ar accepta ideea ca reaua-credința și grava neglijenta pot fi
analizate în proceduri paralele, se creează riscul imprevizibilității actului
de justiție, în condițiile în care este posibil ca instanțele disciplinare sau
penale sa statueze diferit asupra relei-credințe sau gravei neglijente în raport
cu instanța civila investita cu soluționarea acțiunii în regres. O lipsa acută
de precizie a textului legal se poate constata, de altfel, și în ceea ce privește
definiția noțiunii de «gravă neglijență» care, deși prin însuși sensul firesc
al sintagmei impune o culpă în formă agravată, este circumscrisa unei culpe
simple. Din acest motiv, textul de lege propus poate oferi temei pentru
răspunderea materială a magistraților inclusiv atunci când există culpa în cea
mai puțin gravă dintre formele sale (culpa
levissima)”, explica judecători.
Noi credem că o procedură penală
se poate desfășura paralel de disciplinar,
antrenând răspunderi de grad diferit,
după cum și o acțiune civilă se poate continua separat de penal, urmând
regulile procedurii penale.
Mai mult, arată I. C. C. J.,
dispozițiile alin. (8) – care stabilesc faptul ca statul prin Ministerul Finanțelor
Publice „se întoarce în mod obligatoriu” împotriva judecătorului sau
procurorului care a determinat eroarea judiciară – instituie o prezumție legală
relativă de culpabilitate pentru magistratul chemat să răspundă material,
îngreunând-i acestuia în mod nejustificat sarcina probei.
Aici trebuie să spunem că acțiunea
statului trebuie să fie obligatorie
întotdeauna, dar după ce s-a stabilit judiciar existența
unei erori judiciare, în sensul legii.
Dar încă o hotărâre nu îi este opozabilă magistratului, care nu a fost parte în proces.
Textul art. 52
alin. (3) din Constituție prevede
răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare. Se propunea o nouă formulare, respectiv „ Statul exercită dreptul de regres, în
condițiile legii.” Teza propusă a fi introdusă nu reglementa o acțiune
în regres a statului împotriva magistraților pentru recuperarea prejudiciilor
cauzate prin orice eroare judiciară, ci numai prin acele erori judiciare care
au fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență[9].
Din conținutul normativ al art. 52
alin. (3) din Constituție rezultă că
acoperirea prejudiciului cauzat prin erori judiciare este asigurată în toate
cazurile de către stat, persoana vătămată putându-se
îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor
Publice [v art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004].
În acest sens, atât art. 542 C. pr. pen., cât și
art. 96 din Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile
în care persoana vătămată exercită acțiunea în repararea prejudiciilor
materiale cauzate prin erorile judiciare, admisibilitatea acțiunii fiind condiționată
fie de rămânerea definitivă a
hotărârii instanței de judecată,
precum și a ordonanței sau încheierii organelor judiciare, prin care s-a
constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, fie de
stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale
sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă
săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
În schimb, statul se poate îndrepta
cu acțiune în regres împotriva magistratului doar dacă acesta a provocat situația
generatoare de daune cu rea-credință sau din culpă gravă [art. 542 alin. (1) C.
pr. pen.], respectiv a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii cu
rea-credință sau gravă neglijență [a se vedea art. 96 alin. (7) din Legea
nr. 303/2004]. Astfel, statul este cel
care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat funcția cu
rea-credință sau gravă neglijență, spune
Curtea Constituțională
Deși sintagma
propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în
cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul
exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în realitate, din
cauza modului său de formulare, obligă statul să își exercite dreptul de
regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse în corpul art.
52 alin. (3) din Constituție poate duce la
situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un
prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de
apreciere[10]
asupra faptului dacă magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau
gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenția instanței
judecătorești. De aceea, conținutul normativ propus ar trebui să aibă în
vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în
condițiile legii.
Așadar, textul
constituțional nu poate constrânge statul la inițierea, în toate cazurile, a
unor acțiuni în regres, ci trebuie să lase în marja sa de apreciere problema
exercitării acestei acțiuni pentru ca, desigur, în final, tot instanța
judecătorească să se pronunțe asupra acțiunii astfel promovate.
Având în vedere
cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională recomandă reformularea modificării
propuse în privința alin. (3) al art. 52 din Constituție[11].
Răspunderea statului este stabilită în
condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au
exercitat funcția cu rea-credință sau
gravă neglijență.
Răspunderea magistraților, stabilită în condițiile legii, nu înlătură răspunderea acestora pentru
exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar răspunderea
statului nu este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie
penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în
care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei
răspunderi[12].
Curtea Constituțională a observat că
problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe
care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de
pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale
cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a
statului în asemenea împrejurări[13].
Statul nu poate
el însuși, de la sine putere, să aprecieze el singur dacă magistratul si-a
exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă, dar legea îl obligă să acționeze în justiție. Acțiunea
în despăgubire se îndrepta numai
împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ., cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul,
Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale
judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se
referă la măsura în care există o lege
specială pentru producerea acelui prejudiciu,
se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1) – Prejudiciul se
repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel), dar în nici un
caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public.
Ministerul Finanțelor Publice poate să cheme în garanție o
terță persoană, împotriva căreia ar
putea să se îndrepte cu o cerere separată în despăgubiri,
pentru opozabilitate. .
În
aceleași condiții, la rândul său, magistratul
poate să cheme în garanție asigurătorul ( dacă există -!), potrivit art. 72 C. pr. civ. , în regres. Trebuie să vorbim de o acțiune
în regres, și nu de o acțiune nouă, în despăgubiri, lăsată la latitudinea unui ministru; acest
lucru trebuie să îl permită legea – dacă vrea![14]
Asigurarea malpraxis a fost creată pentru a-i proteja pe cei
ce desfășoară o activitate ce ar putea afecta alte persoane și are drept
scop acoperirea prejudiciilor pe care aceștia le pot cauza din culpă, datorită unor erori, din cunoștințe profesionale
insuficiente sau din neglijență în exercitarea profesiei [15]. În
practica asigurărilor nu poate exista o garantare pentru ceea ce în penal
desemnăm prin sintagma „rea-credință”. Argumentarea constă în ideea de acoperire a riscului
statistic, întâmplător. De aceea, textul
trebuie citit ca referindu-se doar la
asigurarea culpei.
Nu
poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru
modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu
excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență. Principiul este statuat
în Recomandarea CM/Rec(2010)12 a
Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența,
eficiența și responsabilitățile, adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 noiembrie
2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor[16].
Dreptul persoanei vătămate la
repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în
alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care
s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală
sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecății procesului
(și dacă aceasta fapta este de natură să determine o eroare judiciară).
Potrivit art. 52 alin.
(3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erori judiciare, răspundere stabilită în condițiile legii și care
nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu
rea-credință sau gravă neglijență. Totodată, la revizuirea Constituției din
2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile
judiciare săvârșite în materie penală, ci privește în prezent toate erorile
judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se
astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea,
potrivit art. 52 alin.
(2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condițiile legii,
legiuitorul reglementând, prin art. 96 alin.
(4) din Legea nr. 303/2004, cerințele în care se stabilește această
răspundere, printre care se află și aceea a existenței unei hotărâri definitive
de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau
procurorului. Astfel, dispozițiile criticate stabilesc modalitățile și condițiile
în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata
despăgubirilor cuvenite. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate
raportată la prevederile art. 16 alin.
(1) din Constituție, Curtea a constatat că și aceasta este
neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor
persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text. Referitor
la critica de neconstituționalitate privind încălcarea prevederilor art. 21 din
Constituție, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile
de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc
condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea
prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte
procese decât cele penale[17].
Textele constituționale
considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 21 privind
accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 52
privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.[18].
Curtea a constatat că dispozițiile art. 96 alin.
(4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale.
În ce privește eroarea judiciară din procesele
penale, dispozițiile legale criticate – art. 96 alin.
(3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispozițiile
din Codul de procedură penală, iar în ce privește eroarea judiciară ce a
izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin.
(4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei
vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau
disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită
în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să
determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale
eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea
definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare[19].
Legea va trebui să prevadă o acțiune în regres,
nu o acțiune în despăgubiri! Legiuitorul va exprima, într-un fel sau altul, voința restabilirii unei justiții
independente și responsabile!
Legea de procedură cere întotdeauna ca temei al
răspunderii civile pentru magistrat, existența unei rele credințe sau măcar a unei
culpe grave profesionale.
Articolul 78 din Legea nr. 303/2004 prevedea că (1)Judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional,
realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale
Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și
procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru
viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de
serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați
în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.
(2)La eliberarea din funcție,
asigurarea prevăzută la alin. (1) încetează.
(3)Asigurarea prevăzută
la alin. (1) se realizează în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului,
cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
(4)Judecătorii și
procurorii se pot asigura pentru risc profesional peste limita prevăzută la
alin. (1).
(5)Prin hotărâre a
Guvernului, se poate înființa Casa de asigurări a judecătorilor și
procurorilor.
(1)Judecătorii și
procurorii beneficiază de despăgubiri acordate din fondurile bugetare ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului
Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile
Ministerului Apărării, în cazul în care viața, sănătatea ori bunurile le sunt
afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. Articolul 78
alin. (1) din titlul III a fost modificat de Art. I, punctul 138. din Legea 242/2018[20] .
Noua formă
prevede că (1)Judecătorii
și procurorii, inclusiv cei pensionați, beneficiază de despăgubiri acordate din
fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului
Justiției, Ministerului Public sau, în cazul procurorilor militari, din
fondurile Ministerului Apărării Naționale, în cazul în care viața, sănătatea
ori bunurile le sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în
legătură cu acestea.
(2)Despăgubirile prevăzute la alin. (1) se acordă în condițiile
stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii. ( Art. a fost modificat de Art.
I, punctul 6. din Legea nr. 97/2008[21] )
(3)În
cazul refuzului de acordare a despăgubirilor prevăzute la alin. (1),
beneficiarul acestora se poate adresa secției de contencios administrativ a
tribunalului. Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. (alin. completat
prin Legea nr. 242/2018 )
În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu
există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispozițiilor art.
100 din Legea nr. 92/1992[22] și ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, referitoare la asigurarea
pentru risc profesional de care beneficiază.
Astfel, unele instanțe au decis
că magistrații sunt îndreptățiți să beneficieze de asigurare realizată din
fondurile bugetare, pentru viață, sănătate și bunuri, potrivit dispozițiilor
art. 100 din Legea nr. 92/1992.
În motivarea acestui punct de
vedere s-a relevat că modificările aduse art. 77 (devenit art. 78) din Legea
nr. 303/2004 prin Legea nr. 247/2005, în sensul că judecătorii și procurorii beneficiază de
asigurare pentru risc profesional, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt
afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, au
devenit fără relevanță juridică atât timp cât acele modificări legislative au
intervenit după încheierea contractelor de asigurare și efectuarea plății
primelor de asigurare.
S-a considerat că o astfel de
soluție se impune și în cazul în care evenimentul asigurat nu s-a produs
anterior modificării aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr.247/2005, întrucât nici art. 100 din Legea nr. 92/1992 și nici textul anterior al art. 77 alin. (1) din
Legea nr. 303/2004 nu făceau vreo distincție în această privință.
Alte instanțe, dimpotrivă, au
considerat că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 își puteau produce efectele numai în situații de
risc, concretizat în apariția evenimentului ce dă drept magistratului să obțină
plata asigurării, care, potrivit Instrucțiunilor Ministerului Justiției nr.
761/1999, date în aplicarea acelei legi, trebuia să aibă legătură cu
exercitarea funcției de magistrat.
În justificarea acestui punct de
vedere s-a făcut referire și la actualele dispoziții ale art. 78 din Legea
nr. 303/2004, subliniindu-se că din conținutul lor rezultă fără echivoc voința
legiuitorului de a limita beneficiul asigurării pentru risc profesional numai la
cazurile când viața, sănătatea sau bunurile magistraților au fost afectate în
exercitarea atribuțiilor lor de serviciu sau în legătură cu ele.
Aceste din urmă instanțe au
interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.
Într-adevăr, prin art. 100 alin.
(1) din Legea nr. 92/1992, republicată la 30 septembrie 1997, se prevedea că
“magistrații beneficiază de asigurare realizată din fonduri bugetare,
pentru viață, sănătate și bunuri, în limita veniturilor pentru 15 ani de
activitate”.
Prin Instrucțiunile nr. 761 din
22 aprilie 1999, emise de Ministerul Justiției în vederea aplicării textului de
lege menționat, s-a precizat că ordonatorii de credite vor plăti direct
despăgubirea prevăzută de norma legală, numai în situația în care se produce un
eveniment care să dea dreptul magistratului la plata asigurării.
Prin aceleași instrucțiuni s-a
mai stabilit că acordarea de despăgubiri magistraților în temeiul art. 100
alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată, poate avea loc numai pentru evenimente
determinate de exercitarea profesiei de magistrat, care să fie constatate de
instituțiile publice competente potrivit legii: poliție, parchet, unități
sanitare, după caz, urmând ca plata despăgubirii să fie efectuată după soluționarea
definitivă a cauzei de către instanța de judecată.
Ca urmare, efectele la care se
referă art. 100 din Legea nr. 92/1992, republicată, se produc numai în situații de risc, prin
apariția unui eveniment cauzator de daune, determinat de exercitarea funcției
de magistrat sau având legătură cu aceasta.
De altfel, în actuala
reglementare a art. 78 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, se prevede, fără echivoc, că
“judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc
profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul
judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale,
pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor
de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați
în aceste funcții, dar nu mai mult de 15 ani de activitate”,
prevăzându-se, în cadrul alin. 3 al aceluiași articol, că “asigurarea
prevăzută la alin. (1) se realizează în condițiile stabilite prin hotărâre a
Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii”.
Or, în aceste condiții, este
evident că, în raport cu reglementarea legală existentă, magistrații nu pot
beneficia de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile
bugetare, decât în măsura în care viața, sănătatea și bunurile lor sunt
afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea[23].
Dacă vrem chiar să funcționeze sistemul, trebuie să recunoaștem finanțelor un drept de
regres, pornit dintr-o acțiune devenită opozabilă
magistratului, și nu un drept ulterior
la despăgubiri.
. 3/29/2019
dciuncan@gmail.com
[1] Instanța supremă: Modificările legii privind
răspunderea magistraților încalcă Constituția,
23 decembrie 2017
, https://www.republikanews.ro; Eusebi Manolache , https://www.agerpres.ro/justitie
[2] V și Propunerea legislativă pentru modificarea și
completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, P l-x nr. 418/2017, http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=16611
[3][3] Îndeplinirea unei activități
impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de
răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei
sale săvârșite în asemenea împrejurări.(
Art. 1364 C. civ. )
[4] Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau
acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia
printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.
[5] D. Ciuncan , Statutul
judecătorilor și procurorilor,
„ Pandectele române”,
nr. 12/2016, p. 17
[6] La revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a
statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie
penală, ci se referă acum la toate erorile judiciare, indiferent de natura
cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională
a acestei răspunderi. Curtea constată că, potrivit art.
52 alin. (2) din Legea fundamentală, răspunderea statului este stabilită în
condițiile legii, iar legiuitorul a reglementat – prin art. 96 alin. (4) din
Legea nr. 303/2004 –
condițiile în care se stabilește această răspundere, printre care se află și
acea cerință a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii
penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Dispozițiile
criticate nu restrâng răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci
stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi
urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite.( Dec. nr. 277 din 22 martie
2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96
alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor și art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind
taxele judiciare de timbru, M. Of. nr. 308
din 9 mai 2007. Idem, Dec. nr. 1052 din
13 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor, M. Of. nr. 869 din 19 decembrie
2007)
[7] V și V.
Pătulea, Dreptul de regres al statului
român, „Dreptul” nr. 4/2002, pp. 89 sqq, Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea
civilă delictuală obiectivă, Ed. C.
H. Beck, București, 2008,
pp. 4245 sqq
[8] Interpretarea legii se face de către instanță numai în
scopul aplicării ei în cazul dedus judecății (art. 9 C. civ. ).
[9] Curtea Constituțională, dec. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii
legislative privind revizuirea Constituției României
M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 §§ 171-175.
[10] Nu este vorba
de un drept al ministrului finanțelor, de o
marjă, ci numai de competența unei
instanțe de judecată.
[11] Curtea Constituțională, dec. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii
legislative privind revizuirea Constituției României
M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 §
176.
[12] Curtea Constituțională , dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20
iulie 2009
[13] De exemplu, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, nr.
1.138 din 15 decembrie 2005, dec. nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 , M.
Of. nr. 85 din 9 februarie 2010
[14] Prin Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală,
precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care
există eroare judiciară [Art. 96 alin. (4), Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, republicată].
[15] https://www.vivendis.ro. Nu se acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de
asigurat sau de către persoanele de care acesta răspunde potrivit legii, cu
intenție sau ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea
profesiei, a obligațiilor asumate în condițiile practicării profesiei pentru
care, în conformitate cu prevederile legale, nu este autorizat/abilitat. De
asemenea, nu se acordă despăgubiri pentru comiterea unor fapte incriminate ca
infracțiuni săvârșite cu intenție, sau pentru producerea unor prejudicii în
timp ce se afla sub influenta –voluntară, am adăuga noi – băuturilor alcoolice,
drogurilor sau substanțelor excitante de orice fel.
Adina A. Stancu , R. Savaliuc, Din puțul gândirii. Procurorul General al
României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de
“malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor!
Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri!
http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011.
“Exista rea credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința,
normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei
persoane” .
Așa cum, grava neglijenta se constata daca:
“Judecătorul sau procurorul nesocotește din culpa, in mod grav si
nescuzabil, normele de drept material sau procesual” (sursa: Proiectul
CSM)
http://stirileprotv.ro/
Mai rămâne o singura problema de rezolvat. De unde
luam bani pentru liniștea magistraților? Oare de la Finanțe? „Daca ei vor
accepta punctul nostru de vedere si ne vor prevedea in buget asemenea sume,
putem discuta de o aplicare efectiva a dispozițiilor. Daca nu, vom avea o
reglementare legislativa la începutul anului si după o rectificare la mijlocul
anului viitor putem discuta si despre o punere in practica”, a declarat
Alina Bica, secretar de stat la Ministerul Justiției. Ministerul Justiției
trebui sa afle si ce companie de asigurări ar putea fi interesata sa plătească
daune pentru erorile judecătorilor. Magistrații, trași la răspundere pentru malpraxis? http://stirileprotv.ro/
[16] www.csm1909.ro/csm
[17] Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din
16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M.
Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, și dec. nr. 182
din 26 februarie 2008, M. Of. nr.
nr. 255 din 1 aprilie 2008
[18] Examinând excepția de neconstituționalitate se constată că, în jurisprudența
sa, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității
aceluiași text de lege, în raport de aceleași prevederi din Legea fundamentală.
Prin mai multe decizii, ca de exemplu dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007,
M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie
2007, dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M.
Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008, și dec nr. 1.406
din 16 decembrie 2008, M. Of. nr.
nr. 167 din 17 martie 2009
[19] Curtea
Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755
din 5 noiembrie 2009 V și http://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilor.
[20] LEGE nr. 242 din 12
octombrie 2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor, M. Of. nr. 868 din 15
octombrie 2018
[21] LEGE nr. 97 din 14 aprilie
2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru
modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, M. Of. nr. 294 din 15 aprilie 2008
[22] Înlocuită
prin Legea 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. 576 din 29-iun-2004)
[23] I. C. C. J., Dec. nr. LXXXVII (87) din 10 decembrie 2007 privind examinarea
recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor
art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească și ale art. 78 din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, referitor la dreptul
magistraților la decontarea primelor de asigurare pentru viață, sănătate și
bunuri, M. Of. nr. 696 din 13 octombrie 2008 (urmează a se admite
recursul în interesul legii și a se stabili că dispozițiile art. 100 din Legea
nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, republicată, se interpretează în sensul că magistrații
beneficiază de decontarea primelor de asigurare pentru viață, sănătate și
bunuri, numai în măsura în care cazul asigurat s-a produs în exercitarea atribuțiilor
de serviciu sau în legătură cu acestea).
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație şi Justiție susține că procurorul militar care a făcut ancheta
penală în Dosarul Mineriada, având „cea mai bună cunoaștere a cauzei dintre toți
procurorii Ministerului Public”, nu mai poate reprezenta în instanță această
cauză odată ce dosarul a fost preluat de Secția specială de anchetare a
magistraților. Augustin Lazăr spune că acesta este un exemplu al haosului din
Justiție creat de ordonanțele ministrului Tudorel Toader.
Procurorul militar
care a făcut anchetă în Dosarul Mineriadei și care intră în sala de
judecată pentru a susține acuzațiile a trebuit să fie schimbat după ce a intrat
în vigoare una dintre ordonanțele de urgență promovate de ministrul Justiției,
Tudorel Toader. Acesta este un exemplu din solicitarea prin care procurorul
Augustin Lazăr cere C. S. M. să sesizeze
Curtea Constituțională cu un posibil
conflict constituțional legat de modul în care Guvernul a adoptat mai multe
ordonanțe de urgență care modifică Legile Justiției[1].
În „dosarul
Mineriada” a fost inculpat, printre alții – inclusiv militari, și un magistrat; astfel, dosarul a devenit un
dosar preluat de S.I.I.J., conform art. II alin. 11 din OUG nr. 90/2018.
Având în
vedere că, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 207/2018 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, “Secția pentru investigarea infracțiunilor din
justiție începe să funcționeze în termen de 3 luni de la data intrării în
vigoare a prezentei legi”, respectiv la data de 23 octombrie 2018, ținând seama că până la
acest moment Consiliul Superior al Magistraturii nu a finalizat în termenul
legal procedura de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor
din justiție, luând în considerare faptul că legea prevede
expres competența acestei secții de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile
săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii
militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al
Magistraturii, precum și faptul că, începând cu data de 23 octombrie 2018 –
data stabilită de lege pentru operaționalizarea secției, Direcția Națională
Anticorupție și celelalte parchete nu vor mai avea competența de a efectua
urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite de aceste persoane, situație care
ar afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele ce intră în competența
secției și ar putea crea un blocaj instituțional, ținând
cont de faptul că legea în vigoare nu conține norme tranzitorii cu privire la
modul concret de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor
din justiție, în cazul depășirii termenului stabilit de Legea nr. 207/2018,
fiind necesară adoptarea unor măsuri legislative urgente care să reglementeze o
procedură simplă, derogatorie de la art. 883-885 din Legea nr. 304/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea numirii
provizorii a procurorului-șef, a procurorului-șef adjunct și a cel puțin unei
treimi din procurorii secției, ceea ce va permite operaționalizarea secției în
termenul stabilit de lege, respectiv 23 octombrie 2018, Guvernul
României a adoptat Ordonanță de Urgență nr. 90 din 10 octombrie 2018
privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea
infracțiunilor din justiție[2].
Organizarea judiciară
se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a
libertăților fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele
documente: Carta internațională a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor
Unite asupra drepturilor copilului și Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii Europene, precum și pentru garantarea respectării Constituției și a
legilor țării.
Organizarea judiciară
are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un
proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice
influențe extranee.
Capitolul II al Legii nr.
304/2004 reglementează Organizarea Ministerului Public.
Articolul 881 dinSecțiunea 21– Secția
pentru investigarea infracțiunilor din justiție
a Legii nr. 304 din 28 iunie 2004
privind organizarea judiciară, republicată[3]
dispune că :
În cadrul Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se înființează și funcționează Secția pentru investigarea infracțiunilor
din justiție care are competența exclusivă de a efectua urmărirea penală
pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii
și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii (alin. 1).
Secția pentru
investigarea infracțiunilor din justiție își păstrează competența de urmărire
penală și în situația în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (1),
sunt cercetate și alte persoane ( alin. 2).
În cazul infracțiunilor
săvârșite de judecătorii și procurorii militari, dispozițiile art. 56 alin. (4)
din Legea nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile (alin. 3), ceea ce înseamnă că urmărirea penală în cazul
infracțiunilor săvârșite de militari nu se mai efectuează, în mod obligatoriu,
de procurorul militar.
Alineatul (11) al
aceluiași articol spune că de la data operaționalizării Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, cauzele de
competența acesteia, aflate în lucru la Direcția Națională Anticorupție și alte
unități de parchet, precum și dosarele cauzelor referitoare la infracțiunile
prevăzute de art. 881 alin. (1) din Legea nr. 304/2004,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, și soluționate până la
data acestei operaționalizări se preiau de către aceasta.
Având în vedere propunerile
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor,
transmise prin adresele nr. 1.625/C/10.716/2013 din 3 aprilie 2014, din 28
aprilie 2014, din 2 iulie 2014 și din 11 iulie 2014, luând în considerare
Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 811 din 3 iulie
2014, prin care au fost avizate favorabil propunerile de adoptare a
Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, în conformitate cu
dispozițiile art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea
și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările
ulterioare, în temeiul dispozițiilor art. 140 alin. (2) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, ministrul justiției emite Ordinul pentru aprobarea Regulamentului
de ordine interioară al parchetelor[4] , prevăzut în anexa care
face parte integrantă din ordin.
La data intrării în vigoare a ordinului se abrogă Regulamentul de ordine
interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr.
529/C/2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 5
martie 2007, cu modificările ulterioare, precum și orice alte dispoziții
contrare (art. 2).
Articolul 26 statuează Conducerea Secției judiciare și atribuțiile
acesteia Aceasta exercită atribuțiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție în legătură cu desfășurarea
activității judiciare penale și civile și coordonează activitatea judiciară
desfășurată de celelalte parchete (alin. 1)[5].
Procurorul șef al secției judiciare organizează și programează participarea procurorilor la judecarea cauzelor penale și civile la
Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Constituțională, potrivit legii și ordinelor procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit art. 888
alin. (2) din Legea nr. 304/2004, participarea
la ședințele de judecată în cauzele de competența Secției pentru investigarea
infracțiunilor din justiție se asigură de procurori din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație şi Justiție sau[6]
de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu
judecarea cauzei.
Dacă, până la momentul trecerii competenței unor asemenea
cauze la SIIJ, participarea în şedinţa de judecată era asigurată de un alt
procuror, de la data la care a
intervenit competența Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, asigurarea participării unui procuror la judecarea acestor cauze revine secției
judiciare, spre deosebire de cauzele din
competența DNA, DIICOT, de exemplu.
[1] Laurențiu
Sirbu , Criză în Justiție. Efectul
ordonanțelor lui Toader: Dosarul Mineriadei a ajuns la Secția specială 8
martie 2019, https://adevarul.ro/news/eveniment/criza-justitie-efectul-ordonantelor-toader-dosarul-mineriadei-ajuns-sectia-special
[2] M. Of. Nr. 862 din 10 octombrie 2018
[3] M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005. Modificată și completată prin: Ordonanța de urgență nr. 12/2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției
(M. Of. nr. 185 din 7 martie 2019); Ordonanța de urgență nr. 7/2019 privind
unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul
Național al Magistraturii, formarea profesională inițială a judecătorilor și
procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii,
stagiul și examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari,
precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
și Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (M. Of. nr. 137 din 20 februarie 2019); Ordonanța de urgență nr. 92/2018 pentru
modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of.
nr. 874 din 16 octombrie 2018); Legea nr. 207/2018 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.
Of. nr. 636 din 20 iulie 2018); Ordonanța de urgență nr. 90/2017 privind
unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și
prorogarea unor termene (M. Of. nr. 973
din 7 decembrie 2017); Ordonanța de urgență nr. 80/2016 pentru
stabilirea unor măsuri în domeniul administrației publice centrale, pentru
prorogarea termenului prevăzut la art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară și pentru modificarea și completarea unor acte normative
(M. Of. nr. 939 din 22 noiembrie 2016); Ordonanța de urgență nr. 78/2016 pentru
organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și
completarea unor acte normative (M. Of. nr.
938 din 22 noiembrie 2016); Ordonanța de urgență nr. 70/2016 pentru
modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004
privind organizarea judiciară (M. Of. nr.
866 din 31 octombrie 2016); Ordonanța de urgență nr. 18/2016 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art.
31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of.
nr. 389 din 23 mai 2016); Legea nr. 58/2016 privind
aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor
măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 285 din 14 aprilie 2016); Ordonanța de urgență nr. 6/2016 privind
unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică
dispuse în procesul penal (M. Of. nr.
190 din 14 martie 2016); Ordonanța de urgență nr. 83/2014 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și
alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (M. Of. nr. 925 din 18 decembrie 2014); Ordonanța de urgență nr. 3/2014 pentru
luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative
(M. Of. nr. 98 din 07 februarie 2014); Legea nr. 255/2013 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și
pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții
procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14
august 2013); Legea nr. 296/2013 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.
Of. nr. 699 din 14 noiembrie 2013); Ordonanța de urgență nr. 74/2013 privind
unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției
Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea
unor acte normative (M. Of. nr. 389 din
29 iunie 2013); Legea nr. 76/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M.
Of. nr. 365 din 30 mai 2012); Ordonanța de urgență nr. 81/2012 pentru
modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,
precum și pentru modificarea art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară (M. Of. nr. 837
din 12 decembrie 2012); Hotărârea 666/2012 privind
actualizarea numărului posturilor de judecător din fondul de rezervă (M. Of. nr. 481 din 13 iulie 2012); Legea nr. 300/2011 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, precum și pentru modificarea art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 925 din 27 decembrie 2011); Legea nr. 283/2011 privind
aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea
art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea
unor măsuri financiare în domeniul bugetar (M. Of. nr. 887 din 14 decembrie 2011); Legea nr. 148/2011 privind
desființarea unor instanțe judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea
(M. Of. nr. 510 din 19 iulie 2011); Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011); Ordonanța de urgență nr. 109/2010 privind
unele măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr.
846 din 16 decembrie 2010); Legea nr. 202/2010 privind
unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010); Ordonanța de urgență nr. 114/2009 privind
unde măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr.
919 din 29 decembrie 2009); Ordonanța de urgență nr. 56/2009 pentru
completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 381 din 4 iunie 2009); Ordonanța de urgență nr. 137/2008 pentru
prorogarea unor termene (M. Of. nr. 745
din 4 noiembrie 2008); Legea nr. 97/2008 privind
aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și
completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr. 294 din 15 aprilie 2008); Ordonanța de urgență nr. 100/2007 pentru
modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of.
nr. 684 din 08 octombrie 2007); Ordonanța de urgență nr. 60/2006 pentru
modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru
modificarea altor legi (M. Of. nr. 764
din 07 septembrie 2006); Ordonanța de urgență nr. 50/2006 privind
unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și
parchetelor și pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr. 566 din 30 iunie 2006); Regulament de
ordine interioară al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr. 1013 din 3 noiembrie 2004).
V Hotărârea 328/2016 pentru
modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind
organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, precum și pentru modificarea
unor acte normative (M. Of. nr. 361 din
11 mai 2016); Ordonanța de
urgență nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru
operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M.
Of. nr. 862 din 10 octombrie 2018); Regulament privind numirea; continuarea activității și
revocarea procurorilor cu funcții de execuție din cadrul Secției pentru
investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr. 812 din 21 septembrie 2018); Regulament privind
numirea și revocarea procurorilor cu funcții de conducere din cadrul Secției
pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr. 812 din 21 septembrie 2018); Hotărârea nr. 57/2018 privind stabilirea
numărului maxim de posturi pentru Institutul Național al Magistraturii (M. Of.
nr. 185 din 28 februarie 2018); Hotărârea nr. 326/2015 privind
suplimentarea numărului maxim de posturi pentru Ministerul Public (M. Of.
nr. 330 din 14 mai 2015); Hotărârea nr. 56/2014 privind stabilirea
numărului maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casație și Justiție (M. Of.
nr. 99 din 07 februarie 2014); Ordonanța de urgență nr.
103/2013 privind salarizarea personalului plătit
din fonduri publice în anul 2014 precum
și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (M. Of. nr. 703 din 15 noiembrie 2013); Hotărârea nr. 103/2007 privind stabilirea
numărului maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casație și Justiție (M. Of.
nr. 99 din 08 februarie 2007); Legea nr. 17/2006 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului
auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă
acestea (M. Of. nr. 48 din 19 ianuarie
2006); de ordine interioară al Parchetului Național Anticorupție (M. Of.
nr. 1013 din 03 noiembrie 2004); Regulament de ordine interioară a
parchetelor (M. Of. nr. 1087 din 23
noiembrie 2004); Regulament de
ordine interioară a parchetelor (M. Of. nr.
1087 din 23 noiembrie 2004); Regulament de
ordine interioară al instanțelor judecătorești (M. Of. nr. 958 din 28 octombrie 2005); Hotărârea nr. 719/2005 privind paza
sediilor instanțelor judecătorești, parchetelor și Consiliului Superior al
Magistraturii, a bunurilor și valorilor aparținând acestora, supravegherea
accesului și menținerea ordinii interioare necesare desfășurării normale a
activității în aceste sedii, precum și protecția magistraților (M. Of. nr. 647 din 21 iulie 2005) ; Hotărârea nr. 616/2005 privind
condițiile, procedura de selecție și de propunere de către Consiliul Economic
și Social a candidaților pentru a fi numiți ca asistenți judiciari de către
ministrul justiției, precum și condițiile de delegare, detașare și transfer ale
asistenților judiciari (M. Of. nr. 583
din 6 iulie 2005).
V și Curtea Constituțională, Decizia nr. 321/2017 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a
doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale (M. Of. nr. 580 din 20
iulie 2017) ; Decizia nr. 345/2006 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară (M. Of. nr.
415 din 15 mai 2006 ; Înalta Curtea de Casație și Justiție , Decizia nr. 17/2018 referitoare
la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea dispozițiilor
art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art.
131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă (M.
Of. nr. 872 din 16 octombrie 2018). Potrivit art. VII din O.U.G. nr. 92/2018, procurorii care, la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, își
desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism și al Direcției Naționale Anticorupție,
precum și în cadrul celorlalte parchete, rămân în funcție în cadrul acestora,
numai dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr.303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, și Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
[4] Ordinul nr. 2.632/C din 30 iulie
2014 a fost publicat în M. Of. nr. 623
din 26 august 2014 și este reprodus și în M. Of. nr. 623 bis. Anexa
1 a fost modificată la 11 iunie 2018 la
21 octombrie 2016 și la 27 mai 2015 prin Ordinul nr.
2337/C/2018, Ordinul nr. 3624/C/2016 . și,
respectiv, prin Ordinul nr. 1650/C/2015
[5] Ordinul nr. 529/C din 21 februarie 2007 privind
aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, , respectiv,
Ordinul nr. 2850/C din 25 octombrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului
de ordine interioară a parchetelor,
anterioare, conțineau dispoziții
asemănătoare:„ organizează şi programează participarea
procurorilor la judecarea cauzelor penale ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție
şi la Curtea Constituţională, potrivit legii şi ordinelor procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție”
[6] „respectiv”
Ca și în cauzele Străin și alții, Preda și alții, reclamanții din Cauza Ana Ionescu[1] au obținut deciziile definitive recunoscându-se ilegalitatea confiscării proprietății de către stat și a proprietății legitime cu efect retroactiv asupra acestor proprietăți. În prezent, solicitanții nu au reușit să recupereze posesia proprietăților sau să obțină despăgubiri pentru această privare (27), mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace.
Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile restituției, inclusiv Legea nr. 165/2013[2], că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și / sau că nu pot pretinde că au o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată faptul că Legea nr. 165 / 2013 nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist[3].
Așa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Curtea a impus României o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească situația normală[4], după atât de mult timp de la căderea comunismului. Curtea reiterează că, în cazul lui Preda și alții, a constatat că incapacitatea reclamanților de a-și recupera proprietățile în ciuda hotărârilor judecătorești definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate constituia o privare în sensul primului paragraf teza a doua din Articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea pașnică a posesiunilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1[5]. Legea nr. 165/2013 nu a furnizat o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din speță[6], ceea ce permite Curții să constate existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție[7].
În continuare a examinat și a respins în repetate rânduri declarațiile Guvernului privind presupusa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv Legea nr. 10/2001[8] și Legea nr. 165/2013, în cazurile în care există acte de drept valabile simultan[9].
În împrejurările speței, Curtea consideră că restituirea proprietăților în litigiu ar pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care ar fi existat dacă nu ar fi fost încălcată Articolul 1 din Protocolul nr. 1 (§38 ).În absența unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor[10] .
În ceea ce privește suma solicitată pentru pierderile de profit sau beneficiile bunurilor reclamanților, Curtea respinge această afirmație. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori[11].
Având în vedere informațiile pe care le deține cu privire la prețurile imobiliare de pe piața locală, inclusiv documentele prezentate de părți, precum și jurisprudența constantă în cauzele similare[12], Curtea consideră rezonabilă și echitabilă, în conformitate cu articolul 41, să acorde reclamanților sumele indicate (în tabelul anexat) cu privire la prejudiciul material.[13]
Deși autoritățile române afirmau că Legea nr.165 din 2013 introduce termene stricte și realiste pentru toate etapele administrative, acestea „au lăsat să treacă toate termenele reglementate fără să-și îndeplinească obligațiile” Această hotărâre „reprezintă încă o dovadă că statul român nu înțelege să își respecte obligațiile rezultate din tratatele internaționale la care este parte . Instituțiile care reprezintă statul în materia restituirii proprietăților sau acordării de despăgubiri fac orice este posibil pentru a întârzia momentul plății despăgubirilor sau a diminua cât mai mult cuantumul acestora”, arată Asociația pentru Proprietate Privată într-un comunicat[14].
Cum s-a ajuns aici? Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat extinderea corupției într‑o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziție[15]. O problemă majoră a fost redistribuirea „avuției naționale” şi acumularea tâlhărească a acesteia. În loc de restabilirea dreptului de proprietate s-a produs o redistribuire a avuției naționale[16].
Una dintre principalele cauze ale prezenței şi perpetuării corupției ( și în
justiție) este lipsa unui cadru
legislativ coerent şi stabil, magistrații fiind confruntați cu un volum
foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conținând
dispoziții confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică,
ceea ce determină adoptarea unor soluții controversate, criticabile.
Această situație a determinat, în
cele din urmă, şi condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le‑a fost
încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăților fundamentale[17].
Situația, departe de a înceta, se perpetuează. Un simplu exemplu: problema proprietății bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică de rit
bizantin, biserică națională. Este biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie
și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale, conform
canonului 151-154 din Codul Canoanelor Bisericilor
Orientale. Prin decizia nr. 581/1999[18] Curtea Supremă de Justiție
a respins recursul în anulare formulat de Procurorul General al României contra
deciziei civile 833/1996 a Curții de Apel Craiova, ca nefondat.
În anul 2005,
pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație
și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea
cererilor de retrocedare, casând sentințele contrare adoptate de instanțele
inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea
îndrumărilor date de Curte.Lipsa
de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost
menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat
al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie 2014[19].
[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Fourth Section, Case of Ana Ionescu and
Others V. Romania, (Application no. 19788/03 and 18 others, Judgment,
26 February 2019
[2] Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile
pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România , M. Of. Nr. 278 din data de 17 mai 2013, promulgată prin Decretul nr. 479/2013
[3] V hotărârea pilot în Cauza Atanasiu si alții c Romaniei , Troisième Section, (Requête no15204/02), ARRÊT,
17 janvier 2008, définitif
17/04/2008
[4] GC), nr.31107 / 96 § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] ], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009, As the Court has held on a number of occasions, a judgment in which the Court finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI). The Contracting States that are parties to a case are in principle free to choose the means whereby they will comply with a judgment in which the Court has found a breach. This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States under the Convention to secure the rights and freedoms guaranteed (Article 1). If the nature of the violation allows of restitutio in integrum it is the duty of the State held liable to effect it, the Court having neither the power nor the practical possibility of doing so itself. If, however, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate (see Brumărescu).
[5] v Preda și alții, §§ 146, 148-49 . Aceasta a reiterat constatările de mai sus în cazul mai recent și similar al lui Dickmann și Gion, §§ 103, 10
[6] v Affaire Preda et autres c Roumanie,
(Requêtes nos 9584/02, 33514/02, 38052/02…) Arrêt 29 avril 2014, définitif, 29/07/2014, § 146-150. La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes
affaires soulevant des questions semblables à celles de
la présente espèce, à la violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention (voir,
parmi d’autres, Străin et autres c Roumanie, no 57001/00, §§ 39, 43 et
59, CEDH 2005‑VII, et Porteanu c Roumanie, no 4596/03, §§ 32‑35, 16
février 2006). Elle a notamment jugé que le constat des tribunaux internes
quant à l’illégalité de la nationalisation avait pour effet de reconnaître,
avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété sur le bien en
question (voir, parmi d’autres, Brumărescu c. Roumanie [GC], no 28342/95, § 70, CEDH 1999‑VII, Strain et autres, précité, §§ 26 et
38, Davidescu c. Roumanie, no 2252/02, § 47, 16 novembre 2006, Popescu et Dimeca c. Roumanie, no 17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008, et Mărăcineanu c. Roumanie, no 35591/03, § 17, 9 février 2010). Elle a également conclu, dans le contexte législatif
roumain régissant les actions en revendication immobilière et les lois de
restitution permettant la vente aux locataires de biens soumis à restitution,
que la vente par l’État du bien d’autrui, même lorsqu’elle est antérieure à la
confirmation définitive en justice de l’existence de ce bien, s’analysait en
une privation d’un bien au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de
l’article 1 du Protocole no 1. En l’espèce, eu égard au
constat du tribunal de première instance de Bucarest du 20 novembre 1998 quant
à l’illégalité de l’occupation par l’État de l’immeuble en question, y compris
de l’appartement situé au premier étage, et obligeant l’État à le rendre aux
requérants, les propriétaires légitimes (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour
estime que ces derniers disposaient d’un « bien ». La Cour réaffirme qu’une telle privation,
résultant d’une mise en échec du droit de propriété des requérants, combinée
avec l’absence totale d’indemnisation depuis de nombreuses années, est
contraire à l’article 1 du Protocole no 1 (Brumărescu précité, § 79, Străin et autres, précité, §§ 39, 43 et
59, et Reichardt c. Roumanie, no 6111/04, § 24, 13 novembre
2008).Elle note que, en l’espèce, le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni
argument pouvant la conduire à une conclusion différente de celle à laquelle
elle a abouti dans les affaires précitées.
Par ailleurs, elle rappelle sa conclusion sur l’absence de voie de
recours en droit interne permettant aux victimes d’une telle privation de
propriété d’obtenir la jouissance de leur bien ou un dédommagement (paragraphes
124 et 130 ci-dessus). Partant, la Cour
conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention en ce qui concerne le bien de Mme et M. Rodan. V
și ,
Fourth Section, Case
of Dickmann and Gion c Romania,(Applications nos. 10346/03 and 10893/04),
Judgment, 24 October 2017,
final, 24/01/2018, §§ 100-102. Înalta Curte de Casație și Justiție
a confirmat în decizia sa din 20 martie 2017 (În urma unei cereri preliminare
de soluționare a problemelor juridice – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017,
publicată în Monitorul Oficial din 11 aprilie 2017. Acesta a constatat că, în
ceea ce privește bunurile imobile în privința cărora au existat cereri
înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la data adoptării Legii nr.
165/2003 a intrat în vigoare, dispozițiile sale au fost relevante numai pentru
cererile în care reclamanții au depus cereri de restituire sau despăgubire la
nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă) că mecanismul
prevăzut de Legea nr. 165/2013 a fost relevant numai pentru acei reclamanți în
fața Curții care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile
administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001 Curtea reiterează că, în cazul Preda și alții,
a hotărât că Legea nr. 165/2013 a furnizat un set de căi de atac eficiente
pentru diferitele tipuri de circumstanțe, (§§ 134-140), subliniind în același
timp că recursurile cu caracter substanțial sau procedural nu erau disponibile
reclamanților aflați într-o situație similară cele din speță (a se vedea
Hotărârea Preda și alții, §124).
[7] v Hotărârea din
21 iulie 2005 în cauza Străin și alții c
României, (Cererea nr. 57.001/00), Definitivă la 30 noiembrie 2005, §§ 30, 31 și
38: Guvernul consideră că reclamanții nu
dispuneau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul
lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească
definitivă, înaintea vânzării bunului unor terți. În acest sens, el invocă
cauzele Malhous c Republicii Cehe (decizie)
(Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c României (Cererea
nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Imobilul respectiv fusese naționalizat
în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul
reclamanților în momentul introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la
Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis
să-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea
bunului de către stat. Or, în conformitate cu Decretul-lege nr. 115/1938,
pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare aplicabilă în
Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absența dreptului. Curtea observă că reclamanții au introdus o acțiune în
revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării
bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea definitivă
din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că bunul în cauză fusese
naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a constatat
că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului
imobil în cvasitotalitatea sa. Totuși Curtea de Apel a refuzat să dispună
restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut
ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra
apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat
sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanții
aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
[8] Legea nr. 10 din 8
februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 , republicată,
M. Of. 798 din de 2
septembrie 2005. Sintagma “despăgubiri acordate în condițiile
prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plății despăgubirilor
aferente imobilelor preluate în mod abuziv” se înlocuiește cu sintagma
“măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru
finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în
România” Orice dispoziție
referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de
evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii
oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, se abrogă;
(cf Legea nr. 165/2013).
[9] v Hotărârea Strain și alții, §§ 54-56, În speță, Curtea notează că nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Acțiunea în revendicare atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală, teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare). În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 . Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când aceasta recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire. Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. V și Preda și alții, §§ 133 și 141 și Hotărârea Dickmann și Gion, §§ 72 și 78: Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză. Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent. Depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect.
[10] v Preda și alții, § 163 164. În cazul în care statul pârât nu efectuează o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare de bani, valoarea actuală a proprietății (a se vedea și Katz, §§ 41-42).
[11] v Secțiunea a doua,
Cauza Buzatu c României, (Cererea
nr.34642/97), Hotărâre din 1 iunie 2004 (satisfacție
echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005 (Prin
hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în
anulare şi a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat
că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950
şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de
tribunale. În consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat
asupra puterii legislative.) , și Preda și alții, § 164 164. În ceea ce
privește suma solicitată pentru lipsa utilizării apartamentului, Curtea nu
poate să speculeze cu privire la posibilitatea de închiriere a apartamentului
în cauză și a câștigurilor care ar putea fi obținute din acesta . V și
anexa la hotărârea Ana Ionescu and Others c
Romania, 26 februarie 2019
[12] v Hotărârea Maria Atanasiu și alții,
§ 253: Ținând cont de ineficiența sistemului actual de
restituire și având în vedere în special vârsta reclamantelor și faptul că
acestea au început procedurile administrative acum mai bine de nouă ani,
Curtea, fără a specula asupra evoluției pe care o va putea înregistra în viitor
mecanismul de despăgubire, consideră rezonabil să le aloce părților interesate
o sumă ce ar constitui o soluționare definitivă și completă a cauzelor de față. V și Preda și alții, § 164, și Dickmann
și Gion, §§ 113-18)
[13] Curtea Europeană a
Drepturilor Omului , Fourth Section,Case of Ana Ionescu and Others c Romania,
(Application
no. 19788/03 and 18 others, Judgment,
26 February 2019,
[14] Valentin
Bolocan , CEDO
condamnă statul român să plătească 2.700.000 euro pentru nerespectarea
dreptului de proprietate, https://m.adevarul.ro/news/eveniment/cedo-condamna-statul-roman–plateasca-2700000-euro-nerespectarea-dreptului-proprietate, 26 februarie
2019
[15] „Anevoioasă şi nesfârșită tranziție” – L. Boia, De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 90 sqq. Spațiul în care se întinde,
triumfătoare, mahalaua (p. 95).
[16] Theophyle/Politeia, „Libertate nu am avut, nici piață liberă şi nici o
clasă mijlocie, care poate forma o dreaptă funcțională” (www.fpromania nr. 30/2012). D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea
şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, ed. a
III-a, pp. 169 sqq
[17] Potrivit art. 1 – Protecția proprietății – din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”. De exemplu, în cauza Porțeanu c. României (prin hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s. a II‑a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându‑se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunțate prin hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c. României, nr. 26/2005, în cauza Costin c. României, nr. 21/2005, în cauza Străin şi alții c. României; mai menționăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub c. României, publicată în M. Of. nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Păun c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Aslan c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în cauza Brazdă şi Malița c. României, publicată în M. Of. nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza Dragoş c. României, publicată în M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc.
[18] Publicată în Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Series Iurisprudentia, nr.1/2001, pp.145 sqq. Disputa patrimonială dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română, Wikipedia, enciclopedia liberă, accesat la 8 martie 2019
[19] Ce
spun SUA despre libertatea religioasă în România, „Gândul”, 29 iulie 2014
Independența
justiției poate fi pusă sub semnul îndoielii atunci când persoane cu funcții de
demnitate publică fac declarații în spațiul public cu privire la componența
completurilor care judecă anumite cauze și la existența unor idei preconcepute
(favorabile sau nu părților) ale judecătorilor care compun aceste completuri.
Pe rolul
Curții Constituționale s-a aflat examinarea cererii de soluționare a
conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe
de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte,
determinat de refuzul explicit al acestei din urmă autorități publice de a
aplica o lege adoptată de Parlament, și substituirea în acest mod, implicit,
autorității legiuitoare, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului.
S-a apreciat că
există un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, ca unică
autoritate legiuitoare, responsabilă pentru stabilirea politicii penale a
statului român, și Înalta Curte de Casație și Justiție, generat de adoptarea de
către Colegiul de conducere ai acesteia a Hotărârii nr. 89/2018 și de refuzul
instanței supreme de aplicare imediată a dispozițiilor art. 32 din Legea
nr. 304/2004, astfel cum au fost
modificate și completate prin Legea nr. 207/2018.§105.
Competența
constituțională se realizează doar prin completurile de judecată ce funcționează
în cadrul instanței supreme, iar nu prin Colegiul de conducere care are atribuții
pur administrative. Prin urmare, se poate vorbi de o încălcare a dreptului de acces la o instanță (§98).
Noua reglementare a art. 32 din Legea
nr. 304/2004, așa cum a fost modificată
prin Legea nr. 207/2018, obligă Înalta Curte de
Casație și Justiție să reconfigureze compunerea completurilor de 5 judecători,
astfel încât toți aceștia să fie desemnați în mod aleatoriu, fără stabilirea
unei poziții privilegiate pentru președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți
de Casație și Justiție. Rezultă, astfel, că între Înalta Curte de Casație și
Justiție, pe de o parte, și Parlament, pe de altă parte, „există un grav
conflict juridic de natură constituțională, care afectează caracterul statului
român ca stat de drept” ( §99)
Acesta cuprinde
un membru de drept și 4 trași la sorți, în condițiile în care legea reglementa
desemnarea tuturor membrilor completului prin tragere la sorți. După intrarea
în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și
completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20
iulie 2018, care menținea aceeași soluție legislativă de tragere la sorți a
tuturor membrilor completului, prin Hotărârea nr. 89/2018, Colegiul de
conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că se impune
amânarea aplicării Legii nr. 207/2018, până la data de 1
ianuarie 2019[1] (§124
al deciziei).
În aceste condiții, se poate observa că actul
Colegiului de conducere, organ administrativ cu caracter colegial, este unul
administrativ, indiferent că este vorba de un act generat pentru
modificarea/completarea/abrogarea Regulamentului sau de un act adoptat în
aplicarea acestuia. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, actul
administrativ se definește ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau
normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea
organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,
modifică sau stinge raporturi juridice[2].
S-a pus în
discuție depășirea de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și
Justiție a competenței sale derivate din art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi
din Legea nr. 304/2004 și art. 19 lit. j)
din Regulament, prin raportare la art. 32 și 33 din Legea nr. 304/2004.
Întrucât actul astfel adoptat este unul administrativ, conținutul său nu poate
viza aplicarea și interpretarea legii de procedură; or, modul de desemnare a
membrilor Completului de 5 judecători ține tocmai de aplicarea normelor
procedurale.
Colegiul de
conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție „nu poate prelua atribuții
jurisdicționale din chiar sfera de competență primară a puterii Judecătorești” (§127).
Curtea observă că art. 2 alin. (1) lit. n) din
Legea nr. 554/2004 definește excesul de
putere ca fiind “exercitarea dreptului de apreciere al autorităților
publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin
încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor” (§131).
Principiul separației puterilor în stat impune o
anumită ordine constituțională, grefată pe activitatea generatoare de norme
primare a Parlamentului, celorlalte ramuri ale puterii publice revenindu-le
competența de a pune în aplicare aceste norme; numai Curții Constituționale îi
este permis să constate neconstituționalitatea acestora și, astfel, să le
elimine din fondul activ al legislației primare. În schimb, celelalte autorități
publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale
Parlamentului (cu excepția Guvernului, atunci când acționează ca legiuitor
delegat), nici prin acte administrative și nici prin hotărâri judecătorești[3]
. Fiecare dintre autoritățile publice trebuie să se cantoneze în limitele
propriei sale competențe, neputând să își aroge competențe legislative (§135).
Se impune a fi evitate situațiile în care o persoană să devină judecătorul
propriei cauze – Nemo debet esse iudex in
causa sua.
Curtea reține
că, la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 255/2013,
care, prin art. 72 pct. 9, a modificat art. 32 alin. (1), (4) și (5) din Legea
nr. 304/2004; în urma modificării
operate, art. 32 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 304/2004 prevedea
că “Judecătorii care fac parte din aceste complete [Completurile de 5
judecători – s.n.] sunt desemnați, prin tragere la sorți, în ședință publică,
de președintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți de
Casație și Justiție”. Totodată, art. 32 alin. (5) din aceeași lege
prevedea: “Completul de 5 judecători este prezidat de președintele sau
vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când acesta face
parte din complet, potrivit alin. (4), de președintele Secției penale sau de
decanul de vârstă, după caz”. Din cele de mai sus, rezultă că art. 32
alin. (4) din lege a reglementat, în mod expres, tragerea la sorți a tuturor
membrilor Completului de 5 judecători, fără să facă vreo diferențiere între aceștia
și fără să consacre instituția membrului “de drept”. De asemenea,
art. 32 alin. (5) din lege a stabilit că președintele sau vicepreședintele
Înaltei Curți de Casație și Justiție prezidează completul doar dacă au fost
desemnați prin tragere la sorți ca membri ai acestuia, aceeași regulă
aplicându-se, evident, și în privința președintelui secției penale. Prin
urmare, textul analizat conferă acestora dreptul de a prezida completul în
măsura în care sunt desemnați prin tragere la sorți, și nu pe acela de a face
parte de drept din complet. „Voința legiuitorului a fost aceea de a aplica
regula tragerii la sorți în privința tuturor membrilor completului, în vederea
asigurării imparțialității obiective a acestuia și a evitării stabilirii unor
raporturi de preeminență între membrii completului ”(§148 al deciziei).
Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a
invocat în permanență caracterul neclar și confuz al vechilor norme legale[4],
în aplicarea cărora a adoptat Hotărârea nr. 3/2014, prin noua
hotărâre a persistat în conduita neloială față de principiile constituționale și
ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și,
în consecință, a refuzat aplicarea imediată a noii legi procedurale și a decis
să aplice vechile texte legale până la data de 31 decembrie 2018, dar și după
această dată, din moment ce completurile învestite cu judecarea cauzelor își
păstrează componența până la soluționarea definitivă a acestora (154).
Practic,
începând cu septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a amânat
intrarea în vigoare a legii în urma adoptării unei hotărâri a Colegiului de
conducere, menținând, astfel, Completurile de 5 judecători stabilite prin
Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 68
din 22 noiembrie 2017, prin care au fost desemnați prin tragere la sorți numai
patru din cei cinci membri.
Nulitățile
absolute din Codul de procedură prevede în mod expres că “determină
întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea
completului de judecată”[5]
. Mai mult, art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală indică
faptul că „dacă instanța de apel nu a
fost compusă potrivit legii, se poate formula contestație în anulare împotriva
unei asemenea hotărâri penale ”(§281) .
Normele
procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acesta vizând
atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și cele aflate în faza judecății;
acest aspect a fost statuat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola c Italiei
(nr. 2), § 110, prin care Curtea de la Strasbourg a arătat că dispozițiile art.
7 privind legalitatea incriminării și pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale sunt aplicabile
numai cu privire la normele penale de incriminare, în timp ce în domeniul
normelor procesuale este aplicabil principiul tempus regit actum[6].
Curtea constată
că legea a intrat în vigoare în cursul anului 2018 și, în lipsa vreunei
prevederi care să proroge aplicarea sa pentru anul următor în privința modului
de desemnare a membrilor completurilor de 5 Judecători, rezultă că textul art.
32 din lege a intrat în vigoare la trei zile de la publicarea sa, respectiv la
data de 23 iulie 2018. În aceste condiții, Înaltei Curți de Casație și Justiție
îi revenea obligația constituțională de a aplica legea de îndată ce aceasta a
intrat în vigoare, indiferent de materia penală sau extrapenală în care judecă
aceste completuri, iar „Colegiul de conducere nu putea face altceva decât să ia
măsurile organizatorice necesare aplicării legii” ( §166).
Încălcarea
dispozițiilor privind compunerea completului de judecată se sancționează
întotdeauna cu nulitatea absolută [a se vedea, în acest sens, art. 281 alin.
(1) lit. a) și alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală].
Situație este identică și în materie extrapenală, art. 176 pct. 4 și art. 178
alin. (1) din Codul de procedură civilă „sancționând
cu nulitate necondiționată și absolută încălcarea normelor procedurale privind
compunerea instanței” (§169 al deciziei).
S-a preferat o
preluare a unei practici administrative la nivel jurisdicțional, ceea ce s-a
convertit într-o încălcare a legii atât la nivel administrativ, cât și la cel
jurisdicțional. Completurile de 5 judecători au preluat practica administrativă
a Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ignorând ele
însele legea.
În jurisprudența
sa, Curtea Constituțională a subliniat că “respectarea statului de drept
nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităților
publice, comportamente și practici constituționale, care își au sorgintea în
ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care
fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți.
Altfel spus, această ordine normativă constituțională are o semnificație mai
amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura
constituțională specifică unei comunități naționale. Prin urmare, colaborarea
loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al
autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale
asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între
puterile statului. Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, ca
fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce
colaborarea loială între autoritățile/instituțiile statului are un rol
definitoriu în implementarea Constituției”[7]
Instanțele
judecătorești, astfel cum sunt reglementate prin Constituție și
Legea nr. 304/2004, își realizează funcția de
înfăptuire a justiției prin intermediul judecătorilor organizați în completuri
de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine
aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrariu,
legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin
lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a
consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se
stabilesc prin lege organică.
Preluarea de către Colegiul de conducere a
Înaltei Curți de Casație și Justiție a unei atribuțiuni ce vizează ideea
de iuris dictio a transformat această entitate administrativă
într-una jurisdicțională, din moment ce Colegiul de conducere a decis
legala compunere a instanței, ceea ce a afectat dreptul la un proces echitabil,
în componenta sa esențială ce privește imparțialitatea completului de judecată.
Curtea Constituțională impune ca Înalta Curte de Casație și Justiție
să asigure de îndată constituirea noilor
completuri de judecată prin tragerea la sorți a tuturor celor cinci membri ai
acestora, și nu numai a locului celui considerat ca
fiind membru de drept[8].
Curtea Constituțională
1. Admite sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României și constată
existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe
de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat
de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost
desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5
judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013.
2. Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a proceda de îndată la
desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5
judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea
nr. 207/2018[9].
La data de 3 ianuarie 2019, au fost trase la sorți trei completuri de
judecători în materie penală și trei în materie civilă, spre deosebire de câte
două, câte erau până atunci[10].
Noilor completuri
desemnate prin tragerea la sorți de joi nu le vor fi repartizate dosare precum
cel al lui Liviu Dragnea, Sebastian Ghiță, Toni Greblă sau Călin Popescu
Tăriceanu, cauze repartizate deja prin tragerea la sorți din decembrie anul
trecut. O primă înfățișare în aceste dosare a avut loc deja în data de 19
decembrie, ele fiind amânate pentru a doua jumătate a lunii ianuarie.
Judecătorii CSM au stabilit la finele anului, ca toate dosarele repartizate la
completurile de 5 judecători de la ÎCCJ, în 13 decembrie, să fie judecate în
2019 de aceiași judecători, fără a fi organizată o tragere la sorți și în
privința lor. Decizia Secției pentru judecători a CSM se menține chiar dacă, la
termenul dosarelor cu noile complete, au fost pronunțate amânări . Următoare
tragere la sorți va avea loc la începutul anului 2020.
Secția pentru
judecători a CSM a recomandat, la începutul lunii decembrie anul trecut,
mărirea numărului acestor completuri de la 4 la 6 (3 în materie penală și 3 în
materie civilă). Tot atunci, Secția CSM a explicat procedura pe care Instanța
supremă trebuie să o urmeze în privința tragerii la sorți a completurilor de 5
judecători.
După efectuarea
tragerii la sorți, toate dosarele aflate în prezent pe rolul Înaltei Curți de
Casație și Justiție, de competența completurilor de 5 judecători se
repartizează aleatoriu, în sistem informatizat, completurilor nou înființate de
5 judecători. Președintele fiecărui complet ia măsurile urgente în vederea
judecării cauzei, inclusiv sub aspectul stabilirii termenului[11].
Este pentru a patra
oară în două luni când conducerea Curții supreme trage la sorți componența
completurilor de 5 judecători, în materie penală și în materie civilă.
Completurile formate la 3 ianuarie, vor judeca dosarele înregistrate începând
din ianuarie anul acesta, cel puțin așa a decis Consiliul Superior al
Magistraturii. Aceasta înseamnă că toate dosarele de mare corupție cu decizii
în primă instanță, dar care nu au fost motivate înainte de finalul lui 2018,
vor fi judecate în aceste componențe. E vorba, între altele, de dosarele lui
Darius Vâlcov, Alina Bica – ANRP, Mircea Drăghici, Andreea Cosma[12].
Magistrații Curții de
Apel București au admis în data de 23 noiembrie cererea lui Liviu Dragnea de a
anula decizia ÎCCJ privind tragere la sorți a completurilor de 5 judecători din
9 noiembrie. Decizia nu e definitivă, însă instanța a decis suspendarea executării
hotărârii ÎCCJ până la soluția finală.
Magistrații instanței
supreme au decis ca 25 de cauze ale completurilor de 5 judecători să fie
amânate pe 14 ianuarie, în urma deciziei Curții de Apel București privind
anularea tragerii la sorți a completurilor, din 9 noiembrie 2018 „Anulează
Hotărârea nr. 137/08.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Colegiul
de Conducere. În baza art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și
republicată, suspendă executarea Hotărârii nr. 137/08.11.2018, emisă de pârâtă,
până la soluționarea definitivă a cauzei”,[13].
Magistrații au arătat
că întrucât atât în materie penală, cât și extrapenală, sancțiunea compunerii
nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiționată și, prin
urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet și „se aplica
de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele
aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate in măsura in care justițiabilii
sunt încă in termenul de exercitare a cailor de atac extraordinare corespunzătoare,
cat si situațiilor viitoare [14]
Chris Terhes, președintele
Coaliției Românilor pentru Combaterea Corupției, susține că toate completurile
extrase de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt ilegal
constituite. “Nici completele acestea extrase de Tarcea nu sunt legal
constituite. ICCJ si-a introdus in propriul regulament un articol care spune ca
la selectarea judecătorilor pentru completele de 5 nu intra judecători de anul
anterior. O asemenea prevedere nu exista in lege.
Daca legea nu spune
ca judecători din anul anterior nu pot fi trași la sorti anul următor, atunci
nici Colegiul de conducere nu poate include o asemenea condiție la alegerea judecătorilor
din aceste completuri.
Prin urmare, înainte
de a se începe extragerea de azi, a văzut cineva cate si ce nume de judecători
s-au introdus in acele boluri?
Apoi, uitați-vă pe înregistrare
și remarcați un lucru: biletele pentru completele de civil erau împăturate de 4
iar cele din bolul cu penalul in 2.
Ce am văzut azi ca se
întâmpla la ICCJ cu alegerea acestor complete e de bezna mintii.
In cazul completelor
de 5, pentru a fi totul cu adevărat aleatoriu, fie se trag 5 judecători pentru
fiecare dosar, de fata cu pârțile, fie se creează completuri de câte 5 dintre toți
judecătorii și apoi se desemnează aleatoriu completul pentru un dosar.
Ce am văzut azi cu
extragerea completelor de 5 e o păcăleala si ma mir ca berbecii din politica nu
au văzut asta pana acum.
Nu in ultimul rând,
sa pui bilete intr-un borcan si sa extragi din el nu e aleatoriu.
Aleatoriu ar fi sa se
introducă fiecare nume de judecător într-o bila, bilele intr-un bol, sa se
amestece si apoi sa se extragă 5. Ca la Loto”,[15]
Mai mulți magistrați
de la Înalta Curte de Casație și Justiție sunt nemulțumiți de recomandarea CSM
privind Completurile de 5 judecători, pe care o consideră nelegală[16]. Secția pentru judecători
a CSM a decis că dosarele repartizate celor 3 C 5-uri trase la sorți pe 13
decembrie 2018, printre care și dosarul liderului PSD, Liviu Dragnea, să rămână
și în 2019. ”Recomandarea CSM este nelegală. Legea spune clar, completurile
trebuie trase la sorți la începutul fiecărui an! Are prevalență principiul
anualității C5-urilor. Practic, CSM a intervenit în soluționarea unor cauze,
stabilind administrativ cine judecă. CSM nu are temei legal pentru a interveni
în continuare în organizarea C5-urilor. Rolul CSM s-a încheiat când a stabilit
regulile pentru 2018, doar acolo aveau temei în decizia CCR paragraful 196.
Organizarea C5-urilor trebuie stabilită de instanță, nu pe cale administrativă”[17] .
În urma deciziei Curții
Constituționale, mai mulți condamnați au depus contestații în anulare în cazul
sentințelor pronunțate de completurile de 5 judecători. Dan Lupașcu, fost
judecător, ex-președinte al Curții de Apel București, fost membru CSM. Dan
Lupașcu este avocatul fostului ministru PSD al Economiei, Constantin Niță,
aflat în pușcărie după ce a fost condamnat în vară la 4 ani de detenție pentru
corupție ; clientul său a introdus o contestație în anulare pe motiv că a
fost condamnat de un C5 compus nelegal. Avocatul a cerut pentru clientul său și
suspendarea executării pedepsei, adică eliberarea din penitenciar. Contestația
lui Niță a fost repartizată C5-ului tras la sorți pe 13 decembrie 2018.
Dan Lupașcu a susținut,
referitor la situația dosarelor ajunse la Completurile de 5 judecători ale
ICCJ, în faza de apel, că, dacă nu s-au administrat probe, anul viitor vor fi
repartizate noilor completuri. „Este o dispută și în teorie și în practică. Vă
spun părerea mea. În măsura în care nu s-a administrat nicio probă, nu s-a
luat nicio măsură cu influență asupra procesului, în mod normal ar trebui ca
dosarul să meargă la un complet tras la sorți pentru 2019. E și o
jurisprudență a CEDO care se leagă însă de chestiuni privitoare la
administrarea de probe. Instanța va decide care dintre aceste păreri le va
împărtăși„, a declarat Dan Lupașcu.
Recent, au fost
anulate toate probele făcute de DNA cu
SRI în dosarul lui Marian Fișcuci, primul patron Tel Drum .
În procesul angajărilor fictive de la Protecția
Copilului Teleorman nu sunt însă probe obținute de DNA cu SRI, adică
interceptări sau filaje.
Pe 4 septembrie, a fost trimis dosarul în care fostul vicepremier
Gabi Oprea este acuzat de uciderea din culpă a polițistului motociclist Bogdan
Gigină la Judecătoria Sectorului 1. În motivare, se arată că „nu există un
raport direct între exercitarea atribuțiilor de serviciu ale lui Gabriel Oprea și
fapta de ucidere din culpă”[18].
Astfel, în ultimele
săptămâni au obținut decizii de suspendare a executării pedepselor condamnați
celebri precum fostul ministru al Dezvoltării Elena Udrea, fosta șefă a DIICOT
Alina Bica, foștii miniștri Dan Șova și Constantin Niță, fostul președinte al
Federației Române de Box Rudel Obreja, fostul șef ANAF Șerban Pop și omul de
afaceri Horia Simu. Toți au fost puși în libertate[19].
Din data de 23 iulie
2018, cel puțin, vor exista hotărâri nule ce vor trebui rejudecate. În termenul de prescripție al
faptelor !
23 iulie 2018 – 22
februarie 2019
dciuncan@gmail.com
[1] Hotărârea nr. 89/2018 nu a vizat simple măsuri organizatorice, ci interpretarea
şi aplicarea legii în privința legalei compuneri a unei formațiuni de judecată
(§ 145).
[2] §124. Potrivit art. 29 alin. (1)
lița. a) teza întâi din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al
Înaltei Curți de Casație şi Justiție aprobă Regulamentul privind organizarea şi
funcționarea administrativă, act administrativ unilateral cu caracter normativ,
ca natură juridică.
[3] v şi Decizia nr. 838 din 27
mai 2009, M. Of. nr. 641 din 3 iulie 2009.
[4] Legiuitorul nu a prevăzut nici
norme tranzitorii, care să stabilească o derogare de la norma constituirii la
începutul anului a Completurilor de 5 judecători ( §88)
[5] v în acest sens, cu privire la
perspectiva istorică a instituției nulității absolute, cu referire la
compunerea nelegală a completului, în Codurile de procedură penală din 1936,
1968 şi 2009, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, §§ 23, 24 şi 36
[6] §163. În același sens, Curtea Constituţională , Decizia nr. 178/2018
[7] Curtea Constituţională , Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017,
M. Of. nr. 877 din 7 noiembrie 2017, § 107.
[8] Curtea reține că prezența decizie se aplică de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, câț şi situațiilor viitoare (§199)
[9] Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte Cu opinie separată, Judecători, Dr. Livia Stanciu si prof. univ. dr. Mircea Stefan Menea, M. Of. nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, hțțps://idrepț.ro/Documenț. Opinia separată consideră că „s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte, deoarece: – Înalță Curte de Casație şi Justiție, prin Colegiul de conducere, nu şi-a arogat puteri, atribuții, competente sau prerogative de legiuitor, ci a aplicat, în limitele competențelor conferite de lege, dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin prevederile Legii nr.255/2013 şi ale Legii nr.207/2018, cu privire la configurația/compunerea completurilor de 5 judecători, în cauză neputând-se, totodată, pune în discuție vreun refuz explicit al instanței supreme de a aplica o lege adoptată de Parlament; – nu a existat o situație conflictuală între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte, care să rezide în mod direct din textul Constituției, exercitarea atribuțiilor de către Colegiul de conducere al instanței supreme neputând fi calificată, din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unor competente de rang constituțional, acestea nefiind prevăzute expres în Legea fundamentală, ci doar în Legea infraconstituțională nr.304/2004 privind organizarea judiciară, fiind deci atribuții de rang legal; – în fapt, a fost dedus judecății Curții Constituționale, un conflict clasic de drept administrativ, de competenta unei instanțe judecătorești; – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Înaltei Curți de Casație şi Justiție, întrucât instanța supremă nu a încălcat atribuțiile Parlamentului, forul legislativ exercitând-şi nestingherit competenta de legiferare” Laurențiu Sîrbu ,DOCUMENȚ CCR a motivat decizia cu privire la completele de 5 judecători de la Curtea Supremă, adâncind şi mai țâre confuzia 29 noiembrie 2018,
hțțps://adevarul.ro/news/eveniment/document-ccr-motivat-decizia-privire-completele
[10] hțțps://www.dcnews.ro/o-noua-schimbare-a-completurilor-de-5-judecatori-iccj-tragere-la-sorți
[11] hțțps://www.dcnews.ro/țoader-mesaj-de-ulțima-ora
[12] hțțps://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justiție/astazi-se-trag-din-nou-la-sorti-completurile-de-5-judecatori
[13]hțțps://www.mediafax.ro/social/toațe-procesele-completurilor-de-5-judecatori-inclusiv-cel-al-lui-liviu-dragnea-amanațe-pențru-incepuțul-anului-viițor
[14] http://www.ziare.com/ccr/judecatori/ccr-critica-dur-poziția-inalței-curți-privind-consțițuirea-complețurilor-de-5-judecațori
[15] Vlad Manolache , Complet judecători, tragere la sorți. Tegheș: Nu sunt legal constituite
hțțps://www.dcnews.ro/complet-judecatori, 9 noiembrie 2018
[16] , au explicat G4Media.ro surse
de la Înalță Curte de Casație și Justiție.
[17] G4Media.ro
[18] Alin Ionescu , Nemulțumiri la Înalță Curte după
recomandarea CSM privind completurile de 5 judecători: ”Este nelegală!”/ Dan
Lupașcu, fost judecător membru CSM: ”În mod normal ar trebui ca dosarul să
meargă la un complet tras la sorți pentru 2019”
hțțps://www.g4media.ro/nemulțumiri-la-inalta-curte-dupa-recomandarea-csm-privind-completurile-de-5-judecațori-esțe-nelegala , 19 decembrie 2018.
[19] M. H. , “Epopeea” completurilor
de 5 judecători de la instanța supremă continuă – o nouă tragere la sorți, joi
/ Dosarele lui Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu vor fi judecate de
aceiași magistrați
hțțps://www.hoțnews.ro/sțiri-esențial-22891880-epopeea-completurilor-5, , 2 ianuarie 2019
Procurorul general,
Augustin Lazăr, semnalează mai multe prevederi care sunt neconstituționale și
critică dur noua Ordonanță de urgență de
modificare a legilor justiției, precizând că prevederile acesteia pot
conduce la apariția unui blocaj instituțional, Ministerul Public putând ajunge
în situația de a nu-și exercita corespunzător atribuțiile constituționale de
reprezentare a intereselor generale ale societății, apărare a ordinii de drept,
precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.
În Comunicatul dat
publicității se face vorbire despre jurisprudența CEDO.
„Procurorul general
[. . . ], luând în considerare concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului
formulate în cauza Baka c. Ungariei (Hotărârea din 27 mai 2014), văzând
proiectul ordonanței de urgență transmis Consiliului Superior al Magistraturii,
își exprimă îngrijorarea față de blocajul instituțional al Ministerului Public
ce ar putea fi generat de recentele modificări ale legilor justiției și de
asemenea față de neconstituționalitatea unora dintre prevederi.”[1]
În
lumina trimiterii la hotărârea Curții,
în acea speță, a existat o contestație reală și serioasă asupra unui
„drept”, pe care reclamantul îl putea susține, în mod întemeiat, recunoscut de
dreptul intern[2].
Încetarea înainte de termen a mandatului de
președinte al Curții Supreme conferit reclamantului „nu a fost examinată de o
instanță de drept comun sau de un alt organ care exercită funcții judiciare, și
nici nu putea fi efectuată”. Această lipsă a controlului jurisdicțional rezultă
dintr-un text de lege a cărui compatibilitate cu cerințele statului de drept
este îndoielnică[3]
. Curtea subliniază importanța ce trebuie acordată respectării caracterului echitabil al procedurii în
cauzele care privesc revocarea sau
destituirea judecătorilor. The
Court cannot but note the growing importance which international and Council of
Europe instruments, as well as the case-law of international courts and the
practice of other international bodies are attaching to procedural fairness in
cases involving the removal or dismissal of judges, including the intervention
of an authority independent of the executive and legislative powers in respect
of every decision affecting the termination of office of a judge. În aceste condiții, Curtea
consideră că statul pârât a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului
de acces la o instanță[4].
Prin urmare, a existat o încălcare, în ceea ce
îl privește pe reclamant, a dreptului de acces la o instanță, garantat de art.
6 § 1 din Convenție[5].
Curtea
observase că, la 22 iunie 2009, reclamantul fusese ales președinte al Curții Supreme, pentru un mandat de 6 ani, de către Parlament (decizia nr.
55/2009), în conformitate cu art. 48 § 1 din Constituția din 1949. Normele care
reglementează mandatul președintelui Curții Supreme nu figurau în Constituția
din 1949, ci, până la sfârșitul mandatului (31 decembrie 2011), în Legea LXVI
din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor. În temeiul
Legii privind organizarea și administrarea instanțelor, președinții
instanțelor figurau în categoria „șefi de instanță”, adică judecători cu funcții de conducere și administrare
a instanțelor și unităților organizaționale ale magistraturii.. Dacă un mandat
nu se încheie pentru că perioada a expirat sau pentru că persoana a încetat să
exercite funcții judecătorești, nu i se poate pune capăt decât în situațiile
următoare: comun acord, demisie sau destituire . În plus, singurul motiv posibil pentru
destituire este incompetența dovedită de a exercita funcții de conducere, caz
în care reclamantul putea solicita
controlul jurisdicțional al măsurii de destituire în fața tribunalului
funcției publice .
Curtea consideră că
partea interesată putea pretinde în mod întemeiat că dreptul maghiar îi acorda
protecție împotriva unei încetări a mandatului său de președinte al Curții
Supreme în această perioadă. Curtea acordă o anumită importanță faptului că și
Curtea Constituțională nu a respins pe motiv de lipsă de temei juridic recursul
constituțional formulat de fostul vicepreședinte al Curții Supreme împotriva
încetării înainte de termen a mandatului său . Înainte de a o respinge, înalta jurisdicție a examinat temeinicia plângerii sale,
astfel încât aceasta s-a pronunțat asupra litigiului în ceea ce privește
dreptul fostului vicepreședinte – echivalent cu cel al reclamantului – de a-și
duce la capăt mandatul.
Faptul
că s-a pus capăt mandatului reclamantului ex
lege, prin efectul noi legi intrate în vigoare la 1 ianuarie, în temeiul
noii Legi fundamentale, nu poate anula,
retroactiv, caracterul întemeiat al dreptului care îi garanta normele care
erau aplicabile în momentul alegerii sale; acele
norme prevedeau un mandat de președinte de 6 ani, precum și motivele specifice
pentru care i s-ar fi putut pune capăt.
Suntem departe de îngrijorarea
față de un blocaj instituțional al Ministerului Public.
dciuncan@gmail.com
[1] https://www.g4media.ro/procurorul-general-noua-oug-pe-legile-justitiei-poate-duce-la-un-blocaj-institutional-la-nivelul-ministerului-public-si-contine-prevederi-neconstitutionale, 19 februarie 2019
[2] https://hudoc.echr.coe.int,
v, mutatis mutandis,
Vilho Eskelinen and others c Finland, § 41, și Savino and others c Italy, nr. 17214/05, 20329/05 și 42113/04, §§ 68-69, 28
aprilie 2009.
[3] Vilho Eskelinen și alții, § 64, și
Tsanova-Gecheva c Bulgaria, § 87,
[4] Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Marea Cameră, Hotărârea din 23 iunie 2016, Cauza Baka c Ungariei, (Cererea nr. 20261/12), § 121
[5] Baka, § 122
VALOAREA JURIDICĂ, DE RECOMANDARE, A RAPOARTELOR MCV
„Sunteți pe punctul de a fi tratați ca cetățeni de rangul al doilea de această Uniune Europeană. Treziți-vă!”. Nigel Farage[1]
Consiliul Superior al Magistraturii a emis un punct de vedere în urma raportului UE privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a luat act de Raportul Comisiei Europene dat publicității la data de 13 noiembrie 2018, semnalând și unele erori factuale sau de apreciere, în legătură cu propria activitate, de natură să creeze o percepție greșită cu privire la această autoritate publică[2].
Într-o altă opinie, se semnalează faptul că Raportul MCV . . . 2018 „este scris cu o atâta rea credință și dispreț față de respectarea normelor democratice și drepturilor omului în Romania încât pe orice cetățean care a avut contact cu justiția strâmbă a ultimilor ani nu poate decât să îl îngrețoșeze total și să îl revolte absolut”[3].
Augustin Zegrean, fostul președinte CCR, afirmă că recomandările din raportul MCV sunt obligatorii, iar nerespectarea lor ar însemna nerespectarea tratatului UE, din moment ce ne-am asumat la aderare acest mecanism: „Sigur că sunt obligatorii. Uitați-vă în Constituție, în articolul 148. Acolo se spune ce trebuie să facă instituțiile statului, cum să respecte normele internaționale. Mai mult, avem articolul 11 în Constituție, care spune că dacă drepturile sunt mai bine reprezentate în normele internaționale, acestea prevalează. Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea acestor recomandări. Este ca și cum nu am respecta tratatul. Este încă o ocazie să ne facem de râs.” [4]
Judecătorul Cristi Danileț arată că recomandările acestui raport sunt obligatoriu de implementat în România, potrivit chiar deciziilor Curții Constituționale. Astfel, acesta arată că, potrivit deciziei nr. 2/2012 a Curții Constituționale a României, recomandările raportului MCV sunt obligatorii pentru autoritățile române[5].
În schimb, Premierul Viorica Dăncilă a declarat că este dezamăgită de concluziile raportului MCV și a menționat că poziția europarlamentarilor este „expresia unor interese electorale politice”[6].
Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor apreciază obiectivitatea și integritatea raportului MCV și precizează că recomandările nu au caracter opțional pentru România, în acest sens invocând o decizie a Curții Constituționale. Procurorii mai cer punerea în aplicare a recomandărilor și un dialog real[7].
Asociația susține că efectele asupra sistemului judiciar și a sustenabilității necesare în cadrul MCV sunt prezentate realist, în sensul că politicile inițiate și adoptate în perioada de referință s-au cumulat în direcția vulnerabilizării cadrului de sancționare a faptelor de corupție, de reducere a capacității instituționale a instituțiilor judiciare și de reducere a independenței procurorilor. Mediul profesional a cerut, în cadrul consultărilor prealabile și al participării la dezbateri parlamentare, ca propunerile de modificare să aibă o fundamentare adecvată și profesionistă. Poziția de membru al Uniunii Europene „impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)” [8].
Toate atacurile PSD-ALDE la adresa UE după MCV și rezoluție ( De la „pumnul aplicat suveranității”, la „când Brâncuși făcea statui, ei învățau homosexualitatea” și „dragă UE, ești o c… satanistă”[9]) reflectă un nivel cultural lamentabil, marcând sentimente ancestrale de nesiguranță și FRICĂ al unor elemente politice nesemnificative.
În cele ce urmează înțelegem să ne pronunțăm cu privire la semnificația evoluției procesului de reformă judiciară.
Rapoartele din perioada 2007 – 2010 au evidențiat progresele făcute de România, au apreciat activitatea D.N.A. și crearea Agenției Naționale de Integritate, înființată pentru a controla averile demnitarilor.[10] De asemenea, au fost evidențiate progresele în combaterea corupției de la nivel local.[11]
Mecanismul de Cooperare și Verificare reprezintă un proces de verificare regulată a progreselor pe care România și Bulgaria le au în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, corupția și crima organizată (doar pentru Bulgaria). Prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției[12], s-a reținut că au fost identificate de Comisie „chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar” din România, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din 20 iulie 2011, se reține la acest capitol că “România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar”.
România a solicitat aderarea la Mecanismul de Cooperare și Verificare. Pentru a ajuta să soluționeze aceste probleme importante, Uniunea Europeană a decis să instituie un „mecanism de cooperare și verificare” special, destinat „să asigure un proces de aderare armonios și totodată să protejeze politicile și instituțiile europene”. În decembrie 2006, Comisia Europeană a stabilit 4 criterii („obiective de referință”) pentru România, pentru evaluarea progreselor înregistrate în aceste domenii[13], iar pentru Bulgaria au fost stabilite 6 criterii.[14] Cele 4 criterii inițiale pentru România sunt:
- asigurarea unui act de justiție mai transparent și mai eficient, în special prin consolidarea capacității și răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea și monitorizarea impactului noilor Coduri de procedură civilă și penală;
- instituirea unei agenții de integritate cu responsabilități privind verificarea averilor, a incompatibilităților și a potențialelor conflicte de interese, cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica sancțiuni disuasive;
- pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigații profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzații privind acte de corupție la nivel înalt;
- adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația locală[15].
Comisia Europeană[16] a definit douăsprezece recomandări esențiale care, dacă sunt urmate, ar duce la încheierea procesului MCV. Prin urmare, recomandările din ianuarie 2017 „au fost considerate suficiente pentru încheierea MCV – cu excepția cazului în care evoluția situației ar fi inversat în mod clar sensul progreselor”. În raport s-a subliniat faptul că viteza procesului va depinde de cât de repede va fi capabilă România „să îndeplinească recomandările în mod ireversibil”. În special, recomandările s-au axat pe responsabilitatea și pe răspunderea autorităților române, precum și pe instituirea garanțiilor interne de natură să asigure ireversibilitatea rezultatelor –, astfel încât să se demonstreze că proiectele în desfășurare vor fi continuate, chiar și fără MCV[17] .
Astăzi, cele douăsprezece recomandări din raportul din ianuarie 2017 nu mai sunt suficiente pentru a închide MCV, astfel că, în raportul din 2018, sunt incluse recomandări suplimentare în vederea închiderii MCV.
„În acest sens, va fi necesar ca instituțiile-cheie din România să facă dovada unui angajament ferm față de independența sistemului judiciar și lupta împotriva corupției, care sunt pietre de temelie indispensabile, și să acționeze pentru refacerea capacității naționale de garanții și de control și echilibru, astfel încât să se poată lua măsuri atunci când există riscul de regres.” Pentru remedierea situației, se recomandă următoarele măsuri: Legile justiției · Suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiției și a ordonanțelor de urgențe subsecvente. · Revizuirea legilor justiției, ținând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul MCV, precum și de recomandările Comisiei de la Veneția și ale GRECO. Numiri/revocări în cadrul sistemului judiciar · Suspendarea imediată a tuturor procedurilor în curs de numire și revocare a procurorilor de rang înalt. · Relansarea unui proces de numire a unui procuror-șef al DNA cu experiență dovedită în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție și cu un mandat clar pentru DNA de a continua efectuarea de anchete profesioniste, independente și imparțiale în materie de corupție. · Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecției Judiciare și numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecției Judiciare. · Respectarea avizelor negative ale Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în posturi de conducere a procurorilor sau la revocarea procurorilor care ocupă posturi de conducere, până la instituirea unui nou cadru legislativ în conformitate cu recomandarea 1 formulată în ianuarie 2017. · Înghețarea intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal și Codului de procedură penală. · Redeschiderea procesului de revizuire a Codului penal și a Codului de procedură penală, ținând seama pe deplin de necesitatea de a se asigura compatibilitatea cu dreptul UE și cu instrumentele internaționale de luptă împotriva corupției, precum și de recomandările formulate în cadrul MCV și de avizul Comisiei de la Veneția. Comisia va continua să monitorizeze îndeaproape situația și va efectua o evaluare a acesteia înainte de încheierea mandatului actualei Comisii. Punerea imediată în aplicare a măsurilor suplimentare este esențială pentru a repune procesul de reformă pe calea cea bună și pentru a reintra pe traiectoria încheierii MCV, astfel cum se menționa în raportul din ianuarie 2017[18].
Provocările la adresa independenței sistemului judiciar și punerea acesteia sub semnul întrebării au reprezentat, de asemenea, un motiv persistent de îngrijorare. Pe această bază, deși progresele înregistrate au adus unele obiective de referință mai aproape de îndeplinire, Comisia nu poate încă să concluzioneze că, în această etapă, vreunul dintre obiectivele de referință este îndeplinit în mod satisfăcător.
La 25 ianuarie 2017, Comisia a adoptat o evaluare cuprinzătoare a progreselor înregistrate de România în ultimii 10 ani în ceea ce privește reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției.
Raportul din ianuarie 2017 a reiterat recomandările anterioare referitoare la punerea în aplicare a unui sistem de numiri transparente bazate pe merite ale procurorilor de rang înalt, care ar asigura garanții adecvate în ceea ce privește independența și mecanismele de control și echilibru.
În avizul din 20 octombrie 2018, Comisia de la Veneția atrage atenția asupra faptului că decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general” atunci când a criticat Parlamentul și politicile Guvernului referitoare la sistemul judiciar și la cazurile de presiuni politice exercitate asupra sistemului judiciar, precum și „problemele privind legalitatea numirii sale”[19].
Comisia de la Veneția a menționat că: „Respectarea statului de drept nu se poate limita la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției”.
Obiectivele stabilite în tratatele UE sunt realizate prin intermediul mai multor tipuri de acte legislative. Unele au caracter obligatoriu, altele nu. Unele li se aplică tuturor țărilor, altele doar unora dintre ele.
- Regulamentul este un act legislativ cu caracter obligatoriu. Trebuie aplicat în integralitatea sa, în toate statele membre.
- Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit.
- Decizia este un act legislativ direct aplicabil și obligatoriu pentru toți cei cărora li se adresează.
- Avizul este un instrument care le permite instituțiilor să prezinte un punct de vedere fără caracter obligatoriu, altfel spus, fără a le impune vreo obligație legală celor cărora li se adresează.
- Termenul de recomandare este folosit în Raport de 157 de ori. Recomandarea nu este obligatorie. Prin intermediul unei recomandări, instituțiile „își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a le impune însă vreo obligație legală destinatarilor recomandării”[20].
În concluzie, OBIECTIVELE PRESTABILITE TREBUIE IMPLEMENTATE ÎN MOD EXPLICIT, STRICT NECESAR „PENTRU REFACEREA CAPACITĂȚII NAȚIONALE DE GARANȚII ȘI DE CONTROL ȘI ECHILIBRU”, ȘI NU NUMAI CA OBLIGAȚIE DE MORALĂ INTERNAȚIONALĂ, DAR ȘI PENTRU VALOAREA DE ADEVĂR JURIDIC PE CARE ÎL CONȚIN. NU VEDEM NIMIC IRAȚIONAL ȘI NICI EXCESIV ÎN PRINCIPII SAU FORMULĂRI.
Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte.
Calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)”. Potrivit Expunerii de motive, legea criticată dă expresie acestei obligații, prin reglementarea abaterilor pentru care judecătorii și procurorii răspund disciplinar și includerea în această categorie a faptelor prin care se încalcă îndatoririle specifice funcției ori se aduce atingere prestigiului funcției deținute. De asemenea, actul normativ dă curs recomandărilor de consolidare a capacității și a organizării Inspecției judiciare, precum și de continuare a procesului de reformă a acesteia[21].
România și-a asumat o responsabilitate europeană, Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020 a fost aprobat prin Hotărârea nr. 282/2016 de către Guvern, în numele unei națiuni civilizate.
Politologul Alina Mungiu-Pippidi afirmă că Mecanismul de Cooperare și Verificare al Comisiei Europene „se află sub controlul opoziției din România, iar recomandările din raport contrazic poziția Parlamentului European”[22]. Putem citi că buna credință în viața politică se răsfrânge atât asupra politicienilor de la Strasbourg, dar mai abitir asupra Dâmboviței[23].
„În luna octombrie, guvernul a adoptat o nouă ordonanță de urgență care ar modifica cerințele de vechime pentru procurorii DNA, ceea ce ar putea avea efecte negative suplimentare asupra capacității operaționale a DNA. Presiunea a fost extinsă asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție, în special asupra judecătorilor Secției penale.” . . . „Înființarea, în temeiul legilor justiției modificate, a noii secții de anchetare a infracțiunilor comise de magistrați dă naștere unei îngrijorări deosebite în ceea ce privește lupta împotriva corupției, întrucât o nouă structură ar putea fi mai vulnerabilă în ceea ce privește independența decât a fost cazul până în prezent în ceea ce privește DNA, dat fiind că ar putea fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraților și de exercitare de presiuni asupra acestora. În plus, fiind un departament cu atribuții generale care acoperă toate categoriile de infracțiuni comise de magistrați, acestuia îi va lipsi, de asemenea, expertiza în ceea ce privește anchetarea infracțiunilor de corupție specifice.” . . . Decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general”. „Recomandarea 10: adoptarea unor criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor de ridicare a imunității parlamentarilor pentru a se asigura faptul că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de corupție. De asemenea, guvernul ar putea avea în vedere modificarea legii pentru a limita imunitatea miniștrilor la perioada mandatului.” Sub asemenea formulări din raport s-ar fi putut strecura și gânduri ascunse, cu interese obscure, însă partea română trebuie să le implementeze cu toată buna credință!
[1]https://m.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/exclusiv-nigel-farage-reactie-dura-dupa-rezolutia-pe-in-cazul-romaniei-1033635. „Dar sunteți pe pragul de a fi tratați – încă nu s-a întâmplat, dar sunteți pe pragul de a fi tratați ca cetățeni de rangul 2 de această Uniune Europeană. Sunteți amenințați ca vechea doctrină Brejnev, a suveranității limitate, să fie aplicată țării voastre. Treziți-vă!”
[2] https://www.csm1909.ro/299/6257/Poziția-publică-a-Plenului-Consiliului-Superior-al-Magistraturiiprivind-Raportul-Comisiei-Europene-către-Parlamentul-European-și-Consiliureferitor-la-progresele-înregistrate-de-România-în-cadrul-Mecanismului, 14 noiembrie 2018
[3] https://floricaroman.wordpress.com/2018/11/14/. „Raportul MCV pe 2018 este dovada disprețului birocraților bruxelezi față de abuzurile evidente din justiția românească”.
[4] Florin Pușcaș, Augustin Zegrean, fost președinte CCR: „Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea recomandărilor MCV”, https://www.stiripesurse.ro/augustin-zegrean, 14 noiembrie 2018.
[5] Într-un mesaj postat pe Facebook, Laurențiu Sîrbu, Cristi Danileț: Curtea Constituțională spune clar că recomandările MCV sunt obligatorii, adev.ro/pi55umadev.ro/pi55um, 13 noiembrie 2018.
[6] Viorica Dăncilă, despre MCV: Nu putem fi de acord cu recomandările Comisiei Europene, https://www.digi24.ro/stiri.
[7] Mihaela Gidei, Asociație a Procurorilor: Recomandările MCV nu au caracter opțional https://www.mediafax.ro
[8] Citând decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, Denisa Zamfir, MCV. Procurorii salută raportul: Apel către toți cei implicați, https://www.dcnews.ro/mcv-procurorii-saluta-raportul-apel-catre-toti-cei-implicati_623696.html, 16 noiembrie 2018.
[9] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea-si.html?source=biziday.
[10] „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”.agerpres.ro, accesat în 15 noiembrie 2018.
[11] Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu „Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en, accesat în 15 noiembrie 2018, „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”, .agerpres.ro.
„Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu”, Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en
[12] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006.
[13] „Mecanismul de Cooperare și Verificare – Direcția Generală Anticorupție”, Mai-dga.ro, 13 noiembrie 2018.
[14] „Mecanismul de cooperare și de verificare (MCV) pentru Bulgaria și România – Comisia Europeană – European Commission”, Comisia Europeană – European Commission, accesat în 13 noiembrie 2018.
[15] https://ro.wikipedia.org/
[16] Strasbourg, 13.11.2018 COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și de Verificare , SWD(2018) 551 final.
[17] C(2006)6569 Concluziile Consiliului privind mecanismul de cooperare și de verificare, 12 decembrie 2017 – https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/20171212-st15587_en.pdf. În urma concluziilor Consiliului de Miniștri din 17 octombrie 2006 , mecanismul a fost instituit prin Decizia Comisiei din 13 decembrie 2006. COM (2017) 751 – https://ec.europa.eu/info/files/progress-report-romania-2017-com-2017-751_ro. „minimalizarea ori restrângerea domeniului de aplicare al corupției ca infracțiune sau provocările majore de natură să afecteze independența și eficiența parchetului anticorupție ar fi un regres”.
[18] COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, SWD(2018) 551 final, 13 noiembrie 2018, Comisia Europeană Strasbourg, SWD(2018) 551 final , Raport tehnic care însoțește documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, COM(2018) 851 final.
[19]http://www.just.ro/raport-privind-activitatea-manageriala-a-procurorului-general-al-romaniei/ https://www.romaniajournal.ro/two-magistrates-associations-urge-toader-to-immediately-abandon-therevocation-procedure-of-prosecutor-general-lazar/
[20] https://europa.eu/european-union/eu-law/legal-acts_ro
[21] Curtea Constituțională, decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012. referitoare la neconstituționalitatea „dispozițiilor art. 99 lit. r), s) și ș) și art. 991 din Legea nr. 303/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii […], precum și cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 44, art. 45, art. 461 și art. 47 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii”, formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și a sesizării referitoare la neconstituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, formulată de 86 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. Un alt document cu aceeași valoare de recomandare, care statuează asupra acelorași principii, este Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat „Etică judiciară – Principii, valori și calități”, ca un corp de îndrumări pentru judecătorii europeni.
[22] Florin Pușcaș, Alina Mungiu-Pippidi: „MCV este complet sub controlul opoziției din România”, https://www.stiripesurse.ro/alina-mungiu-pippidi-mcv, 15 noiembrie 2018.
[23] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea.
O MODIFICARE ÎN LEGEA NR. 303/2004. DEFĂIMARE
Din 18 octombrie 2018, art. 5 alin. (2) al Legii nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2018[1], astfel: „(2)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii.”
Textul anterior dispunea că „(2)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.” Deci în orice situație magistrații trebuie să se abțină[2].
Dar mai important este de subliniat formularea art. 9: (2)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice (text nemodificat).
În noua formulare, introdusă prin art. I, pct. 12 din Legea nr. 242/2018 , (3)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă.Cu alte cuvinte, magistrații își pot exprima, în orice mod, convingerile politice . Ei nu pot defăima prin referire la celelalte două puteri, în ansamblu. Prin defăimare se înțelege , generic, afirmarea sau imputarea unor fapte determinate sau nu privitoare la sfera de activitate a unor instituții ( și până la ong-uri) , de natură a aduce atingere unei bune reputații, indirect autorității acestora. Textul exclude „defăimarea”[3] particulară la adresa unei anume persoane, fie ea funcționând sau nu în legislativ sau executiv. Considerăm textul inaplicabil în situația unui reprezentant al acestor puteri, acționând în virtutea funcțiilor, competentei sale sau în numele acestor puteri, dacă făptuitorul cunoștea sau nu această situație oficială. Avem una dintre primele dezincriminări postdecembristă, rămânând ultrajul, cu forma cea mai firavă a amenințării.
Magistrații sunt obligaţi , în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice, ceea ce nu exclude posibilitatea adoptării unei atitudini sociale, profesionale, particulare sau publice ce poate fi interpretată într-un cod politic. Cum trebuie citit alineatul (1) al art. 9 din lege , potrivit căruia magistrații nu pot „să desfăşoare sau să participe la activităţi [citim noi, exclusiv] cu caracter politic”? Doar la următorul alineat se referă la perioada de „ exercitarea atribuţiilor”. Nu putem să interpretăm decât în sensul unor activități manifeste, cu vădit caracter pronunțat politic, exclusivist etc. Considerăm că este de datoria unui magistrat să ia atitudine civică, manifestă.
Textul trebuie citit ca obligând la o conduită morală ireproşabilă (art.44 alin.31), întreaga viață să nu afecteze o înaltă reputaţie profesională şi morală. A nu lua o atitudine etică civică este mai rău decât a te retrage din cetate!
Protejarea vieţii private trebuie pusă în balanţă cu libertatea de exprimare garantată în art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice. în această societate, presa joacă un rol esenţial: ea nu trebuie să depăşească anumite limite, mai ales în ceea ce priveşte protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane; totuşi, ea are obligaţia de a comunica informaţii şi idei cu privire la chestiuni de interes general[4].
[1] Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 92 din 15 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 16 octombrie 2018
[2] Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul (art.10 alin.1, neafectat). Judecătorii şi procurorii nu pot participa la emisiuni audiovizuale cu caracter politic. Din formularea art.11 alin.(1),neafectat, trebuie să citim interdicția participării la orice manifestare publică cu cele mai minime nuanțe politice, chiar printr-o simplă tăcere și chiar printr-o poziție neutră: legea interzice simpla prezență, căci și aceasta afectează personalitatea magistratului, și, se înțelege angajând însăși instituția, vezi Doamne !.
[3] Ca noțiune, Defăimarea ţării sau a naţiunii, era întâlnită,ca formulare, în art. 2361 al Codul penal publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, a fost modificat prin: Legea nr. 143/2000; Legea nr. 197/2000; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 20/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002;Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93 din 20 iunie 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143 din 24 octombrie 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109 din 16 noiembrie 2004; Legea nr. 85 din 7 aprilie 2005; Legea nr. 160 din 30 mai 2005; Legea nr. 247 din 19 iulie 2005; Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 60, din 6 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006; Legea nr. 58 din 19 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 25 martie 2008; Ordonanţa de urgenţă nr. 198 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 8 decembrie 2008. Art. 2361 a fost abrogat prin Legea nr. 278/2006. Art. 237. – Defăimarea unei organizații, fusese abrogat prin Decretul – lege nr. 1/1989.
[4] https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-73-dreptul-la-propria-imagine-respectul-vietii-private-si-al-demnitatii-persoanei-umane-respectul-datorat-fiintei-umane-si-drepturilor-ei-inerente.
Pagina 1 din 6712345»102030...Ultima »
|
Non haberes potestatem adversum me ullam nisi tibi esset datum desuper propterea qui tradidit me tibi maius peccatum habet.
Ioannes, 19, 11
|