|
|
NORMĂ PENALĂ DE REFERIRE, NORME DE TRIMITERE, ACTIVITĂŢI DE MANIPULARE A PIEŢEI
Prin Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 6 aprilie 2012, Curtea Constituţională a statuat, în esenţă, că norma de incriminare cuprinsă în art. 279 din Legea nr. 297/2004 este o normă penală de referire, întrucât, pe de o parte, este evident că orice modificare a normelor complinitoare determină schimbarea în mod corespunzător a conţinutului legal al acestor infracţiuni, iar, pe de altă parte, elementul pe care norma îl împrumută este ipoteza şi nu sancţiunea (aşa cum se întâmplă în cazul normelor de trimitere). De altfel, norma penală în discuţie nici nu ar avea de unde să împrumute sancţiunea, dat fiind faptul că se completează cu norme nepenale. Această normă penală îşi completează conţinutul cu elemente ale unor norme la care se referă expres şi îşi păstrează caracterul dependent în raport cu acestea. O eventuală abrogare a vreuneia dintre normele de complinire atrage inexistenţa infracţiunii corespunzătoare la data intrării în vigoare a dispoziţiei de abrogare.
Aşa fiind, ori de câte ori o persoană săvârşeşte cu intenţie fapta incriminată în una dintre modalităţile descrise la art. 237 alin. (3) şi art. 245 – 248 din Legea nr. 297/2004, este evident că aceasta are reprezentarea corectă a comportamentului social astfel interzis şi că trebuie să răspundă din punct de vedere penal.
Curtea Constituţională, Decizia nr. 225 din 15 martie 2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 27 aprilie 2012
INTERZICEREA ORGANIZAŢIILOR ŞI SIMBOLURILOR CU CARACTER FASCIST, RASIST SAU XENOFOB ŞI A PROMOVĂRII CULTULUI PERSOANELOR VINOVATE DE SĂVÂRŞIREA UNOR INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII ŞI OMENIRII, EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 3 ALIN. (1), ART. 4 ALIN. (1) TEZA ÎNTÂI, ART. 5 ALIN. (2) ŞI ART. 6 DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 31/2002, “caz excepţional”
Respectarea condiţiilor delegării legislative trebuie analizată prin raportare la prevederile constituţionale în vigoare la data la care Guvernul a emis ordonanţa. Curtea urmează a stabili dacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 s-a adoptat cu respectarea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile constituţionale ale art. 114 alin. (4), în redactarea sa anterioară revizuirii şi republicării Constituţiei. În această privinţă, ordonanţa este considerată de autorul excepţiei ca fiind neconstituţională, în sensul că adoptarea ei nu a fost justificată de existenţa vreunui caz excepţional.
Curtea a reţinut că, în absenţa unei definiţii constituţionale a noţiunii de “caz excepţional”, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, acesta trebuie privit în raport cu “necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”. Astfel, în speţa examinată, existenţa cazului excepţional a fost determinată de urgenţa reglementării mai stricte a domeniului vizat, datorită necesităţii promovării principiilor statului de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, dreptatea, pluralismul politic şi egalitatea între oameni reprezintă valori supreme. Or, împiedicarea proliferării manifestărilor extremiste de tip fascist, rasist sau xenofob a constituit şi constituie o preocupare constantă a comunităţii internaţionale, atât la nivelul organismelor europene şi internaţionale, cât şi la nivelul legislaţiilor naţionale. Prevenirea şi combaterea incitării la ură naţională, rasială sau religioasă corespund cerinţelor Uniunii Europene în domeniu, constituind, în acelaşi timp, un semnal pozitiv dat de statul român pentru combaterea rasismului, antisemitismului şi xenofobiei. Eficienţa acestui semnal depinde în mare măsură de urgenţa cu care statul român adoptă măsurile legislative necesare pentru sancţionarea acestor fapte.
Curtea Constituţională, Decizia nr. 67 din 3 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 18 februarie 2005 ; idem Decizia nr. 228 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 27 aprilie 2012
MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA CODULUI PENAL AL ROMÂNIEI ŞI A LEGII NR. 286/2009 PRIVIND CODUL PENAL
LEGEA nr. 63 din 17 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012
Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează, la articolul 112, după litera g) se introduce o nouă literă, litera h), cu următorul cuprins:
“h) confiscarea extinsă.”
După articolul 1181 se introduce un nou articol, articolul 1182, cu următorul cuprins:
“Art. 1182 – Confiscarea extinsă
[1] Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 118, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 5 ani sau mai mare:
a) proxenetism;
b) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
c) infracţiuni privind traficul de persoane;
d) infracţiuni la regimul frontierei de stat a României;
e) infracţiunea de spălare a banilor;
f) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
g) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului;
h) asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni;
i) infracţiunea de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup;
j) infracţiuni contra patrimoniului;
k) infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive şi materiilor explozive;
l) falsificarea de monedă sau alte valori;
m) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţiile de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri;
n) infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc;
o) trafic de migranţi;
p) infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în legătură cu infracţiunile de corupţie, infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
q) infracţiuni de evaziune fiscală;
r) infracţiuni privind regimul vamal;
s) infracţiunea de bancrută frauduloasă;
ş) infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor informatice şi al mijloacelor de plată electronice;
t) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
[2] Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;
b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. 1.
[3] Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. 2 se ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine controlul.
[4] Prin bunuri, conform prezentului articol, se înţelege şi sumele de bani.
[5] La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de persoana condamnată, persoanele prevăzute la alin. 3.
[6] Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
[7] Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.
[8] Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. 2, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.”
3. Articolul 124 se modifică şi va avea următorul cuprins:
“Art. 124 - Prescripţia specială Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă o dată.”
Art. III - Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 118 din Codul penal, trimiterea se va considera făcută la art. 118 şi 1182 şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va considera făcută şi la confiscarea extinsă.
Prezenta lege transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005.
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (20050224 Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005),
întrucât:
(6) În conformitate cu articolul 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenţia ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalităţii organizate transnaţionale, statele părţi pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracţiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracţiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitate este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare,
(1) Fiecare stat membru ia cel puţin măsurile necesare care să-i permită, în condiţiile prevăzute la alineatul (2), să confiște în totalitate sau în parte bunurile deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune.
(a) comisă în cadrul unei organizaţii criminale, astfel cum este definită în Planul de acţiune 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizaţie criminală din statele membre ale Uniunii Europene [5], în cazul în care infracţiunea este prevăzută de:
- Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancţiuni penale și de altă natură, a protecţiei împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro [6],
- Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracţiunii [4],
- Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane [7];
- Decizia-cadru 2002/946/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate [8];
- Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile [9];
- Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispoziţiilor minime privind elementele constitutive ale infracţiunilor și sancţiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri [10];
(b) care este prevăzută de Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului [11],
cu condiţia ca infracţiunea vizată de deciziile-cadru menţionate anterior,
- în cazul în care nu privește spălarea de bani, să se pedepsească cu o pedeapsă privativă de libertate maximă cu o durată de cel puţin 5 până la 10 ani;
- în cazul în care privește spălarea de bani, să se pedepsească cu o pedeapsă privativă de libertate maximă cu o durată de cel puţin 4 ani;
și ca infracţiunea să fie de natură să genereze câștiguri financiare.
(2) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia ca, în temeiul prezentului articol, să confiște cel puţin:
(a) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării pentru infracţiunea prevăzută la alineatul (1) care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ;
(b) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării pentru infracţiunea prevăzută la alineatul (1) care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ;
(c) în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfășurate de persoana condamnată.
(3) De asemenea, fiecare stat membru poate avea în vedere luarea măsurilor necesare pentru a-i permite acestuia să confiște, în tot sau în parte, în conformitate cu condiţiile prevăzute la alineatele (1) și (2), bunurile obţinute de asociaţii persoanei respective și a bunurilor transferate unei persoane juridice asupra căreia persoana respectivă exercită, fie acţionând de una singură, fie în colaborare cu asociaţii săi, o influenţă determinantă. Aceste dispoziţii sunt valabile și în cazul în care persoana respectivă primește o parte importantă din veniturile persoanei juridice.
(4) Statele membre pot recurge și la alte proceduri decât cele penale pentru a-l deposeda pe autor de respectivele bunuri.
- Instanță națională trebuie să fie convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile având legătură cu infracțiunea sunt rezultatul unor activităţi infracţionale.
- Statele membre pot recurge și la alte proceduri decât cele penale pentru a-l deposeda pe autor de respectivele bunuri; de exemplu, proceduri fiscale.
- Bunurile trebuie obținute de asociații persoanei respective sau transferate unei persoane juridice, pentru a permite să se confiște în conformitate cu condiţiile prevăzute la alineatele (1) și (2).
Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011 , referitor la proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei, Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, constată, printre altele, că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unor iniţiative de revizuire a aceluiaşi text constituţional, iniţiative care au vizat, în esenţă, aceeaşi finalitate: eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii.
Astfel, prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunţat asupra unei iniţiative de revizuire a Constituţiei prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumţie cu următorul text: “Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Cu acel prilej Curtea a reţinut că prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, în concordanţă cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituţie [în prezent art. 44 alin. (1)], conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reţinând că prin propunerea de revizuire se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, precum şi faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii, iar înlăturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestei propuneri.
De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii propunerii legislative de modificare a aceluiaşi text, modificare ce viza circumstanţierea prezumţiei dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumţia nu se aplică “pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni“. Curtea a reţinut că acest mod de redactare este criticabil şi poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni. Ca urmare, referindu-se şi la Decizia sa nr. 85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit că şi în acest caz se vizează suprimarea unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 148 alin (2) din Constituţie [actualul art. 152 alin. (2)]. Cu acelaşi prilej Curtea, referindu-se la modul de redactare a normei examinate a reţinut că “dacă textul urmăreşte să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracţiuni, redactarea sa este necorespunzătoare“.
Prin prezentul proiect de lege se propune eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii. Ca şi în precedentele enunţate, Curtea reţine că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
Curtea subliniază în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, menţionată, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.
Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune care are legătură cu criminalitatea organizată.
Referitor la răspunderea terților:
Potrivit art. 1.349 (Răspunderea delictuală) din Codul civil, (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.
De exemplu, art. 352 ( Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune) din Codul civil, dispune că (1) În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.
(2) Soţul care a plătit datoria comună în condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.
Dispoziţiile art. 352 din Codul civil sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă datoria s-a născut după această dată (cf art. 35 din Legea nr. 71/2011).
Raţiunea răspunderii constă într-o Îmbogăţirea fără justă cauză.
Potrivit art. 1.345 ( Condiţii) din Codul civil, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.
Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:
a) din executarea unei obligaţii valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica (Art. 1.346 – Îmbogăţirea justificată).
(1) Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.
(2) Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1.639 şi următoarele ( Art. 1.347 – Condiţiile şi întinderea restituirii).
Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat (Art. 1.348 – Caracterul subsidiar).
În acelaşi sens, amintim răspunderea instituită de fostul cod al familiei, prin art. 32 lit. d) și prevederile fostului Decret nr. 221 din 1 iulie 1960, art. 15. Soții răspundeau cu bunurile comune pentru repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către celălalt soț a unor bunuri proprietate socialistă ”dacă prin aceasta au sporit bunurile comune”, respectiv, erau supuse urmăririi, pentru repararea pagubelor cauzate prin infracțiuni ”și bunurile persoanelor care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu el, în măsura în care s-a constatat juridicește că au tras foloase de pe urma infracțiunii” ( A se vedea discuțiile la P. Anca, Fapte ilicite, în”Teoria generală a obligațiilor” de T. Popescu, P. Anca, Editura Științifică, București, 1968, pp. 223-224).
Curtea Constituţională este o autoritate independentă de toate celelalte autorităţi publice sau puteri, care îşi găseşte reglementarea în cuprinsul Legii fundamentale, având ca scop garantarea supremaţiei acesteia.
Prevederile constituţionale ale art. 146 lit. l) stabilesc că instanţa constituţională îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică.
În sensul acestor prevederi constituţionale, au fost completate dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, stabilindu-se o nouă competenţă, anume controlul constituţionalităţii hotărârilor Plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor Plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului.
Curtea constată că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional.
Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate fundamentală a statului, reglementată de prevederile art. 133 şi art. 134 din Constituţie, cuprinse în secţiunea a 3-a din cap. VI – Autoritatea judecătorească al titlului III – Autorităţile publice.
În acest sens, Hotărârea Plenului Senatului de alegere a celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.
În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 3 alin. (2), art. 10, art. 27 şi art. 28 din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituţională, fiind legal sesizată, este competentă să se pronunţe asupra sesizării de neconstituţionalitate.
Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie Hotărârea Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii.
Autorii sesizării susţin că această hotărâre contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 133 alin. (2) lit. b) şi alin. (4), precum şi ale art. 148 alin. (4), dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative.
Examinând obiectul şi temeiurile sesizării, Curtea reţine că potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acesta “este garantul independenţei justiţiei”.
Consiliul Superior al Magistraturii, în componenţa sa, reflectă structura autorităţii judecătoreşti şi asigură legătura cu societatea civilă.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit, conform art. 3 din Legea nr. 317/2004, din 19 membri, din care doi sunt “reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat”.
Autorii sesizării solicită Curţii Constituţionale să constate neconstituţionalitatea Hotărârii Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010, în principal, în raport cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”, deoarece Teodor Victor Alistar a fost ales de către Senat în calitate de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, fără să ţină cont de efectele pe care le implică actul de constatare a stării sale de incompatibilitate emis de Agenţia Naţională de Integritate pe data de 20 iulie 2009.
Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că Agenţia Naţională de Integritate a constatat că Teodor Victor Alistar s-a aflat, în perioada 23 ianuarie 2007 – 1 martie 2009, în stare de incompatibilitate, întrucât a deţinut concomitent calităţile de funcţionar public – purtător de cuvânt în cadrul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, director executiv în cadrul Asociaţiei Române pentru Transparenţă, începând cu anul 2004, şi avocat definitiv în cadrul Cabinetului individual de avocatură “Alistar Teodor Victor”, începând cu 23 ianuarie 2007 şi până în prezent.
Constatarea stării de incompatibilitate a lui Teodor Victor Alistar a rămas definitivă la data de 7 august 2009, acesta necontestând actul Agenţiei Naţionale de Integritate în termenul prevăzut de lege, la instanţa competentă.
Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 25 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, “În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate.”
Curtea precizează că alegerea reprezentanţilor societăţii civile în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, a competenţelor profesionale, a reputaţiei morale şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor izvorâte fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale.
Curtea constată că toate aceste aspecte reliefează faptul că Hotărârea Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea lui Teodor Victor Alistar ca reprezentant al societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de lege sus-citate, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia în raport cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” şi ale art. 16 alin. (2), conform cărora “Nimeni nu este mai presus de lege.”
Curtea Constituţională, Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011
LIBERTATEA RELIGIOASĂ, REGIMUL GENERAL AL CULTELOR, PRINCIPIUL AUTONOMIEI RELIGIOASE
Referitor la autonomia cultelor religioase, Curtea observă, în acord cu studiile doctrinare în materie (Radu Carp – Studia Politica, Romanian Political Science Review, vol. X, nr. 2/2010, Ed. C.H. Beck, p. 349 – 357), că acest concept s-a născut datorită separaţiei dintre stat şi biserică, fiecare dintre aceste instituţii având competenţe specifice care nu interferează. De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 3 noiembrie 2009, pronunţată în Cauza Lautsi împotriva Italiei, a reafirmat obligaţia statului de a fi neutru în exercitarea autorităţii publice, mai ales în ce priveşte educaţia, prin neafişarea simbolurilor religioase aparţinând unui cult anume în sălile de clasă.
Curtea observă că în cazul cultelor religioase termenul autonomie se referă la capacitatea de a legifera şi a se conduce potrivit statutelor proprii. Astfel, o definiţie completă a conceptului de autonomie a cultelor poate fi următoarea: dreptul natural al Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale şi judiciare specifice naturii sale şi de a se autoguverna prin acestea, în mod independent faţă de stat (Ionuţ Corduneanu – Biserica şi statul – două studii, Ed. Evloghia, Târgşoru Vechi, 2006, p. 52 – 82).
Totodată, Curtea mai observă că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă într-o societate democratică şi constituie o problemă esenţială în protecţia libertăţii religioase garantate de prevederile art. 9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Hasan şi Chaush împotriva Bulgariei).
Prin urmare, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului exprimată în textul de lege criticat este pe deplin justificată din perspectiva principiului autonomiei cultelor în raport cu statul, principiu reflectat, la nivel constituţional, de art. 29 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia “Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia [...]“.
Curtea observă că susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora această jurisdicţie este una administrativ-disciplinară obligatorie, ceea ce contravine art. 21 alin. (4) din Constituţie conform căruia jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite, nu pot fi primite. Astfel, din perspectiva modului de organizare, funcţionare şi a competenţelor exercitate, cultele nu constituie autorităţi publice în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004. În acest sens, prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor disting între autorităţile publice şi culte, spre exemplu art. 9 alin. (2) potrivit căruia “Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice”. Prin urmare, jurisdicţia în cadrul cultelor nu este una specială administrativă, aşa încât nu se poate susţine încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie.
III. Curtea constată că autorul excepţiei se referă la faptul că, potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă, care soluţionează problemele de disciplină internă şi ale căror hotărâri, în cazul anumitor culte, nu pot fi atacate în faţa instanţelor civile. Acest aspect este concretizat, în speţă, de art. 156 alin. (6) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008, potrivit căruia “În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează problemele de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile”.
Din această perspectivă, Curtea observă, cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 21 alin. (1) – (3) privind accesul liber la justiţie din Legea fundamentală, că acesta nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept. Totodată, prin Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a reţinut că acest drept cere, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu, însă în funcţie de “resursele comunităţilor şi nevoile indivizilor.” În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.
Curtea reţine că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea fundamentală, “Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii”, ceea ce demonstrează că legiuitorul constituant a înţeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce priveşte atât organizarea şi funcţionarea lor, cât şi stabilirea unor reguli proprii de judecată în ce priveşte răspunderea disciplinară internă. Aceasta şi datorită naturii speciale a abaterilor şi delictelor disciplinare, a pedepselor şi a iertărilor pe care, în speţă, nu le pot aplica instanţele de drept comun.
Referitor la susţinerea potrivit căreia instanţele de judecată specializate în litigii de muncă au deplina posibilitate să aibă în vedere, în materie disciplinară, prevederile statutare şi canonice, Curtea observă că răspunderea disciplinară a clerului nu intervine ca urmare a nerespectării clauzelor unui contract de muncă. În speţă, art. 123 alin. (7) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române prevede că “Raportul dintre personalul clerical şi Centrul Eparhial este unul de slujire şi misiune liber asumată, conform mărturisirii (declaraţiei) solemne publice rostite şi semnate de către fiecare candidat înaintea hirotoniei întru preot”. Aşa fiind, Curtea reţine că prevederile Codului muncii referitoare la competenţa de judecată a instanţelor judecătoreşti specializate în dreptul muncii nu sunt aplicabile în cazul cultelor.
Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea reţine că este justificată, în speţă, limitarea dreptului de acces la o instanţă numai cu privire la judecarea contravenţiilor şi infracţiunilor.
Întrucât nu s-a constatat încălcarea niciunui drept fundamental Curtea reţine că dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi din Constituţie nu sunt incidente în speţă.
Curtea mai reţine că, potrivit art. 10 alin. (1) privind libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, “orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi îndeplinirii riturilor”. În acord cu aceste prevederi, o persoană poate în mod liber să îşi aleagă, să practice sau să îşi manifeste religia prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi îndeplinirii riturilor. Întrucât fiecare religie presupune o practică şi rituri specifice, cunoscute de persoana interesată la intrarea într-un cult acceptat, este firesc ca aceasta să se supună regulilor cultului respectiv. În speţă, potrivit art. 123 alin. (1) şi (7) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, “Preoţii şi diaconii slujitori se recrutează dintre doctorii, absolvenţii de masterat şi licenţiaţii facultăţilor de teologie, specializarea Teologie pastorală, care au susţinut examenul de capacitate preoţesc” iar “La începerea activităţii pastorale în unitatea pentru care a fost numit, personalul bisericesc primeşte din partea chiriarhului o decizie prin care se reglementează drepturile şi îndatoririle ce-i vor reveni”. Curtea constată că personalul clerical are o pregătire specifică ce presupune cunoaşterea statutelor şi normelor canonice ce reglementează atât răspunderea disciplinară, cât şi procedura de judecată specifică, cuprinsă în art. 148 – 160 din cap. IV al Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
Totodată, Curtea mai observă că, potrivit art. 2 alin. (2) din Statut, “Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea şi în lucrarea sa pastorală, misionară şi administrativă”. Or, principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare. Prin urmare, Curtea nu poate reţine criticile autorului excepţiei potrivit cărora prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor aduc atingere dispoziţiilor art. 124 alin. (2) şi ale art. 126 alin. (1) şi (5) din Constituţie.
În sensul celor menţionate s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, observând că, “atunci când acceptă angajarea ecleziastică într-o parohie, preoţii sunt conştienţi de posibilitatea ca mai târziu să fie transferaţi într-un alt post. Din acest motiv, reclamantul, prin faptul că a fost de acord să slujească într-o parohie a Bisericii ca preot şi-a asumat şi răspunderea de a se supune regulilor respectivului cult care se regăsesc în Statutul Bisericii şi în Regulile de procedură bisericească”.
În final, referitor la susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat încalcă şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât organele de jurisdicţie ale cultelor nu reprezintă un tribunal independent şi imparţial prin faptul că membrii acestora sunt persoane subordonate conducerii cultului, Curtea observă că nici aceasta nu poate fi reţinută.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, anterior menţionată, a decis într-o situaţie similară celei din speţă (reclamantul fusese transferat ca preot dintr-o parohie în alta, fără a i se cere consimţământul, prin decizia Consiliului Clerical, inatacabilă în instanţă, în acord cu regulile cuprinse în Statutul Bisericii Evanghelice Luterane) că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză. Dreptul pretins de reclamant nu constituia un “drept civil”, care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art. 6 din Convenţie.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens, al inaplicabilităţii art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi prin Decizia de admisibilitate din 30 ianuarie 2001 (Cererea nr. 40.224/1998), pronunţată în Cauza Eva Dudová şi Zdenĕk Duda împotriva Republicii Cehe, reţinând că procedura urmată de reclamanţi nu se referea la un drept cu privire la care să existe cale de atac în faţa instanţelor de judecată cehe. Curtea a reamintit că art. 6 din Convenţie nu are ca scop crearea de noi drepturi materiale care nu au fundament legal în ordinea juridică internă, ci de a oferi o protecţie procedurală drepturilor recunoscute în legislaţia internă a statului în cauză.
Curtea Constituţională, Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. . 424 din 17 iunie 2011. A se vedea și Curtea Constituțională , Decizia nr. 640 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 4 iulie 2008, şi Decizia nr. 797 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 30 iulie 2008.
SERVICII COMUNITARE DE UTILITĂŢI PUBLICE
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 20 alin. (1) lit. e), art. 21 alin. (1) şi ale art. 42 alin. (10) lit. b) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 21 martie 2006, prevederi care au următorul conţinut:
- Art. 20 alin. (1) lit. e): “(1) A.N.R.S.C. are următoarele competenţe şi atribuţii privind serviciile de utilităţi publice din sfera sa de reglementare:
[...]
e) eliberează, potrivit competenţelor acordate prin legi speciale specifice fiecărui serviciu de utilităţi publice, avizul de specialitate cu privire la stabilirea, ajustarea sau modificarea preţurilor şi tarifelor pentru serviciile de utilităţi publice, atunci când/dacă acest aviz este prevăzut prin legile speciale;”;
- Art. 21 alin. (1): “(1) A.N.R.S.C. emite avizul de specialitate în vederea aprobării de către autorităţile administraţiei publice locale a preţurilor şi tarifelor numai în cazul serviciilor de utilităţi publice care funcţionează în condiţii de monopol.”;
- Art. 42 alin. (10): “Neachitarea facturii de către utilizator în termen de 30 de zile de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere stabilite conform reglementărilor legale în vigoare, după cum urmează:
a) penalităţile se datorează începând cu prima zi după data scadenţei;
b) penalităţile sunt egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare;
c) valoarea totală a penalităţilor nu va depăşi valoarea facturii şi se constituie în venit al operatorului.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/2006 a fost abrogat prin art. I pct. 24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2008 pentru modificarea şi completarea Legii serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006 şi a Legii serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 26 februarie 2008. Faţă de această situaţie, având în vedere abrogarea prevederilor legale ce constituie obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că devin aplicabile prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora instanţa de contencios constituţional se pronunţă asupra “unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare”.
În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate a prevederilor art. 20 alin. (1) lit. e) şi art. 42 alin. (10) din Legea nr. 51/2006 cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate şi în prezenta cauză, Curtea, prin Decizia nr. 18 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 15 februarie 2008, a statuat că aceste texte de lege sunt constituţionale.
În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, serviciile de utilităţi publice fac parte din sfera serviciilor publice de interes general şi sunt înfiinţate, organizate şi coordonate de autorităţile administraţiei publice locale, pot fi furnizate/prestate de către operatori care sunt organizaţi şi funcţionează în baza reglementărilor de drept public sau de drept privat, iar regimul de funcţionare al acestora poate avea caracteristici de monopol. Pentru supravegherea derulării unei astfel de activităţi de interes general s-a înfiinţat Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, instituţie publică autonomă de interes naţional care îşi exercită atribuţiile în temeiul principiilor privind protejarea intereselor utilizatorilor în raport cu operatorii care acţionează în sfera serviciilor de utilităţi publice, promovarea concurenţei, eficacităţii şi eficienţei economice, precum şi a principiilor transparenţei, accesibilităţii, tratamentului nediscriminatoriu şi protecţiei utilizatorilor.
Aşa fiind, rolul autorităţii de reglementare este pe deplin justificat în domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice şi, în consecinţă, nu se poate susţine în mod întemeiat că o astfel de autoritate, specializată în supravegherea activităţii de furnizare a serviciilor de utilităţi publice, reprezintă un terţ faţă de contractul dintre operatorul de serviciu de utilitate publică şi beneficiarul acestuia, terţ care operează în sensul discriminării în defavoarea beneficiarilor.
Prin urmare, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută pretinsa contradictorialitate a prevederilor de lege criticate faţă de normele constituţionale ale art. 44 alin. (2) şi ale art. 136 alin. (5) şi nici faţă de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aşa fiind, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută nici încălcarea prevederilor art. 135 din Legea fundamentală, privind economia şi principiile sale de funcţionare. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 51/2006, atribuţiile specifice ale A.N.R.S.C. urmăresc promovarea principiilor concurenţei, eficacităţii şi eficienţei economice în sectorul serviciilor de utilităţi publice care funcţionează în condiţii de monopol, precum şi conservarea resurselor, protecţia mediului şi a sănătăţii populaţiei.
Curtea Constituţională, Decizia nr. 626 din 12 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 26 iulie 2011
DREPT DE PROPRIETATE, SALARIU, REDUCERE, PERSONALUL DIDACTIC DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR DE STAT
Prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanţii nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui “bun”, în sensul instrumentului internaţional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizaţia de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.
Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie reglementează trei reguli de bază, şi anume: a) principiul respectării proprietăţii; b) privarea de proprietate în interes public şi condiţiile în care aceasta poate fi făcută; şi c) controlul folosinţei bunurilor.
Cu privire la prima regulă enunţată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, reclamanţii erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul Convenţiei în ceea ce priveşte indemnizaţia cuvenită pentru zilele de concediu efectuate după data de 3 iulie 2010.
În urma analizării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanţa europeană să fi stabilit că “salariul” pentru o perioadă viitoare (prin asimilare, şi indemnizaţia de concediu) reprezintă un “bun”.
Pe de altă parte, se reţine faptul că Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privinţa salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariaţi vizaţi de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 şi care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, ştiut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.
De altfel, în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, după cum se va preciza în continuare.
În Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele: “Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum [...].
O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată.” (paragraful 94 din hotărâre).
În Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko contra Ucrainei, se precizează faptul că: “[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare.” (paragraful 23 din hotărâre).
Totodată, se reţine că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii).
De asemenea, “speranţa legitimă”, invocată de reclamanţi, a fost reţinută de aceeaşi Curte europeană ca reprezentând un “bun”, în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanţă suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în Cauza Mureşanu contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenţia Guvernului prin ordonanţe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea şi: Hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunţată în Cauza Străin şi alţii împotriva României; Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României; Hotărârea din 20 iulie 2006, pronunţată în Cauza Radu împotriva României).
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanţii ar avea un “bun” în sensul Convenţiei, se apreciază că ingerinţa statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
În analiza respectării regulii anterior amintite se reţine că în astfel de cauze ingerinţa statului nu este de tipul “privării de proprietate” (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz şi alţii împotriva Spaniei). Curtea nu analizează situaţia reducerii pensiilor sau salariilor ca şi cum ingerinţa ar fi o “privare de proprietate”. În consecinţă, lipsa despăgubirii pentru ingerinţă nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei. (Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Mellacher şi alţii contra Austriei, paragraful 53).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporţionalitate nu poate consta, în principal şi exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39), funcţionarul şi familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă (Hotărârea din 20 iunie 2002, pronunţată în Cauza Azinas contra Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie (hotărârea pronunţată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39).
Privită prin prisma acestor principii, se apreciază ca ingerinţa statului este proporţională în raport cu interesele particulare afectate.
În plus, conform instrumentului european aflat în discuţie, ingerinţa statului asupra “proprietăţii” reclamanţilor trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporţionalitate a măsurii cu situaţia care a determinat-o.
Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cere ca ingerinţa autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.
În acest sens se reţine că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care conţine prevederi suficient de clare, precise şi accesibile pentru a fi considerat “lege” din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinţei, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este justificată de un interes public (“utilitatea publică”), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 872/2010 şi nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, aşadar şi în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (Hotărârea din 20 noiembrie 1955, pronunţată în Cauza Pressos Compania Naviera – S.A. şi alţii împotriva Belgiei).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale (Cauza Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/1994; Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei).
În caz contrar, după cum s-a pronunţat deja Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia sa financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi principiul legalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (Cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie (Cauza Străin şi alţii împotriva României).
În altă ordine de idei, se reţine faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenţie (cum sunt nediscriminarea sau preeminenţa dreptului).
În cauza de faţă, în raport cu modul de constituire a indemnizaţiei de concediu, nu se poate aprecia că reclamanţii deţineau un “bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, cu privire la o indemnizaţie de concediu într-un cuantum nediminuat.
În concluzie, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, cu modificările şi completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în acelaşi mod şi indemnizaţia de concediu cuvenită personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat după această dată (3 iulie 2010) se impune a fi diminuată proporţional, ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dosar nr. 20/2011,Decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 21 noiembrie 2011.
Legea nr. 118/2010 din 30 iunie 2010 prevede că aplicarea reducerii salariilor angajaţilor din sectorul public erau aplicabile până la data de 31 decembrie 2010.
Reducerea salariilor angajaţilor din sectorul public trebuie să fie temporară.
A se vedea și:Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei [MC], nr. 63235/00, pct. 94, CEDO 2007-II, şi, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX, Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44912/98, pct. 45 – 52, CEDO 2004-IX, Ketchko împotriva Ucrainei, nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005, Mureşanu împotriva României, nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010, mutatis mutandis, Hasani împotriva Croaţiei, nr. 20844/09, decizia din 30 septembrie 2010, Jahn şi alţii împotriva Germaniei [MC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, pct. 91, CEDO 2005-VI şi Zvolský şi Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 67 in fine, CEDO 2002-IX, James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, seria A nr. 98, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, 23 octombrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VII
DREPTUL LA RESPECTAREA BUNURILOR, INGERINŢA PREVĂZUTĂ DE LEGE A URMĂRIT UN INTERES PUBLIC, MENŢINEREA ECHILIBRULUI BUGETAR ÎNTRE CHELTUIELILE ŞI VENITURILE PUBLICE ALE STATULUI, CRIZĂ ECONOMICĂ, “ECHILIBRU JUST” ÎNTRE CERINŢELE DE INTERES GENERAL ALE COMUNITĂŢII ŞI IMPERATIVELE PRIVIND PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE INDIVIDULUI
Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte faptul că în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu o anumită valoare (a se vedea Vilho Eskelinen şi alţii vs Finlandei [MC], nr. 63235/00, pct. 94, CEDO 2007-II, şi, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson vs Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX). Nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existenţa unei “contestaţii reale” sau a unei “plângeri credibile”. O creanţă poate fi considerată drept o “valoare primordială” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecký vs Slovaciei [MC], nr. 44912/98, pct. 45 – 52, CEDO 2004-IX).
Curtea reaminteşte de asemenea că revine statului să stabilească, de o manieră discreţionară, beneficiile care trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Astfel, statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (Ketchko vs Ucrainei, nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005).
Totuşi, atunci când o dispoziţie legislativă prevede plata unor anumite beneficii şi condiţiile impuse în vederea perceperii lor sunt îndeplinite, autorităţile nu pot refuza să se conformeze acestei dispoziţii legislative pe perioada în care aceasta este în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ceea ce priveşte salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă dreptul la o astfel de creanţă în beneficiul său (Mureşanu vs României, nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010).
Or, nu aceasta este situaţia în speţă. În temeiul Legii nr. 118/2010 s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaţilor din sectorul public, situaţie în care se regăsesc şi reclamanţii. Totodată, nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a recunoscut acestora dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iunie – decembrie 2010.
În lumina acestor considerente, reclamanţii ar putea cu dificultate susţine existenţa unui “bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Chiar şi în ipoteza în care Curtea ar fi concluzionat că reclamanţii erau titularii unui bun susceptibil de fi protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi că măsura în cauză a constituit o ingerinţă în exercitarea acestui drept (a se vedea, mutatis mutandis, Hasani vs Croaţiei, nr. 20844/09, decizia din 30 septembrie 2010), cererile lor ar fi trebuit declarate inadmisibile pentru motivele care urmează.
Curtea constată în primul rând că ingerinţa era prevăzută de lege, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, şi a urmărit un interes public, şi anume menţinerea echilibrului bugetar între cheltuielile şi veniturile publice ale statului, care se confrunta cu o situaţie de criză economică.
Curtea reaminteşte în acest sens că, datorită cunoaşterii directe a propriei societăţi şi a nevoilor sale, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ce reprezintă “interesul public”. În cadrul mecanismului de protecţie creat prin Convenţie, aceste autorităţi trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunţe cu privire la existenţa unei probleme de interes general. În consecinţă, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii în care se extind garanţiile Convenţiei. Mai mult, noţiunea de “interes public” este, prin natura sa, amplă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile bugetare ale statului implică de obicei analizarea aspectelor politice, economice şi sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială, Curtea respectă modul în care acesta a conceput imperativele “interesului public”, cu excepţia cazului în care decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (Jahn şi alţii vs Germaniei [MC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, pct. 91, CEDO 2005-VI şi Zvolský şi Zvolská vs Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 67 in fine, CEDO 2002-IX).
În cele din urmă, o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un “echilibru just” între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele privind protecţia drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerinţe, recunoaşte statului o marjă largă de apreciere atât pentru a alege modalităţile de punere în aplicare, cât şi pentru a stabili dacă consecinţele lor sunt justificate, în interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză.
Curtea arată că a fost deja solicitată să hotărască dacă o intervenţie legislativă care avea ca scop reformarea unui sector economic din motive de justiţie socială (James şi alţii vs Regatului Unit, 21 februarie 1986, seria A nr. 98) sau corectarea erorilor unei legi anterioare în interesul public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society vs Regatului Unit, 23 octombrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VII) respecta “echilibrul just” între interesele concurente în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În lumina principiilor stabilite în jurisprudenţa sa, Curtea a observat că, în această speţă, măsurile criticate de reclamanţi nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că statul pârât nu a depăşit marja sa de apreciere şi a menţinut echilibrul just între interesele concurente diverse.
Rezultă că plângerile trebuie respinse în aplicarea articolului 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive Curtea declară cererile inadmisibile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, DECIZIA din 6 decembrie 2011 cu privire la cererile nr. 44232/11 şi 44605/11 prezentate de Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş vs României, Traducere G&G Consulting (O.D.) A se vedea și : Vilho Eskelinen şi alţii vs Finlandei [MC], nr. 63235/00, pct. 94, CEDO 2007-II, şi, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson vs Islandei, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX, Kopecký vs Slovaciei [MC], nr. 44912/98, pct. 45 – 52, CEDO 2004-IX, Ketchko vs Ucrainei, nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005, Mureşanu vs României, nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010, mutatis mutandis, Hasani vs Croaţiei, nr. 20844/09, decizia din 30 septembrie 2010, Jahn şi alţii vs Germaniei [MC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, pct. 91, CEDO 2005-VI şi Zvolský şi Zvolská vs Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 67 in fine, CEDO 2002-IX, James şi alţii vs Regatului Unit, 21 februarie 1986, seria A nr. 98, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society vs Regatului Unit, 23 octombrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VII. Legea nr. 118/2010 din 30 iunie 2010 prevede că aplicarea reducerii salariilor angajaţilor din sectorul public erau aplicabile până la data de 31 decembrie 2010.Reducerea salariilor angajaţilor din sectorul public trebuie să fie temporară.
STABILIREA CAZURILOR ÎN CARE NU ESTE NECESARĂ NOTIFICAREA PRELUCRĂRII UNOR DATE CU CARACTER PERSONAL CÂND ESTE EFECTUATĂ DE AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ ÎN SCOPUL ÎNDEPLINIRII UNORA DINTRE ATRIBUŢIILOR SALE LEGALE
A fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 2 aprilie 2012, Decizia nr. 23 din 26 martie 2012 emisă de preşedintele Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal privind stabilirea cazurilor în care nu este necesară notificarea prelucrării unor date cu caracter personal.
Văzând Referatul nr. 25 din 7 martie 2012 al Biroului juridic şi comunicare din cadrul Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal privind propunerea emiterii unei decizii privind stabilirea unor cazuri în care nu este necesară notificarea prelucrării unor date cu caracter personal,
în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (9) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora autoritatea de supraveghere poate stabili cazuri în care notificarea nu este necesară,
luând în considerare faptul că anumite prelucrări de date nu sunt susceptibile, în cazul utilizării lor regulate, de a afecta, cel puţin aparent, drepturile persoanelor vizate,
în temeiul prevederilor art. 3 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 6 alin. (2) lit. b) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, aprobat prin Hotărârea Biroului permanent al Senatului nr. 16/2005, cu modificările şi completările ulterioare, s-a apreciat că notificarea prelucrării datelor cu caracter personal nu este necesară, printre altele, când prelucrarea datelor cu caracter personal este efectuată de autoritatea judecătorească în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale legale, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare (art. 1 lit. d).
Excepţiile de la obligaţia de a notifica prevăzute la art. 1 nu exonerează operatorul de îndeplinirea celorlalte obligaţii care îi revin potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în domeniul protecţiei datelor cu caracter personal.
Potrivit art. 3 , la articolul 1 din Decizia preşedintelui Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 91/2006 privind cazurile în care este permisă notificarea simplificată a prelucrării datelor cu caracter personal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 28 iulie 2006, se abrogă literele a), b), c), d), f), g), h) şi j).
Articolul 1 din Decizia nr. 91/2006 dispunea că notificarea prelucrării datelor cu caracter personal se poate efectua în formă simplificată, în următoarele cazuri:
a) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de autoritatea judecătorească, în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale legale, altele decât cele prevăzute de art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare;
b) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul comunelor, în scopul îndeplinirii atribuţiilor lor legale;
c) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în scopul evidenţei persoanelor, întocmirii, păstrării, evidenţei şi eliberării paşapoartelor simple, a permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor şi plăcilor cu numere de înmatriculare, de către autorităţile administraţiei publice de la nivel local, judeţean şi de la nivelul municipiului Bucureşti;
d) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în scopul gestionării bazei de date deţinute de arhivele naţionale;
e) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de instituţiile de învăţământ public şi privat, în scopul gestionării bazei de date a cursanţilor, precum şi a celei cu caracter economico-financiar şi administrativ;
f) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de persoanele fizice care desfăşoară o activitate independentă, autorizată în baza unei legi speciale, în scopul îndeplinirii atribuţiilor lor legale;
g) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de persoanele fizice şi asociaţiile familiale autorizate să desfăşoare activităţi economice în mod independent, altele decât cele prevăzute la lit. f);
h) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în scopul împrumuturilor de cărţi, opere cinematografice, artistice, alte opere audiovizuale, precum şi reproducerile acestora, de către entităţile de drept public şi privat;
i) prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în scopul furnizării gazelor, energiei electrice, termice, precum şi a serviciilor de alimentare cu apă şi de canalizare şi a celor de salubrizare de către entităţile de drept public şi privat, în baza contractelor încheiate cu clienţii;
j) prelucrarea datelor cu caracter personal în scopul intermedierii tranzacţiilor imobiliare.
Decizia intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, și anume, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 2 aprilie 2012.
Potrivit art. 6, decizia nu aduce atingere prevederilor Deciziei preşedintelui Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 90/2006 privind cazurile în care nu este necesară notificarea prelucrării unor date cu caracter personal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 28 iulie 2006, ale Deciziei preşedintelui Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 100/2007 privind stabilirea cazurilor în care nu este necesară notificarea prelucrării unor date cu caracter personal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 3 decembrie 2007, şi ale Deciziei preşedintelui Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 16 martie 2007.
Notificarea prelucrării unor date cu caracter personal, nu este numai inutilă, ci și împotriva rațiunii activității curente judiciare.
Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001 și modificată prin Legea nr. 278 din 15 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 19 octombrie 2007.
Legea are ca scop garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.
Ea se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate, în tot sau în parte, prin mijloace automate, precum şi prelucrării prin alte mijloace decât cele automate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr-un sistem de evidenţă sau care sunt destinate să fie incluse într-un asemenea sistem, și anume
a) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate de operatori stabiliţi în România;
b) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale României;
c) prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate de operatori care nu sunt stabiliţi în România, prin utilizarea de mijloace de orice natură situate pe teritoriul României, cu excepţia cazului în care aceste mijloace nu sunt utilizate decât în scopul tranzitării pe teritoriul României a datelor cu caracter personal care fac obiectul prelucrărilor respective.
Articolul 2 alin. (5) dispune că, în limitele prevăzute de prezenta lege, aceasta se aplică şi prelucrărilor şi transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor de prevenire, cercetare şi reprimare a infracţiunilor şi de menţinere a ordinii publice, precum şi al altor activităţi desfăşurate în domeniul dreptului penal, în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege.
După cum se arată, Decizia nr. 23 din 26 martie 2012 a fost emisă în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (9) din Legea nr. 677/2001 ”pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora autoritatea de supraveghere poate stabili cazuri în care notificarea nu este necesară”.
În art. 22 se arată că ( alin. 1) operatorul este obligat să notifice autorităţii de supraveghere, personal sau prin reprezentant, înainte de efectuarea oricărei prelucrări ori a oricărui ansamblu de prelucrări având acelaşi scop sau scopuri corelate.
(2) Notificarea nu este necesară în cazul în care prelucrarea are ca unic scop ţinerea unui registru destinat prin lege informării publicului şi deschis spre consultare publicului în general sau oricărei persoane care probează un interes legitim, cu condiţia ca prelucrarea să se limiteze la datele strict necesare ţinerii registrului menţionat.
Alineatul (9) al art. 22, dispune că Autoritatea de supraveghere poate stabili şi alte situaţii în care notificarea nu este necesară, în afara celei prevăzute la alin. (2), sau situaţii în care notificarea se poate efectua într-o formă simplificată, precum şi conţinutul acesteia, numai în unul dintre următoarele cazuri:
a) atunci când, luând în considerare natura datelor destinate să fie prelucrate, prelucrarea nu poate afecta, cel puţin aparent, drepturile persoanelor vizate, cu condiţia să precizeze expres scopurile în care se poate face o asemenea prelucrare, datele sau categoriile de date care pot fi prelucrate, categoria sau categoriile de persoane vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele le pot fi dezvăluite şi perioada pentru care datele pot fi stocate;
b) atunci când prelucrarea se efectuează în condiţiile art. 7 alin. (2) lit. d).
INTERCEPTĂRI, ÎNREGISTRĂRI, ART. 911 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PROCES ECHITABIL, DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 28 coroborat cu art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 53 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie coroborat cu art. 6 din aceeaşi convenţie, deoarece este posibilă autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor audiovideo, indiferent dacă este sau nu declanşat un proces penal. Or, obţinerea unor astfel de mijloace de probă anterior începerii urmăririi penale, deci în afara regulilor specifice procesului penal (!?!), ar fi de natură a leza echitatea procesului şi inviolabilitatea secretului corespondenţei.
De asemenea, în ipoteza dispunerii interceptărilor şi înregistrărilor audiovideo atunci când există doar date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, este afectat şi principiul proporţionalităţii consacrat de art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece gravitatea faptei penale ce nu ar fi fost încă efectiv (!?!) comisă (!?!) nu poate fi evaluată, pentru a fi pusă în balanţă cu gravitatea ingerinţei în exercitarea dreptului la viaţă privată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 911 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, care au următorul conţinut:
“Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător.
Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta.
Autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.
Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. 1 şi 2.
Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanţa care a emis autorizaţia.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării.
Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.”
Interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excede competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată ” .
Dispoziţiile art. 911 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni (Curtea Constituțională, Deciziei nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008).
Dispoziţiile art. 911 din Codul de procedură penală nu permit administrarea mijloacelor de probă în afara procesului penal, adică în faza actelor premergătoare. Dacă ar fi aşa, în mod evident o astfel de instrumentare poate fi cenzurată în faţa instanţelor de judecată. Nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale.
Actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute.
De altfel, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, aşa cum se prevede în alin. 1 al art. 911 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Iată deci că administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit art. 221 şi 228 din Codul de procedură penală, atât in personam, cât şi in rem. În plus, textul stabileşte în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea în acord cu art. 20 din Codul penal referitor la tentativă, şi nu în sfera unor simple acte de pregătire (Curtea Constituţională, Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009).
Procedul penal cuprinde, ca regulă, trei faze procesuale, și anume urmărirea penală(cu etapele cercetării penale – și cu stadiile începerii cercetării, efectuarea cercetării, punerea în mișcare a acțiunii penale, prezentarea materialului, și, respectiv, terminarea cercetării – precum și a rezolvării cauzei de către procuror), judecata (în prima instanță, în apel și, respectiv, în recurs ) și executarea hotărârii penale definitive, fiecare având obiective distincte. Mai amintim că judecata în prima instanță are următoarele stadii procesuale efectuarea actelor pregătitoare, ședința, deliberarea și darea hotărârii.
Este absolut improprie utilizarea termenului de fază, pentru desemnarea actelor materiale premergătoare, doar procesul-verbal prin care se constată efectuarea lor putând constitui mijloc de probă. Pe de altă parte, investigatorul sub acoperire poate fi martor. Aceste acte procedurale derivă din actul procesual ce le-a încuviințat. Natura lor procesuală este aceea de acte derivate, iar nu sui generis, prin care se poate spune orice și nimic.
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului căruia i-ar reveni competenţa să judece cauza, la cererea procurorului căruia i-ar reveni competenţa să efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Activitățile premergătoare se justifică pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Determinativul final se raportează la ambele premise.
Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 252 din 17 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011, Deciziei nr. 1.373 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 18 ianuarie 2011 şi Deciziei nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale.
În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (2), § 82. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente (Curtea Constituțională , Decizia nr. 1.516 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 20 decembrie 2011).
Convorbirile telefonice ce intră în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În această privinţă, trebuie reamintit faptul că expresia “prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă şi la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului (Halford, , § 49; Aalmoes şi alţi 112; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva intervenţiei arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanţele şi condiţiile în care abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, § 67; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006 -…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acţiuni nelegitime a unui funcţionar de rea-credinţă, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curţii în cauză sunt probabilitatea unei asemenea acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes şi alţi 112).
Rezultă că aceste modificări legislative, pe care trebuie să le remarcăm, sunt mult ulterioare faptelor denunţate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală prin legile nr. 281/2003 şi 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţări la adresa siguranţei naţionale par să poată fi dispuse în prezent şi de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituţional, sesizat de o instanţă naţională ce susţinea tocmai neconstituţionalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanţiilor prevăzute de Codul de procedură penală în materie de interceptare a comunicaţiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală (§§ 84).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenţie. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
Asupra utilizării, de către instanţele naţionale, a transcrierilor convorbirilor telefonice interceptate, reclamantul arată, în esenţă, că soluţia de condamnare împotriva sa se baza, în principal, pe transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate cu încălcarea legii naţionale şi a Convenţiei. Acesta apreciază că folosirea unui mijloc de probă ilegal obţinut privează acuzatul de un proces echitabil şi duce la încălcarea art. 6. Curtea nu poate subscrie în principiu şi in abstracto la un asemenea argument. Dacă prevederile Convenţiei garantează, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil, totuşi aceasta nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, materie ce ţine în primul rând de dreptul intern. Aşadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului naţional (Schenk împotriva Elveţiei, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan, § 35, şi P.G şi J.H împotriva Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie (Khan, § 40; P.G şi J.H împotriva Regatului Unit, § 81; Schenk, § 49).
Acest lucru nu înlătură datoria Curţii de a cerceta dacă în cauza de faţă procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34, 35, § 34, Bernard împotriva Franţei din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuşi de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuţie o decizie de condamnare (Khan, § 34, şi P.G şi J.H, § 76).
Sesizate cu privire la temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva reclamantului, instanţele naţionale au admis înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului ca mijloc de probă în acuzare, în temeiul art. 91 din CPP, care reglementa la momentul respectiv utilizarea ascultărilor convorbirilor telefonice ca mijloc de probă în procesul penal. În acest sens, Curtea observă că reclamantului şi avocatului său le-a fost permis să consulte notele parchetului ce conţineau transcrierile conversaţiilor reclamantului, depuse la dosarul de urmărire penală al cauzei de către preşedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti (paragraful 20 de mai sus). Acest lucru reiese în mod clar atât din motivarea încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 16 februarie 1999 (paragraful 23 de mai sus), cât şi din argumentele invocate în apărare de avocatul reclamantului, în special pentru a-şi întemeia excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 din CPP, care atestă o cunoaştere detaliată a notelor parchetului ce cuprindeau transcrierile convorbirilor telefonice şi procesele-verbale ale serviciilor speciale cu privire la circumstanţele interceptării .
În cele din urmă, Curtea constată că, în materie de probaţiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta . Ea consideră că în cauza de faţă trebuie acordată importanţă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk, §§ 47 şi 48; Turquin împotriva Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002].
În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a III-a, HOTĂRÂREA din 26 aprilie 2007, în Cauza Dumitru Popescu împotriva României nr. 2, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01).
INTERCEPTĂRI, ÎNREGISTRĂRI, ART. 911 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PROCES ECHITABIL, DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 28 coroborat cu art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 53 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie coroborat cu art. 6 din aceeaşi convenţie, deoarece este posibilă autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor audiovideo, indiferent dacă este sau nu declanşat un proces penal. Or, obţinerea unor astfel de mijloace de probă anterior începerii urmăririi penale, deci în afara regulilor specifice procesului penal (!?!), ar fi de natură a leza echitatea procesului şi inviolabilitatea secretului corespondenţei.
De asemenea, în ipoteza dispunerii interceptărilor şi înregistrărilor audiovideo atunci când există doar date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, este afectat şi principiul proporţionalităţii consacrat de art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece gravitatea faptei penale ce nu ar fi fost încă efectiv (!?!) comisă (!?!) nu poate fi evaluată, pentru a fi pusă în balanţă cu gravitatea ingerinţei în exercitarea dreptului la viaţă privată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 911 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, care au următorul conţinut:
“Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispoziţiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător.
Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta.
Autorizaţia poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.
Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi 120 de zile.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. 1 şi 2.
Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanţa care a emis autorizaţia.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării.
Autorizarea interceptării şi a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.”
Interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată ” .
Dispoziţiile art. 911 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni (Curtea Constituțională, Deciziei nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008).
Dispoziţiile art. 911 din Codul de procedură penală nu permit administrarea mijloacelor de probă în afara procesului penal, adică în faza actelor premergătoare. Dacă ar fi aşa, în mod evident o astfel de instrumentare poate fi cenzurată în faţa instanţelor de judecată. Nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale.
Actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute.
De altfel, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, aşa cum se prevede în alin. 1 al art. 911 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Iată deci că administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit art. 221 şi 228 din Codul de procedură penală, atât in personam, cât şi in rem. În plus, textul stabileşte în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea în acord cu art. 20 din Codul penal referitor la tentativă, şi nu în sfera unor simple acte de pregătire (Curtea Constituţională, Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009).
Procedul penal cuprinde, ca regulă, trei faze procesuale, și anume urmărirea penală(cu etapele cercetării penale – și cu stadiile începerii cercetării, efectuarea cercetării, punerea în mișcare a acțiunii penale, prezentarea materialului, și, respectiv, terminarea cercetării – precum și a rezolvării cauzei de către procuror), judecata (în prima instanță, în apel și, respectiv, în recurs ) și executarea hotărârii penale definitive, fiecare având obiective distincte. Mai amintim că judecata în prima instanță are următoarele stadii procesuale efectuarea actelor pregătitoare, ședința, deliberarea și darea hotărârii.
Este absolut improprie utilizarea termenului de fază, pentru desemnarea actelor materiale premergătoare, doar procesul-verbal prin care se constată efectuarea lor putând constitui mijloc de probă. Pe de altă parte, investigatorul sub acoperire poate fi martor. Aceste acte procedurale derivă din actul procesual ce le-a încuviințat. Natura lor procesuală este aceea de acte derivate, iar nu sui generis, prin care se poate spune orice și nimic.
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului căruia i-ar reveni competenţa să judece cauza, la cererea procurorului căruia i-ar reveni competenţa să efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Activitățile premergătoare se justifică pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Determinativul final se raportează la ambele premise.
Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 252 din 17 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011, Deciziei nr. 1.373 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 18 ianuarie 2011 şi Deciziei nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale.
În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (2), § 82. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente (Curtea Constituțională , Decizia nr. 1.516 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 20 decembrie 2011).
Convorbirile telefonice ce intră în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În această privinţă, trebuie reamintit faptul că expresia “prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă şi la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului (Halford, , § 49; Aalmoes şi alţi 112; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva intervenţiei arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanţele şi condiţiile în care abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, § 67; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006 -…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acţiuni nelegitime a unui funcţionar de rea-credinţă, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curţii în cauză sunt probabilitatea unei asemenea acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes şi alţi 112).
Rezultă că aceste modificări legislative, pe care trebuie să le remarcăm, sunt mult ulterioare faptelor denunţate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală prin legile nr. 281/2003 şi 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţări la adresa siguranţei naţionale par să poată fi dispuse în prezent şi de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituţional, sesizat de o instanţă naţională ce susţinea tocmai neconstituţionalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanţiilor prevăzute de Codul de procedură penală în materie de interceptare a comunicaţiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală (§§ 84).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenţie. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
Asupra utilizării, de către instanţele naţionale, a transcrierilor convorbirilor telefonice interceptate, reclamantul arată, în esenţă, că soluţia de condamnare împotriva sa se baza, în principal, pe transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate cu încălcarea legii naţionale şi a Convenţiei. Acesta apreciază că folosirea unui mijloc de probă ilegal obţinut privează acuzatul de un proces echitabil şi duce la încălcarea art. 6. Curtea nu poate subscrie în principiu şi in abstracto la un asemenea argument. Dacă prevederile Convenţiei garantează, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil, totuşi aceasta nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, materie ce ţine în primul rând de dreptul intern. Aşadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului naţional (Schenk împotriva Elveţiei, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan, § 35, şi P.G şi J.H împotriva Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie (Khan, § 40; P.G şi J.H împotriva Regatului Unit, § 81; Schenk, § 49).
Acest lucru nu înlătură datoria Curţii de a cerceta dacă în cauza de faţă procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34, 35, § 34, Bernard împotriva Franţei din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuşi de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuţie o decizie de condamnare (Khan, § 34, şi P.G şi J.H, § 76).
Sesizate cu privire la temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva reclamantului, instanţele naţionale au admis înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului ca mijloc de probă în acuzare, în temeiul art. 91 din CPP, care reglementa la momentul respectiv utilizarea ascultărilor convorbirilor telefonice ca mijloc de probă în procesul penal. În acest sens, Curtea observă că reclamantului şi avocatului său le-a fost permis să consulte notele parchetului ce conţineau transcrierile conversaţiilor reclamantului, depuse la dosarul de urmărire penală al cauzei de către preşedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti (paragraful 20 de mai sus). Acest lucru reiese în mod clar atât din motivarea încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 16 februarie 1999 (paragraful 23 de mai sus), cât şi din argumentele invocate în apărare de avocatul reclamantului, în special pentru a-şi întemeia excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 din CPP, care atestă o cunoaştere detaliată a notelor parchetului ce cuprindeau transcrierile convorbirilor telefonice şi procesele-verbale ale serviciilor speciale cu privire la circumstanţele interceptării .
În cele din urmă, Curtea constată că, în materie de probaţiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta . Ea consideră că în cauza de faţă trebuie acordată importanţă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk, §§ 47 şi 48; Turquin împotriva Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002].
În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a III-a, HOTĂRÂREA din 26 aprilie 2007, în Cauza Dumitru Popescu împotriva României nr. 2, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01).
Principiul loialităţii administrării probelor este înscris în noul cod de procedură, în art. 101. – (1) Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.
(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal (art.102 alin.1).
(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3) În mod excepţional, dispoziţiile alin. (2) nu se aplică dacă mijlocul de probă prezintă imperfecţiuni de formă sau există alte neregularităţi procedurale care nu produc o vătămare pentru înlăturarea căreia este necesară excluderea acestuia.
(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.
(5) Probele derivate din probele prevăzute la alin. (2) nu se exclud dacă probele obţinute în mod nelegal sunt folosite în condiţiile alin. (3).
Aprecierea probelor Art. 103. – (1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3) Hotărârea instanţei nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe mărturia investigatorului sub acoperire sau pe declaraţiile martorilor protejaţi.
Pagina 1 din 4712345»102030...Ultima »
|
Non haberes potestatem adversum me ullam nisi tibi esset datum desuper propterea qui tradidit me tibi maius peccatum habet.
Ioannes, 19, 11 Articole recente
- NORMĂ PENALĂ DE REFERIRE, NORME DE TRIMITERE, ACTIVITĂŢI DE MANIPULARE A PIEŢEI
- INTERZICEREA ORGANIZAŢIILOR ŞI SIMBOLURILOR CU CARACTER FASCIST, RASIST SAU XENOFOB ŞI A PROMOVĂRII CULTULUI PERSOANELOR VINOVATE DE SĂVÂRŞIREA UNOR INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII ŞI OMENIRII, EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 3 ALIN. (1), ART. 4 ALIN. (1) TEZA ÎNTÂI, ART. 5 ALIN. (2) ŞI ART. 6 DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 31/2002, “caz excepţional”
- CONFISCARE EXTINSA,MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA CODULUI PENAL AL ROMÂNIEI ŞI A LEGII NR. 286/2009 PRIVIND CODUL PENAL, LEGEA nr. 63 din 17 aprilie 2012
- Sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii
- LIBERTATEA RELIGIOASĂ, REGIMUL GENERAL AL CULTELOR, PRINCIPIUL AUTONOMIEI RELIGIOASE
|
