„Pretutindeni aiurea e muncă

 și creațiune. Noi – mucezim.”

Nicolae Iorga[1]

În literatură[2] s-a dezvoltat ideea că a  devenit din ce în ce mai evident că avem astăzi în America ceea ce jurnaliștii Dana Priest și William Arkin au numit două guverne: unul cu care cetățenii sunt familiarizați și care operează mai mult sau mai puțin la vedere; celălalt, un guvern paralel, strict secret, ale cărui componente s-au înmulțit ca ciupercile în mai puțin de un deceniu, devenind în sine un univers gigantic și lăbărțat, vizibil doar câtorva cadre atent verificate și întrutotul vizibil numai lui Dumnezeu[3].

Teoria statului profund a devenit marota conspiraționistă a extremei drepte americane[4].  

Există un guvern vizibil situat în jurul Mall-ului din Washington și există un altul, mai ascuns, mai indefinibil, care nu este explicat la orele de cultură civică și nici nu poate fi văzut de turiști la Casa Albă sau în Capitoliu. Guvernul vizibil reprezintă politica partizană tradițională care se face la Washington: vârful aisbergului, pe care îl vede zilnic publicul privitor la C-SPAN, controlabil teoretic prin intermediul alegerilor. Partea de sub suprafața aisbergului o voi numi Statul Profund, care acționează potrivit propriei busole, indiferent de cine se află formal la putere[5]

Wright Mill despre elita puterii americane tripartite, compusă din directori de corporații, stabilimentul militar și „un directorat politic” [6]  . Statul profund, alcătuit din cei ale căror puteri trec dincolo de puterea publică sau o înlocuiesc pe aceasta, nu ar include mulți dintre directorii corporatiști ai lui Mill, armata și politicienii.

Mills însuși credea, și a scris în 1958, că „mare parte din ceea ce cândva se numea «guvernul invizibil» face parte acum din guvernul destul de vizibil”[7] . Era cu șase ani înaintea primei expuneri majore a cât de puternic devenise guvernul invizibil al CIA[8].

„Statul profund” a fost definit de către revista britanică On Religion ca „structuri de putere antidemocratice încastrate într-un guvern, un lucru de care puține democrații pot spune că sunt scutite”[9] . Termenul a apărut în Turcia, în 1996, pentru a se referi la elementele susținute de Statele Unite, în principal la cele din serviciile de informații și din armată, care folosiseră în mod repetat violența pentru a interveni și a devia procesul politic democratic din Turcia. Uneori definiția se limitează la elemente din interiorul guvernului („stat în stat”), însă adesea, din motive istorice, termenul este extins în Turcia pentru a-i cuprinde și pe „membrii lumii interlope turcești”[10]. În acest capitol voi folosi expresia „stat profund” în sensul mai larg, care include atât nivelul secundar al guvernului secret de la Washington, cât și pe cei din afară, atât din lumea interlopă, cât și din cea a oamenilor respectabili, care sunt destul de puternici pentru a-i da o direcție. Pe scurt, voi echivala expresia „stat profund” cu ceea ce în 1993 am numit „sistem politic profund”: „unul care, de obicei, recurge la proceduri de decizie și aplicare aflate printre cele aprobate public de lege și societate, dar și în afara lor”[11].

  Mike Lofgren sugerează o simbioză ambiguă între două aspecte ale statului american profund:

1. agențiile situate în centrul politic al Washingtonului, aparținând guvernului din umbră, cum ar fi CIA și NSA, care au fost instituite de către statul public și pe care acum îl pun în umbră; și
2. puterea mult mai veche de pe Wall Street, care se referă la puternicii bancheri și firmele de avocatură amplasate aici.

Oficialii de rangul cel mai înalt ai Trezoreriei, ofițerii CIA, bancherii și avocații de pe Wall Street gândesc foarte asemănător datorită „ușii turnante” prin care trec cu ușurință de la serviciul public la cel privat și invers. După cum spune Lofgren: “Nu este exagerat să spunem că Wall Street ar putea fi proprietarul real al Statului Profund și al strategiilor acestuia, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că are banii necesari pentru a răsplăti lucrătorii guvernamentali cu o a doua carieră, mai profitabilă decât poate visa orice avar – cu siguranță depășind visurile oricărui salariat al guvernului”[12].

În anii 1950,   Wall Street era un complex dominant, incluzând nu doar bănci și firme de avocatură, dar și petroliști de vază, ale căror aranjamente de cartel au fost apărate cu succes împotriva Guvernului Statelor Unite de către firma de avocatură de pe Wall Street Sullivan and Cromwell, casa fraților Dulles. Prin lumea respectabilă de pe Wall Street înțeleg tocmai acest complex mai larg.

Recunoscând puterea Wall Street-ului, putem să ne dăm seama că ideea lui Hayden despre  statul în stat  este prea restrânsă: cei cu puterea internă (cum ar fi eșaloanele superioare ale CIA) nu o exercită în izolare, ci prin interacțiunea cu o lume exterioară respectabilă. Deși este utilă, metafora lui Lofgren despre statul profund ca un aisberg riscă să sugereze o relație structurală prea solidă cu această lume respectabilă. Spre deosebire de stat, statul profund nu este o structură, ci un sistem, la fel de dificil de definit, dar la fel de real și puternic precum un sistem meteorologic.

O teză importantă a capitolului și a cărții este că, în mediul necunoscut și practic nereglementat al acestui stat profund al lumii respectabile, nu întâlnim doar o influență dominantă, dar și o încălcare antisocială a legii și, uneori, abuzuri criminale.

             Este menționată o observație pe care Franklin Roosevelt a făcut-o în 1993 către prietenul său, colonelul E.M. House, că „adevărul adevărat […] este, așa cum știm amândoi, că guvernul aparține unui element financiar din marile centre încă din vremea lui Andrew Jackson”[13]. Oficialii ruși l-au zugrăvit pe președintele american Donald Trump ca pe o victimă a unui complot al așa-zisului „stat profund” (deep state) indignat de mass-media știrilor false[14]

Pe glob, în contemporaneitate sau în istoria recentă, expresia „stat paralel” a fost folosită des, fie abuziv de către lideri politici în lupta lor pentru câștigarea puterii, fie de către politologi sau istorici, pentru a explica derapaje în cadrul unor democrații șubrezite. Ce înseamnă „statul paralel” și cum îl folosește PSD pentru a manipula.  Expresia „stat paralel” a fost utilizată în țări cu regimuri autoritariste și asta arată ce fel de tendințe are PSD în România[15].

 La Washington se întâmplă cam același lucru: un război pe viață și pe moarte în interiorul lui Deep State. Pe de o parte, CIA, mainstream media, mulți oameni de afaceri, bancheri, administratori de fonduri de investiții, Partidul Democrat și segmente din Partidul Conservator, toți participanți la proiectul neoconservator globalist, iar pe de altă parte, agențiile de intelligence ale Pentagonului (în principal, DIA), NSA, FBI, alți oameni de afaceri cu interese mai ales în America și care resping proiectul global neoconservator, considerat primejdios pentru securitatea statului.

„Din exterior se vede un guvern constituțional,  dar în cadrul guvernării și al sistemului nostru politic operează. . . un grup de acțiune politică bine organizat,  hotărât să ne distrugă Constituția și să instituue un stat monopartid”[16].

Guvernul din culise va dăinui,  indiferent care candidat ar câștiga alegerile[17]

În România sau America – afirmă și Cristian Pîrvulescu[18] – “statul paralel” sau cel “ascuns” nu sunt altceva decât manevre politice care se folosesc de teoriile conspiraţionale pentru a proteja politicieni a căror legitimitate este pusă sub semnul întrebării de la Donald Trump la Liviu Dragnea. Şi, vorba celor de la New York Times, “ce se întâmplă când luptaţi cu un stat paralel (Deep State) care nu există ?”.

Statul paralel este o formă pe care au găsit-o unii pentru a justifica lanţul de compromisuri făcute de-a lungul timpului în scopul de a masca cumva lipsa de pregătire pentru poziţiile pe care le ocupau, lipsa de disponibilitate pentru asumarea răspunderii”[19], a explicat fostul şef al SIE.

În Afganistan,  Departamentul de Stat,  reprezenta voința Consiliului Național de Securitate și a statului public. CIA,  pe de altă parte,  nu era băiatul rău (cum s-a sugerat uneori) ci urma scopurile companiilor petroliere și ale susținătorilor financiari ai acestora – ceea ce P. D. Scott numește statul profund – pregătind pătrunderea în fostele republici ale Asiei Centrale[20]. 

 Teza „statului subteran” din Statele Unite este aceeași cu cea a „statului paralel” de la noi: afirmarea oricărui sentiment național ascunde un agent subversiv străin; de aceea „orice sentiment național trebuie anihilat, la fel cu purtătorul său”[21].

Gabriel Sandu, fostul ministru al Comunicațiilor din România condusă de Traian Băsescu, a făcut un denunț complet, zguduitor, adresat procurorului general al SUA, Jeff Sessions, și peședintelui SUA, Donald Trump. În denunț sunt citate ca posibile infractoare și două mari firme americane, Microsoft-ul lui Bill Gates și KPMG (mare firmă de audit și consultanță, una dintre zisele „the big four”). Sunt citați, de asemenea, ca posibili infractori doi ambasadori ai SUA la București, Nicholas Taubman și Mark Gitenstein. Ar fi vorba de o fraudă de peste 400 de milioane de dolari. Care se adaugă la afacerea frauduloasă EADS[22], cea cu securizarea frontierelor UE, de 1 miliard de euro. Vom vedea cu această ocazie dacă infracțiunile economice făcute de firme și de oficiali americani în colonii au același statut cu cele făcute acasă, în metropolă, la centrul imperiului. Probabil că nu. Imperiul (oricare imperiu) există tocmai pentru a aduna bogății din provinciile sale (ca Dacia, de exemplu) pentru a le aduce la Roma, la Washington adică. Nici cu Moscova nu a fost altfel de-a lungul unei jumătăți de veac. Și la fel a fost cu Austria pentru Transilvania și Bucovina. Etc.[23]

Până acum am asistat la compromiterea vitalității instituțiilor democratice,  și așa destul de slăbite. Formarea unui curent puternic de dreapta va constitui ,  pentru viitor,  o dovadă în inspirarea încrederii[24].

STATUL PROFUND

     Cea mai mare viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există

.Denis de Rougemont[25]

  Toate afirmațiile de acest gen nu reflectă decât o anume poziție politică locală,  îmbrățișând un spectru sau altul din lupta pentru putere[26].  „Deep state”, sau, pe românește, „statul profund”[27]. Iată o noțiune americană care, în aceste zile, anunță o carieră mondială promițătoare, cumva comparabilă cu aceea de ”fakenews”/”știri fabricate”. ”Statul profund” desemnează totalitatea structurilor statale angajate într-un efort coordonat de influențare, ori, mai grav, de preluare a puterii în mod ocult, pe termen nelimitat, cu încălcarea principiilor și a normelor democratic-constituționale prin subminarea sau prin impunerea controlului asupra autorității legitime. Sistemul nervos al statului profund are în centrul său acele entități dotate cu capacitatea de a determina în cel mai mare grad politica statală – (părți din) serviciile secrete. În strânsă legătură cu serviciile (uneori, după unii autori, chiar deasupra lor), evoluează gigantice grupuri de interese private, iar în jurul lor gravitează carteluri mass-media.

Statul profund din România a devenit ”meta-stat profund”. ”Meta”, pentru că structura, întinderea și puterea lui întrec orice închipuire. ”Meta”, și pentru că a ajuns să se comporte ca o metastază care ucide statul român[28].

Pe marginea raportului lui Lucian Daniel Stanciu Viziteu,  s-a    subliniat   că lupta cu statul paralel este o luptă pentru controlul instituțiilor de forță, respectiv a S.R.I. , nu o luptă pentru întărirea controlului democratic[29] .

Potrivit lui Sebastian Ghiță, altădată în relații foarte strânse cu prim-adjunctul directorului  S.R.I. ,  ulterior pus sub acuzare,  „Sistemul” ar fi alcătuit din șefi ai serviciilor secrete,  procurori și judecători care,  sub umbrela luptei anticorupție,  „ar exercita o putere discreționară” asupra politicii și afacerilor din România[30].

Orice agenție birocratică ce deține un monopol asupra unei surse secrete își poate garanta sieși,  invariabil,  accesul la politicieni,  influență,  putere și resurse. În permanenta luptă birocratică pentru avantaj politic,  agențiile ezită să-și împărtășească puterea obținută,  fiind extrem de dornice să acapareze „mai multe birouri de pe coridoarele puterii”[31].

În vederea exercitării controlului concret și permanent, se constituie o comisie comună a celor două Camere. Directorul Serviciului Român de Informații prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ce revin Serviciului Român de Informații, potrivit legii[32]. Comisia veghează la îndeplinirea de către Serviciul Român de Informații a misiunilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legale în vigoare și efectuează un control concret și permanent asupra activităților Serviciului Român de Informații[33]. În exercitarea controlului, comisia se informează permanent și sistematic cu privire la organizarea și desfășurarea activității Serviciului Român de Informații, verifică concordanța activității Serviciului Român de Informații cu Strategia națională de apărare, precum și cu politicile și strategiile de securitate aprobate, monitorizează modul de îndeplinire de către Serviciul Român de Informații a cerințelor legale în ceea ce privește măsurile care presupun restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților cetățenești.   Or, Comisia parlamentară de control a activității SRI nu a reținut, de-a lungul timpului, nicio neregulă concretă legată de existența protocoalelor, despre a căror existență a cunoscut, în virtutea obligației de supervizare[34].

Cu prilejul verificării activității SRI pentru anul 2014   „Comisia a constatat că Serviciul și-a desfășurat activitatea cu respectarea strictă a prevederilor constituționale, a reglementărilor naționale în materie, precum și a normelor naționale, comunitare și internaționale referitoare la protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, fapt ce a asigurat legalitatea și corectitudinea proiectelor de realizare a securității naționale”. Constatări similare se regăsesc și în Rapoartele aceleiași Comisii comune parlamentare, care au vizat activitatea Serviciului Român de Informații în anii 2011 și 2012[35].

Caracterul intensiv al puterii se referă la gradul în care o autoritate publică înțelege să controleze un anumit domeniu al vieții sociale. Caracterul extensiv al puterii se manifestă prin tentativa unei surse de putere de a controla cât mai multe aspecte ale vieții sociale. Țările democratice se caracterizează prin grade reduse de intensivitate și extensivitate în exercitarea puterii[36].

Ceea ce definește așa-numitul „stat profund” este o combinație, ascunsă și subversivă de persoane, provenite din structuri militare și de securitate, care ar încerca să influențeze statul[37].

„Armata tăcută“, „statul profund“ statul subteran sau „eșaloanele inferioare“, este  sintagma folosită drept emblemă de solidarizare[38] ori pur și simplu,  „Sistemul”. Oricare sintagma vi s-ar părea mai potrivită, toate exprima osa­tura birocratică a unui stat. Sunt acei specialiști angajați în  funcții birocratice pentru a asigura funcționarea de zi cu zi a instituțiilor din fiecare dintre cele trei ramuri ale puterii: legislativă, executivă și judecătorească. și secretarul unei comune, dar și vreun șef mărunt al unui serviciu de informații împărtășesc, de regula, aceeași mentalitate[39]. Rezumată, suna ca în Caragiale: „Sa se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc!“. Orice sistem birocratic are tendința de a lupta cu transformările bruște, cu apariția altor reguli și a reformatorilor veritabili. Adevărata putere în  cadrul unui stat poate fi exercitata doar în  colaborare cu această armată tăcută și respectându-i tabieturile, altfel te poți trezi că îndeplinești decorativ o funcție administrativă[40].

”Ancheta deocamdată e oprită la nivelul câtorva români acuzați de trafic de influență, de finanțarea campaniilor. În mod cert, banii au venit de undeva. Dacă ne uităm la decizia ÎCCJ, constatăm că e vorba de o vreo 12-13 milioane pe care ei trebuie să le plătească. Afacerea Microsoft e una de vreo 400 milioane gaură sau, altfel spus, bani furați statului român. Minim 200 de milioane până la 400 de milioane. Mai mult, din ce am citit eu, îmi aduc aminte că e vorba de o afacerea din 2004 până în 2014. Deci cei 400 de milioane au fost fraudați pe o perioadă de 10 ani. Mai mult, de multă vreme se știau conturile prin care se mișcau banii”, a declarat Băsescu pentru B1 TV.

Fostul președinte Traian Băsescu,  căruia i se atribuie paternitatea „Sistemului”,   a făcut în ultimii ani mai multe dezvăluiri din dosar, iar ,  potrivit acestuia,   americanii din conducerea Microsoft sunt cei protejați. Numele mai multor ambasadori americani apar și în denunțul fostului ministru al Comunicațiilor, Gabriel Sandu. E o afacere profund acoperită de statul român care nu vrea să meargă mai departe, susținea acum un an fostul președinte Traian Băsescu[41].

Dacă T. B.  a fost atât de performant în reformarea instituțiilor statului și în cruciada sa anticorupție,  cum se explică „proliferarea monstruoasă a ticăloșilor,  a corupților a faunei transpartinice”?. Cum se explică refuzul de a se pune întrebări în fața unor disfuncționalități majore ale instituțiilor deja „reformare”,  în fața unor „încălcări stringente ale normelor statului de drept”[42]

Românii trebuie să știe că banii care s-au traficat între instituțiile statului român nu au venit din cer. Banii aceștia s-au dat cu aprobarea celei mai înalte trepte a Microsoft, declara Traian Băsescu la România Tv,   în noiembrie 2015. Băsescu mai spunea că, de fapt, nu se vrea să se ajungă la cei care au dat banii, adică la conducerea Microsoft deoarece reprezintă o țară care își permite să dea lecții despre corupție și dă decorații prin România, referindu-se probabil la faptul că Laura Codruța Kovesi a fost decorată de Ambasada americană la București.

Fostul ministru PDL al Comunicațiilor Gabriel Sandu i-a acuzat de implicare în afacere pe ambasadorii SUA -Nicholas Frank Taubman și Mark H. Gitenstein și ambasadorul Austriei – Martin Eichtinger. Afacerea Microsoft e una de vreo 400 milioane gaură sau, altfel spus, bani furați statului român. Minim 200 de milioane până la 400 de milioane. Mai mult, din ce am citit eu, îmi aduc aminte că e vorba de o afacerea din 2004 până în 2014. Deci cei 400 de milioane au fost fraudați pe o perioadă de 10 ani. Mai mult, de multă vreme se știau conturile prin care se mișcau banii, mai spunea fostul președinte Traian Băsescu pentru B1 TV în octombrie 2016.

Acesta preciza,   la aceea vreme,   că i se pare strigător la cer că nu se depune niciun efort pentru aflarea sursei banilor: “Ce e strigător la cer e că nimeni nu spune de unde veneau banii care se vehiculau. Trebuie să știm dacă e vorba de 200 sau de 400 milioane de dolari, să știm de la cine au venit, cine a dat mita. E clar: capii mafioți în România au fost Pescariu și Florică. Deci e o afacere profund acoperită de statul român, care nu vrea să meargă mai departe”.

Ce ascunde clasarea dosarului Microsoft? “Este o afacere profund acoperită de statul român”[43]

Banca Mondială a avertizat că fenomenul corupției este o consecință a deficiențelor structurale profunde ale statului, deficiențe care se observă clar și în interacțiunea dintre stat pe de o parte, și mediul de afaceri și cetățeni de cealaltă parte.

”Sectorul public este pe alocuri ineficient iar asta se transmite și în calitatea infrastructurii, într-un mediu dificil pentru ceilalți jucători din economie. De asemenea, există o mare frecvență în a utiliza legiferarea prin Ordonanțe de urgență și de a schimba des legislația fiscală. O altă problemă este ponderea mare a companiilor de stat, în comparație cu alte țări, ceea ce este o problemă din punctul de vedere al creșterii, pentru că acestea sunt mai puțin productive decât cele private. Iar faptul că firmele private achiziționează produse și servicii de la companiile de stat trage în jos și eficiența sectorului privat”, a mai arătat De Rosa.

România este caracterizată de discrepanțe majore astfel că se poate vorbi despre două Românii: una dinamică, bine încadrată în UE și una rurală – săracă și izolată unde trei sferturi din populație trăiește sub pragul sărăciei, se arată în Diagnosticul Sistemic de Țară al Băncii Mondiale: Fenomenul corupției este o consecință a deficiențelor structurale profunde ale statului[44]

            Spre deosebire de statul de drept, care funcționează pe principiul separației și controlului reciproc între puteri, statul paralel se manifestă prin controlul unilateral asupra tuturor puterilor din societate – nu doar cea politică, dar și cea juridică sau chiar cea reprezentată de mass media. Secretele întunecate din arhive, păcatele neștiute, concubinajele jenante sau dosarele încă nedeschise din sertare devin criterii fundamentale de promovare în funcții cheie a celor care ulterior vor deveni slujitorii de nădejde statul paralel. La fel ca în lumea creștină, nimeni nu este fără de păcat în statul paralel. Dar tocmai aceste vulnerabilități, complicități și neputințe individuale cimentează coeziunea, dependența și susținerea reciprocă dintre cei care populează statul paralel, dându-le astfel o forță de acțiune greu de stăvilit[45].

„Statul paralel” ar fi fost gândit în afara țării, fiind imple­mentat cu ajutorul CIA și condus de generalul S.R.I.  Florian Coldea, a susținut Elena Udrea la audierile desfășurate în Comisia de anchetă privind „sufrageria Generalului Oprea”. Udrea a mai spus că în lume se înfruntă în acest moment două forțe, mai precis miliardarul George Soros și cei care i se opun acestuia.

„Anul 2009 a fost începutul creării statului paralel. Apogeul a fost 2014-2015, apoi puterea lui a scăzut. Statul paralel func­ționează și azi, are o influență importantă în Justiție, în condu­cerea instituțiilor statului, ține sub control clasa politică, Parla­mentul și partidele politice prin lideri”, a declarat fostul ministru al Dezvoltării, Elena Udrea, la audierile din Parlament. Udrea a mai spus că planul înființării statului paralel „a fost influențat și implementat cu ajutorul parte­nerilor din CIA ai conducerii S.R.I. ”, mai precis prin interme­diul relațiilor pe care le aveau capii S.R.I. , Florian Coldea și George Maior, în Statele Unite. „În România, cel care a condus sistemul a fost Coldea. Cine a preluat frâiele acum nu pot spune”, a precizat aceasta. Refe­ritor la foștii șefi ai S.R.I. , Udrea a spus că aceștia și-au urmărit propriile interese, dovada fiind averile acestora, locurile în care își petreceau vacanțele și faptul că se îmbrăcau în haine scumpe de la firma Louis Vuitton. „Dacă ne uităm ce avere au și pe unde locuiesc, pe unde își petrece vacanțele și cum se îmbracă domnul Coldea… Știți că am zis eu la un moment dat că se îmbrăca – na, ca femeie văd – în Vuitton. Sunt oameni cu foarte mulți bani care s-au implicat în afaceri. Care au decis, prin pârghiile pe care le au în Justiție, ce om de afaceri este arestat, ce firmă se închide, ce firmă îi ia locul”, a afirmat Udrea.

Despre „cina cea de taină” din sufrageria Generalului Oprea, fostul ministru susține că a aflat la câteva zile după, chiar de la Gabriel Oprea, care i-ar fi povestit că la reuniune au participat George Maior, Florian Coldea, Codruța Kovesi și Neculai Onțanu. Mai mult, Udrea susține că generalul Coldea i-ar fi spus în 2014 că momentul „sufrageriei lui Oprea” este unul istoric pentru România. „Florian Coldea mi-a spus că momentul acela, dacă nu ar fi fost scos din joc Cătălin Voicu, PSD ar fi reușit întoarcerea alege­rilor. El mi-a spus că acela a fost momentul de referință în istoria României (…) pentru că altfel s-ar fi rescris dramatic istoria României, dacă PSD câștiga alegerile. Eu știu că i-am reproșat ceva despre Kovesi, iar el mi-a spus că doamna Kovesi a jucat un rol în 2009, pentru că altfel istoria României s-ar fi realizat altfel”, a declarat Udrea. Potrivit aces­teia, PSD a încercat să blocheze validarea alegerilor prezidențiale din urmă cu opt ani cu ajutorul unor judecători de la Curtea de Apel București, controlați de fostul senator PSD Cătălin Voicu. „În 2009, înainte de alegeri, se știa că Voicu are o relație foarte bună cu anumiți judecători. Era cunoscută relația și influența pe care acesta o avea asupra unor judecători”, a relatat Udrea.

Elena Udrea și Alina Bica au fost săltate de pe stradă de mâna lungă a statului paralel, care are în subordine Interpolul și autoritățile din Costa Rica și din întreaga lume, a comentat Cristian Tudor Popescu. Jurnalistul a spus la Digi24 că cele două vor fi ajutate de coaliția PSD-ALDE, chiar dacă sunt din tabere politice diferite, pentru că „frăția hoților e mai tare decât partidele”[46].

„Eu sunt adepta teoriei conform căreia în lume, în momentul acesta, se luptă două forțe: Soros și cei din jurul lui și cei care se opun acestuia, care sunt destul de puțini. Mult timp am crezut că [statul paralel] a fost creația unui om, generalul Coldea. Azi realizez că se pune în aplicare un plan gândit în afara țării”. [47]

 Liderul PSD a mai susținut că au mai rămas șase milioane de români ascultați, au mai rămas protocoalele secrete și protocoalele secrete între servicii și parchete, între securitate și curțile de justiție, au mai rămas șantajul și amenințarea[48]. El a spus că statul paralel este “un sistem care folosește instituțiile statului într-un mod nelegitim și paralel cu drepturile și libertățile”. “Au trecut trei ani și jumătate de când regimul Băsescu a plecat, dar instrumentele lui au rămas, dragii mei. Care sunt instrumentele? Procurorii corupți au rămas, i-ați văzut la televizor fabricând dosare, falsificând probe. Șefa D.N.A., ați auzit-o cerând procurorilor capete mari, cerând să facă dosar premierului, a anchetat Guvernul doar pentru că guvernează[49].

               Președintele Camerei Deputaților, acuzând un complot generalizat, se înscrie în linia altor responsabili politici. New York Times dezvăluie într-un articol consacrat manifestației din 9 iunie că «limbajul utilizat la miting a fost similar celui utilizat de președintele Trump pentru a ataca anchetele privind campania sa electorală». Publicația raportează că Liviu Pleșoianu, un deputat PSD, a salutat în engleză «lupta președintelui Trump împotriva statului profund [deep state] american». O formulă  similară cu cea utilizată de Liviu Dragnea.

În 2014, președintele turc Recep Tayyip Erdogan a invocat de asemenea existența unui stat paralel după dezvăluirea unui scandal de corupție ce îl viza[50].

Dan Kenninen, analist și consultant politic american, a vorbit, într-un interviu, despre statul paralel, unde guvernele din țările est europene au abuzat de puterea lor, creând sisteme cu o conducere care a influențat politica și campaniile, prin atacuri la persoane sau alte metode, făcând dificilă înțelegerea a ceea ce este real în țara lor de către cetățeni. Cu dese apariții la CNN și FOX News, consultantul politic american a mai spus că statul paralel este o problemă generalizată în țări din Europa Centrală și de Est, și că fenomenul poate distrage atenția cetățenilor, făcând dificilă înțelegerea acestora a ceea ce este sau nu real. Fapt pentru care, Dan Kenninen a subliniat că o societate și mass-media libere „poate ajuta să disece, să investigheze ce se întâmplă cu adevărat, fie că e vorba despre corupție, despre elite din afaceri sau politicieni, este acea mass-media liberă care verifică guvernele, indiferent de ceea ce fac ele”[51].

Jurnalistul Dan Andronic a făcut,  într-o emisiune  la Realitatea Tv, moderată de Octavian Hoandră ,  o amplă prezentare a statului paralel[52].

 Dan Andronic a povestit despre serialul eveniment „Noi Suntem Statul”, arătând că episodul care l-a determinat să înceapă acest serial a fost cel în care un fost președinte a fost întâmpinat de un grup de oameni care i-au spus: „ Domnule președinte, aici este statul. NOI SUNTEM STATUL. Noi vă vom asigura al doilea mandat”.

Ion Cristoiu a scris pe blog-ul său despre rolul important jucat de Sebastian Ghiță, ca agent al S.R.I.  și al Statului, în paralel, în multe dintre momentele “enigmatice” ale ultimilor ani. Serialul lui Dan Andronic, apreciat de I. Cristoiu[53] ca fiind de o valoare ieșită din comun, pentru că, deși autorul susține că e doar rezultatul investigației de jurnalist, în realitate, fie și prin cunoașterea contextului, a scenei și a actorilor, el se bazează pe dezvăluirile unui om puternic implicat în acest Stat paralel, conturează Statul paralel drept Sistemul instituțiilor de forță din România, având în centru Binomul S.R.I. -D.N.A., Sistem care s-a implicat major în bătălia politică, scoțând din joc politicieni, impunând lideri de partide, creând și susținând partide, punând la cale diversiuni mediatice, scoțând TeFeLiști în stradă, dirijând rețele de presă și de societate civilă. Nu e clar dacă implicarea în bătălia politică a Sistemului își are cauza în interesele materiale ale ștabilor din fruntea instituțiilor de forță sau în ambiția unora de a-și impune propriul Proiect de țară. Indiscutabil e că vorbele mari – Proiect de țară, Siguranță națională, stat de drept – au fost invocate ca pretext ori de câte ori Sistemul a acționat la limita Legii sau chiar a încălcat-o[54] .

Respectarea drepturilor omului și a libertăților cetățeneștisunt noțiuni care pentrupărinții Binomului, gen. S.R.I.  Florian Coldea și procurorul Laura Codruța Kovesi și-au pierdut demult orice valoare simbolică. Începutul a fost făcut atunci când s-au semnat protocoalele de colaborare dintre S.R.I.  și D.N.A. – I.C.C.J., în fapt supralegiferarea unui sistem de “pedepsire” a celor vizați de interesele altora. Totul a debutat în 2005, dar a cunoscut apogeul în 2014.Mai ales din momentul în care părinții Binomului au ales să servească interesele unui alt stat decât România[55].

Din noiembrie 2014, când președintele României Traian Băsescu si-a încheiat cel de-al doilea mandat – sistemul ocult apelat în  România cu denumirea de “Binomul D.N.A. – S.R.I. ” – a atins apogeul activității sale nelegitime și abuzive, numărul de dosare penale dovedite în  instanțe ca fiind instrumentate în  lipsa oricăror probe, atingând cifre de ordinul sutelor anual, rata achitărilor pe lipsa de probe la D.N.A. atingând în  prima jumătate a anului 2017 cifra record de peste 37% la una dintre secții (in condițiile în  care media pe tara și în  statele UE este în  jurul cifrei de 1%).

In anul 2017, activitatea abuzivă a D.N.A. a culminat cu instrumentarea ilegală a unui dosar penal împotriva Guvernului României (Dosarul O. U. G.  nr. 13/2017) pentru emiterea unei ordonanțe de urgență – ancheta declarate abuzivă de Curtea Constituțională, care a calificat ancheta penală drept imixtiune în  activitatea altei puteri în  stat, cea Executivă[56].

În expunerea de motive a O.U.G. nr. 13/2017 se ține seama că, de la ultimele intervenții legislative exprese asupra textelor noului Cod penal și ale noului de Cod de procedură penală pentru punerea acestora în acord cu unele decizii ale Curții Constituționale și până în prezent au mai fost pronunțate de către instanța de contencios administrativ unele decizii care impun reglementare expresa pentru a asigura o aplicare unitară și coerentă a textelor de lege, de exemplu: Decizia nr. 586/2016, potrivit căreia „dispozițiile art. 25 alin. (5) C. pr. pen., cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., sunt neconstituționale în ceea ce privește lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale”, respectiv Decizia nr. 614/2016, potrivit căreia „dispozițiile art. 215¹ alin. (2) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 212 alin. (1) și alin. (3) C. pr. pen.”, observând, totodată, ca exista unele decizii ale Curții Constituționale pronunțate asupra unor texte din Codul penal, care nu și-au găsit până în prezent conformitatea legislativă potrivit celor statuate de instanța de contencios constituțional, în special Decizia nr. 603/2015 prin care s-a constat că „sintagma «raporturi comerciale» din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. pen. este neconstituțională”, iar „sintagma «ori în cadrul oricărei persoane juridice» din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) C. pen., cu raportare la art. 301 C. pen., este neconstituțională”, având în vedere, totodată, deciziile Curții Constituționale referitoare la sintagma „îndeplinește în mod defectuos”, și anume Decizia nr. 405/2016 prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constat ca dispozițiile art. 246 C. pen. (1969) și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin inculcarea legii”, având în vedere faptul ca se impune, în contextul consolidării garanțiilor procesuale și procedurale, și punerea în acord a Codului de procedură penală cu prevederile Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovatei și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, apreciind ca toate acestea constituie o situație extraordinara a Carei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, din cauza efectelor negative ce ar putea fi generate de o interpretare neunitară. Ca atare, s-a considerat ca o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativa, chiar în procedură de urgență, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecințe negative.  

În multe opinii, prevederile O.U.G. nr. 13/2017 nu au fost suficient de bine cântărite. „Unele dintre textele care încearcă să transpună dispozițiile unor decizii ale Curții Constituționale sunt deficitare, iar cele care depășesc deciziile Curții sau care nu au legătură cu acestea nu au o justificare solidă și pot genera alte probleme în aplicarea legii”^[57].

Îngrijorarea putea fi îndreptățită, deși, în ceea ce privește cabinetele parlamentare, există proceduri speciale pentru aceștia care se referă la reguli de conduită, conflicte de interese, incompatibilități și mecanisme de pierdere a mandatului specificate în Legea nr. 96/2006 privind Statutul Deputaților și al Senatorilor [și ne referim expres la art. 38 alin. (12) din forma republicată].

S-a arătat[58] că implicarea procurorului general Augustin Lazăr și atitudinea procurorului șef D.N.A., Laura Codruța Kovesi în procesul de legiferare în cazul O.U.G. nr. 13, precum și refuzul de a coopera cu Comisia parlamentară de anchetă, nu reprezintă interpretări de lege, ci mai degrabă executări de ordine. Pozițiile celor doi procurori „trădează două instituții ale statului de drept care funcționează ca niște puteri nesupuse unui control de tip democratic. Parcă ar aparține unei părți din lupta politică sau ar funcționa pe baza unor comenzi speciale. Insistența cu care se opun solicitărilor venite din Parlament trădează un comportament de stat în stat, nu de instituții juridice dintr-un stat de drept” (s.n. – D.C.)[59]. Forma de „stat în stat”,  cu referire la aservirea serviciilor secrete unui grup infracțional,  este uzitată și de Marian Ureche[60]

Din serialul lui Dan Andronic se vede clar însă că Statul paralel s-a creat și s-a dezvoltat cu complicitatea unor politicieni români. Prezența lui Liviu Dragnea la sindrofiile consacrate zilei de naștere a lui Florian Coldea, secvența cu mângâierea duioasă a ghipsului purtat de Codruța Kovesi, dezvăluită în serial, sunt emblematice pentru relația ambiguă dintre politicienii români și Statul paralel. Dacă ne gândim că S.R.I.  a obținut dreptul de a avea firme comerciale sub acoperire printr-o Ordonanța de Urgență dată de Adrian Năstase, că Victor Ponta a susținut numirea Codruței Kovesi la D.N.A., că Traian Băsescu îi denunță acum pe cei promovați de el în funcții, avem în față un adevăr incomod:

Deși pretind pe toate drumurile că bătălia politică, și mai ales bătălia electorală trebuie lăsată să se desfășoare doar între politicieni, pentru seducerea electoratului, politicienii români au fost complici la formarea și dezvoltarea Statului paralel, l-au acceptat câtă vreme le-a fost folositor, iar când Statul paralel,  emblemă de solidarizare,   le-a arătat colții, s-au apucat să-l denunțe.

”Dincolo de lupta anticorupție“, România este o țară sigură, un furnizor de securitate. Audiat în Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității S.R.I., fostul prim-adjunct al directorului S.R.I.  generalul Florian Coldea  a arătat că  s-a discutat și despre sintagmele cu care astăzi este redefinit statul „aceste demersuri, care observăm că merg dincolo de lupta politică, riscă să se transforme într-o adevărată vânătoare de vrăjitoare, care afectează instituțiile fundamentale ale statului român și, prin asta, capacitățile democratice de apărare ale României, așa cum au fost definite de lege, de normele euro-atlantice, pe care, culmea, unii pretind că le apără”. [61] În ideea păstrării unei continuități în guvernare, s-a impus o separare între elementul politic (mereu reales pe cale democratică) și administrație, ca  expertiză, cu caracter de permanență, de moderare tehnocrată a neajunsurilor partizane[62]. „Statul paralel” este, în acest sens, foarte real, dovedește politologul George Friedman[63]. El consideră că problema nu este că „statul paralel” există, ci că acest lucru nu mai este niciun secret.  Dar lucrurile se complică în momentul în care ”acoperiții” își depășesc ambițiile, devin tot mai conservatori și se consideră ”gardienii vechilor adevăruri”, scrie politologul.

O problemă serioasă apare atunci când un președinte ales se confruntă cu o revoltă a celor care se află în subordinea sa, care nu doar că nu îi mai respectă ordinele, dar nu respectă nici rezultatul alegerilor, transmite Friedman. În mod normal ei ar trebui să servească interesele președintelui, care este ales în conformitate cu Constituția. Așa se explică și scurgerile de informații apărute în presă, lucru ce a reprezentat o adevărată lovitură pentru majoritatea președinților[64]. Politologul concluzionează și transmite că existența unui „stat paralel” ce nu este vizibil și care controlează cu adevărat lucrurile, este cât se poate de reală. Născut pentru a proteja mediul politic și a limita puterea președintelui, ceea ce a rezultat a atras consecințe grave.

Sergiu Andon spune că “statul paralel” este o realitate,   însă nicidecum atât de simplist cum a fost explicată până acum. “În România există un stat mafiot sau paralel, dar este unul cu multe capete. Inclusiv între cei care strigă despre  statul paralel  există o filosofie și un comportament de haită la pradă. Dacă statul paralel ar fi un animal pe care politicienii vor să îl controleze sau o simplă structură, cabalistică, restrânsă, cu reguli precise, ar putea fi foarte ușor demantelat, inclusiv prin reducerea bugetării” [65].

Statul paralel, unul dintre conceptele-cheie ale PSD-ului în epoca Dragnea, este o inventie. Serviciul de informații este o parte esențială a ceea ce Dragnea numește “statul paralel”, din care fac parte și instanțele, procurorii, guvernul și parlamentul[66] (!?).

Sintagma există; în consecință,  părerea noastră este că deși,   în vorbirea curentă[67],  s-a încetățenit ideea de stat paralel[68],  mai curând de  stat în stat, profund,  subteran,   NU EXISTĂ AȘA CEVA, AFLÂNDU-NE ÎN PREZENȚA ACȚIUNII UNOR GRUPURI DE INTERESE[69] acestea se afirmă mai mult sau mai puțin voalat,  direct sau indirect,  consecințele fiind simțite,  putând fi remarcate. Pericolul apare când interesele de grup devin absolute și  subsumează rețeaua pârghiilor de putere.

Din punct de vedere al dimensiunilor lor și al resurselor alocate,   percepția cu privire la implicarea serviciilor secrete „în mai toate punctele cheie ale societății” nu pare a fi neîntemeiată[70]. Simultam cu partitura luptei anticorupție,  eventualele excese sau deraieri rezultate din implicarea  în politică și în sectorul privat au permis profituri personale,  trecute cu vederea[71].  S-a adus și o scuză puerilă: ar fi dificil să reziști tentației de a controla/exploata noii îmbogățiți ai tranziției,  ce au acumulat averi necinstite[72].

Nouă ni se pare că ori de câte ori se vor adresa în mod -cel puțin- peiorativ unii-altora,  un grup sau altul se va injuria cu apelativul de „. . .  paralel”.

Statul paralel e scuza perfectă![73]  Odată cu publicarea protocoalelor,  s-a încetat activitatea manifestă sau ascunsă a  unor interese,  care s-au glisat spre alte forme de realizare. George Friedman transmite că existența unui „stat paralel ce nu este vizibil și care controlează cu adevărat lucrurile este cât se poate de reală. ” Politologul american demonstrează că acesta a fost născut pentru a proteja mediul politic și a limita puterea președintelui,  dar ceea ce a rezultat – când civilii și-au depășit atribuțiile –  a atras consecințe grave[74]. Dacă administrația ar fi fost schimbată ori de câte ori se schimba și președintele,  nu ar mai fi existat continuitate de guvernare. „Statul paralel” este, de fapt, foarte real, ca  un sistem care nu putea fi ușor controlat, în sensul în care înțelegem că, pe măsură ce statul și-a dobândit mai multă responsabilitate și sarcinile sale au devenit mai complexe, administrația guvernamentală a fost luată de la politicieni, considerați necalificați[75].

Dezvăluire explozivă făcută de jurnalistul Ion Cristoiu pe blogul său.  Acesta susține că demiterea Laurei Codruța Kovesi din funcția de șefă a D.N.A. s-a făcut în baza unei înțelegeri dintre PSD și președintele României, Klaus Johannis, pentru a distrage atenția românilor de la votul uneia din cele mai importante legi votate în România – Legea perimetrelor offshore, care reglementează exploatarea de gaze naturale din Marea Neagră[76].

“În momentul acesta se centralizează toate astfel de protocoale care au existat, indiferent de autorități, instituții și așa mai departe, să vedem și noi dacă actul de justiție s-a înfăptuit în limitele Codului penal și al celui de procedură penală sau dacă nu cumva au funcționat aceste reguli neprocedurale, nepenale, stabilite pe protocoale. Asta sugerează statul paralel, de a scrie una și de a te ghida după alte reguli”, a spus Tudorel Toader la România Tv. Toader, despre protocoale: Asta sugerează statul paralel, de a scrie una și de a te ghida după alte reguli[77]

Pentru a înțelege ce este statul paralel trebuie să parcurgem înapoi evoluția istorică a țării noastre, câteva zeci de ani, și vom vedea că, de foarte multe ori, această țară a fost lăsată pe mâna unei puteri care nu are de-a face doar cu politica. Când am felicitat un ștab de la vechea Securitate că a ieșit la pensie, el mi-a spus că din această instituție nu se iese niciodată la pensie în termenii cunoscuți de mine. Și ca acest securist sunt și Coldea, Dumbravă, Kovesi, Dragomir etc. Ei au o mentalitate de singuri răspunzători față de destinele poporului. Această mentalitate a apărut în perioada comunistă, când se considera că numai cei cu epoleți sunt responsabili de ce se întâmplă cu țara. Oare de ce s-a format o asemenea mentalitate? Răspunsul este dat de stratul propagandistic – mitologic creat de comunism, care a acaparat întregul spațiu mental al reprezentărilor sociale despre popor[78].

             România în timpul regimului Băsescu s-a constituit ceea ce este acum denumit „stat paralel”, „deep state” ș.a. În realitate, fenomenul nu este nou, el fiind prezent și în alte state, de la Japonia la Brazilia, și politologii îl denumesc Birocrație, pentru a se diferenția de clasa politică. El are anumite caracteristici: S-a constituit în perioada regimului Băsescu și cuprinde structurile de informații și Procuratura, fiind sponsorizat de la Bruxelles și Washington, dorindu-se a se crea un instrument de control al „clasei politice” prin intermediul „luptei împotriva corupției”[79].

Contribuția adusă de Serviciu la îndeplinirea responsabilităților organismelor de cercetare și urmărire penală s-a materializat în punerea la dispoziția organelor Ministerului Public a unor date și informații neprelucrate care au stat la baza sesizărilor/informărilor S.R.I. , transmiterea – la solicitare – către organele de urmărire penală a unor date și informații cu privire la persoane implicate în activități infracționale, soluționarea, la cererea organelor judiciare, a solicitărilor de declasificare a unor documente / informații, participarea, în cadrul echipelor operative mixte constituite cu parchetele, la analize comune cu procurorii[80].

Binomul instituțional Ministerul Public – S.R.I.  a funcționat și în 2013 la parametri optimi, fapt reflectat în dinamica rezultatelor atât din perspectiva cunoașterii, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale, cât și din punctul de vedere al efectelor în planul instrucției penale.

O coordonată importantă a cooperării cu organele de urmărire penală a fost reprezentată de transmiterea datelor, informațiilor și documentelor solicitate de acestea, pentru nevoile cercetării penale, precum și soluționarea unor cereri, în context fiind relevantă și diversificarea sferei activităților în care experții juridici ai S.R.I.  sunt implicați, în sensul că analizele comune nu se limitează doar la aspecte de drept material (cercetarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor), ci s-au extins la probleme de procedură[81].

În România a fost creat, după integrarea în  Uniunea Europeană, un sistem represiv asemănător cu modelul Securității din anii `50. Semnele existentei acestui sistem cu rădăcini staliniste sunt indiscutabile: arestări abuzive, plimbarea oamenilor încătușați prin fata camerelor de luat vederi, scurgerea către media de informații din dosare. Prezumția de nevinovăție a fost în  practica abolita, iar judecători au fost presați în  mod constant, inclusiv prin amenințări directe și publice, sa dea condamnările cerute de Direcția Națională Anticorupție la dictarea Serviciului Roman de Informații. Iar acolo unde aceste metode nu funcționau, s-a declanșat urmărirea penală a magistraților care se încăpățânau sa judece în  drept și în  echitate și se dovedeau imuni la abuzuri. S-a ajuns la arestarea și inculparea, ulterior dovedita nedreapta, a unor judecători de la Înalta Curte sau de la Curtea Constituțională. Pana de curând, încurajat fiind de Comisia Europeana, sistemul s-a crezut invincibil. Numărul foarte mare și nejustificat al interceptărilor telefonice și modul anticonstituțional de operare al așa-numitului binom format din Serviciul Roman de Informații și Direcția Națională Anticorupție, au deturnat grav lupta anticorupție în  România și au grevat relația noastră cu Comisia Europeana.

Într-un discurs ținut în 15 iunie 2018, la cea de-a 19-a Reuniune a Asociației Senatelor din Europa,  Președintele Senatului,   Calin Popescu Tăriceanu le-a dezvăluit omologilor săi din statele europene percepția sa asupra fenomenului represiv instaurat în țara noastră[82]. „Existenta și tolerarea, inclusiv de către unii din partenerii noștri europeni, a sistemului paralel de administrare a luptei împotriva corupției în  România a avut doua rezultate cu efecte foarte greu de corectat.

In primul rând, a promovat imaginea României ca tara în  care incidenta corupției se măsoară prin numărul de arestări și rechizitorii instrumentate de instituții care se dovedește astăzi ca s-au lăsat ele însele corupte de exercițiul puterii nelimitate prin deformarea mecanismelor de control și verificare reciproca prevăzute de Constituție. Rechizitoriile au determinat demisii la nivel înalt și în  multe din cazuri dosarele înaintate nu au conținut nici măcar probe pe baza cărora sa poată fi dovedita existenta faptei incriminate. Achitări de răsunet au confirmat natura politica a multor cazuri și au dovedit în  același timp injustețea modului în  care justiția a fost administrata.

In al doilea rând, a indus o percepție generalizata și profund nedreapta despre România ca tara ale cărei destine sunt conduse politic de către legiuitori și guvernanți corupți și penali. Așadar, pe de o parte au fost influențate negativ posibilitățile tarii de a contribui semnificativ la construcția europeana, prin continuarea pe termen nedefinit a Mecanismului de Cooperare și Verificare și prin amânarea sine die a aderării României la Acordul de la Schengen. Pe de alta parte, instituțiile europene s-au arătat aprioric critice fata de reformele propuse în  Parlament de coaliția de guvernare cu scopul de a corecta unele derapaje în  administrarea justiției și în  modul de operare ale unora dintre instituțiile de forță”[83].

Se susține,  deosebit de argumentat,  că,   în România, lupta împotriva corupției în loc să fie mijlocul însănătoșirii relațiilor sociale ajunge a fi un scop în sine, deschizându-se influenței politice[84]. Corupția a încetat a fi intensivă – adică orientată spre tratarea cauzelor, și rezonabilă – adică preocupată de ocrotirea celor nevinovați, pentru a deveni extensivă – adică orientată spre tratarea simptomelor, și excesivă – adică lovind în egală măsură pe vinovați și pe nevinovați. Concluzia este că un sistem politic abuziv nu poate combate abuzul și un sistem judiciar corupt nu poate combate corupția. Raportat la numărul total al mandatelor de  de securitate națională și al mandatelor de supraveghere tehnică ,  respectiv al ordonanțelor procurorilor emise pentru 48 de ore,  , din perspectiva statului de drept și a respectului pentru drepturile individuale ale cetățenilor, activitățile excesive de urmărire penală pe bază de supraveghere au devenit discutabile. Autorul studiului identifică o serie de abuzuri comise de procurori ,  materializate în calitatea insuficientă a probelor, metodele viciate de colectare a acestora, folosirea excesivă a arestării preventive, încălcarea prezumției de nevinovăție și aplicarea de tratamente degradante, violarea dreptului la viața privată.

Deși eficiența sistemului judiciar penal măsurată prin referire la indicatorul rezultatelor cantitative a crescut, analiza procedurii penale practicate dovedesc lipsa unui proces echitabil și a rezonabilității.

Deși sistemul penal al României s-a îmbunătățit în ultimii 15 ani, această realizare pozitivă a fost obținută în detrimentul imparțialității, al procedurii corecte și al drepturilor individuale ale acuzaților, care în timp au înregistrat un declin.

În ansamblu, lupta împotriva corupției din România a fost caracterizată și printr-o „latură tragică”,   de un dezechilibru considerabil și de o discrepanță între eficiență și corectitudine[85]. 

Prin decizia nr. 266 din 2 august 2017,  Înalta Curtea de Casație și Justiție admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și de inculpații [. . . ] împotriva sentinței penale nr. 115/F din 23 iunie 2016 a Curții de Apel București – S.  I Penală, apelul procurorului privind și pe inculpații [. . . ].

Desființează, în parte, sentința penală atacată și rejudecând: 1.cu referire la inculpatul Alecu Ioan Niculae: – constată că legea penală mai favorabilă este legea penală nouă; – menține pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de instanța de fond pentru infracțiunea de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave prevăzute de art. 297 alin. 1 C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. și cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. (infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată prevăzute de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. anterior), a art. 5 C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) și a Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 06 mai 2014; – menține pedeapsa complementară dispusă de instanța de fond pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.66 lit. a) și b din C.pen. dispunând și interzicerea exercitării dreptului prevăzute de art. 66 lit. g) Cod penal; – menține pedeapsa accesorie dispusă de instanța de fond constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.66 lit. a) și b din C.pen., dispunând și interzicerea exercitării dreptului prevăzute de art. 66 lit. g C.  pen. ; 2.cu referire la inculpatul P. : – constată că legea penală mai favorabilă este legea penală anterioară; – descontopește pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare în pedepsele componente: 2 pedepse de câte 7 ani închisoare aplicate de instanța de fond pentru infracțiunea prevăzute de art. 26 C. pen. anterior   raportat    la art. 248 C. pen. anterior – art. 248¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. anterior, a art. 5 C. pen. și pentru infracțiunea prevăzute de art. 255 alin. 1 C. pen. anterior cu referire la art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. și în sporul de 2 ani închisoare; – prin aplicarea dispozițiilor  art.5 C.pen. (aplicarea legii penale mai favorabile) și a Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 06 mai 2014 înlătură sporul de 2 ani închisoare ; – menține pedepsele de câte 7 ani închisoare aplicate de instanța de fond conform încadrărilor juridice menționate și, pe lângă fiecare pedeapsă, aplică pedeapsa complementară pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit. b) și lit.c) din C.pen. ant., precum și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit. b) și lit.c) din C.pen. ant.; – în baza art. 33-35 C. pen. anterior dispune contopirea pedepselor și executarea pedepsei celei mai grele, respectiv 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a)  teza a II-a, lit. b) și lit.c C. pen. anterior cu titlu de pedeapsă complementară. În baza art.71 C.pen. ant. interzice inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit. b) și lit.c din C.pen. anterior [86]

Domnul P. P.  era acuzat de fapte de corupție în legătură cu asocierea firmei sale, SC B, cu Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din Capitală, pentru un teren de 224 de hectare. De altfel, rectorul USAMV a fost condamnat și el la șase ani de închisoare pentru abuz în serviciu.

Judecarea în dosarul “Ferma B. ” a început în decembrie 2012. “În condițiile în care terenul respectiv (ferma B. ) se afla în proprietatea publică a statului, conform legii, nu putea să facă obiectul vreunei tranzacții și, în plus, a fost în mod vădit subevaluat. În momentul constituirii ca aport la capitalul social al SC B.  Investments S.A., terenul a fost evaluat la valoarea de 1 USD/mp, în timp ce valoarea de piață de la acea dată era de aproximativ 150 euro/mp”, au scris procurorii în rechizitoriu.

“În condițiile în care terenul respectiv se află în proprietatea publică a statului, conform legii, nu putea să facă obiectul vreunei tranzacții și, în plus, a fost în mod vădit subevaluat. În momentul constituirii ca aport la capitalul social al SC B.  Investments S.A., terenul a fost evaluat la valoarea de 1 USD/mp, în timp ce valoarea de piață de la acea dată era de aproximativ 150 euro/mp. Terenul se situează în partea de nord a orașului București, se învecinează cu DN1 București-Ploiești, iar pe acest teren s-au construit puncte de lucru și sediile unor importante societăți comerciale”, notează procurorii în documentul citat.

„Fără a avea acordul membrilor Biroului de Senat și al Senatului USAMV București, I.  A.  și G.  P.  au stabilit procentele de participare în cadrul asocierii, respectiv 49% pentru Universitate și 51% pentru SC L  .  O evaluare asupra terenurilor în suprafață de 224 ha și a imobilelor aferente care urmau a fi aduse în asociere nu fusese făcută. Prin urmare, acceptarea unei cote de participare de 49% de către Universitate nu s-a făcut în condiții legale. În plus, aportul de 51%, sub formă de bani, ce revenea celeilalte părți, a fost doar formal, sumele de bani doar tranzitând conturile societății”, au mai indicat procurorii.

Potrivit procurorilor, în perioada 2000 – 2004, P.  a intrat în mod ilegal în posesia a 224 de hectare de teren din B. , proprietate a Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București .  Cu ajutorul rectorului universității, I.  N. A. , terenul respectiv, ce aparținea domeniului public al statului, a fost trecut ca aport în natură la capitalul social al SC B.  Investments SA, societate controlată de P . Transferul a fost realizat în baza unui contract ilegal, afirmă procurorii.

“A existat o intenție foarte aprofundata de a încerca sa fie utilizata Direcția de Informații și Protecție Interna în ceea ce urma sa fie campania electorala”[87]. La începutului lui 2009, după numirea lui Dan Nica din 11 februarie, relațiile dintre cele doua structuri nu erau cele mai bune sau de cooperare. Ulterior, acest dosar pe care eu l-am pomenit, al domnului P.  P. … Ținta, în ghilimele, în acest dosar, sau una din ținte a fost DGIPI, și anume C.  Ș. , dar și DGA-ul  la acel moment, pentru ca DGA lucra foarte strâns cu „Doi si-un sfert”. . . .  din discuțiile purtate ulterior, unul din scopurile avute în vedere a fost și îndepărtarea conducerii DGIPI sau a celor care aveau o influenta la conducerea Direcției. A fost o preocupare continua a domnului Coldea de a încerca, pe de o parte sa acumuleze informațiile care se aflau la nivelul DGIPI, sa aibă acces la ele, sa controleze și sa încerce sa coordoneze aceste activități. Pana la urma, s-a cam ajuns acolo. Domnul P.  în acel dosar a fost conexat cu relația cu domnul Ș ”[88].

La data de 17 octombrie 2017, s-a înregistrat pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea formulată de revizuentul A. împotriva încheierii penale nr. 351 din 31 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  penală.

Prin Încheierea nr. 351 din 31 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  penală, a fost respinsă ca inadmisibilă contestația formulată de petentul A. împotriva încheierii din 2 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, S.  a II-a penală.

În cererea scrisă, revizuentul a indicat ca motive legale în baza căreia a formulat cererea prevederile art. 453 alin. (1) lit. a), c) și d) C. pr. pen.

Înalta Curte constată următoarele:

Cu ocazia dezbaterilor, instanța a pus în discuție, din oficiu inadmisibilitatea căii de atac exercitată de petent.

Examinând excepția inadmisibilității căii de atac declarate, invocată din oficiu, se rețin următoarele:

Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului menționat rezultă însă că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Potrivit dispozițiilor C. pr. pen. admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În cauză, se constată că revizuentul a formulat cerere de revizuire împotriva Încheierii penale nr. 351 din 31 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  penală, ,   prin care a fost respinsă ca inadmisibilă contestația formulată de petentul A. împotriva încheierii din 2 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, S.  a II-a penală.

Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 452 alin. (1) C. pr. pen., pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătorești definitive, atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă.

Din interpretarea textului mai-sus menționat, rezultă că cererea de revizuire trebuie să aibă ca obiect o hotărâre prin care s-a soluționat fondul cauzei, cu privire la acțiunea penală și civilă exercitată în cursul procesului penal împotriva unui inculpat, iar nu o hotărâre pronunțată într-o altă cale de atac.

Or, în cauză, hotărârea a cărei revizuire s-a cerut nu este dintre acelea care pot fi supuse acestei căi extraordinare de atac, întrucât încheierea atacată este pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 340 și urm. C. pr. pen.

Prin urmare, revizuentul a exercitat o cale de atac împotriva unei hotărâri definitive, dar nesusceptibilă de a fi atacată cu calea extraordinară de atac a revizuirii.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele ce preced, constatând că în cauză, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, instanța va respinge, ca inadmisibilă, calea de atac exercitată împotriva Încheierii penale nr. 351 din 31 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  penală[89].

Ulterior condamnării penale,  Curtea de Apel București a admis acțiunea civilă exercitată de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a constatat că imobilul compus din teren, în suprafață de 224, 6 hectare și construcții este proprietatea publică a Statului român dobândit în temeiul Legii promulgată prin Înaltul Decret Regal nr.2746 din data de 31 iulie 1929, publicat în M.Of. nr.160, partea I din data de 1 august 1929 și procesul verbal din 31 iulie 1929 (terenurile, în mod expres, au avut o anumită afectațiune direct legată de atribuții în domeniul învățământului superior agricol și de medicină veterinară, dar și de cercetare științifică) – conform contractului de donație cu afectațiune încheiat între Statul român și Maria Bibescu; terenul în cauză și clădirile aferente neputându-se înstrăina, nici în tot, nici în parte, pentru orice destinație ar fi – caracter stabilit în mod definitiv prin decizia penală nr.266/A din data de 2 august 2017 pronunțată în dosarul nr.9577/2/2012 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea a dispus [. . . .]  restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților, în conformitate cu decizia nr.266/A/02.08.2017 pronunțată în dosarul nr.9577/2/2012 a Î.C.C.J., [. . . .]   restituirea către Statul român a suprafeței de teren de 224,6 hectare.

A obligat pe inculpați ,  în solidar cu părțile responsabile civilmente [. . . .]   la restituirea imobilului teren, precum și a contravalorii construcțiilor demolate și existente inițial și dobânzile legale aferente acestei sume de la data rămânerii definitive a prezentei și până la achitarea integrală a debitului.

  A constatat nulitatea absolută a tuturor actelor încheiate a tuturor actelor încheiate de inculpați și S.C. B. , având ca obiect terenul și construcțiile existente pe acesta.

A mai dispus [. . . .]     desființarea totală a înscrisurilor care au dus la prejudicierea Statului român, urmând ca suprafața de 2.246.529 mp, aparținând „Fermei B. ” să revină în proprietatea publică a Statului român.

În temeiul dispozițiilor art.267 C. pen., a dispus sesizarea organelor de urmărire penală Departamentul pentru Luptă Antifraudă, Oficiul European de Luptă Antifraudă al Uniunii Europene și D.N.A., cu privire la infracțiunea de deturnare de fonduri europene, în vederea cercetării și urmăririi penale[90] . Cu drept de apel.

STAT PARALEL

S-a susținut că reactia opozitiei și a unei parti a societatii civile la modificarile din Codul de procedură penală  „este exagerată și ipocrită”.

Între anii 2014-2019,  Codul de procedură penală a fost „atacat”  prin 65 de decizii (admise sau parțial admise) referitoare la excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor sale

Coalitia de guvernare astăzi este acuzată că, pe repede inainte, a modificat sute de articole din Codul de procedură penală , fără a exista o minimă dezbatere. Dar Codul a fost amplu și vocal dezbatut în  Comisia Iordache de reprezentantii tuturor partidelor parlamentare și de reprezentantii Asociatiilor Profesionale ale Magistratilor, proiectul de lege fiind votat cu o larga majoritate de plenul celor doua Camere. În  2016, presedintele Iohannis, PNL și „tineri frumosi ai marilor orase” nu au avut nicio reactie când Guvernul Ciolos, prin trei ordonanțe de urgență, a modificat și mutilat Codul penal, Codul de procedură penală și Legea de organizare judiciară. Doar prin O.U.G. nr.  18 din 23 mai 2016 au fost modificate 151 de articole .  Noile coduri, din 2010, redactate de “specialiști” ai dreptului, au generat peste 1.000 de condamnări la CEDO, peste 100 de decizii de neconstituționalitate, și zeci de achitări, după ce “marii corupți” ai tarii au stat luni de zile în  arest, după ce au fost umiliți, stigmatizați și marginalizați sociali. Pe actualul Cod de procedură penală, cetățenii sunt arestați fără probe, doar în  baza unor suspiciuni rezonabile. Sunt linșați mediatic prin devoalarea în  presa a unor informații din dosarul de urmărire penală, nedestinate publicului, câtă vreme urmărirea penală este secretă. Legislația penală a oricărui stat de drept este profund umanista; pleacă de la premisa că și inculpatul este o ființă umană, este fiul unor părinți sau părintele unor copii, căruia i se recunoaște și garantează dreptul la viată, libertate, onoare și demnitate[91].

Însuși fostul președinte Traian Băsescu a recunoscut în  2016 că  el a creat acest sistem, care a scăpat de sub control după plecarea sa, din cauza oamenilor pe care el i-a numit în  funcții cheie în  Justiție și S.R.I. , catalogând acest sistem drept un “STAT MAFIOT”, care acționează prin orice mijloace doar pentru a se salva și menține la Putere.[92] Un mare mister în  activitatea D.N.A. îl reprezintă ceea ce se întâmpla după ce perioadele de autorizare a interceptărilor s-au finalizat fără rezultate.

Pentru țara noastră,  putem cataloga sistemul paralel ca fiind,   mai degrabă,   un stat de tip mafiot,  și nu un stat paralel.

            Conform Codului de procedură penală, procurorul este obligat ca în  cazurile în  care a dispus o soluție de netrimitere în  judecata să cheme persoana pe care a interceptat-o fără rezultat, și s-o înștiințeze asupra monitorizării la care a fost supusă. Suporții pe care s-a realizat înregistrarea (CD-urile) se distrug după ce se împlinește termenul de prescripție al infracțiunii pentru care s-a obținut autorizarea de interceptare. Procedura acestei înștiințări reprezintă o nebuloasa, întrucât la nivelul presei, cel puțin, nu se cunosc cazuri de persoane care sa confirme ca o asemenea procedura a avut loc. La jumătatea lunii iulie 2007, Consiliul Superior al Magistraturii a finalizat un amplu control de fond la D.N.A. – primul de acest gen din istoria parchetului – care a reținut, din informațiile deținute, „anumite nereguli”.
               S-a arătat că patru din zece persoane sunt ascultate aiurea.   Legea nr. 247/2005, privind accelerarea reformei Justiției (mai exact titlul XVI, art. IX și X), a introdus posibilitatea, dar numai pentru procurorii D.N.A. și DIICOT,   ca aceștia sa poată dispune efectuarea de constatări tehnico-științifice și expertize, prin apelarea la experți criminaliști și instituții de expertize din străinătate. Inexplicabil, instanțele de judecată și părțile din dosare nu pot apela la asemenea procedee în  cazul înregistrărilor audio-video, unde nu avem alți specialiști decât cei trei mai sus menționați. Pentru un procuror inclinat sa execute o comanda pentru a înfunda cu orice preț pe cineva, o asemenea lacuna legislativa constituie o invitație la măsluire. „Ziua” a publicat cazul primarului din Râmnicu Vâlcea, Mircia Gutău, dosar în  care procurorii D.N.A. au falsificat stenograma unei înregistrări audio aflate la dosar, prin inversarea unor fraze, pentru a-l incrimina pe primar. Gutău a fost achitat luna trecuta, la fond, de Tribunalul Alba, „întrucât judecători au considerat ca sunt suficiente alte probe care sa demonstreze inexistenta infracțiunii de luare de mita pentru care edilul a fost trimis în  judecata. Daca s-ar fi ridicat însă problema contra-expertizării probei audio din dosar, în  România nu s-ar fi găsit un expert independent autorizat pentru aceasta sarcina.”[93]

În acord cu jurisprudența CEDO, dar și cu practica instanțelor naționale, tribunalul consideră că măsura arestării preventive este o măsura de excepție și că aceasta trebuie luată doar în situația în care niciuna dintre celelalte masuri preventive cuprinse în dispozițiilor  art. 136 Cod procedura penală nu este potrivita datelor spetei ( cauza Wemhoff  c  Germania s.a.).
(Trib. Bistrița-Năsăud, S. Pen., încheierea nr. 94/F/28 august 2009, nepublicată).  În practica CEDO în Cauza Tase   c   România s-a constatat ca, în  contra cerințelor legii naționale, făcea parte, din practica standard a procurorilor români sa nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publica.
Petentul a mai relevat ca, în jurisprudența CEDO s-a reiterat faptul ca o persoana acuzata de o infracțiune trebuie sa fie întotdeauna eliberata în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arata ca exista motive „ relevante și suficiente”, pentru a justifica detenția continua, justificarea pentru orice perioada de detenție, indiferent cât de scurta, trebuie sa fie demonstrata în mod convingător de autorități[94] .

După scandalul apărut în  dosarul omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, când la dosar au fost puse de către procurori stenograme fără nicio legătură cu obiectul dosarului, Procurorul General Laura Codruța Kovesi a ieșit public, explicând ca fiind vorba despre o infracțiune care aduce atingere justiției, “anumite convorbiri care au fost inserate acolo sunt de natura sa arate circumstanțele personale ale celor care au comis presupusele fapte penale și care pot dovedi modul în  care s-a încercat influențarea justiției. N-as vrea sa intru în  exemple… Modul în  care influențează, modul în  care gândește, modul în  care încearcă să influențeze justiția și opinia publica, modul în  care își exprima atitudinea fata de instituțiile statului, față de hotărâri judecătorești, poate fi…”. Mai mult, Kovesi a precizat ca “obiectul probatoriului nu e doar fapta penală comisa, ci trebuie sa adunam și date privind circumstanțele personale ale făptuitorului, să strângem date despre modul în  care a acționat, modul în  care gândește, modul în  care încearcă sa influențeze anumiți martori sau anumite persoane. (…) V-as putea da un exemplu: poate apar la dosar, ca apar sigur discuții care, “hai la mine, hai sa facem o plimbare”, chestiuni de genul asta care, la prima vedere, îți spui ca nu are nicio relevanta. Are relevanta, daca eu vreau sa dovedesc ca o anumita persoana are relație de prietenie cu alta persoana și acest lucru e important pentru ancheta… ”.

Normele de procedură penală sunt de strictă interpretare și aplicare. Iată ce prevede Codul de procedură penală despre motivele pentru care se poate recurge la interceptare. Articolul 91¹ C.pr.pen., despre “Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, prevede, la alineatul 1: “Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivata a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în  condițiile prevăzute de lege, daca sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru ca identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată”. Prin urmare, condițiile de fond pentru a solicita autorizarea unor interceptări sunt existenta unor indicii sau date temeinice, stabilirea situației de fapt și identificarea sau localizarea participanților. Nu pentru a vedea cum gândește un posibil infractor, nu pentru a-i afla prietenii și nu pentru a-i face caracterizarea! Mai mult, alineatul 4 al articolului 91² prevede clar ce interceptări se pot depune la dosar, fără a le lăsa la interpretarea procurorului: “Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul parchetului, în  locuri speciale, în  plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și pot fi transmise judecătorului sau completului investit cu soluționarea cauzei, la solicitarea acestuia”.   în  realitate, conform legii, procurorul nu este obligat să strângă probe în  favoarea inculpatului doar la cererea acestuia, ci pentru ca acest lucru ii este impus de Codul de Procedura Penală. Conform alineatului (1) din articolul 202 C.pr.pen. , “(…) Organul de urmărire aduna probele atât în  favoarea, cât și în  defavoarea învinuitului sau inculpatului”. Mai mult, procurorul este obligat să facă redarea interceptărilor, nu este obligația inculpatului sau a învinuitului sa asculte interceptările și să solicite redarea. Potrivit articolului 91³  C.pr.pen. , “Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt redate integral intr-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul politiei judiciare delegat de procuror, în  care se menționează autorizația data pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor intre care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, daca sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri ori comunicări în  parte și numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea”.[95]

             Între drepturile fundamentale ale omului , unul dintre cele mai importante – afirmat cu putere încă la 1789 prin Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului – este dreptul la libertate și la siguranță, enunțat la articolul 5 al Convenției.

„Sistemul european de protecție a drepturilor omului se bazează pe un principiu bine cunoscut al dreptului internațional public, principiul subsidiarității, în virtutea căruia autoritățile și jurisdicțiile naționale sunt chemate, ele dintâi, să asigure această protecție; Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie să acționeze decât în ultimă instanță”[96]

             Iar jurisprudența Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului a rafinat și mai mult aceste condiții, limite și garanții.

          În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,   condițiile cărora li se subordonează privarea de libertate sunt 

Curtea a interpretat întotdeauna principiul general al dreptului la libertate și la siguranță
în mod extensiv, iar excepțiile sunt  restrictiv și limitativ determinate[97].

              În toate cazurile unde este posibil, privarea de libertate trebuie să se facă “potrivit căilor legale”. Această formulă, care este, în mod evident, o garanție fundamentală împotriva arbitrarului, și care trimite la noțiunea foarte generală a “preeminenței dreptului”, solemn enunțată în Preambulul Convenției, are o consecință interesantă din punct de vedere juridic: ea permite înfrângerea principiului subsidiarității pe care l-am evocat acum câteva minute. Întrucât respectarea căilor legale este prevăzută chiar de Convenție, în mod simetric “nerespectarea dreptului intern antrenează o abatere de la Convenție”; deci, cu toate că le revine “autorităților naționale, și mai ales instanțelor judecătorești, în primul rând, să interpreteze și să aplice dreptul intern”, “Curtea poate și trebuie să exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost întru totul respectat”[98]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că s-a încălcat articolul 5 al Convenției. Ea a considerat, într-adevăr, că punerea în detenție a doi miniștri ai cultului Martorii lui Iehova a fost făcută cu încălcarea dreptului intern, deci nu potrivit căilor legale, în contradicție cu soluția pronunțată de jurisdicțiile naționale din Grecia.
  jurisprudența Curții cere, în plus, ca orice privare de libertate să fie conformă scopului articolului 5, protejarea individului împotriva arbitrarului^[99].

Cazurile specifice în care o persoană poate fi privată de libertate
se referă la detenția legală după condamnarea de către un tribunal competent
prin aplicarea  pedepsei cu închisoarea ( ca sancțiune penală sau sancțiune disciplinară ,  chiar administrativă^[100])  .  Curtea consideră deci deținerea ca fiind legală din momentul în care o instanță, indiferent de gradul său de jurisdicție, a pronunțat o condamnare prin care pedeapsa privativă de libertate stabilită prin hotărâre devine executorie^[101].

             Ipoteza detenției legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată de un tribunal sau în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege se verifică rar. Într-adevăr, interpretarea strictă dată de jurisprudență articolului 5, în ansamblu, se combină cu caracterul oarecum exagerat al acestui de-al doilea caz, lucru care face ca rar el să fie judecat conform Convenției.

A se vedea un caz recent de încălcare a acestei dispoziții în hotărârea Nowicka   c   Polonia din 2002, unde era vorba de deținerea, în vederea efectuării unui examen psihiatric, a unei persoane în cadrul unor proceduri private pentru defăimare.

Pe de altă parte, articolul 1 din Protocolul nr.4 interzice detenția datornicilor, însă doar dacă este vorba de o obligație contractuală. În schimb, nici articolul 5, nici articolul 1 din Protocolul nr. 4 nu interzic măsura coercitivă a privării de libertate cu caracter de sancțiune fiscală, ca pedeapsă accesorie având ca scop obligarea unei persoane de a plăti o creanță a Statului, cum ar fi o amendă vamală^[102] arestarea preventivă în cadrul procedurii penale
nu este autorizată decât dacă persoana este adusă în fața “autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune (sau să fugă după săvârșirea acesteia)”. În opinia Curții, nu poate fi vorba decât de o procedură penală (iar nu disciplinară sau administrativă)^[103]    

Tot astfel, motivele verosimile de suspiciune trebuie să existe nu numai ab initio, ci trebuie să subziste în continuare^[104]  . Iar suspiciunea trebuie să privească o infracțiune concretă și determinată; arestarea nu trebuie să fie o prevenție cu caracter general vizând o persoană sau un grup de persoane suspecte de a fi periculoase din punct de vedere social ^[105].

  Mai amintim,   detenția unui minor hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau în scopul aducerii sale în fața autorității competente^[106] informarea datorată oricărei persoane arestate asupra motivelor arestării și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa trebuie furnizată în termenul cel mai scurt și într-o limbă înțeleasă de persoana arestată^[107].  

Referitor la dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător, apoi de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în cursul procedurii,  constatăm că,  mai întâi, din momentul arestării sau al plasării în arest preventiv, trebuie ca un judecător (sau un alt magistrat, dar în orice caz un organ independent de executiv și imparțial) să poată audia de îndată persoana arestată^[108]. garanția oferită de §  3 al articolului 5 comportă necesitatea de a se pune capăt arestului preventiv într-un termen rezonabil, fie printr-o hotărâre judecătorească care să se pronunțe cu privire la vinovăția inculpatului, fie prin punerea lui în libertate provizorie înaintea acestei pronunțări^[109].

Autoritățile judiciare  sunt obligate conform articolului 6 § 1 să judece într-un termen rezonabil,^[110]  
                 Legalitatea     detenției trebuie să fie apreciată nu numai în raport cu dreptul intern, dar și față de exigențele Convenției^[111]

Curtea le lasă statelor o marjă de apreciere îngustă: exigența sa reprezintă, prin urmare, un puternic factor de armonizare a dreptului național și a practicilor din aceste state^[112].

S-a afirmat că Raportul preliminar al Comisiei de la Veneția în  privința Legilor Justiției din România este o bomba cu fragmentație care lovește în  mult mai multe direcții decât a Puterii de la București. Sunt la fel de afectați complicii ei voluntari si, sa speram, involuntari, din comoditate si/sau lașitate^[113].

Unele modificări erau necesare,   la 14 ani de la intrarea în  vigoare a legilor, în  2004. Dar nu acestea au fost contestate în  țară. Problema și în  România, și la Veneția sunt acele articole care, o spun clar experții Comisiei, pun în  pericol grav independenta magistraților și a sistemului judiciar, începând cu procedura de numire a procurorilor șefi și puterile excesive ale ministrului Justiției, cu Secția speciala pentru magistrați pana la limitarea libertății de exprimare a magistraților.

Carta de la Roma (adoptată ca urmare a Opiniei nr. 9 din 2014 a Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei) arată în cadrul punctelor IV și V: „(…) tendința generală de întărire a independenței și de asigurare a unei autonomii efective a parchetelor trebuie încurajată. Procurorii trebuie să fie autonomi în deciziile pe care le iau și să își îndeplinească sarcinile fără nicio presiune sau interferență externă, în conformitate cu principiul separației puterilor și principiului responsabilității.”

Nota explicativă a Cartei de la Roma conține prevederi extinse în cadrul secțiunii 3.1. cu privire la independența procurorilor. Astfel, pct. 33 din documentul menționat arată că: „Independența procurorilor – care este esențială pentru statul de drept – trebuie să fie garantată prin lege la nivelul cel mai înalt cu putință, într-o manieră similară cu cea a judecătorilor.” Punctul 34 enunță: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că este necesar să se insiste ca «într-o societate democratică, atât instanțele judecătorești cât și autoritățile de urmărire penală trebuie să rămână libere de orice presiune politică[6]». Rezultă că procurorii trebuie să fie autonomi atunci când iau decizii și atunci când cooperează cu alte instituții, trebuie să își poată îndeplini îndatoririle liberi de orice presiune externă sau interferență din partea puterii executive ori din partea parlamentului, ținând seama de separația puterilor în stat de responsabilitatea acestora^[114]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a privit chestiunea independenței procurorilor în contextul «garanțiilor generale de tipul garanțiilor care asigură independența funcțională a procurorilor față de ierarhia parchetelor și controlul jurisdicțional asupra actelor parchetelor^[115]»”.

Problema independenței procurorilor a fost repusă în discuție de unii critici ai acesteia prin invocarea unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului[116]   , în sensul că procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați mai întâi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă.

            După demiterea din august 1997, fostul procuror general al Nicolae Cochinescu a declarat că aceasta nu este în conformitate cu legea,   dar că nu o contestă ,,din respect pentru instituția prezidențială”.

 În septembrie 1998, protocolul din decembrie 1998,   arată la articolul 1: ,,Se va constitui și funcționa în mod permanent, la nivel național, grupul operativ central de combatere a criminalității organizate și corupției, condus de către procurorul șef al Secției Anticorupție urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție”. 

,,Din punctul meu de vedere este inadmisibil ca independența magistraților să fie limitată prin astfel de protocoale sancționate de decizia constituțională. În urma cercetării mele jurnalistice am și o istorie a acestor protocoale, ele au început după ce, după anul 1998, CNAICO a fost declarat neconstituțional și atunci au fost inițiate primele astfel de protocoale pentru a substitui ceea ce făcea neconstituțional în ’97 – ’98 Comitetul Național de Anticorupție.”^[117]

Protocolul încheiat, în  2005, intre Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și Serviciul Român de Infomații, a fost declasificat și făcut public pe site-ul Parchetului General. Acesta prevede, dupa modelul protocoalelor incheiate de S.R.I. , functionarea echipelor operative comune.          Protocolul a fost incheiat în  iunie 2005 și semnat de procurorul general de la acea data, Ilie Botos, și directorul S.R.I., Radu Timofte. Ilie Botoș a fost procuror general al P.I.C.C.J. în  perioada 2003 și 2006, Radu Timofte a condus S.R.I.  în  perioada 2001 – 2006. Cei doi si-au dat demisiile din aceste functii în  urma scandalului fugii lui Omar Hayssam. Protocolul poate fi accesat și pe site-ul Ministerului Public[118].            În cazul activității specifice desfășurate potrivit Legii nr. 14/1992, în art. 12 alin. (2) se prevede în mod expres că „la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din S.R.I. pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”.             Relevante sunt și prevederile art. 13 din Legea privind organizarea și funcționarea S.R.I. care prevăd că „organele S.R.I. nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici nu pot dispune de spatii proprii de arest”.             Articolul 57 alin. (2) C. pr. pen. dispune că organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în Titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.             Textul a fost modificat prin O.U.G. nr. 6/2016. Forma anterioară arăta că (2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului.               Este textul care vorbește de competența organelor de cercetare penală speciale.             Repetăm: organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în Titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.            „Cel puțin din declarațiile publice ale procurorului general al României, Augustin Lazăr, ale directorului S.R.I., Eduard Hellvig și ale președintelui Comisiei de control a S.R.I., Adrian Țuțuianu, rezultă că aceste protocoale secrete au permis S.R.I.-ului să fie implicat în urmărirea penală. Implicarea S.R.I. în urmărirea penală în baza unor protocoale secrete a fost contrară legii, deoarece legea de organizare a S.R.I. interzicea acestui serviciu să facă acte de urmărire penală.” (s.n. – D.C.)[119]             Având în vedere faptul că la data de 16 februarie 2016, prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., constatând faptul că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, în care drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sunt garantate, și că sintagma „ ori de alte organe specializate ale statului” supusă controlului nu respectă condițiile de calitate inerente unei norme legale, sub aspectul clarității, preciziei și previzibilității, luând în considerare faptul că metoda specială a supravegherii tehnice, în sine, nu este afectată de criticile de neconstituționalitate reținute de Curte, dar fără punerea în acord a legislației cu normele constituționale considerate a fi încălcate nu ar fi posibilă recurgerea la probe de acest fel în cadrul urmăririi penale pe o durată care nu poate fi estimată, astfel încât, în activitatea de realizare a interesului social general pe care sunt chemate să îl apere organele judiciare, se creează premisa unei lacune operaționale, ținând cont de împrejurarea că activitatea unităților de parchet ar fi în mod serios afectată în absența sprijinului tehnic și a resurselor umane specializate pentru managementul unei infrastructuri de comunicații, atât din punctul de vedere al operativității efectuării actelor de urmărire penală, cât și sub aspectul administrării unui probatoriu complet pe baza tuturor metodelor de investigare prevăzute de Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, odată cu modificarea Codului de procedură penală, prin O.U.G. nr. 6 din 11 martie 2016 privind unele măsuri pentru  unerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații1, dispune că Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest. Prin excepție, organele Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) și (6) C. pr. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. pr. pen.[120]                   Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale a României[121] precizează faptul că este nepermisă imixtiunea în activitatea de urmărire penală a unor „organe specializare” cum ar fi cazul S.R.I., întrucât acest serviciu de informații nu are calitatea de organ de urmărire penală și, potrivit § 37 din Decizia nr. 51/2016 a CCR, „aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală” și, pe cale de consecință, orice implicare a acestora într-o cauză penală contravine nu numai normelor procesual penale, ci și prevederilor Constituției României care garantează în mod imperativ legalitatea întregii activități de urmărire penală, precum și limitele în care agenții oficiali ai statului pot aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei strict în condițiile prevăzute în normele procesual penale.             În multe state ale Uniunii Europene, dispozițiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică și de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare și previzibile și vizează doar organele judiciare.            Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe lângă procuror, organul de cercetare penală și lucrătorii specializați din cadrul poliției și al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condițiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informații, la care fac referire autorii excepției, care, potrivit art. 1 și art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații[122], și art. 6 și art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României[123], , are atribuții exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există și alte servicii cu atribuții în domeniul securității naționale, precum și o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuții în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală.               În cazul S.R.I. – Direcția Județeană de Informații[124], filajul, pânda ori orice altă supraveghere operativă referitoare la persoana inculpatul U.H.-D. se puteau realiza în mod legal doar prin două modalități:              – Potrivit art. 9-10 din Legea nr. 14/1992 în situațiile „care constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României”, ceea ce nu este cazul aici.              – Interceptări în condițiile prevăzute în art. 138 alin. (1) C. pr. pen., cu referire la lit. a), c) și d) din acest text legal, respectiv în cazul în care aceste metode special de supraveghere sau cercetare sunt dispuse conform art. 139 alin. (1) C. pr. pen. într-o cauza penală, de către judecătorul de drepturi și libertăți, (a cererea motivații a procurorului formulată în condițiile art. 140 C. pr. pen. și art. 142 alin. (1) C. pr. pen.

PROTOCOLUL DE COOPERARE între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale era înregistrat sub nr. 00750 din 4 februarie 2009,  respectiv 003964 din 4 2 2009,  Numărul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a devenit 884 c din 29 martie 2018,  după declasificare. Aprobat de Procurorul  general al Parchetului de pe lângă  Înalta Curte de Casație și Justiție Laura Codruța Kovesi și Directorul Serviciului Român de informații, George- Cristian Maior,  Protocolul este semnat de  Prim – Adjunct al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procuror Nitu Mihail Tiberiu și de Prim-adjunct al Directorului Serviciului Român de Informații, General de brigadă,  Florian Coldea. Având în vedere atribuțiile și competențele ce revin potrivit legii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – în calitate de coordonator al activității Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de investigare a infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, secțiilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetelor din subordine și Serviciului Român de informații, în calitate de organ de stat specializat în materia culegerii informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale a României, între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de informații se încheie prezentul protocol de cooperare. Art. 1. -Cooperarea intre Parchet și Serviciu se realizează în temeiul legii  în conformitate cu prevederile prezentului Protocol, cu respectarea următoarelor principii: a) Principiul statului de drept, care consacră supremația legii, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, respectarea drepturilor fundamentale ale omului și separația puterilor în stat; b) Principiul responsabilității, care presupune ca autoritățile statului să răspundă pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, respectiv pentru modul de implementare și eficiența strategiilor de acțiune convenite, suportând consecințele pentru neîndeplinirea acestora, potrivit legii; c) Principiul prevenirii săvârșirii infracțiunilor, conform căruia identificarea anticipată și înlăturarea în timp util a unor fapte antisociale grave sunt prioritare și imperative; d) Principiul coerenței și continuității în cadrul cooperării, potrivit căruia părțile semnatare trebuie să conlucreze permanent și să asigure un cadru unitar și flexibil pentru realizarea obiectivelor ce trebuie îndeplinite; e) Principiul evaluării periodice a activităților prevăzute în prezentul protocol, atât din punct de vedere al rezultatelor concrete, cât și al managementului inter- instituțional f) Principiul respectării obligațiilor și răspunderilor ce revin părților privind protecția informalilor clasificate, precum și a normelor privind accesul la informalii clasificate.   Domeniul cooperării este arătat Sectiunea 2 – în  art. . 2. – Părțile cooperează, potrivit competentelor și atribuțiilor prevăzute de lege, în activitatea de valorificare a informațiilor din domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor împotriva securității naționale, a actelor de terorism, infracțiunilor ce au corespondent în amenințările la adresa securității naționale și a altor infracțiuni grave, potrivit legii. Potrivit  art. 3. – Obiectivele cooperării sunt: a) valorificarea eficiente a capacităților specifice deținute de cele două instituții în scopul cunoașterii, prevenirii și contracarării vulnerabilităților și a factorilor de risc externi și interni la adresa securității naționale, care pot genera sau favoriza săvârșirea infracțiunilor prevăzute la art.2; b) punerea la dispoziție a informalilor relevante și utile pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice părților, precum și asigurarea protecției acestora;  c) efectuarea cu celeritate a demersurilor prevăzute de lege, pentru solicitarea și obținerea, de către Serviciu, a mandatului pentru autorizarea măsurilor privind desfășurarea unor activități în scopul culegerii de informalii; d. organizarea și realizarea sarcinilor ce revin părților potrivit art.85 din O.U.G.nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicate cu modificările și completările ulterioare și art. 27 din O.U.G.nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, cu modificările și completările ulterioare, în scopul prevenirii, combaterii înlăturării activităților de natură să pună în pericol securitatea națională, pe care cetățenii străini aflați pe teritoriul României le-au desfășurat, le desfășurând ori despre care există indicii temeinice că intenționează să le desfășoare;  e) asigurarea îndeplinirii atribuțiilor ce revin Parchetului în vederea punerii în aplicare a actelor de autorizare emise potrivit prevederilor art.911 – 915 și art.98 C. pr. pen.;  f) corelarea activităților de identificare, obținere, valorificare, conservare și prelucrare analitică a informa[iilor referitoare la infracțiunile prevăzute la art.2: Art. 3. – Obiectivele cooperării sunt:. . . . g) constituirea de echipe operative comune care se acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competentelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2;   Art.64 – (1) Prezentul protocol intră în vigoare la 30 de zile de la data semnării. (2) La aceeași dată își încetează aplicabilitatea prevederile: a) Protocolului de cooperare înregistrat la S.R.l. sub nr.003222128.06.2005, respectiv nr.002349/30.06.2006, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.  b) Protocolului înregistrat la Serviciul Român de informații sub nr. 002128 din 28.01.2003 și la Parchetul National Anticorupție sub nr. 001 12 din 28.01.2003, precum și Nota Anexă la acest protocol, înregistrat sub nr. 1 47 I Cl 01 .03. 2004 9i nr. 00246 1 din 02. 03.2004 ; c) Protocolul de cooperare înregistrat la Serviciul Rom6n de informații sub nr.0014593 din 04.06.2007 și la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sub nr.0038 din 12.06.2007.    DISPOZIȚIILE ART.142 ALIN.(1) C. PR. PEN. prevăd că  „Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.” Curtea Constituțională,  prin decizia nr. 51/2016[125]  constată că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen. este neconstituțională. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art.138 alin.(1) lit.a)—j) C. pr. pen. arată, printr-o enumerare limitativă, care sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare.               Articolul  139 alin.(1) C. pr. pen. prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin.(2) al art.139; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Conform alin.(2) al art.139 C. pr. pen., infracțiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, infracțiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracțiunile de corupție[126] și alte infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracțiunile care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Spre deosebire de actuala reglementare, dispozițiile art.912 alin.1 teza întâi C. pr. pen. din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări și înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul și organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, inițiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viață privată și la secretul corespondenței și totodată respectarea cerințelor de accesibilitate, previzibilitate și proporționalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarității, prin reglementarea ca excepție a acestei ingerințe în viața privată a persoanei, și a principiului proporționalității măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viață privată, prin raportare la particularitățile cauzei, la importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori la gravitatea infracțiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conține însă explicații referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror și organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializați din cadrul poliției și a altor organe specializate ale statului și, cu atât mai puțin, o explicație referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme.   În Cauza Popovi c Bulgariei,  Hotărârea din 17 mai 2016,  CEDO  a reținut că prezentarea încătușată a unei persoane încalcă prezumția de nevinovăție și dreptul la viața privată, prevăzut de art.8  CEDH. În speță, Curtea a constatat că filmarea arestării și difuzarea înregistrării fără acordul reclamantului au constituit ingerințe în dreptul acestuia la propria imagine, parte integrantă a conceptului de viață privată[127]. Conform art.143 alin.(1) C. pr. pen., consemnarea activităților de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică.  De asemenea, conform art.143 alin.(4) C. pr. pen., convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiași alin.(4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror. Curtea reține că acest demers începe prin definirea noțiunilor de „probă”, „mijloc de probă” și „procedeu probatoriu”. Conform art.97 alin.(1) C. pr. pen., proba este definită ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin.(2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum și orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art.97 C. pr. pen., prin procedeu probatoriu se înțelege modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă. Curtea Constituțională a constatat[128] că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reținut prin aceeași decizie (§  21) că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art.102 alin.(3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Așadar, Curtea a apreciat că art.102 alin.(2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin.(3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art.102 alin.(3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă[129] .   Raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definițiile noțiunilor de probă, mijloc de probă și procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art.143 C. pr. pen., în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr.383 din 27 mai 2015 (§  21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art.281 și 282 C. pr. pen.. Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art.138—146 C. pr. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art.102 alin.(3) C. pr. pen..    Curtea reține că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art.142 alin.(1) C. pr. pen. este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art.142 alin.(1) C. pr. pen. nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art.142 alin.(2) C. pr. pen., care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.   Așa fiind, Curtea conchide că actele îndeplinite de organele prevăzute la art.142 alin.(1) teza a doua C. pr. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesuluiverbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă ( § 34).. Pentru aceste motive, ORGANELE CARE POT PARTICIPA LA REALIZAREA ACESTORA SUNT NUMAI ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art.55 alin.(1) C. pr. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.   Referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică, așa cum Curtea a reținut la §  26, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art.142 alin.(2) C. pr. pen., iar acestea sunt specificate în mod clar și neechivoc în cuprinsul dispoziției legale anterior referite, prin sintagma „furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”.     Curtea Constituțională   constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen., pe lângă procuror, organul de cercetare penală și lucrătorii specializați din cadrul poliției și al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condițiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informații, la care fac referire autorii excepției, care, potrivit art.1 și art.2 din Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații[130], și art.6 și art.8 din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 18 martie 2014, are atribuții exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, conform art.13 din Legea nr.14/1992, există și alte servicii cu atribuții în domeniul securității naționale, precum și o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuții în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală[131].   Având în vedere aceste argumente, Curtea reține că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor. În acest sens, s-a reținut că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil, aceste cazuri.  Curtea Constituțională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție.   Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler c Italiei (§  109), Rotaru c României (§  52), Sissanis c României (§  66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c României (§  34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art.7  CEDH. Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Sissanis c României (§ 66), instanța europeană a reținut că sintagma „prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. S-a reținut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept „lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.  De asemenea, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Rotaru c României (§  52), Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. În ceea ce privește materia interceptărilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunțată în Cauza Weber și Saravia  c  Germaniei, §§ 93—95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a „previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v  Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp  c  Elveției, (§  72) și Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras  c  Spaniei (§  46)]. Legislația internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetățenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. În jurisprudența sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse [ v , inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig  c  Franței, (§  34)]. Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunțată în Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev  c  Bulgariei, §  84, prin care s-a reținut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate națională”, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze și dacă astfel de garanții există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reținute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfășoară măsurile de supraveghere, sau cel puțin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiții care să îi asigure independența și conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituție, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condițiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menționată aparenta lipsă a unor dispoziții legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obținute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrității și confidențialității acestora și procedura pentru distrugerea lor .   Având în vedere aceste considerente de principiu dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane — care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate — să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor.   În examinarea criticilor de neconstituționalitate, Curtea constată că nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen., nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speța dedusă controlului de constituționalitate, Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate[132] .   Având în vedere aceste argumente și caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea constată că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței. Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art.26 și art.28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor. Prin urmare, Curtea reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art.30 C. pr. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art.55 alin.(5) C. pr. pen.. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen., a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale (§ 49 al deciziei).        Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art.1 alin.(5) care consacră principiul legalității. 51. Referitor la invocarea în susținerea prezentei excepții a dispozițiilor art.20, art.21 și art.53 din Constituție, având în vedere constatarea de către instanța de contencios constituțional, prin prezenta decizie, a neconstituționalității sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen., în raport cu dispozițiile art.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformității textului criticat cu normele constituționale mai sus menționate nu mai este necesară

În dosarul 22.120/3/2018/a1, aflat pe rolul Tribunalului București, instanța a încuviințat „în parte cererea formulată de inculpatele S. S.  și S. I ,  de emitere a unei adrese către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, pentru a comunica dacă în dosarul penal nr. 218/P/2017 au fost obținute probe prin procedee sau mijloace probatorii la care au participat și lucrătorii Serviciului Român de Informații.                 În caz afirmativ, organul de cercetare penală are obligația de a identifica mijloacele/procedeele probatorii astfel obținute, de a detalia implicarea Serviciului Român de Informații și de a menționa dacă în cuantumul cheltuielilor judiciare efectuate în timpul urmăririi penale, apreciate prin rechizitoriu la cuantumul de 90.000 de lei, au fost incluse și cele ocazionate de colaborarea dintre cele două instituții. Solicitarea vizează inclusiv procedee sau mijloace probatorii administrate în dosarele penale 665/P/2017 și 986/P/2014 ale Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, folosite pentru a susține învinuirea adusă inculpaților din dosarul penal nr. 218/P/2017 din 25 mai 2018 al  D.N.A. “[133] .   DECIZIA NR. 51/2016            Având în vedere faptul că la data de 16 februarie 2016, prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, constatând faptul că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, în care drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sunt garantate, și că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” supusă controlului nu respectă condițiile de calitate inerente unei norme legale, sub aspectul clarității, preciziei și previzibilității, luând în considerare faptul că metoda specială a supravegherii tehnice, în sine, nu este afectată de criticile de neconstituționalitate reținute de Curte, dar fără punerea în acord a legislației cu normele constituționale considerate a fi încălcate nu ar fi posibilă recurgerea la probe de acest fel în cadrul urmăririi penale pe o durată care nu poate fi estimată, astfel încât, în activitatea de realizare a interesului social general pe care sunt chemate să îl apere organele judiciare, se creează premisa unei lacune operaționale, ținând cont de împrejurarea că activitatea unităților de parchet ar fi în mod serios afectată în absența sprijinului tehnic și a resurselor umane specializate pentru managementul unei infrastructuri de comunicații, atât din punctul de vedere al operativității efectuării actelor de urmărire penală, cât și sub aspectul administrării unui probatoriu complet pe baza tuturor metodelor de investigare prevăzute de Codul de procedură penală, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, Guvernul României adoptă  O. U. G.  nr. 6 din 11 martie 2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal[134].                 Astfel, art. 57, alin. (2) C. pr. pen.   se modifică și va avea următorul cuprins: “(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.”          Potrivit art. IV din ordonanță, după art. 8 alin. (1) din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații[135],   se introduc două noi alineate,   cu următorul cuprins:           “Pentru relația cu furnizorii de comunicații electronice destinate publicului, Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul Serviciului Român de Informații este desemnat cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul nemijlocit și independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.             Cea mai importantă prevedere a  ordonanței privește  art. 13 din   Legea nr. 14/1992 :            „Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest. Prin excepție, organele Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală.”               Potrivit Art. 55. – (1) Organele de urmărire penală sunt:    a) procurorul;    b) organele de cercetare penală ale poliției judiciare;    c) organele de cercetare penală speciale….      (5) Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.  (6) Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.            Art. 56. – (1) Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a altor organe de cercetare speciale și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.            Art. 57. – (1) Organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.          (2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului.              Art. 142. – (1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.               Ordonanța de urgență nr. 6/2016     Articolul IV al Ordonanța de urgență nr. 6/2016 modifică Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, în sensul că  la articolul 8, după alineatul 1 se introduc două noi alineate, alineatele 2 și 3, cu următorul cuprins:          “Pentru relația cu furnizorii de comunicații electronice destinate publicului, Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul Serviciului Român de Informații este desemnat cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul nemijlocit și independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Verificarea modului de punere în aplicare în cadrul Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor a executării acestor supravegheri tehnice se realizează potrivit art. 301 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.              Condițiile concrete de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare se stabilesc prin PROTOCOALE DE COOPERARE încheiate de Serviciul Român de Informații cu Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum și cu alte instituții în cadrul cărora își desfășoară activitatea, în condițiile art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, organe de cercetare penală speciale.”            În acest mod se dă o notă de legalizare post factum a „colaborării” dintre două instituții aparținând a două puteri în stat, oficializând intervenția fățișă, controlul unor servicii de informații în domeniul justiției, și nu numai acolo.

Judecătoarea Florica Roman,   de la Curtea de Apel Oradea, susține că Ordonanța de urgență dată în 2016, când ministru al Justiției era Raluca Prună, document pe baza căruia a fost semnat protocolul dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  și S. R. I.  pe 8 decembrie 2016, a fost dată fără a avea avizul C.S.M.[136]. “În contextul în care atât S.R.I. cât și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  își justifică protocolul de cooperare comun semnat în iarna lui 2016 pe Ordonanța de urgență nr.  6/2016, este bine de știut că această ordonanță de urgență, prin care S. R. I.  a devenit “organ de cercetare penală specială”, asemenea fostei Securități comuniste, a fost adoptata de Guvernul Cioloș fără să aibă avizul C.S.M. C. S. M.  a avizat ordonanța abia ulterior, la cererea Parlamentului și după ce O. U. G.  nr. 6/2016 deja fusese publicată în Monitorul Oficial și trimisă Parlamentului[137]. “Prin Hotărârea nr. 326 din data de 24.03.2016, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avizat favorabil proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanței de Urgenta a Guvernului nr. 6/2016 privind unele masuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnica dispuse în procesul penal“, a spus C.S.M. în răspunsul oficial pe care l-am primit.   O.U.G. nr. 6/2016 NU A FOST AVIZATĂ DE C.S.M. înainte de adoptare și publicare în Monitorul Oficial. Articolul 2. al Protocolului din 2009,  pomenea patru categorii de infracțiuni, potrivit competentelor și atribuțiilor prevăzute de lege, în activitatea de valorificare a informațiilor din domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor: – împotriva securității naționale, – a actelor de terorism, – infracțiunilor ce au corespondent în amenințările la adresa securității naționale și – a altor infracțiuni grave, potrivit legii. Protocolul din 2016, – care nu s-a mai aplicat[138] -, încearcă să se acorde cu poziția Curții Constituționale .  Noul protocol, – care nu s-a mai aplicat („fiind lipsit de efecte”) – ,  înlătură dintre    obiectivele cooperării,   arătate în art. 3 lit. g) al protocolului din 2009   constituirea de echipe operative comune care se acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competentelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2 (cu patru categorii de infracțiuni), punându-se în acord cu poziția Curții Constituționale și cu dispozițiile (actualizate) din Codul de procedură penală. Mai mult chiar,  Ofițerii serviciilor de informații – în unele cazuri s-a lucrat și cu lucrători ai Ministerului de interne, nu doar ai S.R.I. –„ nu au desfășurat nici un fel de activități de urmărire penală, aspect care se poate constata din consultarea dosarelor de urmărire penală și din care reiese că activitățile de urmărire penală au fost realizate exclusiv de ofițeri de poliție judiciară sub conducerea și coordonarea procurorilor”[139]. Înlăturarea oricăror inadvertențe/ilegalități pot fi făcută de instanța de judecată.    Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  a anunțat că Procedura de declasificare a Protocolului de cooperare încheiat în anul 2009 între Serviciul Român de Informații, Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost definitivată la data de 14 iunie 2018. Protocolul[140] a vizat exprimarea acordului instituțiilor pentru crearea unui sistem informatic și de comunicații (SIC), astfel încât transmiterea documentelor privind emiterea mandatelor de securitate națională, elaborate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională și a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, să fie realizată în format electronic. În acest context, protocolul are natura juridică a unui acord privind crearea SIC, prealabil acreditării sistemului, cerință impusă de actele normative privind acreditarea sistemelor informatice și de comunicații care vehiculează informații secrete de stat. Nu au fost încheiate acte adiționale privind extinderea domeniului de cooperare sau acte de modificare a conținutului protocolului. Totodată, precizăm că acesta nu a vizat procedura și responsabilitățile instituțiilor privind autorizarea activităților specifice de culegere de informații și emitere a mandatelor de securitate națională, acestea fiind reglementate la data încheierii protocolului de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, iar începând cu data de 1 februarie 2014 de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională. Protocolul și-a încetat efectele prin atingerea scopului pentru care a fost semnat, și anume la 18 septembrie 2012, dată la care Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat a aprobat documentația privind acreditarea de securitate a SIC. ORNISS a emis un certificat de acreditare de securitate pentru funcționarea sistemului informatic și de comunicații creat între Serviciul Român de Informații – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Înalta Curte de Casație și Justiție. În cursul lunii aprilie, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a inițiat procedura de declasificare a tuturor protocoalelor încheiate cu Serviciul Român de Informații, respectiv cu Ministerul Afacerilor Interne[141]. Referitor la Cooperarea   în cauzele penale dintre Serviciul Român de Informații și diverse instituții judiciare, inclusiv  D.N.A.  și Parchetul General, s-a susținut că protocoalele de cooperare clasificate încheiate între S.R.I.  și diferitele instituții judiciare au condus la practicarea pe scară largă a unor abuzuri și la colectarea ilegală a probelor în procedurile penale, cu precădere în ceea ce privește măsurile de supraveghere tehnică precum interceptările[142].           „În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art.142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta” [143].          Curtea Constituțională  a apreciat că „existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică” . Așa fiind, Curtea a constatat că dispozițiile constituționale și convenționale, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene „impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui «recurs efectiv» care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale. Curtea apreciază că absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art.21 și a celor convenționale ale art.13” . Or, având în vedere ansamblul elementelor anterior expuse, Curtea a constatat că „în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art.26 și art.53 din Constituție, precum și a celor ale art.8 și art.13  CEDH” .    În ceea ce privește Protocolul nr.00750 din 4 februarie 2009, încheiat între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații, Curtea Constituțională  reține că art.2, art.3 lit. g), art.6 alin.(1), art.7, art.9, art.16, art.17 alin.(1) și (2) și art.33 alin.(1) din protocol cuprind dispoziții care excedează sferei de cuprindere a unui act administrativ normativ, realizând, sub aspect substanțial, o modificare implicită a Constituției[144].                La data încheierii protocolului de cooperare din 2009, Serviciul Român de Informații nu avea atribuții de cercetare penală[145]  și, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”[146]. În consecință, sprijinul/ suportul/ concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr.14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea reține că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală. 156. Din modul de formulare a textului   se înțelege că „efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori și reprezentanții serviciului secret”, cu nerespectarea separației de competențe între cele două structuri și a rolului constituțional, respectiv legal al fiecăruia în parte. Curtea observă că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art.142 alin.(1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică „de alte organe specializate ale statului”, însă, această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituțională prin Decizia nr.51 din 16 februarie 2016. „Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale/ de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală și nicidecum de alte organe exterioare acestora.” Or, textul așa cum este redactat are un conținut normativ larg care permite o preluare de către serviciul secret a competențelor propriu-zise ale procurorului și o afectare a sferei de competență a procurorului în legătură cu orice faptă penală apreciată drept „gravă”. Cu alte cuvinte, din coroborarea art.3 lit. g) cu întregul conținut al protocolului, Curtea reține că, „începând cu anul 2009, s-au creat premisele normative pentru ca Serviciul Român de Informații să exercite atribuții de cercetare penală în orice domeniu. Or, acest aspect duce la încălcarea art.1 alin.(4) privind separația și echilibrul puterilor în stat și art.61 alin.(1) din Constituție cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării. ”[147] Sintagma „echipe operative comune” din art.3 lit. g) a  protocolului denotă faptul că reprezentanți ai unor organe ale statului puteau participa activ și nemijlocit în cadrul urmăririi penale, fără ca acestea să fi avut calitatea de organe de cercetare penală speciale. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art.3 lit. g) din protocol, echipele operative comune urmau „să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2”. Prin existența unei confuziuni între atribuțiile celor două organe s-a ajuns la intruziunea unui serviciu secret în modul de desfășurare a urmăririi penale. Planurile de acțiune, pe baza cărora acționează echipele operative comune, implică, astfel cum rezultă din denumirea lor, o poziție concordantă și decizională a entităților care au încheiat protocolul, ceea ce înseamnă că Ministerul Public a cedat o competență exclusivă a sa ce privește activitatea judiciară[148]. PUBLICITATEA ȘEDINȚEI DE JUDECATĂ   Potrivit art. 352 alin.(1) C. pr. pen. ,  Ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Ședința desfășurată în camera de consiliu nu este publică[149].    Dacă judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiției, instanța, la cererea procurorului, a părților ori din oficiu, poate declara ședință nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei (alin. 3 al art. 352).     Alineatul (4) arată că Instanța poate de asemenea să declare ședință nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în ședință publică s-ar aduce atingere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații.   Declararea ședinței nepublice se face în ședință publică, după ascultarea părților prezente, a persoanei vătămate și a procurorului. Dispoziția instanței este executorie( alin. 5).   În timpul cât ședința este nepublică, nu sunt admise în sala de ședință decât părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și celelalte persoane a căror prezență este autorizată de instanță.  Părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și experții desemnați în cauză au dreptul de a lua cunoștință de actele și conținutul dosarului[150].              Președintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanelor ce participă la judecata desfășurată în ședință nepublică obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului[151].  Pe durata judecății, instanța poate interzice publicarea și difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente sau a martorilor, în condițiile prevăzute la alin. (3) sau (4). Informațiile de interes public din dosar se comunică în condițiile legii[152].          Pot constitui informații de interes public, deci care pot fi accesate în condițiile legii, doar informațiile privind procedura în timpul anchetei penale, care nu periclitează rezultatul anchetei, nu dezvăluie surse confidențiale ori nu pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare, precum și informațiile privind procedurile judiciare, a căror publicitate nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces. Legea face vorbire despre caracterul public al unor „informații privind procedura în timpul anchetei penale”, respectiv al unor „informații privind procedurile judiciare”, deci al unor aspecte punctuale (privind, de exemplu, evoluția procedurilor într-o cauză penală, stadiul lor sau eventualele măsuri procedurale dispuse), nicidecum despre caracterul public al dosarului de urmărire penală sau al dosarului aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, în integralitatea sa, care rămâne guvernat de regimul juridic al informațiilor nepublice. Mai mult, chiar în cadrul categoriilor „informații privind procedura în timpul anchetei penale”, respectiv „informații privind procedurile judiciare”, stabilind criteriile în funcție de care acestea dobândesc caracter public sau își prezervă caracterul nepublic (respectiv periclitarea rezultatului anchetei, dezvăluirea unor surse confidențiale, punerea în pericol a vieții, integrității corporale sau sănătății unei persoane, afectarea unui proces echitabil ori a interesului legitim al unei părți implicate în proces), legea reglementează răspunderea pentru aplicarea întocmai a acestor măsuri de protejare a informațiilor în sarcina persoanelor și autorităților publice care dețin astfel de informații, precum și instituțiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informațiilor[153]   .    În cazul în care informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului[154].              Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză[155].  Cu ocazia soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) din Codul de procedură penală[156],   Înalta Curte de Casație și Justiție – S.  penală – Camera preliminară arată că dreptul statului de a clasifica anumite informații, date, înscrisuri etc. (drept exercitat prin persoanele, autoritățile, instituțiile prevăzute expres și limitativ de lege) este un atribut al suveranității sale, iar, în raport cu valorile sociale concrete la care se referă acestea, clasificarea se realizează pe grade diferite. Stabilirea gradului de clasificare a informațiilor, datelor, documentelor etc. trebuie corelată și cu obligațiile statului român asumate în relațiile cu alte state, în cadrul unor organizații, structuri militare, polițienești ori politice. De asemenea, valori sociale interne deosebite, uneori protejarea vieții unor funcționari ori agenți ai statului român (sau chiar protejarea vieții membrilor lor de familie), justifică clasificarea informațiilor, datelor și documentelor (spre exemplu, datele și informațiile militare, ale serviciilor de informații, ale serviciilor diplomatice și consulare, datele legate de sistemul de protecție a martorilor, chiar date și informații ale organelor de urmărire penală privind activități specifice etc.). Singura entitate competentă să aprecieze dacă este posibilă declasificarea totală ori trecerea într-un grad inferior de clasificare este, în mod rezonabil, chiar cea care a clasificat informația sau documentul, aceasta fiind în măsură să aprecieze în raport cu importanța valorii sociale ocrotite avute în vedere la momentul clasificării. Legea nr. 182/2002 conține numeroase prevederi prin care se reglementează atât contestarea clasificării, cât și prevenirea oricărui abuz în materia clasificării informațiilor [spre exemplu, art. 3, art. 20, art. 24 alin. (4), (5) și (10), art. 33 din lege]. În condițiile refuzului de declasificare ori de trecere în alt grad de clasificare a informațiilor, textul art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală este expresia necesarului echilibru între interesul particular al justiției sau al unui subiect procesual (într-o cauză concretă, punctuală) și interesul superior/suveran al statului de a clasifica informații, respectiv de a refuza declasificarea sau trecerea într-un alt grad de clasificare a unei informații, document etc. în cele mai multe cazuri, chiar motivarea refuzului de declasificare ar putea conduce la deconspirarea unor persoane, situații, împrejurări etc. avute în vedere la momentul clasificării. Textul art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală protejează, deopotrivă, atât interesul suveran al statului de a menține clasificarea sau gradul de clasificare al informației, cât și interesul particular al unui subiect procesual dintr-o cauză penală, respectiv protejarea părților din respectivul proces penal de utilizare de către organele judiciare, împotriva lor, a unor informații, date, probe, înscrisuri etc. la care nu au acces[157].            Curtea Constituțională  reține că informațiile clasificate dobândesc calitatea de probe în dosar, urmând a fi supuse regimului juridic al probelor instituit de Codul de procedură penală.  Dacă autoritatea emitentă (de ce și,  mai ales,   cum  le-a prezentat instanței,  în ce proces,  în ce dosar) nu permite apărătorului și  inculpatului accesul la informațiile clasificate, ACESTEA NU POT SERVI la pronunțarea unei soluții,  fie ea  de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză. Dacă autoritatea emitentă avea cunoștințe penale,  în sensul cunoașterii conținutului art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală protejează, deopotrivă, atât interesul suveran al statului de a menține clasificarea, de ce le-a înaintat judecătorului? Noi ne întrebăm, mai ales, cum ? De ce le-a primit instanța,  și unde[158]?             Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vizavi de adversarul său[159]  . Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunțată în Cauza Rowe și Davis c Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta[160]  .            Având în vedere că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar informațiile clasificate, apreciate “esențiale pentru soluționarea cauzei”, au valoare probatorie în procesul penal, pe de o parte, și că principiul contradictorialității este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil, iar legalitatea administrării probelor are o influență directă asupra desfășurării și echității procesului penal, pe de altă parte, singura concluzie care se desprinde este că inculpatul trebuie să aibă acces la informațiile clasificate în vederea combaterii sau a susținerii, în mod contradictoriu cu acuzatorul, a legalității administrării acestor probe[161]. Curtea Constituțională se oprește aici.  Dacă normele desfășurării procesului  au ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la anumite informații,   condiționând de îndeplinirea anumitor pași procedurali, etape justificate prin importanța pe care asemenea informații o poartă,  se poate susține încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicității, imparțialității și al egalității justiției pentru toți. Însăși Constituția prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi – inclusiv a garanțiilor aferente unui proces echitabil – pentru rațiuni legate de apărarea securității naționale[162] .            De aceea, trebuie să ne cantonăm în situațiile în care     desfășurarea procesului  are ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la anumite informații. Acest lucru se întâmplă – pur ipotetic – doar dacă soluția de condamnare s-a dat doar pe baza unei singure probe , desemnată drept clasificată. Noi nu credem că un judecător a putut pronunța o condamnare bazată pe un element ilegal[163]. Oricum argumentul prezentat de Curtea Constituțională privind la  transmiterea informațiilor clasificate către alți utilizatori, ce se va efectua numai „dacă aceștia dețin certificate de securitate sau autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informații clasificate este permis, cu respectarea principiului necesității de a cunoaște, numai persoanelor care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu (în această situație regăsindu-se și avocatul, deci apărătorul inculpatului)”.         Principiul  necesității de a cunoaște toate probele aparține, în primul rând, acuzatului și , mediat, apărătorului.      Apreciem că efectele Legii nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecția informațiilor clasificate[164], nu se apropie de o legală soluționare a diferendului.      Articolul 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 generează o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, atunci când informațiile clasificate sunt folosite ca probe într-o cauză penală. Folosirea informațiilor clasificate nu are ce căuta într-un proces penal,  când toate probele trebuie cunoscute cel puțin de părți.   Cei care aveau interesul în manipularea informațiilor de care dispuneau au profitat de autoritatea  de care beneficiau în cealaltă autoritate,  judecătorească. Nici Ordonanța de urgență nr. 6 și nici alte acte normative inferioare sau interne nu puteau soluționa problema. Curtea Constituțională a semnalat doar dificultățile,  fără a avea competență legiuitoare  pozitivă. Înlăturarea prevederilor  de peste lege ale protocoalelor din 2009 ,  ca și modificările procedurii penale nu duc la o soluție pozitivă. Absurdul situației constă în folosirea accesului ORNISS într-o procedură penală,  unde probele trebuie arătate părților. S-a ajuns până acolo încât s-a cerut judecătorilor să opereze cu două măsuri[165]. Întotdeauna zonele tulburi profită celor ce nu doresc să se bazeze pe adevăr.             Concluzia noastră constă în aceea că orice text normativ, pentru a produce efecte normale, trebuie aplicat cu bună credință.             Mai ridicăm o problemă: dacă nu se permite apărătorului inculpatului – și inculpatului însuși[166],  adăugăm noi,  –  accesul la toate informațiile ( mai ales,  clasificate),  și cum acestea nu pot servi la pronunțarea niciunei soluții,  de ce  a permis un procuror să parvină judecătorului? De ce ar fi avut nevoie de o presiune extrajudiciară? Premisa este a unor suficiente dovezi întru condamnare! Interesul ministerului public este acela de a obține o pedeapsă!                În Cauza Bucur,  reclamantul consideră că refuzul autorităților naționale de a administra anumite probe pentru a verifica autenticitatea actelor de autorizare a interceptării și justificarea lor legală în raport cu legislația privind siguranța națională, elemente-cheie în cadrul procedurii penale care a dus la condamnarea sa, a încălcat dreptul său la un proces echitabil, precum și principiul egalității armelor[167].              Guvernul român consideră că atât principiul respectării egalității armelor, cât și principiul contradictorialității au fost respectate, întrucât instanțele s-au pronunțat pe baza probelor propuse de reclamant sau administrate din oficiu. Prin respingerea anumitor cereri de probe formulate de reclamant, instanțele și-ar fi motivat decizia. În cele din urmă, Guvernul observă că, astfel cum rezultă din partea introductivă a hotărârii pronunțate în primă instanță, în care sunt enumerate probele depuse în cadrul procedurii, documentele incluse în volumele „strict secrete” nu au fost luate în considerare. Pe de altă parte, acesta consideră că principiul contradictorialității nu implică în mod necesar ca toate probele să fie prezentate în ședință publică în fața inculpatului. Motivarea SRI referitoare la siguranța națională și protecția metodelor de investigare a infracțiunilor ar fi constituit o justificare serioasă în raport cu acest principiu.             Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reamintește că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidența normelor de drept intern și că, în principiu, este sarcina instanțelor naționale să evalueze mijloacele de probă adunate de acestea. Misiunea încredințată, prin convenție, Curții nu este aceea de a se pronunța dacă anumite probe au fost admise în conformitate cu legea, ci de a verifica dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen și alții c Țărilor de Jos, 23 aprilie 1997, § 50, Culegere de hotărâri și decizii 1997–III).             Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din convenție, înglobează, printre altele, dreptul părților în proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Întrucât convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective (Artico c Italiei,13 mai 1980, § 33, seria A nr. 3), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat „înțelese”, adică examinate cu atenție de instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina „instanței” obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora [Perez c Franței (MC), nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004–I, și Van de Hurk c Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria A nr. 288].   În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul solicitase administrarea mai multor mijloace de probă pentru a demonstra că actele de autorizare fuseseră emise de procuror după interceptarea convorbirilor telefonice și că, în orice caz, nu erau justificate de motive legate de siguranța statului . Curtea ia act de faptul că, prin decizia din 14 martie 1997, Tribunalul Militar a declarat că mijlocele de probă sus-menționate erau lipsite de pertinență. În ceea ce privește în special documentația aferentă cererilor de autorizare, declarațiile privind urmările interceptările telefonice și cele nouă plângeri penale, tribunalul a considerat că acestea nu erau utile cauzei respective. Referitor la registrul Parchetului în care se consemnau actele de autorizare a interceptării, tribunalul a constatat că cererile SRI și actele de autorizare emise de Parchet aveau date certificate de autoritățile publice și că autenticitatea acestora nu putea fi verificată decât prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticității. Prin decizia din 7 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a respins și cererile de probe sus-menționate, pronunțându-se că probele în cauză fuseseră deja administrate.   Curtea europeană a constatat că refuzând să verifice dacă părea justificată clasificarea „strict secret” în lumina eventualelor date culese de SRI, precum și să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrării confidențialității informațiilor prevala asupra interesului public de a lua cunoștință de presupusele interceptări fără drept, instanțele interne nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existența actelor de autorizare prevăzute de lege. Or, era vorba despre un argument esențial în apărarea reclamantului, pe care instanțele l-au lăsat fără răspuns.   Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că această cauză care a condus la condamnarea penală a reclamantului nu a fost soluționată într-un mod echitabil. În concluzie, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție (§ 132).   Potrivit art.15 lit. b) din Legea nr.182/2002, noțiunea de „informații clasificate” se definește ca fiind informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate[168]   . Clasele de secretizare sunt: secrete de stat și secrete de serviciu; informațiile secrete de stat sunt informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării, în timp ce informațiile secrete de serviciu sunt informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat [art. 15 lit. c) – e) din Legea nr.182/2002]. Articolul  303, art.407 și art.304 din Codul penal reglementează Divulgarea informațiilor secrete de stat, Divulgarea secretului care periclitează securitatea națională și Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice. Potrivit art.178 alin.(1) C. pen., informații secrete de stat sunt informațiile clasificate astfel, potrivit legii, iar divulgarea acestora este incriminată prin art.303 sau art.407 C. pen., după caz.   Prin urmare, numai informațiile secrete de stat sunt definite prin raportare la noțiunea explicitată prin Legea nr.182/2002. Dacă noțiunea de „secret de serviciu”, nedefinită de Codul penal, poate fi interpretată prin prisma art.15 lit. e) din Legea nr.182/2002, ca fiind parte a informațiilor clasificate, informațiile nepublice nu sunt informații clasificate în sensul Legii nr.182/2002. Potrivit Legii nr.182/2002, informațiile clasificate sunt fie informațiile secrete de stat, fie cele secrete de serviciu. Prin urmare, art.304 C. pen. are în vedere și o altă categorie distinctă de informații care, fără a fi clasificate, nu sunt destinate publicității. Definirea informațiilor nedestinate publicității ca fiind o categorie de informații clasificate apare ca fiind contradictorie, din moment ce aceste informații nu sunt nici informații secrete de stat, nici secrete de serviciu în sensul Legii nr.182/2002. Art 304 C. pen. în vigoare a fost astfel redactat tocmai pentru că s-au abrogat și nu au fost reluate alte infracțiuni, precum divulgarea secretului economic [fostul art.298 C. pen. din 1969], divulgarea unor informații referitoare la martorul protejat [fostul art.20 din Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor[169],] etc. De aceea, informațiile nedestinate publicității au o altă sferă de cuprindere și nu au legătură cu informațiile clasificate. Întrucât o asemenea viziune asupra conceptului de informații nedestinate publicității duce la identificarea acestuia cu cel de informații clasificate, art.304 C. pen., care incriminează divulgarea atât a informațiilor secrete de serviciu — informații clasificate —, cât și a informațiilor nedestinate publicității, devine inaplicabil în această ultimă ipoteză. Rezultă că, prin modul de definire a acestui concept, legiuitorul ar crea o antinomie intralegală, ceea ce este contrar art.1 alin.(5) din Constituție. Mai mult, dacă se pune semnul egalității între informațiile nedestinate publicității și cele clasificate, s-ar ajunge la limitarea sferei de aplicare a art.304 C. pen., prin raportare la art.308 alin.(1) din același cod, potrivit căruia „Dispozițiile art.289—292, 295, 297—300 și art.304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art.175 alin.(2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”, astfel încât, de cele mai multe ori, faptele săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art.175 alin.(2) ori în cadrul oricărei persoane juridice care se referă la divulgarea informațiilor nedestinate publicității, și nu a celor secrete de serviciu, nu vor putea face obiectul normei de incriminare.  Pentru aceste motive, Curtea reține că definiția oferită noțiunii de „informații nedestinate publicității”, cuprinsă în art. I pct.2 [cu referire la art.1871] din proiectul de lege, încalcă art.1 alin.(5) din Constituție în componenta sa de calitate a legii, întrucât este contradictorie și nu se coroborează cu Legea nr.182/2002[170].     CONFLICT DE INTERESE Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că participarea unui funcționar public la luarea unor decizii de natură să faciliteze obținerea unor avantaje de natură patrimonială pentru o asociație al cărei președinte și membru fondator este soțul respectivului funcționar public constituie o încălcare a prevederilor legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum acesta e stabilit prin conținutul dispozițiilor art. 70 și 72 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. În speță, reclamanta, care deținea funcția de Secretar General al Guvernului, a aprobat închirierea de către R.A.–A.P.P.S., în condiții avantajoase, a unui spațiu asociației unde soțul acesteia avea calitățile menționate, deși o astfel de conduită îi era interzisă de prevederile art. 72 din Legea nr. 161/2003[171].    Prin sentința civilă nr.3526 din 25 mai 2012 a Curții de Apel București, S.  a VIII-a contencios administrativ și fiscal acțiunea formulată a fost admisă, instanța dispunând anularea raportului întocmit de intimata Agenția Națională pentru Integritate sub nr.2277/G/II din 16.01.2012 Prima instanță a constatat că reclamanta a fost informată cu privire la faptul că, în conformitate cu prevederile art.8 alin. (1), (2) și (3) și art.10 lit. b) din Legea nr.176/2010, iar urmare a transmiterii celei de a doua informări la data de 29.12.2011, reclamanta a trimis pe adresa Agenției Naționale de Integritate o adresă referitoare la „modalitatea comunicării de A.N.I. a faptului că au fost identificate elemente în sensul existenței unui conflict de interese, fără a se face vreo referire la actul, acțiunea, la ce se referă și când au avut loc pentru a se prezenta un punct de vedere la speță”. Sub acest aspect s-a constatat și că reclamanta nu a răspuns la nici unul dintre apelurile telefonice efectuate de A.N.I, motiv pentru care la data de 10.01.2012, s-a revenit cu adresa nr.1238/G/II din 10.01.2012 prin care i s-a comunicat, faptul că urmare a verificărilor efectuate au fost identificate elemente în sensul existenței unui conflict de interese, întrucât în perioada exercitării funcției publice de Secretar General al Guvernului a încălcat prevederile art.70 și art.72 din Legea nr.161/2003. Instanța fondului a considerat ca raportul ANI este nelegal pe fond.  Astfel, conform Legii nr.161/2003 persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I. S-a reținut că petenta nu a obținut nici un folos material, constatările afișate pe site-ul instituției în comunicatul de presă neindicând care este „ interesul personal de natură patrimonială” cu referire la aprobarea privind închirierea spațiului unei asociații fără scop patrimonial, așa cum prevede art.1 alin.(2) din O.G. nr. 26/2000, care reglementează activitățile asociațiilor și fundațiilor și care specifică că aceasta face parte din categoria persoanelor juridice de drept privat” fără scop patrimonial”, de unde rezultă foarte clar lipsa oricărui conflict de interese. A mai constatat judecătorul fondului că aprobarea pentru spațiul de aproximativ 30 de metri, dată pentru firma în care soțul său era asociat, este dată de către RAAPPS, respectiv de către Directorul General și Directorul Comercial, sub condiții similare cu încă alte 23 de aprobări, date de același RAAPPS fără să o informeze, sau fără să emită vreun act în acest sens. De asemenea, nu a rezultat care este avantajul material procurat soțului reclamantei, atâta timp cât avizarea sediului s-a realizat pentru mai multe ONG-uri și, în plus, asociațiile/ fundațiile au un scop non-profit. Astfel, nu se poate reține existența unor foloase materiale ale soțului-președinte al asociației, decât dacă s-ar dovedi că acesta folosea în interes pur personal spațiul (locuință personală, birou personal), sau dacă ar realiza un comodat în interesul său urmat de subînchirieri oneroase pentru terți. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală a formulat recurs Agenția Națională de Integritate, invocând ca temei legal dispozițiile art.304 pct.8, 9 și art.3041 C. pr.civ. În motivarea căii de atac, se aduc critici sentinței recurate în sensul că, din perspectiva art.304 pct.9 C. pr.  civ., hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, în raport de dispozițiile art.70 din Legea nr.161/2003, și probele  existente  la dosar se impune  a se reține existența unui conflict de interese în ceea ce o privește pe intimata-reclamantă. Se  susține că în cauza supusă judecății, contrar celor reținute de prima instanță, în raport de probele administrate, s-a dovedit că a existat un interes personal de natură patrimonială legat de obținerea unui spațiu necesar înființării asociației reprezentată de soțul intimatei-reclamante în calitate de președinte, cu o chirie preferențială, într-un cuantum cât mai scăzut decât cel existent pe piața imobiliară liberă. Se arată că reclamanta, în calitate de Secretar General al Guvernului a aprobat  nota RAAPPS nr.5968 din 21.05.2010 privind atribuirea către Asociația „C.P.S.D.F.” la care membru fondator și președinte este soțul acesteia, a unui spațiu de 105,2 m.p. situat în București, pe o perioadă de 1 an, în baza căreia s-a încheiat contractul de locațiune nr.301 din 1.06.2010. Se susține că fără această aprobare nu putea fi atribuit spațiul asociației. Ulterior, la data de  2 iunie  2010, intimata-reclamantă în calitate de Secretar General al Guvernului a aprobat ca termenul de atribuire a spațiului să fie extins de la 1 la 5 ani. Astfel, se susține că prin aprobarea Notei R.A.A.P.P.S. și a prelungirii termenului de atribuire a spațiului, intimata-reclamantă, în calitate de Secretar General al Guvernului, a acționat cu încălcarea prevederilor legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, încălcând obligația prevăzută de art.72 din Legea nr.161/2003 și participând la luarea unor decizii care au adus un folos material pentru soțul său, președintele asociației și membru fondator. Se menționează că în mod eronat instanța de fond a apreciat că nu a rezultat care este avantajul material procurat soțului reclamantei întrucât este evident că în absența aprobării date de aceasta, asociația nu ar fi putut închiria spațiul pe o perioadă de 1 an extinsă la 5 ani, nu ar fi putut face dovada existenței unui spațiu pentru a se înregistra și ar fi fost obligată să suporte diferența dintre cuantumul chiriei pe care ar fi fost obligată asociația să o plătească pentru închirierea spațiului necesar înregistrării de pe piața imobiliară liberă pe o perioadă de 5 ani și cuantumul chiriei stabilită de R.A. A.P.P.S. prin contractul de închiriere, fiind de notorietate că R.A. A.P.P.S. practică chirii mult mai scăzute. Invocând ca temei legal al recursului și dispozițiile art.304 pct.8 C.pr. civ., recurenta susține că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.   Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind sentința recurată ca legală și temeinică. Se arată, în esență, că susținerile recurentei din calea de atac nu se regăsesc în raportul de evaluare contestat și pentru care nu sunt administrate probe la dosar, încercându-se astfel reformarea și completarea actului administrativ contestat. Se menționează că A.N.I. nu a reușit să demonstreze cu probe certe, verosimile, existența conflictului de interese, așa cum este reglementat de art.70 și 72 din Legea nr.161/2003, iar sintagma „avantaj” nu este cuprinsă în definiția legală a conflictului de interese care se referă la interes personal de natură materială sau folos material personalin. În concret, intimata-reclamantă susține că nu s-a făcut dovada existenței unui interes personal de natură patrimonială, condiție imperativă pentru a se reține conflictul de interese conform dispozițiilor art.70, 72 din Legea nr.161/2003. Se susține că asociația căreia i-a fost închiriat spațiul cu aprobarea sa nu are scop patrimonial, nu are patrimoniu comun cu cel al soțului său și în caz de desființare patrimoniul acesteia nu se împarte între membrii fondatori, conform art.22 din Statut, Codului civil și O.G. nr.26/2000, iar chiria stabilită a fost calculată în mod similar cu toate asociațiile și fundațiile care aveau spații de la R.A.A.P.P.S., în condiții legale. Prin urmare, nu se poate reține un folos, un beneficiu material determinat în favoarea soțului său și care să se fi produs ca o consecință a actelor sale. Intimata-reclamantă a formulat și note scrise prin care a reiterat argumentele din cuprinsul întâmpinării și a depus la dosar înscrisuri referitoare la practica A.N.I. și la aspectele învederate. Instanța de recurs apreciază că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9, în condițiile art.3041 C.pr. civ., potrivit căruia „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii” este fondat. Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prevăzută la pct.1 al prezentei decizii, reclamanta a formulat contestație împotriva Raportului de evaluare nr.2277/G/II din 16.01.2012 prin care s-a reținut că A.D.N. nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese, întrucât prin adresa nr.10506 din 21.05.2010 emisă de Secretariatul General al Guvernului a avizat Nota Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” nr.5968 din 21.05.2010 având ca obiect atribuirea spațiului de 105,2 m.p. situat la parterul imobilului din str. M.B., pentru o perioadă de 1 an, Asociației „CPSDF”. De asemenea, prin adresa nr.10506 din 2.06.2010 emisă de Secretariatul General al Guvernului s-a aprobat extinderea termenului de atribuire de la 1 an la 5 ani, pentru același spațiu aparținând Asociației CPSDF, asociație condusă de T.A., soțul intimatei, aceasta participând în acest fel la luarea unor decizii care au produs un folos material acestuia, încălcând astfel dispozițiile art.70 și 72 din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Prin contestația formulată s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a acestui raport de evaluare pentru argumentele arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, anularea acestuia, motivat de faptul că nu a fost dovedit folosul material, condiție pentru a se reține existența conflictului de interese, conform art.70, 72 din Legea nr.161/2003. Prin sentința nr.3526 din 25.05.2012 a Curții de Apel București, S.  contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea reclamantei, anulându-se raportul contestat în cauză, reținându-se că nu a fost dovedit faptul că s-a produs un folos material pentru sine, pentru soțul sau rudele de gradul I, pentru a se reține existența conflictului de interese în ceea ce o privește pe reclamantă. Referitor la aspectele invocate de reclamantă în susținerea nulității absolute a raportului de evaluare, acestea nu au fost reținute a fi întemeiate de instanța de fond. Reclamanta nu a formulat recurs împotriva acestei sentințe, astfel că aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuție. Recursul formulat de A.N.I. vizează lămurirea problemei dacă în ceea ce o privește pe intimata-reclamantă se poate reține că nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese conform art.70 și 72 din Legea nr.161/2003. În concret, dacă a fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la un „interes personal de natură patrimonială”, respectiv „folos material pentru sine, pentru soțul său sau rudele de gradul I” pentru a se reține conflictul de interese în cauza dedusă judecății, în ceea ce o privește  pe reclamantă. Potrivit art.70 din Legea nr.161/2003 „prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative”. Articolul  72 din același act normativ, prevede că „persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, este obligată să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I”. Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că pentru a se reține existența conflictului de interese, trebuie îndeplinită condiția referitoare la „interesul personal de natură patrimonială” sau „folosul material” pentru sine, pentru soțul ori rudele sale de gradul I”. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că intimata-reclamantă în calitatea  sa de  Secretar General al Guvernului, a aprobat, prin adresa nr.10506 din 21.05.2010 Nota R.A. – A.P.P.S. nr.5968 din 21.05.2010 privind cererea de atribuire cu nr.5968 din 20.05.2010, către Asociația „CPSDF”, aflată în curs de dobândire a personalității juridice, a spațiului în suprafață de 105,20 m.p. situat la parterul imobilului din str. M.B., în vederea stabilirii sediului social al asociației. Este adevărat că în nota RA – APPS se menționa ca perioadă a atribuirii 5 ani. Adresa nr.20/10506 din 21.05.2010 semnată de reclamantă a fost anulată  prin adresa nr.20/10506 din 2.06.2010, emisă  tot de  reclamantă în calitatea  sa de  Secretar General al Guvernului, prin care s-a aprobat atribuirea spațiului asociației pe o perioadă de 5 ani. Însă contractul de  închiriere/locațiune cu nr. 301, a fost  încheiat  la 1 iunie  2010, pe o perioadă  de 5 ani, anterior aprobării. Necontestat este faptul că membru fondator și președinte al asociației este soțul reclamantei, T.A., care, potrivit actului constitutiv a adus ca aport în lei suma de 350 lei la constituirea patrimoniului social al acesteia. Aprobările pentru atribuirea spațiului au fost acordate și semnate de intimata-reclamantă în calitate de Secretar General al Guvernului, în condițiile în care,  potrivit  art. 1 alin.(2) din HG  nr. 60/2005  RA-APPS „este persoană juridică și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului, care îndeplinește față de aceasta atribuțiile legale prevăzute pentru ministerul de resort.” Potrivit dispozițiilor art.6 alin.(2) din H.G. nr.60/2005 privind organizarea și funcționarea R.A. – APPS, cu modificările și completările ulterioare, „atribuirea, în condițiile legii, către instituții publice care se autofinanțează, organizații sindicale, partide politice, fundații, asociații, cabinete de avocatură, birouri notariale, unități aparținând cultelor religioase, unități din domeniul presei sau edituri, a spațiilor pentru birouri și pentru alte destinații din imobilele ce se află în administrarea regiei, se face de către aceasta, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului”. De asemenea, conform  art. 6 alin.(4) din HG nr.60/2005 „Atribuirea, în totalitate sau în parte, a imobilelor, construcții și terenuri aflate în administrarea regiei, către alte persoane juridice decât cele prevăzute la alin. (1), se face pe bază de contracte de asociere, de închiriere, de prestări de servicii, încheiate potrivit legii, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului.” Deci, în raport de aceste dispoziții, atribuirea spațiului cât și  încheierea contractului de închiriere nu se putea realiza fără aprobarea Secretariatului General al Guvernului, respectiv reclamantei. Este adevărat că atribuirea se putea face, în condițiile legii, și către fundații sau asociații. Din înscrisurile de la dosar și de altfel, necontestat este faptul că la momentul acordării/semnării aprobării, asociația menționată nu dobândise personalitate juridică și deci nu se încadra în categoria subiectelor enumerate de art.6 alin.(2) din H.G. nr.60/2005 care puteau beneficia de atribuirea spațiilor deținute de R.A. – A.P.P.S., aprobarea intervenind la  2 iunie  2010, ulterior  încheierii contractului de  locațiune nr. 301 din  1 iunie 2010. Din cele expuse, este evident că, prin aprobarea dată de reclamantă în calitatea de Secretar General al Guvernului asupra cererii și notei de atribuire a spațiului la 21.05.2010, într-un termen foarte scurt, de o zi, respectiv aceeași zi, precum și în raport de faptul că această cerere a fost aprobată deși nu a fost formulată de unul din subiectele nominalizate de dispozițiile legale menționate anterior, iar  aprobarea din 2 iunie  2010 a intervenit  ulterior contractului de locațiune nr. 301 din  1 iunie  2010, asociației i-a fost facilitată astfel posibilitatea de a face dovada sediului în vederea obținerii personalității juridice, potrivit cerinței impuse de art.5 din O.G. nr.26/2000, în condiții avantajoase patrimonial, fiind de notorietate că R.A. – A.P.P.S. practică chirii mult mai scăzute decât cele de pe piața imobiliară liberă. Mai mult, aprobarea a vizat inclusiv posibilitatea de a se încheia contractul de închiriere, inclusiv plata chiriei la o dată nedeterminată ce era lăsată la libera apreciere, după dobândirea personalității juridice, fapt ce era în favoarea solicitantei. Este evident că deciziile reclamantei în acordarea aprobărilor în modalitatea reținută anterior au fost influențate de calitatea pe care soțul său o deținea în cadrul asociației și care participase cu un aport în numerar la constituirea patrimoniului acesteia, afectând imparțialitatea, respectiv atitudinea neutră la care aceasta era obligată în virtutea funcției deținute, de Secretar General al Guvernului. În acest context, se reține că există un interes personal de natură patrimonială prin faptul că un membru al familiei reclamantei, respectiv soțul său, implicat patrimonial, era membru fondator și președintele asociației ce a solicitat și a beneficiat de spațiul închiriat urmare a aprobării date de reclamantă, care deținea funcția de Secretar General al Guvernului, în condițiile reținute în raport de  înscrisurile  existente la dosar. Or, implicarea patrimonială a soțului său și acordarea aprobării închirierii spațiului de reclamantă asociației unde acesta avea calitățile menționate, în situațiile de fapt  expuse, confirmă inclusiv folosul material al soțului său. Reclamanta, în raport de dispozițiile art.72 din Legea nr.161/2003, avea obligația de a nu emite vreun act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice deținute care produce un folos material pentru soțul său. Prin aprobările date în maniera expusă, având ca obiect atribuirea spațiului menționat și vizat de asociația al cărei președinte și membru fondator era soțul său, implicat patrimonial, căruia evident i-a fost produs un folos material, a încălcat prevederile legale privind regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum este prevăzut de art.70 și 72 din Legea nr.161/2003. Prin urmare, față de toate considerentele expuse, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr. civ. este fondat, fiind nelegală și netemeinică hotărârea instanței de fond prin care a anulat Raportul de evaluare nr.2277/G/II din 16.01.2012 ce o privește pe reclamantă, cu interpretarea greșită a situației de fapt, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză. Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr. civ. a fost doar indicat și nu dezvoltat, astfel că în lipsa unor critici subsumate acestui motiv, soluția instanței de fond nu poate fi supusă controlului de legalitate al instanței de recurs. Față de cele reținute, în considerentele acestei decizii, instanța de recurs a apreciat că sunt nefondate toate susținerile intimatei-reclamante formulate în apărare. Practica recurentei-pârâte invocată nu prezintă relevanță în cauză, nefiind izvor de drept. În concluzie, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.(1) teza I C.pr. civ., art.20 din Legea nr.554/2004 cu modificările și aprobările ulterioare, a admis recursul recurentei, a casat sentința recurată și, rejudecând cauza, a respins acțiunea, actul administrativ atacat – Raportul de evaluare nr.2277/G/II din  16.01.2012 al  A. N. I. , fiind legal și temeinic[172].     Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava S.  a II-a Civila, de Contencios Administrativ și Fiscal, reclamantul L.G. a solicitat, în  contradictoriu cu pârâta    A. N. I. București, anularea Raportului de evaluare emis de pârâta  . In motivare, reclamantul a arătat ca prin lucrarea nr.XXX, pârâta   sustine ca s-a sesizat din oficiu la faptul ca el, în  calitate de deputat, nu ar fi respectat regimul juridic al conflictului de interese și incompatibilitatilor, intrucat a avizat Contractul de munca incheiat de Camera Deputatilor cu fratele sau, L.I., angajat în  functia de sofer la Biroul Parlamentar L.G.  In considerentele Raportului de evaluare, pârâta sustine că s-ar fi încălcat prevederile art. 70 și art.71 din Legea nr.161/2003, fără a aduce dovezi în  acest sens și în  urma unei evaluari care, desi a durat aproape 1 an ( 16.11.2010 – 07.11.2011 ), nu a depășit bariera superficialitatii.  A considerat ca false afirmatiile pârâtei potrivit cărora el ar fi propus angajarea și ar fi avizat contractul de muncă al „sotiei”, precum și Concluzia nr.l, privind angajarea fratelui sau în  functia de „expert” . A mai aratat ca dispozitiile art.70-79 din Titlul IV al Legii nr.161/2003, reglementeaza conflictul de interese pentru persoanele care ocupa functiile și demnitatile publice prevazute la art.72-79, între care nu se află și calitatea de deputat. Alte conflicte de interese sunt prevazute la art.99 – 1001 din Legea nr.161/2003 care nu se aplica, de asemenea, membrilor Parlamentului.  Astfel, norma juridică generală prevazută la art.70-71 nu se poate invoca făcând abstractie de normele juridice speciale prevazute la art.72-79 din Titlul IV al Legii nr.161/2003. De altfel, nici legea specială, Legea nr.96/2006 privind Statutul deputatilor și al senatorilor, nu reglementeaza pretinsul conflict de interese invocat de pârâta  . Formularea acuzatiilor privind pretinsul conflict de interese nu tine cont de cadrul legal în  vigoare cu privire la Biroul Parlamentar.  Potrivit prevederilor art.38 alin.(6) din Legea nr.96/2006 privind Statutul deputatilor și al senatorilor, în  cazul angajarii personalului birourilor parlamentare ale deputatilor, pe baza unui contract de munca pe durata determinată, încadrarea salariatilor se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputatilor, la propunerea deputaților în  cauză.  De asemenea, în  conformitate, cu prevederile art.26 alin.(8) din Regulamentul de organizare și functionare a serviciilor Camerei Deputatilor, publicat în  Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.922/14.11.2006, numirea în  functii a personalului la birourile parlamentare din circumscriptiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv. La avizarea Contractului de munca nr.3206 au fost respectate prevederile legale sus-mentionate, iar cerintele de legalitate au fost verificate de compartimentele de specialitate ale Camerei Deputatilor, prealabil emiterii Ordinului Secretarului General de numire în  functie a persoanei în  cauza.  Potrivit Regulamentului de organizare și functionare a Serviciilor Camerei Deputatilor, asigurarea conditiilor organizatorice, materiale și asistenta de specialitate pentru pregatirea și desfasurarea activitatii parlamentare este în  sarcina Secretariatului General, caruia ii revine și responsabilitatea de a incheia în  conditii legale contractele de munca ale personalului din circumscriptiile electorale. Ori, Secretarul General al Camerei nu a refuzat propunerea referitoare la angajarea d-lui L.I., evident pentru motivul ca nu a existat nici un impediment legal.  A mai sustinut ca în  mod tendentios pârâta   a invocat realizarea unui “folos material” în  suma de 31.402 lei, care reprezinta, în  realitate, remuneratia cuvenita pentru munca desfasurata, asa cum se prevede la art.159 alin. (1) și (2) din Codul Muncii, de un sofer, în  perioada ianuarie 2005 – februarie 2011, ceea ce corespunde unui venit mediu lunar net de 424 lei.  In fine, a mai invocat reclamantul, Hotararea privind interpretarea unitara a art.38 alin.(6) din Legea nr.96/2006 adoptata la data de 18.10.2011 de Comisia permanenta a Camerei Deputatilor și Senatului privind Statutul deputatilor și al senatorilor și publicata în  Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a II-a, nr.29/C/19.10.2011, apreciind ca în  cauza dedusa judecatii nu poate fi vorba despre un conflict de interese, impartialitatea și integritatea sa nefiind în  mod intemeiat și dovedit contestate. A solicitat admiterea contestatiei și anularea raportului de evaluare contestat, ca fiind nelegal și netemeinic.  In drept, a invocat prevederile Legii nr. 176/2010, ale Legii nr. 161/2003, ale Legii nr. 96/2006 și Hotararea din 18.10.2011 și ale Legii nr. 53/2003. Prin intampinare, pârâta   A. N. I.  a solicitat respingerea actiunii reclamantului ca nefondata și constatarea ca legala și temeinica a evaluarii efectuate de pârâta  , privind starea de conflict de interese în  care s-a aflat reclamantul, intrucat a propus angajarea fratelui sau și a avizat contractul individual de munca al acestuia în  cadrul Biroului Parlamentar – Circumscriptia electorala nr. XX Suceava, incalcand astfel prevederile Legii nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în  exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice și în  mediul de afaceri, prevenirea și sanctionarea coruptiei.  A apreciat, ca neintemeiate, apararile reclamantului privind legalitatea incheierii contractului individual de munca, prin care fratele sau a fost angajat în  cadrul Biroului Parlamentar – Circumscriptia electorala nr.XX Suceava.  A aratat ca la data de 15.11.2010, în  temeiul art. 12 alin.(1) și alin.(2) lit. b} din Legea nr. 176/2010 privind Integritatea în  exercitarea functiilor și demnitatilor publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind infiintarea, organizarea și functionarea Agentiei Nationale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, Agentia Nationala de Integritate s-a sesizat din oficiu în  lucrarea nr. XXX ca urmare a publicarii unui articol dintr-un ziar, cu privire la faptul ca reclamantul, deputat în  Parlamentul Romaniei, nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese și al incompatibilitatilor.  Astfel, în  scopul verificarii aspectelor semnalate, în  temeiul dispozitiilor art. 8, art. 10 lit. a) , b, e și f din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în  exercitarea functiilor și demnitatilor publice, pentru modificarea și completarea Legii nr.144/2007 privind infiintarea, organizarea și functionarea A. N. I. , precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative s-a procedat la informarea reclamantului cu privire la declansarea procedurii de evaluare a regimului juridic al incompatibilitatilor și a conflictului de interese, în  perioada în  care acesta a exercitat demnitatea de deputat în  Parlamentul Romaniei. Aceasta informare s-a efectuat prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, inregistrata la  A. N. I. sub nr. 91707/G/II/22.12.2010, scrisoare pe care aceasta a primit-o de la oficiul postal la data de 29.12.2010, asa cum rezulta din confirmarea de primire semnata de destinatar.  In temeiul art. 15 alin 1 din Legea nr. 176/2010, s-au solicitat documente și informatii nepublice de la institutii și autoritati publice ce le detin și care sunt necesare desfasurarii activitatii de evaluare, comparativ cu cele cuprinse în  declaratiile de avere și de interese, depuse de dl. L.G. în  perioada 2008 și pana în  prezent. Datele solicitate au fost transmise în  termenul prevazut de lege.  Urmare a analizarii datelor și documentelor primite s-a conturat existenta unor indicii referitoare la incalcarea legislatiei în  materia conflictelor de interese în  sensul prevazut de art.70 și a dispozitiilor art. 2531 C. pen., prin propunerea de angajare a fratelui sau și avizarea contractului de munca al acestuia. A sustinut pârâta că prin solicitarea adresata Secretariatului General al Camerei Deputatilor de incadrare în  munca a fratelui acestuia, în  functia de sofer, în  cadrul Biroului parlamentar al reclamantului, în  calitate de deputat, și prin incheierea contractului individual de munca nr.3206, avizat și de catre reclamant au fost incalcate prevederile art. 70, 71 și 72 din Legea nr. 161/2003, reclamantul avand un interes personal în  ceea ce priveste angajarea fratelui sau.  De asemenea, prin Contractul individual de munca nr.x/30.12.2004, precum și cel incheiat sub acelasi numar la data de 30.12.2008 reclamantul a propus și a avizat angajarea fratelui sau L.I., pe postul de sofer în  cadrul Biroului parlamentar personal. Veniturile obtinute de dl. L.I. din activitatile prevazute în  contractul individual de munca nr. 3206/30.12.2004, precum și cel incheiat sub acelasi numar la data de 30.12.2008, în  perioada ianuarie 2005 – 07.03.2011, au fost în  cuantum net de 31.402 lei. In fine, a invocat pârâta   și prevederile art.25 alin. (1) și 2 din Legea nr.176/2010. Prin sentinta nr.29 din 26.01.2012, Curtea de Apel Suceava – Sectia a II-a Civila, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis actiunea și a anulat Raportul de evaluare intocmit de Agentia Nationala de Integritate, retinand urmatoarele: Reclamantul L.G. a supus controlului de legalitate raportul de evaluare din data de 7.11.2011 intocmit de Agentia Nationala de Integritate prin care la capitolul IV “CONCLUZII“ s-a constatat ca nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese, intrucat a propus angajarea fratelui sau, domnul L.I. I. în  functia de expert la Biroul parlamentar și a avizat contractul individual de munca al acestuia, incalcand astfel prevederile Legii nr. 161/ 2003.  Prin punctul III al raportului de evaluare s-a retinut de catre emitenta ca reclamantul a incalcat legislatia în  materia conflictelor de interese prevazuta de art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în  exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice și în  mediul de afaceri, prevenirea și sanctionarea coruptiei. A retinut  A. N. I. ca,   potrivit principiilor enuntate în  art. 70 și art. 71 din actul normativ menționat, persoanele care dețin funcții publice sunt obligate sa manifeste o atitudine neutra și imparțială față de interesele lor de orice natură, acestor persoane fiindu-le interzis sa abuzeze în  orice fel de pozițiile pe care le dețin și sa obțină anumite beneficii pentru ei, rudele sau alte persoane, în  considerarea funcției lor.  Se retine în  continuare ca, prin propunerea angajării și avizarea contractului individual de munca al fratelui sau, reclamantul nu a manifestat o atitudine neutra, imparțială și obiectiva fata de interesele patrimoniale ale sale și ale familiei sale. Pentru soluționarea cauzei, Curtea a reținut ca, instituirea regimului incompatibilităților și conflictului de interese în  exercitarea demnităților și funcțiilor publice reprezintă restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți prevăzute în  Constituție.   Conform dispozițiilor din art. 53 din legea fundamentala, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți este posibila numai prin lege și numai daca se impune pentru situațiile expres prevăzute în  acest articol.  Fiind instituite cu titlu de excepție, dispozițiile prin care se reglementează conflictul de interese sunt de stricta interpretare și aplicare.  Din lecturarea Legii nr.161/2003 rezulta ca în  materia conflictului de interese nu exista nici o dispoziție care sa se refere la deputați sau senatori. Lipsa reglementarii a fost adesea criticata de analiștii politici care au susținut ca o asemenea omisiune nu ar fi întâmplătoare. Cu toate acestea nici prin actele normative ulterioare care au completat și modificat legea de baza nu au fost enumerate situațiile în  care deputații sau senatorii se afla în  conflict de interese.  Constituind restrângeri ale exercițiului unor drepturi civile, situațiile în  care o persoana se afla în  conflict de interese nu se poate face numai în  baza principiilor generale prevăzute în  art. 70 și 71 din Legea nr.161/2003, fără ca dispozițiile legale sa prevadă situațiile în  care deputații și senatorii sunt în  conflict de interese. Extinderea interpretării legii și aplicarea ei la persoane care ocupa funcții de demnitate publica fără o prevedere expresa constituie un exces de putere în  sensul art. 2 alin. 1 lit. n din Legea 554/2004, adică o exercitare a dreptului de apreciere al  A. N. I. prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.  Interpretarea data de pârâta   dispozițiilor art. 70 și 71 din Legea nr.161/2003 și extinderea lor la alte categorii de demnitari decât cele la care legea se refera expres constituie și o încălcare a dispozițiilor art. 10 din Noul cod civil, cu aplicabilitate generala în  materia drepturilor civile. Acest articol interzice analogia și dispune ca “Legile care deroga de la o dispoziție generala, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplica numai în  cazurile expres și limitativ prevăzute de lege .” Manifestarea excesului de putere justifica acțiunea reclamantului în  contencios administrativ, astfel încât în  temeiul art. 8 alin. 1 și art. 18 alin. 1 din Legea 554/2004, Curtea a admis acțiunea și a anulat raportul de evaluare întocmit de pârâtă și supus controlului de legalitate în  prezenta cauza[173].   PRONUNȚAREA UNEI HOTĂRÂRI PREALABILE. VARIANTA PRIVITOARE LA RAPORTURILE COMERCIALE. INFRACȚIUNEA DE CONFLICT DE INTERESE   Prin Decizia nr. 6/2017[174],  I. C. C. J.  a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara – S.  penală în Dosarul nr. 9.694/55/2015 și a stabilit că fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 603/ 2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei și indiferent de data raporturilor comerciale.        Curtea Constituțională  precizase ca moment al incidenței neconstituționalității data de 1 octombrie 2011, spre deosebire de perioada anterioară în care textul a respectat exigența previzibilității, întrucât sintagma “raport comercial” era definită atât în Codicele de comerț din 1887, cât și în Codul comercial Carol al II-lea, acte normative care au fost abrogate ca urmare a intrării în vigoare a Codului civil, începând cu data de 1 octombrie 2011.     Astfel, Curtea Constituțională a statuat că până la data de 1 octombrie 2011 sintagma “raporturi comerciale” a respectat exigența previzibilității, iar după această dată nu mai este respectată. Faptele comise până la data de 1 octombrie 2011 rămân incriminate, indiferent de încadrarea juridică a acestora în dispozițiile art. 2531 C. pen. anterior sau în dispozițiile art. 301 din Codul penal în vigoare, iar efectele pentru viitor sau pentru cauzele pendinte constau în excluderea din tipicitatea infracțiunii a sintagmei “raport comercial”.     Deci nu este vorba de o dezincriminare, efectele deciziei Curții Constituționale aplicându-se pentru viitor, pentru cauzele aflate pe rol și cele pendinte, iar după momentul 1 octombrie 2011 sancțiunea ar fi aceea a înlăturării din tipicitatea infracțiunii a sintagmei de “raport comercial”. Prin Sentința penală nr. 1.376 din data de 16 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 9.694/55/2015, Judecătoria Arad, în baza art. 2531 alin. (1) din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969 și în condițiile art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul A.A.N.M. la pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, în regim de detenție, pentru săvârșirea a 11 infracțiuni de conflict de interese.     Sub aspectul situației de fapt, instanța de fond a reținut, în esență, că inculpatul A.A.N.M., primar și ordonator de credite al Orașului C. și ordonator de credite al Casei de Cultură C.: a atribuit în mod direct și a semnat mai multe contracte publice și a aprobat efectuarea mai multor plăți, în condițiile în care anterior a beneficiat de foloase materiale din partea societății comerciale cu care a semnat contractul și în condițiile în care au existat relații comerciale între aceasta și societatea al cărei asociat și administrator era inculpatul sau în condițiile în care anterior au existat relații comerciale între inculpat, ca persoană fizică, și societatea respectivă.     În privința efectelor unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei norme de incriminare, în considerentele Deciziei nr. 18 din 27 septembrie 2016[175], Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că “dezincriminarea faptei prevăzute în art. 6 din Legea nr. 241/2005 ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 363 / 2015 exclude existența concordanței dintre fapta concretă și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare cuprinsă în art. 2801 din Legea nr. 31/1990. Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reamintește prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale, potrivit cărora efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 4 din Codul penal, în situația în care fapta anterioară nu este incriminată, nu poate subzista scopul sustragerii de la urmărirea penală, întrucât nu se poate efectua urmărirea penală a unei fapte neincriminate. Asemănător, nici atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii unei excepții de neconstituționalitate și al constatării neconstituționalității normei.”     Constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.     Rezultă, așadar, că neconstituționalitatea sintagmei “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. pen., constatată prin Decizia Curții Constituționale nr. 603 / 2015, are ca efect restrângerea conduitelor incriminate prin textul de lege menționat, cu consecința excluderii din sfera ilicitului penal a variantei normative constând în “fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale”.     Cauza care a generat chestiunea de drept în discuție se referă la infracțiunea de conflict de interese comisă sub incidența Codului penal anterior, în condițiile în care “atât actul sau decizia funcționarului public, cât și raporturile comerciale cu beneficiarul au avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil” (subl. ns. –D. C. ).     La data de 1 octombrie 2011, moment în raport cu care a fost circumscrisă lipsa previzibilității sintagmei “raport comercial”, era în vigoare Codul penal din 1969, conflictul de interese fiind incriminat prin dispozițiile art. 2531 alin. 1, text de lege în vigoare din august 2006.     Condițiile de incriminare ale infracțiunii de conflict de interese din art. 2531 alin. 1 din Codul penal anterior au fost preluate integral în noua incriminare din art. 301 C. pen., așadar, fapta continuă să fie incriminată în Noul Cod penal, având corespondent în noua reglementare.     Comparând cele două texte din legi succesive care incriminează conflictul de interese, se constată că sunt identice din perspectiva faptului că ambele conțin ca element al incriminării sintagma “raporturi comerciale”.     În situația tranzitorie generată de succesiunea în timp a legii penale se pune problema dacă dezincriminarea parțială generată de declararea neconstituționalității sintagmei “raporturi comerciale” are efect doar asupra faptelor comise după data la care această sintagmă și-a pierdut înțelesul normativ, respectiv 1 octombrie 2011, sau are efect și asupra faptelor comise anterior acestei date, când sintagma avea un înțeles normativ determinat.     În acest context, cu referire la legea penală de dezincriminare, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reține că potrivit art. 4 teza I C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, iar în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, dispozițiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.     Totodată, Înalta Curte reamintește că dezincriminarea operează retroactiv, indiferent de data săvârșirii faptei, atât în cazul în care privește toate variantele de incriminare, cât și în cazul în care privește o anumită variantă de incriminare. Prin urmare, în ipoteza în care o variantă este dezincriminată, ca efect al unei decizii de constatare a neconstituționalității, dezincriminarea operează retroactiv indiferent dacă fapta a fost săvârșită în varianta respectivă sub imperiul Codului penal anterior sau sub imperiul noului Cod penal.     În concluzie, în cazul conflictului de interese, în varianta privitoare la raporturile comerciale, dezincriminarea ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 603/2015 operează retroactiv indiferent dacă fapta a fost săvârșită sub imperiul Codului penal anterior sau sub imperiul noului Cod penal ori dacă fapta a fost săvârșită anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, când noțiunea de raporturi comerciale avea un sens bine determinat[176].   Fapta funcționarului public, având atribuții referitoare la emiterea avizelor sau a autorizațiilor privind securitatea la incendiu, de a întocmi pentru agenți economici privați documentația necesară emiterii acestor avize ori autorizații, în scopul obținerii unor sume de bani necuvenite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar fapta aceluiași funcționar public, de a participa, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, la luarea deciziei de emitere a avizului sau a autorizației privind securitatea la incendiu, pe baza documentației întocmite de funcționarul public în schimbul unor sume de bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută în art. 2531 C. pen.  [177]    Prin sentința nr. 92 din 1 iulie 2010 a Curții de Apel Bacău, S.  penală, cauze minori și familie, s-a dispus, între altele, în baza art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., condamnarea inculpatei R.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare.           În baza art. 2531 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare.                În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe durata termenului de încercare.             Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Inculpata R.C. a fost salariată a societății comerciale G.T., în perioada 22 aprilie 1996 – 14 decembrie 2007, ca inginer proiectant, calitate în care a desfășurat activitatea de proiectare instalații, rețele și echipamente, construcții civile, industriale și edilitare, inculpata specializându-se în întocmirea documentației necesare pentru obținerea de către clienții societății a avizelor ori autorizațiilor de securitate la incendiu pentru diferite imobile. La 15 decembrie 2007 inculpata a fost încadrată la Inspectoratul pentru Situații de Urgență al județului, cu gradul de căpitan și a fost repartizată ca ofițer specialist I la Compartimentul de avizare/autorizare din această instituție. Din acest moment inculpata a avut calitatea de funcționar public, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999 privind statul funcționarilor publici (art. 49 – Funcționarii publici au obligația să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii) și ale Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (art. 70, art. 71, art. 79, art. 80, art. 94 – 98). Categoriile de construcții și amenajări care se supun avizării și/sau autorizării privind securitatea la incendiu sunt prevăzute în art. 1 din H. G. nr. 1739/2006, iar conform prevederilor art. 2 din același act normativ, pentru aceste clădiri proiectanții sunt obligați să elaboreze scenariul de securitate la incendiu. Atribuțiile inculpatei R.C. constau în verificarea documentațiilor depuse de solicitanți, ce îi erau repartizate de adjunctul inspectorului șef, lt. col. F.C., întocmirea unui referat cu concluziile rezultate și cu propunerile privind emiterea ori respingerea motivată a avizului ori a autorizației, referat ce se verifica de șeful Compartimentului de avizare/ autorizare, col. Ț.D., după care se viza de lt. col. F.C. și se aproba de șeful inspectoratului, general de brigadă S.M., care semna și avizul ori autorizația întocmite de inculpată. Determinată de nevoi financiare care depășeau nivelul de salarizare ca funcționar public și favorizată de împrejurarea că, odată cu încadrarea la I.S.U.J. B. , la societatea comercială G.T. rămăsese descoperită activitatea specializată în întocmirea documentațiilor pentru obținerea avizelor/autorizațiilor de securitate la incendiu, inculpata R.C. a continuat să întocmească astfel de lucrări sub semnătura altor proiectanți din cadrul societății comerciale G.T., lucrări ce îi erau asigurate de inculpatul V.V. (condamnat în cauză), directorul executiv al acestei firme. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând hotărârea primei instanțe, atât prin prisma criticilor formulate, cât și conform art. 3856 alin. (3) C.pr.pen. , sub toate aspectele de fapt și de drept, apreciază că aceasta este legală și temeinică. Ca prim aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, pentru a se putea dispune achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. , ar trebui ca faptele să nu existe în materialitatea lor, dar în speță nimeni nu a contestat întocmirea scenariilor de securitate la incendiu. Așa cum s-a subliniat și de către instanța de fond, materialul probator administrat în cauză a condus la reținerea vinovăției inculpatei în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată. Inculpata nu a recunoscut faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, arătând că doar a realizat o consultanță gratuită, dar aceste susțineri sunt contrazise de probe, în principal de conținutul convorbirilor telefonice. În mod corect, prima instanță a reținut, cu referire la inculpata R.C., că aceasta este funcționar public în sensul art. 147 C. pen., având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și art. 20 din H. G. nr. 1492/2004 privind principiile de organizare, funcționarea și atribuțiile serviciilor de urgență profesioniste, în baza cărora inculpata, în funcție de gradul militar și de atribuțiile de control, este învestită cu exercițiul autorității publice. Conform fișei postului inculpatei, aceasta are în atribuții executarea de controale la unitățile de proiectare pentru verificarea proiectelor, obiectivelor etc. Atribuțiile de a verifica documentațiile P.S.I. întocmite de proiectanți pentru eliberarea avizelor ori a autorizațiilor presupun sarcini de control, în sensul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 asupra proiectanților ce funcționează ca agenți economici privați. În privința infracțiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ce este una de pericol, textul de incriminare nu cere realizarea efectivă a foloaselor necuvenite. În cauză, inculpata R.C. a săvârșit faptele, întrucât urmărea obținerea unor astfel de foloase și, în unele cazuri, aceasta le-a realizat. Pentru aceste motive, fapta sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma continuată prevăzută în art. 41 alin. (2) C. pen., compusă din 23 de acte materiale, corespunzător scenariilor prezentate la punctele 1 – 23. Din cele opt lucrări pentru care a rezultat din probele coroborate realizarea unor foloase materiale de către inculpata R.C., un număr de 7 astfel de documentații i-au fost supuse verificării în exercitarea atribuțiilor de serviciu: documentația pentru emiterea avizului Bisericii Romano-Catolice și casei parohiale; documentația pentru emiterea avizului grădiniței din Cartierul N.; documentația pentru emiterea avizului grădiniței din strada O.; documentația pentru emiterea avizului Pensiunii societății comerciale F.H.; documentația pentru emiterea avizului Showroom Dacia; documentația pentru emiterea avizului Pensiunii M. din comuna O.; documentația pentru emiterea avizului privind alimentarea cu apă a satelor comunei C. În cazul acestor lucrări, inculpata a săvârșit și infracțiunea de conflict de interese în formă continuată, prevăzută   de art. 2531 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., compusă din șapte acte materiale. În actul îndeplinit de inculpata R.C. cu privire la fiecare din aceste lucrări, respectiv referatul cu concluziile rezultate în urma verificării documentelor pentru avizarea/autorizarea privind securitatea la incendiu, aceasta a formulat aprecieri și propuneri, analizate de șeful de compartiment, vizate de adjunctul inspectorului șef, pentru ca în final aprobarea referatului să se realizeze de șeful inspectoratului, care semna și avizul ori autorizația. Inculpata R.C. a participat astfel, în sensul art. 2531 C. pen., la luarea deciziei de emitere a avizului/autorizației de securitate la incendiu, referatul său fiind esențial în formarea deciziei inspectorului șef. Este de precizat că, în aceste șapte cazuri, decizia a fost de emitere a avizului ori autorizației, însă, în practica acestor organe de control, există și cazuri în care cererile se resping ca urmare a neîntrunirii unor condiții impuse de diverse norme din domeniu, astfel încât documentațiile trebuie refăcute. Consecința unor astfel de „negații”, cum se numesc uzual în domeniu, este întârzierea solicitanților în realizarea altor interese legitime. Există, astfel, riscul expirării valabilității certificatului de urbanism ori întârzierea în darea în folosință a unor obiective economice. Tocmai calitatea oficială a inculpatei R.C. prezenta garanția atât a specializării în întocmirea documentațiilor, cât și a facilitării obținerii avizelor ori a autorizațiilor și era de natură să-i asigure un loc privilegiat în mediul agenților care activează în proiectare. În cauză este îndeplinită și cerința infracțiunii prevăzute în art. 2531 alin. (1) C. pen., întrucât prin decizia de emitere a avizului ori a autorizației de securitate la incendiu, la luarea căreia a participat, s-a realizat indirect folosul urmărit de inculpata R.C. Se observă, astfel, că pentru cele șapte documentații indicate, plata serviciilor inculpatei s-a realizat concomitent ori ulterior emiterii avizului ori a autorizației, acestea fiind intercondiționate. Caracterul necuvenit la foloaselor rezultă din dispozițiile art. 79 alin. (1) lit. c) și art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 referitoare la conflictul de interese și incompatibilitățile funcționarilor publici[178].   Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. din 03 august 2011 din în dosarul nr. 114/D/P/2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpaților: 1 C.D.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC P. SA), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzut de art. 263 alin. (1) și (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC B. SRL), complicitate la delapidare prevăzut de art. 26 raportat la art. 2151 alin. (1) C. pen. (referitor la sumele de bani identificate și primite prin SC B. SRL de la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzută de art. 263 alin. (1) și (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U. SA), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (referitor la SC M.S. SRL), fals în declarații prevăzut de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (  corespondent în Noul Cod penal: art. 35  noul C. pen. ) (declarațiile de avere și interese sumele primite de la SC P. SA, SC M.S. SRL, mașina folosită, interesele din firmele de unde obținea foloase, inclusiv SC B. SRL), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 2. D.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzută de art. 263 alin. (1) și (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), fals în declarații prevăzut de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (  corespondent în Noul Cod penal: art. 35  noul C. pen. ) (declarațiile de avere și interese), omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzute de art. 263 alin. (1) și (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U. SA) totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 3. S.M.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b), d) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevențele calculate la SC P. SA și activitățile derulate prin SC E. SRL), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (sume de bani și alte foloase primite de la L.A.), favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzut de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ( corespondent în Noul Cod penal: art. 35  noul C. pen. ) (constatările de la SC E. SRL și SC P. SA), fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 35  noul C. pen. ) (declarațiile de avere și interese), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 4. I.D.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevențele calculate la SC P. SA și activitățile derulate prin SC E. SRL), conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen., favorizarea infractorului prevăzut de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzut de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 35  noul C. pen. ) (constatările de la SC E. SRL și SC P. SA), fals în declarații prevăzut de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 35  noul C. pen. ) (declarațiile de avere și interese), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Prin sentința penală nr. 148/2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 1215/57/2011, au fost condamnați inculpații A.L., A.E., G.A.M., C.M.E., P.O.I. și B.D. la pedeapsa închisorii, pedepsele fiind suspendate sub supraveghere, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 3201 C.pr.pen. Instanța a reținut că pericolul concret pentru ordinea publică s-a diminuat prin trecerea timpului, iar pericolul pentru influențarea anchetei nu mai subzistă, prin luarea depozițiilor persoanelor implicate și realizarea tuturor verificărilor cerute de circumstanțele cauzei, neexistând în realitate un risc de ascundere a dovezilor și influențarea martorilor în acest moment. Inculpații sunt în detenție preventivă din luna mai 2011, de aproximativ 8 luni. Ținând cont de complexitatea cauzei, de diligenta specială a organelor judiciare, de stadiul procedurilor, instanța a apreciat că durata rezonabilă a arestării preventive a fost depășită, iar motivele invocate de autorități pentru menținerea detenției preventive nu au fost completate cu elemente factuale concrete, convingătoare și pertinente referitoare la necesitatea menținerii măsurii arestării preventive. A mai reținut că atunci când se decide cu privire la menținerea arestării preventive, instanțele sunt obligate să ia în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative pentru a asigura prezența persoanei respective la proces (C.E.D.O. cauza V c   Serbiei), această posibilitate putând fi evaluată încă din primele faze ale arestării (C.E.D.O. cauza Mc.Kay   c  Regatului Unit). Instanța a apreciat că, ținând seama de nivelul de instrucție și educație al inculpaților, de lipsa antecedentelor penale, de împrejurarea că aceștia au fost suspendați din funcție, este suficientă luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara față de inculpați, impunerea obligațiilor față de inculpați fiind de natură a asigura buna derulare a cercetării judecătorești, cu atât mai mult cu cât în cazul nerespectării obligațiilor se va lua față de inculpați măsura arestării preventive. Având în vedere considerentele mai sus, în temeiul art. 139 alin. (1) C.pr.pen.  instanța a apreciat că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și, pe cale de consecință, a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaților cu măsura obligării de a nu părăsi țara. Împotriva încheierii sus-menționate, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., solicitând casarea încheierii atacate, referitor la dispoziția de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara, pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii. Înalta Curte constată că recursul parchetului este fondat. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că prima instanță a apreciat, în mod greșit, că în cauză temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat și că sunt întrunite condițiile pentru luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpați. Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C.pr.pen. În cauză, se constată că temeiurile care au stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzute de art. 148 lit. b) și f) C.pr.pen.  pentru inculpații C.D.N., D.I. și S.M.I. și art. 148 lit. f) C.pr.pen.  pentru inculpatul I.D.I., subzistă și în prezent. Instanța trebuia să constate că sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege sus-menționat: inculpații au săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și că subzistă pericolul zădărnicirii aflării adevărului. Referitor la primul temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in  concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. În prezent, cauza se află în faza procesuală a judecății în primă instanță, cercetarea judecătorească fiind la început, astfel că există un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal, pentru următoarele considerente: Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor săvârșite de inculpați (sprijinire a unui grup infracțional nestructurat, complicitate la evaziune fiscală, conflict de interese, favorizarea infractorului, omisiunea sesizării organelor judiciare, fals în declarații), reflectat de modalitatea în care se reține că le-au săvârșit și de calitatea inculpaților, pentru care au fost trimiși în judecată și pentru care nu s-a pronunțat încă o hotărâre în primă instanță, precum și de faptul că cercetarea judecătorească este la început, lăsarea inculpaților în libertate ar putea crea atât riscul de influențare a probatoriului în cauză, precum și ca aceștia să repete asemenea fapte. Înalta Curte de Casație și Justiție admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., împotriva încheierii din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, S.  penală, pronunțată în dosarul nr. 960/57/2011, privind pe intimații inculpați C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. Casează parțial încheierea atacată și, rejudecând, respinge, ca neîntemeiate, cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpaților C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara[179].       Curtea de Apel Ploiești, S.  penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința penală nr. 89 din 30 iunie 2010 pronunțată în Dosar nr. 508/42/2010 a dispus ca nefondată plângerea în baza art. 2781 C.pr.pen.  formulată în calitate de persoană vătămată de petenta C.F. menținând rezoluția din 19 ianuarie 2010 dată în Dosar nr. 136/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești – confirmată la controlul administrativ-jurisdicțional ulterior prevăzut de art. 278 C.pr.pen.  conform rezoluției nr. 201/II-2/2010 din 29 martie 2010 a procurorului general al organului judiciar amintit – prin care a fost dispusă soluția de neîncepere a urmăririi penale în temeiul art. 228 alin. (4) raportat  la art. 10 lit. f) C.pr.pen.  [„lipsește o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii” în speță pretinsa faptă ilicită fiind comisă anterior incriminării sale ca infracțiune] față de numitul B.C. funcționar al biroului urbanism din cadrul Primăriei oraș S.  județul Prahova sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. În fapt, s-a susținut că soluția adoptată de cei doi procurori este nelegală și netemeinică, deoarece chiar dacă fapta a fost săvârșită în anul 2003, noțiunea de conflict de interese ca și incompatibilitatea funcțiilor de funcționar public la biroul de urbanism-cadastru din cadrul unei primării și prestarea de activitate de persoană fizică autorizată de oficiul de cadastru județean, de către același funcționar public, erau reglementate și sancționate potrivit Statutului funcționarului public în vigoare. Ca urmare, dovedindu-se că în calitate de funcționar public la Biroul de Urbanism – Cadastru din cadrul Primăriei S. , județul Prahova, contrar normelor statutare, intimatul B.C. a prestat și activitate de persoană fizică autorizată de Oficiul de Cadastru Județean, chiar pe raza orașului S. , ajungând să-și aprobe în prima calitate, lucrarea executată de el în cea de a doua calitate, nu există temei legal pentru împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale în sensul art. 228 alin. (4) teza I raportat   la art. 10 lit. f) C.pr.pen. S-a solicitat desființarea celor două acte procedurale și restituirea cauzei la parchet pentru continuarea cercetărilor și trimiterea în judecată pentru a răspunde penal pentru abuzurile comise la întocmirea documentației cadastrale privind imobilul din S. , județul Prahova, în calitate de persoană fizică autorizată de Oficiul de Cadastru Județean Prahova. În cauză s-a dispus atașarea Dosarului penal nr. 136/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în care s-au adoptat rezoluțiile atacate și s-au depus o serie de înscrisuri atât de persoana vătămată cât și de făptuitor, vizând aspectele de nelegalitate și netemeinicie detaliate în concluziile orale susținute în Ședința publică din data de 30 iunie 2010. Examinând plângerea formulată de petenta-persoană vătămată C.F., în raport de lucrările și materialul Dosarului nr. 136/P/2009, actele depuse ca înscrisuri noi în fața instanței de judecată și dispozițiile procedurale aplicabile în speță, rezultă că soluția de neîncepere a urmăririi penale față de intimatul B.C. pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese incriminată în art. 2531 C. pen. este legală, pentru motivele ce se vor expune în continuare: Prin plângerea adresată Președintelui României înregistrată sub nr. DRA/1/3126 din 17 februarie 2009, trimisă spre competentă soluționare Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova și respectiv Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, petenta C.F. a solicitat efectuarea de verificări inclusiv sub aspect penal față de intimatul B.C., funcționar public la Biroul Urbanism-Cadastru din cadrul Primăriei orașului S.  și care în această calitate a prestat pe raza localității respective în anul 2003 și activitate de persoană fizică autorizată de către Oficiul de Cadastru Prahova, aflându-se în conflict de interese. În fapt, s-a arătat că făptuitorul a realizat o documentație cadastrală cu încălcarea legii cadastrului, acceptând persoane să-i arate limitele imobilului și chiar să semneze, în fals, acte și anume declarația pe propria răspundere că bunul măsurat este proprietatea sa, declarația semnată de o persoană ce nu are calitate de vânzător ori curator al acesteia. Prin Ordonanța nr. 136/P/2009 din 13 aprilie 2009, pe baza actelor premergătoare efectuate procurorul sesizat cu instrumentarea cauzei a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul B.C., cercetat sub aspectul săvârșii infracțiunii de conflict de interese prevăzute  de art. 2531 C. pen., apreciindu-se că acțiunea nu poate fi pusă în mișcare în sensul art. 10 lit. d) C.pr.pen. , deoarece lipsește subiectul activ calificat ce întregește latura subiectivă din conținutul acesteia. S-a avut în vedere adresa din 2 aprilie 2009 eliberată de Primăria orașului S.  și din care a rezultat faptul că potrivit Dispoziției primarului nr. 267 din 2 februarie 2003 la data promulgării Legii nr. 278/2006 ce a incriminat infracțiunea de conflict de interese în sensul art. 2531 C. pen., făptuitorul nu mai avea calitatea de funcționar public. S-a apreciat că măsura dispusă de procurorul de caz este nelegală, față de împrejurarea că Dispoziția nr. 267 din 2 iulie 2003 emisă de Primarul orașului S.  și din care rezulta faptul că și după această dată intimatul B.C. a fost desemnat să îndeplinească atribuțiile ce-i revin Compartimentul Urbanism și amenajarea teritoriului din cadrul Primăriei orașului S. , deși s-a aflat la dosarul cauzei nu a fost analizată prin actul procedural atacat. Separat de aceasta, petenta C.F. a pretins că faptele nu au fost reținute corect pentru că este posibil ca Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești să se fi trimis numai un rezumat al petiției adresate instituției prezidențiale și nu întregul memoriu. Rezoluțiile adoptate de cei doi procurori sunt legale și temeinice iar starea de fapt reținută corespunde întocmai actelor premergătoare administrate la acest moment incipient al procesului penal și dispozițiilor legale ce condiționează începerea urmăririi penale numai în situația în care punerea în mișcare a acțiunii penale nu este împiedicată de constatarea incidenței vreunuia dintre cauzele de împiedicare înscrise sub art. 10 C.pr.pen. , între care și acela prevăzut sub lit. f), potrivit căruia legea penală nu retroactivează, deci nu se aplică faptelor care la data când au fost săvârșite nu erau prevăzute ca infracțiuni. În speță este de necontestat că actele materiale imputate intimatului B.C. pretins a fi comise în dubla calitate de funcționar public în cadrul Biroului de Urbanism și Cadastru la Primăria orașului S.  și persoană fizică autorizată de către Oficiul de Cadastru Prahova, inclusiv încălcarea incompatibilității privind conflictul de interese și având consecințe prejudiciabile pentru petenta-persoană vătămată C.F., se referă la întocmirea și avizarea în același timp a documentației cadastrale privind un imobil situat pe raza orașului S. , în data de 1 aprilie 2003. Prin urmare, obiectul actelor premergătoare instrumentate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești raportat la calitatea de funcționar public a făptuitorului și natura faptei sesizate, respectiv aceea prevăzute  de art. 2531 C. pen., îl constituie acțiuni ce ar putea fi raportate la atragerea răspunderii penale instituite prin promulgarea Legii nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea C. pen., publicată în M. Of. nr. 601 din 12 februarie 2006. Este real că o atare incompatibilitate se regăsește și în Legea nr. 161/2003, însă dispozițiile legale nu sunt aplicabile în cauză, deoarece s-a făcut dovada că prin declarația depusă la 19 iunie 2003 făptuitorul B.C. și-a îndeplinit obligația de încunoștințare a conducătorului autorității publice asupra conflictului de interese existent între cele două calități vizate, deci cu respectarea termenului de 60 zile cerut de art. 112 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. Nu este de neglijat nici conduita inconstantă adoptată de petentă, care prin declarația dată în fața Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte la data de 7 aprilie 2010 a precizat că documentația cadastrală în litigiu nu produce consecințe juridice asupra drepturilor sale, fapt ce o determină să nu mai solicite continuarea cercetărilor în cauză față de intimatul B.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor menționate și nici față de făptuitorul S.C., persoana care a semnat în fals, în numele și cu numele vânzătorului, declarația făcută pe proprie răspundere că bunul imobil măsurat este proprietatea sa. Deoarece fapta de conflict de interese, într-o formă apropiată de faptele reclamate de persoana vătămată C.F., a fost incriminată pentru prima dată în legislația română abia prin Legea nr. 278/2006, publicată în M. Of. nr. 601, Partea I din 12 iulie 2006 și intrată în, vigoare la 11 august 2006, rezultă că în mod legal prin rezoluțiile atacate s-a dispus neînceperea urmăririi penale, fiind incidente dispozițiile art. 228 alin. (4) teza II C.pr.pen. , care împiedică continuarea cercetărilor în această fază procesuală, atunci când punerea în mișcare a acțiunii penale cade sub incidența articolului 10 lit. f) din același cod, lipsind o condiție esențială pentru tragerea la răspundere penală. Împrejurarea că prin acțiunile exercitate până în prezent petenta nu a obținut o soluție favorabilă în fața instanțelor civile sesizate cu rezolvarea limitelor și condițiilor dobândirii proprietății asupra imobilului aflat pe raza orașului S. , față de cele ce preced, nu constituie suficient temei de natură a conduce la desființarea actelor procedurale adoptate de procuror și redeschiderea cercetărilor sub aspectele analizate.  Fapta de conflict de interese într-o formă apropiată de faptele reclamate de persoana vătămată C.F., a fost incriminată pentru prima dată în legislația română abia prin Legea nr. 278/2006, publicată în M. Of. nr. 601, Partea I din 12 iulie 2006 și intrată în, vigoare la 11 august 2006, rezultă că în mod legal prin rezoluțiile atacate s-a dispus neînceperea urmăririi penale, fiind incidente dispozițiile art. 228 alin. (4) teza II C.pr.pen. , care împiedică continuarea cercetărilor în această fază procesuală, atunci când punerea în mișcare a acțiunii penale cade sub incidența articolului 10 lit. f) din același cod, lipsind o condiție esențială pentru tragerea la răspundere penală[180].   Prin Sentința penală nr. 142 din 25 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 769/33/2011, s-a dispus în baza art. 2531 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen. și art. 3201 alin. (7) C.pr.pen.  condamnarea inculpatului D.V., primar al comunei Tiha Bârgăului la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese. Fapta inculpatului D.V., care, în calitate de primar al comunei Tiha-Bârgăului, jud. Bistrița-Năsăud, la data de 18 mai 2007 reprezentând Primăria Tiha-Bârgăului, a încheiat “contractul de servicii” cu SC B.A. SRL din Tureac, societate înființată la 7 martie 2007, cunoscând faptul că unic asociat și administrator a acestei societăți este fiul său, numitul D.A.V., cu scopul de a realiza în mod indirect un folos material pentru acesta din urmă, în sumă de 152.287,5 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzute      de art. 2531 din C. pen.  Așa cum a rezultat din probele administrate în cauză și chiar din declarația inculpatului, contractul a fost atribuit, în mod direct, societății de mai sus fără parcurgerea procedurilor prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Inculpatul D.V. a recunoscut că la data semnării contractului știa că societatea este deținută și administrată de fiul său, respectiv faptul că lucrările vor fi efectuate de fiul și de fratele său, dar cu toate acestea a considerat că această societate ar fi cea mai potrivită pentru efectuarea lucrării. Intenția frauduloasă a inculpatului de a avantaja propriul fiu este pe deplin dovedită dacă se ia în considerare că SC B.A. SRL a fost înființată cu două luni înainte de obținerea contractului, a dobândit mijloacele de producție pe baza unor contracte de comodat cu o lună înainte de încheierea contractului, iar lucrarea urma să fie prima executată de această societate. În sensul art. 31 din O.U.G. nr. 34/2006[181], contractul de servicii este considerat contract de achiziție publică iar potrivit art. 8 din același act normativ, este autoritate contractantă oricare organism al statului care acționează la nivel central, regional sau local. Potrivit art. 19 din actul normativ indicat, autoritatea contractantă are dreptul de a achiziționa direct produse, servicii sau lucrări în măsura în care valoarea achiziției estimată conform legii nu depășește echivalentul în lei a 15.000 euro. În caz contrar, autoritatea contractantă are obligația de a atribui contractul de achiziție publică prin aplicarea procedurilor de licitație deschisă sau licitație restrânsă. Valoarea estimată a contractului de achiziție publică trebuie să fie determinată înainte de inițierea procedurii de atribuire a contractului respectiv. În cauza de față, deși valoarea contractului s-a ridicat la suma de 152.287,5 RON, adică echivalentul sumei de aproximativ 42.000 – 43.000 euro (calculat la cursul de schimb din 2007), inculpatul, pentru a-și favoriza fiul, nu a stabilit valoarea estimată a contractului și a încredințat în mod direct contractul de servicii, societății deținute și administrate de acesta. Totodată intenția infracțională a inculpatului a rezultat și din faptul că la încheierea contractului nu s-a ținut cont de faptul că potrivit art. 29 din O.U.G. nr. 34/2006, în cazul în care autoritatea contractantă își propune să achiziționeze lucrări pentru care urmează să pună la dispoziție executantului materiale, atunci valoarea estimată a respectivului contract de lucrări trebuie să includă atât costul lucrării care urmează să se execute, cât și valoarea totală a facilităților menționate. În legislația națională, conflictul de interese – constând în fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură – a fost introdus în Titlul VI (Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege), Capitolul I C. pen. român – partea specială, fiind menit să completeze, alături de faptele de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, infracțiunile de corupție, cadrul normativ general de ocrotire a relațiilor de serviciu ca valoare socială. Incriminarea faptei a fost generată de apariția unor noi forme de relații între sectorul public și sectoarele comerciale care dau naștere unor parteneriate publice, existând un potențial de creștere de forme noi de conflict de interese care implică interesele personale și obligațiile publice ale persoanei care exercită o funcție publică. Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității funcționarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice. Aceasta presupune corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, dar și abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terțe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor sau persoanelor cu care acesta a avut raporturi comerciale. De asemenea, prin incriminarea faptei s-a urmărit ocrotirea relațiilor sociale referitoare la apărarea intereselor legale ale persoanelor fizice sau publice împotriva intereselor ilicite ale funcționarului public. Deși conflictul de interese nu înseamnă ipso facto corupție, totuși apariția unor conflicte între interesele personale și obligațiile publice ale funcționarilor publici, dacă nu este tratată corespunzător, poate duce la corupție. Incriminarea faptei presupune nu numai simpla interzicere a intereselor de natură privată a funcționarului public ci și formarea corectitudinii deciziilor administrative, pentru ca un conflict de interese nesoluționat să nu conducă la un abuz în serviciu. Corelând scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese cu modalitatea și împrejurările concrete în care inculpatul a comis fapta, Înalta Curte apreciază că aceasta prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, astfel cum a reținut instanța de fond. Pe de altă parte, prin fapta inculpatului s-a creat neîncrederea derulării unor raporturi comerciale licite, oneste, ceea ce exclude lipsa pericolului social concret al faptei. Cu privire la acest aspect – inculpatul solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C.pr.pen.  și aplicarea unei sancțiuni administrative – se impune a se reține că procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului și aplicarea unei sancțiuni administrative, dacă evident instanța constată că fapta săvârșită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Esența procedurii simplificate constă în aceea că judecata se face pa baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cu posibilitatea instanței de a înlătura probele – atunci când este cazul – administrate în mod ilegal. Potrivit dispozițiilor art. 3201 alin. (1), (2) și (4) C.pr.pen. , inculpatul, pentru a beneficia de procedura simplificată, trebuie să recunoască fapta săvârșită, astfel cum este descrisă în actul de sesizare al instanței, nu și încadrarea juridică dată de procuror, care are un caracter provizoriu. Prin urmare, instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei este îndrituită să verifice prealabil – pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală – dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și dacă aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu sau ale unei alte infracțiuni. Dispozițiile art. 3201 alin. (7) C.pr.pen.  care se referă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura simplificată, nu exclude aplicarea dispozițiilor art. 181, deoarece o hotărâre de condamnare poate fi dispusă numai dacă fapta comisă și recunoscută de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, în caz contrar ne aflăm în prezența unei fapte prevăzute de legea penală și nu a unei infracțiuni. Singurul temei al achitării compatibil cu procedura simplificată este cel prevăzut în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C.pr.pen. , toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute în art. 10 C.pr.pen.  impunând efectuarea cercetării judecătorești în urma căreia să se stabilească existența faptei, dacă aceasta constituie infracțiune și dacă a fost săvârșită de inculpat[182].     Examinarea excepției invocate presupune analiza faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, respectiv a legăturii acestor fapte cu funcții ce atrag competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, se reține că, prin rechizitoriul nr. lll2/P/2Cll din 20 noiembrie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  de urmărire penală și criminalistică, a fost trimis în judecată inculpatul D.M. pentru săvârșirea a cinci infracțiuni de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Procurorul a reținut, în ceea ce privește infracțiunile anterior menționate și pretins a fi fost săvârșite de către inculpatul D.M. că, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi, la data de 27 aprilie 2007, a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), având ca obiect realizarea de către soția sa a spectacolului R., contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta . S-a mai reținut că, la data de 13 august 2007, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, inculpatul a prezidat Comisia de examinare pentru ocuparea postului vacant de regizor artistic la această instituție publică de cultură, după ce în cursul aceleași luni a aprobat și tematica de concurs pentru regizorul artistic și cunoștea cu exactitate că numai soția sa se va prezenta la concursul organizat pentru promovarea în această funcție, a acordat calificative maximei, iar apoi a emis Decizia nr. 67/2007 de promovare a soției sale în funcția de regizor artistic, act administrativ în baza căruia acesta a realizat un folos material direct, concretizat în creșterea salarială de la nivelul corespunzător salariului de bază al treptei profesionale S I la salariul de bază al treptei profesionale S IA. Tot astfel, procurorul a reținut că, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, inculpatul a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi, la data de 31 octombrie 2007, a semnat contractul de drepturi conexe (autor), pe perioadă nedeterminată, respectiv pe toată perioada în care piesa „D.T.O.D.” se joacă de către Teatrul C.I.N. București, în țară și în străinătate, cu soția sa în calitate de colaborator. De asemenea, s-a reținut în actul de sesizare că, la data de 25 mai 2011, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, inculpatul a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), pe perioadă nedeterminată, având ca obiect realizarea de către soția sa a scenografiei, respectiv a decorului și costumelor pentru piesa „N.V.A.”, în regia soției sale, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta, în cuantum total de 9.070 RON. S-a mai reținut că, la data de 27 iunie 2011, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București, inculpatul a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), pe perioadă neprecizată, cu soția sa în calitate de colaborator-actor, pentru rolul E.S. din spectacolul „N.V.A.” a cărui regie și scenografie era realizată tot de soția sa, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru acesta în cuantum total de 1.222 RON. Conform art. 197 alin. (2) C.pr.pen. , dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Totodată, conform art. 29 C.pr.pen. , la data emiterii rechizitoriului, respectiv 20 noiembrie 2012, competența în prezenta cauză aparținea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de calitatea persoanei, respectiv calitatea de senator a inculpatului D.M. Înalta Curte reține, însă, că în M. Of. nr. 845/13.12.2012 a fost publicată Hotărârea Senatului nr. 45 privind constatarea încetării mandatului de senator pentru M.D., care are calitatea de inculpat în prezenta cauză. Potrivit art. 40 C.pr.pen. , atunci când competența instanței este determinată de calitatea inculpatului, instanța rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia sau s-a dat o hotărâre în primă instanță. În prezenta cauză, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită. Acuzațiile formulate de Ministerul Public nu au legătură cu atribuțiile decurgând din calitatea de senator a inculpatului D.M., fiind menționat expres în rechizitoriul nr. 1112/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  de urmărire penală și criminalistică, faptul că pretinsele infracțiuni ar fi fost comise de către inculpat în anul 2007 și, respectiv, în anul 2011, în calitate de director al Teatrului C.I.N. București. Pe de altă parte, se reține că în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre în primă instanță, astfel că nici cea de-a doua condiție prevăzută de art. 40 C.pr.pen.  nu este îndeplinită. Ca atare, inculpatul care nu mai are calitatea de la momentul pretinsei săvârșiri a faptelor de care este acuzat, pierde beneficiul unei competențe speciale, determinate de acea calitate, având în vedere că faptele nu au legătură cu acea calitate și cauza se află la judecata în primă instanță. Având în vedere pierderea calității de senator a inculpatului D.M., care atrăgea competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. a) C.pr.pen. , urmează a fi admisă excepția necompetenței după calitatea persoanei și a se dispune trimiterea cauzei privind pe inculpatul D.M., cercetat sub aspectul săvârșirii a cinci infracțiuni de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., la Curtea de Apel București, instanță căreia îi revine competența materială de soluționare conform art. 281 lit. a1) C.pr.pen. , în raport de natura infracțiunilor pentru care s-au formulat acuzații[183].        John Lambton,  duce de Durham, a fost trimis   să împiedice desprinderea teritoriului canadian de Marea Britanie,  după modelul Statelor Unite.  Despre  el a rămas în istorie faptul că a avut înțelepciunea de a ști să-și aleagă cei mai buni consilieri: „ se lăsa sfătuit cum trebuie”[184]. La peste un secol distanță,  Stalin   întreba retoric în ce a constat geniul Ecaterinei cea Mare: „Măreția ei a constat în alegerea de oficiali la fel de talentați pentru a guverna statul”[185] .  Prin plângerea adresată Judecătoriei Constanța și înregistrată la numărul 29.386/212/2009 din 5 octombrie 2009, petenta M.M. a solicitat desființarea Ordonanței nr. 650/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Sentința penală nr. 268 din 18 martie 2010 a Judecătoriei Constanța, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanța și în temeiul prevederilor art. 278 alin. (1) C.pr.pen.  și art. 42 C.pr.pen.  cu referire la art. 281 pct. 1 lit. a1) C.pr.pen. , s-a declinat competența de soluționare a plângerii formulate de petenta M.M. împotriva Ordonanței nr. 650/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, în favoarea Curții de Apel Constanța. Pentru a se pronunța în sensul celor menționate, Judecătoria Constanța a reținut, în esență că, potrivit prevederilor art. 2781 alin. (1) C.pr.pen. , împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror, persoana vătămată sau orice altă persoană interesată, poate face plângere la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, iar în cauză instanța competentă este Curtea de Apel Constanța. În esență, petenta M.M. a susținut că, în condițiile în care decizia de aprobare a Planului Urbanistic de Detaliu a fost adoptată fără vreo imixtiune a ei și fără votul personal, este evident că, nu a urmărit procurarea unui folos material pentru tatăl ei B.S., astfel că nu a săvârșit infracțiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen., așa cum eronat s-a reținut prin ordonanța atacată. În concluzie, s-a solicitat, admiterea plângerii, desființarea Ordonanței nr. 650/P/2008 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța și, urmare rejudecării, să se constate inexistența faptei cu consecința exonerării ei de plata amenzii administrative în cuantum de 700 RON. Curtea a reținut următoarele: La data de 18 mai 2004, primarul orașului C,  în persoana lui H.G. a eliberat autorizația de construcție numitului B.S. pentru un imobil S+P+M, pe un teren retrocedat acestuia în luna aprilie 2003. Autorizația de construcție pentru imobilul menționat a fost eliberată pe baza certificatului de urbanism din 19 martie 2004. După începerea construcției, urmare reclamațiilor unor cetățeni proprietari din blocul P2a învecinat, Inspectoratul Teritorial Constanța pentru calitatea Construcțiilor, a verificat legalitatea autorizației de construcție, fără a constata abateri de la normele legale. Dată fiind împrejurarea că terenul pe care urma să se edifice construcția, este situat la confluența zonei cu case și aceea cu blocuri a orașului ,   iar construcția era într-un stadiu incipient de execuție, s-a dispus sistarea lucrărilor și întocmirea unui Plan Urbanistic de Detaliu. După întocmirea Planului Urbanistic de Detaliu și obținerea avizării lui de către Comisia de Urbanism din cadrul Consiliului Local Orășenesc, acesta a fost propus spre aprobare Consiliului Local C,   care în ședința din 27 noiembrie 2006, prin Hotărârea nr. 282, l-a aprobat cu votul a 13 consilieri din cei 16 prezenți, 3 voturi fiind împotrivă. La data respectivă petenta M.M., care este fiica lui B.S. (beneficiarul autorizației de construcție), deținea funcția de consilier local, dar și pe aceea de șef al Comisiei de Urbanism. Avizul favorabil al Comisiei de Urbanism s-a dat și prin concursul petentei M.M. în calitatea sa de șef al comisiei respective, aceasta în exercițiul atribuțiilor de serviciu luând astfel parte la luarea unei decizii, în baza căreia tatăl ei B.S. a obținut dreptul de a continua edificarea construcției. Mai mult decât atât, din procesul-verbal al ședinței din 27 noiembrie 2006 la care a participat și petenta în calitate de consilier cu drept de vot, rezultă că aceasta a luat cuvântul pentru a susține legitimitatea dreptului de proprietate al tatălui ei asupra terenului pe care urma să se construiască imobilul și a participat la vot. În condițiile în care din procesul-verbal al ședinței din 27 noiembrie 2006 nu rezultă că petenta M.M. s-a abținut de la vot sau că ar fi votat împotrivă este evident că, aceasta, în exercitarea atribuțiilor funcției de consilier, a acționat în sensul aprobării Planului Urbanistic de Detaliu și a continuării construcției, asigurând un folos material tatălui ei, numitul B.S. Raportat la cele ce preced, Curtea a constatat că, fapta petentei M.M., astfel cum a fost reținută anterior, întrunește elementele unui conflict de interese. Față de împrejurarea că, la momentul ivirii conflictului de interese autorizația de construcție era deja eliberată și până la sistarea lucrărilor prevederile acesteia fuseseră respectate, dar și faptul că votul petentei M.M. nu a fost determinant în aprobarea Planului Urbanistic de Detaliu, Curtea a apreciat că fapta petentei nu întrunește gradul de pericol social necesar calificării ei ca și infracțiune. Împotriva Sentinței penale nr. 84/P din 7 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, S.  penală și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs petiționara M.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 834/36/2010. Examinând hotărârea atacată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C.pr.pen. , Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este legală și temeinică, iar recursul petentei este nefondat. Prin cererea de recurs depusă la dosarul cauzei petiționara M.M. a solicitat admiterea plângerii formulate, desființarea sentinței penale atacate și a rezoluției pronunțată de procuror susținând că în mod greșit s-a dispus aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, întrucât fapta reținută în sarcina sa nu există. Din actele premergătoare în cauza ce au format obiectul Dosarului penal nr. 650/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța rezultă că s-au identificat fapte sau împrejurări care să contureze existența elementelor constitutive ale infracțiunii de În mod corect a stabilit instanța de fond că petenta M.M., în calitatea sa de funcționar public, care în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru tatăl său numitul B.S. nerespectând procedurile legale. Îndeplinirea, de către intimată, în cadrul atribuțiilor de serviciu, a actelor procedurale, în prezența unor elemente de natură a-i pune la îndoială buna-credință, constituie temei pentru îndeplinirea elementelor constitutive ale unui de conflict de interese însă fapta neîndeplinind gradul de pericol social al unei infracțiunii corect s-a dispus aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în sumă de 700 RON. Soluțiile adoptate de către procuror, în virtutea dispozițiilor art. 275 – art. 278 C.pr.pen. , respectiv de scoatere de sub urmărire penală a învinuitei M.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2531 C. pen. , întrucât fapta nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni și aplicarea unei sancțiuni administrative s-au făcut cu respectarea acestor dispoziții, petenta înțelegând să valorifice criticile și nemulțumirile față de acestea, prin exercitarea unui control judiciar efectuat de instanța competentă. Înalta Curte constată că nu au fost încălcate texte de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale recurentei[186].     Prin încheierea de la 23 ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova a dispus în baza art. 3002 C.pr.pen.  raportat la art. 160b alin. (3) C.pr.pen.  menținerea stării de arest a inculpatului D.D.  Prin rechizitoriul nr. 36/P/2009 din 19 decembrie 2012 D.N.A., Serviciul Teritorial  Craiova a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului D.D. pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni: – 2 infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. combinat cu art. 2481 C. pen.; – o infracțiune de participație improprie la infracțiunea de fals intelectual săvârșită în realizarea scopului urmărit prin infracțiunea asimilată infracțiunii de corupție, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; – o infracțiune de fals intelectual comisă în realizarea scopului urmărit prin infracțiunile asimilate infracțiunii de corupție, prevăzute de art. 289 C. pen. (  corespondent în Noul Cod penal: art. 321  noul C. pen. ) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; – o infracțiune de fals intelectual în formă continuată comisă în realizarea scopului urmărit prin infracțiuni asimilate infracțiunii de corupție, prevăzute de art. 289 C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 321  noul C. pen. ) raporta la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (corespondent în Noul Cod penal: art. 35  noul C. pen. ) (4 acte materiale); – 3 infracțiuni de uz de fals, comise în realizarea scopului urmărit prin săvârșirea infracțiunilor asimilate infracțiunii de corupție, prevăzute de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; – o infracțiune de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen. În esență, în fapt, prin actul de sesizare al instanței, s-a reținut în sarcina inculpatului că acesta în calitate de primar al comunei B.O., județul Mehedinți și președinte al Comisiei Locale de Fond Funciar, și-a atribuit, fără drept, posesia terenului în suprafață de 2 ha din punctul „R.”, încălcând dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 republicată și ale art. 5 lit. h) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, prin delimitarea în teren și pe planul parcelar al terenurilor din zonă, a suprafețelor de care era interesat, obținând apoi cu ușurință hotărârea judecătorească prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate și i-a fost emis titlul definitiv de proprietate, fără să fi avut vreodată terenul în proprietate sau să-l fi moștenit, producând prin aceasta un prejudiciu în dauna Consiliului Local al municipiului Drobeta-Turnu Severin și obținând pentru sine un folos material injust în sumă de 1.100.000 euro (abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzut de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 2481 C. pen.). S-a reținut de asemenea că același inculpat i-a determinat pe numiții B.M. și M.A.R., care au săvârșit fapta fără vinovăție, să întocmească și să semneze, în locul său și al secretarului Primăriei B.O., adresa din 1 februarie 2005 ce atestă date nereale privind situația terenului în suprafață de 2 ha, conținutul acesteia fiind plăsmuit de către inculpat în realizarea scopului urmărit prin infracțiunea de abuz în serviciu (participație improprie la fals intelectual, prevăzut de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000). S-a arătat totodată că inculpatul D.D. a folosit adeverința din 1 februarie 2005 falsificată la Judecătoria Drobeta-Turnu Severin în Dosarul nr. 12562/2004 în realizarea scopului urmărit prin infracțiunea de abuz în serviciu [uz de fals, prevăzut de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000]. Ulterior inculpatul a emis, în calitate de primar al comunei B.O., adresa din 11 august 2005, prin care comunica O.C.P.I. Mehedinți că Primăria B.O. este de acord cu punerea în posesie a moștenitorilor A.M.G. și A.M.M. cu 0,87 ha teren pe raza municipiului Drobeta Turnu Severin, deși cunoștea faptul că autorul acestora nu deținuse terenul solicitat și nu formulase cerere de reconstituire la Comisia Locală de Fond Funciar B.O., fără să fi pus în discuția comisiei locale și să fi obținut aprobarea acesteia, spre a formula un astfel de răspuns către O.C.P.I., încălcând dispozițiile art. 8, art. 12 alin. (1) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 republicată, precum și cele prevăzute de art. 1 și art. 5 din Regulament și de a pune la dispoziția învinuitei B.I. planul parcelar al terenurilor din zona „R.” în scopul obținerii de către aceasta, în mod nelegal, a terenului de 0,87 ha pentru care a avut ofertă de cumpărare la valoarea de 400.000 euro și a obținut efectiv 20.000 euro, producând prin aceasta o pagubă în dauna Consiliului Local al municipiului Drobeta Turnu Severin în sumă de 214.803 RON, echivalentul a 60.900 euro, recuperată integral (abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzut de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 2481 C. pen.). Același inculpat a emis, în calitatea de primar al comunei B.O., adeverința din 14 ianuarie 2008, prin care atesta în fals că formulase cerere, în temeiul legilor fondului funciar, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafața de 2 ha din punctul „R.” în realizarea scopului urmărit prin infracțiunea de abuz în serviciu: obținerea folosului în valoare de 1.100.000 euro , fals intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen.  (art. 321 Noul Cod penal) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000], iar ulterior a folosit adeverința falsificată din 14 ianuarie 2008 la Biroul Notarial Public I.M. în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2008, prin care a vândut terenul în suprafață de 2 ha. în schimbul sumei de 1.100.000 euro , uz de fals, prevăzut de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În 2011 inculpatul D.D. a emis în fals, în calitate de primar și președinte al Comisiei Locale de Fond Funciar B.O., Anexa la hotărârea Comisiei Locale de Fond Funciar nr. 3 din 29 martie 2011, Anexele nr. 1 și nr. 3 la Regulament privind terenul reconstituit în favoarea numitelor C.E. și P.P. și adresa din 29 martie 2011 către Comisia Județeană de Fond Funciar Mehedinți, prin care atesta faptul nereal că în ședința Comisiei Locale de Fond Funciar B.O. din 29 martie 2011 se dispusese reconstituirea dreptului de proprietate pentru 1,25 ha teren în baza sentinței civile nr. 2785/1996, în realizarea scopului urmărit prin săvârșirea de către B.F., prin săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, fals intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen. (  art. 321 Noul Cod penal) raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (art. 35 Noul Cod penal), 4 acte materiale, iar ulterior a înaintat înscrisurile false menționate anterior către Comisiei Județene de Fond Funciar Mehedinți, în baza lor fiind emisă hotărârea nr. 356 din 5 aprilie 2011 și emis titlul de proprietate din 18 aprilie 2011 în scopul obținerii de către H.V.O. a terenului în suprafață de 0,87 ha , uz de fals, prevăzut de art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În final, s-a arătat că inculpatul D.D. a participat în calitate de președinte al Comisiei Locale de Fond Funciar B.O., la luarea deciziei adoptată de comisie prin hotărârea nr. 3 din 29 martie 2011, prin care s-a realizat indirect un folos material pentru H.V.O., persoană cu care acesta s-a aflat în raporturi comerciale în ultimii 5 ani, (conflict de interese prevăzut  de art. 2531 C. pen.). Asupra legalității măsurii arestării preventive a reținut Curtea de Apel Craiova că toate aspectele de nelegalitate invocate de către apărare sunt întemeiate, apreciind că urmărirea penală a fost efectuată în mod legal de către D.N.A. având în vedere natura infracțiunilor comise de inculpat cât și calitatea de avocat a inculpatei B.I. trimisă și ea în judecată prin același rechizitoriu.  Apărarea inculpatului susține că menținerea măsurii arestării preventive nu se mai impune față de împrejurarea că faptele au fost comise în anul 2005 și dacă până în acest moment inculpatul nu a prezentat pericol pentru ordinea publică, nu există motive noi care să justifice privarea de libertate a acestuia, fapt pentru care solicită revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă. Criticile aduse nu sunt fondate.  Înalta Curte de Casație și Justiție reține că măsura dispusă de instanța de fond de menținere a stării de arest conform dispozițiilor  art. 160 lit. b) alin. (3) C.pr.pen.  cu referire la art. 3002 C.pr.pen.  este legală și temeinică, rezultând din actele dosarului că această măsură este impusă de subzistența temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. Măsura arestării preventive a inculpatului D.D. s-a dispus în baza art. 143 C.pr.pen.  și art. 148 lit. b), d) și f) C.pr.pen.  apreciindu-se că există la dosar indicii că a săvârșit faptele descrise în actul de sesizare și de asemenea că există date că acesta încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor și a inculpatei B.F. Inculpatul D.D. s-a folosit de poziția sa de primar pentru a duce la „bun sfârșit” activitatea infracțională, antrenând mai multe persoane în atingerea scopului său, încercând chiar să influențeze poziția unor martori și inculpați pentru a denatura adevărul, aspecte în raport de care apreciază Înalta Curte că nu se impune, în acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului, scopul luării celei mai grave măsuri preventive subzistând în continuare. Aspectele de nelegalitate invocate de apărare în sensul că la data la care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de D.N.A., S.T. Craiova și a dispus prin încheierea din 3 ianuarie 2013 arestarea preventivă a inculpatului era deja sesizată instanța cu soluționarea în fond a cauzei, nu sunt întemeiate și nu pot afecta legalitatea încheierii recurate. Înalta Curte este sesizată cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care s-a menținut starea de arest a acestuia în condițiile prevăzute de art. 3002 C.pr.pen.  raportat la art. 160 lit. b) alin. (3) C.pr.pen. , ocazie cu care se verifică legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive în sensul constatării subzistenței temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. Este adevărat că la data de 3 ianuarie 2013 când Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de parchet și a dispus în baza art. 1491 C.pr.pen.  arestarea preventivă a inculpatului era deja sesizată instanța de fond cu judecarea cauzei, însă această împrejurare nu poate afecta legitimitatea măsurii arestării preventive nici din perspectiva dispozițiilor art. 5 § (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici din perspectiva dispozițiilor legale interne referitoare la măsurile preventive. Indiferent de stadiul procesual în care se dispune arestarea preventivă a inculpatului, luarea acestei măsuri preventive se dispune în raport de existența unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen.  fapt pentru care apreciază Înalta Curte că indicarea dispozițiilor art. 1491 C.pr.pen.  ca temei al arestării preventive, nu poate afecta legalitatea acestei măsuri. Având în vedere natura și gravitatea faptelor comise, stadiul procesual în care se află cauza, apreciază Înalta Curte că nu se impune a se lua față de inculpat o măsură preventivă neprivativă de libertate, temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfășurare a procesului penal . Față de toate argumentele prezentate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C.pr.pen.  să respingă ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva încheierii din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, S.  penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2423/54/2012 [187].  Curtea a constatată că prin decizia Curții Constituționale nr. 368/2017 a fost declarată neconstituțională sintagma “și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul textului art. 35 alin. (1) C. pen., privitor la unitatea infracțiunii continuate. Ca atare, instanța de contencios constituțional a revenit la interpretarea dată noțiunii de infracțiune continuată din reglementarea anterioară, care nu condiționa caracterul continuat al unei infracțiuni de unicitatea subiectului pasiv. Desigur că efectele deciziilor Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, însă înlăturarea restrângerii sferei de aplicare a noțiunii de infracțiune continuată este incidentă și în cauzele în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului autorității de lucru judecat. În acest sens, efectele deciziei Curții Constituționale pot fi circumscrise noțiunii de incident ivit în timpul executării[188].     Prin sentința nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010 a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta A.N.I. împotriva Rezoluției 1230/P/2009 din 29 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  de urmărire penală și criminalistică, prin Rezoluția nr. 1230/P/2009 din 29 martie 2010 a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.G., pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen., apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni și în cauză sunt incidente prevederile art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) C.pr.pen. , întrucât actele premergătoare efectuate nu au condus la concluzia certă că sus-numitul a urmărit să facă declarații necorespunzătoare adevărului la 8 aprilie 2009. La data de 10 iunie 2010, A.N.I. a formulat plângere împotriva acestei rezoluții, în temeiul art. 278 alin. (1) C.pr.pen.  și a susținut că nu au fost valorificate toate elementele furnizate de înscrisurile aflate la dosar, potrivit cărora, la 8 aprilie 2009, B.G. nu a declarat terenul vândut SC M.D.R. SRL în anul 2008 și nici totalitatea acțiunilor deținute de acesta la SC A.I. SA și SC R. SA, iar faptele îi sunt imputabile și se impune infirmarea soluției și începerea urmăririi penale împotriva acestuia. Procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Rezoluția nr. 2603/II/2/2010 din 30 iunie 2010 a respins ca neîntemeiată plângerea A.N.I. împotriva soluției dispusă în Dosarul nr. 1230/P/2009 al secției menționate. Pentru a adopta această măsură, procurorul ierarhic superior a reținut că B.G. a completat și semnat declarațiile de avere și de interese la 8 aprilie 2009 alături de alte documente necesare depunerii candidaturii pentru alegerile europarlamentare, iar din actele premergătoare efectuate rezultă că neinserarea în declarația de avere a vânzării unui teren intravilan constituie o omisiune și nu o tentativă de a ascunde tranzacția, pe care de altfel a făcut-o publică la postul R.T.V., anterior publicării informației în ziarul „C.”. Cu privire la neconcordanța procentelor acțiunilor reținute și menționate în declarația de avere din 8 aprilie 2009, cu cele reale, procurorul ierarhic superior a apreciat că nu se datorează relei-credințe, ci necunoașterii lor cu exactitate. La 20 iulie 2010 în temeiul art. 2781 alin. (1) C.pr.pen. , A.N.I. a formulat plângere împotriva Rezoluției nr. 1230/P/2009 din 29 martie 2010 și a Rezoluției nr. 2603/II/2/2010 din 30 iunie 2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  de urmărire penală și criminalistică, adresată instanței și înregistrată la 29 iulie 2010, plângere care a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind făcută de o persoană fără calitate de persoană vătămată sau persoană ale cărei interese legitime ar fi vătămate, de către S.  penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Sentința nr. 1601 din 27 octombrie 2010, cu motivarea că fapta lui B.G. de a depune la 8 aprilie 2009, în calitate de candidat la alegerile europarlamentare, o declarație de avere la Biroul Electoral Central, declarație care ar putea fi necorespunzătoare adevărului și care are caracter provizoriu, deoarece în termen de 15 zile de la alegerea într-o demnitate publică avea obligația să depună o nouă declarație, cu posibilitatea legală să o rectifice în termen de 30 de zile, nu este de natură să aducă o vătămare intereselor întemeiate pe lege ale A.N.I., care este o persoană juridică de drept public, al cărei obiect de activitate îl constituie verificarea averilor dobândite în perioada exercitării mandatelor, a îndeplinirii funcțiilor ori demnităților publice și nu constatarea săvârșirii unor infracțiuni din studiul presei. Chiar și în situația în care A.N.I. constata existența unor probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unor fapte penale cu prilejul verificării averilor dobândite în perioada exercitării mandatelor și nu pe timpul candidaturii la o demnitate publică, ea avea doar obligația să sesizeze organele de urmărire penală cu aceste fapte, potrivit normelor analizate, fără a dobândi prin aceasta, calitatea de persoană vătămată într-un interes legitim al său și implicit, dreptul să formuleze plângere contra actelor procurorului sau împotriva rezoluțiilor de netrimitere în judecată ale acestuia, drept pe care legea îl recunoaște doar acestor categorii de persoane, din care Agenția nu face parte. Împotriva acestei sentințe, petenta A.N.I. a declarat recurs, susținând că activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul Agenției se desfășoară cu privire la situația averii existente pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice, a conflictelor de interese și a incompatibilității persoanelor care fac obiectul legii. S-a apreciat că, în cauză, există un interes legitim comun cu cel al parchetului, și anume acela de a descoperi și combate, într-un anumit domeniu, orice act sau faptă cu caracter infracțional. Interesul legitim al A.N.I. rezultă din însăși legea sa de organizare și funcționare, potrivit art. 8 din Legea nr. 176/2010. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C.pr.pen. , Înalta Curte constată că recursul declarat de petentă nu este fondat. La data de 5 mai 2009 Președintele A.N.I., s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că în ziarul „C.” din 29 aprilie 2009 a fost publicat articolul „B. și-a făcut-o iar cu mâna lui” din care rezulta că B.G. nu a respectat dispozițiile legale privind completarea și depunerea declarațiilor de avere și interese, și a dispus ca Inspecția de Integritate să efectueze verificările prevăzute de lege. Inspecția de Integritate, prin actul de constatare din 6 mai 2009 a reținut că potrivit art. 41 alin. 2 din Legea nr. 144/2007 privind organizarea și funcționarea A.N.I., declarația de avere se face pe proprie răspundere și cuprinde bunurile proprii comune și cele deținute în indiviziune, precum și ale copiilor aflați în întreținere, iar numitul B.G. are într-adevăr o declarație de avere depusă de alte persoane la 8 aprilie 2009, în dosarul de candidat la alegerile europarlamentare la Biroul Electoral Central, declarație în care nu s-a menționat înstrăinarea unui teren intravilan situat în localitatea Pipera către firma „M.D.R.”, iar procentele acțiunilor deținute de semnatar și menționate în aceiași declarație, nu corespund realității. Prin același act de constatare s-a mai reținut și împrejurarea că respectiva declarație de avere făcută la 8 aprilie 2009 se afla în termenul de rectificare prevăzut de art. 11 din Legea nr. 144/2007 și până la expirarea acestuia, A.N.I. nu putea declanșa procedurile de control a averii, dar aspectele semnalate în articolul din ziar constituie indicii pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. și a sesizat parchetul pentru efectuarea de cercetări penale. Din actele premergătoare efectuate, cu referire la sesizarea A.N.I., rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 1389 din 24 decembrie 2008, B.G. și B.L. au vândut SC M.D.R. SRL un teren de 1936 mp cu 2.000.000 euro, iar venitul din vânzarea acestui teren a fost înregistrat la A.N.A.F. – D.G.F.P. Ilfov, iar pe de altă parte, la Bursa de Valori București se aflau înregistrate acțiunile emise de SC A.I. SA și SC R. SA cu toate detaliile. Cu prilejul audierii sale la 18 martie 2010, B.G. a arătat că el este cel care a declarat pe postul R.T.V. faptul că a vândut terenul respectiv, astfel că A.N.I. a aflat din declarația publică făcută chiar de el, iar pe de altă parte, tranzacția respectivă a fost evidențiată la instituțiile publice de specialitate și nu a fost ascunsă. Același B.G. a mai arătat că anterior datei de 8 aprilie 2009 nu a deținut funcții publice și nu avea obligația să facă declarații de avere și de interese, la data întocmirii acesteia se afla în stare de arest, iar respectivele declarații erau menite să completeze dosarul de candidat la alegerile europarlamentare întocmit potrivit art. 12 pct. 5 lit. a) – e) din Legea nr. 33/2007. Analizând elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații prevăzute de art. 292 C. pen., procurorul a apreciat că în privința laturii subiective, această infracțiune se săvârșește numai cu intenție directă, rezultată din cerința expresă a textului incriminator ca declarația necorespunzătoare adevărului să fie făcută în vederea producerii unei consecințe juridice, într-un scop determinat, urmărit de făptuitor, împrejurare care nu se regăsește în declarațiile de avere și interese semnate de B.G. la 8 aprilie 2009. Prima instanță a reținut că, potrivit cadrului juridic existent la data sesizării „din oficiu” a președintelui A.N.I., obiectul de activitate al acestei agenții – autoritatea administrativă „autonomă” era acela al verificării averii dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice, a conflictelor de interese și a incompatibilităților, iar activitatea de verificare a averii dobândită în perioada menționată se realizează de inspectori de integritate, potrivit art. 2 din Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I. Printre categoriile de persoane obligate să depună declarații de avere, în afara celor alese sau numite în anumite funcții nu se aflau și candidații pentru funcția de deputat în Parlamentul European. Este adevărat că potrivit art. 12 pct. 5 lit. d) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, candidații pentru funcția de deputat aveau obligația să depună la Biroul Electoral Central pe lângă alte acte și declarația de avere și de interese, prevăzută de Legea nr. 115/1996, iar această autoritate avea doar obligația să publice o astfel de declarație pe internet, fără a avea și obligațiile de implementare a prevederilor legale privind declarațiile de avere și de interese și desemnare a unor persoane cu astfel de atribuții. La prevederile legale analizate mai sus, adăugăm și împrejurarea că persoanele alese sau numite în funcție, aveau atribuția să depună o declarație de avere și de interese în termen de 15 zile de la data delegării sau numirii, altele decât cele depuse în calitate de candidați – obligație prevăzută de art. 44 din Legea nr. 144 din 21 mai 2007. Potrivit normelor de implementare a prevederilor legale privind declarațiile de avere și interese din aceeași lege, în termen de 10 zile de la primirea declarației, dacă persoana desemnată cu implementarea acestora sesiza deficiențe, recomanda persoanei în cauză rectificarea declarației în termen de cel mult 20 de zile, iar până la expirarea acestuia Agenția nu putea declanșa procedurile prevăzute de lege. În sfârșit, legea sancționa cu nulitate de drept actele întocmite de inspectorii de integritate fără ca persoana verificată să fie înștiințată despre declanșarea procedurii de verificare – potrivit art. 5 alin. (9) din legea menționată. Interpretarea normelor de lege analizate mai sus, conduce la concluzia că declarațiile de avere și de interese depuse de candidații la funcția de deputat în Parlamentul European la Biroul Electoral Central, nu se transmiteau la A.N.I. pe de o parte, iar pe de altă parte, Agenția era competentă să verifice averea dobândită numai în perioada exercitării unui mandat sau a îndeplinirii unei funcții, nu pe timpul candidaturii, iar procedura de verificare nu se putea declanșa decât după o perioadă de 30 de zile în care persoana avea posibilitatea să rectifice declarația, după înființarea acesteia de Agenție. Nerespectarea acestor norme imperative atrăgea sancțiunea nulității absolute a actelor întocmite de inspectorul de integritate. În cauză, la 15 mai 2009 președintele A.N.I., în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 144/2007 a întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu, cu privire la faptul că în zarul „C.” din data de 29 aprilie 2009 s-a publicat un articol din care rezultă că B.G. nu a respectat dispozițiile legale privind completarea și depunerea declarațiile de avere și interese și a dispus ca Inspecția de Integritate să efectueze verificări în conformitate cu prevederile legii. La rândul său, Inspecția de Integritate a întocmit actul de constatare din 6 mai 2009 prin care a reținut că potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, B.G. este în termenul de depunere a unei eventuale declarații rectificative și nu poate fi verificat de Agenție, dar aspectele semnalate de articolul apărut în „C.” la 29 aprilie 2009 constituie indicii privind săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzute de art. 292 C. pen. pentru care a sesizat parchetul pentru a efectua cercetări. Prin decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 publicată în M. Of. Partea I nr. 294 din 5 mai 2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1-9, art. 11 lit. e), f), g), art. 12 alin. (2), art. 14 lit. c), d), e), f), art. 42 alin. (2), (3) și art. 45-50 din Legea nr. 144/2007, norme care au fost suspendate de drept începând cu data de 5 mai 2010 până la 21 iunie 2010, dată la care au încetat efectele juridice ale acestora potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție. Ulterior a fost adoptată Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010, republicată în M. Of. Partea I nr. 621 din 2 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, lege care a abrogat prevederile art. 1-12, art. 13 alin. (3), art. 14, art. 17, art. 41-57 din Legea nr. 144/2007. Examinând dispozițiile art. 221 C.pr.pen.  și art. 145 C. pen., a condus la concluzia că președintele A.N.I. a acționat în afara cadrului legal în vigoare la 5 mai 2009, când a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu, substituindu-se organelor de urmărire penală. Sesizarea din oficiu a acestuia, astfel cum este reglementată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 144/2007, nu putea privi decât activitatea de verificare a averii dobândită de B.G. în perioada exercitării unui mandat public, dar acesta avea doar calitatea de candidat pentru Parlamentul European, după dobândirea calității de deputat avea obligația ca în termen de 15 zile de la alegere să depună o nouă declarație, care la rândul ei era supusă procedurii de implementare, cu posibilitatea rectificării acesteia, din inițiativă proprie sau la sesizarea deficiențelor de către A.N.I., prin persoana desemnată cu această procedură, într-un termen de 30 de zile. În cauza de față, președintele A.N.I. s-a sesizat cu faptul că în presă a apărut un articol despre B.G. și a dispus ca Inspecția de Integritate să efectueze verificări cu privire la averea dobândită, deși Legea nr. 144/2007 nu instituie dreptul A.N.I. de a verifica averea dobândită de candidații la anumite funcții publice – de Președinte al României deputat, senator, consilier județean, consilier local sau primar – fiind îndreptățită doar să primească declarațiile de avere și de interese depuse de aceștia la Biroul Electoral Central și să le publice în M. Of., Partea a III-a și pe pagina de internet a Agenției. Mai mult decât atât, Legea nr. 144/2007 nu conținea norme referitoare la declarațiile de avere și de interese ale candidaților la alegerile europarlamentare și nici obligația Biroului Electoral Central de a transmite aceste declarații la Agenție a se vedea,   în acest sens,   adresa din 19 mai 2009. De altfel, prin actul de constatare din 6 mai 2009 al Inspecției de Integritate s-a reținut că B.G. se află în termenul de depunere a unei eventuale declarații rectificative și Agenția nu poate desfășura activități de verificare a averii acestuia . Așadar, funcționarii A.N.I. au declanșat o procedură de verificare a averii lui B.G. pe 5 mai 2009 pe care au oprit-o pe 6 mai 2009 deoarece nu era îngăduită de lege, prin culegerea unei informații din presă și nu din activitatea proprie, pentru a declanșa cercetări penale împotriva acestuia, deși această activitate de sesizare din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni este atributul exclusiv al organelor de urmărire penală. Împotriva măsurilor și actelor de urmărirea penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, iar împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, potrivit normelor arătate mai sus. Din examinarea dispozițiilor Legii nr. 176/2010, activitatea de evaluare a declarației de avere, cât și cea de evaluare a declarației de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate constată fie existența unor diferențe nesemnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză și veniturile realizate de aceasta, fie existența unui conflict de interese sau a unei incompatibilități. Ținând seama de modalitățile de sesizare enumerate în art. 221 C.pr.pen. , este evident că în aceste situații nu putem fi decât în prezența unor denunțuri, în sensul art. 222 C.pr.pen. În cazul A.N.I. nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial, de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanță să acționeze (o obligație legală sau propria conștiință). Procedura instituită în art. 2781 C.pr.pen.  are esențialmente un caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiției, în drepturile sau interesele sale legitime. Or, încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu). Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată. Menirea A.N.I. constă în asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, însă interesul public pentru înființarea și funcționarea unei asemenea instituții nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenției în fața judecătorului, în procedura instituită în art. 2781 C.pr.pen. , căci pe această cale s-ar depăși atribuțiile A.N.I, clar limitate la „responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice” ( v  art. 8 din Legea nr. 176/2010). Prin urmare, atribuțiile Agenției se limitează la această evaluare, putându-se dosar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod suveran, potrivit propriilor competența, dacă au fost încălcate dispozițiile legii fiscale ori sunt întrunite condițiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz. În concluzie, sesizând organele de urmărire penale, A.N.I. acționează ca un denunțător și nu este îndrituită, față de cele expuse anterior, la un demers în fața instanței, în procedura instituită de art. 2781 C.pr.pen. De altfel, prin Decizia nr. 13 pronunțată de Secții Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 2781 alin. (1) C.pr.pen. , A.N.I. nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate, urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 2781 alin. (8) lit. a) teza a II-a C.pr.pen. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C.pr.pen. , va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A.N.I. împotriva sentinței nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, S.  penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010[189].   Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene Cazuistica  condamnărilor definitive în anul 2018 privind infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene  evidențiază frauda atât în ceea ce privește încasarea subvențiilor pentru agricultură, cât și în ceea ce privește implementarea proiectelor cu finanțare nerambursabilă. În ceea ce privește subvențiile pentru agricultură, inițiativa fraudării fondurilor provenite din bugetul Uniunii Europene a aparținut, în general, beneficiarilor subvențiilor. Astfel, cererile pentru acordarea nelegală a fondurilor nerambursabile au fost depuse de către persoane care au deținut calitatea de primari, viceprimari, funcționari în cadrul unor primării, administratori de firme, președinți de asociații, dar și persoane fizice autorizate, agricultori, fermieri etc. În scopul obținerii sprijinului financiar în cadrul schemei de plată unică pe suprafață, titularii cererilor au acționat pentru a crea aparența de legalitate cu privire la faptul că dețin un drept legal de folosință asupra terenurilor pentru care au solicitat acordarea finanțării și că îndeplinesc condițiile necesare pentru a beneficia de acordarea subvențiilor. Pentru atingerea obiectivului infracțional, au fost utilizate:  falsificarea contractelor de arendă ori a altor documente justificative, necesare obținerii subvențiilor – cereri de plată, adeverințe, declarații pe proprie răspundere etc.; declararea în fals a modului de dobândire a terenului pentru care s-a solicitat acordarea subvenției; concesionarea/arendarea/închirierea nelegală a unei suprafețe de teren prin inducerea în eroare a funcționarilor sau cu sprijinul autorităților publice locale; declararea folosirii unor suprafețe de teren mai mari decât în realitate; folosirea calității de reprezentare pentru accesarea de fonduri în numele membrilor asociației fără informarea acestora; inducerea în eroare a funcționarilor publici pentru emiterea unor documente oficiale necesare acordării subvențiilor (adeverințe prin care funcționarii atestau date nereale pe baza unor documente false depuse de beneficiarii subvențiilor). Cei interesați de obținerea nelegală a fondurilor europene nerambursabile au fost sprijiniți în demersul lor infracțional de către persoane ce au ocupat funcții în administrația publică locală (primari, secretar primărie etc.) . Cea de-a doua formă de fraudare a intereselor financiare ale Uniunii Europene vizează finanțarea unor proiecte depuse de beneficiari, proiecte ce urmau a fi implementate în domenii precum: educarea și formarea profesională, activități de tipărire, instalarea tinerilor fermieri, construirea / modernizarea / reabilitatea / extinderea unor ferme, fabrici, unități turistice, stații de epurare a apelor uzate, centre de afaceri. Beneficiarii proiectelor, în majoritatea lor reprezentanți ai mediului privat, dar și funcționari publici, au fost sprijiniți, în unele cazuri, de alte persoane private, administratori ai unor societăți comerciale, care le-au pus la dispoziție documente false, dar și de funcționari din interiorul organismelor responsabile cu monitorizarea implementării proiectelor, prin întocmirea de rapoarte favorabile care au permis acordarea plăților necuvenite. Mecanismele folosite în realizarea acestui tip de fraudă constau în: falsificarea unor documente pentru a corespunde condițiilor de eligibilitate (certificat de atestare fiscală, acorduri de parteneriat, rapoarte intermediare, raport final întocmit pentru proiectul finanțat); fraudarea procedurilor de achiziție derulate în proiectul finanțat; decontarea unor false achiziții urmare depunerii de documente justificative care conțineau date nereale; supraevaluarea cheltuielilor declarate ca necesare achizițiilor, pentru a maximiza valoarea totală eligibilă și implicit contribuția nerambursabilă; schimbarea destinației fondurilor europene[190].

Fraudarea fondurilor europene .  În Condițiile Generale aplicabile contractelor de finanțare nerambursabilă, beneficiarul se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a evita orice conflicte de interese și va informa Autoritatea Contractantă fără întârziere de orice situație care ar determina sau ar putea să determine apariția oricărui asemenea conflict de interese
Infracțiunea de obținere pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților europene, se consumă în momentul în care sumele primite pentru implementarea proiectelor sunt justificate și nu în momentul în care s-a depus documentația inițială care a avut drept efect doar aprobarea finanțării celor două proiecte și virarea primelor tranșe la dispoziția beneficiarului care devin nerambursabile după justificarea lor așa cum o cer clauzele celor două contracte de finanțare și care nu au fost respectate de inculpată.  Pentru a înțelege mecanismul și procedurile aplicabile pentru realizarea cheltuielilor eligibile de către inculpata O. N. în cadrul proiectului, instanța de fond a reținut că  trebuie avute în vedere prevederile Anexei (…). II a Contractului de Finanțare O. (H.) referitoare la dispozițiile generale și administrative aplicabile.     Încă din art. 1 se impune implementarea proiectului în conformitate cu descrierea făcută în cererea de finanțare, beneficiarul, prin reprezentantul legal, având obligația să acorde toată atenția, eficiența și transparența tuturor procedurilor, în concordanță cu cele mai bune practici din domeniul de activitate vizat. În acest scop, beneficiarul trebuie să mobilizeze toate resursele financiare, umane și materiale necesare finalizării proiectului, așa cum este specificat în partea descriptivă. În continuare, sunt prevăzute clauze relative la responsabilitatea, conflictul de interese, confidențialitatea, vizibilitatea, dreptul de proprietate și de utilizare a echipamentelor, modul de evaluare a proiectului, modificarea contractului, durata de implementare, cazurile de reziliere, legea aplicabilă și modul de soluționare a litigiilor. S-a reținut astfel că, în materia finanțărilor nerambursabile alocate din bugetul general al Comunităților Europene, există reguli specifice de maximă strictețe în ceea ce privește disciplina financiar contabilă, acest lucru datorându-se, în principal, faptului că beneficiarilor nu li se solicită prezentarea unor garanții materiale (exemplu: instituirea unor ipoteci ca în situația creditelor bancare), aplicându-se cu precădere principiul bunei-credințe în executarea convențiilor iar banii obținuți sunt investiți în bunuri sau servicii care, în final, rămân să profite numai beneficiarul, de regulă agent economic. S-a reținut astfel că aprovizionarea materialelor de construcție, de la SC G. SRL, s-a realizat prin conflict de interese, în perioada în care administratorul proiectului O. N. era asociată, împreună cu soțul și la SC G. SRL, încălcându-se dispozițiile art.4 din Condițiile Generale aplicabile contractelor de finanțare nerambursabilă, potrivit cărora beneficiarul se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a evita orice conflicte de interese și va informa Autoritatea Contractantă fără întârziere de orice situație care ar determina sau ar putea să determine apariția oricărui asemenea conflict de interese. De altfel, conflictul de interese a fost menținut în permanență pentru că, pe parcurs, avansul acordat pentru proiect a fost transferat integral la SC G. SRL, care nu era beneficiara fondurilor nerambursabile, fiind utilizat în interes propriu. Fraudarea fondurilor europene de către inculpata O. N. în cazul celor două proiecte cu finanțare PHARE de care a beneficiat SC I. T. SRL, a fost rodul unei activități premeditate, coordonate, deosebit de complexe și ingenioase realizată cu sprijinul inculpatului E. E.-E., expert programe regionale al A.D.R. Sud – Vest Oltenia, care în cadrul atribuțiunilor de serviciu avea obligația de a monitoriza modul de implementare a proiectelor cu finanțare europeană în care A.D.R. Sud – Vest Oltenia avea calitatea de Autoritate de Implementare. Prin decizia penală nr. 118 A din 9 octombrie 2007,  T r i b u n a l u l   M e h e d i n ț i a admis apelurile declarate de D.N.A.- Serviciul  Teritorial   C r a i o v a, de inculpații O. N. și E. E. E.. Cu privire la apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul   Teritorial C r a i o v a, tribunalul a constatat că, instanța de fond, dispunând condamnarea inc. E. E. E. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzute  de art.289 alin. 1 C.pen. cu aplicarea  art.17 lit. c) din Legea nr.78/2000 și art.41 alin. 2 C.pen. a omis să dispună anularea actelor false, așa cum o cereau dispozițiile art.445 C.pr.pen. , actele false fiind cele două procese verbale întocmite de inculpat la datele de 20.10.2003 și 20.09.2004 referitoare la rapoartele de vizită la fața locului cu privire la monitorizarea modului de implementare a proiectelor PHARE. Și cel de al doilea motiv de apel s-a constatat că este întemeiat, tribunalul apreciind că, se impunea aplicarea celor doi inculpați și a pedepsei complementare prevăzute  de art.64 lit. c C.pen.,  constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcție, ori de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-au folosit pentru săvârșirea infracțiunilor, respectiv inculpatei O. N. pentru cele două infracțiuni pentru care a fost condamnată, iar inculpatului E. E. E. pentru cele două infracțiuni de complicitate la care a fost condamnat. Aplicarea și a acestei pedepse complementare se impunea deoarece  cei doi inculpați s-au folosit în săvârșirea infracțiunilor deduse judecății, de calitățile pe care le aveau, respectiv inc. O. N. avea calitatea de administrator al  SC I. T. SRL,  iar inc. E. E. E. avea calitatea de expert programe regionale ADR Sud-Vest Oltenia. Motivul de apel invocat oral de către reprezentantul   M i n i s t e r u l u i   P u b l i c a fost întemeiat, deoarece instanța nu s-a pronunțat cu privire la durata pentru care a aplicat pedeapsa complementară, instanța de fond nesocotind astfel prevăzute  art. 53 pct. 2 lit. a)  C. pen. Așa fiind, tribunalul va stabili această durată la 2 ani pentru fiecare dintre inculpați, executarea acesteia urmând a se face după executarea pedepselor principale la care au fost condamnați cei doi inculpați. C de al treilea motiv de apel invocat în scris, respectiv cel vizând greșita individualizare a pedepselor aplicate celor doi inculpați, cât și greșita reținere în favoarea acestora a circumstanțelor atenuante prevăzute  de art. 74 C.pen. este neîntemeiat. În acest sens s-a reținut că instanța de fond a făcut o corectă individualizare a pedepselor aplicate celor doi inculpați și a apreciat în mod just  că se impune reținerea în favoarea acestora  de circumstanțe atenuante prevăzute  de art. 74 C. pen. Astfel, în cauză s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 74 C. pen. respectiv cele prevăzute  de art. 74 alin. 1 lit. a) C.pen. , ambii inculpați având o conduită bună anterior săvârșirii infracțiunilor, existând și alte împrejurări pe care în mod corect instanța de fond le-a apreciat ca fiind circumstanțe atenuante și anume, gradul ridicat de instrucție școlară al celor doi inculpați, existența unui loc de muncă, ambii inculpați fiind căsătoriți, inculpata O. având în întreținere și un copil minor. Pe de altă parte, s-a reținut că ulterior dezbaterilor, inculpata O.  prin cererea depusă la dosarul cauzei și înregistrată la tribunal la data de 2 octombrie 2007, a învederat instanței că a făcut demersuri în vederea încheierii unei tranzacții cu  partea civilă Ministerul  Dezvoltării și Lucrărilor Publice, anexând la cererea sa în xerocopii o cerere adresată ministrului precum și un ordin de plată emis de partea responsabilă civilmente S.C.G. S.R.L. pentru suma de 30.000 RON – reprezentând plata pentru  S.C.I. T. S.R.L pentru cele două contracte. De asemenea trebuia avut în vedere și  faptul că  inculpatul E. E. s-a prezentat în fața autorităților, ori de câte ori a fost chemat, aceeași conduită având-o și inculpata O. N. până la luarea față de aceasta  măsurii arestării preventive. Referitor la critica vizând imposibilitatea reținerii în sarcina sa a celor două infracțiuni, s-a apreciat că aceasta nu este întemeiată, având în vedere că elementul material care intră în conținutul laturii obiective a fiecărei infracțiuni este diferit . Astfel pentru infracțiunea prevăzute  de art.181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78/2000, elementul material constă în acțiunea inculpatei de a obține fonduri prin prezentarea de documente false , inexacte sau incomplete, iar pentru infracțiunea prevăzute  de art.182 alin. 1 și 2 din Legea nr. 78/2000 elementul material constă în acțiunea de schimbare a destinației fondurilor, fără respectarea prevederilor legale, situație în care s-a apreciază că cele două infracțiuni menționate mai sus, nu se exclud una pe cealaltă În cauza de față trebuia avut în vedere că ne aflăm în materia finanțărilor nerambursabile alocate din bugetul general al Comunității Europene, unde există reguli specifice de maximă strictețe în ceea ce privește disciplina financiar contabilă, acest lucru datorându-se în principal faptului că beneficiarilor nu li s-a solicită prezentarea unor garanții materiale cum ar fi ipoteca, aplicându-se cu precădere principiul bunei credințe în executarea convențiilor, iar banii obținuți sunt investiți în bunuri sau servicii care în final rămân să profite numai beneficiarului. Pornind de la aceste particularități de finanțare nerambursabilă de fonduri europene, instanța a apreciat că infracțiunea de obținere pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților europene, se consumă în momentul în care sumele primite pentru implementarea proiectelor sunt justificate și nu în momentul în care s-a depus documentația inițială care a avut drept efect doar aprobarea finanțării celor două proiecte și virarea primelor tranșe la dispoziția beneficiarului care devin nerambursabile după justificarea lor așa cum o cer clauzele celor două contracte de finanțare și care nu au fost respectate de inculpată. Drept urmare, obținerea pe nedrept de fonduri europene de inculpata O. N.  a avut loc o data cu depunerea Rapoartelor intermediare și finale însoțite  de acte justificative inexacte cu privire la implementarea celor două proiecte. Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat  că inculpata O. N. a comis infracțiunea prevăzute  de art. 181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78 /2000, astfel că este neîntemeiată și critica privind susținerea acesteia că din probele administrate nu rezultă  că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Astfel actele care au însoțit cele două cereri de finanțare nerambursabile depuse de inculpata O. N. nu s-a reținut că nu ar corespunde  realității,  acestea  servind doar la  evaluarea și  aprobarea celor două proiecte de comitetul de evaluare al ADR. S-V Oltenia. De asemenea tribunalul a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut vinovăția inculpatei și pentru infracțiunea prevăzute  de art. 182 alin. 1 și 2 din Legea nr.78/2000, rezultând din probatoriul administrat, că aceasta  a schimbat destinația fondurilor obținute de la Comunitatea Europeană prin folosirea acestora în interes personal.  Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că instanța de fond a făcut o corectă încadrare juridică a faptelor comise de inculpata O. N., așa încât cererea acesteia de schimbare a încadrării juridice din infracțiunile prevăzute  de art. 181 alin.  1 și 3 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea  art. 41 alin. 1 C. pen.  și prevăzute  de art.182 alin. 1 și 2 din Legea nr. 78/2000 cu aplica. art. 41 alin. 2 C.pen.  în două infracțiuni prevăzute  de art. 182 alin. 1 și 2  din Legea nr.78/2000 și cu aplicarea  art. 33 C.pen. , a fost neîntemeiată, după cum neîntemeiată a fost și cererea privind achitarea  pentru cele două infracțiuni prevăzute  de art.182 alin. 1 și 2 din Legea nr. 78/2000 Referitor la complicitatea apelantului inculpat E. E. E., s-a constatat că acesta îndeplinea funcția de expert programe regionale ADR-SUD-VEST Oltenia și avea ca sarcini de serviciu să monitorizeze modul de implementare a proiectelor cu finanțare europeană. Astfel, în această calitate, apelantul pentru a asigura o aparență de legalitate a documentelor financiar-contabile și a rapoartelor tehnice trimestriale și finale prezentate în vederea justificării cheltuirii sumelor primite sub formă de avans, a consemnat pe copiile documentelor depuse de inculpată mențiunea „conform cu originalul”, iar asupra bugetelor de cheltuieli, mențiunea „verificat ”, semnând pentru conformitate în condițiile în care acesta nu a confruntat documentele originale cu copiile actelor justificative . Fără aceste activități desfășurate de inculpatul E. E. E., inculpata O. N. nu putea justifica fondurile obținute pentru implementarea celor două proiecte și nici nu putea să schimbe destinația acestora, ceea ce atestă complicitatea inculpatului în comiterea celor două infracțiuni de către inculpata O. N.. Tribunalul a apreciat că apelantul inculpat se face vinovat și de săvârșirea infracțiunii prevăzute  de art. 31 C.pen.  raportat   la art. 289 C.pen.  cu art.17 lit. c) din Legea nr. 78 /2000 întrucât, cu ocazia efectuării cercetării la fața locului  la 31 ianuarie 2007 la sediul SC I. T. S.R.L., acesta a recunoscut că aspectele consemnate în raportul din 20 sept. 2004, privitoare la finalizarea proiectului Fabrica de napolitane, erau nereale și că martorul E. E. N. a semnat fără a mai verifica realitatea consemnărilor făcute de inculpat fiind asigurat de acesta că totul este în regulă. Concluzionând, s-a apreciat că instanța de fond a dat o încadrare juridică corespunzătoare tuturor faptelor comise de inculpat și a reținut în mod corect vinovăția acestuia. Cu privire la apelul declarat de partea responsabilă civilmente SC G. S.RL. tribunalul a reținut că este nefondat deoarece, inculpata având  raporturi de muncă cu societatea în perioada săvârșirii infracțiunilor, a rezultat că SC G. SRL  are calitate procesuală în cauză ca parte responsabilă civilmente și drept urmare are răspundere pentru prejudiciile cauzate de inculpată  în solidar cu aceasta, mai ales că a beneficiat de pe urma infracțiunilor comise de inculpata O. N. care a achiziționat toate bunurile pentru SC I. T. S.R.L prin intermediul acestei societăți. Împotriva acestei decizii au declarat recurs D.N.A. – Serviciul   Teritorial Craiova, inculpații O. N. și E. E. și partea responsabilă civilmente SC G. SRL. Prin motivele de recurs, D.N.A. – Serviciul   Teritorial  Craiova a invocat faptul că pedepsele accesorii au fost aplicate cu încălcarea art. 71 alin. 2 C.pen., iar pedepsele principale au fost greșit individualizate, fiind nejustificat reținute circumstanțele atenuante prevăzute  de art. 74 C.pen. Inculpata O. N. a invocat, prin motivele de recurs, nulitatea absolută determinată de încălcarea normelor de competență materială, greșit fiind instanța sesizată de D.N.A., întrucât Legea nr. 78/2000 nu trebuia aplicată retroactiv. A mai arătat că, în ceea ce privește noțiunea de conflict de interese, există în acest sens o notă a cocontractantului, emisă la 2 ani de la data încheierii contractului, iar necunoașterea legii civile poate fi invocată. A mai precizat cp această clauză este sancționată cu nulitatea relativă, trebuind dovedit că s-a creat un prejudiciu (or, în cauză, valoarea de achiziție a bunului nu depășea valoarea de piață), iar pentru lămurirea acestor aspecte se impunea efectuarea unei expertize contabile. A mai arătat că soluția instanței de fond nu face decât să copieze rechizitoriul, fără a înlătura în vreun fel apărările inculpaților. A precizat că infracțiunea prevăzute  de art. 181 alin. 1, 3 din Legea nr. 78/2000 nu era reglementată la data comiterii faptelor, iar momentul consumării infracțiunii a fost acela al folosirii efective a actelor false, adică acela al depunerii documentației, căci obținerea de fonduri se realizase deja. În ce privește infracțiunea prevăzute  de art. 182 alin. 1, a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. d C.pr.pen. , lipsind latura subiectivă, nefăcându-se dovada că inculpata ar fi avut intenția de a deturna acele fonduri, iar cocontractantul a fost de acord cu prelungirea termenelor de execuție, întârzierea în derularea contractului neînsemnând că inculpata a derulat fondurile. Prin motivele de recurs, inculpatul E. E.  a arătat că nu s-a făcut dovada că actele depuse de inculpată și verificate de el erau false. A mai precizat că atribuția sa era de a face rapoarte trimestriale, și nu avea atribuții de semnare a contractelor de grant, că în mod greșit nu au fost audiați martorii și nu s-au efectuat expertizele solicitate, iar din fișa postului rezultă că acest inculpat era consultant regional, nu expert regional. A solicitat în principal trimiterea cauzei spre rejudecare și în  subsidiar achitarea în baza art. 10 lit. c) C.pr.pen.  pentru infracțiunile prevăzute  de art. 181 din Legea nr. 78/2000, art. 289 C.pen. A mai arătat că noțiunea de conflict de interese nu e o noțiune prevăzută în vreun act normativ, și nici în contractele de grant nu există nici o referire concretă la această noțiune. Recursurile sunt fondate. În ceea ce privește motivul de recurs prin care inculpata O. a solicitat restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, având în vedere necompetența organului de urmărire penală, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, având în vedere că, față de încadrarea juridică dată faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată (art. 181 alin. 1 și 3 , art. 182 alin. 1 și 2 din Legea nr. 78/2000), competența aparține D.N.A. potrivit art. 13 alin. 11 din OUG nr. 43/2002, iar încadrarea juridică în infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată a fost efectuată de acest organ de urmărire având în vedere faptul că s-a reținut forma continuată a infracțiunilor, având ca moment de epuizare o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 prin care au fost introduse art. 181 și 182 din legea nr. 78/2000. Totodată, în ceea ce privește susținerea privind încălcarea dreptului la apărare al inculpatei la urmărirea penală, trebuie avut în vedere faptul că deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege (în speță, art. 172 alin. 1 C.pr.pen. ) au efecte ex nunc, nu și pentru trecut, astfel încât nu se poate aprecia că există, pentru acest motiv, vreo cauză de nulitate absolută prevăzute  de art. 197 alin. 2 C.pr.pen.  și care să determine restituirea la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Curtea constată însă, pe de altă parte, că deși în fața instanței de fond inculpații au solicitat audierea unor martori și efectuarea unor expertize, au invocat o serie de apărări, solicitând achitarea și făcând referire la o serie de împrejurări de fapt și de drept în susținerea acestor cereri, prima instanță nu a răspuns acestor susțineri, înțelegând să expedieze în câteva fraze sumare motivarea hotărârii pe care își întemeiază soluția. Astfel, în condițiile în care inculpații  și-au susținut nevinovăția, arătând că infracțiunile nu sunt dovedite, iar pe de altă parte, solicitând totodată, pentru alte infracțiuni,  și schimbarea încadrării juridice  prin înlăturarea art. 41 alin. 2 C.pen. și a alin. 3 al art. 181 din Legea nr. 78/2000, invocând și lipsa intenției și schimbarea încadrării juridice pentru inculpatul E. în infracțiunea prevăzută  de art. 249 C.pen. , instanța de fond s-a limitat la o apreciere generală asupra acestor apărări, constatând că infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpații sunt dovedite și că este neîndoielnic că inculpații au conlucrat în vederea obținerii de fonduri nerambursabile pentru satisfacerea unor interese personale, fără a se referi la probele administrate în cauză și fără a face o analiză serioasă a acestora care să-i permită eventual înlăturarea apărărilor făcute de inculpați sau, dimpotrivă, reținerea acestora. Se mai constată că, în condițiile în care sentința copiază practic rechizitoriul, instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 200 C.pr.pen. , potrivit cărora probele administrate în cursul urmăririi penale servesc pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, nefiind așadar suficient, pentru fundamentarea unei hotărâri judecătorești, de condamnare sau achitare, să se facă trimitere numai la probele administrate la urmărirea penală, ci fiind imperios necesar, pentru a respecta nu numai principiul contradictorialității, dar și dreptul părților la un proces echitabil și jurisprudența CEDO în materie, ca instanța de judecată să administreze probatoriul oral, nemijlocit și în contradictoriu în faza de cercetare judecătorească (fiind vorba atât de readministrarea probelor de la urmărirea penală, cât și de orice alte probe – martori, expertize, înscrisuri, necesare pentru justa soluționare a cauzei) și să facă o analiză efectivă, temeinică și completă a acestuia. Mai mult decât atât, se constată că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererilor de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpați, căci deși în considerente a arătat că aceste solicitări „nu au suport real”, în minuta și dispozitivul hotărârii nu există nici o referire la faptul că s-ar fi pronunțat în vreun fel asupra acestor cereri formulate în condițiile art. 334 C.pr.pen. Așa fiind, Curtea constată, pentru considerentele arătate, că în cauză hotărârea instanței de fond nu satisface cerințele impuse de dispozițiile art.356 C.pr.pen. , fiind identificate cazurile de casare prevăzute  de art. 3859 pct. 9 și 10 C.pr.pen. , hotărârea instanței de fond necuprinzând motivele pe care se întemeiază soluția, și totodată instanța nepronunțându-se asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile acestora și să influențeze soluția procesului, astfel că, văzând și dispozițiile art.38515 pct.2 lit. c) C.pr.pen. , vor fi admise recursurile, vor fi casate ambele hotărâri și se va trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond; cu ocazia rejudecării, această instanță urmează să verifice toate susținerile, criticile și apărările invocate de inculpați și de parchet și se va pronunța motivat asupra acestora și asupra eventualelor cereri de probatorii, în urma examinării tuturor probelor cu referiri concrete la ceea ce a rezultat din evaluarea lor, nu numai prin aprecieri cu caracter general (se va avea, totodată, în vedere, faptul că respingerea unei cereri de efectuare a unor expertize de către un expert independent, cu singura motivare că în cauză există procese-verbale de constatare întocmite de organe de stat, nu este în concordanță cu practica CEDO în materie)[191].        Magistrații Î. C. C. J.  l-au condamnat în 26 martie 2019 pe C.  N. , fostul președinte al Consiliului Județean la 7 ani și 8 luni cu executare în dosarul reabilitării podului de la C.[192]. Prin decizia penală nr. 166 din 29 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș[193] ,  N.  C. , președinte al Consiliului Județean, a fost condamnat pentru luare de mită la 5 ani închisoare plus un spor de pedeapsă de 2,8 ani, dar a fost achitat pentru acuzația de abuz în serviciu, iar în ceea ce privește acuzația fals intelectual, cu privire la comiterea unor infracțiuni de corupție, s-a constatat că a intervenit prescripția. Dosarul vizează reabilitarea unui pod,  în contextul atribuirii preferențiale în cursul lunii martie 2009 a contractului de achiziție publică cu titlul „Normalizare condiții de trafic pe drumurile județene prin reabilitarea a două poduri afectate de inundații” . Pentru a accesa banii europeni, funcționari din cadrul Consiliului Județean A   au atestat în cererea de finanțare pentru  proiectul respectiv, în mod nereal, deși nu era eligibil.  Cererea de finanțare a fost însoțită de o declarație de parteneriat semnată la 25 ianuarie 2007, de inculpatul N. , în calitate de președinte al Consiliului Județean A   și reprezentant al acestei autorități contractante, cunoscând faptul că în conținutul acestei cereri sunt atestate împrejurări necorespunzătoare adevărului. Celelalte nouă persoane trimise în judecată în același  dosar  au fost achitate. Instanța a dispus confiscarea imobilului care a constituit obiectul mitei din acest dosar[194].   Procuror European În avizul său, din 26 ianuarie 2000, privind „Adaptarea instituțiilor pentru realizarea unei extinderi de succes”[195], Comisia Comunităților europene propune, în legătură cu protecția intereselor financiare ale Comunității, crearea unei baze legale, prin înființarea unui sistem de reguli referitoare la infracțiuni și la pedepsele pe care acestea le-ar atrage, stabilirea unor norme procedurale necesare pentru urmărirea acestor infracțiuni, a competențelor și atribuțiilor unui Procuror European, care să răspundă de descoperirea infracțiunilor de fraudă pe întreg teritoriul comunitar. În acest fel se urmărește consolidarea intereselor financiare ale Comunității, în folosirea eficientă a fondurilor. Competențele propuse a fi atribuite unui Procuror European vor fi limitate strict la protecția intereselor financiare ale Comunității, așa cum deja s-a specificat și delimitat în art. 280 (1) din Tratatul C.E. Comisia propune ca numai caracteristicile esențiale ale instituției Procurorului european să fie specificate în Tratat (numire, înlăturare, obligații și independență), lăsând regulile și mecanismele care guvernează funcționarea acestuia să fie reglementate în dreptul privat. Articolul 280 al Tratatului C.E stabilește faptul că măsurile adoptate în comun, de a contracara frauda și alte activități ilegale care afectează interesele financiare ale Comunității „nu trebuie să privească nici aplicarea dreptului penal național și nici administrarea justiției în statele membre”. Tratatul nu conferă deci nici o competență de a stabili un spațiu european de aplicare a legii penale, care să prevadă înființarea unui organ judiciar comun, ca, de exemplu, un procuror, în schimb, semnarea Convenției privind protecția penală a intereselor financiare ale Comunității Europene, din 26 iulie 1995, și a protocoalelor adiționale ale acesteia constituie un prim pas spre protecția penală a intereselor financiare ale Comunității. Aceste documente, care sunt rezultatul cooperării dintre guvernele din cadrul celui „de al treilea pilon”, reprezintă o achiziție importantă, întrucât ele definesc frauda, deturnarea fondurilor și corupția drept infracțiuni care atrag pedepse în toate statele membre[196]. Textul propus al art. 280 a din Tratatul Comunității Europene[197] prevede în continuare că pentru a contribui la atingerea obiectivelor art. 280(1) din Tratat, Consiliul acționând pe baza unei propuneri din partea Comisiei, cu majoritate calificată și cu avizul conform al Parlamentului european, va numi un procuror european pe o perioadă de 6 ani, care nu poate fi reînnoită. procurorul european va răspunde de cercetarea, urmărirea și trimiterea în judecată a autorilor sau complicilor infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Comunității, el va răspunde, de asemenea, de exercitarea acțiunii publice pentru aceste infracțiuni, în fața jurisdicției competente din statele membre. procurorul european va fi ales dintre personalitățile a căror independență este în afară de orice îndoială, și care îndeplinesc condițiile cerute pentru numirea în cele mai înalte funcții juridice din țările lor respective. Curtea de Justiție poate, la solicitarea Parlamentului european, a Consiliului sau a Comisiei, să îl elibereze din funcție, dacă el nu îndeplinește condițiile cerute pentru exercitarea atribuțiilor sale sau dacă el a comis o greșeală gravă. Consiliul, acționând în conformitate cu procedura prevăzută în art. 251, va stabili statutul procurorului european. Consiliul, acționând în conformitate cu procedura prevăzută în art. 251, va stabili condițiile de exercitare a funcțiilor procurorului european și va adopta, mai ales: a) regulile care stabilesc conținutul constitutiv al infracțiunilor referitoare la fraudă și la orice altă activitate ilegală care aduc atingere intereselor financiare ale Comunității, precum și pedepsele corespunzătoare aplicabile pentru fiecare dintre ele; b) normele de procedură care se aplică la activitățile procurorului european și regulile care guvernează admisibilitatea probelor; c) regulile aplicabile controlului jurisdicțional al actelor de procedură dispuse de Procurorul European în exercitarea funcțiilor sale. Considerăm că propunerea privind înființarea Procurorului European este fezabilă și prezintă interes, chiar dacă vizează, deocamdată, un sector infracțional limitat (în viitor, probabil că vor fi vizate – și așa e normal – și alte sectoare ale criminalității transnaționale care afectează interesele întregii CE)[198].       CONDAMNĂRILE CU CARACTER POLITIC ȘI MĂSURILE ADMINISTRATIVE ASIMILATE ACESTORA, PRONUNȚATE ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945 – 22 DECEMBRIE 1989   Curtea Constituțională respinge ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.  221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, în Dosarul nr. 574/108/2010 al Curții de Apel Timișoara – S.  civilă. În  cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că “Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”. Curtea constată că prin deciziile nr.  1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale. Prin Încheierea din 15 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 574/108/2010, Curtea de Apel Timișoara – S.  civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, în cadrul soluționării unei acțiuni prin care se solicită plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a unor condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din  Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală, invocând, cu titlu de exemplu, “Cauza Țarălungă, Cauza Temeșan sau Cauza Oancea”. În cauza Oancea Oancea et autres C. Roumanie (Requête no 5984/02) Arrêt, 29 juillet 2008 Définitif 29/10/2008 ( cmiskp.echr.coe.int),  Curtea a declarat: a)  que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i.  3 790 EUR (trois mille sept cent quatre-vingt-dix euros) conjointement aux requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; ii.  1 000 EUR (mille euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b)  qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage . Despăgubirile se acordă  potrivit art.  41 din Convenție,  « și la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et și le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. », deci pentru modul în care statul român a considerat că rezolvă litigiul, condamnând statul român. Curtea Constituțională  constată că prin deciziile nr.  1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale  ( Decizia nr. 178 din 8 februarie 2011, M. Of. nr. 242 din 7 aprilie 2011, prin care, reținând că acest caz de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate a intervenit după sesizarea Curții, excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă). Soluția legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 – adică pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 – prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate. În materia despăgubirilor acordate prin legi cu caracter reparatoriu, limitele valorii acestora și criteriile de care trebuie să se țină seama în aprecierea lor sunt stabilite în mod suveran de legiuitor, având în vedere posibilitățile economice și financiare existente, dar cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților. Or, dispozițiile legale instituie o inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă și rațională, deși Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 este motivată de urgența și necesitatea reglementării “unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989″. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil. În cauza de față, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010[199], Curtea observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă – deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de instanța privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu dețineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010. În consecință, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii  nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în drepturi. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un “scop legitim” sau nu există un “raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” ( v , în special, Hotărârea Marckx c Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, §33). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ și nu unul restrictiv (v Engel și alții c Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, §72, și Rasmussen c Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p.   13, §34). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali c Regatului Unit: “o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă și rezonabilă», adică dacă nu urmărește un «scop legitim» sau dacă nu există «un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat»” (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraf 72). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen c Danemarcei, seria A, nr. 87, § 40). Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Articolul 1 al acestui Protocol prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: – în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale; – în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne   c   the United Kingdom, adoptată în 2009. Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. De asemenea, Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic c Croația, §81). Pe de altă parte, Curtea constată că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente înfrâng și prevederile art. 115 alin. (6) din Constituție, deoarece afectează un drept fundamental – egalitatea în drepturi a cetățenilor, consfințit în prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1), drept care a fost respectat cu prilejul instituirii unor măsuri similare cu caracter reparator, astfel cum au fost recunoscute și prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (Curtea Constituțională,  decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010). În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 111 alin. (1) și art. 138 alin. (5) din Constituție ,  Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, obligativitatea indicării sursei de finanțare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de art. 138 alin. (5) din Constituție, constituie un aspect distinct față de cel al lipsei fondurilor pentru susținerea finanțării din punct de vedere bugetar ( idem, Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, M. Of. nr. 711 din 20 octombrie 2008) . Curtea Constituțională a reținut că stabilirea sursei de finanțare și insuficiența resurselor financiare din sursa astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituție, iar al doilea nu are caracter constituțional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce privește, în esență, relațiile dintre Parlament și Guvern. Totodată, dacă s-ar reține că lipsa precizării exprese a sursei de finanțare presupune, implicit, inexistența sursei de finanțare, aceasta ar echivala cu o prezumție fără suport constituțional, ceea ce este inadmisibil. Prin Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, Curtea a statuat că finanțarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare alocate în buget și că majorarea unor cheltuieli se finanțează fie prin suplimentarea alocațiilor bugetare din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, fie prin rectificare bugetară. Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi. Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată “Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată “Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, M. Of. nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite. În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989[200]. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, M. Of. nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus. De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005. Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea constată că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură. În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligație “morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții c Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze c Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele c Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko c Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva c Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky c Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner c Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții c Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții c Greciei). În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale. Prin urmare, Curtea constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care – în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” – este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției. Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate. În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că “În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, […] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 […] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată – adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale. Curtea reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă. Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius c Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o “speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg – de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky c Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o “speranță legitimă” în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o “importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o “speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective. Curtea reține că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități – 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile – 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 €) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 €) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 €) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională  constată că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată. Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler c Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții c Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi c Turciei). Curtea observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu c României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de “legalitate” au fost grav atinse. Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice și constată că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale[201] .      ART. 4 ALIN. (2) DIN LEGEA NR. 221/2009 În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009[202] raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.  Legea nr. 221/2009  reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Ceea ce a determinat această inițiativă legislativă a fost tocmai faptul că, deși s-au adoptat cele două acte normative cu caracter reparatoriu (Decretul-lege nr. 118/1990 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), totuși mai există numeroase persoane ale căror condamnări își produc în continuare efectele, fără ca acestea să beneficieze de minima reparație morală a ștergerii consecințelor penale ale condamnării lor. De asemenea, procedura constatării inopozabilității hotărârilor de condamnare cu caracter politic față de persoanele care au obținut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, a fost considerată nesatisfăcătoare, în raport cu vârsta înaintată a solicitanților și cu necesitatea ca măsurile reparatorii cu caracter simbolic să fie obținute de persoanele îndreptățite, cu un efort minim. Din cuprinsul celor două acte normative rezultă că prevederile acestora au fost extinse și asupra persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944, din motive politice, în Decretul-lege nr. 118/1990 în această categorie fiind incluse în mod expres și persoanele constituite în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944. Articolul 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, condiționează extinderea prevederilor Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4. Problema care apare este aceea dacă această condiționare poate fi impusă prin prisma aspectului temporal, respectiv al perioadei în care trebuia să fie pronunțată condamnarea sau luată măsura administrativă (6 martie 1945-22 decembrie 1989) și a celui vizând organul care a dispus măsura administrativă (fosta Miliție sau Securitate ori Poliția sau Siguranța). Ceea ce prezintă relevanță din perspectiva Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunțate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest caracter poate rezulta ope legis, condamnările sau măsurile administrative regăsindu-se expres între cele prevăzute de lege, sau trebuie constatat de instanța judecătorească, prin procedura prevăzută de acest act normativ. În art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se corespunzător. Așa cum s-a arătat deja, în alin. (3) al art. 1 se prevede că o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin. (2) al art. 1, constituie condamnare cu caracter politic, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanța de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condițiile prevăzute la art. 4 din lege. Rațiunea edictării Legii nr. 221/2009 este, așa cum s-a arătat, aceea de completare a actelor normative reparatorii deja existente. Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta, contextul istoric în care s-au luat asemenea măsuri fiind pe larg expus în argumentarea punctului de vedere exprimat de procurorul general. Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Or, aceasta înseamnă că, așa cum în mod corect s-a reținut și în opinia susținută de procurorul general, legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței constituționale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit. Opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în practica sa, în mod constant, în spețe legate de aplicarea art. 14  CEDH, precum și a Protocolului adițional nr. 12, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 18 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un “scop legitim” sau nu există un “raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” ( v , în special, Hotărârea Marckx c Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p.  16, §  33). În același timp, Curtea Europeană de la Strasbourg a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, și nu unul restrictiv ( v  Engel și alții c Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p.  30, §  72, și Rasmussen c Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p.  13, §  34). Curtea Europeană a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali c Regatului Unit: “o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă și rezonabilă», adică dacă nu urmărește un «raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat»” (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, §  72). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen c Danemarcei, seria A nr. 87, § 40). Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Articolul 1 al acestui Protocol prevede că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: – în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale; – în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne   c  the United Kingdom, adoptată în 2009[203].        CONTROLUL JUDICIAR IERARHIC ÎN MINISTERUL PUBLIC   Regimul constituțional al procesului penal este definit, între altele, prin normele și principiile Legii fundamentale privind separația puterilor, obligativitatea respectării Constituției și a legilor țării și consacrarea dreptății ca valoare supremă a statului de drept.  Rolul Ministerului Public, stabilit prin art. 131 alin. (1) din Constituție, este acela de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății.  Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, definindu-se  principiul exercitării ierarhice a controlului în cadrul Ministerului Public.  Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituția României, “procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic”. Principiul imparțialității, pe care se întemeiază activitatea procurorilor, decurge din apartenența acestora  la autoritatea judecătorească . Aplicarea principiului legalității în activitatea procurorilor impune ca  exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege să urmeze în mod obligatoriu dispozițiile legii, fără posibilitatea de a acționa întemeindu-se pe criterii de oportunitate, în adoptarea unor sau  în alegerea procedurilor.    Ca o garanție a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituția a consacrat principiul unității de acțiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic.   În exercitarea atribuțiilor de autoritate publică, prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea funcției procurorilor de reprezentare a intereselor întregii societăți. Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică și necontradictorie.  Prin instituirea controlului judecătoresc în faza de urmărire penală se desființează, în fapt, controlul ierarhic – apreciază Curtea Constituțională –  și se transferă atribuția de control în sarcina instanțelor judecătorești, în afara competenței firești a acestora – prevăzută în art. 6 alin. (1)  CEDH și în legile interne – de a soluționa cererile persoanelor fizice în cazurile de încălcare a drepturilor subiective și a intereselor legitime ale acestora. Atacând el însuși în justiție măsura de infirmare a soluției adoptate într-o cauză, de către procurorul ierarhic superior,  procurorul autor al soluției infirmate nu își apără un drept subiectiv propriu, pentru că el nu este parte în cauza pe care o soluționează, ci autoritate competentă să instrumenteze și să soluționeze cauza.   Menținerea controlului ierarhic în limitele care rezultă din textul Constituției, adică în cadrul ierarhiei Ministerului Public, nu știrbește cu nimic drepturile subiective ale părților din cauză,  în condițiile în care legea le permite să atace direct în justiție orice act și orice măsură adoptate de procuror.               Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al parchetului.     În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.     Aceste dispozițiile se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială (alin.3 al art.339  din Noul Cod de procedură penală). Noul Cod de procedură penală are ca scop esențial să răspundă imperativelor funcționării unei justiții moderne, adaptate așteptărilor sociale, precum și necesității creșterii calității acestui serviciu public. După cum se arată în Tezele prealabile privind elaborarea proiectului Codului de procedură penală[204], se păstrează caracterul predominant continental european, dar ca noutate, introduce multe elemente de tip adversial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ. În privința participanților în procesul penal, se aduc câteva modificări substanțiale. Astfel, în cadrul organelor judiciare, alături de instanțele judecătorești și organele de urmărire penală, au fost cuprinși: judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară, care vor avea atribuții specifice în materia drepturilor și libertăților suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea legalității administrării probelor în faza de urmărire penală și a legalității sesizării instanței de judecată de către procuror. În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți soluționează, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind:     a) măsurile preventive;     b) măsurile asigurătorii;     c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;     d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;     e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;     f) procedura audierii anticipate;     g) alte situații expres prevăzute de lege.   Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Prin noul cod, au fost definite părțile în procesul penal (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente), cu drepturile și obligațiile acestora.           Alături de părți, printre participanții la procesul penal figurează și subiecții procesuali principali (suspectul și persoana vătămată), precum și alți subiecți procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare etc.)[205].   Cu prilejul examinării prevederii cuprinse în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificat prin Ordonanța de urgență  nr. 60/2006,  prin care se instituie controlul judecătoresc asupra măsurii de infirmare a soluției adoptate de procuror, la cererea procurorului care a adoptat soluția infirmată, Curtea Constituțională a constatat că o modificare a legii în acest sens  contravine principiului controlului ierarhic consacrat prin art. 132 alin. (1) din Constituție[206]. Contravenind textului constituțional, o asemenea dispoziție nu se justifică prin nici o altă normă din Legea fundamentală sau din actele normative internaționale privind apărarea drepturilor omului, la care România este parte. Noul Cod de procedură penală a clarificat o serie de probleme practice, dar au rămas vechi controverse, pe lângă faptul că au apărut noi întrebări.  Referitor la infirmarea actelor procesuale sau procedurale, Noul Cod de procedură penală arată că atunci când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.  Aceste norme se aplică și în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior (art. 304 alin.  2 Noul C. pen. ). Mai amintim dispozițiile privind  preluarea cauzelor de la alte parchete (art. 325) și  cele privind trimiterea cauzei la un alt parchet (art. 326 ).  Astfel, procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.  Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și când legea prevede o altă subordonare ierarhică.   De asemenea, când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității părților ori a subiecților procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, dispozițiile art. 73 și 74 fiind aplicabile în mod corespunzător.       Organizarea judiciară urmărește ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internațională a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și pentru garantarea respectării Constituției și a legilor țării.    Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee.   Titlul III din Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară[207] reglementează Ministerul Public. Ministerul Public își exercită atribuțiile în temeiul legii și este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.   Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, în condițiile legii. Procurorii își exercită funcțiile în conformitate cu legea, respectă și protejează demnitatea umană și apără drepturile persoanei.   Parchetele sunt independente în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice. Prima formă a art. 64 din Legea nr. 304 arăta că dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.   În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.    Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Măsura infirmării este supusă controlului instanței competente să judece cauza în fond, la cererea procurorului care a adoptat soluția.    Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al încetării calității acestuia, potrivit legii, ori, în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior. Dispoziția cuprinsă în fraza a doua a alin. (3) a fost declarată ca fiind neconstituțională (Decizia Curții Constituționale nr. 345/2006).   O altă modificare a fost adusă prin Ordonanța de urgenta nr. 50 din 28 iunie 2006.    Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.   În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.    Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către conducătorul parchetului, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Soluțiile adoptate de conducătorii parchetelor pot fi infirmate, motivat, de conducătorul parchetului ierarhic superior.   Lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror în următoarele situații:     a) suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii;     b) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa;     c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.     Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, măsura dispusă de conducătorul parchetului (art. 64).   Potrivit art. V al Ordonanței de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006[208] art. 64 arată că dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.   În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.   Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale.   Lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror în următoarele situații:     a) suspendarea sau încetarea calității de procuror, potrivit legii;     b) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa;     c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.   Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior. Articolul 65 din Legea nr.  304/2004 republicată dispune că   procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv.  Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție.    Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnați Observăm că  Noul Cod de procedură penală face vorbire de infirmarea unui act sau a unei  măsuri procesuale care nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată.  Adăugând posibilitatea infirmării pentru cazuri de netemeinicie.  De asemenea, Legea nr.  304 permite  un control administrativ (procedura de verificare a conduitei) din partea Consiliului Superior al Magistraturii pentru lucrările trecute altui procuror (în anume situații arătate limitativ sub lit.  a-c). Întrucât nu putem vorbi întotdeauna de o abrogare tacită, credem necesară modificarea expresă a legii.      Articolul 20 din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism dispunea, în prima formă, că   rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt confirmate de procurorii șefi ai acestor servicii ori birouri.   Rechizitoriile întocmite de procurorii șefi ai birourilor teritoriale sunt confirmate de procurorii șefi ai serviciilor teritoriale.    Rechizitoriile întocmite de procurorii șefi ai serviciilor teritoriale, precum și de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt confirmate de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.   Potrivit  Ordonanței de urgenta nr. 7 din 10 februarie 2005, art. 20 dispunea că   rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt confirmate de procurorii șefi ai acestor servicii ori birouri.  Rechizitoriile întocmite de procurorii șefi ai birourilor teritoriale sunt confirmate de procurorii șefi ai serviciilor teritoriale.   Rechizitoriile întocmite de procurorii șefi ai serviciilor teritoriale, precum și de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt confirmate de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.   Conflictul de competență ivit între structurile din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se soluționează de către procurorul șef al direcției.   Conflictul de competență ivit între Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și celelalte structuri din cadrul Ministerului Public se soluționează de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Ulterior, prin  Legea nr. 356 din 21 iulie 2006,  au fost abrogate alin. (1) – (3).       Conflictul de competență ivit între structurile din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se soluționează de către procurorul șef al direcției ( alin.  4).  Conflictul de competență ivit între Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și celelalte structuri din cadrul Ministerului Public se soluționează de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (5).    Conform Ordonanței de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006, rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii ori birouri (art. 20 alin. 1).   Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai birourilor teritoriale sunt verificate de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale.   Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate conform specializării de procurorii-șefi ai serviciilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, verificarea se face de procurorul-șef al acestei direcții.   Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici .     Conflictul de competență ivit între structurile din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se soluționează de către procurorul-șef al direcției.   Ultima formă a art. 20 din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004[209] arată că:   rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor și birourilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii ori birouri.   Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai birourilor teritoriale sunt verificate de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale.    Rechizitoriile întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt verificate conform specializării de procurorii-șefi ai serviciilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai serviciilor din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, verificarea se face de procurorul-șef al acestei direcții.   Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici .     Conflictul de competență ivit între structurile din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se soluționează de către procurorul-șef al direcției.    Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competența structurilor teritoriale ale direcției, din dispoziția motivată a procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (art. 201).  Noul Cod de procedură penală dispune în art.  328, partea finală, că rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive. Noul cod nu adâncește problema limitelor infirmării unor activități de urmărire penală, al refacerii unor acte și a posibilității procurorul ierarhic superior de a obliga un procuror de caz la o anumită conduită.  În tăcerea legii, plecăm de la ipoteza unor acte perfect legale și temeinice din partea șefului; ca atare,  nu vedem cum ar putea refuza procurorul de caz să se conformeze; totuși nu este exclus ca motivat, să fie refuzată dispoziția superioară.  Aș mai pomeni și problema lucrărilor și rechizitoriului de care ar răspunde doi procurori; este o situație de fapt; răspunderea cade pe singurul procuror care semnează actul.    În mediul juridic se subliniază ca afirmațiile privitoare la sistemul judiciar, emise de Ministrul Justiției, pot aduce prejudicii societății in general, atât pe plan intern, cat si la nivel internațional. Se consideră că, în contextul desfășurării unor anchete penale importante si cu puternic impact social, poziția actorilor oficiali trebuie să fie una echilibrată și responsabilă Având în vedere contextul actual, interesul sporit al opiniei publice în ceea ce privește funcționarea sistemului judiciar și activitatea derulată de Ministerul Public în dosare complexe, s-a adresat oficial invitația de a se purta un dialog juridic constructiv, „în speranța ca un dialog între persoane de bună-credință și cu solide cunoștințe juridice poate constitui un mijloc de a găsi soluția optimă pentru un sistem judiciar în slujba cetățenilor”[210]    Afirmațiile ministrului Tudorel Toader “privitoare la activitatea magistraților și la îndepărtarea Ministerului Public de la rolul său constituțional” sunt, într-adevăr, deosebit de jignitoare, mai întâi prin gradul de generalitate adus în discuție ; iată că,  cel puțin,   nu toți membrii Ministerul Public au o singură părere!     MISTER ROMÂNIA Conform bazei de date online a registrului comerțului[211], există 9.146 de societăți comerciale a căror firma conține cuvântul “român”, 527 de agenți economici care au inserat în  cuprinsul firmei cuvântul “România”, 181 folosesc cuvântul “național”, iar 149 utilizează cuvântul “institut”, și exemplele pot continua. O. G. nr.  72/2004 modifică art. 39 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului. Inițial, oficiul registrului comerțului avea obligația sa refuze înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire, putea produce confuzie cu alte firme înregistrate[212].  O. G. nr.  72/2004 continua demersul început prin O. G. nr.  15/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 183/2004, și stabilește anumite cuvinte, sintagme și derivate ale acestora care nu se pot regăsi în  conținutul unei firme sau care pot fi folosite numai ca urmare a obținerii acordului din partea autorităților publice competente. Astfel, conform art. 39 alin. 2, în  noua redactare, se interzice înscrierea unei firme care conține cuvintele sau sintagmele academic-științific, academie, universitate, universitar, scoală, școlar si/sau derivatele acestora[213]. Prevederile legale și constituționale arată foarte clar că reprezentarea externă a României este de resortul Președintelui și a Premierului, în funcție de domeniul de referință. Cele doua instituții au responsabilități comune, precum și zone specifice de acțiune. Este necesar un dialog între instituții pentru definirea unui mandat legitim pentru cel care va reprezenta România. Guvernul României adresează Parlamentului o propunere în trei pași, cu scopul de a se stabili în forul legislativ un mod constituțional și funcțional de dialog, conlucrare și reprezentare a României în domeniul afacerilor europene. În materie economică, socială, bugetară, referitoare la fondurile europene, aderarea la Schengen, precum și în alte aspecte executive, este constituțional și funcțional ca Primul Ministru să aibă precădere în a reprezenta România[214]. Discuțiile sunt legate doar de cearta reprezentării R = președinte /guvern; altcineva nimeni . Afacerile europene nu mai reprezintă aspecte de politică externă, ci se referă în mare măsura la elemente de politică internă. România este parte intrinsecă a procesului decizional din UE, și trebuie să se comporte ca atare. „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a tarii”[215]. În materie de politică externă, președintele are  doar trei prerogative: încheie tratatele negociate de Guvern, acreditează și recheamă diplomații români, diplomații altor state sunt acreditați pe lângă președinte[216]. Tratatele europene stipulează clar că reprezentarea unui stat poate fi realizată atât de președinte, cât și de premier[217].  Conform art. 148, alin (2) din Constituție, “ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fața de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.            Într-o lume profund globalizată și puternic interconectată, performanța politicii externe se reflectă în mod direct asupra întregii societăți[218]. Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită (art. 86 din Constituție) și  poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații (art.87). Una dintre funcțiile Președintelui României este aceea de a reprezenta statul român (atât în relațiile externe, cât și în cele interne), dar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării[219] (art. 61 alin.1 din legea fundamentală),   Președintele României este parte din puterea executivă.   STATUL SE LASĂ BENEVOL SPIONAT DE S.R.I.  – Iată lista cu cele 52 de instituții care au acceptat prin protocoale ca S.R.I.  sa le protejeze bazele electronice de date. Cap de lista sunt P.I.C.C.J. , D.I.I.C.O.T. și D.N.A.. Cum poate garanta cineva ca S.R.I.  nu umbla în  bazele de date, câtă vreme are prin lege atribuții sa culeagă și sa valorifice informații din orice domeniu care poate fi legat de siguranța națională? Nu exista lege care sa fi desemnat S.R.I.  ca „protector” al bazelor de date ale instituțiilor (Lista) Scris de George TARATA – Razvan SAVALIUC Dezvăluiri – Anchete Directorul S.R.I.  Eduard Hellvig are ocazia sa ia masuri concrete prin care sa convingă asupra faptului ca se dorește cu adevărat „schimbarea la fata” a Serviciului și ruperea de trecutul tenebros reprezentat de generalul Florian Coldea .  O poate face denunțând toate protocoalele secrete pe care S.R.I.  le-a încheiat cu diverse instituții ale statului, protocoale care nu au ce sa caute într-o tara ce se pretinde a fi una democrata și în  care de dimineața până seara se invoca statul de drept. și aceste protocoale nu sunt puține deloc. Pe lângă celebrul protocol inter-instituțional dintre S.R.I.  și Ministerul Public, protocol care a permis nașterea „Binomului S.R.I. -D.N.A.” și înființarea echipelor mixte ofițeri S.R.I. -procurori ai Laurei Kovesi ,   mai exista alte zeci de protocoale, prin care S.R.I.  a devenit „protectorul” bazelor de date electronice și a site-urilor instituțiilor din România. Mai exact, este vorba despre 52 de asemenea protocoale, pe care Lumeajustitiei.ro vi le prezinta în  exclusivitate. Directorul S.R.I.  Eduard Hellvig are ocazia sa ia masuri concrete prin care să convingă asupra faptului ca se dorește cu adevărat „schimbarea la fata” a Serviciului și ruperea de trecutul tenebros reprezentat de generalul Florian Coldea .  O poate face denunțând toate protocoalele secrete pe care S.R.I.  le-a încheiat cu diverse instituții ale statului, protocoale care nu au ce să caute într-o tara ce se pretinde a fi una democrata și în  care de dimineața până seara se invoca statul de drept. și aceste protocoale nu sunt puține deloc. Pe lângă celebrul protocol inter-instituțional dintre S.R.I.  și Ministerul Public, protocol care a permis nașterea „Binomului S.R.I. -D.N.A.” și înființarea echipelor mixte ofițeri S.R.I. -procurori ai Laurei Kovesi ,   mai exista alte zeci de protocoale, prin care S.R.I.  a devenit „protectorul” bazelor de date electronice și a site-urilor instituțiilor din România. Mai exact, este vorba despre 52 de asemenea protocoale, pe care Lumeajustitiei.ro vi le prezinta în  exclusivitate. în  urma dezvăluirilor făcute în  premiera de Lumeajustitiei.ro potrivit cărora C.S.M. are încheiat un protocol cu page 1 / 4 S.R.I.  pentru ca Serviciul sa protejeze baza electronica de date a Consiliului, S.R.I.  a replicat în  public ca nu exista niciun pericol și ca are încheiate cu alte 50 de instituții protocoale similare. Problema este ca nicăieri într-o lege nu este abilitat S.R.I.  sa păzească bazele de date ale unei instituții, și mai mult decât atât apare aberant ca un serviciu de informații sa se ocupe de protecția informațiilor unei instituții, câtă vreme el are în  atribuții culegerea și valorificarea de informații din orice domeniu care poate fi legat de siguranța națională. Cu alte cuvinte, un serviciu de informații nu poate fi acuzat ca „a sifonat” informații dintr-o instituție, întrucât legea ii conferă acest drept, desigur cu unele restricții legate de respectarea drepturilor omului. Amenințare la adresa democrației Din surse oficiale se știe ca S.R.I.  a dezvoltat în  cadrul sau Centrul National Cyberint, în  baza unei Hotărâri nepublice a CSAT, hotărâre în  baza căreia Serviciul ar fi fost declarat „protectorul” internetului în  România. Numai ca hotărârile CSAT nu pot înlocui legea, acestea având caracter pur administrativ, iar câtă vreme o dispoziție care vizează drepturile omului, ea nu poate fi dispusa potrivit Constituție decât prin lege. Posibilitatea conferita S.R.I.  de a proteja toate bazele de date ale instituțiilor publice din România, pe baza de protocoale, reprezintă o potențiala amenințare la adresa democrației din România, întrucât, S.R.I.  fiind un serviciu ce nu poate fi controlat de nimeni, nu exista garanția ca nu va abuza de posibilitatea de a obține și valorifica informații din bazele de date ale instituțiilor și ca nu se va crea o superputere care sa derapeze cu consecințe nefaste pentru democrația din România. Mai ales ca exista precedentul colaborării inter-instituționale dintre S.R.I. , pe de-o parte, și sistemul de parchete și Justiție, pe de alta parte (construit de asemenea în  mod nelegal printr-o hotărâre nepublica a CSAT), care a dus din nefericire la crearea unei Justiții paralelele și a unei simbioze interzisa de lege între anumiți magistrați și ofițeri de informații. Tocmai de aceea, directorul S.R.I.  Eduard Hellvig trebuia sa ia de urgenta masuri, sa denunțe aceste protocoale, așa cum a făcut și în  cazul protocolului dintre S.R.I.  și Ministerul Public. Dar și sa le desecretizeze. Eduard Hellvig este obligat sa ia masuri prin care   oamenii să fie convinși ca S.R.I.  a intrat într-o noua epoca, total diferita fata de cea a generalului Florian Coldea. Altfel, niciodată S.R.I.  nu se va credibiliza în  ochii romanilor. P.I.C.C.J. , D.I.I.C.O.T. și D.N.A., cap de lista Astfel, în  urma cu trei săptămâni, Lumeajustitiei.ro a dezvăluit ca C.S.M. are încheiat încă din 2014 un protocol cu Centrul National Cyberint. Atrăgeam atunci atenția asupra posibilității ca S.R.I.  sa aibă acces la documentele C.S.M., în  condițiile în  care nu se poate proteja un site, o baza de date informatica de atacuri și accesări neautorizate, fără a deține parolele de intrare în  sistem. Cum s-ar putea vedea daca un intrus a umblat în  arhitectura site-ului, daca au fost sustrase sau distruse documente, fără a fi în  interiorul bazei de date? Or, pentru a fi în  interiorul bazei de date trebuie sa ai parolele de acces. în  urma publicării articolului de către Lumeajustitiei.ro, S.R.I.  a precizat, într-un răspuns acordat jurnalistului Razan Dumitrescu de la Antena 3, ca S.R.I.  nu are acces la bazele de date ale C.S.M.. în  același răspuns, S.R.I.  a mai oferit însă o informații extrem de importanta. și anume ca exista zeci de asemenea protocoale: „În vederea îndeplinirii obiectivelor proiectului, C.S.M., ca și alte 50 de instituții beneficiare, au încheiat protocoale de cooperare cu S.R.I. , prin care Serviciul, în  mod transparent și în  conformitate cu prevederile proiectului, oferă suport de specialitate în  securizarea infrastructurilor informatice, prin definirea și actualizarea politicilor de securitate și întocmirea și actualizarea procedurilor de intervenție în  caz de incident sau atac cibernetic”. Drept urmare, Lumeajustitiei.ro a trimis către S.R.I.  o solicitare, în  care am cerut sa ni se pună la dispoziție instituțiile cu care au fost încheiate protocoale despre care se făcea vorbire în  răspunsul Serviciului. Sunt 52 la număr. Cap de lista sunt P.I.C.C.J. , D.I.I.C.O.T. și D.N.A., iar printre instituțiile „protejate” de S.R.I.  găsim Ministerul Justiției, Senatul României, Camera Deputaților, Curtea de Conturi și chiar STS.[220]   Fostul procuror șef al D. N. A. , Daniel Morar a reacționat  la declasificarea protocolului semnat în februarie 2009 între Procurorul General al P. I. C. C. J.  de la acea vreme, Laura Codruța Koveși și șefii S. R. I.  :   Punerea în aplicare a protocolului de către procurorii care funcționează pe principiul subordonării ierarhice nu poate fi un argument care să estompeze/ să înlăture discuția de fond – redactarea, emiterea și aprobarea/semnarea acestui protocol. “În ce mă privește, nu am solicitat niciodată încheierea unui protocol cu SRI, nu am semnat niciodată un protocol de colaborare/cooperare cu SRI, eu am primit doar protocolul semnat de doamna Kovesi, ca procuror general, spre conformare. De altfel, atitudinea mea vizavi de implicarea serviciilor de informații în activitățile de urmărire penală a fost una constantă, consecventă și de notorietate.” „ Dispoziția și atitudinea mea ca procuror șef al D.N.A. , atât timp cât am condus instituția, a fost să nu comunicăm date din dosarele aflate în instrumentare, către SRI, în spețele în care existau note/informări/sesizări de la Serviciu, în termenul de 60 de zile, așa cum prevedea punctul 6 din Protocolul semnat de Parchetul General și SRI.  În mandatul meu de procuror șef, nu au existat echipe mixte/comune de anchetă cu ofițerii SRI întrucât aceștia nu aveau atribuții de urmărire penală, potrivit dispozițiilor Codului de Procedură Penală. Cât am fost procuror șef al D.N.A. , consemnarea activităților de supraveghere tehnică a fost realizată conform prevederilor aceluiași Codul de procedură penală, respectiv doar de către procurori și de către organele de cercetare penală. Evaluarea mea la acel moment a fost că unele dintre prevederile protocolului adaugă și chiar încalcă dispoziții ale Codului de procedură penală. Cu privire la aceste prevederi, dispoziția mea adresată procurorilor din subordine a fost de a le ignora. Faptul că după semnarea protocolului din februarie 2009, în corespondența între D. N. A. , Parchetul General și S. R. I.  se invoca acest protocol, era determinat de o realitate de necontestat și anume faptul că protocolul exista, era semnat în  numele Ministerului Public de către procurorul general [. . . ] Laura Codruța Kovesi,  și trimis tuturor unităților de parchet spre conformare și aplicare, astfel că, dacă procurorii, în cadrul activității proprii, aveau corespondență cu SRI, erau obligați să invoce respectivul protocol în această corespondență. Pornind de la faptul că existența acestui protocol a fost confirmată, iar dispozițiile sale sunt acum cunoscute/declasificate, ca fost procuror șef D. N.A., cred că autoritatea competentă, Consiliul Superior al Magistraturii, trebuie să analizeze și să decidă cu privire la substanța și implicațiile acestui protocol în cadrul activității sistemului judiciar”[221].   Inspectorii Inspecției Judiciare, care au verificat perioada 2014-2018, au constatat că dosarele având ca obiect măsuri de supraveghere tehnică prevăzute de art. 138 C. pr. pen. nu au fost înregistrate în sistemul Ecris, nefiindu-le generat număr de dosar în aceasta aplicație, ci înregistrate în ordinea numerelor primite din registrele special constituite în acest sens, în fiecare an. O modalitate care încalcă dispozițiile din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a I. C. C. J.[222]
NATURA JURIDICĂ A PROTOCOALELOR Acordurile de cooperare încheiate între instituțiile judiciare și Serviciul Român de Informații („protocoalele secrete”)[223] continuă să dezbine opinia publică. O decizie a Curții Constituționale a permis instanțelor să se ocupe de dosarele aflate pe rol și de cele viitoare, dar impactul real al acesteia este încă incert. Comisia Europeană nu poate decât să reafirme faptul că obiectivul urmărit ar trebui să fie asigurarea unui cadru în baza căruia serviciile de informații să fie supuse unui control democratic adecvat, infracțiunile să poată fi investigate și sancționate în mod eficace, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, iar cetățenii să poată avea încredere în independența sistemului judiciar[224]. Experiența altor state membre ar putea fi utilă pentru crearea unui sistem mai robust de măsuri de supraveghere tehnică utilizate de organele de urmărire penală și de colaborare între serviciile de informații și organele de urmărire penală, care este esențială pentru anchetarea infracțiunilor grave, cum ar fi terorismul și criminalitatea informatică[225] . Procurorul general Augustin Lazăr a declarat că protocoalele nu sunt acte normative, precizând că cine spune că e așa exagerează[226]: “Doresc să vă spun că protocoalele nu sunt acte normative, cine spune așa ceva exagerează. Ele sunt niște metodologii de lucru, de bune practici, cu caracter intern pentru instituțiile care le folosesc în aplicarea legii. În niciun caz, nu este vorba de acte normative pentru că vom vedea că nerespectarea acelor reguli de bună practică nu sunt sancționate cu nimic. Pur și simplu, două instituții se obligă în baza legii, își stabilesc niște reguli, cum să procedeze în așa fel încât să poată aplica legea care trebuie aplicată”. Protocolul privind echipe operative între Ministerul Public și serviciile de informații, despre care a amintit procurorul general al României în ședința Consiliului Superior al Magistraturii, a fost unul legal, care a funcționat până la decizia CCR privind interceptările, a declarat Augustin Lazăr[227]. Parchetul General și Serviciul Român de Informații au semnat, în aceeași zi, două protocoale – unul public cu nr. 244010 din 08.12.2016 (cel public) și nr. 09472 din 08.12.2016 (cel secret)[228]. Prin O. U. G. nr. 6/2016, art. IV, Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații a fost modificat, iar la articolul 8, s-a introdus alineatul 3, cu următorul cuprins: „Condițiile concrete de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare se stabilesc prin protocoale de cooperare încheiate de Serviciul Român de Informații cu Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum și cu alte instituții în cadrul cărora își desfășoară activitatea, în condițiile art. 57 alin. (2) C. pr. pen., organe de cercetare penală speciale”. Trebuie făcută diferența dintre cele două protocoale din 2016, deoarece doar unul dintre ele respecta prevederile art. 8 din Legea nr. 14/1992: Protocol privind cooperarea intre S.R.I. si Min. Public pentru stabilirea condițiilor concrete de acces la sisteme tehnice ale Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor 244010 din 08.12.2016 (cel legal);Protocolul nr. 09472 din 08.12.2016 (nr. 03656 din 07.12.2016) privind organizarea cooperării intre Serviciul Roman de Informații („S.R.I.”) si Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție („PICCJ”) pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin, potrivit legii (ilegal, chiar si titlul arată ca nu are legătură cu art. 8 din Legea nr. 14/1992).   Prin Protocolul nr. 09472 din 08.12.2016 (mai precis, prin art.  2), s-a decis că Serviciul Român de Informații să activeze atât în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor săvârșite de cadrele militare ale Serviciului (lit.  a – care respectă Decizia C. C. R.  și O. U. G. nr.  6/2016), cât și în domeniul „valorificării informațiilor referitoare la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de legislația în vigoare” (lit.  b – ceea ce încalcă Decizia C. C. R.  și O. U. G. nr.  6/2016). Conform Legii nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații si Codului de procedura penală român, organele Serviciului Român de Informații, prin excepție, pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale strict pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică (art. 142 C.pr.pen.) „în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în Titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism”. Din coroborarea art. 13 din Legea nr. 14/1992 și art. 57 alin. (2) teza finală C.pr.pen. (care prevede că organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în Titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică) rezultă ca organele S.R.I. pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale penală strict pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică în cazul infracțiunilor contra securității naționale. Raportat la modificările clare aduse prin Decizia CCR nr. 51/2016, privind punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, implementate la fel de clar prin OUG nr. 6/2016, se observă că toate competențele legale pe care le poate avea S.R.I. în cadrul unui proces penal din România sunt regăsite în Secțiunea a 3-a din Capitolul III, care se deschide cu următoarea mențiune: „In cauzele penale care vizează infracțiunile contra securității naționale prevăzute de Titlul X din Codul penale, infracțiunile de terorism (….)” La fel ca și în 2009, și Protocolul din 2016 se consideră că a adăugat la lege. In funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifica in acte normative si acte individuale. Actele administrative normative contin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, in timp ce actele individuale produc efecte, de regula, fata de o persoana, sau uneori fata de mai multe persoane, nominalizate expres în continutul acestor acte . Incadrarea unui act infralegislativ intr-una dintre cele doua categorii mai sus aratate nu se realizeaza, asa cum a procedat instanta de fond, prin “decuparea“ unor dispozitii din acel act, afectand in acest mod caracterul unitar al acestuia, ci prin examinarea integrala a continutului sau, prin prisma trasaturilor fiecareia dintre categoriile in discutie (acte normative si acte individuale). Cu alte cuvinte, un act administrativ este fie normativ, fie individual, in functie de intinderea efectelor juridice pe care le produce, indiferent de continutul concret al unei anexe a acelui act. Or, din aceasta perspectiva, rezulta cu puterea evidentei ca actul administrativ in discutie, H.G. nr. 349/2005, este unul normativ din moment ce contine reguli generale, de aplicabilitate repetata, iar destinatarii acestuia sunt un numar indeterminat de subiecti, in conditiile in care hotararea de guvern amintita contine reguli prin care este determinat cadrul legal pentru desfasurarea activitatilor de depozitare a deseurilor, atat cele privind realizarea, exploatarea, monitorizarea, inchiderea si urmarirea post-inchidere a depozitelor noi, cat si pentru exploatarea , inchiderea si urmarirea post-inchidere a depozitelor existente, in conditii de protectie a mediului si a sanatatii populatiei. Plasarea greșită a actului infralegislativ contestat in prezenta cauza, in categoria actelor individuale, de catre instanta de fond, a condus la pronuntarea unei hotarari nelegale, retinandu-se ca actiunea promovata de catre reclamanta SC P SA este tardiv formulata, in raport de prevederile art. 11 alin.(1) din Legea nr.554/2004. In realitate, textul de lege precitat nu este incident in cauza, acesta referindu-se la termenul de 6 luni in care se formuleaza actiunea in contencios administrativ, atunci cand se contesta un act administrativ cu caracter individual. Fiind vorba, astfel cum s-a retinut mai sus, de contestarea unui act administrativ cu caracter normativ, actiunea in justitie poate fi promovata oricand, dupa cum rezulta din prevederile imperative si inderogabile ale art. 11 alin.(5) din Legea nr. 554/2004[229].
Consiliul Superior al Magistraturii a făcut public   protocolul încheiat în 2012cu Serviciul Român de Informații, protocol care a fost denunțat în 2017[230]. Protocolul, clasificat „strict secret”, are trei pagini și este semnat atât de președintele C.S.M. de la acel moment, Alina Nicoleta Ghica, și de ex-directorul S.R.I.  George Maior, cât și de adjuncții acestora, Oana Schmidt-Hăineală și Florian Coldea.  „Părțile cooperează, potrivit competențelor și atribuțiilor prevăzute de lege în scopul asigurării independenței și înfăptuirii justiției, precum și al cunoașterii, prevenirii și contracarării vulnerabilităților și factorilor de risc care pot afecta starea de legalitate, menținerea ordinii de drept, precum și climatul de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, ca valori de securitate națională, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”, se arată în protocol, la rubrica „scop”. Cooperarea dintre părți presupunea: – valorificarea eficientă a posibilităților pentru identificarea anticipată și înlăturarea în timp util a unor fapte care ar putea afecta înfăptuirea justiției sau realizarea securității naționale; – informarea reciprocă cu datele și informațiile pe care fiecare parte le deține și care sunt utile în vederea îndeplinirii atribuțiilor specifice celeilalte părți; – analizarea unor proiecte de acte normative referitoare la obiectul de activitate al părților; – schimbul de materiale documentare, de lucrări și date utile celeilalte părți, pentru elaborarea unor materiale de specialitate. Pe 24 aprilie, C.S.M. a publicat protocolul încheiat în anul 2014 între Consiliu și S.R.I. , prin Centrul Național Cyberint cu obiective de asigurare a securității cibernetice a Consiliului. Protocolul privind cooperarea în domeniul securității sistemelor informatice și de comunicații a fost încheiat la data de 18 decembrie 2014, fiind semnat de conducătorii celor două instituții la acel moment, președintele C. S. M. ,   Adrian Bordea și directorul S.R.I.  George Maior.     Potrivit documentului, obiectul protocolului îl reprezenta stabilirea condițiilor în care se face schimbul de informații între părți, modalităților în care informațiile sunt transmise, cadrului general de cooperare și obligațiilor asumate de cele două părți.             C.S.M. se angaja să transmită către Centrul Național Cyberint informații referitoare la atacurile cibernetice sau alte incidente de securitate informatică, mesajele de tip „spam” stocate pe serverele de poștă electronică și, la solicitare, mesajele de tip „NetFlow” provenite de la serverele conectate în rețelele furnizorilor de servicii de telecomunicații.             La rândul său, Centrul Național Cyberint trebuia să transmită către C.S.M. informații actualizate privind vulnerabilitățile sistemelor informatice și de comunicații, rapoarte periodice cu privire la starea de securitate a rețelelor instituției și informații cu privire la amenințările cibernetice constatate sau la incidente de securitate. În ședința de plen a C.S.M. din 4 aprilie, vicepreședintele Codruț Olaru a declarat că C.S.M., Inspecția Judiciară și Înalta Curte de Casație și Justiție au încheiat procoale de cooperare cu Serviciul Român de Informații. „Am primit corespondență cu entități din sistemul judiciar după cum urmează: Parchetul de pe lângă I. C. C. J. , I. C. C. J. , I. J. , și la nivelul C.S.M. a fost încheiat un astfel de protocol denunțat în 2017 la inițiativa tuturor membrilor Consiliului. Toate celelalte entități din sistemul judiciar, în perioada 2005-2018 nu au încheiat astfel de protocoale. Tot ce am primit la această dată, nu sunt atașate protocoalele în forma scrisă. Toată situația a vizat doar o corespondență minimală”, declara Codruț Olaru.  Protocoalele reprezintă acorduri cu mai multe instituții care stabilesc metode de cooperare, nu pe lângă lege, nu de atribuții suplimentare, ci punând în aplicare legea. Nu vor fi surprize în acest protocol[231]. Se vorbește despre regulile pe care le aplică cele două instituții prin respectarea legii. Nu se va găsi nimic ilegal. Dacă cineva, din cele două instituții, a făcut ceva ilegal, trebuie să ajungă, de îndată, pe masa procurorilor. Din 2016, acest protocol nu se mai aplică, după decizia Curții Constituționale . Termenul de echipă mixtă a fost folosit, pentru prima oară, înainte de 2005, într-o hotărâre a CSAT, în mandatul lui Ion Iliescu. Se consideră că acest activist de partid este principalul vinovat de eșecurile înregistrate de România pe care înnoirii vieții economice și social-politice,  a corupt sufletele oamenilor,  amăgindu-i,  s-a înconjurat de foști K. G. B. -iști și activiști comuniști care îi împărtășeau convingerile[232] Toate instituțiile importante au infrastructuri statale cibernetice. Legea ne obligă să avem acorduri de colaborare cu ele.”, a spus Ovidiu Marincea la B1 TV. P. Î. C. C. J., confirmă desecretizării protocoalelor. În acest moment, având în vedere concluzia analizei, Ministerul Public așteaptă punctul de vedere al Serviciului Român de Informații, astfel cum prevede procedura de declasificare a documentelor cu acest regim juridic, punct de vedere care a fost solicitat în scris instituției cosemnatare. Reamintim faptul că protocolul în cauză a fost încheiat în cadrul normativ în vigoare la data semnării, în limita și competențele specifice prevăzute de lege”, se precizează în comunicat[233]. „Colaborarea dintre Ministerul Public și Serviciul Român de Informații s-a realizat în temeiul legii, protocolul fiind doar o procedură tehnică de lucru, de cooperare între instituții cu respectarea strictă a legii. În acest context, speculațiile din spațiul public referitoare la un așa-zis mod ,,ilegal’’, ,,subteran’’ de a acționa reprezintă în mod evident o acțiune de destabilizare a Ministerului Public. După adoptarea Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale a României, Ordonanța de urgență nr. 6/2016a transferat Ministerului Public executarea supravegherii tehnice, aceasta putând fi efectuată și prin poliția judiciară sau lucrători specializați din cadrul poliției. Articolul IV alin (1) din O.U.G. nr. 6/2016 prevede că accesul concret la sistemele tehnice ale S.R.I., în scopul executării supravegherii tehnice, se realizează prin protocoale încheiate de S.R.I. cu Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne, precum și cu alte instituții în cadrul cărora își desfășoară activitatea organe de cercetare penală speciale. În acest sens a fost încheiat protocolul nesecret care este și publicat pe site-ul Ministerului Public.  Protocolul clasificat are ca obiect identificarea, investigarea și documentarea cu privire la faptele ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor contra securității naționale, infracțiunilor de terorism și infracțiunilor săvârșite de cadre ale S.R.I. Acest protocol nu și-a produs efectele fiind denunțat la data de 13.03.2017 în contextul dezbaterilor publice privind protocoalele. Cele două protocoale încheiate în anul 2016 nu au fost declarate nelegale de nicio instanță [. . . ] Reiterarea consecventă în spațiul public a dezbaterii pe tema acestor protocoale reprezintă în mod evident un nou atac la adresa Ministerului Public ”[234].   Serviciul Român de Informații și Ministerul Public au dat publicității, pe data de 30 martie, Protocolul de colaborare dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și S.R.I.  semnat în 4 februarie 2009, de către procurorul general la acea vreme, Laura Codruța Kovesi, adjunctul său, Tiberiu Nițu, și șeful S.R.I. , George Maior, și prim adjunctul Florian Coldea. În baza acestui act de colaborare, echipe operative comune formate de agenți S.R.I.  și procurori lucrau în anchete penale, fapt negat constant de-a lungul  timpului de Kovesi[235]. Potrivit documentului, Parchetul și S.R.I.  cooperau „în activitatea de valorificare a informațiilor și atribuțiilor prevăzute de lege, în activitatea de valorificare a informațiilor din domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor împotriva securității naționale, a actelor de terorism, infracțiunilor ce au corespondent în amenințările la adresa securității naționale și a altor infracțiuni grave, potrivit legii”. În acest sens, se dispunea „constituirea unor echipe operative comune care să acționeze în  baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților”. Procurorii aveau obligația de a valorifica informațiile, datele, documentele și materialele trimise de S.R.I.  referitoare la inițierea sau săvârșirea de infracțiuni, obținute ca urmare a punerii în aplicare a mandatelor, „în măsura în care cunoașterea acestora este necesară pentru constituirea sau finalizarea unei cauze penale și nu afectează derularea activităților specifice pentru contracararea amenințărilor la adresa securității naționale”. Procurorii trebuiau să comunice, în mod operativ, dar nu mai târziu de 60 de zile, modul de valorificare a informărilor sau sesizărilor primite de la S.R.I. . De asemenea, procurorii trebuiau să pună la dispoziția S.R.I. , la cerere sau din oficiu, date și informații de interes operativ pentru contracararea sau prevenirea unor amenințări la adresa siguranței naționale. De partea cealaltă, S.R.I.  se obliga să acorde sprijin pentru completarea informațiilor în cazuri complexe, aflate pe rolul Parchetului, scop în care desfășura activități de investigații și supraveghere operativă. De asemenea, S.R.I.  acorda sprijin tehnic pentru interceptări, înregistrări sau comunicări prin telefon sau orice alt mijloc electronic de comunicare. Totodată, lucrători operativi ai S.R.I.  puteau face acte premergătoare urmăririi penale, care, potrivit legii puteau fi probe în dosare. Protocolul S.R.I. -Parchetul General cuprinde și un capitol referitor la colaborarea cu Direcția Națională Anticorupție.La vremea respectivă, Laura Codruța Kovesi conducea P.I.C.C.J. , iar șeful D.N.A. era Daniel Morar. Protocolul între P.I.C.C.J.  – cu structurile sale, D.N.A. și D.I.I.C.O.T. – a funcționat trei ani și sub șefia Laurei Codruța Kovesi, între 2013 și 2016, mai exact până când Curtea Constituțională  a hotărât că S.R.I.  nu poate participa la urmărirea penală. În baza Protocolul recent dat publicității, S.R.I.  a acordat sprijin tehnic pentru asigurarea îndeplinirii sarcinilor ce reveneau Direcției Naționale Anticorupție. Protocolul stipula că solicitarea de realizare a unei acțiuni de supraveghere operativă se transmite celor în drept să o aprobe, cu cel puțin 48 de ore înainte de declanșarea acesteia, timp necesar organizării în mod conspirat a dispozitivelor. În situații excepționale, supravegherea se putea face doar cu acordul verbal al prim adjunctului directorului S.R.I. , care era la momentul respectiv Florian Coldea, ori adjunctului care coordona activitatea de profil. Au existat și cazuri în care persoanele vizate de dosarele D.N.A. sau de cele ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  nu au suportat presiunea anchetei și au cedat. De exemplu, avocatul fostului miliardar Dan Adamescu, George Claudiu Dumitru, s-a sinucis la 40 de minute de la descinderile procurorilor la judecătorii la care omul de afaceri intervenise. Peste câțiva ani, chiar omul de afaceri avea să moară în închisoare după ce procurorii s-au opus constant eliberării condiționate, deși îndeplinea condițiile legii. Un alt caz este cel al lui Dan Condrea, a cărui deces rămâne în continuare învăluit în mister.   CE EFECT AR PUTEA AVEA DESECRETIZAREA?  Protocoalele dintre S.R.I.  și alte instituții ale statului au fost readuse, recent, în atenția publică de Președinție. Ulterior, S.R.I.  și-a exprimat disponibilitatea de a desecretiza protocolul cu Parchetul. Juriștii explică ce efecte ar putea avea publicarea acordurilor[236].S.R.I. . Ce efect ar putea avea desecretizarea? Cladiu Manda, președintele Comisiei de Control S. R. I. , a declarat după audierea directorului S. R. I. , Eduard Hellvig, că sunt semnate protocoale din anul 1990. În total,   au fost 565 de astfel de acte sau acorduri. Dintre aceste, 432 sunt protocoale, restul acorduri și documente. 337 sunt active, 194 denunțate și 94 sunt abrogate ca urmare a schimbării legislației [237]. “Dacă prin acele protocoale s-a adăugat la lege sau au fost adoptate modalități de acționare sau modalitatea de acționare a instituțiilor implicate a fost contrară legii, atunci acele protocoale sunt clar nelegale, iar activitățile desfășurate în baza eventualelor prevederi prin care s-a adăugat la lege sau a fost nerespectată legea în vigoare la momentul întocmirii lor, trebuie sancționată. (..) Dacă prin ele a fost depășită atribuția legală a unor instituții, atunci fiind vorba de încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, iar ele trebuie urgent desecretizate și, ceea ce e foarte important, trebuie desecretizate și actele subsecvente încheierii protocoalelor, mai bine zis actele îndeplinite de instituții în virtutea protocoale dacă sunt considerate a conține prevederi care adaugă la lege”, a explicat, pentru Mediafax, fostul judecător al Curții Constituționale, Toni Greblă.             În cazul protocolului[238] dintre S.R.I.  și Parchetul General, dacă s-ar constata, ca urmare a unor verificări, că a completat legea, iar anumite anchete s-au desfășurat în baza prevederilor, efectele s-ar putea răsfrânge asupra acestora. O hotărâre în CSAT care apare în preambulul protocolului de cooperare între Parchetul General și S.R.I.  este ținută la secret de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, în condițiile în care fostul președinte Traian Băsescu, în mandatul căruia s-a adoptat documentul, a susținut că „din câte știe” este „liberă la informare publică”[239]. “Ar duce la înlăturarea probelor obținute într-o cauză penală. De exemplu, proba în sine a fost obținută de S.R.I.  și a făcut audieri S.R.I. . Când audierea efectivă trebuia făcută de organele de urmărire penală. Acesta este mecanismul sau scopul: dacă s-au efectuat acte de urmărire penală sau alte activități, care nu erau în sarcina instituțiilor cu care s-au făcut colaborări: de exemplu, S.R.I. , când ar fi fost în competența exclusivă a procurorului, a polițistului judiciar și nu a polițiștilor, respectiv angajaților Serviciului Român de Informații. Aceste protocoale pot scoate la iveală alte aspecte, niște posibile infracțiuni: unele înțelegeri în baza unor colaborări interinstituționale care par să fie dincolo de lege. De unde să obțină S.R.I.  abilitatea de a face un act de urmărire penală sau altă activitate care nu era în competența lui? Acesta e un abuz în serviciu și automat, orice se produce printr-un mecanism ilicit primește sancțiunea înlăturării sau anulării respectivei activități”, explică avocatul Cristian Ene. “La nivelul CSAT, au fost aprobate doar direcții de acțiune și măsuri generale pentru prevenirea sau înlăturarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale, dispuse în temeiul Legii 415/2002. Prin urmare, Consiliul Suprem de Apărare a Țării nu a aprobat, prin Hotărâri, încheierea unor protocoale între Serviciul Român de Informații și Direcția Națională Anticorupție sau între Serviciul Român de Informații și alte entități ale statului și nu a stabilit, prin prevederile Hotărârilor aprobate, atribuții suplimentare în sarcina acestora. Protocoalele au fost încheiate fie la solicitarea Serviciului Român de Informații, fie la solicitarea celorlalte entități implicate, în baza unor prevederi ale legilor sau regulamentelor proprii de organizare și funcționare”, anunța Administrația Prezidențială. “A fost abordat și subiectul protocoalelor de cooperare, care au făcut deja obiectul verificării comisiei, la care membrii comisiei au deja acces și care, din punctul meu de vedere, dincolo de faptul că se înscriu în limita legii, au caracter tehnic și limitativ. Tocmai pentru a ne asigura de legalitatea cooperării, respectiv pentru a preîntâmpina eventuale excese ale instituțiilor implicate. Aș vrea să nu uităm că practica ne-a dovedit faptul că folosind aceste protocoale am prevenit și contracarat riscul la nivelul României. Ne-am realizat misiunea serviciului, reușind să trecem neafectați de un fenomen terorist cu valențe globale de care puține țări au scăpat neafectate, să facem față, să gestionăm problemele de spionaj din vecinătatea estică în condițiile în care numeroase țări au fost grav afectate. Prin aceasta am contribuit constructiv ca România să fie catalogată ca țară sigură. Siguranța României, așa cum o resimt cetățenii ei astăzi, nu este un dat, ci e rezultatul unor eforturi instituționale și ale unor sacrificii individuale și personale“, spunea Florian Coldea. În ceea ce privește existența protocoalelor în domeniul justiției, a fost recunoscută încheierea unui astfel de acord între Parchetul General și S.R.I., însă nu între D.N.A. și Serviciu, deși cele două instituții colaborau des, având în vedere că procurorii realizau filajul și interceptările cu ajutorul ofițerilor de informații. După decizia CCR privind interceptările, S.R.I.  și-a păstrat atribuția de a informa D.N.A. cu privire fapte care reies din activitatea ofițerilor. Existența unui protocol direct și a unor echipe mixte S.R.I. – D.N.A. a fost infirmată și de conducerea Direcției dar și de S.R.I. . O colaborare strânsă, neparafată direct, a existat între D.N.A. și S.R.I. , lucru care a reieșit de nenumărate ori din comunicatele D.N.A., în care erau menționați ofițerii S.R.I. . Monitorizarea atentă a dosarelor de corupție a fost confirmată și de fostul șef al Direcției Juridice a S.R.I. , Dumitru Dumbravă, care[240]  a declarat că instituția urmărește în instanță, până la soluționare, cauzele la care a contribuit.            “Dacă în urmă cu câțiva ani consideram că ne-am atins obiectivul odată cu sesizarea PNA, de exemplu, dacă ulterior ne retrăgeam din câmpul tactic odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, apreciind (naiv am putea spune acum) că misiunea noastră a fost încheiată, în prezent ne menținem interesul/atenția până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze. Această manieră de lucru, în care suntem angrenați alături de procurori, polițiști, judecători, lucrători ai DGA ori ai altor structuri similare a scos la iveală punctual și aspecte care țin de corupția sistemului judiciar, în limite care nu trebuie tolerate, dar nici exagerate. Important este, în opinia mea, că sistemul judiciar își dezvoltă anticorpii necesari vindecării acestei patologii”, spunea Dumitru Dumbravă. Revista britanică de politică „New Statesman” a efectuat (23 martie 2018) o analiză a situației privind anticorupția din România, semnată de David Clark, fostul consilier principal al lui Robin Cook la Ministerul Afacerilor Externe, între 1997-2001. Publicația „New Statesman” se concentrează pe cele 65 de protocoale secrete între D.N.A. și  S.R.I., precum și cu alte instituții și agenții judiciare și administrative, protocoale ce ridică întrebări cu privire la legalitatea procesului anticorupție. De exemplu, protocoalele cu Consiliul Superior al Magistraturii, corp responsabil cu reglementarea activității procurorilor și judecătorilor, sunt evident în conflict de interese. O relație secretă cu C.S.M. și cu judecătorii conduce spre favorizarea intereselor D.N.A. și S.R.I. . Toate aceste nereguli alimentează acuzațiile că D.N.A. își bazează dosarele pe dovezi fabricate, intimidare, șantaj, în multe cazuri fiind motivată politic, încălcând regulile democratice, constituționale, ale cetățenilor, nerespectând separarea puterilor în stat[241]. Un protocol poate fi definit (https://dexonline.ro) drept reguli (de conduită) care trebuie respectate în societate[242] (etichetă) sau forma scrisă de consemnare a unor înțelegeri interpersonale (echivalentul unor procese-verbale). Pe parcursul dezvoltării noastre  le analizăm ,  ca acte suplimentare ale unui act internațional prin care se stabilește modul de aderare la un acord preexistent, sunt formulate anumite rezerve sau interpretări, se stipulează prelungirea ori modul de aplicare a unui acord existent etc. Vorbim de protocoale adiționale la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[243].   De exemplu,   art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția[244]. Principiul „justului echilibru“, inerent însuși art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune existența unui interes general al comunității. În Republica Moldova am văzut că șefii de instituții sunt   numiți pe criterii politice împărțindu-se „frățește toate instituțiile”[245]. Protocoalele de care ne ocupăm sunt foarte apropiate de sensul existând în   informatică șitelecomunicație.  Un protocol de comunicații  sau un protocol de rețea (cibernetică) este un set de reguli și norme care permite ca două sau mai multe entități dintr-un sistem să comunice între ele,   prin transmiterea de informație printr-un mediu de orice tip prin variația unei mărimi fizice. În varii interpretări,   putem privi asemenea acte ca fiind de natură juridică: contract sau normă generală,  lege. În funcție de interpretarea pe care o capătă,  putem privi și efectele juridice; anulare,   denunțare,  retragere,  reziliere, revocare,   rezoluțiune etc.  De asemenea,  în continuare putem urmări consecințele și urmările consecințelor produse în viața reală: amnistie,  grațiere,  revizuire. Efectele juridice sunt pronunțate de instanțe,  iar consecințele pot fi urmărite politic,  legislativ.  Statelor le revine responsabilitatea primară, conform principiului subsidiarității, de a garanta respectarea drepturilor și libertăților  și că, în acest sens, acestea beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului instituite prin   Convenție               Nicio dispoziție din convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de convenție.”[246]  Respectând normele de procedură ale desfășurării urmăririi penale, în care procurorul conduce activitatea în cercetarea penală,    aplicate cu bună-credință,  – principiul elementar de drept – protocoalele parchet- servicii NU AR  AVEA DE CE SĂ SUBMINEZE ORDINEA DE DREPT în țara noastră. Mai curând putem vorbi de interese oculte ( profunde,  subterane) venind din partea unor personaje politice. La acest moment,  observăm și înlăturarea protocoalelor 2009, – care sunt extra-legem-secundum-legem-contra-legem,  – carepoate duce,  alături de reformularea Ordonanța de urgență nr. 6/2016,  la restabilirea încrederii în sistem.   SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ   În art. 139  C. pr. pen.,[247] este reglementată, ca metodă specială,  supravegherea tehnică.  Aceasta este dispusă[248] atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:     – există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni  contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare;     – măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;     – probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare[249].    Supravegherea tehnică poate fi luată în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea[250].    Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților, dar cu participarea obligatorie a procurorului.  Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.  La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării (art. 140).     Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:     a) există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; și     b) sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus ( art. 141).   Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.   Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute la alin. (1), în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142).   Orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.    Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând și o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise.   Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.   Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date (art. 1421, introdus prin Legea nr. 255/2013 de la data de 1 februarie 2014)   În dosarul „Rompetrol” s-a decis că interceptarea convorbirilor în au avut bază legală, pentru că faptele comise de acesta afectau securitatea națională.   Anterior, în procesul cu S.R.I.,  o instanță civilă a acordat despăgubiri pentru interceptări ilegale.  Magistrații au constatat că decizia irevocabilă a instanței civile, prin care s-a stabilit despăgubirea lui D.   P.   pe motiv că ar fi fost interceptat ilegal, este greșită. „Contrar apărărilor formulate de intimații inculpați în cauză, care au invocat nelegalitatea interceptărilor și au solicitat excluderea lor, Curtea constată … că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P.   D.  C.   a fost autorizată în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Cabinet Procuror General, mandat solicitat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și hotărârii 0034/2004 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, se arată în motivarea instanței[251] .     Solicitând daune morale pentru interceptarea ilegala a convorbirilor telefonice în perioada 2003-2004, cererea a fost admisă[252] .  Instanța  a reținut, în esență, existența „faptei” de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectarea vieții private, săvârșită „cu încălcarea art.3 din Legea 51/1991”. În schimb, în 2014, judecătorii de la Curtea de Apel București au stabilit că „Interceptările au avut bază legală” , în condițiile în care faptele comise de omul de afaceri în legătură cu Creanța Libia și cu procesul de privatizare și postprivatizare a Petromidia (cu privire la care cercetările au fost disjunse) sunt de natură a aduce atingere siguranței naționale a statului, astfel că nu se poate reține încălcarea articolului 3 din Legea 51/1991. Interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului P.   D.   C.   a avut bază legală, fiind respectate prevederile procesual penale existente la momentul constatării infracțiunilor, „chiar în condițiile în care instanța de contencios european a reținut lipsa de previzibilitate a Legii 51/1991 privind siguranța națională a României, a fost validată, la acea dată, prin decizia Curții Constituționale nr.766/16.01.2007[253],  în sensul că măsurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea 51/1991 rămân supuse procedurii impuse de art. 13 din legea specială, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate”[254].               În motivarea excepției de neconstituționalitateautorii acesteia arată că perioada de interceptare a convorbirilor lor telefonice a fost plasată între anii 2001 – 2004, intrând sub incidența unor norme procesual penale diferite. În exercitarea dreptului lor la apărare, inculpații au solicitat instanței de judecată în apel să se pronunțe asupra legalității interceptării convorbirilor și să dispună efectuarea unei expertize tehnice. Acest lucru nu a fost însă posibil, deoarece prevederile Legii nr. 51/1991 și ale Legii nr. 182/2002 împiedică instanța de judecată să declasifice autorizația emisă de procuror, aceasta intrând, potrivit art. 17 lit. f) și g) din Legea nr. 182/2002, în categoria informațiilor secret de stat cu nivelul de secretizare strict secret.               Autorii excepției mai arată că prin dispozițiile legale contestate se încalcă și principiul separației puterilor în stat atât timp cât puterea executivă poate îngrădi chiar și judecătorului accesul la informații necesare și utile înfăptuirii justiției și poate refuza declasificarea anumitor documente care, în opinia inculpaților, au fost în mod abuziv cartate ca documente clasificate secret de stat.              Curtea de Apel București – S.  a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie susține că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente:               Până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 înregistrările audio sau video se efectuau – potrivit art. 911 din acest cod – în baza unei autorizări motivate a unui procuror anume desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în timp ce interceptarea comunicațiilor în situațiile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României se efectua în baza unui mandat emis de procuror în condițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. Conform art. 10 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are însă caracter de secret de stat, iar accesul la astfel de informații este permis numai anumitor persoane, după o procedură de verificare a acestora de către  ORNISS .              Rezultă, așadar, că, în timp ce autorizațiile emise de procuror în condițiile Codului de procedură penală erau depuse la dosarul cauzei, fiind accesibile instanței de judecată și părților, mandatele emise de procuror în baza Legii nr. 51/1991 au caracter de secret de stat, ceea ce face practic imposibilă cenzurarea lor de către instanța de judecată, nefiind accesibile nici acesteia și nici părților.              Pentru aceste considerente, instanța de judecată apreciază că art. 10 din Legea nr. 51/1991 încalcă art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție, existând o inegalitate în privința evaluării înregistrărilor audio între persoanele cercetate pentru infracțiuni ce atrag incidența Codului de procedură penală și persoanele cercetate în condițiile Legii nr. 51/1991. Această diferențiere are implicații în ce privește dreptul la apărare și la un proces echitabil al părților în procesul penal, întrucât poate conduce la o conduită abuzivă a autorităților statului, materializată prin interceptarea unor convorbiri telefonice, urmată de folosirea acestora ca mijloace de probă, fără a exista un mandat emis potrivit legii, situație ce nu poate fi verificată și, deci, cenzurată de instanța învestită cu soluționarea cauzei.               În ce privește art. 13 din Legea nr. 51/1991, instanța de judecată arată că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală, textul legal criticat permite și în prezent ca, în cazul unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, interceptarea comunicațiilor să se facă în baza unui mandat emis de procuror, ceea ce este de natură a aduce atingere art. 26 și 28 din Constituție.              Referitor la art. 15 din Legea nr. 51/1991 care permite în anumite situații și pentru o perioadă limitată să se procedeze la interceptarea comunicațiilor fără autorizarea prevăzută de lege, instanța de judecată apreciază că prin această dispoziție legală se eludează cadrul legal prevăzut de Codul de procedură penală în privința interceptărilor și înregistrărilor audio și video, inclusiv a garanțiilor oferite în această materie.              În sfârșit, instanța de judecată opinează că dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3) și art. 24, în măsura în care declasificarea vizează informații ce sunt necesare ca mijloace de probă ori ca acte procedurale într-un proces penal .              Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.             Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente:       Prevederile art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991 și ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 sunt contrare art. 21 alin. (3) și art. 24, art. 16 alin. (1) și art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și art. 6  CEDH, întrucât limitează ori restrâng sistematic accesul instanțelor de judecată și al părților interesate la mandatul emis de procuror, ca urmare a clasificării acestuia ca document secret de stat.              Procedura de interceptare a comunicațiilor prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991 contravine art. 26 și 28 din Constituție, deoarece, din perspectiva interpretării acestor drepturi fundamentale prin prisma jurisprudenței CEDO, conține o serie de garanții esențiale de natură să limiteze la nivel minim amploarea ingerinței autorităților publice în sfera vieții private a indivizilor. Astfel, durata de valabilitate a mandatului este deosebit de lungă (6 luni) și poate fi prelungită pe un termen nedefinit “în cazuri excepționale”, legea neprevăzând nici în ce condiții sunt notificate persoanele care au făcut obiectul interceptărilor. Totodată, legea nu conține dispoziții referitoare la certificarea înregistrărilor obținute prin măsuri de supraveghere, modul în care sunt consemnate în procesele-verbale de înregistrare și nicio procedură prin care să fie separate înregistrările ce conțin elemente pertinente pentru apărarea siguranței naționale de acele înregistrări ce nu au acest caracter. De asemenea, nu se prevede nici care este regimul informațiilor obținute întâmplător cu privire la terțe persoane care nu au făcut obiectul mandatului de interceptare, nici nu sunt stabilite limite referitoare la vechimea informațiilor deținute de serviciile secrete și la durata de păstrare a acestora.             În sfârșit, art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu prevede în ce condiții informațiile obținute ca urmare a interceptărilor autorizate potrivit textului criticat pot fi utilizate ca mijloace de probă în procese penale, nu reglementează posibilitatea persoanelor interesate de a avea acces la textul interceptărilor sau de a solicita motivat consultarea integralității înregistrărilor atunci când considerente ce țin de apărarea siguranței naționale au făcut ca ele să nu fie consemnate în procesele-verbale și nu oferă posibilitatea solicitării unei expertize referitoare la suportul înregistrării.             Curtea nu poate reține existența unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepției de neconstituționalitate au fost obținute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obținerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenței de reglementare a mijloacelor de obținere a probelor rezidă în obiectul special al Legii nr. 51/1991 și nu încalcă în niciun fel prevederile Constituției.             Probele administrate – indiferent de procedura legală urmată – vor fi evaluate uniform de instanța de judecată, cu respectarea contradictorialității și a tuturor celorlalte garanții prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obținută de organul de urmărire penală în condițiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realității sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcție de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligația să examineze și să aprecieze toate probele cu aceeași măsură și după aceleași criterii.             În aceeași ordine de idei, Curtea reține că examinarea excepției în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece convenția nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern.             Nu poate fi reținută nici obiecția că instanța de judecată nu are acces la cunoașterea mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice emis de procuror, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate prevăzând procedura de urmat în acest scop. Eventualele dificultăți care pot apărea în această privință țin de aplicarea legii, și nu de constituționalitatea ei, iar rezolvarea nu intră în competența Curții Constituționale. În orice caz, accesul dificil la mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emis în scopul și după regulile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi apreciat ca o împiedicare a instanței și a părților de a cunoaște, dezbate și evalua înseși probele administrate, care sunt depuse de către organul de urmărire penală la dosar.              Nu se poate reține neconstituționalitatea art. 15 din Legea nr. 51/1991, care prevede un caz excepțional de efectuare de interceptări ale convorbirilor telefonice fără autorizație – pe o perioadă de 48 de ore -, reglementarea având suport în dispozițiile art. 53 din Constituție.             În sfârșit, Curtea constată că, prin prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, nu se încalcă principiul separației puterilor în stat, deoarece declasificarea informațiilor secrete de stat este, prin natura sa, o activitate administrativă, de resortul Guvernului, și nu o activitate judiciară.   Asupra constituționalității dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 51/1991 s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004. Cu acel prilej s-a respins ca neîntemeiată excepția  de neconstituționalitate. Curtea Constituțională arată că nu se poate reține nici neconstituționalitatea prevederilor legale atacate care atribuie PROCURORULUI competența de a emite mandate de interceptare a convorbirilor telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991, întrucât acestea sunt dispoziții de procedură, pe care legiuitorul este liber să le adopte în baza art. 126 alin. (2) din Constituție, iar, pe de altă parte, nicio altă normă constituțională nu împiedică stabilirea unei asemenea competențe în sarcina procurorului, care, potrivit art. 131 și art. 132 din Legea fundamentală, este magistrat independent, reprezentând interesele generale ale societății și desfășurându-și activitatea pe baza principiilor imparțialității și legalității. Curtea Constituțională respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor   art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României[255] .    Curtea Constituțională nu a ținut seama de existența art.  X din Legea nr.  281/2003 și se pare că nici guvernul nu a pomenit de art. X din Legea nr. 281/2003…   Revenind la speță, subliniem că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P.   D.  C. era ulterioară 2003/2004.  Or, dacă hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, era secretă (0034/2004) ea nu putea fi nici măcar pomenită într-o instanță, fără a fi desecretizată. Judecătorii au arătat că „  interceptarea convorbirilor telefonice efectuate în baza art. 13 din Legea 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi privită de Curte ca un mijloc de probă nelegal obținut cu consecința că proba nu poate fi folosită în procesul penal . ”,   „s-au constatat elemente de fapt care, în opinia Curții, au fost de natură să confirme, o dată în plus, existența faptelor astfel cum rezultă, dincolo de orice îndoială, din toate celelalte probe administrate”.  Instanța a menționat că inculpații nu au contestat elementele de fapt din conținutul discuțiilor prezentate, “ci au reacționat identic, invocând încălcarea drepturilor cetățenești și faptul că interceptările sunt nelegale”[256].      Existând dovada unei probleme de drept care  a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, ar putea apare necesitatea admisibilității intervenției unui recurs în interesul legii (conform art. 472   din Noul Cod de procedură penală ).   Potrivit art. 471 C. pr. pen. ,  pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.   Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii.         Noi trebuie să vorbim de Codul de procedură penală anterior, aplicabil  până la data de 1 februarie 2014, care a fost înlocuit de Codul de procedură penală din 1 iulie 2010. potrivit art. 103 și 108 din Legea nr. 255/2013.  Mai înainte, prin Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, pentru modificarea și completarea Codului  de procedură penală , M. Of. nr.  289 din 14 noiembrie 1996, în Capitolul II, după Secțiunea V s-a introdus Secțiunea V1, denumită Înregistrările audio sau video.   Inițial, înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.     Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.  Conform Legii nr. 281 din 24 iunie 2003, interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe. Prin  Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 (pct. 47),   în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.     Conform Ordonanței de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006  (pct. 1), în vigoare  din 7 septembrie 2006, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectua, în oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.   Dar art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale[257]  adăuga : Ori de câte ori alte legi[258] prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a luării, menținerii, revocării ori încetării măsurii arestării preventive, a liberării provizorii și a obligării de a nu părăsi localitatea, a măsurilor de siguranță prevăzute în art. 113 și 114 C.pen. , a interceptării și înregistrării convorbirilor, a perchezițiilor, a reținerii și predării corespondenței și a obiectelor trimise de învinuit sau de inculpat ori adresate acestuia, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege.   “In România a fost creat un sistem represiv asemanator cu modelul Securității din anii 1950… Arestări abuzive, plimbarea oamenilor încătușați… Prezumția de nevinovăție a fost în  practica abolita, iar judecători au fost presați, inclusiv prin amenințări directe și publice, sa dea condamnările cerute de D.N.A. la dictarea S.R.I. ”[259]. La acestea se adaugă revelația ca a existat un sistem de înțelegeri obscure, consacrate în  afara cadrului constituțional printr-un număr de 65 de protocoale secrete, încheiate începând din 2009 intre Serviciul Roman de Informații și instituțiile implicate în  administrarea justiției din România. Aceste protocoale, dintre care doar cel intre Serviciul Roman de Informații și Parchetul General și cel intre Serviciul Roman de Informații și Consiliul Superior al Magistraturii au fost desecretizate pana acum, creau un cadru meta-legal paralel, ce prevedea ca ofițerii de intelligence sa aibă o contribuție la stabilirea cazurilor pe care procurorii anticorupție urmau sa le instrumenteze pe baza informațiilor secrete. De asemenea, protocoalele stabileau și obligația ca procurorii anticorupție sa raporteze intr-un interval de 60 de zile modul în  care informațiile furnizate de Serviciul Roman de Informații au fost utilizate. Pe cale de a fi făcute publice sunt protocoalele încheiate intre Serviciul Roman de Informații și instanțe judecătorești, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție. Amintim din art. I al legii: interceptările și înregistrările unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe[260].   Curtea de Apel Galați a admis  cererea formulată de omul de afaceri V.  C. , judecat împreună cu fostul președinte al Curții de Apel Constanța.  Instanța a dispus „ repunerea cauzei pe rol în vederea reluării dezbaterilor, în procedura de cameră preliminară, prin aducerea în discuția participanților procesuali a deciziei Curții Constituționale din data de 16 ianuarie 2018  – decizie referitoare la existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 04.02.2009”[261]     Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații. Este vorba de modificarea codului de procedură penală, dar și a tuturor legilor care afectează un proces penal, potrivit codului român de procedură penală.    Există în legislație dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării și înregistrării convorbirilor.  Astfel,  în art.  184 din  Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[262],  în art.  20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului[263], și în Legea nr.  51 din 29 Iulie 1991.         Astfel, în vederea soluționării unei cauze penale, autoritățile judiciare ale statului solicitant sau autoritățile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităților române o cerere de asistență judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicațiilor și transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării și a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicațiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:     a) se află pe teritoriul statului solicitant și acesta are nevoie de asistență tehnică pentru a putea intercepta comunicațiile de la țintă;     b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicațiile dinspre țintă pot fi interceptate în statul român;     c) se află pe teritoriul unui stat terț care a fost informat și dacă statul solicitant are nevoie de asistență tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la țintă.       Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiții:     a) să indice și să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare și înregistrare, în cadrul unui proces penal;     b) să conțină informații care să permită identificarea țintei interceptării;     c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;     d) să menționeze durata interceptării;     e) dacă este posibil, să conțină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la rețea, pentru a permite prelucrarea cererii ( art. 184 alin.  1 și 2 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004)[264].     Articolul  20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004[265] , dispune că amenințările la adresa securității naționale a României, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, inclusiv faptele de terorism prevăzute în prezenta lege, constituie temeiul legal pentru a se propune procurorului de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, în cazuri justificate, să solicite autorizarea efectuării unor activități în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.   Conform   pct. 1 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 în vigoare din 1 februarie 2014, art. 20 dispune că amenințările la adresa securității naționale a României în ceea ce privește infracțiunile prevăzute în prezenta lege constituie temeiul legal pentru organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale să solicite autorizarea efectuării unor activități specifice culegerii de informații, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, care se aplică în mod corespunzător.   Articolul  13 din Legea nr. 51/1991[266], abrogat ulterior prin  Legea nr. 255/2013 prevedea că: “Situațiile prevăzute de art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.     Cererea de autorizare se formulează în scris și trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existența uneia din amenințările la adresa siguranței naționale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activități pentru a căror desfășurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deține informațiile, documentele ori obiectele ce trebuie obținute; descrierea generală, dacă și când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activitățile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.     Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României.     În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conțină: aprobarea pentru categoriile de comunicații care pot fi interceptate, categoriile de informații, documente sau obiecte care pot fi obținute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicații trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informațiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obținute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.     Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni.     Orice cetățean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activitățile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1 – 4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.” Potrivit art. 16 din lege, mijloacele de obținere a informațiilor necesare securității naționale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale.        Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penal[267], prevede, printre altele, în  art. 29 că Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, M. Of. nr. 163 din 7 august 1991, cu modificările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:     1. Titlul legii se modifică și va avea următorul cuprins: “LEGE privind securitatea națională a României”     2. În tot cuprinsul legii, sintagma “siguranță națională” se înlocuiește cu sintagma “securitate națională”.     3. După articolul 12 se introduc zece noi articole, articolele 121 – 1210, cu următorul cuprins:     4. Articolele 13 – 15 se abrogă.    Articolul  122 a fost introdus prin L. nr. 255/2013 din data de 1 februarie 2014 . Activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului se efectuează numai în situațiile în care:     a) nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale;     b) acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete;     c) a fost obținută autorizația prevăzută de lege.     Activitățile specifice  pot consta în:     a) interceptarea și înregistrarea comunicațiilor electronice, efectuate sub orice formă;     b) căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect;     c) ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, precum și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee;     d) instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod în locuri private;     e) localizarea, urmărirea și obținerea de informații prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere;     f) interceptarea trimiterilor poștale, ridicarea și repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, precum și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee;     g) obținerea de informații privind tranzacțiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, în condițiile legii.      Propunerea de autorizare a unor activități specifice din cele prevăzute la art. 122 alin. 2 se formulează în scris și … se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta.     Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o.     Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse.     Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu, de unul din judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție(art. 123 introdus prin L. nr. 255/2013.  După republicare a devenit art.  14).       Durata de valabilitate a autorizării activităților este cea necesară pentru desfășurarea acestora, dar nu mai mult de 6 luni. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 3 luni. Durata maximă a autorizărilor cu privire la aceleași date și informații din care să rezulte existența unei amenințări la adresa securității naționale este de doi ani. Activitățile specifice încetează înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat.   În jurisprudența sa privind interceptarea comunicărilor în cadrul anchetelor penale,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a dezvoltat șase cerințe minime care trebuie stabilite în legislație pentru a se evita abuzurile de putere: natura infracțiunilor care ar putea reclama un mandat de interceptare; o definiție a categoriilor de persoane supuse interceptării convorbirilor; o limită a duratei de interceptare; procedura care trebuie urmată pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate la comunicarea datelor către alte părți; și circumstanțele în care datele interceptate pot sau trebuie să fie șterse sau distruse[268]. Este evident că interceptarea în masă constituia un mijloc important pentru atingerea obiectivelor legitime urmărite, în special în contextul nivelului actual de pericol generat atât de terorismul global, cât și de crimele grave. Prin definiție, interceptarea în masă era una generală, iar necesitatea existenței unei „bănuieli rezonabile” ar face imposibilă funcționarea unei asemenea scheme. În mod similar, cerința unei „notificări ulterioare” presupunea existența unor obiective de supraveghere clar definite, fapt care nu era suficient în cazul unui regim de interceptare în masă. Deși Curtea a considerat că autorizația judiciară constituie o garanție importantă și, eventual, „cea mai bună practică”, ea nu putea fi nici necesară, nici suficientă în sine pentru a asigura conformitatea cu articolul 8 din Convenție. Dimpotrivă, ar fi trebuit să se țină cont de funcționarea actuală a sistemului de interceptare, inclusiv de checks and balances (limitările și contraponderile) exercițiului puterii, precum și de existența sau de lipsa oricăror probe ale abuzului real.   Dreptul intern  reclama ca orice regim care le permite autorităților să acceseze datele deținute de către furnizorii serviciului de comunicații să aibă un acces limitat în scopul combaterii „crimelor grave”, iar accesul trebuia supus unei analize prealabile de către un tribunal sau de către o autoritate administrativă independentă Curtea a conchis că  în baza articolului 10 CDEH, regimul intern nu era în conformitate cu legea, deoarece acorda acces la datele dobândite în scopul combaterii infracțiunilor (altele decât „crimele grave”) și, cu excepția cazului în care accesul era solicitat în scopul stabilirii sursei unui jurnalist, el nu constituia obiectul unui control prealabil de către un tribunal sau o autoritate administrativă independentă. Curtea a hotărât în repetate rânduri că, în domeniul interceptării comunicațiilor, „previzibilitatea” nu poate fi înțeleasă în același mod ca în multe alte domenii. În contextul special al măsurilor de supraveghere secretă, cum ar fi interceptarea comunicațiilor, previzibilitatea nu poate însemna că o persoană trebuie să fie pusă în posibilitatea de a prevedea când autoritățile pot intercepta comunicațiile sale astfel încât să-și poată adapta comportamentul în consecință. Riscul arbitrarului apare clar în cazul în care o competență a executivului este exercitată în secret. Existența unor norme clare și detaliate cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice este așadar indispensabilă, mai ales că procedeele tehnice utilizabile evoluează în permanență. Legea trebuie să fie elaborată cu suficientă claritate pentru a indica tuturor în mod corespunzător în ce împrejurări și în ce condiții abilitează autoritățile publice să adopte astfel de măsuri secrete[269] Întrucât aplicarea măsurilor de supraveghere secretă a comunicațiilor nu intră sub controlul persoanelor în cauză sau al publicului, „legea” ar fi contrară statului de drept dacă marja de apreciere acordată puterii executive sau judecătorești nu ar cunoaște limite. În consecință, legea trebuie să definească domeniul de aplicare și modul de exercitare a unei astfel de competențe cu suficientă claritate pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului[270].   În jurisprudența referitoare la măsurile de supraveghere secretă, Curtea stabilește următoarele garanții minime împotriva abuzurilor de autoritate pe care legea trebuie să le conțină: natura infracțiunilor care pot duce la un mandat de interceptare; definirea categoriilor de persoane care ar putea fi supuse interceptării; stabilirea unei limite a duratei executării măsurii; procedura de urmat pentru examinarea, utilizarea și păstrarea datelor colectate; măsurile de precauție ce trebuie luate pentru comunicarea datelor către alte părți; precum și circumstanțele în care este posibilă sau necesară ștergerea ori distrugerea înregistrărilor  [271].        Prin securitatea națională a Românieise înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție (art. 1 din lege)[272]. În baza  art. 15, propunerea de autorizare a unor activități specifice se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta.      Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o.   Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse.      Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu de unul din judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.   În consecință, art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 impune și  modificarea expresă, nenominală adispozițiilor celor trei legi amintite.    Ulterioara modificare expresă nominală nu exclude nicio normă referitoare la dispunerea de către procuror a  interceptării și înregistrării convorbirilor, ci o confirmă.    În jurisprudență,  chiar dacă la dosar nu există date privind care dintre cele două instituții desemnate de judecătorul de drepturi și libertăți (S.R.I. ‑Direcția Județeană de Informații Suceava și I.G.P.R. ‑D.O.S. ‑Serviciul de Operațiuni Speciale Suceava) a efectuat în concret activitățile specifice de supraveghere tehnică, este  de subliniat că la data respectivă efectuarea acestor activități de către Serviciul Român de Informații era perfect legală, dispozițiile art. 142 alin. (1) C. pr. pen., în forma în vigoare la data punerii în execu­tare a mandatelor arătând că: Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poli­ției ori de alte organe specializate ale statului ‑în această din urmă sintagmă încadrându‑se și Ser­viciul Român de Informații.[273]       Prin Sentința civilă nr. 709 din 11 mai 2007, Tribunalul Bucureștia statuat:“Cu referire speciala la Legea nr. 51/1991 ,  Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut în Hotărârea pronunțată în cauza Dumitru Popescu contra României ca acest act normativ nu îndeplinește cerințele de previzibilitate în discuție, întrucât nu prezintă garanțiile necesare prevenirii arbitrariului și abuzului de drept. în acest sens, s-a reținut ca interceptarea convorbirilor telefonice se face în temeiul acestei legi cu autorizarea procurorului (cum este cazul în speța, potrivit celor reținute mai sus), iar procurorul român nu îndeplinește cerința independentei fata de executiv (Hotărârile Vasilescu și Pantea contra României), după cum în procedura reglementata de lege nu exista niciun control a priori al autorizației emise de procuror de către o autoritate independenta, mai ales ca persoanele care fac obiectul unei interceptări nu sunt informate, în sistemul legii speciale. De asemenea, s-a reținut ca nu exista niciun control a priori al temeiniciei interceptărilor convorbirilor telefonice de către o autoritate independenta și imparțiala, de vreme ce posibilitatea reglementata de art. 16 din legea de sesizare a comisiilor de apărare și de ordine publica din cadrul Parlamentului (acest control fiind apreciat ca pur teoretic și lipsit de sancțiune) nu suplinește absenta totala a controlului asupra interceptărilor. CEDO a reținut și schimbarea legislativa intervenita în dispozițiile Codului de procedura penală prin Legile nr.281/2003 și nr.356/2006, dar a notat și poziția Curții Constituționale române exprimata în decizia pronunțată de aceasta la 16.01.2007, în sensul ca masurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea nr.51/1991 rămân supuse procedurii cuprinse în art.13 din legea speciala, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate. In consecința acestor argumente (si a altora, specifice pricinii, dar nerelevante în speța), CEDO a reținut ca legea în discuție nu prezintă un grad minimal de protecție contra arbitrarului, încălcând astfel art.8 din Convenție. Tribunalul reține dispozițiile art.20 din Constituția României, în temeiul cărora jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, chiar Curtea Constituționala reținând ca “interpretarea instanței de contencios european, în virtutea principiului subsidiarității, se impune și fata de instanța de contencios constituțional național”. Prin urmare, în considerarea aderării României la Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin Legea nr.30/18.06.1994, interpretarea CEDO reținuta mai sus este obligatorie pentru instanța naționala, în detrimentul legiiinterne, astfel incot se considera ca apărarea paratei (n.r. – S.R.I. ) în sensul ca măsura era justificată de legea internă nu poate fi reținută. Acesta este motivul pentru care instanța apreciază ca fapta paratei imbrica un caracter ilicit în sensul invocat de reclamantul P.  D.  C.  , fiind totodată săvârșită cu vinovăție, care nu poate fi exclusa prin simpla invocare a legii ca temei al interceptării comunicațiilor reclamantului. Va fi reținuta existenta prejudiciului moral pretins, ce rezulta chiar din încălcarea dreptului la viată intima și privata protejat de art.8 din Convenție, după cum va fi reținuta și legătura directa de cauzalitate dintre fapta ilicita a paratei și prejudiciul suferit de reclamant”. Prin Decizia civilă nr. 1/09.02.2009 , Curtea de Apel București arată că: “In speță, prima instanța a reținut în mod corect ca fapta Serviciului Român de Informații, constând în ascultarea convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectate vieții private a apelantului P.   D.  C.  , dar și ascultarea convorbirilor purtate de acest reclamant prin intermediul posturilor telefonice din rețeaua companiei private SC Rompetrol SA, săvârșită cu încălcarea art.3 din Legea nr.51/1991, constituie o imixtiune gravă în viața privată a persoanei, încalcă secretul corespondentei și al celorlalte mijloace de comunicare și lezează drepturile subiective civile statuate de art.26 și 28 din Constituția României, consacrate, de asemenea, și de Convenția Europeana a Drepturilor Omului. (…) Legislația română în materia siguranței națională a României, care nu suferise modificări până la apariția Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (cu referire expresa la dispozițiile art.13 din Legea nr.51/1991) contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului în ce privește respectarea secretului corespondentei (în care se include și convorbirile telefonice), nefiind de natura a conferi garanții suficiente împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea acestui drept. Astfel, legea în cauza aduce restricții secretului comunicațiilor, permite o supraveghere secreta, fără obligația de a informa pe cel interesat. în afara de aceasta, legislația exclude exercitarea controlului asupra mandatelor emise de procuror și nu oferă garanții prevenirii arbitrariului și abuzului de drept. Sub pretextul existentei unei amenințări la adresa siguranței naționale, au fost înregistrate convorbirile telefonice ale reclamantului P.  D.  C. pentru o perioada extrem de lunga (1 an și 3 luni), pentru ca ulterior datele obținute sa fie folosite împotriva sa în procese penale ce au exclusiv ca obiect săvârșirea unor infracțiuni de drept comun, fără ca vreo instanța de judecata sa poată cenzura legalitatea administrării unor asemenea mijloace de proba. Astfel, ca urmare a ascultărilor telefonice ilegal efectuate de către instituția publica în cauza, Serviciul Român de Informații a obținut și a deținut informații cu privire la viața privata a reclamantului P.   D.   C.  , date cu privire la activități de natura politica, profesionala sau de afaceri, nicidecum, pana la momentul formulării prezentei acțiuni, cu referiri la siguranța naționala a României. Măsura luată de Serviciul Român de Informații, și anume interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P.  D.  C.  , în condițiile în care existau indicii în acest sens, trebuia sa fie justificata/probata ulterior prin obținerea unor date care sa vizeze atingerea adusa siguranței naționale a României, iar nu sa fie adoptata pentru o perioada lunga de timp, în încercarea de a se realiza scopul pentru care au fost emise mandatele. (…) Ingerința autorității statale, în cauza a paratului Serviciul Român de Informații, în exercițiul dreptului la corespondenta al reclamantului P.  D.  C.   consta, în cauza, în interceptarea pe orice cale, a convorbirilor acestuia, deși procedura de obținere și eliberare a mandatului în temeiul Legii nr.51/1991 nu oferă nicio protecție juridica celui urmărit. (…) Ca atare, legea nr.51/1991, întrucât contravenea normelor internaționale în ceea ce privește respectarea secretului corespondentei (in care se include și convorbirile telefonice), trebuia înlăturata de la aplicare. (…) Așadar, întrucât interceptarea corespondentei constituie o ingerința foarte grava în dreptul persoanei și doar motive foarte serioase, bazate pe o bănuiala verosimila, ca persoana este implicata în activități criminale serioase, ar trebui puse la baza autorizării. In considerarea acestor argumente, Curtea constata ca legislația româna nu prevede o protecție adecvata împotriva abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor telefonice, astfel incot ingerința în dreptul reclamantului P.  D.  C.  “nu era prevăzută de lege”, în sensul Convenției, articolul 8 fiind încălcat. Chiar simpla existenta a legislației interne privind interceptările implica, pentru cei care intra sub incidenta sa, un pericol de supraveghere, care afectează libertatea de comunicare intre utilizatorii serviciilor de telecomunicații si, prin urmare, constituie o ingerința din partea unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea corespondentei”. Prin Decizia civila nr. 1475 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat:“ concluzia instanței de apel conform căreia interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P.  D.  C. , în lipsa preexistentei oricăror date sau indicii referitoare la existenta unei amenințări la adresa siguranței naționale, reprezintă o fapta ilicita, săvârșită chiar cu încălcarea legii naționale este corecta atât în ceea ce privește perioada anului 2003, cat și perioada anului 2004, prevederile art.13 alin. (2) referitoare la cuprinsul cererii de autorizare din Legea nr.51/1995 rămânând neschimbate și după modificarea Codului de procedura penală prin Legea nr.281/2003. In acest context, împrejurarea ca durata mare a interceptărilor, 1 an și 3 luni, ar fi fost sau nu permisă de lege nu mai are relevanță din punctul de vedere al caracterului ilicit al faptei – din moment ce a lipsit situația premisă a acestora – ci doar din perspectiva gravitații acesteia, avuta în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor. (…) în realitate, simpla interceptare a convorbirilor telefonice a unei persoane este cauzatoare de prejudiciu moral, pentru ca reprezintă un amestec, o intruziune, o ingerința în viața privată a acesteia. Conform art. 8 din CEDO, obligația autorităților publice este de a nu exercita vreun amestec în viața privată, inclusiv în corespondenta unei persoane. Amestecul este permis numai ca excepție, cu respectarea condițiilor și garanțiilor din §  (2) al art. 8. Chiar daca aceste condiții și garanții sunt respectate, efectul prejudiciabil asupra vieții private a persoanei se produce oricum, numai ca autoritatea publica este exonerata de răspundere. Or, în speță, s-a reținut ca interceptările au fost nelegale, ceea înseamnă ca autoritatea care se face culpabilă – adică S.R.I.  – trebuie să fie obligată la repararea prejudiciului”.   În Cauza Calmanovici   c   României[274], Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a arătat că,   fiind cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență” în sensul art. 8 § 1,   interceptarea convorbirilor telefonice, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintă o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8[275] .         Expresia “prevăzută de lege” presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (Khan   c  Regatului Unit,nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atât, legea trebuie să utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanțe și în ce condiții abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete[276]. Dacă nu putem niciodată, indiferent care ar fi sistemul, să îndepărtăm complet eventualitatea acțiunii ilegale a unui funcționar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care contează în scopul controlului efectuat de Curte în speță (Klass și alții   c   Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).       În speță, Curtea observă că părțile sunt ambele de acord cu faptul că temeiul legal al ingerinței era constituit de art. 911 – 914 C. pr. pen., reclamantul contestând caracterul “previzibil” al prevederilor legale în discuție și, în special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garanții suficiente împotriva arbitrarului.      Curtea a analizat anterior prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea Codului de procedură penală  prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerințelor legislației românești aplicabile și a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție cerut de supremația dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, § 69 în fine și următoarele). Cu toate acestea, este important să observăm că, în cauza de față, analiza Curții s-a referit în același timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională, punerea sub ascultare în speță fiind întemeiată pe art. 13 din această lege și pe articolele menționate mai sus C.pr.pen. , care constituiau dreptul comun în materie și completau Legea nr. 51/1991. Prin urmare, Curtea consideră necesar în speță să analizeze mai jos existența garanțiilor impuse de articolul 8 § 2 din Convenție exclusiv în lumina art. 911 – 914 C.pr.pen. anterior (§120).       Ca măsuri de protecție minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudența Curții menționează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracțiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condițiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversațiile interceptate; măsurile de precauție ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte și complete, în vederea eventualului control de către judecător și de către apărare; circumstanțele în care poate sau trebuie să se facă ștergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate[277]  . De asemenea, trebuie luate în considerare și alte garanții, precum cea care prevede că măsura trebuie să fie autorizată și că punerea sa în aplicare trebuie să fie controlată de către o autoritate independentă, în special de către un magistrat (Kruslin, § 34, și Dumitru Popescu,  § 70 – 77).       Curtea observă mai întâi că, la data evenimentelor, procurorul competent putea autoriza interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, în prezența unor indicii convingătoare privind pregătirea sau comiterea unei infracțiuni pentru care are loc o urmărire penală ex officio, această măsură părea “utilă” aflării adevărului (art. 911 C. pr. pen.). Îndeosebi, Curtea observă că măsura în discuție era de competența exclusivă a procurorului și că, în speță, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de probă a redactat și rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului. Era vorba, în mod cert, de o măsură care aducea o gravă atingere dreptului la respectarea vieții private a particularilor și care era lăsată la discreția procurorului. Or, Curtea reamintește că a constatat deja lipsa de independență a procurorilor români care, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerința de independență față de Executiv (Dumitru Popescu,   § 71).   Curtea mai reamintește că a constatat absența, la data evenimentelor, a oricărui control a priori al autorizației procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorități independente, precum și a oricărui control a posteriori a temeiniciei autorizației respective (Dumitru Popescu,   §§ 72 – 76).     Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție (§126).   În Cauza Dumitru Popescu,   Curtea constată faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului[278]   .         În speță, dacă nu se contestă faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul său legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte ca fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru   c   României([MC], nr. 28.341/95, §§ 61 – 63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională (§62).       Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru,  §§ 61 – 63).          Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru ca aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru ca autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe (§ 65).    Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizație pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, așa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observațiilor inițiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de această ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizație care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curții Militare de Apel și Curții Supreme de Justiție, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanței, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului P.  Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observațiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului și care l-ar fi vizat personal de această dată  (§ 66).       În orice caz, existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăși – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzând garanții suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private.   Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass  c  Germaniei(Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. În această materie, Curtea a admis că existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucura de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine).   Este adevărat că, în timp ce cauza Klass,   a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10”) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților ( v , în același sens, și Weber și Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică. În caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (§ 41  ). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără ca legea să prevadă vreo limită temporală[279]  .   În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă[280].   Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era  susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauză; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe ( v , per a contrario, Kruslin   § 34).     Articolul 911 – 5 C.pr.pen. anterior nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 911 – 5 din CPP .       Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate (§ 76).       În opinia Curții, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 în fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările ( v , per a contrario, Klass  §§ 53 și 55). Curtea constată că, în prezent, Codul de procedură penală  cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de Legile nr. 281/2003[281] și 356/2006[282] privind modificarea   Codului de procedură penală, care impun ca operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, dată de un judecător (  §  82  ).             Curtea remarcă faptul că,  în pofida modificărilor aduse  Codului de procedură penală  prin Legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de  decizia Curții Constituționale nr. 766 din 7 noiembrie 2006, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de Codul de procedură penală  în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală.   În concluzie, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție[283] .  În Cauza Răducu  c  României[284],  Curtea reamintește că, în contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone,  , § 67 și Klass și alții   c   Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).  În speță,   părțile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinței îl constituie art. 911 – 914 C.pr.pen.  Curtea reamintește că a examinat deja aceste dispoziții legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuțioasă a acestora arăta deficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție impus de supremația dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121 – 126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.       Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, §§ 45 – 46 și 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influența concluzia Curții în prezenta cauză.     Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție (§94). Dacă, în cauză, autorizarea s-ar fi dat (de procuror) anterior Legii nr.  281/2003, (și nu în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, ca în realitate) ea trebuia prelungită conform procedurii penale și a art.  13 din Legea nr.  51/1991 , modificat (prin Legea nr.  281), de  instanță.   după iunie 2003. și prin  pct. 47 din    Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 în vigoare din   6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului.        Mai ar fi o variantă de interpretare, pe care o prezentăm și ca lege ferenda.  Modificarea adusă prin art.  X din Legea nr.   281/2003  privește doar activitatea judiciară, și nu și aceea extrajudiciară , privind strict securitatea națională, fără implicații penale, procesuale. Dealtfel, în această situație, prevenind abuzurile,  controlul independent, deși nu ar veni de la o instanță, – căci nu vorbim de o urmărire penală –  ar exista, venind din partea CSAT, organism administrativ exterior[285].   Dar,  în această interpretare, nu am avea cum să folosim interceptările în procesul penal, pentru că nu au caracter procesual penal legal, nefiind autorizate sub regimul dreptului procesual penal; s-ar putea  folosi doar indirect[286] informații obținute pe această cale.  Serviciul tehnic al D.  N.  A.   trebuie să acționeze numai în condițiile prestabilite de   Codul de procedură penală, ca organ de punere în executare a autorizării  supravegherii tehnice.  Aducerea înregistrărilor în parchet sau în instanță ar contraveni  legislației secretului de stat.  Dealtfel, întreaga activitate nu  trebuie desfășurată în calitate de organe de cercetare specială, pentru că activitatea organelor  de cercetare specială se desfășoară , evident, în raport de exigențele codului de procedură penală[287].  În acest fel ar trebui citit art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991: “Informații din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate:     […] d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.” Secretul se răsfrânge  și asupra organelor de urmărire penală – dar altele decât cele speciale -, căci odată dobândite cauzei trebuie comunicate și celorlalte părți[288], putând fi folosite ca atare în instanță și de către acestea; am fi într-un impas; doar caracterul de ședință secretă nu ar acoperi încălcarea legii secretului de stat, datele din dosar devenind oricum publice[289]. Dealtfel,  Senatul a adoptat ,  în calitate de Cameră decizională, proiectul de lege privind securitatea cibernetică a României,  prin care se constituie Sistemul  Național de Securitate Cibernetică .    Într-un comunicat remis presei, Partidul Național Liberal cere Curții Constituționale a României să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică a țării[290]. PNL susține că Legea privind securitatea cibernetică a României este neconstituțională deoarece încalcă principiul legalității ,  drept fundamental pentru buna funcționare a statului de drept. În sesizarea depusă   se arată că textul actului normativ nu respectă prevederi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.  Prin această lege ,  deținătorii de infrastructuri cibernetice   vor trebui să se supună unor constrângeri generate de   instituții ale   sistemului național de securitate al țării  .   Potrivit PNL, Legea privind securitatea cibernetică a României are probleme fundamentale de concepție, propunând o serie de măsuri cu efect limitativ asupra dreptului la viață privată în zona digitală și încalcă reglementările europene discutate pe subiectul securității informației. “Prin această lege în mod mascat se restrâng drepturi și libertăți ale cetățeanului prin permiterea accesului la infrastructură cibernetică și la datele conținute în baza unei simple motivări comunicate de instituțiile abilitate și nominalizate prin lege fără existența unei aprobări judecătorești, conform Codului de procedura penală și cerințelor adoptate de Curtea Constituțională prin Deciziile 440/2014 și 461/2014. Legea încalcă dispozițiile art. 148, alin (2) și următoarele din Constituția României, prin netranspunerea corectă reglementărilor comunitare în materie”.                 Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională[291] admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Constanța – S.  penală, din oficiu, în Dosarul nr. 11.972/212/2014 și de Judecătoria Târgoviște, din oficiu, în Dosarul nr. 4.753/315/2014 și constată că dispozițiile Legii nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale. Totodată, Curtea constată că prevederile art. 152 C.pr.pen. sunt constituționale .                Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat  că măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE, transpusă în legislația națională prin  Legea nr. 82/2012  ,  reprezintă o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 și art. 8 din Cartă, care nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit.              S-a constatat[292] că păstrarea datelor în scopul asigurării eventualului acces al autorităților naționale competente la acestea, astfel cum este prevăzută de dispozițiile Directivei 2006/24/CE, privește în mod direct și specific viața privată și, în consecință, drepturile garantate prin art. 7 din Cartă și că o astfel de stocare a datelor încalcă și prevederile art. 8 din Cartă, întrucât constituie o prelucrare a unor date cu caracter personal, în sensul acestui articol, și trebuie să îndeplinească cerințele de protecție a datelor care decurg din articolul menționat ( §  29).  În sensul încălcării prevederilor art. 7 și art. 8 din Cartă, instanța europeană a concluzionat că obligația impusă prin art. 3 și art. 6 din Directiva 2006/24/CE furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice de a păstra pentru o anumită perioadă date referitoare la viața privată a unei persoane și la comunicațiile sale, precum cele prevăzute la art. 5 din această directivă constituie per se o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 din Cartă ( §  34). S-a constatat, totodată, că aceeași obligație constituie o ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal garantat la art. 8 din Cartă, întrucât prevede o prelucrare a datelor cu caracter personal ( §  36).             Persoanele ale căror date au fost păstrate trebuie să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite (§ 54).               Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai reținut  că Directiva 2006/24/CE  s-ar aplica chiar și acelora în privința cărora nu există în prealabil indicii că ar putea avea vreo legătură, chiar indirectă sau îndepărtată, cu săvârșirea unor infracțiuni grave ( §  31).               S-a mai reținut că Directiva 2006/24/CE nu prevede   că accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă.               Pentru motivele arătate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că legiuitorul Uniunii a încălcat, prin dispozițiile Directivei 2006/24/CE, principiul proporționalității, această directivă contravenind prevederilor art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Cartă ( §  69).      Pe de altă parte, se constată că Legea nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunțării de către instanța constituțională a Deciziei nr. 1.258 din 8 octombrie 2009[293], prin care s-a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale, Legea nr. 298/2008 reprezentând prima transpunere în legislația națională a Directivei 2006/24/CE.  Prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea a reținut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008 include în categoria datelor de trafic și localizare a persoanelor fizice și juridice și “datele conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”, fără însă a defini în mod expres ce se înțelege prin sintagma “date conexe”. S-a arătat că lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reținere, prelucrare și utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații și că limitarea exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței și a libertății de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu. De asemenea, Curtea Constituțională a observat aceeași manieră ambiguă de redactare, neconformă cu normele de tehnică legislativă, a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 298/2008, potrivit cărora, “În scopul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale, organele de stat cu atribuții în acest domeniu pot avea acces, în condițiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securității naționale, la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice”. ( § 41).              În ceea ce privește posibilitatea organelor de stat cu atribuții în domeniul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale de a avea acces la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice, prevăzută la art. 20 din Legea nr. 298/2008, Curtea constată că dreptul acestor organe de stat de a avea acces la datele reținute se regăsește în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012, potrivit căruia “Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația ca, la solicitarea organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată și a organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, formulată în aplicarea dispozițiilor Codului de procedură penală, precum și a celor din legile speciale în materie, să transmită acestora, în cel mult 48 de ore de la data solicitării, datele reținute potrivit prezentei legi”, text ce reglementează o situație asemănătoare cu cea prevăzută de legea veche (§51).               Procedând la efectuarea controlului de constituționalitate al Legii nr. 82/2012, Curtea constată că prevederile art. 26, art. 28 și art. 30 din Constituție reglementează dreptul la viață intimă, familială și privată, secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare, condiții în care obiectul de reglementare al legii criticate intră în sfera de protecție a acestor texte constituționale. Legea criticată, antamând probleme ce țin de protecția drepturilor constituționale invocate, reprezintă o intervenție legislativă în sfera acestora, motivată chiar de scopul acestei legi, care coincide, la nivel național, cu cel al Directivei 2006/24/CE și constă în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor grave de către organele de urmărire penală, instanțele de judecată și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, scop pe deplin realizat prin legea supusă controlului de constituționalitate (§53).             Analizând dispozițiile Legii nr. 82/2012, precum și considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, și în Decizia Curții Constituționale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea reține că acestea sunt aplicabile, în principiu, și Legii nr. 82/2012.   Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi (§63)..  Din analiza “legilor speciale în materie”, la care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012 face trimitere, Curtea constată că organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pot accesa și folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanței de judecată. Astfel, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, stabilește, la art. 8, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, acestea fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art. 13 lit. e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art. 3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii, fără ca acest articol ori art. 14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător.               Curtea reține, de asemenea, că, potrivit art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, “În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa securității naționale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii.” Dar, la fel ca și prevederile Legii nr. 82/2012 și ale Legii nr. 51/1991, nici dispozițiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligația acestui serviciu de informații de a obține autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate.               Totodată, Curtea reține că Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe[294]  prevede la art. 10 alin. (1) că “Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională”, iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, “Folosirea mijloacelor de obținere, verificare și valorificare a datelor și a informațiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art. 11 al Legii nr. 1/1998, “Serviciul de Informații Externe are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, să solicite și să obțină de la autoritățile publice române, agenți economici, alte persoane juridice, precum și de la persoane fizice informații, date sau documente necesare îndeplinirii atribuțiilor sale”. Prin urmare, Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informații Externe la datele reținute de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art. 13 din Legea nr. 51/1991, fără a fi condiționat deci de autorizarea prealabilă a unei instanțe judecătorești (§66).              Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată, printre altele, și de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, această lipsă echivalând cu insuficiența garanțiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viața privată și a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului fundamental la protecția datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă ( §  67).                   Referitor la critica de neconstituționalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 C.pr.pen. acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV C.pr.pen. este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind tocmai garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate. Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 C.pr.pen. rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor.       Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile art. 152 C.pr.pen. nu încalcă prevederile Constituției, astfel încât critica având acest obiect urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.    În consecință, reglementarea legală poate fi susceptibilă de a genera abuzuri în activitatea practică. Fără standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate și confidențialitate care să poată fi controlate efectiv,   legea poate fi folosită antrenând  contradicții iremediabile în aplicarea practică.                Ridicarea propusă a standardului de probațiune de la „o suspiciune rezonabilă” la „indicii temeinice” apare ca fiind nu numai justificată, dar și necesară asigurării garanțiilor drepturilor fundamentale ale persoanei cercetate. Noua modificare are ca scop înlăturarea situațiilor subiective, care pot genera abuzuri în adoptarea măsurilor de supraveghere. Prin urmare, Prin Decizia nr. 633/2018, Curtea Constituțională  constată că dispozițiile art. I pct.69 din proiect, referitoare la art.139 alin.(1) lit. a) C. pr. pen., sunt constituționale, în raport cu criticile formulate. întrucât art.139 alin.(31), nou-introdus, prevede că înregistrările realizate în locuri publice pot constitui mijloace de probă, indiferent de cine le realizează. Prin urmare, opțiunea legiuitorului de a nu permite folosirea ca mijloace de probă a înregistrărilor realizate în condițiile strict menționate este una firească, de natură a spori garanțiile privind dreptul la viață intimă și privată, prevăzut în Constituție. Pentru aceste motive, Curtea constată că „dispozițiile art. I pct.70, referitoare la art.139 alin.(3) C. pr. pen., sunt constituționale prin raportare la criticile formulate”[295].   Referitor la informații vehiculate în spațiul public despre ideea unor cheltuieli efectuate în mod nelegal de către D.N.A.  din „fonduri operative”, instituția a fost supusă, în mod periodic, „controalelor Curții de Conturi a României, de regulă o dată la 3 ani, însă au existat și controale anuale, ultimul dintre acestea fiind efectuat în perioada ianuarie – februarie 2018 (audit public extern asupra anului 2017), ocazie cu care nu au fost constatate niciun fel de deficiențe/abateri, motiv pentru care a fost eliberat CERTIFICATUL DE CONFORMITATE”[296]   Cu referire la așa-zisele ”fonduri operative”, D.N.A. a arătat că „ nu are cuprinse în buget asemenea fonduri, ci, în conformitate cu art. 4 alin. (4) din O. U. G.  nr. 43/2002, actualizată, în bugetul D. N. A.  se regăsește un fond de 2.000.000 lei prevăzut cu destinație specială, anume, organizarea și constatarea infracțiunilor flagrante de corupție”.
INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI PERSONAL AL JUDECĂTORILOR ȘI SOȚIILOR LOR                 În materia drepturilor personale, cum sunt dreptul la viață intimă și libertatea de exprimare, precum și a prelucrării datelor cu caracter personal, regula unanim recunoscută este aceea a garantării și respectării acestor drepturi, respectiv a confidențialității, statul având, în acest sens, obligații majoritar negative, de abținere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerința sa în exercițiul dreptului sau al libertății.  Curtea, la data de 21 și 23 noiembrie 2011, statuând  în  Adunare Plenară în conformitate cu art. 4 din Protocolul nr. 6 adițional al Acordului general privind imunitățile Consiliului Europei; Văzând scrisoarea guvernului român din 16 noiembrie 2011 cerând ridicarea imunitarii atașate funcției judecătorului  B.  relative la ancheta penală nr. 82/P/2011 deschisă împotriva Doamnei Gabriela Victoria  B., soția judecătorului  B., de către D.N.A ; Văzând scrisorile grefierului din data de 14 și  21 octombrie 2011 adresate Reprezentanței permanente a României în  care au fost aduse la cunoștința autorităților române preocupările președintelui Curții în raport cu conformitatea la regulile în  materie de imunități a percheziției condusă la 6 octombrie 2011 la domiciliul judecătorului  B. ; Văzând articolul 51 din Convenția europeană a drepturilor omului, articolul 40 din Statutul Consiliului Europei și articolele 1 și  4 din Protocolul nr. 6 adițional al Acordului general privind imunitățile Consiliului Europei; Considerând ca noțiunile de Stat «acreditant» și de Stat «acreditar» din Convenția de la Viena privind raporturile diplomatice din 18 aprilie 1961 nu se aplică la relațiile între o organizație internațională, precum Consiliul Europei, și unul din statele sale membre, și  astfel nu se exclude imunitatea prin faptul ca Statul reclamant este Înalta Parte contractanta al cărei judecător ales este vizat; Considerând ca imunitatea care rezulta din textele pertinente se aplica judecătorilor și șotiilor lor; Considerând ca percheziția efectuata în 6 octombrie 2011 la domiciliul Domnului și Doamnei  B.  în România a violat imunitatea judecătorului  B. , atât în ceea ce îl privește cat și în ceea ce o privește pe șotia sa; Considerând ca imunitatea nu este acordata judecătorilor pentru beneficiu personal ci pentru a asigura exercitarea independenta a funcțiilor lor; După ce l-a audiat pe judecătorul  B.  și a luat act de cererea sa de a i se ridica imunitatea decide : 1. Privilegiile și imunitățile vizate de Acordul general privind imunitățile Consiliului Europei și de Protocolul nr. 6 adițional, în special imunitatea împotriva anchetelor penale și  inviolabilitatea domiciliului personal al judecătorilor și  soțiilor lor, se aplica atât judecătorului Corneliu  B.  cât și   soției  sale în toate statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România. 2. Imunitatea atașata funcției judecătorului  B.  poate fi ridicată în ceea ce o privește pe soția sa Gabriela Victoria  B., fără să dăuneze scopului în care a fost acordată. Imunitatea este deci ridicată în ceea ce o privește pe Doamna  B. , în măsura strict necesară a anchetei nr. 82/P/2011 a D.N.A. menționată în cererea guvernului român din 16 noiembrie 2011. 3. Partea cererii care tinde spre ridicarea imunitarii judecătorului  B.  însuși este respinsă, Curtea nefiind convinsă că imunitatea împiedică realizarea actului de justiție sau că imunitatea ar putea fi ridicată fără a dauna scopului pentru care a fost acordată. 4. Ridicarea imunității nu are efect retroactiv[297].         SERVICIILE SECRETE ALE STATULUI NU SUNT ORGANE DE URMĂRIRE SAU DE CERCETARE PENALĂ, NEFIIND PREVĂZUTE CA ATARE ÎN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ   „Ce finanțează SRI-ul, în afară de afaceri? Și partide, și ONG-uri, și canale de media? Nu cumva o mare parte a mecanismelor de funcționare ale statului român se află sub un alt control decât cel democratic? Nu cumva partidele politice coabitează cu SRI-ul pentru că prin reprezentanți sunt și ele parte la gestionarea și tocarea banilor? De ce nu se preocupă D.N.A. -ul sau DIICOT-ul de cercetarea afacerilor gestionate de SRI și a corupției din serviciu? De ce ANAF-ul funcționează ca un braț financiar al SRI, nu al Ministerului Finanțelor? Și de ce partidele politice evită să abordeze asemenea subiecte?”[298] Întrebările sunt nenumărate pentru că „vorbim despre un nivel subteran al economiei pe care nu-l controlează nici Guvernul, nici Parlamentul. Nimeni, nimeni, nimeni! Și dacă un asemenea etaj scapă controlului democratic ne putem aștepta ca banii negri din această economie paralelă controlată de SRI să ajungă cine știe unde. Bugete necontrolate, venituri neevidențiate și cheltuieli după bunul plac? De ce n-a vrut și nu vrea PSD-ul să arunce o privire în domeniul financiar al activității SRI, SPP și STS? ”[299] Parlamentul României n-a controlat serviciile secrete. Câte firme sub acoperire are SRI-ul și cu ce profit? La ce sunt folosiți banii din aceste companii, în ce domenii operează, cit de solide sunt produsele lor, cum câștigă ele contractele, ce raporturi au cu celelalte societăți comerciale aflate în competiție?   Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr.52.586/3/2011  Tribunalului București — S.  I penală și constată că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) C.pr.pen. este neconstituțională. Art.139 alin.(1) C.pr.pen. prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin.(2) al art.139; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen., pe lângă procuror, organul de cercetare penală și lucrătorii specializați din cadrul poliției și al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condițiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informații, care, potrivit art.1 și art.2 din Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații[300] și art.6 și art.8 din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României[301] are atribuții exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, conform art.13 din Legea nr.14/1992, există și alte servicii cu atribuții în domeniul securității naționale, precum și o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuții în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală. Având în vedere aceste argumente, Curtea reține că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate. Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, și,  în acest sens,  reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare doar de către procuror și de către organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art.30 C. pr. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art.55 alin.(5) C. pr. pen.. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art.142 alin.(1) C. pr. pen., a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale[302].   Urmărirea penală se efectua de către organele de anchetă penală,  iar în cazurile în care aceasta nu era obligatorie,  urmărirea penală se efectua de către organele de cercetare penală  ( Codul de procedură penală  din 1 ianuarie 1937,  republicat la 13 februarie 2948). 0rganele de anchetă penală erau anchetatorii penali din R. P. R.[303] și,  prin Legea nr. 3,  publicată în B. Of. 11 din 4 aprilie 1956,  anchetatorii penali de securitate. Urmând exemplul sovietic,  în 1952 a fost înființată Procuratura R. P. R. Organele securității de stat (chiar și azi în Rusia) nu au corespondent în nicio țară civilizată din lume. Doar în Germania nazistă poliția politică (Gestapo) a avut unități proprii operaționale și de anchetă,  locuri destinate privării de libertate (de genul izolatorului de detenție preventivă F.S.B.  din Lefortovo )[304].  Potrivit Codului de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969,  s-a desființat ancheta penală,   urmărirea penală se efectua de către procuror  și de organele de cercetare penală,   subiecți procesuali oficiali ai fazei de urmărire penală. Cadrul organelor de cercetare penală era format din organele de cercetare penală ale securității,  organele de cercetare penală ale miliției și organele de cercetare speciale (ofițeri anume desemnați)[305]. Competența organelor de cercetare ale securității în cauzele privind infracțiuni contra securității statului a fost extinsă ,  pentru fapte care pot afecta   securitatea statului, și prin Legea nr. 7/1973 (divulgarea secretului economic) .  După 1990,  fiind desființată securitatea de stat,  prin Decretul-lege nr. 12/1990[306],  au dispărut ca organe de cercetare,   organele securității ca atare. Doctrina a analizat situația S.R.I.,  S. I. E.,   S. P. P.,  S. T. S.,  raportat la  procedura penală.  În art. 13 din Legea nr. 14/1992 se prevede că organele S. R. I. nu pot efectua acte de cercetare penală,  nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest.  S-a arătat[307] însă că “ la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din S.R.I.  pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni contra securității naționale”[308], dar organele de informații nu acționează ca organe de cercetare penală. Articolul 142 alin.(1) C.pr.pen. nu vizează “activitățile tehnice”,  întrucât activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută  de procedura penală (art.142 alin. 1),  ceea ce reprezintă o activitate judiciară,  denumind “acte procesuale/procedurale” [309]. Organele care participă la realizarea acesteia,  subliniem,  vorbind de art. 141,  pot fi numai organele de urmărire penală,  dar asta nu înseamnă că înregistrări “tehnice” nu pot fi efectuate – legal sau nu – și de oricine altcineva[310]. În urma modificărilor aduse   procedurii penale prin Legea nr. 141 din 14 noiembrie 1996[311] art. 224 C.pr.pen. de la acea dată a fost modificat astfel încât,  alături de organele de urmărire penală și lucrătorii operativi din MI sunt competenți să efectueze acte premergătoare și lucrători operativi din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale,  anume desemnați în acest scop,  pentru fapte care constituie,  potrivit legii,  amenințări la adresa siguranței naționale[312],   cu autorizare prealabilă sau uneori confirmare[313] (ulterioară). Potrivit noului  Cod de procedură penală[314] ,  organe de urmărire penală sunt:    a) procurorul;    b) organele de cercetare penală ale poliției judiciare; și     c) organele de cercetare penală speciale. Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale  amintite își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului[315]    (art. 55 alin. 6). Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens.             Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.  Codul de procedură penală anterior[316]  prevedea( înart. 208) următoarele organe speciale ,  care  efectuau cercetarea penală : a) ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare corp aparte și similare, pentru militarii în subordine. Cercetarea putea fi efectuată și personal de către comandant; b) ofițerii anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracțiunile săvârșite de militari în afara unităților militare. Cercetarea putea fi efectuată și personal de șefii comenduirilor de garnizoană; c) ofițerii anume desemnați de către comandanții centrelor militare, pentru infracțiunile de competența instanțelor militare, săvârșite de persoanele civile în legătură cu obligațiile lor militare. Cercetarea putea fi efectuată și personal de către comandanții centrelor militare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliție efectua unele acte de cercetare, după care înaintau lucrările comandantului centrului militar; d) ofițerii poliției de frontieră, anume desemnați pentru infracțiunile de frontieră; e) căpitanii porturilor, pentru infracțiunile contra siguranței navigației pe apă și contra disciplinei și ordinii la bord, precum și pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârșite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranța navei sau a navigației. În cazurile prevăzute la lit. a), b) și c), cercetarea penală se efectua în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute. Referitor la actele încheiate de unele organe de constatare,  art. 61 actual corespunde vechiului art. 214,   la care s-au adăugat ,  la lit.  c),   organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege. Organele de constatare au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.       Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.       Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.       Procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.   Observăm că întreaga economie a textului cantonează activitatea organelor securității naționale în sfera actelor de constatare,  și nu în domeniul cercetării penale. Procurorul este cel care dispune efectuarea unor măsuri de supraveghere tehnică în vederea obținerii unor mijloace de probă, cum sunt convorbirile telefonice, care să fie valorificate în vederea obținerii adevărului.. Acte realizate de Serviciul Român de Informații nu constituie și nu pot constitui mult mai mult decât un simplu sprijin tehnic[317]. Atât timp cât activitatea organelor securității naționale se desfășoară sub conducerea și supravegherea procurorului  (art. 55 alin. 6),  ea nu constituie o  ingerința a serviciilor secrete în justiție. Atât timp cât activitatea organelor securității naționale se desfășoară în sfera actelor de constatare,  și nu în domeniul cercetării penale,  ea este absolut legală și legitimă. Nemulțumirile autorilor excepției vizează modalitatea de interpretare și aplicare a legii, și nu numai aspecte de neconstituționalitate; discutarea existenței unor probe ilicite ( se afirmă în susținerea excepției de neconstituționalitate că „numeroase probe sunt obținute anterior datei aprobării mandatului de supraveghere”) nu vizează neconstituționalitatea[318]. Faptul că Ministerul Public dispune de un serviciu specializat care poate acoperi necesitățile tehnice de punere în executare a mandatului de supraveghere  nu înlătură posibilitatea obținerii  oricărui sprijin tehnic benefic de oriunde ar veni. Nu putem face un proces de intenție al diferitelor mecanisme de stat vizând un  control social ocult din partea acestora [319]. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la măsurile de supraveghere tehnică, respectiv Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României[320], și în cauze similare, a constatat neconvenționalitatea activităților de supraveghere tehnică efectuate de Serviciul Român de Informații[321]. Se afirmă faptul că, în ciuda acestei jurisprudențe europene, instanțele naționale continuă să motiveze intervenția judiciară și a altor organe.  Includerea altor organe specializate ale statului în rândul celor care au atribuții de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică poate fi  democratică, dacă este necesară și legitimă,   în măsura în care activitățile desfășurate în condițiile Codul de procedură penală  sunt proporționale cu scopul urmărit. Aceasta cred că este concluzia ce trebuie desprinsă din interpretarea deciziei nr. 51. Anticipând parcă intervenția printr-o OUG,  Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu “nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate”[322]  .   Pozițiile cele mai opuse,  prezentate de-a latul lucrării,  reflectă evoluția gândirii politico-juridice românești în aceste prime decenii ale noului secol. Înlăturând ideile extremiste,  lăsând la o parte radicalismul unor formulări, pentru care ne cerem noi scuze,   explicabile prin vehemența intereselor aduse în joc,  se poate formula imaginea transformărilor sociale contemporane din țara noastră,   prin noi relații la nivelul dreptului de proprietate prezente  într-o lume globalizantă. Ne putem orientă pozitiv numai ținând seama de locul pe care îl ocupă România în fața celorlalte forțe multinaționale.

            Curtea Constituțională constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.

            Din analiza dispozițiilor art. 282 din Codul de procedură penală , că, în cazul nulității relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecință o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptățite de a o invoca. Astfel, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competență ale acestuia. În consecință, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecințelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenței acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poale produce o vătămare, chiar și atunci când normele de competență au fost respectate, situație în care vătămarea e mai ușor de dovedit, fiind precis determinată[323].

            Dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, și implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancțiunea nulității absolute nerespectarea normelor de competență materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situație, prezumată iuris et de iure.

Curtea constată că, prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Cu toate că, deși deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau de cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane ori utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reținut, prin aceeași decizie că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Așadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă[324] .

            De asemenea, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017[325], Curtea a reținut că, din perspectiva stabilirii vinovăției pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă, și că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menționat, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție[326] 

            Totodată, prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016[327], Curtea a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. S-a constatat, cu această ocazie, că, la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță, stă o convingere ce are drept fundament o conștiință juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar.

Săvârșirea unei anumite fapte de o anumită persoană este dovedită „dincolo de orice dubiu rezonabil” atunci când, din întreg materialul probator, nu rezultă nicio altă concluzie rațională, logică, decât că persoana respectivă a săvârșit acea faptă. Cu alte cuvinte, o soluție de condamnare va fi dispusă doar atunci când din mintea judecătorului este înlăturată orice îndoială rațională cu privire la nevinovăția celui acuzat.

Curtea Constituțională a reținut că „standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

 Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

 Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că «proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ». Așadar, judecătorul trebuie convins «dincolo de orice dubiu rezonabil» de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art.100 alin.(2) C. pr. pen..

 Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art.5 C. pr. pen., este aplicat în materia probațiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.

 Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparține, în special, procurorului, iar, în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului, care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art.99 alin.(1) C. pr. pen..”

 Curtea a concluzionat că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie „o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare”[328].

Curtea reține că procesul dovedirii acuzației în materie penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, este unul complex, ce presupune realizarea de către instanțele de judecată a unei atente și detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei, precum și excluderea dintre acestea a probelor obținute în mod nelegal, proces care trebuie finalizat prin pronunțarea unei soluții, bazate pe un raționament juridic ce trebuie să facă abstracție de informațiile furnizate de probele declarate nule[329].

 Acest proces este, prin urmare, unul cognitiv, specific psihologiei judiciare, ce presupune formarea unei convingeri intime a judecătorului, referitoare la vinovăția inculpatului. Așa fiind, procesul cognitiv analizat se desfășoară după reguli psihologice proprii, ce presupun, în mod intrinsec, printre altele, o apreciere proprie, subiectivă a judecătorului cu privire la informațiile analizate, existente în cuprinsul dosarului. Pentru acest motiv, eliminarea juridică, dintr-un dosar penal, a probelor declarate nule nu implică și excluderea lor, într-o manieră automată, din sfera realității, așa cum aceasta este percepută de către magistratul învestit cu soluționarea cauzei. Altfel spus, excluderea probelor obținute în mod nelegal din procesul penal, ca o consecință juridică a nulității mijloacelor de probă/procedeelor probatorii, presupune o simplă eliminare a posibilității dezvoltării unor raționamente juridice pe baza acestora, în scopul soluționării cauzei, fără a putea determina și pierderea din memoria magistratului a informațiilor cunoscute în baza acestor mijloace de probă.

 Acest mecanism juridico-cognitiv este cel avut în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării instituției nulității probelor, constituind o variantă ideală de aplicare a dispozițiilor art. 103 coroborate cu cele ale art. 102 din Codul de procedură penală. Eficacitatea acestuia este însă afectată de menținerea în dosarul cauzei a mijloacelor de probă, corespunzătoare probelor declarate nule, mijloace de probă ce constituie, de fapt, o formă de exprimare, pe un suport material, a respectivelor probe, conform celor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015. Așa fiind, accesul permanent al Judecătorului învestit cu soluționarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule nu poate avea ca efect decât o readucere în atenția judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informații care pot fi de natură a-l spori convingerile referitoare la vinovăția/nevinovăția inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, în mod legal, în soluționarea cauzei. Astfel, fiecare nouă potențială examinare a unor probe declarate nule, de către instanța de judecată, determină un proces psihologic caracterizat prin contradicția informațiilor cunoscute de judecător cu cele pe care el este obligat să le aibă în vedere la soluționarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei. În aceste condiții, în situația în care probele obținute în mod nelegal sunt de natură a demonstra vinovăția făptuitorului, observarea lor repetată de către instanța de judecată sporește și chiar materializează riscul înlocuirii acestora, în cadrul raționamentului judiciar, cu simpla convingere formată, prin mecanisme pur cognitive, tocmai pe baza respectivelor probe, operațiune logică nepermisă judecătorului, având în vedere prevederile art. 102 și art. 103 din Codul de procedură penală. Mai mult, o atare ipoteză este de natură a face imposibilă aplicarea principiului in dubio pro reo, reglementat la art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform căruia orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiu ce constituie, de fapt, o altă garanție juridică a prezumției de nevinovăție și, prin aceasta, a dreptului la un proces echitabil.

 Prin urmare, cu toate că excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal din procesul penal apare ca fiind o garanție suficientă a drepturilor fundamentale anterior menționate, această garanție este una pur teoretică, în lipsa îndepărtării efective a mijloacelor de probă obținute în mod nelegal din dosarul cauzei. Mai mult, menținerea acestora în dosar, pe parcursul soluționării eventualelor căi ordinare și extraordinare de atac, ce pot fi invocate, nu poate produce decât același efect cognitiv contradictoriu, de natură a afecta procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă a completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului.

 În aceste condiții, Curtea conchide că excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal în procesul penal, în lipsa înlăturării lor fizice din dosarele penale constituite la nivelul instanțelor, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumției de nevinovăție a inculpatului și a dreptului la un proces echitabil al acestuia[330].

 Codul de procedură penală român reglementează instituția excluderii probelor, la art. 102 din cuprinsul său, fără să prevadă dacă aplicarea acesteia trebuie să fie însoțită de îndepărtarea, din dosarele cauzelor penale, a mijloacelor de probă declarate nule sau dacă, dimpotrivă, aceasta presupune menținerea respectivelor mijloace de probă, cu excluderea lor doar din cadrul raționamentului judiciar făcut de judecător, în vederea stabilirii și argumentării soluției referitoare la constatarea vinovăției sau nevinovăției inculpatului. În aceste condiții, Curtea constată că îi revine sarcina de a clarifica aspectul procedural anterior invocat, în vederea unei garantări efective a dreptului la un proces echitabil și a prezumției de nevinovăție, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (11) din Constituție.

Curtea Constituțională  constată că menținerea mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulității lor, este de natură a influența percepția judecătorilor, învestiți cu soluționarea acelor cauze, asupra vinovăției/nevinovăției inculpaților și de a-i determina să caute să elaboreze raționamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilității invocării, în mod concret, a respectivelor probe în motivarea soluțiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție a persoanelor judecate[331].

 Spre deosebire de soluția juridică anterior menționată, eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noțiunii de “excluderea probei”- respectiv dimensiunea juridică și cea a eliminării fizice, – este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie și previzibilitate. Prin urmare, Curtea reține că doar în aceste condiții instituția excluderii probelor își poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât și părțile de formarea unor raționamente juridice și de pronunțarea unor soluții influențate, direct sau indirect, de potențiale informații sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule.

            Având în vedere aceste considerente, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (11) din Constituție, Curtea va admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală și va constata că acestea sunt constituționale în măsura în care prin “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei[332].

Judecătorii de la Curtea Militara de Apel București, aruncă în aer Protocoalele secrete încheiate intre P.I.C.C.J.  si S.R.I. ; au declarat Protocolul P.I.C.C.J. -S.R.I. din 2009  ca fiind ilegal, întrucât el “adaugă la lege” și a fost introdus „în mod obscur în procedura penală”. Judecătorii au stabilit ca Protocolul P.I.C.C.J. -S.R.I. din 2009 conține dispoziţii contrare Constituției și produce efecte nocive, în special încălcarea principiului loialității probelor, încălcare produsă prin activitatea celebrelor “echipe mixte” formate din procurori și lucrători S.R.I., astfel încât probele obținute de aceste “echipe mixte” sunt nule absolut[333].

 Curtea Militară de Apel București  admite apelul declarat de inculpatul plt. maj. G. C. M. din cadrul I.J.J. Bihor, împotriva sentinței penale nr.87 din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, desființează hotărârea atacată și, rejudecând, potrivit art.396 alin.(5) cu referire la art.16 alin.(1) lit. b) teza I C.pr.pen. – achită pe inculpat pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzute de art.289 alin.(1) C.pen. cu aplicarea  art. 35 alin.(1) C.pen. și art.38 alin.(1) C.pen. Potrivit art.25 alin.(5) C.pr.pen. . În temeiul art.421 alin.(1) pct.1 lit. b) C.pr.pen., respinge ca nefondat apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj împotriva aceleiași sentințe[334].

Atributul conferit lucrătorilor Serviciului Roman de Informații, constituiți in echipe mixte cu procurorii prin art.3 lit. g) din Protocol – este atașat celui al procurorului, aspect care conferă acestora calitatea de subiecți procesuali oficiali (organe judiciare), in sensul definit de art.130 C.pr.pen.

Curtea apreciază ca reglementarea in acest domeniu nu poate fi realizata decât printr-un act normative cu putere de lege

Consecința firească dedusă din competentele conferite lucrătorilor Serviciului Roman de Informații prin art.3 lit. g) din Protocol – este aceea a nulității absolute a probelor obținute (informațiile rezultate din exploatarea mijloacelor speciale de supraveghere si cercetare); aceste probe au fost furnizate de un organ fără atribuții judiciare, cu identitatea secreta (legea speciala protejează identitatea cadrelor Serviciului Roman de Informații).

Prin urmare, nu numai ca a fost nesocotit principiul loialității probelor – prin activitatea comuna a echipelor mixte (procurori și lucrători ai Serviciului Roman de Informații), urmând o procedura secreta, ci se constata ca sunt incidente dispozițiile  art.281 alin.1 lit. a) C.pr.pen., in înțelesul statuat prin Decizia Curții Constituționale nr.302 din  4 mai 2017 potrivit cărora determina întotdeauna nulitatea absoluta încălcarea dispozițiilor privind competenta după materie si calitatea persoanei a organului de urmărire penală[335].

O proba nu poate fi obținuta nelegal decât daca mijloacele de proba si/sau procedeul probatoriu prin care este obținuta sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii autorizării sau administrării probei.

Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt lovite de nulitate atunci când exista o legătura direct intre acestea si actul declarat nul (art.280 alin.2 C.pr.pen.).

Constatarea nulității, indiferent daca aceasta este absoluta sau relativa, determina lipsirea de efecte juridice a actului afectat din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulității.

In consecință, sunt nule absolut probele obținute de echipele mixte organizate conform  art.3 lit. g) din Protocol, după distincțiile arătate în art. 102 alin.3 C.pr.pen.  Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

Totodată, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr.22 din 18 ianuarie 2018[336], vor fi eliminate fizic din conținutul dosarului probele astfel obtinute, pentru garantarea efectiva a prezumtiei de nevinovatie a inculpatului si a dreptului la un proces echitabil a acestuia”.

Curtea de Apel Timișoara  a pronuntat  achitari definitive, din cauză că ancheta parchetului se bazase pe  note secrete ale Serviciului Român de Informații [337]. 

Poate fi relativ ușor a se pune capăt influenței unor servicii speciale supra aparatului administrativ și de justiție,  prin instituirea unui control parlamentar eficient.  Concret,  este suficientă reglementarea desemnării legislative a șefilor acestor organe pe o durată determinată,  cu posibilitatea prelungirii mandatului unor asemenea personalități deosebit de calificate.

---

[1] Memorii, 1930-1932. Încercarea guvernării peste partide, vol. 6, p.37,  Paul Editions, 2018

[2] Peter Dale Scott, Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației, Ed. Anacronic, 2016

[3] Dana Priest şi William Arkin, Top Secret America: The Rise of the New American Security State ,  New York, Little Brown, 2011, p. 52.

[4] transpusă „creator și original” în spațiul carpato-danubian  – Ramona Ursu,  Statul paralel,  Humanitas,  2019,   p. 115

[5] Mike Lofgren, „A Shadow Government Controls America”, Reader Supported News, 22 februarie 2014, http://readersupportednews.org/opinion2/277-275/22216-a-shadow-government-controls; Tom Hayden, numesc statul profund „statul în stat” „Tom Hayden on Venezuela’s Current Crisis”, Tikkun, 25 februarie 2014, http://www.tikkun.org/tikkundaily/2014/02/28/tom-hayden-on-venezuelas-current-crisis/. Cit. apud Peter Dale Scott, Statul profund în America

[6] C. Wright Mills, The Power Elite ,New York, Oxford University Press, 1956,

[7] C. Wright Mills, The Causes of World War Three ,  Secker & Warburg, London, 1958, p. 37.

[8] David Wise şi Thomas B. Ross, The Invisible Government , Random House, 1964 New York,  cit. apud Peter Dale Scott, Statul profund în America

[9] „What Is the Deep State?”, On Religion, 4 iulie 2013, http://www.onreligion.co.uk/what-is-the-deep-state/

[10] Gareth Jenkins, „Susurluk and the Legacy of Turkey’s Dirty War”, Terrorism Monitor, 1 mai 2008, apud Peter Dale Scott, pp. 32 sqq (ed. rom. ) „9/11, Deep State Violence and the Hope of Internet Politics, Global Research, 11 iunie 2008, http://www.globalresearch.ca/9-11-deep-state-violence-and-the-hope-of-internet-politics. Pentru incidentul de la Susurluk, vezi și Peter Dale Scott, American War Machine: Deep Politics, the CIA Global Drug Connection, and the Road to Afghanistan,  Lanham, MD, Rowman & Littlefield, 2010, pp. 19-20 etc.

[11] Scott, Deep Politics and the Death of JFK, xi-xii.

[12] Mike Lofgren, A Shadow Government Controls America., Moyers & Company, https://rsnorg.org/…/22216-a-shadow-government-controls 

[13] Peter Dale Scott, Statul profund în America, p. 34 (ed. rom. )

[14] Luke Harding,Conspirația, Cum l-a ajutat Rusia pe Trump să ajungă la Casa Albă, Meteor Press, 2018, p. 240

[15] https://www.vice.com/ro/article/vb3a88/ce-inseamna-statul-paralel

[16] Despre statul subteran,în Daniel Estulin, În culisele unei președinții, Meteor Press, 2019, p. 152

[17] Ibidem, p.153

[18] Cristian Pîrvulescu, Între fantasma statului paralel şi realitatea statului pe loc, editorial în  „Bursa”   20 noiembrie 2017, https://www.bursa.ro/, sau De la ”statul paralel” la statul în închisoare. 2016-2019, războiul lui Dragnea cu Justiția, https://stirileprotv.ro/, 27 mai 2019

 

[19] Claudia Spridon, „Statul paralel“, redus la absurd de fostul şef al SIE, Silviu Predoiu ,6 noiembrie 2018
, adev.ro/phryljadev.ro/phrylj

[20] Peter Dale Scott, Statul profund în America,  p. 136.  Este esența definitorie a statului în stat.

[21] Adrian Severin ,  ”Statul paralel”, în România. Adevăratele obiective și jocul Rusiei ,  https://www.dcnews.ro/statul-paralel-in-romania-adevaratele-obiective-si-jocul-rusiei-exclusiv_642115.html, 13 martie 2019

[22]  La data de  5 noiembrie 2018, procurorii din cadrul DNA, Secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, au dispus clasarea dosarului penal la care faceți referire ,   conform art. 16 alin 1, lit. b   și lit. c) C. pr. pen.,     https://www.g4media.ro/exclusiv-marele-dosar-eads-a-fost-clasat-de-procurorii-dna-fostii-ministri-de-interne-marian-saniuta-vasile-blaga-si-dan-nica-scapa-de-acuzatii-contractul-pentru-securizarea-frontierelor

[23] Petru Romoșan, Statul profund („Deep State”) și statul paralel,  9 decembrie 2017, http://www.banatulazi.ro/statul-profund-deep-state-si-statul-paralel, 

[24] Robert D.  Kaplan,  Revenirea lumii lui Marco Polo. Război,  strategie și interese americane în secolul XXI,  Humanitas,   2019,  pp. 55,  56. Cu instituții slabe,  autorul vede Bulgaria ca o țară compromisă.

[25] Denis de Rougemont, Partea Diavolului,   traducere Mircea Ivănescu, Humanitas ,  2006,  citând pe Charles Baudelaire, despre Satana: “Cea mai frumoasă şiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” (p. 11). O altă editare la Fundaţia Anastasia, 1994.

[26] Reprezentând,  de fapt, un înalt grad de insatisfacție și de insuficiență,   

[27] Adrian Severin,  ”Statul paralel”, în România. Adevăratele obiective și jocul Rusiei , 

https://www.dcnews.ro/statul-paralel-in-romania-adevaratele-obiective-si-jocul-rusiei-exclusiv, 13 Martie 2019

[28] Alin Bogdan , Meta-statul profund, metastaza statului român ,Contra Mundum,  http://evz.ro/meta-statul-profund-metastaza 26 martie 2017,. Vezi și Politicieni de mucava/Adevărații conducători ai României: Statul Profund, Statul Paralel sau, de ce nu, Statul Mafiot, 22 ianuarie 2018, https://www.incisivdeprahova.ro, 2018/01/22[29]Victoria Stoiciu, „Raportul paralel” al comisiei S.R.I.  și elefantul din cameră, 31 iulie 2018, http://www.Româniacurata.ro

[30] C.  A.  Stoica,   România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism,  p. 193

[31] John Hughes-Wilson,  Serviciile secrete,  Meteor Publushing,  2017,  p. 275

[32] art. 1 din Legea nr. 14/1992.

[33] art.1 alin.(3) din Hotărârea Parlamentului României nr.30/1993 privind organizarea și funcționarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, republicată în M. Of. nr. 371 din 18 mai 2017, cu modificările și completările ulterioare.   Lucrările și actele comisiei se supun prevederilor Legii nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare (art.12 din Hotărârea nr.30/1993).

[34] Curtea Constituțională, Dec. nr.26 din 16 ianuarie 2019 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă I.C.C.J. , Parlamentul României, Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești,  opinie separată Prof.univ.dr. Mircea Ștefan Minea,  Dr. Livia Doina Stanciu.  V și Petriana Condrut , Analiză.  Cele 19 puncte devastatoare din motivarea CCR pe protocoale: Cum a făcut SRI justiţia,  https://www.mediafax.ro/social/analiza, 14 martie 2009 ( Motivarea CCR conţine date devastatoare legate de modul în care s-a înfăptuit Justiţia prin aplicarea protocoalelor secrete din 2009 şi 2016 între SRI şi Ministerul Public şi cum a ajuns Serviciul să exercite atribuţii de cercetare penală în orice domeniu.)

[35] În opinia separată. Protocolul nr.003064 din 2009 se întemeiază şi pe prevederile a nu mai puţin de 9 hotărâri ale CSAT (Opinie concurentă conf.univ.dr.Simona-Maya Teodoroiu).

[36] Liviu Radu,   Gulyas Gyula ,  Corupţia în România, o problemă de nerezolvat? ,  „Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative” nr.  2 (26)/2010, pp. 107-124

[37] https://www.europalibera.org

[38] Rodica Zafiu,  Despre penali,  în „ Dilema veche” nr. 756,  16-22 august 2018,  p. 6

[39] Comitetul Executiv National al PSD a adoptat în   noiembrie 2017 o rezolutie în care se refera la “statul paralel și ilegitim” care incearca sa preia controlul puterii politice.    Iulia Rosca,    PSD a adoptat o rezolutie impotriva “statului paralel și ilegitim” care consuma resursele financiare ale Romaniei: “Presedintele Klaus Iohannis isi incalca atributiile” ,  HotNews.ro

[40] rubrici  george onofrei  nr.  559,  20 martie 2017  

[41] Băsescu: Afacerea Microsoft e una profund acoperită de statul român, care nu vrea să meargă mai departe,  3 octombrie 2016,  https://b1.ro/stiri/eveniment/basescu-afacerea-microsoft .

[42] Carmen Mușat,  Apel către cei cu memorie selectivă,  „Observator cultural” 4 februarie 2015,  în   Radu Cătălin Cristea,  Împăratul cu șapcă,  Regomul Traian Băsescu și elitele sale,  vol.II ,  Rao Class,  2017,  p.

[43] http://www.e-politic.ro/dezvaluiri-investigatii/ce-ascunde-clasarea-dosarului-microsof, 4 februarie 2018

[44] Laurentiu Gheorghe ,   https://revista22.ro/70271671/bmfenomenul-corupiei   ,  7 iunie 2018

[45] Cine sau ce este Statul Paralel?, https://www.dcnews.ro, 22 noiembrie 2017

[46] CTP: Udrea și Bica, săltate de mâna lungă a statului paralel, care are în subordine Interpol și autoritățile din Costa Rica,   https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/ctp-udrea-si-bica-saltate-de-mana-lunga-a-statului-paralel, https://m.digi24.ro/stiri/actualitate/social/adevaratul-stat-paralel-ce-fac-romanii-cand-nu-mai-au-incredere-in-institutiile-tarii-lor-1046091?source=biziday, 4 octombrie 2018

[47] Elena Udrea, fost ministru al Dezvoltării. Udrea: Statul paralel, creat de CIA și condus de Coldea ,  UNPR, creat în laboratorul S.R.I. ,  https://jurnalul.antena3.ro/stiri/politica/udrea-statul-paralel–

[48]   Sînziana Duţă,  adev.ro/pbdvme,  3 noiembrie 2017, 

[49] https://adevarul.ro/news/politica/mitingul-psd-liviu-dragnea-statul-paralel

[50] V. Brădăţeanu, Liberation: Ce este „statul paralel”, împotriva căruia au manifestat 150 000 de români?, http://www.rador.ro/liberation, 22 iunie 2018

[51] Maria Stan , Statul Paralel . O problemă generalizată în Europa Est. Explicațiile unui consultant politic american, 17 iunie 2018, http://evz.ro/consultant-stat

[52] https://evz.ro/andronic-dezvaluiri-coldea.html, 3 noiembrie 2018[53]www.cristoiublog.ro; Andrei Radu,  Cristoiu, dezvăluiri despre  Statul paralel, denunțat de Serialul lui Dan Andronic : Cum  s-a ivit , 28/04/2017, https://www.stiripesurse.ro/cristoiu

[54] https://gandeste.org/general/ion-cristoiu-ce-este-statul-paralel-sistemul-institutiilor-de-forta-din-România-avind-in-centru-binomul-sri-D.N.A.. V și Cornel Nistorescu, Aranjamente la nivel înalt, https://www.cotidianul.ro, 2 noiembrie 2018 (Procurorul general Tiberiu Nițu a fost debarcat în urma unei înscenări confirmate definitiv de I.C.C.J.. Tiberiu Nițu era o rămășiță din înțelegerea Victor Ponta – Traian Băsescu (plus Binomul), în urma căreia Kovesi a mers la D.N.A., iar Nițu a devenit procuror general. A fost dărîmat Tiberiu Nițu întîmplător, sau în urma unei conspirații?… în România, pe raza de competență a lui Augustin Lazăr, funcționa o asociație de interes public care, prin statut, își propusese succesoratul asupra bunurilor aparținînd unei organizații fasciste interzise prin Decret Regal propus de Consiliul de Miniștri (1944) și prin Convenția de armistițiu de la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial? Un procuror mai vigilent și cu mai mult profesionalism ar fi putut deschide un dosar prin care un asemenea paragraf să fie radiat din Statutul FDGR sau organizația respectivă să fie desființată prin sentință judecătorească.). Dar este demn de remarcat și reacția fostului prim- adjuct S.R.I. :    a făcut referire, după audierea în Comisia de Control al S.R.I. , la persoane care trădează interesele ţării, dând exemplu pilda lui Iuda. “Unii, în mod vizibil, practică, astăzi, acelaşi lucru cu interesele statului român”, a spus Coldea,  fără a dori să pomenească numele personajului biblic. (

https://www.mediafax.ro/social/scandalul-protocoalelor-sri-florian-coldea-mesaj-codificat-adresat-tradatorilor-dupa-pilda-iuda-evident-tradator-destinul-sfarsit-tragic-reactia-basescu-m-socat-e-amenintare , Mediafax, 5 aprilie 2018; Cornel Nistorescu, Nemernicia trompeților democrați, https://www.cotidianul.ro, 11 iulie 2019 („Tot ce a fost mîndria binomului se surpă cu fiecare dosar.”)

^[55]  Dan Andronic, Tudorel Toader este Ministrul Corupției, nu al Justiției! Ultimele zvârcoliri ale Binomului Coldea-Kovesi,  http://evz.ro/tudorel-toader-coruptie-justitie.html. V Operațiunea „NOI SUNTEM STATUL!” Chermezele S.R.I.  la nivel înalt, locul în care stăteau la masă judecători I.C.C.J. , procurori DNA, oameni politici și puneau țara la cale (I). Operațiunea „Noi suntem statul!” (II).Partidele de tenis la nivel înalt, un amestec între politicieni, afaceriști și ofițeri de informații. Noi nume grele ies la iveală!. Dragnea tremură! Când vine momentul decisiv pentru el? Breaking news.  Coşmarul neştiut al Elenei Udrea în Costa Rica. Dezvăluiri în premieră despre condiţiile inumane din penitenciar. Operațiunea „Noi suntem statul!” (III). Cum a devenit Liviu Dragnea mai important decât Victor Ponta pentru Binom. „ Noi suntem statul !” (IV). Secretul Pactului de coabitare Băsescu – Ponta.  Mărturie. Liviu Dragnea povestea în 2013 că Laura Codruța Kovesi va fi numită șefă la DNA pentru că era foarte supărată pe Traian Băsescu | „Noi suntem Statul!” (V). Legătura între Ion Iliescu, ziua de naștere a lui Dan Nica, prezența lui Laura Codruța Kovesi și îngroparea Dosarului Revoluției. | „Noi suntem Statul!” (VI). Cum a scăpat Kovesi de revocare. Legătura dintre Ministrul Justiției, Tudorel Toader și generalul S.R.I.  Dumitru Dumbravă, creatorul „Câmpului Tactic din Justiție”. Noi suntem statul! (VII). Cum a apărut Binomul S.R.I. -DNA. De ce erau nervoși cei de la S.R.I.  pe Daniel Morar și o preferau pe Laura Codruța Kovesi  „Noi suntem statul!” (VIII).  Cum l-a „mazilit” Laura Codruța Kovesi pe procurorul DNA care îi ancheta pe generalul Florian Coldea și directorul S.R.I. , George Maior. Operațiunea „Noi suntem Statul!” (IX). Cum mi-am petrecut o noapte cu Laura Codruța Kovesi și Florian Coldea. Turul doi al alegerilor prezidențiale din 2009, o poveste nespusă .  Operațiunea „Noi suntem Statul!” (X). . . . .  Cum s-au infiltrat S.R.I. , SIE, Armata și Internele în Presă. Operațiunea „Noi suntem Statul!” – Faza Ziariștilor cu Epoleți (XVII), https://evz.ro/noi-suntem-statul-toate-episoadele.html. O altă perspectivă,   la Ramona Ursu,  Statul paralel,  Humanitas,  2019,  pp. 15 sqq ( într-o permanentă luptă cu „dușmanul imaginar”).

[56] Istoricul Binomului S.R.I. -D.N.A., în  Raport privind activitatea subversiva din Justitie și serviciile de informatii

in scopul exercitarii puterii în stat de grupuri de interese politico-judiciare-economice în perioada 2005 – 2017,
https://www.luju.ro, 19 martie 2018

[57] Prof. univ. dr. V. Cioclei, https://juridice.ro/essentials/907/daca-e-marti-e-penal-sau-despre-modificarea-codului-penal-prin-oug-nr-13. Reputatul profesor s-a exprimat de nenumărate ori, prin diverse lucrări publicate, împotriva modificării Codului penal prin ordonanțe de urgență, ultima luare de poziție în acest sens fiind legată de modificările aduse prin O.U.G. nr. 18/2016.

[58] C. Nistorescu, Lazar și Kovesi stat în stat – http://www.cotidianul.ro, 17 august 2017.

[59] Dorin Ciuncan, Anticorupția în mediul de afaceri. Conflictul (de interese) de natură constituțională, Universul Juridic, 2017. Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, ea putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale (a se vedea, în acest sens, Dec.  nr. 824 din 3 decembrie 2015, M. Of. nr. 122 din 17 februarie 2016).

[60] Marian V. Ureche, Serviciul de Informații al Justiției dezvăluit din interior,  2 vol.,  MARA Books&Publishing,  2019

[61] Mircea F. Cristian, Generalul Florian Coldea, audiat în Comisia S.R.I. , https://www.dcnews.ro, 13 martie 2018

[62] George Friedman ,The-deep-state,   https://geopoliticalfutures.com/the-deep-state,15 martie 2017.  „Dorința de a limita presiunea politică – cunoscută și sub numele de puterea președintelui – a fost defensivă din punct de vedere intelectual, dar în practică a creat un sistem care nu putea fi ușor controlat sau chiar înțeles.”

[63] Darius Muresan, Secretele statului paralel,  prezentare în „Lumea” nr. 7 (304)/2018,   pp. 42-43

 [64] Darius Muresan, Secretele statului paralel. Friedman: Care este adevăratul obiectiv,

https://www.dcnews.ro/secretele-statului-paralel-friedman-care-este-adevaratul-obiectiv, 23 aprilie 2018

[65]Bogdan Cotigă, Ce este statul paralel. Sergiu Andon, teorie explozivă: Asta e nenorocirea!,  14 noiembrie 2018, https://www.dcnews.ro/ce-este-statul-paralel

[66] https://www.mediafax.ro/politic/liviu-dragnea-interviu-pentru-new-europe-dna-papusar-al-judecatorilor-nemultumita-de-planul-guvernului-de-a-infiinta-un-departament-in-afara-directiei,14 ianuarie 2019. Liviu Dragnea îl acuza pe șeful SPP Lucian Pahonțu că este ultimul lider al ”statului paralel”.„Sunt șanse foarte mari să destructurăm acest sistem paralel. Nu Iohannis conduce statul paralel. Iohannis este o păpușă. Este un beneficiar, mai dă și ordine” (Ioana Radu,  BREAKING NEWS „Statul paralel”, în Guvernul Dăncilă , https://www.cotidianul.ro,  9 ianuarie 2019.  Preşedintele  P. S. D. , Viorica Dăncilă a declarat, pe 28 iunie 2019, că nu are de ce să convingă pe nimeni din partid că nu e “teleghidată de statul paralel”:  dacă ar face asta ar însemna să se dezvinovăţească de ceva ce nu există. http://www.ziare.com/vasilica, 23 iunie 2019. “Parerile sunt impartite. Unii spun ca multe lucruri intamplate au presupus un stat paralel. Eu nu pot sa spun ca exista sau nu, n-am probe”, a spus Viorica Dancila.

[67] https://dragomirdaniel.ro, statul paralel descoperit, 21 noiembrie 2017: „Voi începe să prezint statul paralel în toată splendoarea sa. Mâine, generalul Dumbravă de la S.R.I.  va merge în Parlament.  Generalul Dumbravă a coordonat o rețea de judecători, procurori, șefi de instituții,  jurnaliști.  A coordonat-o chiar la vedere. A dat indicații, a aplaudat și cerut condamnări.  Voi începe să devoalez rețeaua sa și oamenii săi de sprijin.  Sufrageria lui Oprea o să pară o plimbare în parc”.  Vezi și https://www.activenews.ro/…/Daniel-Dragomir-defineste-„statul-paralel. Daniel Gorgonaru, Statul paralel există! Ce forțe sunt în spatele lui,   “ Este prima oară când sunt de acord cu un Liviu Dragnea. Statul paralel există! În ciuda faptului că preşedintele Klaus Iohannis neagă existenţa lui, acest Stat paralel există și are în spate forţe capabile să schimbe lucrurile în România. Statul paralel este locul unde există autostrăzi, unde spitalele sunt dotate cum trebuie, unde şcolile au aviz ISU, unde nu eşti umilit de funcţionari când îţi plăteşti taxele și impozitele, unde nu există imunitate pentru infractorii din Parlament, unde asistenţa socială este oferită doar oamenilor care au realmente nevoie și nu beţivilor și leneşilor transformaţi de politicieni în masă de manevră electorală etc. În fine  , acolo, în Statul paralel, e locul unde pot respira. Acolo, în Statul paralel, găsesc o României normală“.  https://adevarul.ro/news/politica/statul-paralelexista

Liliana Popescu, Ce este statul paralel, “Faptul că nu reuşesc să găsesc niciunde o definire clară a ceea ce este „statul paralel” mă duce cu gândul că înţelesul este lăsat special în ceaţă, pentru ca mulţi oameni să apeleze, la fel ca în alte cazuri, la o conspiraţie. Ca și cum ar exista un grup organizat, în spatele politicii, care se ocupă de orchestrarea dosarelor de corupţie şi care vizează sabotarea democraţiei româneşti prin atacarea liderilor ei curaţi. », https://adevarul.ro/news/politica/ce-statul-paralel    „Iată ce înţeleg eu că este „statul paralel“: un bluf”. Citeste mai mult: adev.ro/pbbh7k. ” statul paralel este compus din toţi politicienii şi toţi demnitarii care te fură. Şi care apoi îţi râd în faţă”, ”statul paralel sunt cei care îsi bat joc de ţine. De viaţa ta, de munca ta, de banii tăi”, ”statul paralel este statul hoţilor care îţi fură viitorul” sau ”statul paralel este statul politicienilor care îţi promit că îţi va fi mai bine. Dar de fapt întotdeauna le este doar lor bine”.-
https://Românialibera.ro/actualitate/fapt-divers/ce-este-statul-paralel. La Vintilă Mihăilescu,  „statul paralel” este integral produsul unei  gândiri magice. un simplu și eficient mijloc de influențare  (Mineriada albă a domnului Dragnea și poporul paralel,  http://www.contributors.ro/editorial/mineriada-alba-a-domnului-dragnea,10 iunie 2018)

[68] Ion Cristoiu,  Statul Paralel există și dă din coadă, 23 mai 2017,  https://b1.ro/stiri/politica/ion-cristoiu-statul-

[69] “De partea statului de drept, de fapt, nu e nimeni, taman acum, cînd proza lui a început să sune mai bine. »   Alina Mungiu-Pippidi, Cît de paralel este Statul de Drept?, 20 noiembrie, 2017, https://statulparalel.com,  alina-mungiu-pippidi-cit-de-paralel-este-statul-de-drept, 20 noiembrie 2017, “Statul de drept, cel de care taberele încleştate pentru controlul justiţiei trag aşa de tare că îţi vine să crezi că se suprapune pe alocuri cu cel paralel”. În opinia lui Dan Andronic,  „Cred că va urma o restaurație, lucrurile vor fi mai rele decât înainte. Există un clivaj major în societate care nu poate să ducă la ceva bun. Sunt pesimist din punctul ăsta de vedere. Statul- Paralel deși nu există, nu moare și nu se predă!” (Editorial , Statul-Paralel nu există, nu moare și nu se predă!

https://evz.ro/statul-paralel-nu-exista-nu-moare-si-nu-se-preda.html)

[70] C,  A,  Stoica,   România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism ,  pp. 199-201. Vechea obsesie a fostei securități de a se infiltra în tot și în toate este astăzi pe deplin speculată,   în lipsa oricărui control. După 11 sepembrie încercările de extindere a influenței serviciilor în viața publică internă s-au folosit de  fundamentul luptei antiterorism

[71] Ronnan Farrow,War on Peace:The End of Democracy and the Decline of American Influence,  WWNorton&Company,  Inc,  N. Y. ,  2018,  cit de C,  A,  Stoica,   ibidem,  despre contracte și tratative între serviciile secrete din Pakistan sau Afganistan,   pe de o parte,   și comandanți ai armatei americane,  pe de alta

[72] C,  A,  Stoica,   ibidem,  p. 203. La ora actuală,  cea mai corectă analiză sociologică!

[73] Doru Bușcu, Editorial, Proasta înțelegere a luptei, „Cațavencii”, nr. 50(385),19-25 decembrie 2018,p.24.. „Chiar dacă îi simte efectele, PSD nu poate să și-l explice. Nu-i poate înțelege mecanica și nici filozofia, cu toate că, printr-o bună parte din membrii săi, ia parte la existența lui.”( https://www.catavencii.ro/editorial)

[74] George Friedman,  Secretele statului paralel ,  în “Lumea” nr. 7/2018, pp. 42 sqq, Darius Murean, dcnews, 23 aprilie 2018

[75] https://www.dcnews.ro/secretele-statului-paralel-friedman-care-este-adevaratul-obiectiv_589109.html

[76] Loredana Codruț,  Ion Cristoiu lansează acuzații GRAVE: demiterea lui Kovesi din fruntea D.N.A.,  diversiunea săptămânii,   10/07/2018,  https://www.stiripesurse.ro

[77] 23 Mai 2018, http://www.mediafax.ro/social/toader-despre-protocoale. „Colaborarea dintre Justiţie şi serviciile secrete are o limită. Dacă legea a spus că este normal ca S.R.I.  să asculte lumea cu mandate de la judecător, acest lucru e legal şi nu trebuie pus în discuţie. Da această situaţie a construit o relaţie asimetrică între Justiţie şi serviciile secrete. Adică Justiţia nici nu ştia ce îi ascund serviciile secrete. Asta a făcut ca, în România, S.R.I.  să decidă cine este arestat și cine nu.” Alina Mungiu Pippidi: Mitingul de vineri a fost din start menit SĂ RĂSTOARNE GUVERNUL,  http://m.gandul.info/interviurile-gandul/interviurile-gandul-vartan

[78]   Gheorghe Savuon, Statul paralel, iunie 21, 2018, https://ziarulargesul.ro

[79] Adrian Nastase, https://statulparalel.com/ce-este-statul-paralel

[80] Raportul de activitate S.R.I. , 2008

[81] Raportul de activitate S.R.I. , 2013

[82] https://www.luju.ro/static/files/2018/iunie_2018/15/discurs_tariceanu.pdf. Nevoia de normalitate în justitia romaneasca,  23 iunie 2018  

[83] George Tarata, Ororile statului paralel,   15 iunie 2018, https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente

[84] Dr. Martin Mendelski ,   15 Years of Anti-Corruption in Romania: Augmentation, Aberration and Acceleration

https://www.academia.edu. V și  Nora Noapte,  Primul studiu științific privind „lupta anticorupție” din România. Cifrele care SPULBERĂ mitul,  QMagazine,   10 martie 2019

[85] Dr. Martin Mendelski,  loc. cit.   (The findings indicate that Romania’s fight against corruption has resulted in the augmentation of capacity (e.g. number of human and financial resources), the acceleration of results (e.g. increasing number of indicted, prosecuted and convicted persons) and aberration from the fair trial (e.g. deficient evidence gathering, violations of fundamental rights) and from the principle of reasonableness (e.g. excessive reliance on interceptions in penal cases, excessive use of pre-trial detention etc.). Overall, Romania’s criminal prosecution of corruption has derailed into an over-zealous struggle for a “noble cause” which itself has violated individual rights, the principles of fair trial and reasonableness, procedural integrity and the rule of law.)  V. și https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/inchizitie-in-numele-anticoruptiei-studiu-devastator-care-dezvaluie-cum-asa-zisa-campanie-impotriva-coruptiei-din-romania

[86] http://www.scj.ro

[87] George Tarata ,  Colonelul S.R.I.  Daniel Dragomir a facut dezvaluiri soc la comisia parlamentara: “A fost o preocupare continua a domnului Coldea de a incerca sa acumuleze informatiile care se aflau la nivelul DGIPI”. Dosarul a fost facut pentru ca tinta era fostul sef al DIPI Cornel Serban. Realitatea ultimilor ani confirma asaltul “Binomului S.R.I. -D.N.A.” asupra DIPI: au fost inhatati fostii sefi Nicolae Gheorghe, Rares Vaduva si Gelu Oltean,  https://www.luju.ro/…/subminarea-dipi , 30 octombrie 2017 V și www.romaniacurata.ro/dosarul-fostului-ofiter-sri-daniel-dragomir-pe-intelesul-tuturor; Audieri maraton in cazul de coruptie al fostului colonel S.R.I.  Daniel …,www.ziare.com › Stiri › sri, 9 feb. 2018

[88] https://www.click.ro/news/national/puiu-popoviciu-condamnat-la-7-ani-de-puscarie-decizia-definitiva http://epochtimes-România.com/news/dosarul-ferma-baneasa-ajunge-la-final-7-ani

[89] http://www.scj.ro V și Elena Dumitrache, Binomul si-a bagat coada in dosarul lui Puiu Popoviciu – Curtea de Apel Bucuresti a cerut D.N.A. sa precizeze care a fost implicarea S.R.I.  in dosarul Popoviciu-Baneasa. Hotararea a fost luata de judecatorul Bogdan Tudoran de la CAB la cererea avocatului Bogdan Micu, aparatorul lui Puiu Popoviciu, in dosarul in care se judeca latura civila unde se doreste a se stabili ce prejudiciu a fost adus Statului roman prin construirea Mall Baneasa,    https://www.luju.ro  ,18 mai 2018

[90] https://www.g4media.ro/curtea-de-apel-confisca-de-la-omul-de-afaceri-puiu-popoviciu-terenul-pe-care-au-fost-construite-ikea-mall-baneasa-si-ambasada-sua

[91] Remus Borza,   Nevoia de normalitate în  justitia romaneasca,   23 iunie 2018,  http://www.remusborza.ro

[92] Raport privind activitatea subversiva din Justitie și serviciile de informatii în scopul exercitarii puterii în stat de grupuri de interese politico-judiciare-economice în perioada 2005 – 2017, 9 noiembrie 2017,    https://www.luju.ro/raport.V și Iulian Capsali , Un izvor de corupție: Statul Paralel și Academia S.R.I. ,   

„Traian Băsescu a creat un Stat Paralel prin cei doi oameni de casă la acea vreme (tandemul Coldea – Koveși), fără precedent în lumea civilizată. Rețeaua cuprinde acoperiți din justiție, mass media și politică”,    https://www.activenews.ro, 18 octombrie 2017.  O retrospectivă analitică la Ramona Ursu,  Statul paralel,  Humanitas,  2019,  pp. 115 sqq,  în capitolele „Vladimir Tismăneanu,  Statul paralel ca mit politic” și „Mădălin Hodor,  Statul paralel și teoriile conspirației”

[93] Mihai Podaru ,   5 noiembrie 2010, http://m.luju.ro/procurorul-general-laura-kovesi-

[94] CSJ,  Dec.  nr.102 Dosar nr.98/2003,  Liviu Carp , 5 noiembrie 2010 

[95] Voichita Rascanu, Laura Kovesi gandeste ca pe vremea Securitatii: Interceptam oamenii pentru a vedea “modul în  care isi exprima atitudinea fata de institutiile statului!”, http://m.luju.ro/procurorul-general-laura-kovesi-gandeste-ca-pe-vremea-securitatii-interceptam-oamenii. 5.11.2010

[96] Libertatea și siguranța conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ,  conferința domnului Jean-Paul Costa, vicepreședintele Curții Europene a Drepturilor Omului, la Institutul Național al Magistraturii, București, 24 aprilie 2003

[97] C.E.D.O. ,  Hotărârea Çonka  c  Belgia ,   2002,  § 42

[98] hotărârea Benham  c  Regatul Unit ,   1996,   Cauza Tsirlis și Kouloumpas  c  Grecia ,   1997

[99] de exemplu, hotărârea Bozano din 1986, în care Franța a fost condamnată pentru că a procedat la o măsură de extrădare deghizată, sub aparența unei proceduri de expulzare

[100] hotărârea Engel  c  Olanda ,  1976

[101] hotărârea Wemhoff  c  Germania din 1967; detenția nu este legală dacă pedeapsa a fost pronunțată cu suspendare,     s-a hotărât că un sistem în care este posibil să se dispună neimputarea perioadei de detenție pe durata procedurii de apel din pedeapsa cu închisoarea pronunțată nu contravine art. i 5, întrucât acesta are drept scop descurajarea apelurilor dilatorii, ceea ce duce, în consecință, la posibilitatea de a soluționa rapid apelurile prin care se invocă motive serioase (hotărârea Monnell și Morris  c  Regatul Unit ,  1987).

[102] hotărârea Göktan  c  Franța ,   2002

[103] hotărârea Ciulla  c  Italia ,   1989,  hotărârea Lukanov  c  Bulgaria ,   1997

[104] hotărârea Stögmuller  c  Austria ,   1969

[105] hotărârea Guzzardi  c  Italia din 1980

[106] hotărârea Bouamar  c  Belgia din 198.  D.G.  c  Irlanda ,  hotărâre din 2002

[107] Un termen de câteva ore (aproximativ cinci ore) (hotărârea Fox, Campbell și Hartley  c  Regatul Unit din 1990,     decizia Kerr  c  Regatul Unit ,   1999.   hotărârea Kamasinski  c  Austria ,   1989  hotărârea Van der Leer  c  Regatul Unit ,   1999

[108] “de îndată”. Un termen de 14 zile, chiar în contextul special al luptei împotriva terorismului, a fost considerat excesiv (hotărârea Aksoy  c  Turcia ,   1996). La fel, pentru termene care însumau, după caz, 6, 7 și 11 zile (hotărârea De Jong, Baljet și Van den Brink  c  Olanda   1984).   hotărârea Brogan  c  Regatul Unit din 1981, hotărârea Schiesser  c  Elveția din 1979  ,  hotărârea Brincat  c  Italia ,   1992,  hotărârile Aquilina și T.W.  c  Malta din 1999.

[109] prezumția de nevinovăție în   hotărârea sa Neumeister c Austria ,   1968. ,   hotărârea Stögmuller c Austria ,   1969,  hotărârea Scott c Spania din 1996 hotărârea Tomasi c Franța din 1992  hotărârea Letellier c Franța ,   1991

[110] termenul era excesiv: Kalashnikov  c  Rusia ,  hotărâre din 2002( mai mult de patru ani), Debboub  c  Franța (hotărâre din 1999 ), Kudla  c  Polonia (hotărâre din 2000: aproape doi ani și jumătate

[111] (hotărârea Weeks  c  Regatul Unit din 1987,  Cauza   Irlanda  c  Regatul Unit, hotărâre din 197  hotărârea Keus  c  Olanda din 1990,   Varbanov  c  Bulgaria din 2000).  Pot cita două exemple recente de încălcare a articolului 5 § 4 pentru lipsa controlului jurisdicțional al legalității detenției, unul în cazul unei detenții prealabile unei expulzări (hotărârea Dougoz  c  Grecia din 2001), celălalt în cazul menținerii în detenție, în baza unei condamnări la pedeapsa închisorii pe viață (hotărârea Stafford c Regatul Unit din 2002).

[112] Mihai Podaru ,    http://m.luju.ro/procurorul-general-laura-kovesi, 5 noiembrie 2010

[113] Ioana Ene Dogioiu , România pe buza prapastiei. Cod rosu de penali, http://www.ziare.com/stiri/justitie , 16 Iulie 2018

[114] Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele: Kolevi c Bulgariei, nr. 1108/02 din 5 februarie 2010 § 148-149; Vasilescu c  României, nr. 53/1997/837/1043 din 22 mai 1998 § 40-41; Pantea c României, nr. 33343/96 din 3 septembrie 2003 § 238; Moulin c Franței, nr. 37104/06 din 23 februarie 2011 § 57.

[115] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Kolevi c Bulgariei, nr. 1108/02 din 5 februarie 2010, § 142. A se vedea și   Liniile directoare cu privire la rolul procurorilor, adoptate la cel de-al VIII-lea Congres al Națiunilor Unite cu privire la prevenirea criminalității și tratamentul infractorilor, Havana, Cuba, 27 august-7 septembrie 1990, § 4; Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la rolul procurorilor în sistemul de justiție penală, 6 octombrie 2000, § 16.

[116] Cauza Vasilescu c României, Cauza Pantea c României

[117] https://soviani.com/2018/07/09/prin-numirea-ancai-jurma, 9 iulie 2018

[118] Protocol Ministerul Public-S.R.I.  2005. Comparativ cu alte situații,  rolul FSB rusesc este asigurarea stabilității și a ordinii. FSB este o autoritate uimitor de independentă,  care nu se supune controlului  vreunui partid și  nici supravegherii palamentare. Putin însuși nu ar fi decât o mică piesă într-un plan mai amplu al KGB de menținere a puterii (Andrei Soldatov, Irina Borogan, Noua „nobilime” . Renașterea statului securist rus și trainica moștenire a KGB,  Meteor publishing,  2016,  p. 18. respectiv,  21). ).  La sfârșitul secolului XIX-lea,  Helphand punea pe tapet imaginea sumbră a unei crize economice. Referitor la Rusia prevedea pe termen lung„ o țară înfloritoare în sens capotalist” care devenea un concurent al Americii pentru hegemonie pe piața internațională; Europa urma să ajungă între două fronturi ale acestei lupte economice globale – Elisabeth Heresch,  Documentele secrete,  Parvus,  revoltția cumpărată,  Planul ocult al revoluției bolșevice,   Meteor Publishing,  2018,  p. 41.  Singurul lucru care ar salva țările europene dintre Est și Vest de supragreutatea unui viitor imperialism rus ar fi,  după cum prognozează el,  o fuziune europeană (p. 317). „Nu există decât două posibilități:ori fuziunea Europei ori dominația Rusiei” (p. 318)

[118] G. Eyal, I. Szelenyi, E. Townsley, Noua elita conducătoare din Europa de Est, Ed. Omega, Bucuresti, 2001; Corneliu Cosmin, Tranziţia la vecini. Noua elita conducătoare din Europa de de Est. Capitalism de sus în jos, în „Lumea magazin” nr. 10/2003. Anonimus, „Una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale”, http://anonimus.ro, 11 iulie  2019 (interviu cu prof. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române)

[119] Dana Gîrbovan, preşedintele UNJR, interviu pentru Mediafax, http://www.mediafax.ro/social/interviu-dana-girbovanunjr-protocoalele. V. și A. Costache, Surpriză în ordonanţa privind interceptările. S.R.I.  a ajuns organ special de cercetare penală în cazurile de siguranţă naţională și terorism, 13 martie 2016, http://www.Româniacurata.ro/surpriza-in-ordonantaprivind-interceptarile. În media se pomeneşte de Protocolul de cooperare între PCCJ și S.R.I.  pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale, nr. 003064 din 4 februarie 2009 – http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-joi, 17 august 2017.

[120] M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016. Curtea Militara de Apel Bucuresti va judeca la 19 septembrie 2018, o contestatie in anulare formulata de Parchetul Militar de pe langa Tribunalul Militar Cluj in dosarul in care un jandarm a fost achitat definitiv pentru acuzatia de luare de mita. „Pana la intrarea in vigoare a Ordonantei de Urgenta nr. 6/2016, baza legala de acces a unitatilor de parchet la aceasta infrastructura tehnica de interceptare detinuta de S.R.I.  a fost art. 142 alin. (1) din C.pr.pen. si Protocolul de Colaborare dintre Ministerul Public si S.R.I.  cu nr. 00750/04.02.2009”. Parchetul Militar de pe langa Tribunalul Militar Cluj nu urmareste neaparat desfiintarea deciziei de la Curtea Militara de Apel pentru a obtine condamnarea jandarmului, ci in primul rand pentru a desfiinta o hotarare judecatoresca ce a stabilit, in premiera, cat se poate de corect, ca Protocolul P.I.C.C.J. -S.R.I.  din 2009 „este ilegal si adauga la lege”. Aceasta este miza contestatiei in anulare. https://www.luju.ro/magistrati/parchete/bomba-parchetul-militar-a-recunoscut-oficial-protocolul-piccj-sri-din-2009-a-constituit-baza-legala-pentru-inregistrarile-facute

[121] M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016. Curtea Constituțională  admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori şi Hosseini Seyed Mehdi în Dosarul nr. 52.586/3/2011 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală şi constată că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.

[122] M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992

[123] republicată în M. Of.  nr. 190 din 18 martie 2014

[124] C. Ap. Cluj, S. Pen. şi de minori., sent. pen. nr. 65 din 5 mai 2016 ,   www.rolii.ro.

[125] Dec.  nr.51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen.  ,  M. Of.  nr.190 din 14.03.2016,   cu opinie separată judecător, conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu, judecător, prof. univ. dr. Tudorel Toader. În dezacord cu decizia adoptată prin majoritate de voturi, se consideră că  excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.142 alin.(1) C. pr. pen.  trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece: I. Excepția nu are legătură cu soluționarea cauzei. II. Excepția privește interpretarea și aplicarea legii, aspecte ce intră în competența instanțelor de judecată, iar nu a Curții Constituționale

[126] Din datele statistice privind infracţiunile de corupţie (atât cele prevăzute în Codul penal, cât şi infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare) pe total Minister Public, în perioada 2013-2015 şi semestrul I/2016, având ca indicator de bază numărul inculpaţilor persoane fizice trimişi în judecată (cu precizarea că, începând cu 1 februarie 2014, soluţiile de trimitere în judecată includ şi acordurile de recunoaştere a vinovăţiei), situaţia este următoarea: în anul 2013: 1184  inculpați (522 de dosare soluţionate prin trimitere în judecată); în anul 2014: 1364 inculpați (588 dosare soluţionate prin trimitere în judecată); în anul 2015: 1910 inculpați (700 de dosare soluţionate prin trimitere în judecată); semestrul I/2016: 818 inculpați (344 de dosare soluţionate prin trimitere în judecată). Se poate observa o creştere a numărului de inculpaţi trimişi în judecată în perioada 2013-2015, precum şi o uşoară stagnare în semestrul I/2016 (  Ovidiu Predescu, discurs la Simpozionul “Prevenirea corupţiei în perioada 2016-2020. Perspective instituţionale”, București, organizator: Direcția Generală Anticorupție, 9 decembrie 2016, http://www.mpublic.ro/ ,  14 decembrie 2016)

[127] V și Curtea Constituțională ,  Dec.  nr. 633/2018,   § 280

[128]    În acest sens, prin Dec.  nr.383 din 27 mai 2015, M. Of. nr.535 din 17 iulie 2015 §20,

[129]   În acest sens, prin Dec.  nr.383 din 27 mai 2015, M. Of. nr.535 din 17 iulie 2015 (§ 22),

[130] M. Of. nr.33 din 3 martie 1992

[131] O enumerare a protocoalelor de cooperare/colaborare cu alte instituții publice sau persoane juridice de drept public sau privat, din țară sau din străinătate, și la https://cristidanilet.wordpress.com/2018/08/28/legislatia-protocoalelor, 28 august 2018. Amintim Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative – Art. 4 alin (2) În termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, între Agenţie şi instituţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-m) se încheie protocoale de cooperare prin care se stabilesc modalităţile concrete de acces direct sau indirect la bazele de date privind orice categorie de bunuri ce poate face obiectul unei măsuri asigurătorii sau al confiscării, precum şi procedurile de cooperare în materia administrării şi valorificării bunurilor sechestrate şi confiscate sau Legea 203/2015 privind planificarea apărării.   Articolul 12: Pentru elaborarea și punerea în aplicare a planurilor permanente de apărare și a planurilor de contingență, Ministerul Apărării Naționale poate încheia protocoale de cooperare cu alte ministere și instituții guvernamentale, în condițiile legii.

[132] V,   în acest sens, și Dec. nr.17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr.79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 și 94

[133]  V și Mihai Ciobanu, Dosarul Belina. Tribunalul Bucureşti, cerere către DNA , https://www.dcnews.ro/tribunalul-bucuresti, 27 noiembrie 2018

[134] Conf. dr. Radu Chiriță, avocat în Cluj: În mandatul Cioloş „au fost restrânse drepturile şi libertăţile fundamentale ale românilor”. Mandatul   Cioloş de  prim ministru nu a avut vreun impact pozitiv asupra funcţionării sistemului de justiţiei. Consider, în egală măsură, că D.N.A.. Prună a fost unul dintre cei mai slabi miniştri ai justiţiei.     În timpul mandatului Cioloş s-a adoptat o ordonanţă de urgenţă prin care au fost modificate o mulţime de prevederi ale Codului de procedură penală, fără nicio dezbatere publică şi, cu puţine excepţii, fără a exista vreo urgenţă. http://www.ramnicuvalceaweek.ro

[135] M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, cu modificările şi completările ulterioare

[136]https://www.stiripesurse.ro/un-judecator-face-dezvaluiri-explozive-despre-oug-care-a-stat-la-baza-protocolului-piccj-sri-nu-a-avut-avizul-C.S.M._1286101.html, Valentin Busuioc,  Impostura de zile mari – Judecatoarea Florica Roman de la CA Oradea dezvăluie cum Guvernul Ciolos, la propunerea traducatoarei Raluca Pruna, a adoptat Ordonanța de urgență nr.  6/2016, prin care s-a reinviat Directia a VI-a Cercetari Penale a Securitatii, fara avizul C.S.M., https://www.luju.ro/dezvaluiri/cazuri-patologice, 30 august 2018. În sprijinul poziției domnului Louis Freeh și domnului Rudy Giuliani în ceea ce privește Direcția Națională Anticorupție (D.N.A.) se pronunță și alte persoane. „Am examinat activitatea sa de mai mulți ani și sunt de acord cu ei că structura instituției a condus la abuzuri.” https://www.qmagazine.ro/o-alta-scrisoare-din-america-impotriva-D.N.A.-gratis/, 30 august 2018

[137] Dacian Cioloș a declarat că Guvernul condus de el a cerut avizul S.R.I.  pentru OUG 6/2016 privind punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal pentru că actul normativ viza direct S.R.I.  şi în acest condiţii era normală o consultare, iar avizul CSAT era obligatoriu. „Domnul Dacian Cioloș a făcut câteva declarații aseară în legătură cu OUG 6 și 18 din 2016 și a prezentat câteva argumente care, crede dumnealui, ar fi justificat modificarea Codurilor (și a unor legi adiacente) din perspectiva Deciziei nr. 51/2016” (Alexandra Cruceru, Fostul director al Agenției Naționale de Integritate, Horia Georgescu,  https://www.stiripesurse.ro/horia-georgescu-pune-tunurile-pe-ciolo-in-scandalul-ordonan-ei-pruna-ori-minte-ori-habar-nu-are-ce-i-a-asumat, 13 septembrie 2017)    

[138]„… cel de-al doilea protocol a fost denunţat. Protocolul este lipsit de orice efecte.” https://www.mediafax.ro/social/scandalul-protocoalelor-secrete-procurorul-general-augustin-lazar-publica-corespondenta-cu-ministrul-justitiei-si-csm-  ; http://www.ziare.com/stiri/justitie/documentele-care-arata-ca-tudorel-toader-stia-totul-despre-protocoalele-cu-sri-

[139] Precizări – Protocol P.I.C.C.J.  – S.R.I. , 25 ianuarie 2017, Comunicat PICAJ,  https://evz.ro/parchetul-general-protocolul-sri.html    „toţi magistrații au dreptul de a studia documentele clasificate” – ttps://www.mediafax.ro/social/scandalul-protocoalelor-secrete-procurorul-general-augustin-lazar-publica-corespondenta. Observăm că părților nu le este permis – în acest moment – accesul la toate  (?!) actele dosarului.  Având în vedere afirmațiile lansate în spațiul public în sensul că nu este necesară desecretizarea unor documente întrucât, potrivit prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, procurorii au acces la toate documentele cu acest caracter, se fac  următoarele precizări: Declasificarea anumitor documente este necesară în vederea asigurării caracterului echitabil al urmăririi penale, precum și pentru respectarea dreptului la apărare al părților și subiecților procesuali principali. În acest sens, documentele trebuie declasificate pentru a putea fi depuse la dosarul cauzei și consultate de către părți, subiecți procesuali și avocații acestora, doar în acest mod putându-se da eficiență principiului egalității armelor și aflării adevărului.
Referitor la necesitatea aflării adevărului în procesul penal, în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 21 din 18 ianuarie 2018 se arată că “orice informație care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal”. Totodată, Curtea Constituțională apreciază că ”protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la informare al acuzatului și față de garanțiile dreptului la un proces echitabil ale tututor părților” (P.I.C.C.J. ,  Biroul de informare și relații publice,    Precizări privind asigurarea caracterului echitabil al urmăririi penale și respectarea dreptului la apărare în cauza privind incidentele violente din 10 – 11 august 2018,   https://www.digi24.ro/stiri). Se pare că și ministerul public a observat că tuturor părților   le trebuie permis   accesul la toate  (?!) actele dosarului. Bănuim că nu vor mai exista date comunicate în afara unui dosar pe rol.

[140] http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/protocol_declasificat_sri_piccj_iccj.pdf

[141] http://www.mpublic.ro/ro/content/c_18-06-2018

[142] Comisia Europeană ,  Document de Lucru al Serviciilor Comisiei România : Raport tehnic care însoţeşte documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , COM(2018) 851 final, Strasbourg, 13.11.2018   

[143] Dec.  nr.244 din 6 aprilie 2017,§ 63,64,67,68.V și Dec.  nr.633/2018, § 531-532. ( Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art.145 C. pr. pen.  care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională).

[144] Curtea Constituțională ,  dec. nr. 26 din 16 ianuarie 2019 § 151.  Curtea Constituțională

1. Admite sesizarea și constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Parlamentul României, pe de-o parte, și Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr.00750 din 4 februarie 2009, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații. 2. Admite sesizarea și constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Parlamentul României, pe de-o parte, și Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr.09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispozițiile art.6 alin.(1), art.7 alin.(1) și art.9, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații. 3. Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și unitățile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și vor dispune măsurile legale corespunzătoare.

[145] v şi Curtea Constituțională,  Dec.  nr.51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.190 din 14 martie 2016, §37

[146] v mutatis mutandis și Decizia nr.734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. , nr.352 din 23 aprilie 2018, §§ 17-18

[147] Dec. nr. 26/2019,  § 156

[148] Dec. nr. 26/2019,  § 157

[149] V și art. 509 (procedura cu minori) sau art. 535 (contestația la reabilitare). V și Curtea Constituțională ,  Dec.  nr. 11/2014

[150] Alin. 7 a fost modificat prin Legea 255/2013. Textul anterior arăta că (7). În tot timpul cât judecata se desfăşoară în şedinţă nepublică, dosarul cauzei nu este public. Părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauză au dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului.

[151] Modificat prin   Legea 255/2013.

[152] Alin. 10 a fost modificat prin Legea 255/2013. Textul anterior arăta că (10)Toate actele dosarului, cu excepţia celor clasificate, potrivit legii, sunt publice, cu respectarea protecţiei datelor cu caracter personal şi a vieţii private a subiecţilor procesuali.

[153] Dec.  nr.611 din 3 octombrie 2017, §154, Dec.  nr.633/2018  § 272.

[154] Alin. 11 a fost modificat prin Legea 255/2013. Textul anterior arăta că (11)În cazul în care informaţiile clasificate cuprinse în dosar sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare și permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului.   Curtea Constituţională (Dec.  21/2018) a  constatat că sintagma “instanţa solicită” cu raportare la sintagma “permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) este neconstituţională.

[155]  Alin. 12 a fost modificat prin Legea 255/2013. Textul anterior arăta că (12) Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.   Curtea Constituţională (prin Dec.  21/2018) a constatat că sintagma “autoritatea emitentă” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (12) este neconstituţională.

[156] Excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., – Direcţia Naţională Anticorupţie, în Dosarul nr. 1.926/1/2016/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală – Camera preliminară. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.975D/2016.

[157] Curtea Constituțională ,  Dec.   nr. 21 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală, M. Of. 175 din data de 23 februarie 2018 ,  § 10.   Codul de procedură penală : art. 352. . .  alin. (11) În cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. (12) Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, ACESTEA NU POT SERVI la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

[158] Guvernul consideră că atât principiul respectării egalităţii armelor, cât şi principiul contradictorialităţii au fost respectate într-o anume cauză, întrucât documentele incluse în volumele “strict secrete” nu au fost luate în considerare ( CEDO,  Hotărâre din 8 ianuarie 2013 în Cauza Bucur şi Toma c României,  Cererea nr. 40238/02,  § 127,  M. Of. 350 din  13 iunie 2013,  https://idrept.ro)

[159] Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev cRusiei, § 95

[160]Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter c Austriei.  Curtea Constituțională ,  Dec.  nr. 21 / 2018,  § 29

[161] Dec.  nr. 21 / 2018,  § 31. V și art. 6 din Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, adoptată de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene,    Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L142d din 1 iunie 2012  ,  precum și  Rezoluţia 1.551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare a secretelor de stat, adoptată la 19 aprilie 2007 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,  citată de Curtea Constituțională . CEDO,  Artico c Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, §33). Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului naţional (Schenk c Elveţiei, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan, § 35, şi P.G şi J.H c Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie (Khan, § 40; P.G şi J.H c Regatului Unit, § 81; Schenk, § 49).     Acest lucru nu înlătură datoria Curţii de a cerceta dacă în cauza de faţă procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards c Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34, 35, § 34, Bernard c Franţei din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, şi Garcia Ruiz c Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuşi de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuţie o decizie de condamnare (Khan, § 34, şi P.G şi J.H, § 76).C.E.D.O., Secţia a III-a, HOTĂRÂREA din 26 aprilie 2007, în Cauza Dumitru Popescu c României  nr. 2, M. Of. nr.  830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01).În cauza de faţă trebuie acordată importanţă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk, §§ 47 şi 48; Turquin c Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. În cauză, C.E.D.O.  consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

[162] Considerând că rămân pe deplin valabile argumentele reţinute în Dec.  nr. 1.120 din 16 octombrie 2008 şi în Dec.  nr. 1.335 din 9 decembrie 2008.  Sau,  cum s-a mai spus,  prima spiritul vremurilor,  și nu litera legii! (Tim Weiner, FBI O istorie secretă,  Litera,   București,   2019,   p. 78  )

[163] întrucât probele/informațiile rămân inaccesibile inculpatului, „în mod firesc, ele  nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei” (§ 61). Nu ne putem întreba ce reprezintă afirmația/sintagma „în mod firesc”. Oare și așa am mers prea departe? Sperăm ca o nouă legislație,  și aplicată pozitiv,  cu toată buna credință,  va putea îngrădi asemenea derapaje extrajudiciare.

[164]    M.Of. nr. nr.  248 din 12 aprilie 2002

[165] Condamnarea României și Lituaniei de către judecătorii de la Strasbourg se bazează pe faptul că cele două țări ”au comis mai multe încălcări ale drepturilor omului făcându-se complice la programul închisorilor secrete ale CIA”, relata Deutsche Welle. ”Printre acestea se numără interdicția torturii, dreptul la libertate, intimitate și siguranță și dreptul la recurs. Autoritățile celor două țări ar fi știut de existența închisorilor”. V, printre altele, Cazul Baranga, ca si ingropat: sef la ORNISS in perioada scandalului inchisorilor CIA, https://inpolitics.ro/cazul-baranga-ca-si-ingropat-sef-la-orniss-in-perioada-scandalului, 11 octombrie 2020.

[166] În primul rând,  și,   mai ales,   inculpatului

[167] CEDO,  Hotărâre din 8 ianuarie 2013 în Cauza Bucur şi Toma c României,  Cererea nr. 40238/02,  M. Of. nr.  350 din  13 iunie 2013,  §§ 126-132

[168] V Decizia Curții Constituționale nr.21 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr.175 din 23 februarie 2018, §§ 37 sqq .

[169] republicată în M. Of.  nr.288 din 18 aprilie 2014

[170] Curtea Constituțională ,  dec. nr. 650/2018 §§ 505-506,  și 541 sqq Curtea Constituțională 1. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(11)—(14)], pct.4 [cu referire la art.17 lit.a)], pct.5 [cu referire la art.35 alin.(1) fraza a doua], pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit.b) și lit.e), cu trimitere la lit.b)], pct.10 [cu referire la art.64 alin.(1)], pct.11 [cu referire la abrogarea art.64 alin.(6)], pct.14 [cu referire la art.75 alin.(2) lit.d)], pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], pct.20 [cu referire la art.96 alin.(4)], pct.21 [cu referire la art.100 alin.(1) lit.d)], pct.22 [cu referire la art.1121 alin.(2) lit.b) sintagma „probele administrate”], pct.23 [cu referire la art.1121 alin.(21) sintagma „probe certe, dincolo de orice îndoială”], pct.24 [cu referire la art.1121 alin.(3) sintagmele „dacă acesta a cunoscut că scopul transferului este evitarea confiscării” și „probe certe, dincolo de orice îndoială”], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(2)], pct.28 [cu referire la art.1591 sintagma „până la pronunțarea unei hotărâri definitive”], pct.29 [cu referire la art.173 alin.(2)—(5)], pct.30 [cu referire la abrogarea art.175 alin.(2)], pct.31 [cu referire la art.177 alin.(1) lit.b) sintagma „fostul soț” și lit.c) sintagma „au conviețuit”], pct.32 [cu referire la art.1871], pct.33 [cu referire la art.189 alin.(1) lit.i)], pct.40 [cu referire la art.269 alin.(4) lit.b) și c) și alin.(6)], pct.41 [cu referire la art.273 alin.(4)], pct.42 [cu referire la art.277 alin.(3) teza a doua cuvântul „pedeapsă”], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(31)], pct.47 [cu referire la art.291 alin.(1)], pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)], pct.51 [cu referire la art.297 alin.(3)], pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6) în privința trimiterii la Codul de procedură penală] și art.II [cu referire la sintagma „probe certe”] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt neconstituționale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că art.I pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit. c) și lit.e), cu trimitere la lit.c)], pct.13 [cu referire la art.75 alin.(1) lit.d)], pct.15 [cu referire la art.75 alin.(3)], pct.21 [cu referire la art.100 alin.(1) lit.a)—c) și alin.(2)—(6)], pct.22 [cu referire la art.1121 alin.(1) sintagma „probelor administrate” și alin.(2) lit. a)], pct.26 [cu referire la art.154 alin.(1) lit.b) și c)], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(3)], pct.38 [cu referire la art.257 alin. (4)], pct.39 [cu referire la art.269 alin.(3)], pct.40 [cu referire la art.269 alin.(1) lit.a) și alin.(5)], pct.42 [cu referire la art.277 alin. (1), (2) și alin.(3) teza întâi], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(32)], pct.46 [cu referire la art.290 alin.(3)], pct.52 [cu referire la abrogarea art.298], pct.53 [cu referire la art.308 alin.(3) și (4)], pct.54 [cu referire la art.309] și art.III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie.

[171] Î.C.C.J., , Dec.  nr. 5036 din 18 aprilie 2013 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie având ca obiect anulare raport de evaluare întocmit de ANI

[172] Dec.  nr. 5036 din 18 aprilie 2013 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie 

[173] Curtea de Apel Suceava, Sentinta comerciala nr. 29 din 26.01.2012 , euroavocatura. ro

[174] M. Of.  nr. 284 din 24 aprilie 2017

[175] M. Of.  nr. 930 din 18 noiembrie 2016

[176] M. Of.  nr. 284 din 24 aprilie 2017

[177] I.C.C.J., S. Pen. , decizia nr. 249 din 26 ianuarie 2011

[178] I.C.C.J., S. Pen. , decizia nr. 249 din 26 ianuarie 2011

[179] Î. C. C. J. , S. Pen. , Dec.  nr. 310 din 2 februarie 2012, Dosar nr.676/1/2012,   Scj.ro. Să mai amintim că,  prin Dec. nr. 25/2017, Î. C. C. J. a admis sesizarea formulată de către C. Ap. București, S. pen., în dosarul nr. 27.155/3/2013 (3.289/2014), și a stabilitcă: ,,Acțiunile și inacțiunile enunțate în art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, care se referă la aceeași societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârșire a faptei, constituind o infracțiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005.”

[180]   I.C.C.J. , S. Pen. , Dec.  nr.4310 din 30 noiembrie 2010, Dosar nr. 508/42/2010, http://legeaz.net

[181] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.337/2006, cu modificările și completările ulterioare, se modifică prin LEGE nr. 20 din 4 martie 2016 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii

[182] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec.  nr. 2142 din 19 iunie 2012,  Dosar nr. 760/33/2011

[183] I.C.C.J. , S. Pen. , Sentinţa nr. 286 din 18 martie 2013, Dosar nr. 7486/1/2012, http://legeaz.net/spete

[184] Niall Ferguson, Imperiul.Cum a creat Marea Britanie lumea modernă, Polirom, 2018,pp. 109-110.  Durham fusese și unul dintre autorii Legii Reformei  din 1832.

[185] Simon Sebarg Montefiore, Ecaterina cel Mare & Potemkin, Ed. Trei, 2016, p. 30. Anecdotă consemnată de Montefiore după o convorbire cu Iuri Jdanov, generele dictatorului.

[186] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec.  nr. 4165 din 22 noiembrie 2010, Dosar nr. 834/36/2010,   , http://legeaz.net

[187] I.C.C.J. , S. Pen. , Dec.  nr. 368 din 1 februarie 2013, Dosar nr. 2423/54/2012/a1, http://legeaz.net/spete

[188] I.C.C.J. ,  Secţia Penală,  Dec.   nr. 357   din 18 aprilie 2018. În cauză, infracţiunile pentru care petentul A. a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 140 din 16 iunie 2016 a Curţii de Apel Craiova dată în Dosarul nr. x/2/2015, definitivă prin Dec.  penală nr. 403/A din 21 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M.E.P.I. nr. 209/2016 din 25 octombrie 2016) şi nr. 17 din 02 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti dată în Dosarul nr. x/3/2014, rămasă definitivă prin Dec.  penală nr. 234/A din 27 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M.E.P.I. nr. 24/2016 din 27 mai 2016), au fost săvârşite înainte de a interveni o hotărâre definitivă de condamnare pentru vreuna dintre ele (27 mai 2016, data rămânerii definitive a primei hotărâri de condamnare), astfel că sub aspectul constatării existenţei concursului de infracţiuni cererea este întemeiată. n cauză, petentul-condamnat A. a comis, printre altele, şi o infracţiune de luare de mită în formă continuată (4 acte materiale – 18 iunie 2013, 27 iulie 2013, 08 august 2013 şi 07 mai 2014), ce intră în structura pluralităţii de infracţiuni, unul dintre cele patru acte materiale fiind comis la 07 mai 2014, deci ulterior intrării în vigoare a legii noi (Legea nr. 286/2009), astfel că tratamentul sancţionator aplicabil este cel prevăzut de noul C. pen., Curtea reţinând ca dată a săvârşirii a acestei ultime infracţiuni de luare de mită în formă continuată momentul epuizării activităţii infracţionale. http://www.scj.ro

[189] I.C.C.J. , Completul de 9 Judecători, Dec.  nr. 414 din 19 septembrie 2011, Dosar nr. 6285/1/2011

[190] http://www.pna.ro

[191] Curtea de  Apel   Craiova, S. Pen. ,  Dec.  penală nr.   124 din 13 februarie 2008,   Jurindex

[192] Cristina Stancu,  I.C.C.J. l-a condamnat pe fostul preşedinte al CJ Argeş la 7 ani şi 8 luni cu executare în dosarul Căteasca,  https://m.adevarul.ro/locale/pitesti ,  26 martie 2019

[193] sentința penală nr. nr.82/F din data de 5 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. 1042/2/2013 (2901/2016).

[194] I. C. C. J., S. Pen. ,   dec. nr. 98 din 26 martie 2019 ,  http://www.scj.ro. Constată că infracțiunea de luare de mită pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului N.  C.  în cauza de față, este concurentă cu infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat prin sentința penală nr.435/28.05.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Penală în dosarul nr.2541/109/2011, definitivă prin decizia penală nr.176A/05.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I Penală (infracțiunea prevăzută în art.18¹ alin.1 şi 3 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.35 alin.1 C.  pen. ,  printre altele )

[195] A se vedea, Contribuţia suplimentară a Comisiei la Conferinţa interguvernamentală privind reformele instituţionale, din septembrie 2000, la adresa „http://europa.eu.int/comm/ige2000/offdoc/opin-igc-fr.pdf”

[196] A se vedea şi Corpus juris, Dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., Direcţia Generală de Control Financiar a Comisiei Europene, Asociaţia Română de Cercetare a Dreptului European, Editura EFEMERIDA, Bucureşti, 2000, p. 12 şi urm.

[197] A se vedea, cartea verde asupra protecţiei penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001.

[198] Corpul de control al primului ministru a fost desemnat ca „punct de contact” cu Organizaţia de Luptă Antifraudă a Comisiei Europene (OLAF), în verificarea fondurilor PHARE . Ulterior, această calitate revine Corpului Control al Guvernului, fiind exercitată de către Departamentul de Inspecţie al Primului Ministru şi de Urmărire a Utilizării Transparente a Fondurilor Comunitare. V și H.G. nr. 521/2002 privind desemnarea Corpului de Control al Primului Ministru drept instituţie unică de contact cu OLAF care a fost  abrogată prin H.G. nr. 1348 din 26 august 2004 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului de Inspecţie al Primului Ministru şi Urmărire a Utilizării Transparente a Fondurilor Comunitare drept instituţie de contact cu Oficiul European de Luptă Antifraudă. Actul a fost abrogat prin Ordonanța de urgenţă nr. 49 din 1 iunie 2005 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale,  aprobată prin Legea nr. 411/2005 : Departamentul de Control al Guvernului face propuneri de reglementare şi armonizare a cadrului legislativ privind controlul specific al entităţilor cu atribuţii de control aflate în coordonarea sa, potrivit reglementărilor Uniunii Europene (art. 3 lit. f),  M. Of. nr. 517 din   17 iunie 2005. V și Cartea verde asupra protecţiei penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001.  D. Ciuncan, Prevenirea. . .  ,  sub art. 18¹-18⁵,  pp. 852 sqq,  ed. a III-a

[199] Ordonanţă de urgenţă nr. 62 din 30 iunie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente , M. Of. nr.  446 din 1 iulie 2010, a fost modificată prin Legea nr. 117 din 4.07.2012, M. Of. nr.  456 din 6 iulie 2012

[200] Principalele prevederi legislative în materie au fost descrise în hotărârile Brumărescu c României [MC], nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Străin şi alţii c României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Păduraru c României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII (extrase); Viaşu c României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat c României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz c României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor c României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, sau Matieş c României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010.

[201] Curtea Constituțională, Dec.  nr. 1358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Idem, Dec.  nr. 1360 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

[202] M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009, modificată prin Legea nr 42 din 8.3.2013 , M. Of. nr.  129 din 11.3.2013

[203]  I.C.C.J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec.  nr. 15 din 12/11/2012, M. Of. nr.  837 din 12/12/2012, Dosar nr. 12/2012

[204] prevăzute în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 829 din 25 iulie 2007, M. Of. nr. 556 din 14 august 2007. 

[205] Ca atare, în sensul legii, procurorul nu este parte sau persoană. 

[206] Curtea Constituţională, decizia nr.  345/2006, , M. Of. nr.

[207] Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.

    Legea nr. 304/2004 a fost M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2004, M. Of. nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, M. Of. nr. 300 din 11 aprilie 2005. Ultima modificare a fost adusă prin  O.U.G. nr. 3 din 5.2.2014,    M. Of. nr. 98 din 7.2.2014

[208] , M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006

[209] Ultima modificare, prin O.U.G. nr. 3 din 5 februarie 2014,  M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014

[210] http://m.ziare.com/augustin-lazar/magistratii-strang-randurile-in-jurul-lui-augustin-lazar-200-de-procurori-judecatori-si-auditori-il-invita-la-dialog-pe-tudorel-toader. V și Florea Măgureanu,  Organizarea sistemului judiciar,  Universul Juridic,  București,  ed. a V-a,  2006,  Nicolae Cochinescu,  Totul despre Ministerul public. Organizarea perghetelor,  Statutul procurorilor,  Ed. Lumina Lex,  București,  2000

[211] http//recom.onrc.ro

[212] art. 39 din Legea 26/1990 în forma inițială.

[213] https://www.cariereonline.ro

[214] http://gov.ro/ro/media

[215] Articular 102 din Constituţia Romaine

[216] potrivit articolului 91 din Constituție

[217] Articolul 4, alin. 4 din Regulamentul de procedură al Consiliului European

[218] http://www.presidency.ro/ro/angajamente/politica-externa.vși CCR, DECIZIA Nr.784 din 26 septembrie 2012 asupra sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 lit.e), art.3, art.18 şi art.19 din Legea privind cooperarea între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene,  M. Of. nr.701 din 12 octombrie 2012

[219] Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:

a)primirea mesajului Preşedintelui României;

b)aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;

c)declararea mobilizării totale sau parţiale;

d)declararea stării de război;

e)suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;

f)aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;

g)examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (art. 65 alin. 2 lit. a)-g)

[220] https://www.luju.ro/dezvaluiri/anchete/statul-se-lasa-benevol-spionat. Într-o altă postare:

Ianuarie 2003 Protocol între P. N. A.  și S.R.I. ,   semnat procuror șef  Ioan  Amarie și Radu Timofte,  șeful S.R.I.

Martie 2003 Protocol între P. I.C.C.J.  și S.R.I.  semnat procuror general Tănase Joița și Radu Timofte,  șeful S.R.I. ;Iunie 2005 Protocol între P. I.C.C.J.  și D. I. G. I. P. I. ,  semnat procuror general Ilie Botoș și Virgil Ardelean,  șeful S.R.I. ;August 2005 Protocol între P. I.C.C.J.  și S.R.I.  semnat procuror general Ilie Botoș și Radu Timofte,  șeful S.R.I. ;

Martie 2009 Protocol între P. I.C.C.J.  și S.R.I.   semnat procuror general Laura Codruța Kovesi,  prim-adjunct al procurorului general Tiberiu Nițu,  pe de o parte,   și George-Cristian Maior,  șeful S.R.I.  și Florian Coldea,  adjunct al șefului S.R.I. ,  pe de altă parte;

Iunie 2009 Protocol între I.C.C.J. ,  P. I.C.C.J.  și S.R.I. ,  semnat de președintele Nicolae Popa,  procuror general Laura Codruța Kovesi și George-Cristian Maior,  șeful S.R.I. ;

Aprilie 2011 Protocol între P. I.C.C.J.  și MAPN semnat procuror general Laura Codruța Kovesi,  procuror general adjunct Tiberiu Mihail Nițu,  pe de o parte,  și  Gabriel Oprea,  ministru, și Gheorghe Savu,  șeful DIA,   pe de altă parte;   Septembrie 2012 Protocol între P. I.C.C.J.  și S.R.I.   privind utilizarea Sistemului Informatic Integrat,  semnat procuror general Laura Codruța Kovesi și Dumitru Cocoru,  adjunctul șefului S.R.I. ; 

Mai 2013 Protocol între P. I.C.C.J.  și ANI,   semnat procuror general Tiberiu Mihail Nițu și Horia Georgescu,  șeful ANI; Iunie 2014 Protocol între P. I.C.C.J.  și MAI,   semnat procuror general Tiberiu Mihail Nițu și ministrul Gabriel Oprea; August 2015 Protocol între P. I.C.C.J.  și DIPI semnat procuror general Tiberiu Mihail Nițu și ministrul Gabriel Oprea; Decembrie 2016 Protocol între P. I.C.C.J.  și S.R.I.  semnat procuror general Augustin Lazăr și Eduard Hellvig,  șeful S.R.I. ; Decembrie 2016 Protocol între P. I.C.C.J.  și S.R.I.  privind accesul la Centrul Național de Interceptări,   semnat de procuror general Augustin Lazăr și Eduard Hellvig,  șeful S.R.I.  („Adevărul” 18 decembrie 2018,  p. 1)

[221] Interviu ,  http://sorinamatei.ro/exclusiv-daniel-morar-fost-procuror-sef-dna-pornind-de-la-faptul-ca-existenta-acestui-protocol-a-fost-confirmata-iar-dispozitiile-sale-sunt-acum-cunoscute-ca-fost-procuror-sef-dna, 2 aprilie 2018. „Daniel Morar, aliatul din CCR al infractorilor, partas la mai toate operatiunile de distrugere de la nivelul CCR a statului de drept, a sărit la gâtul lui Augustin Lazar, care trei ani de zile a luptat din toate puterile să impiedice nenorocirile comise de Morar si toavarasii lui ”( Ioana Ene Dogioiu , Au capturat si Parchetul general , http://www.ziare.com/augustin-lazar, 21 aprilie 2019)

[222] George Tarata, https://m.luju.ro/parteneriatul-dna-iccj-pe-mandate-a-functionat-ca-uns-constatari-extrem-de-grave-facute-de-inspectia-judiciara-la-inalta-curte-dosarele-cu-cererile-dna-de-supraveghere-a-magistratilor-nu-erau-inregistrate-in-sistemul-ecris-cauzele-erau-repartizate-manual, 22 mai 2019    În perioada 2014-2018 au fost înregistrate 953 de cereri ale D. N. A.  de emitere de mandate de interceptare și supraveghere. Dintre acestea, 942 au fost admise. Adică 98,85%. Această modalitate de înregistrare este contrară dispozițiilor art. 109² alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevede  „Cauzele având ca obiect cererile, propunerile, plângerile sau contestațiile date prin lege în competența judecătorului de drepturi și libertăți se înregistrează în sistemul ECRIS ca dosare distincte”. V și https://m.luju.ro/efectul-protocoalelor-sri-toate-interceptarile-sunt-nule, 23 mai 2019

[223] V raportul din 2018 privind progresele înregistrate, p. 2.

[224] Raportul anului 2019,  https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/progress-report-romania-2019

[225] Comisia a ținut să sublinierze în raport (p. 3,  footnote 13) că „modul de funcționare a serviciilor de informații nu ține de competența UE și nu intră în sfera obiectivelor de referință ale MCV”.

[226] http://m.hotnews.ro, 9 octombrie 2018

[227] http://www.romaniacurata.ro/procurorul-general-augustin-lazar-protocolul-dintre-serviciile-de-informatii-si-ministerul-public-a-fost-legal, 20 ianuarie 2017. Variantă nesecretă a Protocolului a fost publicată pe site-ul Parchetului General şi Protocolul secrete, a apărut câteva ore mai târziu, pe Facebook-ul lui Darius Vâlcov. Ambele Protocoale au fost semnate în aceeaşi zi, chiar înainte de alegerile din 2016. În timp ce Protocolul public este unul strict tehnic, realizat în baza legii, cel secret este o continuare a protocolului din 2009.  Alina Vălean, https://www.cadranpolitic.ro/protocolul-secret-din-2016-dintre-parchetul-general-si-sri-este-ilegal, 27 august 2018

[228] https://www.mediafax.ro

[229]  Inalta Curte de Casatie si Justitie , Dec.  nr. 1718 din 26 februarie 2013

[230] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie.   Efectele protocoalelor secrete sunt departe de a fi cunoscute (Dana Gîrbovan,  președintele U. N. J. R., într-un interviu acordat Mediafax.ro,  6 mai 2019)

[231] http://evz.ro/protocolul-sri-parchetul-general-desecretizat-vineri.html

[232] Cornel Nemetzi,  Ultimul curier ilegal, Memoriile unui spion român,  Ed. Marist, 2013, p. 316

[233] mpublic.ro.

[234] http://www.mpublic.ro/ro/content/c, 25-08-2018

[235] http://evz.ro/anatomia-unei-minciuni-criminale-protocolul-sri-D.N.A..html

[236]  Andreea Traicu, Mihaela Gidei, Culisele protocoalelor S.R.I. . Ce efect devastator ar putea avea desecretizarea, http://www.mediafax.ro/social/culisele-protocoalelor-sri, 20 Martie 2018. „Protocoalele de cooperare dintre instituțiile judiciare, în principal organele de urmărire penală și Serviciul de Informații al României, au fost o sursă de abuzuri sistemice, mai ales în cazurile de corupție.” Aceste protocoale secrete au fost invocate drept motiv pentru adoptarea unor modificări legislative intempestive și pentru criticile severe la adresa magistraturii,se susține de către Comisia Europeană în Raportul către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , SWD(2018) 551 final

[237] Laurentiu Gheorghe , Manda: S.R.I.  a încheiat 565 de protocoale cu diverse instituții. 337 sunt încă în vigoare, https://revista22.ro,   13 septembrie 2018

[238] Desemnate de Comisia Europeană ca fiind acorduri tehnice. (Comisia Europeană ,   Raport tehnic care însoţeşte documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , COM(2018) 851 final)

[239] Clarice Dinu, Gabriel Pecheanu, O hotărâre CSAT pe care se bazează protocolul Parchet-S.R.I.  și despre care Băsescu, din câte ştie, „e liberă la informare publică”, ţinută la secret de Consiliu, http://www.gandul.info ,  3 aprilie 2018. Mai exact ar fi vorba despre Hotărârea CSAT nr. 17/2005 privind combaterea coruptiei, fraudei şi spălarii banilor

[240] într-un interviu acordat pe 30 aprilie 2015,  Juridice.com

[241] Adina Mutar,  România are de luptat și cu corupția, dar și cu «statul paralel» , 26 martie 2018 ,  https://Românialibera.ro/politica . Comisiei Europene i s-a comunicat faptul că nicio instanță nu a statuat că aceste protocoale erau ilegale (   Raport tehnic care însoţeşte documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare , COM(2018) 851 final,  footnote 31)

[242] În vorbirea curentă desemnează formele și a practicil  de ceremonial,etic, diplomatic,de curtoazie etc.  

[243] Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 ,  articol amendat conform Protocolului nr. 11. Se ratifica Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, incheiata la Roma la 4 noiembrie 1950, amendata prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 si nr. 8 din 19 martie 1985 si completata cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta. Se ratifica, de asemenea : primul Protocol aditional la conventie, Paris, 20 martie 1952 ; Protocolul nr. 4 recunoscind anumite drepturi si libertati, altele decit cele deja inscrise in conventie si in primul protocol aditional la conventie, Strasbourg, 16 septembrie 1963 ; Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie 1983 ; Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984 ; Protocolul nr. 9, Roma, 6 noiembrie 1990, si Protocolul nr. 10, Strasbourg, 25 martie 1992.

[244] C.E.D.O. ,  Jantner   c   Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003

[245] Diana Răileanu,  https://www.europalibera.org/a/thorbjorn-jagland. Moldova – stat capturat! Studiul care demonstrează când a început, la ce etapă se află şi cum poate fi depăşită capturarea definitivă,  http://independent.md/moldova-stat-capturat-studiul-care-demonstreaza-cand-inceput-la-ce-etapa, 16 iunie 2017 

[246] articolului 17 din CEDH, explicație în  Carta din 12 decembrie 2007 a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,     Jurnalul Oficial nr.  303C din 14 decembrie 2007,  Act completat de Art. 1 din capitolul 1 din Protocolul 15/2013.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (M.Of. nr. 135 din 31-mai-1994), text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5, intrat in vigoare la 20 decembrie 1971, si ale Protocolului nr. 8, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1990 si cuprinzind, în afara de acestea, textul Protocolului nr. 2 care, în conformitate cu art. 5  §   3, face parte integranta din conventie o data cu intrarea sa în vigoare la 21 septembrie 1970.

Un Protocol va fi supus ratificarii, acceptarii sau aprobarii. Un stat membru al Consiliului Europei nu va putea să-l ratifice, să-l accepte sau sa-l aprobe  fără ca, simultan sau anterior, să fi ratificat convenția. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.

[247] Codul de procedură penală  din 1 iulie 2010, adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 ( M. Of. nr.  486 din 15 iulie 2010).  Codul a fost modificat. respectiv,  completat prin Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M.Of. nr. nr. 194 din 2 martie 2018),   Legea nr. 9/2017 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 144 din 26 februarie 2017) , Ordonanța de  urgență nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 101 din 5 februarie 2017), Ordonanța de  urgență nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 92 din 01 februarie 2017), Ordonanța de  urgență nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. nr. nr. 866 din 31 octombrie 2016), Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M.Of. nr. nr. 545 din 20 iulie 2016), Legea nr. 116/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 418 din 02 iunie 2016), Ordonanța de  urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. nr. nr. 389 din 23 mai 2016), Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 334 din 29 aprilie 2016), Ordonanța de  urgență nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de  urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M.Of. nr. nr. 190 din 14 martie 2016), Legea nr.  318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M.Of. nr. nr. 961 din 24 decembrie 2015), Ordonanța de  urgență nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 473 din 30 iunie 2015), Ordonanța de  urgență nr. 82/2014pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de  urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M.Of. nr. nr. 98 din 7 februarie 2014), Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. nr. 515 din 14 august 2013). V și Înalta Curtea de Casație și Justiție , Dec.  nr.  19/2017  referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Brașov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecății, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate (M.Of. nr. nr. 953 din 04 decembrie 2017), Dec.  nr.  20/2017  privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen. , în sensul stabilirii modalității de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv dacă aceasta este cea prevăzută de dispozițiile art. 269 alin. (2) și (4) C. pr. pen.  sau cea prevăzută de dispozițiile art. 271 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 904 din 17 noiembrie 2017), Dec.  nr.  13/2017  referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 469 alin. (3) C. pr. pen. , în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate (M.Of. nr. nr. 735 din 13 septembrie  2017), Dec.  nr.  10/2017  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: ”Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. pr. pen. , instanța care soluționează contestația în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar” (M.Of. nr. nr. 392 din 25 mai 2017), Dec.  nr.  41/2016  privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. , în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicționale menționate în cuprinsul acestui articol sau poate fi și implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare (M.Of. nr. nr. 115 din 10 februarie 2017), Dec.  nr. 21/2016  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) C. pr. pen. , în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 din Codul penal, sau asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice (M.Of. nr. nr. 884 din 4 noiembrie 2016), Dec.  nr. 540/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 841 din 24 octombrie 2016) , Dec.  nr.  6/2016  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 427 alin, (1) raportat la art. 426 lit. b) și d) C. pr. pen.  și aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal (M.Of. nr. nr. 287 din 15 aprilie 2016) , Dec.  nr.  1/2016  referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 C. pr. pen.  stabilește că: în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă (M.Of. nr. nr. 258 din 6 aprilie 2016) , Dec.  nr.  33/2015  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea ca judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea plângerii împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală să poată dispune admiterea plângerii și schimbarea soluției de renunțare la urmărirea penală în soluția de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca și consecință imediată pronunțarea unei soluții de clasare (M.Of. nr. nr. 36 din 19 ianuarie 2016), Dec.  nr.  29/2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire (M.Of. nr. nr. 29 din 15 ianuarie 2016), Dec.  nr.  27/2015  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă ordonanța procurorului ierarhic superior, prin care în baza art. 335 alin. (1) C. pr. pen.  este admisă plângerea persoanei vătămate și se dispune infirmarea ordonanței procurorului și redeschiderea urmăririi penale, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 335 alin. (4) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 919 din 11 decembrie 2015) , Dec.  nr.  2/2015  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili care este calea de atac legală în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C. pr. pen.  (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului (M.Of. nr. nr. 159 din 6 martie 2015) , Dec.  nr.  25/2014  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. 10 C. pr. pen. , cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită (M.Of. nr. nr. 935 din 22 decembrie 2014), Dec.  nr.  23/2014  referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluției procurorului de neurmărire penală, iar dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 475 C. pr. pen. , s-a exprimat opinia că o cerere de strămutare formulată în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire penală este inadmisibilă (M.Of. nr. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), Dec.  nr.  4/2014  referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 203 alin. (5) și art. 425¹ alin. (1) C. pr. pen. , în sensul de a stabili care dispoziții sunt aplicabile, respectiv dacă ședința de judecată prin care este soluționată, în cursul urmăririi penale și în procedura de cameră preliminară, contestația formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți și de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfășoară în ședință publică și dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o decizie (M.Of. nr. nr. 821 din 11 noiembrie 2014), Dec.  nr.  11/2014  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 216 alin. (1) și (2) raportat la art. 242 alin. (10) C. pr. pen. , în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării inițiale a acestei măsuri, cât și cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, precum și a chestiunii de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 242 alin. (10), (11) și (12) raportat la art. 203 alin. (5) și (6) și art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) și art. 362 alin. (2) C. pr. pen. , în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune de către instanța de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune se realizează în ședință publică sau în camera de consiliu (M.Of. nr. nr. 503 din 07 iulie 2014), Dec.  nr. 10/2014  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 din Codul penal anterior atunci când pentru fapta concretă legea mai favorabilă este Codul penal actual în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, precum și efectele circumstanțelor atenuante prevăzute de Codul penal anterior (art. 76 din Codul penal anterior sau art. 76 din Codul penal actual) în condițiile neagravării situației în propria cale de atac (M.Of. nr. nr. 502 din 07 iulie 2014). Curtea Constituțională,  Dec.  nr.  16/2018  referitoare la examinarea sesizării cu privire la următoarea problemă de drept: ”Natura termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen.  și consecințele nerespectării acestuia” (M.Of. nr. nr. 927 din 02 noiembrie 2018), Dec.  nr.  354/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^3 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală (M.Of. nr. nr. 579 din 9 iulie 2018), Dec.  nr.  102/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. pr. pen. , precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 400 din 10 mai 2018), Dec.  nr.  102/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. pr. pen. , precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 400 din 10 mai 2018),Dec.  nr.  79/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 399 din 09 mai 2018), Dec.  nr.  22/2018   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 177 din 26 februarie 2018), Dec.  nr.  21/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 175 din 23 februarie 2018), Dec.  nr.  802/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 116 din 06 februarie 2018), Dec.  nr.  651/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4¹) teza a doua C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 1000 din 18 decembrie 2017), Dec.  nr.  554/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 1013 din 21 decembrie 2017), Dec.  nr.  651/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 1000 din 18 decembrie 2017), Dec.  nr.  562/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 837 din 23 octombrie 2017), Dec.  nr.  437/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 763 din 26 septembrie  2017), Dec.  nr.  244/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 529 din 06 iulie 2017), Dec.  nr.  90/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 291 din 25 aprilie 2017), Dec.  nr.  17/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și art. 215^1 alin. (6) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 261 din 13 aprilie 2017), Dec.  nr.  22/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 159 din 03 martie 2017), Dec.  nr.  625/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 107 din 07 februarie 2017), Dec.  nr.  586/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. pr. pen.  cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M.Of. nr. nr. 1001 din 13 decembrie 2016), Dec.  nr.  614/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215¹ alin. (2) și alin. (5) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 962 din 28 noiembrie 2016), Dec.  nr.  432/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4¹) teza întâi și art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 841 din 24 octombrie 2016), 15 iunie 2016 parti din acest act atacate de (exceptie admisa) Dec.  nr.  257/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 472 din 22 iunie 2017),Dec.  nr.  302/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 566 din 17 iulie 2017),  Dec.  nr.  23/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 240 din 31 martie 2016), Dec.  nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 185 din 11 martie 2016),Dec.  nr.  235/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 364 din 26 mai 2015),Dec.  nr.  23/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 240 din 31 martie 2016), 2 mai 2016 parti din acest act abrogate deDec.  nr.  641/2014   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 887 din 05 decembrie 2014), Dec.  nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 185 din 11 martie 2016), Dec.  nr.  44/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) C. pr. pen.  și ale art. 125 alin. (3) din Codul penal (M.Of. nr. nr. 305 din 21 aprilie 2016), Dec.  nr.  24/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 276 din 12 aprilie 2016), Dec.  nr.  23/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 240 din 31 martie 2016),  Dec.  nr.  51/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 190 din 14 martie 2016), Dec.  nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 185 din 11 martie 2016), Dec.  nr.  740/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 927 din 15 decembrie 2015), Dec.  nr.  733/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) și alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 59 din 27 ianuarie 2016), Dec.  nr.  704/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală C. pr. pen. , în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (M.Of. nr. nr. 158 din 02 martie 2017), Dec.  nr.  740/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 927 din 15 decembrie 2015), Dec.  nr.  501/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 733 din 21 septembrie  2016), Dec.  nr.  591/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 861 din 19 noiembrie 2015), Dec.  nr.  631/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) și art. 347 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 831 din 06 noiembrie 2015), Dec.  nr.  18/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 312 din 02 mai 2017),Dec.  nr.  496/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 708 din 22 septembrie  2015),Dec.  nr.  553/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 707 din 21 septembrie  2015),Dec.  nr.  552/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) și (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) și (2) și art. 348 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 707 din 21 septembrie  2015), Dec.  nr.  542/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 707 din 21 septembrie  2015), Dec.  nr.  2/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 324 din 5 mai 2017), Dec.  nr.  361/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1¹) lit. a) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 419 din 12 iunie 2015), Dec.  nr.  506/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 539 din 20 iulie 2015), Dec.  nr.  423/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^4 alin. (5) C. pr. pen.  și ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. nr. 538 din 20 iulie 2015), Dec.  nr.  235/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 364 din 26 mai 2015), Dec.  nr.  361/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1¹) lit. a) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 419 din 12 iunie 2015), Dec.  nr.  361/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1¹) lit. a) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 419 din 12 iunie 2015), Dec.  nr.  166/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549 ¹ C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 264 din 21 aprilie 2015), Dec.  nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 185 din 11 martie 2016), Dec.  nr.  235/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 364 din 26 mai 2015), Dec.  nr.  166/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549¹ C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 264 din 21 aprilie 2015), Dec.  nr.  76/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza a doua C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 174 din 13 martie 2015), Dec.  nr.  336/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 342 din 19 mai 2015), Dec.  nr.  663/2014   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 52 din 22 ianuarie 2015), Dec.  nr.  641/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 887 din 5 decembrie 2014), Dec.  nr.  712/2014  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 33 din 15 ianuarie 2015), Dec.  nr.  599/2014   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. f) și art. 341 alin. (5)-(8) C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 886 din 05 decembrie 2014), Dec.  nr. 641/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen.  (M.Of. nr. nr. 887 din 05 decembrie 2014).  De asemenea, V și   Ordinul nr. 64/2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal (M.Of. nr. nr. 500 din 7 iulie 2015).

[248] Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică  în Noul Cod de procedură penală , Ed. C.  H.  Beck, Bucureşti, 2014, pp.  42-43. 

[249] Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.

[250] Compară cu  CEDO, cauzele Kruslin c Franţa, hotărârea din 4 aprilie 1990 sau Huvig c Franţa, hotărârea din 24 aprilie 1990, la https://hudoc.echr.coe.

[251] Potrivit  M.  Stoica, Condamanări cu executare în dosarul „Rompetrol” ,  Mediafax

[252] Prin sentinţa civilă nr.709 din 11.05.2007 pronuntata în dosarul nr.12770/3/2006 de Tribunalul Bucuresti Sectia IV Civila definitivă prin respingerea apelului (cu opinie separată) şi irevocabila, prin decizia nr.1745 din 18.02.2011 a I.C.C.J.  Sectia Civila și de Proprietate Intelectuala

[253] M. Of.  nr.25 din 16 mai 2007

[254] Este vorba de decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d), art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, M. Of. nr. 25 din 16 ianuarie 2007. 

[255] Curtea Constituţională, Dec.  nr. 37 din 29 ianuarie 2004 , M. Of. nr.  183 din 3 martie 2004

[256] Anca Lupescu, C.   Lupasteanu , Mediafax, 28 noiembrie 2014; V.M. ,     HotNews.ro ; A.   Puiu   luju.ro , 1 decembrie 2014 etc.    

[257] M. Of. nr.  468 din 1 iulie 2003, modificată prin Legea nr. 85 din 25 iunie 2014, M. Of. nr.  466 din 25 iunie 2014

[258] Vezi şi N.Volonciu, Ana Barbu,  Codul de procedură penală comentat, art.  62-135, Probele şi mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.139-140;D.L.  Julean, Drept procesual penal, Parte generală,  Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2010,   p.  262; un alt sens  , Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică  în Noul Cod de procedură penală , Ed.  C.  H.  Beck, Bucureşti, 2014, pp.  84 sqq.   

[259] https://www.luju.ro/static/files/2018/iunie_2018/15/discurs_tariceanu.pdf

[260] George Tarata ,Ororile statului paralel – Liderul ALDE Calin Popescu Tariceanu a devoalat abuzurile Noii Securitati în fata presedintilor de Senat din Europa: “In România a fost creat un sistem represiv asemanator cu modelul Securitatii din anii 1950… Arestari abuzive, plimbarea oamenilor incatusati… Prezumtia de nevinovatie a fost în practica abolita, iar judecatorii au fost presati, inclusiv prin amenintari directe și publice, sa dea condamnarile cerute de D.N.A. la dictarea S.R.I. ”,  15 iunie 2018 , https://www.luju.ro/dezvaluiri 

[261] Protocolul [din 2009] a vizat exprimarea acordului instituţiilor pentru crearea unui sistem informatic şi de comunicaţii (SIC), astfel încât transmiterea documentelor privind emiterea mandatelor de securitate naţională, elaborate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională şi a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, să fie realizată în format electronic. În acest context, protocolul are natura juridică a unui acord privind crearea SIC, prealabil acreditării sistemului, cerinţă impusă de actele normative privind acreditarea sistemelor informatice şi de comunicaţii care vehiculează informaţii secrete de stat. Acesta nu a vizat procedura și responsabilitățile instituțiilor privind autorizarea activităților specifice de culegere de informații și emitere a mandatelor de securitate națională, acestea fiind reglementate la data încheierii protocolului de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, iar începând cu data de 1 februarie 2014 de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională. Protocolul şi-a încetat efectele prin atingerea scopului pentru care a fost semnat, și anume la 18 septembrie 2012, dată la care Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat a aprobat documentația privind acreditarea de securitate a SIC. ORNISS a emis un certificat de acreditare de securitate pentru funcţionarea sistemului informatic şi de comunicaţii creat între Serviciul Român de Informaţii – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., – Î.C.C.J., (http://www.mpublic.ro/content/c_18-06-2018). Protocolul  şi-a încetat efectele în momentul publicării Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, ce nu mai prevedea posibilitatea ca serviciile de informaţii să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică emise în dosare penale, cu excepția celor  privind infracţiuni de terorism şi contra securităţii naţionale, pentru care SRI are competență (http://www.mpublic.ro/ro/content/c_25-01-2017).https://www.news.ro/justitie/curtea-de-apel-galati-repune-pe-rol-dosarului-fostului-presedinte-al-ca-constanta-judecat-pentru-luare-de-mita-pentru-a-aduce-in-discutia-partilor-decizia-ccr-privind-protocoalele , Printre altele,  Curtea Constituțională a admis sesizarea şi a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Parlamentul României, pe de-o parte, și Î.C.C.J., și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., și Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispozițiile art.6 alin.(1), art.7 alin.(1) şi art.9, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii (https://www.ccr.ro/files/statements/Comunicat_de_presa,_16_ianuarie_2019.pdf).

[262] Republicată în Monitorul Oficial al României,   nr.  377 din 31 mai 2011, modificată prin Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013 , M. Of. nr. 72 din 11 decembrie 2013,

[263] M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, modificată prin  Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 , M. Of. nr.  757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, M. Of. nr.  515 din 14  august 2013

[264] Răzvan Savaliuc, 3000 euro/zi, filajul S.R.I.  – Document exploziv al D.N.A. care demonstreaza ca S.R.I.  a cheltuit în secret sume faraonice pe interceptari. 540.000 euro filajul unei persoane pe 6 luni. Cine a aprobat asemenea cheltuieli? Oficial, S.R.I.  a pus în operare 248.711 de mandate în perioada 2005-2014, ceea ce inseamna la o medie de 6 luni/persoana peste 134 miliarde euro, 3 iunie 2018, https://www.luju.ro/dezvaluiri

[265] Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004,  modificată prin  Legea nr. 187 din 24  octombrie 2012 , M. Of. nr.  757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 255 din 19 iulie  2013 , M. Of. nr.  515 din 14 august 2013

[266] Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991 privind securitatea naţională a României a fost , republicată în Monitorul oficial al României,   nr. 190 din 18 martie 2014,  în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare.   Legea nr. 51/1991 a fost M. Of. nr. 163 din 7 august 1991, și a mai fost modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în Monitorul Oficial al României,   nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare. O ultimă modificare este conţinută în Legea nr. 255 din 19 iulie 2013

[267] M. Of. nr. 515 din 14 august 2013

[268] CEDO, Big Brother Watch și alții v. Regatul Unit – 58170/13, 62322/14 și 24960/15,  Hotărârea din 13.9.2018 (Ingerința în discuție nu a fost provocată de interceptarea convorbirilor propriu-zise, ci a constat în recepționarea materialului interceptat și în stocarea, examinarea și utilizarea ulterioară de către serviciile de intelligence ale statului reclamat. Pentru a evita abuzurile de putere, circumstanțele în care materialul interceptat putea fi solicitat de către serviciile străine de intelligence trebuiau să fie stabilite în dreptul intern), V Weber și Saravia c Germania (dec.), 54934/00, 29 iunie 2006, ; Kennedy c Regatul Unit, 26839/05, 18 mai 2010,  ;   Liberty și alții c Regatul Unit, 58243/00, 1 iulie 2008 ; Malone c Regatul Unit, 8691/79, 2 august 1984; Ben Faiza c. Franța (dec.), 31446/12, 8 februarie 2018. V și https://www.luju.ro/magistrati/dna/fostul-procuror-anticoruptie-dorin-ciuncan-devaluie-dna-refuza-sa-puna-la-dispozitia-instantelor-si-partilor-inregistrarile-audio-originale-pentru-a-ascunde-aparatura-folosita-si-denaturarea-interceptarilor, 26 septembrie 2011

[269] v CEDO,   Malone, § 67; Leander c Suediei, 26 martie 1987, § 51, seria A, nr. 116; Huvig c Franţei, 24 aprilie 1990, § 29, seria A nr. 176-B; Valenzuela Contreras c Spaniei, 30 iulie 1998, § 46, Culegere 1998-V; Rotaru, §55; Weber şi Saravia,  § 93; şi Asociaţia pentru Integrare Europeană şi Drepturile Omului şi Ekimdzhiev, §75.

[270] v, inter alia , CEDO,   Malone,   § 68; Leander,   § 51; Huvig, § 29; şi Weber şi Saravia, § 94)

[271] CEDO, Roman Zakharov c Rusia [MC], 47143/06, 4 decembrie 2015,  § 231 (tradus şi revizuit de IER (www.ier.ro). V și Huvig,   § 34; Amann c Elveţiei (MC), nr. 27798/95, §§ 56-58, CEDO 2000-II; Valenzuela Contreras,   § 46; Prado Bugallo  c  Spaniei, nr. 58496/00, § 30, 18 februarie 2003; Weber şi Saravia,   § 95; şi Asociaţia pentru Integrare Europeană şi Drepturile Omului şi Ekimdzhiev,   § 76

[272] Prin ordonanţa din data de 27 septembrie 2018 procurorii D.I.I.C.O.T.-Structura Centrală au dispus clasarea cauzei penale cu privire la săvârșirea infracțiunilor de înaltă trădare, prevăzută   de art.398 C. pen. rap. la art.394 lit.b) C.pen., de divulgare a secretului care pericliteaza securitatea națională prevăzută   de art.407 alin.1 C.pen., de uzurpare a funcției, prevăzută   de art.300 C.pen., de divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută   de art.304 C. pen. și de prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului, prevăzută   de art.8 alin.1 lit.b) din Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, întrucât faptele nu există. https://www.biziday.ro/dosarul-de-inalta-tradare

[273] C. Ap. Galaţi, s. pen., încheierea din 12 iulie 2017,  v Codul de procedură penală adnotat, Ed. ROSETTI International, 2019

[274] Hotărârea din 1 iulie 2008 , M. Of. nr.  283 din 30 aprilie 2009, (Cererea nr. 42.250/02)

[275] v, inter alia , hotărârile Malone  c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin  c  Franței și Huvig  c  Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford  c  Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016 – 1017, § 48

[276] Malone, § 67; Weber și Saravia   c   Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006

[277] Valenzuela Contreras  c   Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 in fine  , p. 1925.

[278]  §61 , v, inter alia , hotărârile Malone  c   Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin  c   Franţei şi Huvig  c   Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford  c   Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112  c   Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004 .

[279] V, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51 – 52, Prado Bugallo c  Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, şi Valenzuela Contreras c  Spaniei, Culegere 1998-V, § 60).

[280] Vasilescu  c  României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea  c  României,nr. 33.343/96, §§ 238 – 239, CEDO 2003-VI

[281] M.Of. nr. nr. 468 din 1 iulie 2003

[282] M.Of. nr. nr. 677 din  7 august 2006

[283] C.E.D.O., Secţia a III-a,  Cauza Dumitru Popescu  c   României , nr. 2,  Hotărârea din 26 aprilie 2007,  M. Of. nr.  830 din 5 decembrie 2007.

[284] CEDO, Secţia a treia, Hotărârea din 21 aprilie 2009, www.  C.S.M. 1909.

[285] Ca entitate administrativă independent, de care aminteşte Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd  c  Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii – și C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alţii.

[286] Vezi şi Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică  în Noul Cod de procedură penală , Ed. C.  H.  Beck, Bucureşti, 2014,p.  91.  Cum ar putea fi acte de constatare, -înaintate de îndată- secrete de stat,  în condiţiile în care atât iniţiativa, cât și decizia finală în ce priveşte declasificarea aparţin unor instituţii din afara puterii judecătoreşti, se limitează dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, cu consecinţe directe și asupra înfăptuirii actului de justiţie, ce constituie esenţa și menirea puterii judecătoreşti?

[287] I.C.C.J. , S. Pen.,decizia nr.948 din 12 martie 2010, la www.scj.ro.

[288] Despre dreptul la informare ,vezi  Directiva 13/2012/UE. 

[289] Există și părerea unei excepţii, ca o confirmare a actului îndeplinit fără autorizaţie, conform art.19 di Legea nr.51/1991, la Gh.Mateuţ, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio sau video în probaţiunea penală, în „Dreptul” nr.  8/1997, p.73. Nu aceasta este soluţia încălcării principiilor legalităţii şi al egalităţii armelor.

[290] Iulia Carciog, editor: Antonia Niță,  PNL cere CCR să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică, http://www.agerpres.ro , 23 decembrie 2014. V ,  pe această temă,   și John Gibb,  Cine te urmărește,  Rao,  2009; Annie Jacobsen,  Creierul Pentagonului,  o istorie necenzurată a DARPA,  Agenția de cercetare miitară ultrasecretă a Statelor Unite,   Litera,  București,  2018,  pp. 336 sqq

[291] Curtea Constituţională, Dec.  nr. 440 din 8 iulie 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice și de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice și ale art. 152 C. pr. pen.  , M. Of. nr. 653 din 4 septembrie 2014.   În acelaşi sens, Dec.  nr. 461 din 16 septembrie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea și completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, M. Of. nr.  775 din 24 octombrie 2014. 

[292] Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd  c  Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii – și C-594/12 – Kärntner Landesregierung şi alţii. Prin hotărârea menţionată instanţa europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispoziţiile art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

[293] M. Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009. 

[294] republicată în Monitorul Oficial al României,   nr. 511 din 18 octombrie 2000,

[295] § 506 al deciziei.

[296] https://www.news.ro/justitie/dna-presupuse-nereguli-privind-costul-filajelor-interceptarilor-institutia-controlata-periodic-curtea-conturi-buget-interceptari, 18 ianuarie 2019

[297] CEDO ,  decizia din 29 noiembrie 2011   

[298] Cornel Nistorescu, PSD și SRI, pe-o mînă cu Necuratul,   https://www.cotidianul.ro, 28 ianuarie 2019

[299] ibidem

[300] M. Of. nr.33 din 3 martie 1992. 

[301] Republicată în Monitorul Oficial al României,   nr.190 din 18 martie 2014

[302] Dec.  nr.51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.142 alin.(1) C. pr. pen., M. Of.  nr.190 din 14 martie 2016

[303] iar în anul 1955 s-a renunțat la denumirea de minister public,  reintrodusă prin  Constituția din 1991. . 

[304] Iuri Felștinski,  Alexandr Litvinenko,  FSB vzpîvae Pocciio,  ed. rom. Rusia explodează,  Corint. 2015,  p. 35

[305] Siegfried Kahane,  în „Explicații teoretice ale   Codului de procedură penală român”,  Partea specială,  vol. II,  de V. Dongoroz ș. a. . Ed. Academiei,  1976,  pp. 23 sqq

[306] M. Of.   nr. 7 din 12 ianuarie 1990

[307] Gr. Gr. Theodoru,  Tratat  de procedură penală ,   Ed. Hamangiu,  2007. p. 538

[308] Ibidem, sublinierea autorului. Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența CEDO s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii,   vezi § 44 al deciziei nr. 51.

[309] Cf § 33 din decizie.

[310] O recentă semnalare la Adam Piore,  Ghici cine ne ascultă,  în „Newsweek Romania” nr. 81,  22-28 11 2019,  pp. 38 sqq

[311] Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996

[312] G. Mateuț,  Procedură penală,  Partea specială. Vol. I,  Lumina Lex,  1997,  pp. 76 sqq

[313] Gh. Diaconescu,  Infracțiuni în legi speciale și legi extrapenale,  Ed. All,  1996,  p. 10.

[314] Adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 , M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010,  cu modificările și completările ulterioare.

[315] C.E.D.O. a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă (Vasilescu  c  României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea  c  României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).

[316] Republicat în Monitorul Oficial al României,   nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.  Textele nu mai sunt reluate ca atare astăzi.

[317] Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcționarea Serviciului Român de Informații,  art. 8 : Serviciul Român de Informații este autorizat să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la siguranța națională, în condițiile legii.

Direcția Națională Anticorupție cooperează în vederea realizării activităților de supraveghere tehnică cu Serviciul Român de Informații ,   care asigură suport logistic și tehnic pentru interceptarea comunicațiilor la distanță, accesul la sisteme informatice, supravegherea audio – video și localizarea prin mijloace tehnice,  Comunicat nr. 252/VIII/3,   9 martie 2016 ,    http://www.pna.ro. Alina Mungiu-Pippidi,  Partidele ar trebui să se unească împotriva statului paralel, 6 februarie 2018, http://www.Româniacurata.ro/partidele. ”pe cît de adevărat e că dl. Dragnea nu are credibilitatea unui reformator al serviciilor secrete, e mult mai important faptul că el are interesul la ora asta să lupte cu statul paralel, că i-a ajuns victimă sau aproape…  Nu are cum să iasă o clasă politică alternativă dacă trebuie să treacă prin filtrul statului paralel, ca la orice piață intervenția distruge competitivitatea. O să mai stăm 20 de ani să înlocuim pe PSD cu alternative fabricate în laboratoarele lor de PR, în loc să fie culese de unde s-au luat voturi, adică din piață”.

[318] În schimb,  Curtea Constituțională a reținut faptul că controlul activității de supraveghere tehnică  “revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obținute depășesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreționar și fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date” ( § 44 din decizie).

[319] În opinia lui Edward Snowden, terorismul este doar pretextul pentru a justifica această supraveghere pe scară extinsă. „Este vorba de manipulare diplomatică, spionaj economic şi control social. Este vorba de putere și nu există nicio îndoială că supravegherea în masă sporește puterea guvernului” http://www.cotidianul.ro/oug-privind-interceptarile   .

[320]  Curtea constată că, în present, Codul de procedură penală  cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de Legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală, care impun ca operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, dată de un judecător ( CEDO,  Secția a III-a, Hotărârea din 26 aprilie 2007, în Cauza Dumitru Popescu c României  nr. 2,  Cererea nr. 71.525/01, §§ 45-46,  82). Referitor la necesitatea garanțiilor pe care  legea trebuie să le ofere,  V  și Asociaţia pentru Integrare Europeană şi Drepturile Omului şi Ekimdzhiev,   § 92; Klass şi alţii,   §59 şi Kennedy,   §§ 168 şi 169). Marea Cameră ,  Hotărârea din 4 decembrie 2015 În Cauza Roman Zakharov c Rusiei (Cererea nr. 47143/06):  Având în vedere deficienţele constatate, Curtea consideră că dreptul rus nu îndeplineşte cerinţa privind „calitatea legii” şi nu poate să limiteze „ingerinţa” la ceea ce constituie o măsură „necesară într-o societate democratică”.  Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie (§305). De asemenea, First Section, Case of Big Brother Watch and Others c. The United Kingdom (Applications nos. 58170/13, 62322/14 and 24960/15),  Judgment,  13 septembrie 2018 ,

[321] Existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței şi a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucura de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (CEDO, Klass, § 49 in fine).

[322]  § 47 al deciziei. Vezi, în acest sens, și Dec.  nr.17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr.79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 și 94. “În considerarea modificării despre care am vorbit la Codul de procedură penală, am spus că, prin excepție de la aceasta regulă, organele S.R.I.  pot fi desemnate ca organe de cercetare penală speciale, în sensul prevăzut expres de Codul de procedură penală,   și anume art. 55 alin. 5 și 6, pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică (…). În fond, ceea ce am făcut a fost să traducem prin lege referința sau să nu punem în pericol, să asigurăm continuitatea în ceea ce privește mandatele de siguranță națională care privesc strict Titlul 10 din Codul penal și infracțiunea de terorism”, a adăugat ministrul Prună (subl.ns.-DC).( Mirela Bărbulescu,  OUG privind interceptările, M. Of. 14 Mar 2016,  http://www.agerpres.ro/politica/2016/03/14). Aceeași  nelămurire și la premier: ”S.R.I.  nu poate fi organ de urmărire penală DECÂT pentru cazuri privind siguranța națională și privind terorismul (conform legii de funcționare a S.R.I. ) și DOAR, EXCLUSIV SUB CONTROL JUDECĂTORESC, în prezența unui PROCUROR. Restul e interpretare nefondată” ( http://www.mediafax.ro/politic/decizia-ccr-si-oug-privind-interceptarile-au-fost-publicate-in-monitorul-oficial-15107478.) Fostul președinte Traian Băsescu susține că OUG privind interceptările ar putea avea probleme la capitolul constituționalitate având în vedere că legiferează în domeniul libertăților şi drepturilor fundamentale. www.stiripesurse.ro.

În Nota de fundamentare a proiectului de Ordonanță de urgență privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal se mai arată că prin măsuri tehnice, se va realiza partajarea infrastructurii (servere de management al interceptării și console de administrare și operare) astfel încât să se realizeze accesul nemijlocit și utilizarea independentă de către organele de urmărire penală. Modul concret de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare ar urma să fie stabilit prin protocoale de cooperare. În Nota de fundamentare se arată că ordonanța propune aceasta soluție de urgență, dar că este nevoie de o amplă dezbatere publică pentru organizarea unei instituții responsabile pentru punerea în executare a supravegherii tehnice. http://www.hotnews.ro/

[323] Dec.  nr. 302 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală ,   M. Of. nr. 566 din   17 iulie 2017

[324] V Curtea Constituțională,    Dec.  nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 31. Dec.  nr. 22 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală,  M. Of. nr. 177 din   26 februarie 2018  

[325] M. Of., nr. 780 din 3 octombrie 2017, §29, Dec.  nr. 22 din 18 ianuarie 2018,  § 18

[326] V,   şi Dec.  nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr. 515 din 4 iulie 2017, §27

[327] M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016, §12,

[328] Curtea Constituțională ,  Dec.  nr.47 din 16 februarie 2016, M. Of.nr.323 din 27 aprilie 2016 ,  §§ 15-19  , Dec.  nr.778 din 17 noiembrie 2015, m. Of.nr.111 din 12 februarie 2016, §42.  V și Dec.  nr. 633/2018,  §445., C.E.D.O. ,  Hotărârea din 11 iulie 2006, în Cauza Boicenco c. Republicii Moldova §104

[329] Dec.  nr. 22 din 18 ianuarie 2018,  § 20

[330] Dec.  nr. 22 din 18 ianuarie 2018,  § 24

[331] Curtea Constituțională,    Dec.  nr. 22 din 18 ianuarie  2018 , §§ 26 sqq

[332] Dec.  nr. 22 din 18 ianuarie 2018,  § 28

[333] George Tarata ,   Razvan Savaliuc, Protocoalele au sarit in aer,  http://m.luju.ro/protocoalele-au-sarit-in-aer-curtea-militara-de-apel-bucuresti-a-declarat-ilegale-protocoalele-piccj-sri-intrucat-adauga-la-lege,  4 septembrie  2018;     https://www.profit.ro/stiri/politic/exclusiv-document-primul-inculpat-intr-caz-coruptie-achitat-motivul-presupusei-ilegalitati-protocolului-secret-cooperare-parchet-sri-jandarm-condamnat-prima-instanta-luare-mita

[334] Curtea Militara de Apel Bucureşti , Hotărârea  35 din  12 iulie 2018, http://portal.just.ro. Apelantul inculpat a fost reținut și arestat preventiv de la 19 martie 2015 până la 18 aprilie 2015 inclusiv, și supus măsurii preventive a controlului judiciar în perioada 19 aprilie 2015 – 18 mai 2015 inclusiv.  

[335]  M. Of.  nr. 566 din 17 iulie 2017

[336]  M. Of. nr. 188 din 26 februarie 2018

[337] Au fost efectuate interceptări în baza unor mandate de siguranță națională. „In temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. pr. pen. respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras-Severin si partea civila împotriva sentinței penale nr. 32/28.02.2018 pronunțată de Tribunalul Caras-Severin în dosarul nr. 3128/115/2015. In temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen. admite apelurile declarate de inculpați  . Desființează sentința penală apelată și rejudecând: In temeiul art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C. pr. pen. achita pe inculpatul P.  I.  pentru săvârșirea infracțiunii de abuz in serviciu al funcționarului care a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzute  de art. 297 alin. 1 C.pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000. In temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I C. pr. pen. achită pe inculpata G. E.  pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz in serviciu al funcționarului care a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzute  de art. 48 rap. la art. 297 alin. 1 C.  pen.  cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 (Curtea de Apel Timișoara,  Hotărârea nr. 1324 din 7 decembrie 2018). V și https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/dosarele-facute-pe-note-sri-pica-in-instante-noi-achitari-definitive-zguduie-sistemul-curtea-de-apel-timisoara  demontat-