Textul art. 139 alin. 2 si 3 C.pr.pen. prevede: „(2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

(3)Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”.

Art. 139 alin. (2) fusese modificat prin  O. U. G. nr. 18/2016 .

Textul art. 139^1,   propus de Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative este:„1 7. După articolul 139 se introduce un nou articol, art. 139¹, cu următorul cuprins: „Înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații Art. 139¹. – (1) Înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări.

(2) Legalitatea încheierii prin re s-au autorizat activitățile a respective, a mandatului c emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță[DC1] .” (PL-x nr. 246/2023 ,  cu Sesizare de neconstituționalitate ,  Dosar nr.881A/2023, nr.882A/2023, nr.883A/2023 ,  https://www.cdep.ro/pls/proiecte ).

În ședința din data de 17 mai 2023, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori,: . . .  1. A admis obiecțiile de neconstituționalitate și a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(2)] și ale art.I pct.62 [cu referire la art.595 alin.(1) ind.1 lit.b)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative. 2. A respins, ca neîntemeiate, obiecțiile de neconstituționalitate și a constatat că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, în ansamblu, precum și dispozițiile art.I pct.1 [cu referire la art.9 alin.(5)], art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(1)], ale art.I pct.19 [cu referire la art.145 ind.1 alin.(3)], ale art.I pct.34 [cu referire la art.281 alin.(4)], ale art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1) ind.1 și (1) ind.2], ale art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11) și (12)], ale art.I pct.44 [cu referire la art.375 alin.(3)], ale art.I pct.45 [cu referire la art.377 alin.(5)], ale art.I pct.48 [cu referire la art.421 alin.(1) pct.2 lit.a)] și ale art.II alin.(2) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În esență, în ceea ce privește soluția de admitere a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(2)] din legea criticată, Curtea a reținut că legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația constituțională, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate neconstituționale prin Decizia nr.55 din 4 februarie 2020, cu dispozițiile Constituției, ceea ce este contrar prevederilor art.147 din Legea fundamentală. Potrivit normelor criticate, organul competent să verifice legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, a mandatului emis cu această ocazie, a mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute este judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așadar o instanță judecătorească ierarhic inferioară celei care a autorizat activitățile respective. Din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un control efectiv al elementelor ce țin de legalitatea înregistrărilor – mijloc de probă în procesul penal – rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil.

Totodată, Curtea a constat că este necesar ca legiuitorul să reglementeze, în Codul de procedură penală, o formă de control a posteriori în cazul înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații, care sunt comunicate organelor de urmărire penală și care dobândesc calitatea de mijloace de probă în dosarul penal în care nu s-a dispus trimiterea în judecată, pentru ca persoana vizată de aceste activități, care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum și inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea să poată contesta legalitatea acestor înregistrări, precum și elementele ce țin de legalitatea mijlocului de probă. De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii acestor înregistrări. . . . https://www.ccr.ro/

Curtea Constituționalăse pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora ,   la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției [Art. 146 a) din Constituție ].

  Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. (Art. 147 alin. 4). În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. (2)

Pe durata a 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dispozițiile  constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției (Art. 147 alin. 1 din Constituții).  Încetarea efectelor juridice neconstituționale este tot o dispoziție cu valoare  constituțională de același rang. Legiuitorul și-a îndeplinit o altă obligație constituțională. Reglementarea legală și atitudinea Parlamentului nu sunt cu nimic contrare ideii constituționale,  în ansamblu.  

La pct.2 din dispozitivul Deciziei nr.55 din 4 februarie 2020, s-a constatat că dispozițiile art.139 alin.(3) teza finală  C.pr.pen.  sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.139 alin.(3) teza finală  C.pr.pen.  și ale art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, republicare M.Of. nr.190 din 18 martie 2014, cu următorul conținut:

– Art. 139 alin.(3)  C.pr.pen. : „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”;

– Art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991: „(1) Informații din domeniul securității naționale pot fi comunicate: […] d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.”

Prin Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, se analizase constituționalitatea dispozițiilor criticate, din aceeași perspectivă. Cu acel prilej, Curtea a reținut că interceptările și înregistrările realizate în cadrul urmăririi penale în baza art.138 și următoarele  C.pr.pen.  constituie, potrivit art.97 alin.(2) lit.e) coroborat cu art.143 din același act normativ, mijloace de probă. Referitor la înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare și înregistrare a comunicațiilor electronice, dispus potrivit Legii nr.51/1991, Curtea a reținut că, potrivit art.13 lit.f) din Legea nr.51/1991, în situațiile prevăzute la art.3 din același act normativ, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea acestora, să efectueze activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale. În desfășurarea activităților specifice, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot descoperi informații ce privesc săvârșirea unor infracțiuni, situație în care, potrivit art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991, informațiile din domeniul securității naționale pot fi comunicate organelor de urmărire penală.

Potrivit art.21 alin.(1) din Legea nr.51/1991, „datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de urmărire penală, potrivit art.61  C.pr.pen. , însoțite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile și/sau comunicările interceptate, redate în scris, și/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoțite de conținutul digital original al acestora”. În general, dispozițiile Legii nr.51/1991 se referă la „date și informații”, iar din analiza coroborată a dispozițiilor art.7 lit.a), ale art.8 alin.(1), ale art.12 alin.(2) și ale art.20 alin.(1) din Legea nr.51/1991 rezultă că dispozițiile acestui act normativ se referă la date și informații din domeniul securității. naționale, instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca în cuprinsul acestuia să fie reglementată vreo dispoziție care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date și informații.

Prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art.97 alin.(1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin.(2) lit.a)-e) al aceluiași articol enumeră expres mijloacele de probă, și anume: declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispozițiile art.97 alin.(2) lit.f)  C.pr.pen.  prevăd că „proba se obține în procesul penal prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.

Dispozițiile legii privind securitatea națională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991. Doar dispozițiile art.139 alin.(3)  C.pr.pen.  ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, iar nu dispozițiile art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991. Curtea a constatat că problema de constituționalitate ridicată nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991, ci de modul de reglementare a dispozițiilor procesual penale. Prin urmare, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991.

Eliminarea unei dispoziții asemănătoare celei conținute de art.139 alin.(3)  C.pr.pen.  este neconstituțională. Eliminarea posibilității de probațiune limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art.24 alin.(1) din Constituție și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art.21 din Legea fundamentală ( Decizia nr.54 din 14 ianuarie 2009, M.Of. nr.42 din 23 ianuarie 2009,  Decizia nr.756 din 13 decembrie 2016, M.Of. nr.293 din 25 aprilie 2017).  

Pronunțând deciziile anterioare, nu s-a avut în vedere situația înregistrărilor rezultate din activitatea de informații pentru realizarea securității naționale. Astfel, Decizia nr.756 din 13 decembrie 2016,  s-a referit expres la teza întâi a art.139 alin.(3)  C.pr.pen. , iar Decizia nr.54 din 14 ianuarie 2009,  enumeră situațiile care pot avea ca rezultat înregistrări ce pot fi folosite ca mijloace de probă, și anume „imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei”. Cu alte cuvinte, Curtea a avut în vedere acele înregistrări care nu sunt obținute în urma unei proceduri ce necesită o autorizație prealabilă emisă de un judecător.

Activitatea de informații pentru realizarea securității naționale se execută, potrivit art.6 coroborat cu art.8 și art.9, de către Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora, precum și de Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, instituții care își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate.

Potrivit art.13 din Legea nr.51/1991, activitatea de informații pentru realizarea securității naționale poate fi împărțită în două categorii, în funcție de necesitatea existenței unei autorizații prealabile, după cum urmează: activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care nu necesită o autorizație prealabilă – v art.13 lit.a)-d) din Legea nr.51/1991 coroborat cu art.14-19 din același act normativ; activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care necesită o autorizație prealabilă – v art.13 lit.e) coroborat cu art.121 din Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice și art.13 lit.f) coroborat cu art.14-19 din același act normativ . Trebuie realizată o distincție între acele activități din care pot rezulta înregistrări și cele care nu au ca rezultat obținerea unor înregistrări (v , în acest sens, dispozițiile art.14 din Legea nr.51/1991).

Prin, s-a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate expres de dispozițiile art.97 alin.(2) lit.a)-e)  C.pr.pen. , nu sunt interzise de lege, conform art.97 alin.(2) lit.f)  (Decizia nr.633 din 12 octombrie 2018, M.Of. nr.1020 din 29 noiembrie 2018). CEDO, în jurisprudența sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunțată în Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. împotriva României, § 31, a arătat că, deși art.6 C. E. D. H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern. 

Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală intră în sfera de competență a legiuitorului. Legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale incidente. Deși legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalității.

Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice, și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.

Întregul sistem de obținere a probelor vizează constatarea existenței sau inexistenței acuzației în materie penală, inclusiv garanțiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligația constituțională de a reglementa în mod coerent și unitar maniera de obținere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei (Decizia nr.72 din 29 ianuarie 2019, M.Of. nr.332 din 2 mai 2019, §  53).

Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, CEDO a reținut că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanțele în care au fost obținute aruncă îndoiala asupra credibilității sau exactității lor (v , Hotărârea din 10 martie 2009, pronunțată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragrafele 88 – 90).

Articolul  342  C.pr.pen.  dispune că legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare. Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art.344 alin.(2)  C.pr.pen.  formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

Fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzația, pentru a se asigura, în acest fel, garanția de legalitate, independență și imparțialitate. Verificarea legalității, inclusiv a loialității – componentă intrinsecă a legalității -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condițiile de obținere și folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele și actele, prin prisma respectării dispozițiilor legale, nelegalitățile constatate urmând a fi sancționate în măsura și cu sancțiunea permisă de lege (Decizia nr.338 din 22 mai 2018, M.Of. nr.721 din 21 august 2018).

Instanța europeană a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art.8 din Convenție, întrucât un astfel de raționament face inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art.142-144  C.pr.pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017, M.Of. nr.529 din 6 iulie 2017).

În cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunță inclusiv asupra legalității încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice și a mandatului de supraveghere tehnică (Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr.2 din 8 februarie 2018, M.Of. nr.307 din 5 aprilie 2018).  

Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuțioasă, exclusiv prin prisma legalității, a fiecărei probe și a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Verificarea legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obținându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar și previzibil. (Decizia nr.338 din 22 mai 2018,  și Decizia nr.802 din 5 decembrie 2017, M.Of. nr.116 din 6 februarie 2018)

Una dintre garanțiile liberului acces la justiție este efectivitatea acestuia, instanța de contencios constituțional statuând că statul are obligația de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare (Decizia nr.500 din 15 mai 2012, M.Of. nr. 492 din 18 iulie 2012). În reglementarea exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr.737 din 24 iunie 2008, M.Of. nr. 562 din 25 iulie 2008).

Efectivitatea accesului la justiție nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanței de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate și de a pronunța o soluție, ci și prin faptul că soluția pronunțată determină înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat (Decizia nr.17 din 17 ianuarie 2017, M.Of. nr.261 din 13 aprilie 2017).

Efectivitatea verificării legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalității de administrare a probelor. În prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, și anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală și un sistem reglementat de Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României.

Dispozițiile art.139 alin.(1) lit.b) și c)  C.pr.pen.  prevăd că această măsură trebuie să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii, iar probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Potrivit art.140 alin.(1)  C.pr.pen. , măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că în cazul acesta legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. Un aspect relevant este cel referitor la faptul că, în toate situațiile, organul competent să analizeze legalitatea acestor măsuri este judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu.

Atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condițiile impuse de dispozițiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare.

Analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condițiile prevăzute de acest act normativ. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr.372 din 28 mai 2019, M.Of. nr.822 din 9 octombrie 2019, §  44).

Desfășurarea unor activități specifice culegerii de informații se poate autoriza în cazul existenței unei situații prevăzute la art.3 din Legea nr.51/1991, care constituie amenințări la adresa securității naționale a României. Totodată, potrivit art.14 alin.(1) din Legea nr.51/1991, aceste activități se pot dispune atunci când nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale, iar acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete. Existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, §  56). Activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse. Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispozițiile relevante din Legea nr.51/1991, fie la cele  C.pr.pen. , care diferă în mod evident. Ansamblul activităților derulate de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale se circumscrie acestei sfere și are ca scop obținerea de informații care să asigure cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe la securitatea națională. Activitatea procesual penală este destinată constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni, identificării persoanei care a săvârșit-o, cunoașterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluționare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Scopul în care sunt utilizate activitățile întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității procesual penale. Legea nr.51/1991 și Codul de procedură penală au finalități diferite, care se reflectă și în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice.Existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situația în care, deși activitatea specifică culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr.51/1991, legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii.

În afara implicațiilor evidente ale finalităților diferite ale activităților întreprinse în domeniul securității naționale și ale activităților procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr.51/1991 se ajunge în situația în care instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competența verificării elementelor ce țin de legalitatea mijlocului de probă. Dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr.51/1991, analiza legalității acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Prin simpla reglementare a posibilității conferirii calității de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate.

Lipsa de claritate și previzibilitatea cadrului normativ incident în materia contestării legalității înregistrărilor – mijloc de probă – ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal și lipsit de efectivitate, cu consecința încălcării drepturilor și a libertăților fundamentale prevăzute de Constituție. Or, conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora (Decizia nr.55 /2020,  § 56) .

  Normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepția de ansamblu a acestuia și să detalieze prevederile procedural penale (Decizia nr.72 din 29 ianuarie 2019).

Reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente. În ceea ce privește legiuitorul, principiul legalității – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competența organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M.Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, §  17,  Decizia nr.302 din 4 mai 2017, M.Of. nr.566 din 17 iulie 2017).

Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent și previzibil aplicabil în cazul contestării legalității mijloacelor de probă obținute potrivit Legii nr.51/1991. Lipsa de claritate și previzibilitate a procedurii contestării legalității administrării probelor determină lipsa de eficiență a acesteia cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil. [Decizia nr.55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.139 alin.(3) teza finală  C.pr.pen.  și ale art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României,  publicată în Monitorul Oficial nr.517 din 17 iumie2020]

Comisia nr. 1 C. S. M.   a decis transmiterea unui răspuns in acest sens către Ministerul Justiției, cu observațiile formulate in Comisie. In ceea ce priveşte înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații, in unanimitate s-a apreciat ca procedura de verificare a legalității acestor înregistrări ar trebui sa fie in competenta Înaltei Curți de Casație si Justiție, iar nu in competenta judecătorului de camera preliminara de la instanța de fond, fata de considerentele expuse in Decizia CCR nr. 55/2020.

Referitor la categoriile de infracțiuni cu privire la care aceste înregistrări pot fi folosite ca mijloace de probă, opinia majoritară a fost in sensul jurisprudenței Curții Constituționale si a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv in sensul asigurării unui echilibru necesar intre scopul urmărit prin activitățile întreprinse in domeniul securității naționale și principiile fundamentale ale procesului penal. In concret, s-a apreciat ca ar trebui analizata limitarea infracțiunilor in legătura cu care sa fie permisă aceasta măsura excepționala exclusiv la infracțiunile contra securității naționale prevăzute de Codul penal si de legi speciale si la cele de terorism.

A fost exprimată și opinia minoritara in sensul însușirii propunerii formulate de Ministerul Justiției, in sensul acordării valorii de mijloc de proba acestor înregistrări pentru toate infracțiunile prevăzute actualmente la art. 139 alin. (2) din Codul de procedura penala, iar in subsidiar stabilirea categoriei de infracțiuni vizate sa se facă si prin raportare la art. 2 din Legea nr. 39/2003, nu doar prin includerea infracțiunilor contra securității naționale sau de terorism.

În ceea ce priveşte propunerile referitoare la folosirea in procesul penal a probelor ce constituie informații clasificate, în opinia majoritară s-a apreciat că procedura propusă de Ministerul Justiției, potrivit căreia reprezintă o garanție suficientă asigurarea accesului parților si al persoanei vătămate la acestea printr-un avocat din oficiu care deţine ORNISS, nu respecta exigentele impuse de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. În măsura in care declasificarea nu este posibila, o astfel de modalitate de acces ar putea fi luata in considerare ca o opțiune doar in cauzele ce vizează infracțiuni de gravitate foarte ridicata (infracțiunile contra siguranței naționale si de terorism), infracțiuni in privința cărora exista un interes public deosebit in tragerea la răspundere a persoanelor responsabile. Aplicabilitatea generală propusă prin proiectul transmis creează premisele restrângerii dreptului la un proces echitabil al inculpatului in cauze in care nu exista un interes public excepțional, fiind așadar create premisele unor condamnări ulterioare de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

În opinia minoritară, s-a apreciat că este justificată acordarea accesului apărătorilor parților si al persoanei vătămate la informațiile clasificate, condiționat de deținerea autorizației de acces prevăzute de lege, sau desemnarea unor apărători din oficiu care să dețină asemenea autorizații, indiferent de natura infracțiunii. https://luju.ro/ccr-baga-sri-in-dosarele-penale,17 mai 2023,  V Busuioc

}n concluzie,  atât reglementarea din Legea nr. 51,  cât și,  separat,  cele C.pr.pen. au aceeași forță juridică,   în domenii distincte,  diferite. Se poate întâmpla ca,  în activitatea practică,   textele să se interfereze. Legiuitorul trebuie să găsească o cale de aplicare concretă.

Dacă din cuprinsul activităților specifice culegerii de informații (care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului) rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni [dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări], ele trebuie înaintate judecătorului, într-o formă corespunzătoare,  putând fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal,  după aprecierea/necesitatea obligatorie a  procurorului. Legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Justiția se înfăptuiește în numele legii (Art. 124 alin. 1 al Constituției). Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți (2). Judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper,   întotdeauna,  numai prevederile Codului de procedură penală. Atunci când este în ședința de judecată,  orice judecător ,  în funcție,  este independent,  deplin suveran,  ca orice alt jude.

Bibliografie INTERCEPTĂRI, ÎNREGISTRĂRI, ART. 911 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PROCES ECHITABIL, DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ,  https://dorin.ciuncan.com; EXPERTIZA ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO , O ÎNREGISTRARE ORIGINALĂ,  https://dorin.ciuncan.com; DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE, CONSTATAREA CARACTERULUI ILEGAL AL INTERCEPTĂRILOR, MONITORIZĂRII ŞI ÎNREGISTRĂRII CONVORBIRILOR PURTATE PE LINIILE TELEFONICE FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI, NOŢIUNEA DE „INFRACŢIUNE GRAVĂ”,   https://dorin.ciuncan.com; FAVORIZAREA INFRACTORULUI, INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI, INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO SAU VIDEO, DECLARAŢIILE MARTORILOR,  https://dorin.ciuncan.com; EVAZIUNE FISCALA, CUMPĂRARE DE INFLUENŢĂ, DARE DE MITĂ, DELAPIDARE CU CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE ÎN FORMĂ CONTINUATĂ, ÎNŞELĂCIUNE SĂVÂRŞITĂ PRIN MIJLOACE FRAUDULOASE ÎN FORMĂ CONTINUATĂ, EVAZIUNE FISCALĂ, FALS INTELECTUAL LA LEGEA CONTABILITĂŢII, INSTIGARE LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII ÎMPOTRIVA INTERESELOR FINANCIARE ALE COMUNITĂŢII EUROPENE, TENTATIVĂ, FALS INTELECTUAL, FALS MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE, FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ, CONCURS REAL, FALSIFICARE DE DECONT TVA, FALSIFICARE DECLARAŢIEI DE IMPOZIT PE PROFIT, ÎNREGISTRĂRILE CONVORBIRILOR TELEFONICE, ACHITARE,   https://dorin.ciuncan.com; EVAZIUNE FISCALA, SCOATEREA DE SUB URMĂRIRE PENALA, CONTESTAŢIE ÎN ANULARE, INADMISIBILITATEA CĂII DE ATAC, EFECTUARE CU ŞTIINŢĂ DE ÎNREGISTRĂRI INEXACTE, OMISIUNEA CU ŞTIINŢĂ A ÎNREGISTRĂRILOR ÎN CONTABILITATE, PARTICIPAŢIE IMPROPRIE,   https://dorin.ciuncan.com; ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTEI DE EFECTUARE A UNOR ÎNREGISTRĂRI INEXACTE SAU DE A OMITE ÎNREGISTRĂRILE ÎN CONTABILITATE, RESPECTIV, LA RAPORTUL DINTRE INFRACŢIUNEA DE EVAZIUNE FISCALĂ PREVĂZUTĂ DE ART. 9 ALIN. (1) LIT. B) ŞI C) DIN LEGEA NR. 241/2005 PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE ŞI ACEEA DE FALS INTELECTUAL PREVĂZUTĂ LA ART. 43 DIN LEGEA CONTABILITĂŢII NR. 82/1991,  https://dorin.ciuncan.com; VIATĂ PRIVATĂ. ÎNREGISTRĂRI TELEFONICE, INDEX. POLIŢIE POLITICĂ. NATURA SPECIALĂ A MĂSURILOR SECRETE ÎN DOMENIUL SIGURANŢEI NAŢIONALE,  https://dorin.ciuncan.com

5/24/2023

---

 [DC1]

privind

DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE

Ordonanța  a fost modificată prin Legea nr.  503/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupție (M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002) . Ea a fost modificată prin:  Legea nr.  161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției  (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003) ;  Ordonanța de  urgență nr. 102/2003 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 747 din 26 octombrie 2003) ;  Legea nr.  26/2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2003 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004);  Ordonanța de  urgență nr. 24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției (M. Of. nr. 365 din 27 aprilie 2004);  Ordonanța de  urgență nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004);  Ordonanța de  urgență nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004);  Legea nr.  247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005);  Ordonanța de  urgență nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (M. Of. nr. 809 din 06 septembrie 2005);  Ordonanța de  urgență nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005);  Legea nr. 383/2005 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (M. Of. nr. 1159 din 21 decembrie 2005);  Legea nr.  54/2006 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 226 din 13 martie 2006); Ordonanța de  urgență nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (M. Of. nr. 314 din 7 aprilie 2006); Legea nr.  356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 07 august 2006); Ordonanța de  urgență nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006);  Ordonanța de  urgență nr. 63/2013 pentru modificarea art. 13 alin. (1²) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013);  Legea nr.  187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012);  Legea nr.  255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013) . 

V și Regulament din 2004 privind organizarea și desfășurarea concursului sau examenului pentru ocuparea funcției de manager economic și a altor funcții vacante din Departamentul economico-financiar și administrativ al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr. 1170 din 10 decembrie 2004), Hotărârea  nr. 655/2006 privind suplimentarea numărului de posturi la Direcția Națională Anticorupție din cadrul P.Î.C.C.J. (M. Of. nr. 468 din 30-mai-2006)  Decizia 365/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22³ alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și a dispozițiilor art. 20¹ alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (M. Of. nr. 237 din 09 aprilie 2009), Curtea Constituțională,  Decizia nr.  365/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22^3 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și a dispozițiilor art. 20¹ alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009),  Decizia nr.  26/2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022), Decizia nr.  231/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021),Decizia nr.  231/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021) , Hotărârea nr.  665/2010 privind modificarea numărului maxim de posturi la Direcția Națională Anticorupție din cadrul P.Î.C.C.J. (M. Of. nr. 528 din 29 iulie 2010) , Hotărârea nr.  650/2021 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 606 din 17 iunie 2021), Hotărârea nr.  1022/2015 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi ale Direcției Naționale Anticorupție (M. Of. nr. 5 din 05-ian-2016) , Hotărârea nr.  486/2015 privind aprobarea unor măsuri administrative pentru buna funcționare a instituțiilor din sistemul justiției (M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015) , Hotărârea 643/2014 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi al Direcției Naționale Anticorupție (M. Of. nr. 582 din 4 august 2014)

Potrivit art. 115 din Constituția României din 21 noiembrie 1991 – republicată [1]care reglementează Delegarea legislativă,  (1)Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

(2)Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe.

(3)Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.

(4)Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.

(5)Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).

(6)Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

(7)Ordonanțele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).

(8)Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței. Inițial,  era vorba de art. 114 din Constituție.

În temeiul prevederilor    Art. 114 alin. (4) din Constituția României, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență.

CAPITOLUL I: Dispoziții generale

   Art. 1. – (1) Prin prezenta ordonanță de urgență se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție.

(2) Direcția Națională Anticorupție are sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea corupției.

(3¹)  Procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție  conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție  soluționează conflictele de competență apărute între Direcția Națională Anticorupție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public.

  Impactul modificărilor constituționale și ale Codului de procedură penală asupra organizării Parchetului Național Anticorupție

  Prin prezenta ordonanță de urgență se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul P.Î.C.C.J., prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție,  în formularea Legii nr. 54 din 9 martie 2006 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție

    În caz de conflict  temporal de legi, art. 150 din legea fundamentală dispune că legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții (1).

Ordonanța de urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Național Anticorupție,a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial  al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, și modificată și prin Legea nr. 161/2003, M. Of. din 21 aprilie 2003De aceea,  credem că se impune a examina conformitatea legislației noastre anticorupție cu prezenta Constituție modificată și să facem propuneri corespunzătoare Parlamentului sau, după caz, Guvernului.

            Articolul   1 din ordonanță de urgență dispune că se înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție.

La articolul 130 din Constituție se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:   Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii.

În acest sens credem util a se sublinia faptul că Parchetul Național Anticorupție este parte integrantă a Ministerului Public, ca parchet subsumat Parchetului Curții Supreme de Justiție, după cum la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel se înființează servicii teritoriale ale Parchetului Național Anticorupție.

            De asemenea, competența noastră se limitează doar la infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în   condițiile art. 13.

De aceea credem util ca art. 1  să arate căse înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în   condițiile prezentului act normativ.

 Parchetul Național Anticorupție se organizează  și funcționează ca structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, exercitându-și atribuțiile prin procurori specializați în combaterea corupției, la nivelul Înaltei Curți de Casație și de Justiție și a celorlalte instanțe judecătorești.

 Parchetul Național Anticorupție este condus de un procuror general și este coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Procurorul general al Parchetului Național Anticorupție este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

            La nivelul parchetelor de pe lângă  curțile de apel se  înființează servicii teritoriale ale Parchetului Național Anticorupție. 

 La art. 5 , ca alin. 3 poate fi prevăzut un compartiment pentru  urmărirea penală a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene,  distinct de serviciile care cercetează fapte de corupție.  

Referitor la competența Parchetul Național Anticorupție, înțelegem să propunem adăugirea și clarificarea unor formulări ale art. 13, astfel cum s-a evidențiat în practică.    Art. 13 – (1) Sunt de competența Parchetului Național Anticorupție, care funcționează la nivel central, infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în una din următoarele condiții:

            a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activității unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

            b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către deputați, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat și asimilații acestora, judecătorii Curții Supreme de Justiție, ai Curții Constituționale, președintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale, consilierii de stat ai primului-ministru, membrii, judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi, guvernatorul și viceguvernatorul Băncii Naționale a României, președintele Consiliului Concurenței, ceilalți magistrați, ofițeri superiori, amirali, generali, mareșali, chestori, chestori principali, chestori șefi adjuncți și chestori șefi, subcomisari, comisari și comisari șefi, președinții și vicepreședinții consiliilor județene, primarul general și viceprimarii municipiului București, primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București și primarii și viceprimarii municipiilor reședințe de județ, prefecți, subprefecți, persoane cu funcții de conducere și persoane cu funcții de control în cadrul autorităților publice centrale, notarii publici, comisarul general al Gărzii Financiare și comisarii șefi ai Gărzii Financiare județene, membrii consiliilor de administrație și persoanele care dețin funcții de conducere de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare, precum și persoanele prevăzute la art. 8¹ din Legea nr. 78/2000.

            (2) Sunt de competența serviciilor teritoriale ale Parchetului Național Anticorupție, care funcționează la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel, infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în una din următoarele condiții:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 3.000 euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

            b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de valoarea sumei ori a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către lichidatori judiciari, comisari ai Gărzii Financiare, ofițeri inferiori, subinspectori, inspectori, inspectori principali, agenți de poliție, indiferent de gradul profesional, personal vamal, judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai camerelor județene de conturi, executorii judecătorești și bancari[2], consilierii județeni și locali, primarii și viceprimarii orașelor alții decât cei prevăzuți la alin. (1) lit. b), persoane cu funcții de conducere și persoane cu funcții de control în cadrul autorităților publice locale.

            În acest fel se clarifică  competența noastră cu privire la inspectori (care nu au atribuții de conducere) și la secretarii de primării (care nu ar avea  și atribuții  de control).

Potrivit art. 72 din Constituție, care reglementează  Imunitatea parlamentară, (1)Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

(2)Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

(3)În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Aceasta exclude pe parlamentari din aceasta exclude pe parlamentari din activitatea altui parchet.

În consonanță cu dispozițiile Codului de procedură penală, art.  16  trebuie regândit  sau cel puțin citit astfel: „atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe, la cererea procurorului Parchetului Național Anticorupție, președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu   dă autorizație  pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor.

Autorizația se  poate da  și se poate prelungi  în condițiile Codului de procedură penală.”

Văzând textele art. 100 și urm. ,  precum și cele ale art. 27 alin. (3) din Constituție, credem că trebuie specificat în legea noastră  faptul că  percheziția se dispune în scris și motivat, numai de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.

În cazuri urgente și temeinic justificate, în cursul urmăririi penale,   procurorul NU MAI poate dispune, în scris și motivat, efectuarea percheziției, fiind obligat să informeze, de îndată despre aceasta, instanța.

           În cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în   condițiile art. 13, care nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți, în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea persoanelor față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, investigatori sub acoperire, în condițiile legii.

             Persoanele prevăzute la  art. 17 alin. (1) sunt ofițeri de poliție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor sau  din cadrul Parchetului Național Anticorupție special desemnați în acest scop, și pot efectua investigații numai cu autorizarea motivată a procurorului general al Parchetului Național Anticorupție.

           Ca art. 23 alin. 1 sau ca   alineat 2 al articolului 9 din Legea nr. 115/1996 trebuie acordat și   procurorului general al Parchetului Național Anticorupție dreptul de a face cerere de cercetare. Astfel,

       „(2) Cererea de cercetare poate fi făcută de către:

            a) procurorul general al Parchetului Național Anticorupțiesau conducătorul autorității publice la care a funcționat ori funcționează cel a cărui avere este supusă cercetării;

b) procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel;

  c) persoanele care ocupă funcțiile sau demnitățile publice prevăzute la art. 2 și cărora li s-au adus imputări publice cu privire la proveniența averii pe care o dețin .”

  Revocarea din funcție operează ca sancțiune disciplinară de facto.

S-a învederat că revocarea din funcție operează ca sancțiune disciplinară de facto. S-a menționat că există cel puțin o suspiciune rezonabilă de lipsă de imparțialitate din partea titularului cererii de revocare, iar posibilitățile de apărare sunt inexistente, neavând posibilitatea legală de a duce în fața membrilor secției de procurori documente din dosarele penale. A învederat că singurul organ competent să efectueze aceste verificări și să ofere un punct de vedere obiectiv era și rămâne Inspecția judiciară. În fapt, a arătat că în data de 04.07.2017, luând act doar din mass-media despre motivele revocării sale adresat Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori o cerere de amânare a discutării cererii de revocare din funcția de procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pentru a lua cunoștință de motivele revocării și pentru pregătirea apărării. În conformitate cu dispozițiile art. 87 alin. (8) din Legea 304/2004 procurorii numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pot fi revocați prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției sau în cazul aplicării unei sancțiuni disciplinare. De asemenea, a susținut că deși nu este considerată o sancțiune disciplinară, revocarea din funcție operează ca o veritabilă sancțiune disciplinară. A învederat că există cel puțin o suspiciune rezonabilă de părtinire din partea titularului cererii de revocare, iar posibilitățile sale de apărare au fost quasiinexistente, neavând posibilitatea legală de a duce în fața membrilor secției de procurori documente din dosarele penale. A precizat că singurul organ competent să efectueze aceste verificări și să ofere un punct de vedere obiectiv era și rămâne Inspecția judiciară. Reclamantul a învederat că Ordinul nr. 300 din 05.07.2017 al Procurorului Șef D. N. A.  este nelegal și din punct de vedere al temeiul revocării. A susținut că există o contradicție vădită între temeiul legal invocat și motivarea din cuprinsul ordinului, respectiv a cererii de revocare. A arătat că deși cererea și ordinul de revocare se întemeiază pe dispozițiile art. 87 alin. (8) din Legea 303/2004, atât în cererea de revocare, cât și în Ordinul nr. 301 din data de 05.07.2017 s-a invocat faptul că nu mai îndeplinește “condiția bunei reputații pentru a fi procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, așa cum rezultă din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii”. În conformitate cu dispozițiile art. 76 din Legea 317/2004 verificarea sesizărilor referitoare la buna reputație a judecătorilor și procurorilor în funcție se face de către Inspecția Judiciară, din oficiu sau la solicitarea oricărei persoane interesate. A precizat că în condițiile în care, în urma expunerii situației de fapt, atât în cererea de revocare, cât și în Ordin, concluzia a fost că nu mai este îndeplinită condiția bunei reputații pentru a fi procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și nu exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției este cert că se află în cazul prev. de art. 76 din Legea 317/2004, iar doamna procuror șef nu avea atribuții în sensul efectuării acestor verificări, încălcându-și dânsa atribuțiile specifice funcției prin efectuarea acestor afirmații într-o cerere de revocare și într-un ordin de revocare. În motivarea hotărârii secției pentru procurori se menționează că reclamantul nu mai îndeplinește condiția conduitei morale ireproșabile prev. de art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. A susținut că acest aspect este sinonim cu neîndeplinirea condiției bunei reputații și ar fi trebuit să fie constatat de Inspecția Judiciară; altfel, a reținut că este și absurd să se considere că nu mai are o conduită morală ireproșabilă pentru a funcționa la D. N. A. , dar are conduita morală corespunzătoare pentru a activa la Parchetul general. A învederat că abaterea disciplinară, așadar ar fi trebuit constatată tot de Inspecția Judiciară. A arătat că există un referat întocmit de procuror șef adj I., la cererea dnei B., la sfârșitul anului 2015 sau începutul lui 2016, prin care s-a constatat legalitatea soluției dispuse și lipsa vreunui motiv de abținere în cauza privind persoana la care s-a făcut referire și pe care a susținut că nu o cunoaște. Așadar, a menționat că procurorul șef al D. N. A.  avea cunoștință despre această stare de lucruri de la sfârșitul anului 2015-începutul anului 2016, aspect recunoscut de aceasta în cadrul ședinței secției pentru procurori din 4.07.2017, iar faptul că la momentul acela nu a fost sesizată Inspecția Judiciară denotă că nu existau motive. În schimb, a susținut că acestea au apărut la câteva zile după ce acesta, împreună cu cei doi colegi, au sesizat Inspecția cu privire la modul de derulare a anchetei în cauza privind înregistrările apărute în spațiul public. Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât în promovarea prezentei căi de atac invocată prin întâmpinare de către intimatul-reclamant, reține că sentința recurată în cauză a fost pronunțată de instanța de fond în contradictoriu cu pârâtul procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție P.Î.C.C.J.- D.N.A.

Instanța de control judiciar constată că la dezbaterea cauei în fond s-a invocat în cuprinsul întâmpinării depuse de către Ministerul Public – PÎ.C.C.J.- D.N.A.  la 28.11.2017 excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție B., excepție în privința căreia prima instanță a subliniat în mod corect că a fost dedusă judecății de către o persoană fără calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul-intimat nu a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu autorul întâmpinării.

În lipsa unei întâmpinări prin care să se invoce o astfel de excepție de către persoana chemată în judecată (procurorul șef al P Î.C.C.J.- D.N.A. ), judecătorul fondului a procedat la soluționarea cauzei în cadrul procesual în care a fost învestit, întrucât autorul excepției nu fusese chemat în judecată.

Reținând că hotărârea judecătorească dată în materia contenciosului administrativ în principiu are putere de lucru judecat numai între părțile litigante, Înalta Curte concluzionează că dreptul de a ataca pe calea recursului o hotărâre de fond aparține numai acestor părți și succesorilor în drepturi ai acestora, sau persoanelor care au participat la dezbaterea cauzei sau celei care le reprezintă, respectiv procurorului în condițiile legii.

La judecata în fond a prezentei cauze, pârâtul chemat în judecată nu a înțeles să formuleze apărări, să invoce excepții, să propună probe sau să împuternicească persoana de drept public care a formulat întâmpinare în nume propriu în acest sens.

În acest context procesual, în mod legal a apreciat prima instanță că toate apărările au fost propuse de o persoană care nu era parte a raportului juridic dedus judecății, întrucât nu fusese chemată în judecată de către reclamantul-intimat.

Înalta Curte reține că exercitarea căii de atac s-a realizat de către același terț în cauză, și nu de către pârâtul chemat în judecată în favoarea căruia eventual recurentul ar fi putut interveni în condițiile art. 61, 63 C. pr. civ.

Totodată, recurentul din prezenta cauză a fost citat cu mențiunea de a preciza calitatea în care a exercitat calea de atac, respectiv în calitate de Procuror Șef al Direcției Naționale Anticorupție (în contradictoriu cu care intimatul-reclamant a formulat cererea de chemare în judecată) sau ca autoritate publică, respectiv Ministerul Public-P.Î.C.C.J. – D.N.A. , aceasta neînțelegând să clarifice calitatea în care a contestat sentința primei instanțe.

Înalta Curte, constatând că nu există identitate între pârâtul chemat în judecată în raport cu care a fost pronunțată sentința atacată și recurentul din prezenta cauză, va admite excepția lipsei calității procesuale active și va respinge recursul în consecință.

Soluționând recursul în considerarea excepției lipsei calității de recurent a Ministerului Public – P Î.C.C.J.- D.N.A. , Înalta Curte nu va proceda la analiza criticilor cuprinse în memoriul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. pr. civ., acestea fiind formulate într-un cadru procesual care excede dispozițiilor legale referitoare la posibilitatea aprecierii de către instanța de recurs a criticilor formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.

În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul-intervenient, Înalta Curte constată că la 28.05.2019 acesta a depus declarație de recurs împotriva încheierii de ședință din 24.05.2019 și a celei din 22.05.2019, menționând în cuprinsul acesteia că va dezvolta motivele de recurs după comunicarea încheierii recurate.

Având în vedere că încheierea de ședință a fost comunicată în mod legal recurentului intervenient fără ca acesta să prezinte motivele de nelegalitate ale acesteia în baza art. 488 raportat la art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat împotriva încheierilor de ședință menționate.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Public – P Î.C.C.J.- D.N.A. , invocată de intimatul-reclamant, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Public – P Î.C.C.J., D.N.A. , ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă și va constata nulitatea recursului formulat de intervenientul H.. Î.C.C.J.  ,  Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 6341 din 16 decembrie 2021

  D. N. A. – structură în cadrul P.Î.C.C.J.,

Prin plângerea penală formulată în cauză s-a solicitat efectuarea de cercetări față de funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei de Valori București și Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

Prin raportare la latura obiectivă a infracțiunii, locul comiterii faptei este determinat în funcție de locul unde este realizată acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii sau locul unde se presupune că s-a produs urmarea imediată a acesteia.

În cauză, constatând că locul săvârșirii faptelor imputate, în accepțiunea art. 41 alin. (2) C. pr. pen. , se află și în raza teritorială a Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 41 alin. (1) lit. a), alin. (3) și alin. (4) teza a II-a C. pr. pen. , se apreciază că această instanță este competentă teritorial să soluționeze plângerea formulată de petentă, fiind prima sesizată dintre instanțele prevăzute de art. 41 alin. (1) C. pr. pen.

De altfel, după cum s-a arătat, în motivarea soluției de clasare s-a reținut că prezenta cauză are același obiect, aceleași părți ca și cele din dosarul nr. x/2017 al Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, soluționat prin ordonanța de clasare menținută prin încheierea din data 22.09.2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, pronunțată în dosar.

Pe de altă parte, ca structură în cadrul P Î.C.C.J., D.N.A.  își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul țării (art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002).

Indiferent că este vorba de structura centrală sau structurile – serviciile ori birourile – teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție, competența teritorială a acestora coincide cu cea a unității Ministerului Public din care fac parte, respectiv  P.Î.C.C.J.

Fiind sesizată, în temeiul art. 51 alin. (1) C. pr. pen. , cu rezolvarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Prin ordonanță a P Î.C.C.J. – D.N.A.  – Serviciul Teritorial Pitești, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.  și art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. , s-a dispus clasarea cauzei privind infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

S-a reținut că, la data de 06.03.2020, pe rolul Serviciului Teritorial Pitești din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, a fost înregistrată plângerea penală formulată de S.C. A. S.A., reprezentată legal de B., prin care solicită efectuarea de cercetări față de funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei de Valori București, Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii infr. prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

În urma verificărilor efectuate, s-a constatat faptul că, la nivelul Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, a fost înregistrat dosarul penal nr. x/2017, în care au fost efectuate verificări cu privire la aceleași persoane, respectiv funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei Valori București, Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii aceleiași infracțiuni de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu privire la aceleași aspecte, respectiv:

– că echipa de control din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, formată din numiții C. și D. și-a îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, în sensul că nu au evidențiat încălcările grave al dispozițiilor legale de către “actorii” din piața de capital, constând în fraudarea investitorilor și devalizarea părții vătămate S.C. A. S.A.;

– că reprezentanții Bursei de Valori București și Depozitarului Central au încălcat dispozițiile legale aplicabile pieței de capital în legătură cu tranzacțiile de vânzare specială (sell-out) efectuate de S.C. A. S.A. în perioada 01.09.2013-15.12.2013, ce a avut drept consecință devalizarea S.C. A. S.A.;

– că firma de insolvență AMT Craiova nu a reprezentat și apărat cu loialitate investitorii, aceasta urmărindu-și doar propriul interes, și a ignorat fără temei încălcările legilor pieței de capital săvârșite de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Bursa de Valori București și Depozitarul Central;

– că reprezentantul firmei de insolvență a fost atenționat în mod repetat că Autoritatea de Supraveghere Financiară, Bursa de Valori București și Depozitarul Central și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu prin încălcarea unor dispoziții legale și cu toate acestea, administratorul judiciar a preferat să stea în pasivitate și să nu identifice faptele săvârșite de reprezentanții acestor instituții.

Prin ordonanța Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală a fost dispusă clasarea cauzei, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de an. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

Împotriva ordonanței de clasare a fost formulată plângere de SSIF A. S.A., iar prin ordonanța nr. 49/11-2/2020 din 05.03.2020 a procurorului șef al secției de combatere a corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală a fost respinsă plângerea formulată, ca neîntemeiată.

Ulterior, împotriva soluției a fost formulată plângere de S.C. A. S.A. la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, plângere ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, iar prin încheierea din 22.09.2020 a Tribunalului București, secția I penală, a fost respinsă plângerea formulată de S.C. A. S.A. împotriva ordonanței nr. 97/P/2017 din data de 05.02.2020.

Probatoriul administrat în dosarul penal nr. x/2020 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Pitești, a demonstrat faptul că prezenta cauză are același obiect, aceleași părți precum cele din dosarul penal cu nr. x/2017 al Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, soluționat prin ordonanța de clasare menținută prin încheierea definitivă din data 22.09.2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, dispusă în dosarul nr. x/2019, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.  și art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. , cu referire la art. 6 C. pr. pen. , ce statuează principiul de drept “ne bis in idem”, se impune clasarea cauzei.

Prin ordonanța nr. 351/II-2/2020 din 07.01.2020 a procurorului – șef al P Î.C.C.J. – D.N.A. , secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție a fost respinsă plângerea formulată de petenta S.C. A. S.A. împotriva ordonanței din 05.11.2020, emisă în dosarul nr. x/2020 al Serviciului Teritorial Pitești din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Apreciind că instanței sesizate cu plângerea petentei S.C. A. S.A. nu i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, pe motiv că petenta reclamă săvârșirea unor presupuse infracțiuni în Râmnicu Vâlcea, unde aceasta își are și sediul, iar, în ipoteza în care P Î.C.C.J. – D.N.A.  Serviciul Teritorial Pitești ar fi dispus trimiterea în judecată, competența de soluționare ar fi revenit Tribunalului Vâlcea, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de apărătorul ales al petentei, declinând competența de soluționare în favoarea Tribunalului Vâlcea, instanță care, la rândul său, a declinat competența în favoarea judecătorului de camera preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală, în calitate de instanță mai întâi sesizată, în raport cu dispozițiile art. 41 alin. (4) C. pr. pen.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 41 alin. (1) C. pr. pen.  competența după teritoriu este determinată, în ordine, de: a) locul săvârșirii infracțiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta; și d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.

Conform dispozițiilor alin. (4) al art. 41 C. pr. pen. , când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin. (1), competența revine instanței mai întâi sesizate.

Totodată, astfel cum reiese din art. 41 alin. (5) C. pr. pen. , ordinea de prioritate arătată mai sus (preferința legală) se aplică atunci când două sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini, Înalta Curte constatând că niciuna dintre aceste situații nu este incidentă în cauză.

Astfel, în speță, se observă că prin plângerea ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al P Î.C.C.J. – D.N.A.  – Serviciul Teritorial Pitești, petenta S.C. A. S.A. a solicitat efectuarea de cercetări față de funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei de Valori București și Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

Potrivit art. 41 alin. (2) C. pr. pen. , prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia, astfel că acesta se află și în raza teritorială a Tribunalului București.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că în motivarea soluției de clasare s-a reținut că prezenta cauză are același obiect, aceleași părți precum cele din dosarul nr. x/2017 al P Î.C.C.J. – D.N.A.  – Structura Centrală, soluționat prin ordonanța de clasare, menținută prin încheierea din data 22.09.2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2019     Prin urmare, apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (4) C. pr. pen. , Înalta Curte reține că dintre cele două instanțe, ambele cu vocație la judecarea cauzei potrivit art. 41 alin. (1) C. pr. pen., competența teritorială revine instanței care a fost prima sesizată.

În consecință, Înalta Curte va stabili că instanța competentă a soluționa cauza privind petenta S.C. A. S.A. Rm. Vâlcea, având ca obiect plângerea formulată împotriva ordonanței nr. 351/II-2/2020, a procurorului șef-serviciu, emisă la data de 7 ianuarie 2021, precum și a ordonanței emise în data de 5 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2020 al P Î.C.C.J. – D.N.A.  – Serviciul Teritorial Pitești, este Tribunalul București, instanță căreia i se va trimite dosarul. Î.C.C.J. Secția Penală, Încheierea nr. 298 din  25 mai 2021

  Personalitate juridică

Conform art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, D.N.A.  funcționează ca structură în cadrul P Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.

Totodată, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), (2), (3) și 4 ale O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. , se constată că serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal al D.N.A. funcționează în cadrul P Î.C.C.J., așa cum rezultă și din adeverințele depuse la dosar.

Având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul P Î.C.C.J., competența teritorială trebuie determinată în condițiile 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, și nu potrivit art. 127 C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.

În speță, competența revine în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 266, art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Astfel, potrivit art. 266 din Codul muncii:” Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii “Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.

Așadar, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamanților sau locul de muncă al acestora.

În speță, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Timiș, astfel că aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1751 din   29 septembrie 2020

  Competența de soluționare a conflictelor de muncă

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, D.N.A.  funcționează ca structură în cadrul P Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.

Cum reclamantul își desfășoară activitatea în cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție, a cărei competență se extinde pe întreg teritoriul național și nu este circumscrisă unei unități administrativ-teritoriale limitate, o atare teză nefiind înfrântă de existența unor structuri teritoriale ale D.N.A., competența teritorială nu poate fi determinată în condițiile art. 127 C. pr. civ.

Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului și art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora “cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”

Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidența unor norme de competență teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competență alternativă.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. pr. civ., “necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.”

Prin urmare, atât timp cât în speță nu sunt incidente norme de competență exclusivă, de ordine publică, necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu.

Altfel spus, Tribunalul Prahova nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispozițiile art. 130 alin. (3) C. pr. civ.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în condițiile în care pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, această instanță a fost legal învestită și a devenit singura competentă în soluționarea cauzei.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. pr. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Prahova. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă Decizia nr. 133  din 22 ianuarie 2020

  Adoptarea unor măsuri legislative ale Uniunii

Referitor la motivele invocate de reclamantă cu privire la discriminarea, s -a reținut că prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-310/10 (A ș .a. contra României) a fost respinsă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău, reținându-se că un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul D.N.A. ș i D.I.I.C.O.T. nu au aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă ș i ocuparea forței de muncă.

Astfel, art. 19 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (ex-art. 13 din Tratatul de instituire a Comunității Europene), în temeiul căruia au fost adoptate directivele menționate, reglementează competențele Uniunii Europene în materia politicilor antidiscriminare și nu menționează, printre criteriile de discriminare enumerate la alin. 1, categoria socio-profesională sau locul de muncă. Pe cale de consecință, acest articol nu poate constitui temei juridic pentru adoptarea unor măsuri legislative ale Uniunii Europene de combatere a unor astfel de discriminări.

Curtea a constatat că situația prezentată excedează cadrelor generale stabilite de Directivele 2000/43 și 2000/78 în vederea combaterii anumitor discriminări. Principiul egalității de tratament consacrat de aceste directive se aplică în funcție de motivele enumerate exhaustiv la art. 1 din directivele menționate. Astfel, articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede ca aceasta are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combaterea discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârsta sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

La rândul său, Directiva 2000/43 are ca scop, astfel cum reiese din articolul 1 din aceasta, stabilirea unui cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau a originii etnice. Hotărârea preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene (art. 267 TFUE) este obligatorie pentru instanța de trimitere, dar numai în privința litigiului în cadrul căruia a fost formulată chestiunea prejudicială.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru toate instanțele tuturor statelor membre, fiindcă instanța care intenționează să interpreteze în alt fel norma europeană deja interpretată de CJUE are obligația ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene, motivându-și opinia divergentă și solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată în discuție („sesizare de divergență”).

Prin Deciziile nr. 818, 819, 820/2008 ale Curții Constituționale s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din O. G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii ș i să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Prin Decizia nr. 5730/10.10.2008, Î. C. C. J.  a reținut că, în raport de dispozițiile art. 11 alin. 1 din O.U.G.  nr. 27/2006 și de dispozițiile art. 1 alin. 1 ș i 2 din O.U.G.  nr. 43/2002, D. N. A.  și DIICOT sunt structuri cu personalitate distinctă, iar procurorii din cadrul acestor structuri sunt salariza ț i potrivit anexei la OG nr. 27/2006, iar în stabilirea indemnizațiilor acestora se are în vedere criteriul naturii cauzelor pe care le instrumentează și anume contra infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, precum și a corupției.

În considerarea condițiilor specifice de numire, funcționare și mai ales a atribuțiilor pe care le au diferite categorii de persoane, legiuitorul a stabilit drepturi diferite de care beneficiază aceste persoane, drepturi care sunt legate indisolubil de rolul, răspunderea, complexitatea și de privațiunile inerente fiecărei funcții în parte, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalității persoanelor în fața legii și a autorităților ,   garantat de art.16 din Constituție și de reglementările internaționale.

Prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curții Constituționale, a fost admisă excep ț ia de neconstituționalitate ș i s-a constatat că „ prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din G.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde în înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, ș i să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. De asemenea, prin Decizia nr. 1325/4.12.2008, Curtea Constituțională a constatat că înțelesul dispozițiilor O. G.  nr. 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor.

În contextul celor arătate mai sus, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României și de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În raport de aceste dezlegări obligatorii, contrar considerentelor arătate de către reclamantă, s-a apreciat ca nu se poate reține discriminarea acesteia pe criteriul socio-profesional în raport de procurorii din cadrul D.N.A. și DIICOT prin instituirea în favoarea acestora din urmă a unei politici salariale diferite în considerarea domeniului lor de activitate, cu atât mai mult cu cât instanțele naționale nu au posibilitatea să cenzureze oportunitatea soluțiilor legislative alese de legiuitor.

Prin urmare, nu pot fi acordate diferențele salariale solicitate, exclusiv pe motiv al discriminării, câtă vreme Curtea Constituționala nu a declarat neconstituționale dispozițiile legale care s-au aplicat in speța începând cu data de 4.09.2014.

Având în vedere aspectele reținute și Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României și Hotărârea din 07.07.2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța a respins acțiunea reclamantei , ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantă B, solicitând desființarea în totalitate a sentinței civile atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată .În motivare s-a arătat că soluția primei instanțe este nelegală și netemeinică, deoarece aceasta după ce a făcut trimitere la un număr foarte mare de legi, decrete, ordonanțe, hotărâri CEDO și CJUE, decizii ÎCCJ și Curții Constituționale  etc., nu a soluționat fondul dedus judecății, respectiv constatarea discriminării de salarizare dintre un judecător – secția penală tribunal și un procuror D. N. A.  și DIICOT.

Chiar dacă instanța a arătat că pentru  înlăturarea diferențelor salariale, legiuitorul a adoptat O.G. nr. 20/08.06.2016 p pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015, a omis să menționeze că egalizarea a fost făcută p pentru a repara greșelile cu privire la persoanele din cadrul aceleiași instituții, cu același grad profesional și aceeași vechime în specialitate și nicidecum între un judecător din cadrul secției penale și un procuror DIICOT sau D. N. A. .

Faptul că există unele hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate la nivel de țară, prin care li s-au recunoscut judecătorilor din cadrul secției penale a Tribunalelor aceleași drepturi salariale ca ale procurorilor DIICOT/D. N. A. , duce la concluzia că acele instanțe au avut în vedere criteriul naturii cauzelor pe care le instrumentează anumiți magistrați.

Instanța a invocat faptul că legiuitorul a stabilit drepturi diferite de care beneficiază procurorii, care suni legate indisolubil de rolul, răspunderea, complexitatea și de privațiunile inerente fiecărei funcții în parte, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalității persoanelor în fața legii și autorităților p pentru, garantat de art. 16 din Constituție și de reglementările internaționale.

Apelanta a susținut că în calitate de judecător cu o vechime în specialitate de 25 ani, iar în cadrul secției penale de 23 ani, timp în care a soluționat un număr impresionant de cauze (având ca obiect infracțiuni instrumentate de DIICOT/D. N. A. ), respectiv; propunere arestare/prelungire măsură/ înlocuire/revocare, a administrat probatoriul indicat în rechizitoriu/solicitat de părți/din oficiu, după care a pronunțat soluții de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție etc. sau a dispus achitarea, nu a beneficiat de aceeași indemnizație cu cea a unui procuror din cadrul DIICOT/D. N. A. , indiferent de vechimea acestuia în magistratură, ceea ce constituie o inegalitate, aspect care trebuia soluționat de prima instanță. Deci, în calitate de judecător, care soluționează dosare instrumentate de aceste structuri specializate, este supusă răspunderii, complexității, riscurilor și privațiunilor inerente acestei funcții, la fel ca și procurorii DIICOT/D. N. A, aspect care ar fi trebuit să fie soluționat favorabil de către instanța de fond.

De altfel, însuși M. Justiției, în întâmpinarea depusă, a recunoscut că prin hotărârile judecătorești, anterioare, au fost acordate judecătorilor, până la data de 12.11.2009, despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile/coeficientul de multiplicare 19, aplicat procurorilor D. N. A.  /D1ICOT și drepturile salariale încasate efectiv.

Așa cum prin acele sentințe, s-a constatat greșeala mai mult sau mai puțin voită a diferențelor de salarizare nelegale dintre judecători și procurorii DIICOT/D. N. A. , aceeași interpretare trebuia să o fi adoptat și instanța de fond în prezenta cauză.

Este real faptul că sistemul de salarizare este reglementat prin lege, însă când acesta stabilit în mod greșit, se poate corecta pe calea unei acțiuni în justiție, așa cum s-a procedat în precedent.

Față de cele prezentate, arată că își menține în totalitate motivele invocate în cererea de chemare în judecată, la care a adăugat criticile de mai sus și pe cale de consecință, solicită admiterea apelului, desființarea în totalitate a sentința civilă atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta T S a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare s-a arătat că așa cum a susținut și în întâmpinarea la fond, apelanta și-a întemeiat acțiunea pe considerentul că este discriminată în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale, față de alte categorii din sistemul justiției, respectiv față de procurorii DIICOT și D. N. A. Cum acestea sunt și argumentele prezentate în apel, ne menținem toate apărările formulate la fond.

Prin urmare, chiar dacă s-ar aprecia că apelanta este discriminată prin aplicarea dispozițiilor legilor salarizare, instanța nu are competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, pentru că s-ar încălca principiul separației puterilor în stat. Prin Decizia nr. 818/03.07.2008, Curtea Constituțională a constatat că „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul S R  , prin Ministerul Finanțelor PubliceBucurești , s-a arătat că își menține poziția exprimata în fata instanței de fond. Consideră că sentința civila atacată este corecta și legala prin raportare la dispozițiile legale incidente în speța, motiv pentru  care solicită menținerea acesteia.

Pârâtul intimat Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefundat.

În motivare a susținut că sunt neîntemeiate susținerile intimatei în sensul că prima instanță nu a soluționat fondul dedus judecații, respectiv constatarea discriminării de salarizare dintre un judecător secția penată și un procuror D. N. A.  și DIICOT.

Instanța de fond a constatat că nu se poate reține discriminarea reclamantei pe criteriul socio-profesional în raport de procurorii din cadrul D. N. A.  și DIICOT, prin instituirea în favoarea acestora din urmă a unei politici salariale diferite, instanțele naționale neavând posibilitatea să cenzureze oportunitatea soluțiilor legislative alese de legiuitor.

În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, așa cum a arătat și în prima instanță, prin sentințe judecătorești au fost acordate judecătorilor despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îndemnizațiile/coeficientul de multiplicare 19 aplicat procurorilor de la D. N. A.  și DIICOT și drepturile salariale încasate efectiv. Aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, au fost achitate și nu au fost incluse în indemnizația de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel și a apărărilor formulate Curtea, în temeiul art. 479 alin. 1 C. pr. civ. , reține ca apelul este nefondat   pentru următoarele considerente :

Chestiunea in discuție, pe temeiul căreia apelanta si-a întemeiat inițial pretențiile si apoi critica din apel, a fost tranșata definitiv si obligatoriu prin Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României și Hotărârea din 07.07.2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit cu care:

– în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați. ;

– prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;

– un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul D.N.A. ș i D.I.I.C.O.T. nu fac  aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică ș i nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă ș i ocuparea forței de muncă.

În mod corect instanța de fond a stabilit ca nu se poate reține discriminarea apelantei reclamante pe criteriul socio-profesional în raport de procurorii din cadrul D.N.A. ș i D.I.I.C.O.T. prin instituirea în favoarea acestora din urmă a unei politici salariale diferite în considerarea domeniului lor de activitate, cu atât mai mult cu cât instanțele naționale nu au posibilitatea să cenzureze oportunitatea soluțiilor legislative alese de legiui tor si ca, p rin urmare, nu pot fi acordate diferențele salariale solicitate, exclusiv pe motiv al discriminării, câtă vreme Curtea Constituționala nu a declarat neconstituționale dispozițiile legale care s-au aplicat in speța începând cu data de  4 septembrie 2014.

Considerentele instanței de fond evidențiază caracterul vădit nefondat al criticilor formulate in apel, Curtea reținând ca in prima instanța s-a făcut o ampla si temeinica analiza a susținerilor reclamantei apelante referitoare la situația de pretinsa discriminare in are aceasta s-ar afla, iar numai concluzia finala a instanței de fond, in sensul ca discriminarea nu poate fi reținuta, nu poate susține critica apelantei potrivit cu care nu a soluționat fondul dedus judecății.

Pe de alta parte, susținând prin apelul formulat ca este real faptul că sistemul de salarizare este reglementat prin lege, însă când acesta stabilit în mod greșit, s-ar putea corecta pe calea unei acțiuni în justiție, așa cum s-a procedat în precedent, apelanta admite implicit ca soluționarea favorabila a pretențiilor sale nu s-ar putea obține decât prin nesocotirea flagranta a celor statuate cu caracter general obligatoriu prin Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României și Hotărârea din 07.07.2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Or, aceasta susținere nu poate fi primita, iar, pe de alta parte, practica judiciara favorabila la care a făcut trimitere apelanta, neavând caracterul obligatoriu al hotărârilor mai sus enumerate, nu poate determina soluția din prezenta cauza.

Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat in cauza si va păstra hotărârea instanței de fond ca fiind temeinica si legala. Curtea de Apel Cluj Secția a IV-a Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale,   Decizia civilă nr.904/A  din 28 iunie 2 018

   Art. 2. – Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.

  Lipsa calității procesuale 

Pretinzând încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c)  din O.U.G. nr. 43/2002, raportat la dispozițiile Legii nr. 78/2000 care reglementează atribuțiile procurorilor Direcției Naționale Anticorupție, respectiv a dispozițiilor art. 91 coroborat cu art. 28 alin. (3) lit. e) din Regulamentul din 14 noiembrie 2019 de ordine interioară al Parchetelor, aprobat prin hotărârea secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 947/2019, recurenții arată că, în măsura în care Ministerul Public aprecia că dorește să participe la ședințele de judecată în temeiul art. 92 alin. (2) C. pr. civ.., nu o putea face decât printr-o unitate de Parchet corespondentă instanței de judecată, respectiv printr-un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați. Apreciază că, pentru participarea nelegală la ședințele de judecată a procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în cauză intervine sancțiunea nulității absolute a hotărârii, în condițiile art. 92 alin. (3) C. pr. civ. Cu privire la acest aspect, instanța de apel s-a pronunțat prin încheierea din 14 iunie 2019, reținând: “Curtea învederează faptul că a existat o preocupare din partea instanței față de această situație, s-a identificat și textul de lege, respectiv art. 3 din Ordonanța de înființare a D. N. A. , în care se menționează clar că procurorul de ședință în astfel de cauze este cel care a făcut parte din structura care a întocmit actele de urmărire penală”.

Această încheiere premergătoare, prin care curtea de apel a stabilit căreia dintre unitățile de parchet îi revine sarcina să participe la ședințele de judecată, nu a fost atacată cu recurs în condițiile art. 466 alin. (4) C. pr. civ. raportat la art. 494 C. pr. civ., astfel încât, reținerea instanței de apel referitoare la procurorul abilitat de lege să participe la ședința de judecată conform art. 92 alin. (2) C. pr. civ., nu poate fi supusă controlului de nelegalitate din perspectiva evidențiată de recurenți.

Dat fiind că participarea procurorului a fost obligatorie inclusiv în fața instanței de recurs, procedând la o atare verificare, Înalta Curte a constatat că participarea procurorului în cauzele civile este reglementată prin Ordinul nr. 62 din 1 aprilie 2016 emis de Ministerul Public – P. Î.C.C.J., act normativ ce în cuprinsul art. 6 prevede că:

“în cauzele prevăzute la lit. B) pct. 3 (cererile pentru repararea pagubelor în caz de erori judiciare în procesele penale – art. 541 alin. (3) rap. la art. 538 din C. pr. pen.) și 4 (cererile pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate – art. 541 alin. (3) rap. la art. 539 din C. pr. pen.), lit. C) pct. 7 și 8, respectiv, lit. D) pct. 6 din Anexa nr. 3, participă procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, atunci când situația generatoare de daune rezultă din dosarele penale în care aceste direcții au propus sau, după caz, au dispus luarea măsurilor preventive ori restrictive de libertate ori au întocmit rechizitoriul”. În speță, rechizitoriul din 4 noiembrie 2011 a fost întocmit de D.N.A. , astfel încât, contrar susținerilor recurenților (întemeiate pe texte normative ce fac referire la participarea procurorului în procesele penale), participarea reprezentantului structurii Direcției Naționale Anticorupție în cauza civilă în temeiul dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. pr. civ. are acoperire legală.

Faptul că procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Galați nu s-a comportat în sensul art. 92 alin. (2) C. pr. civ. nu poate face obiect al analizei în fața instanței de recurs, în considerarea acelorași dispoziții ale art. 466  alin. (4) C. pr. civ. raportat la art. 494 C. pr. civ., împotriva încheierilor ce relevă, din perspectiva recurenților, depășirea limitelor participării procurorului la ședința de judecată nefiind formulat recurs.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții prezintă în cererea de recurs considerații în mare parte teoretice referitoare la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate.

Contrar susținerilor recurenților, soluționarea cauzei prin respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității, soluție dispusă prin încheierea din 20 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Galați și neapelată de către pârât, nu creează premisele admiterii acțiunii. Faptul că au fost respinse excepțiile nu înseamnă că este întemeiată pe fond acțiunea și nu reprezintă o încălcare a excepției autorității de lucru judecat, astfel cum se arată în cererea de recurs.

Cu privire la excepția inadmisibilității, Tribunalul Galați a reținut că față de temeiul de drept al acțiunii reprezentat de dispozițiile art. 538–541, C. pr. pen. nu instituie îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, fiind recunoscut de principiu dreptul de a obține repararea pagubei pentru prejudiciile cauzate din derularea procesului penal.

Or, referitor la incidența art. 539 C. pr. pen., instanța de apel a constatat că în speță nu a existat o privare de libertate a intervenientului C. pe parcursul procesului penal și implicit acest temei de drept nu poate fi avut în vedere la soluționarea cauzei pe fond.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 538 C. pr. pen., instanța a reținut că principala condiție de fond vizează preexistența unei hotărâri definitive de condamnare, împrejurare ce nu se verifică în cauză dat fiind că, urmare a exercitării căilor de atac, s-a dispus achitarea pentru faptele de dare de mită și de falsificare de alimente. Faptul că, printr-o jurisprudență anterioară (Decizia nr. 45/2018), Curtea Constituțională a statuat că “eroarea judiciară este o noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate”, nu este de natură a reflecta nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, astfel cum se susține în finalul cererii de recurs.

Respingerea excepțiilor și reținerea faptului că, urmare a analizei pe fond, s-a constatat caracterul neîntemeiat al acțiunii, nu semnifică înfrângerea efectelor autorității de lucru judecat și nu încălcă principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac reglementat de dispozițiile art. 481 C. pr. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. pr. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Î. C. C. J.  Secția I civilă,  Decizia nr. 2147 din 3 noiembrie 2022

  Lipsa raportului de subordonare

Din interpretarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 43/2002 rezultă că măsurile dispuse de procurorii anticorupție în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorii fiind liberi să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la pârâtul Statul român.

Drept consecință, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între procurorul de caz, procurorii D.N.A. și D.N.A. – și pârâtul Statul Român prin M.F.P., nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Pentru existența raportului de prepușenie este necesar ca reclamantul să facă dovada faptului că prepusul a exercitat o funcție sau activitate din dispoziția comitentului și că acesta din urmă (pârâtul Statul român) avea dreptul de a da ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului, în vederea îndeplinirii, pentru stat, a unei funcții sau calități pe care acesta s-a obligat să o realizeze.

Or, aplicând aceste reguli cu caracter de principiu din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., curtea de apel a constatat că nu este îndeplinită nici condiția privind existența raportului de prepușenie dintre prepusul indicat de reclamant – fostul ministru al justiție – și pârâtul Statul Român, nefiind în situația unui raport de autoritate, în cadrul căruia statul să aibă puterea de supraveghere, de direcție și de control asupra prepusului indicat de reclamant.

Drept consecință, în lipsa raportului de prepușenie nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

În ceea ce privește invocarea de către reclamant a dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a dovedit faptul că normele de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală contravin vreunei norme cuprinse în Convenția europeană.

Curtea de apel a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită invocarea încălcării drepturilor consacrate de către Convenție; însă statul se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această normă convențională.

Potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (1) din Constituție (Înfăptuirea justiției) “Justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

În consecință, judecătorul național este obligat să aplice legea existentă, în lumina principiilor rezultate din blocul de convenționalitate și din jurisprudența creată de C.E.D.O. a Drepturilor Omului, iar nu să creeze lege. Judecătorul național nu poate să înlăture o lege pe motiv că nu corespunde exigențelor Convenției europene, iar dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din C.E.D.H. nu poate fi interpretat în sensul că deschide celui interesat calea unui recurs național în convenționalitate care ar avea ca obiect punerea în discuție a modului de aplicare a unei legi interne.

Curtea de apel a avut în vedere în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze având ca obiect situații similare celei de față, în care instanța supremă a subliniat că “garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.)” – Deciziile nr. 3529 din 3 iulie 2013; nr. 4428 din 10 octombrie 2013; nr. 3371 din 13 iunie 2013; nr. 3529 din 3 iulie 2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I Civilă.

Pentru aceste considerente, nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia II civila, Decizia nr. 2997 din 4 noiembrie 2014 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia II civila, Decizia nr. 2997 din 04-nov-2014

   Art. 3. – Atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție sunt următoarele:

a) efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și în prezenta ordonanță de urgență, pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit    art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție;

b) conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispozițiile procurorului de către ofițerii de poliție judiciară aflați sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție;

c) conducerea, supravegherea și controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție;

c1) sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție;

c2) participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

c3) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;

d) studierea cauzelor care generează și a condițiilor care favorizează corupția, elaborarea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale;

e) elaborarea raportului anual privind activitatea Direcției Naționale Anticorupție  și prezentarea acestuia Consiliului Superior al Magistraturii și ministrului justiției, nu mai târziu de luna februarie a anului următor, iar ministrul justiției va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Direcției Naționale Anticorupție ;

f) constituirea și actualizarea bazei de date în domeniul faptelor de corupție.

g) exercitarea altor atribuții prevăzute de lege.

(2) Direcția Națională Anticorupție exercită drepturile și îndeplinește obligațiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența sa.

(3) În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție emite ordine.

  Structuri specializate de parchet

În motivarea contestației, D.N.A.  – Serviciul Teritorial Târgu Mureș a arătat că la judecarea cererii de liberare condiționată a fost prezent un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, deși, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, trebuia să participe un procuror din cadrul structurii specializate de parchet, având în vedere că una dintre pedepsele ce au fost contopite în pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare a fost aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000  , infracțiune care este de competența procurorilor anticorupție și în prezent, conform art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind D.N.A. , și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la nulitatea absolută, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, pronunțată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 526 din 27 iunie 2019. S-a reținut, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ale art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, că la soluționarea cererilor privind liberarea condiționată trebuie să participe un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, întrucât norma legală care face obiectul sesizării nu distinge nici după tipul sau natura cererilor, nici după cum cererile au fost formulate în cursul judecății sau în cazul fazei de executare și, ca atare, nici interpretul nu trebuie să facă o astfel de distincție, iar acolo unde legiuitorul a dorit, a limitat în mod expres competența procurorilor specializați de a participa la cererile din faza de executare a pedepselor [art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism: “Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are ca următoarele atribuții: (…) participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei (. . Pornind de la faptul că raportul dintre cele două norme nu este unul de tipul lex generalia versus lex specialia, întrucât domeniile lor de aplicare nu se suprapun, se constată că, pentru participarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție la ședințele de judecată, dispozițiile cu valoare de lex specialia sunt cele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. c2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002   (participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată), motiv pentru care nu se află în conflict cu norma generală, întrucât doar transpun la nivel particular principiul general pe care aceasta din urmă îl proclamă. De asemenea, nu este îndeplinită nici cerința privind existența unei veritabile probleme de drept în înțelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuție nu ia naștere o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor și, ca atare, dispozițiile nu sunt neclare. Se observă că legiuitorul a ales să nu enumere expres și limitativ cauzele în care reprezentarea Ministerului Public se face de către procurori specializați, ci a ales să înșiruie cu titlu de exemplu câteva cazuri, apelând, în final, la o formulare de principiu care să cuprindă toate tipurile de cereri ce se pot ivi în practică, în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. , în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale [“(…) la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri”]. În plus, din Încheierea de sesizare din data de 6 ianuarie 2022, care cuprinde opinia completului cu privire la aspectul ce formează obiectul întrebării prealabile, rezultă că instanța de trimitere și-a format deja o părere cu privire la modul de dezlegare a chestiunii de drept transmise instanței supreme, fapt ce demonstrează că aceasta nu a întâmpinat o dificultate reală în interpretarea textului de lege în discuție, de natură a crea un dubiu în limite rezonabile asupra conținutului său, urmărindu-se de fapt, prin declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluției ce se prefigurează a fi pronunțată în cauza cu care a fost învestită și nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele. Or, așa cum a stabilit Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 328 din 13 aprilie 2018, “procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată (…) de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței”, în același sens fiind și considerentele deciziilor nr. 5 din 13 februarie 2020, M. Of. nr. 258 din 30 martie 2020, și nr. 17 din 17 martie 2021, M. Of. nr. 514 din 18 mai 2021 ale aceluiași complet.

În consecință, constatând, pentru toate argumente expuse anterior, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existența unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a unei relații de dependență între lămurirea chestiunii supuse interpretării și soluționarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere, va fi respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureș – Secția penală în Dosarul nr. 10.972/320/2021, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

” Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție» se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?”

Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 17/2022 Dosar nr. 88/1 din 31 martie 2022

CAPITOLUL II: Organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție

 Art. 4 . – (1) Direcția Națională Anticorupție este condusă de un procuror șef care este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție  Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție  este ajutat de 2 procurori șefi adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție

(2) În activitatea sa, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 procurori consilieri, asimilați procurorilor consilieri ai procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație oi Justiție.

(3) Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ordonator principal de credite.

(4) Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ordonator secundar de credite. Finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale Direcției Naționale Anticorupție se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate Direcției Naționale Anticorupție fiind evidențiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție  Anual se constituie un depozit în valoare de cel puțin 2 milioane lei (RON)  pentru acțiuni privind organizarea și constatarea infracțiunilor flagrante de corupție, la dispoziția procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție. Această sumă este prevăzută la titlul «Cheltuieli materiale și servicii» în bugetul Direcției Naționale Anticorupție, iar modul său de gestionare și de utilizare se va stabili prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.

În baza art. II din Legea nr. 54/2006,  în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și în orice alte acte normative care cuprind referiri la Parchetul Național Anticorupție, următoarele denumiri se înlocuiesc astfel:

a) Parchetul Național Anticorupție cu Direcția Națională Anticorupție;

b) procurorul general al Parchetului Național Anticorupție cu procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție;

c) procurorul general adjunct al Parchetului Național Anticorupție cu procurorul șef adjunct al Direcției Naționale Anticorupție;

d) consilierul procurorului general al Parchetului Național Anticorupție cu consilierul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.

îndeplinirea condițiilor de incriminare

Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanții L. și M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârșită infracțiunea, dar și de punerea în discuție a incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

În acest sens, s-a reținut că sentința penală nr. 258/24.03.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen. cu aplicarea art. 375 din C. pr. pen. și art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, inculpatul J. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condițiilor de incriminare, s-a constatat că fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, încadrată potrivit legii în vigoare la data săvârșirii ei în infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) teza I și a II C. pen. anterior, continuă să fie incriminată în noul C. pen. în art. 291 alin. (1) teza I și a II-a, având, așadar, corespondent în noile reglementări. Înalta Curte a constatat că legea nouă introduce doar aparent o condiție suplimentară, cea a promisiunii determinării funcționarului la conduita solicitată de cumpărătorul de influență, însă aceasta se regăsea și în dispozițiile art. 257 C. pen. din 1969, întrucât primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri era făcută în scopul de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Legea condiționa existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop al acțiunii, acela de a-l determina pe funcționar sau pe alt salariat să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Ca atare, această condiție era necesară pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și potrivit legii vechi, iar în cauză ea a fost îndeplinită.

Sub aspectul sancțiunii, art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 2 la 10 ani, în timp ce potrivit legii noi, traficul de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. este sancționat cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. Cum instanța s-a orientat la o pedeapsă egală cu maximul prevăzut de lege, în mod evident, legea nouă, care prevede un maxim mai redus, de 7 ani închisoare, este legea penală mai favorabilă inculpatului, astfel că fapta a fost încadrată în dispozițiile art. 291 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aceeași cu cea stabilită prin rechizitoriu).

Având în vedere că Înalta Curte, deși a respins cererea de soluționare a cauzei în procedura simplificată, a reținut aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de inculpat, în cauză au devenit aplicabile dispozițiile art. 396 alin. (10) C. pr. pen.., care prevăd reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Totodată, prin adresa din 30 septembrie 2015 și Ordonanța din 29 septembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, Direcția Națională Anticorupție a confirmat faptul că inculpatul J. a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secția de combatere a Corupției, astfel că în cauză au fost incidente și dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

În aceste condiții, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce-l privește pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare.

Potrivit art. 55 alin. (2) din C. pr. pen. “Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public.”, așadar, ori de câte ori C. pr. pen. folosește noțiunea de “procuror” are în vedere organul judiciar competent și care este îndreptățit să exercite, prin procurorii care îl compun, atribuțiile legale. Or, procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție – Direcția Națională Anticorupție face parte din structura de parchet menționată, pe care, de altfel, o conduce potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, fiind lipsite de relevanță argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care antamează calitatea de “procuror ierarhic superior” a acestuia.

Cât privește competența funcțională, aceasta se determină prin raportare la îndatoririle organului judiciar, regulile privind competența funcțională determină atât competența generală a acestuia (corelat cu funcțiile acestuia în procesul penal – de judecată, de urmărire sau cercetare penală etc.), cât și, în cadrul competenței generale, atribuțiile specifice ale fiecărui organ judiciar. Sub acest aspect reținem că potrivit art. 55 alin. (3) din Codul de procedură “În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:…. f) formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești”.

Textul alin. (2) și (3) ale art. 55 din C. pr. pen. reprezintă transpunerea prevederilor art. 131 alin. (2) și (3) din Constituție, care arată că “(2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. (3) Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”.

Competența funcțională a procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale este reluată și în art. 68 din Legea 304/2004.

În ce privește competența funcțională a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002, reglementând atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție prevede, printre acestea, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, respectiv în cauzele de competența acestui organ judiciar.

Sunt lipsite de pertinență argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care se referă la normele secundare vizând organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție -regulamente, ordine etc.- dispoziții ce nu se circumscriu unor norme ce reglementează competența organelor judiciare, chestiune de domeniul legii organice, și, ca atare, nerespectarea acestora nu are aptitudinea de a atrage sancțiunea nulității actelor procesuale. De altfel, examenul acestor norme realizat de apărare relevă o viziune interpretativă particulară prin specularea unor prevederi și ignorarea fondului normativ în ansamblul său.

Referitor la criticile formulate de Ministerul Public, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și inculpații K., L., E., F. și M., sub aspectul acuzației de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit

Probele administrate în apel, la cererea părților și procurorului (declarațiile martorilor audiați nemijlocit și evocați anterior, recunoașterile inculpaților, chiar și cele parțiale – n.n audiere G. – înscrisurile depuse) nu au avut amplitudinea de a modifica situația de fapt ori caracterizarea în drept a bazei factuale descrise în actele de sesizare și reținute de prima instanță.

În unanimitate, pe latură penală, soluția diferită dispusă în apel vizează incidența instituției prescripției răspunderii penale pentru inculpații K., L. și M., urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunțate de Curtea Constituțională și a constatării, ca efect al cererilor de continuare a procesului penal, a aplicabilității dispozițiilor art. 396 alin. (8) din C. pr. pen.

Pe latură civilă, soluția diferită este rezultatul rezolvării unei chestiuni de drept referitoare la temeiul achitării în ipoteza cazului reglementat de art. 16 lit. b) și la consecința asupra soluției acțiunii civile în contextul aplicării dispoziției art. 25 alin. (1) și (5) din C. pr. pen. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87  din  5 decembrie 2022

excepția lipsei calității procesuale active

instanța de control judiciar constată că la dezbaterea cauei în fond s-a invocat în cuprinsul întâmpinării depuse de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție la 28.11.2017 excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție B., excepție în privința căreia prima instanță a subliniat în mod corect că a fost dedusă judecății de către o persoană fără calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul-intimat nu a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu autorul întâmpinării.

Concluzionând în acest mod, în raport de actele dosarului, în lipsa unei întâmpinări prin care să se invoce o astfel de excepție de către persoana chemată în judecată (procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție), judecătorul fondului a procedat la soluționarea cauzei în cadrul procesual în care a fost învestit, întrucât autorul excepției nu fusese chemat în judecată.

Reținând că hotărârea judecătorească dată în materia contenciosului administrativ în principiu are putere de lucru judecat numai între părțile litigante, Înalta Curte concluzionează că dreptul de a ataca pe calea recursului o hotărâre de fond aparține numai acestor părți și succesorilor în drepturi ai acestora, sau persoanelor care au participat la dezbaterea cauzei sau celei care le reprezintă, respectiv procurorului în condițiile legii.

La judecata în fond a prezentei cauze, pârâtul chemat în judecată nu a înțeles să formuleze apărări, să invoce excepții, să propună probe sau să împuternicească persoana de drept public care a formulat întâmpinare în nume propriu în acest sens.

În acest context procesual, în mod legal a apreciat prima instanță că toate apărările au fost propuse de o persoană care nu era parte a raportului juridic dedus judecății, întrucât nu fusese chemată în judecată de către reclamantul-intimat.

Înalta Curte reține că exercitarea căii de atac s-a realizat de către același terț în cauză, și nu de către pârâtul chemat în judecată în favoarea căruia eventual recurentul ar fi putut interveni în condițiile art. 61, 63 C. proc. civ.

Totodată, recurentul din prezenta cauză a fost citat cu mențiunea de a preciza calitatea în care a exercitat calea de atac, respectiv în calitate de Procuror Șef al Direcției Naționale Anticorupție (în contradictoriu cu care intimatul-reclamant a formulat cererea de chemare în judecată) sau ca autoritate publică, respectiv Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, aceasta neînțelegând să clarifice calitatea în care a contestat sentința primei instanțe.

În raport de cele reținute anterior, Înalta Curte, constatând că nu există identitate între pârâtul chemat în judecată în raport cu care a fost pronunțată sentința atacată și recurentul din prezenta cauză, va admite excepția lipsei calității procesuale active și va respinge recursul în consecință.

Soluționând recursul în considerarea excepției lipsei calității de recurent a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte nu va proceda la analiza criticilor cuprinse în memoriul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., acestea fiind formulate într-un cadru procesual care excede dispozițiilor legale referitoare la posibilitatea aprecierii de către instanța de recurs a criticilor formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.

În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul-intervenient, Înalta Curte constată că la 28.05.2019 acesta a depus declarație de recurs împotriva încheierii de ședință din 24.05.2019 și a celei din 22.05.2019, menționând în cuprinsul acesteia că va dezvolta motivele de recurs după comunicarea încheierii recurate.

Având în vedere că încheierea de ședință a fost comunicată în mod legal recurentului intervenient fără ca acesta să prezinte motivele de nelegalitate ale acesteia în baza art. 488 raportat la art. 489 C. pr. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat împotriva încheierilor de ședință menționate.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, invocată de intimatul-reclamant, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă și va constata nulitatea recursului formulat de intervenientul H. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 6341  din   16 decembrie 2021

Înfracțiunea de abuz în serviciu. Momentul săvârșirii

Prin Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.

Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracțiunile simple ce constau într-o unică acțiune sau inacțiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen., statuându-se că momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obținut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condițiile cerute de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în configurația sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârșită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în forma tip.

Relevantă pentru prezenta situație este explicația conținută în considerentele deciziei, potrivit căreia atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune).

Relevantă soluționării problematicii consumării infracțiunii ce constituie acuzația în prezenta cauză este, însă, și Decizia nr. 458/2017 a Curții Constituționale, care a constatat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 132din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 132din Legea nr. 78/2000 în varianta consumată se produce în ipoteza consumării infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, precum și în situația obținerii folosului necuvenit, condiție prevăzută de art. 13²din Legea nr. 78/2000. (§ 45)

Infracțiunea prevăzută în art. 13²din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracțiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existența unei condiții – obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit – a cărei îndeplinire, dacă și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârșirii infracțiunii prevăzute de acesta, în forma consumată. (§ 45)

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, concluzionează, în majoritate, că în privința inculpaților față de care s-a dispus, în primă instanță, o soluție de achitare, se impune menținerea acesteia, în considerarea dispozițiilor art. 396 alin. (7) din C. pr. pen. și, în unanimitate, că în privința inculpaților K., L. și M., nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. pr. pen., impunându-se soluția de încetare a procesului penal, conform prevederilor art. 396 alin. (8) din C. pr. pen.. Pentru argumentele detaliate în prezenta decizie, și susținerile apelanților inculpați E. și F. privind incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen. sunt nefondate.

Față de soluția ce urmează a fi dispusă, nu mai este necesară examinarea motivelor suplimentare de apel, formulate de inculpații L. și M. ulterior închiderii dezbaterilor, referitoare la presupusa incidență a cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87  din 5 decembrie 2022

Art. 5. –  (1) Direcția Națională Anticorupție este organizată în secții conduse de procurori șefi secție, ajutați de procurori șefi adjuncți secție. Secțiile se înființează și se desființează prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție , cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție se pot înființa servicii teritoriale, servicii, birouri și alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.

(3) Sediul serviciilor teritoriale și circumscripția acestora se stabilesc de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, de regulă, în localitățile în care își au sediul parchetele de pe lângă curțile de apel și în raport cu circumscripția acestora.

(4) Serviciile teritoriale, serviciile și birourile sunt conduse de procurori-șefi.

(41) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție  va funcționa un birou de informare și relații publice care va asigura legătura cu publicul și cu mijloacele de comunicare în masă, în vederea garantării transparenței activității de urmărire penală, în condițiile stabilite de lege.

(42) Conducătorul biroului, care îndeplinește și funcția de purtător de cuvânt, poate fi un procuror desemnat de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție  ori un jurnalist, încadrat ca specialist, numit pe bază de concurs sau de examen.

(5) Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea în cadrul secțiilor, serviciilor sau al altor compartimente de activitate, fiind repartizați prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție

  Structură în cadrul P.Î.C.C.J.

D.N.A.  funcționează ca structură în cadrul P Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.

Totodată, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), (2), (3) și 4 ale O.U.G. nr. 43/2002  , se constată că serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal al D.N.A. funcționează în cadrul P.Î.C.C.J. , așa cum rezultă și din adeverințele depuse la dosar.

Având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul P.Î.C.C.J. , competența teritorială trebuie determinată în condițiile 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, și nu potrivit art. 127 C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.

În speță, competența revine în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 266, art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Astfel, potrivit art. 266 din Codul muncii:” Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii “Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.

Așadar, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamanților sau locul de muncă al acestora.

În speță, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Timiș, astfel că aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă,  Decizia nr. 1751  din data de 29 septembrie 2020

  Judecarea conflictelor de muncă

D.N.A.  funcționează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.

Totodată, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), (2), (3) și 4 ale O.U.G. nr. 43/2002, se constată că serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal al D.N.A. funcționează în cadrul P.Î.C.C.J., așa cum rezultă și din adeverințele depuse la dosar.

Având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul P.Î.C.C.J., competența teritorială trebuie determinată în condițiile 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, și nu potrivit art. 127 C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.

În speță, competența revine în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 266, art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Astfel, potrivit art. 266 din Codul muncii:” Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii “Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.

Așadar, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamanților sau locul de muncă al acestora.

În speță, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Timiș, astfel că aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. pr. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă Decizia nr. 1751 din 29 septembrie 2020

   Art. 6. Direcția Națională Anticorupție se încadrează cu procurori, ofițeri și agenți de poliție judiciară, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic și în alte domenii, personal auxiliar de specialitate, precum și personal economic și administrativ, în limita posturilor prevăzute în statul de funcțiuni, aprobat potrivit legii.

lucrători specializaţi din cadrul poliţiei

Potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma actuală, după modificarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, “procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”.

Codul de procedură penală stabileşte în art. 30 lit. a) şi b) şi art. 55 alin. (1) că procurorul şi organele de cercetare penală sunt organe judiciare şi, respectiv, organe de urmărire penală, neexistând nicio dispoziţie care să definească sintagma “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”.

Organele de cercetare penală în general, precum şi cele de cercetare penală ale poliţiei judiciare îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, precum şi ale Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, care arată în mod clar condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească personalul, modul de numire şi atribuţiile acestuia.

Din analiza legislaţiei speciale prezentate anterior, respectiv Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, precum şi a Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei nu sunt definiţi, neavând o reglementare expresă.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 218/2002, republicată, personalul Poliţiei Române se compune din poliţişti, alţi funcţionari publici şi personal contractual.

Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte la lit. A pct. 1 că Poliţia Română este instituţie şi structură aflată în subordinea/în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, fiind enumerate încă alte 23 de unităţi, instituţii şi structuri aflate în subordine, printre care, la lit. A pct. 3, Poliţia de Frontieră Română, iar la lit. A pct. 7, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă, structură ce este prezentată şi în dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, ce a pus în executare mandatele de supraveghere tehnică în prezenta cauză.

Totodată, s-a constatat că Poliţia Română este organizată în unităţi, structuri, direcţii centrale şi teritoriale, printre care Direcţia de Ordine Publică, Direcţia de Investigaţii Criminale, Direcţia de Constatare a Criminalităţii Organizate, Direcţia de Investigare a Criminalităţii Economice, Direcţia Rutieră, Direcţia Arme Explozibile şi Substanţe Periculoase, Direcţia de Poliţie Transporturi, Direcţia Anticorupţie, Direcţia Operaţiuni Speciale, Serviciul pentru Intervenţii şi Acţiuni Speciale, Direcţia Control Intern, Serviciul de Poliţie Canină, Sanitar Veterinar şi pentru Siguranţa Alimentelor etc., precum şi servicii specializate, cadrul legal general care reglementează activitatea acestora fiind tot Legea nr. 218/2002, republicată, şi Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal a modificat Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu modificările şi completările ulterioare, introducând dispoziţii noi, precum că în vederea desfăşurării activităţilor prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul Ministerului Public şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează prin detaşare ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară sub directa conducere şi controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor prevăzute de lege.

Dispoziţii similare privind încadrarea cu ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară ce îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control al procurorului se regăsesc şi în art. 6 şi art. 10 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 6 şi 9 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, raportat la art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă este structură specializată a Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, privind misiunile, personalul, patrimoniul şi informaţiile clasificate în cadrul ministerului.

Structura Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă este formată din aparatul central cu direcţii generale/diviziuni şi structuri independente şi aparatul teritorial cu servicii judeţene de informaţii şi protecţie internă.

Personalul Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă este compus din funcţionari publici cu statut special şi personal contractual care au drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare.

Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.

În argumentarea acestei decizii Curtea Constituţională a arătat că pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor.

În examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constată totodată că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate.

Având în vedere aceste argumente şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea a constatat că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.

Prin urmare, Curtea a reţinut că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

Pentru toate argumentele arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.

Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunţată în Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, paragraful 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate naţională”, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect s-a reţinut că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor (paragraful 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv ministrului afacerilor interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare (paragraful 89).

Totodată, prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (paragraful 47). Alt punct de vedere necesar a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (paragraful 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei.

Art. 55 alin. (1), (4), (5) şi (6) din Codul de procedură penală – Organele de urmărire penală

“(1) Organele de urmărire penală sunt:

a) procurorul;

b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;

c) organele de cercetare penală speciale.

. . .

(4) Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens.

(5) Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(6) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.”

Art. 57 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală – Competenţa organelor de cercetare penală.

“(1) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.”

Art. 142 alin 1 şi (11) din Codul de procedură penală – Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

“(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei.

(11) Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.”

Prin Adresa nr 1004/C/1788/III-5/2016 din 22 septembrie 2016 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind transmis totodată şi un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept, în sensul că, în speţă, sesizarea este inadmisibilă pentru motive ţinând de inaptitudinea întrebărilor dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul.

Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale.

Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, de a constitui “probleme de drept” în sensul art. 475 din Codul de procedură penală.

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că problema înţelesului sintagmei “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”, în accepţiunea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite şi a impune, în consecinţă, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală.

În argumentarea soluţiei s-a arătat că primele două întrebări nu ridică o veritabilă problemă de drept întrucât rezolvarea chestiunilor teoretice puse în discuţie nu comportă vreo dificultate rezonabilă de interpretare a textului legal.

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: “Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Ca urmare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigenţe:

– instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

– soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;

– chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.

În speţă, este îndeplinită prima condiţie analizată, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Suceava fiind învestită, în Dosarul nr. 843/86/2016/a1, cu soluţionarea contestaţiei declarate de inculpatul P.F.V. împotriva Încheierii din data de 21 martie 2016 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 843/86/2016/a1.

De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs.

În schimb, cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei nu este îndeplinită în cauză.

În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală s-a statuat, în mod progresiv, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei “chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.

S-a subliniat, sub un prim aspect, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014 şi Decizia nr. 19/2014).

În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015).

În fine, jurisprudenţa recentă a Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală a abordat, tangenţial, şi elemente ce nuanţează semnificativ înţelesul sintagmei “chestiune de drept” la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală, impunând examinarea acesteia fie din perspectiva cerinţei “noutăţii” problemei de drept ridicate, fie a existenţei unei neclarităţi, ambiguităţi a dispoziţiei legale supuse interpretării.

Date fiind diferenţele de redactare între art. 475 din Codul de procedură penală şi art. 519 din Codul de procedură civilă, “noutatea” problemei supuse dezlegării nu a fost reţinută, până în prezent, ca o cerinţă propriu-zisă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în materie penală.

Completul competent a efectuat însă, recent, o primă analiză a admisibilităţii şi din această perspectivă. Astfel, raportându-se la deciziile date în materie civilă, respectiv deciziile nr. 6/2014 şi nr. 7/2014, s-a subliniat că acest caracter “de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile” ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015).

Această opinie se apreciază a fi pertinentă şi în speţa de faţă, în scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul hotărârii prealabile (respectiv chestiuni de drept de o dificultate rezonabilă, susceptibile a da naştere unor interpretări judiciare diferite) de opiniile jurisprudenţiale cu totul izolate, ce pot fundamenta, uneori, o astfel de sesizare.

Pe de altă parte, condiţia caracterizării dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării printr-o doză necesară de echivoc a fost subliniată în considerentele secţiunii a IX-a Deciziei nr. 16/2015 din 22 mai 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Aşadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o “procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii”.

Din perspectiva acestor argumente teoretice se constată, sub un prim aspect (referitor la primele două întrebări adresate), că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate după pronunţarea Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.

Astfel, la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) avea următorul conţinut: “Procurorul pune în executare mandatul de supraveghere tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. “

Prin decizia Curţii Constituţionale s-a statuat, printre altele, că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate. S-a reţinut totodată că standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.

Prin urmare, Curtea a considerat că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

După publicarea acestei decizii, dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate, prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, în prezent având următorul conţinut: “Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.” Mai mult, prin acelaşi act normativ (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016) a fost introdus alin. (11) în cuprinsul aceluiaşi articol, care prevede că “Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) -d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi procedurile adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate”.

Rezultă aşadar cu claritate, atât din dispoziţiile art. 142 alin. (1) şi (11), cât şi din decizia Curţii Constituţionale sus-menţionate, care sunt organele care pot efectua supravegherea tehnică, dar şi exigenţele de constituţionalitate ce trebuie îndeplinite pentru aceasta de către organele abilitate.

Or, intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori a căror succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând în final unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.

Se consideră că, în prezenta cauză, identificarea organelor care se circumscriu sintagmei “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”, în sensul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea efectua activităţile descrise în aceste dispoziţii nu comportă o veritabilă dificultate. Aceasta deoarece, în paragraful 49 al deciziei menţionate (amintit şi de instanţa care a sesizat Înalta Curte) se reţine că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală.

Or, efectele unei decizii prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituţia României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor. În plus, forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări.

Cât timp, în prezentarea raţionamentului său juridic (paragraful 49 al deciziei), Curtea Constituţională a identificat, într-o manieră lipsită de orice echivoc, organele care au abilitarea să efectueze acte de supraveghere tehnică şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta a furnizat astfel atât autorităţilor cu competenţe în procesul de legiferare, cât şi instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale.

Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate.

Efectele deciziilor Curţii nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectele deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă.

Din perspectiva tuturor acestor considerente se concluzionează că formularea actuală a art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală are, în lumina considerentelor Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, un conţinut suficient de clar pentru a exclude diverse probleme de interpretare.

Aşadar, cu privire la primele două întrebări formulate, sesizarea este inadmisibilă

În concluzie, problema înţelesului sintagmei “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei” în accepţiunea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite şi a impune, în consecinţă, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală., ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22/2016 Dosar nr. 2458/1/2016,M.Of. nr. 1057 din 28 decembrie 2016

Art. 10. –  (1) În scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție.

(2) Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1)  își desfășoară activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al acestui departament.

 (3) Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției . 

(4) Dispozițiile procurorilor din Direcția Națională Anticorupție sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) . Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.

(5) Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție se face, la propunerea nominală a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin ordin al ministrului administrației și internelor, iar numirea acestora în funcții se face prin ordin al procurorului șef al acestui departament.

(6) Ofițerii și agenții de poliție judiciară sunt detașați în interesul serviciului pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii detașării în funcție, cu acordul acestora.

(61) Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (6)  prin revocarea din funcție dispusă prin ordin motivat al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție (7) Ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o însărcinare.

(8) Ofițerii și agenții de poliție judiciară, pe perioada numirii în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție și agenții de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență. Atribuțiile prevăzute de lege pentru ministrul administrației și internelor privind drepturile și răspunderile ce revin ofițerilor și agenților de poliție judiciară se exercită de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție. Atribuțiile privind acordarea gradelor profesionale pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară se exercită de ministrul administrației și internelor, la propunerea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.

  Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară

Prelungirea detașării în funcție a ofițerilor de poliție judiciară, după expirarea termenului de 6 ani, poate avea loc numai cu acordul ofițerilor de poliție în cauză, dar și cu îndeplinirea condiției prevăzute de art. 10 alin. (5), respectiv la propunerea nominală a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.

Dispozițiile art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 43/2002 instituie posibilitatea prelungirii detașării în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, aceasta fiind însă un atribut exclusiv al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la prevederile alin. (5) al aceluiași articol. Astfel, în cazul în care nu există acordul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, operează de drept încetarea detașării, chiar și în situația în care ar fi existat acordul ofițerului de poliție judiciară pentru continuarea activității.

De asemenea, s-a reținut că prevederile legale menționate nu conferă nicio atribuție Colegiului de conducere al Direcției Naționale Anticorupție în ceea ce privește numirea ofițerilor de poliție judiciară sau prelungirea detașării acestora.

Pe de altă parte, s-a apreciat că la încetarea numirii reclamantului în funcția de ofițer de poliție judiciară, ca urmare a expirării perioadei detașării, s-a avut în vedere și calificativul “satisfăcător” primit de reclamant la evaluarea activității profesionale pentru anul 2009.

Contestația formulată de reclamant împotriva acestui calificativ a fost respinsă prin Hotărârea din 18 martie 2010 a Direcției Naționale Anticorupție – Comisia de evaluare, avându-se în vedere nota Comisiei de soluționare a contestației din 18 martie 2010, în care s-a propus menținerea calificativului “satisfăcător”.

În consecință, Curtea a constatat că încetarea numirii reclamantului ca ofițer de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție a operat de drept, la expirarea termenului prevăzut de art. 10 alin. (6) din O.U.G. nr. 43/2002 și nu reprezintă o revocare din funcție înainte de expirarea detașării, în sensul prevăzut art. 10 alin. (6¹) din actul normativ menționat, reclamantul urmând să-și continue activitatea specifică în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrației. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Contencios Administrativ si Fiscal, Decizia nr. 4244 din 19-oct-2012

  Încadrarea cu ofițeri și agenți de poliție judiciară

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal a modificat Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare, introducând dispoziții noi, precum că în vederea desfășurării activităților prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul Ministerului Public și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează prin detașare ofițeri sau agenți de poliție judiciară sub directa conducere și controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor prevăzute de lege.

Dispoziții similare privind încadrarea cu ofițeri și agenți de poliție judiciară ce își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului se regăsesc și în art. 6 și art. 10 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002  , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare. Î.C.C.J. Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 22/2016  ,  M. Of. nr. M. Of. nr. 1057 din 28 decembrie 2016

  Statutul polițistului

Ofițerii de poliție judiciară numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu sunt asimilați procurorilor sau judecătorilor, personalul asimilat magistraților fiind prevăzut expres și limitativ în legile justiției.

Ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu au drepturile și obligațiile specifice magistraților, ci au drepturile și obligațiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 360/2002), conform art. 10 alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002  , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 43/2002). prima instanță a apreciat că sistemul de salarizare aplicat ofițerilor de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție respectă principiul art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017, având relevanță, pe de o parte – pe orizontală -, gradația reieșită din cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 și, pe de altă parte – pe verticală -, gradația reieșită din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeași lege.

  Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat recurs prin care au susținut că ofițerii de poliție judiciară își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002 și cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 27/2006).

  Având în vedere asimilarea făcută de legiuitor din punctul de vedere al salarizării cu magistrații, ofițerii de poliție judiciară trebuie să beneficieze de toate drepturile salariale pe care le are un magistrat cu grad de judecătorie.

  În consecință, aplicând regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, dispozițiile art. 22 alin. (3) din cadrul secțiunii a 6-a cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că trimiterea la cap. I lit. B nr. crt. 4 este realizată la întregul său, număr curent ce cuprinde o ierarhizare atât pe orizontală (vechimea în muncă), cât și pe verticală (vechimea în funcție). Potrivit O.U.G. nr. 43/2002, act normativ prin care a fost înființată D.N.A. , ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea în baza detașării, la propunerea nominală a procurorului-șef al instituției, prin ordin al ministrului administrației și internelor.

  Detașarea este considerată în interesul serviciului și se acordă pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii, cu acordul acestor agenți și ofițeri.

  Pe toată perioada detașării, ofițerii și agenții de poliție au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, potrivit statutului lor.

  Conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018 (O.U.G. nr. 78/2016), ofițerii și agenții de poliție își desfășoară activitatea în mod identic cu cei din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în baza detașării, la solicitarea procurorului-șef al instituției, de către ministrul afacerilor interne, tot pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, în baza acordului acestora.

  Și O.U.G. nr. 78/2016 prevede în mod expres la art. 7 alin. (7) că ofițerii și agenții de poliție detașați au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, beneficiind, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 și 23 din O.U.G nr. 27/2006.

  Actul normativ reprezentat de O.U.G nr. 27/2006 cuprindea reglementări cu privire la salarizarea judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției, dispoziții care au fost abrogate, păstrate fiind, printre altele, prevederile art. 11 și ale art. 23 la care face trimitere O.U.G. nr. 78/2016 și care se referă la drepturile cuvenite beneficiarilor în cazul delegării și detașării (diurna, decontarea cheltuielilor de cazare și a celor de transport).

  Pornind de la modalitatea în care este reglementată funcționarea activității ofițerilor și agenților de poliție în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, se desprinde concluzia că această categorie profesională își desfășoară activitatea cu limitare în timp, ca efect al detașării, cu păstrarea tuturor drepturilor și obligațiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradația rezultată din cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradația rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeași lege.

  Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la “vechimea în funcție”, se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context. Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 31din  17 mai 2021

  Organele de cercetare penală ale poliției judiciare

S-a constatat că ofițerii de poliție ai Direcției Generale Anticorupție, făcând parte din structurile poliției judiciare, au avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., care nu prevede o limitare a atribuțiilor acestora, referitoare la cercetarea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000   sau de Codul penal ori de alte legi speciale cu caracter penal.

La data de 3 februarie 2020, inculpații au depus la dosar o cerere scrisă, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, respectiv dacă organele judiciare ale Direcției Generale Anticorupție sunt sau nu competente să desfășoare acte de urmărire penală în cauzele în care nu sunt învinuiți care fac parte din personalul Ministerului Afacerilor și Internelor.

Dezbaterile asupra admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din data de 5.03.2020, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din Încheierea din 26.03.2020, când instanța a constatat îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, a dispus sesizarea instanței supreme.

Efectuarea activităților procesuale prin delegare reprezintă, în fapt, potrivit doctrinei juridice, o deplasare limitată de competență de la un organ de urmărire sau de la o instanță de judecată, legal competente, într-o cauză penală, către un alt organ sau o altă instanță inferior/inferioară ierarhic (V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. V, ed. a 2-a, Ed. Academiei, București, 2003, p. 300).

Instanța a apreciat că, întrucât delegarea poate fi dispusă doar unui organ inferior ierarhic, având în același timp atribuții mult limitate în realizarea mandatului primit, acest organ nu trebuie și nici nu este posibil să respecte normele de competență cerute procurorului care efectuează urmărirea penală și care dispune delegarea.

Totodată, instanța de trimitere a constatat că nu există o normă procesual penală prin care să se fi limitat ori interzis organelor de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție să poată, ca urmare a delegării dispuse în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectua acte de urmărire penală și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, iar în lipsa unor norme speciale derogatorii se aplică norma generală, care permite delegarea oricărui organ de cercetare penală al poliției judiciare.

De asemenea, instanța de trimitere a susținut că atunci când legiuitorul a dorit să limiteze actele ce pot fi efectuate prin delegare de către un organ de cercetare penală al poliției judiciare a prevăzut această limitare în mod expres făcând trimitere la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002  , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, în care s-a prevăzut că “Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție”.

Instanța de trimitere a invocat Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 194 din 20 martie 2017, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. I și II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar în considerentele deciziei, §  31 a reținut că “(…) În ceea ce privește critica potrivit căreia se realizează o extindere nejustificată a competenței Direcției generale anticorupție în sensul instrumentării de către aceasta a unor fapte săvârșite de persoane care nu fac parte din personalul Ministerului Administrației și Internelor, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi primită. Din analiza reglementărilor în vigoare, Curtea observă, astfel cum s-a arătat anterior, că Direcția generală anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având astfel competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister”.

În acest context, s-a apreciat că un argument suplimentar l-a constituit și faptul că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției s-au adus modificări art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în sensul că “lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne efectuează, în condițiile legii, activități de prevenire și descoperire a faptelor de corupție, precum și acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind următoarele categorii de infracțiuni: a) infracțiuni prevăzute de art. 254–257 din Codul penal; b) infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000  , cu modificările și completările ulterioare”, însă această ordonanță de urgență a fost respinsă prin Legea nr. 324/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției, legiuitorul nedorind lărgirea competenței lucrătorilor poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne.

În continuare, referitor la competența de efectuare a urmăririi penale, în raport cu care se verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, a opinat că aceasta îi aparține în mod exclusiv procurorului, întrucât cauza privește infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002  , infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: (…) d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție.

Astfel, s-a apreciat că, în cauzele în care competența de efectuare a urmăririi penale îi aparține în mod exclusiv procurorului, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se verifică prin raportare la procuror, iar nu la organul de cercetare penală al poliției judiciare delegat de procuror să efectueze anumite acte de urmărire penală.

Conform art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002  ,  în scopul efectuării cu celeritate și, în mod temeinic, a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la art. 10 alin. (1) din același act normativ își desfășoară activitatea sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție și pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii acestei direcții și dețin o competență generală de cercetare, fiind limitată de dispozițiile procurorului.

În consecință, s-a considerat că polițiștii judiciari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt polițiști cu competență de cercetare penală distinctă, precisă și limitată la infracțiunile comise de personalul Ministerului Afacerilor Interne. S-a opinat că existența unui act de delegare nu schimbă cu nimic regimul juridic al actelor întocmite de polițiștii judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție, în condițiile în care delegarea este o condiție esențială pentru exercitarea competenței acestora, datorită specificului infracțiunilor de corupție, iar, pe de altă parte, limitarea competenței polițiștilor judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție nu reprezintă o excepție, ci este expresia unei politici penale sectoriale dedicate investigării aprofundate anumitor categorii de infracțiuni.

S-au enunțat prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, care instituie o competență distinctă a polițiștilor judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție pentru a efectua acte de cercetare penală cu privire la infracțiunile de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție comise de personalul Ministerului Administrației și Internelor. S-a opinat că această competență este una cu caracter personal, determinată de calitatea autorului faptei și a cărei nerespectare în faza de urmărire penală se sancționează cu nulitatea absolută, așa cum a decis Curtea Constituțională prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017.

Așadar, s-a considerat că această reglementare este neechivocă, în sensul că stabilește competența materială și personală exclusivă a organelor de cercetare penală din cadrul Direcției Generale Anticorupție doar în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000  , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor (în prezent, Ministerul Afacerilor Interne). S-a menționat că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 limitează competența Direcției Generale Anticorupție atât în ceea ce privește actele de cercetare penală (indiferent dacă acestea sunt efectuate de lucrătorii Direcției Generale Anticorupție în calitate de organe de cercetare penală ori prin delegare dispusă de procurorul competent), cât și cu privire la obiectul acestor cauze, și anume doar acelea care se referă la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000   săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.

În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 194 din 20 martie 2017, din care se desprinde următoarea concluzie: “Direcția generală anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având, astfel, competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister.”

Conform punctului de vedere transmis, extinderea competenței acestei structuri din cadrul Ministerului Administrației și Internelor la alte fapte ori la alte persoane decât acelea strict avute în vedere de dispozițiile legale invocate mai sus, indiferent de calitatea în care acționează lucrătorii Direcției Generale Anticorupție, reprezintă o încălcare a acestor dispoziții privitoare la competența organelor de cercetare penală, ceea ce ar putea atrage, în condițiile legii, nulitatea actelor de urmărire penală efectuate în asemenea condiții.

Din punct de vedere funcțional (rationae oficii), lucrătorii de poliție judiciară din această structură specializată nu pot efectua acte de urmărire penală, ci doar acte de cercetare ca urmare a delegării dispuse de procuror. După materie (rationae materiae), aceste acte de cercetare nu pot fi efectuate decât în cauzele referitoare la infracțiuni de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000  , în timp ce după calitatea persoanei (rationae personae), competența ofițerilor Direcției Generale Anticorupție privește exclusiv infracțiunile de corupție săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.

Astfel, s-a exprimat opinia potrivit căreia abilitarea de a efectua acte de cercetare penală și în alte cauze decât cele privitoare la personalul Ministerului Administrației și Internelor, întrucât implică o extindere a competenței specializate, nu poate fi atribuită pe cale judiciară, ci doar pe cale legală, așa cum s-a încercat prin modificarea art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, ca urmare a adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției, respinsă prin Legea nr. 324/2013, fiind de necontestat opțiunea legiuitorului de a menține forma limitată de competență a lucrătorilor poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005, cu modificările și completările ulterioare

Articolul   1 alin. (1) prevede că: “Direcția Generală Anticorupție este structura specializată a Ministerului Administrației și Internelor, cu personalitate juridică, pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului ministerului”.

Articolul   1 alin. (2) prevede că: “Lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție au competența să efectueze, în condițiile prevăzute de lege, activități de prevenire și descoperire, precum și actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000  , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.”

Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție

Art. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017, prevede că: “Direcția generală are competență materială specială ce vizează infracțiunile de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul MAI.”

Art. 14 din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017, stipulează că:

“(1) Obiectivele generale ale direcției generale sunt prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului MAI.

(2) Direcția generală îndeplinește, în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare, următoarele atribuții principale:

a) desfășoară activități specializate de prevenire a faptelor de corupție în rândul personalului MAI;

b) organizează și desfășoară campanii/acțiuni de prevenire a corupției pentru conștientizarea consecințelor implicării în fapte de corupție;

c) efectuează investigațiile necesare pentru descoperirea faptelor de corupție săvârșite de personalul MAI;

d) desfășoară activități în vederea obținerii de mijloace de probă prin metodele speciale de supraveghere sau cercetare, conform competențelor legale;

e) desfășoară activități de cercetare penală, în baza ordonanței de delegare emise de procuror;

f) efectuează testarea integrității profesionale a personalului MAI;

g) primește și soluționează reclamațiile/petițiile cetățenilor referitoare la faptele de corupție în care este implicat personalul MAI;

h) administrează sistemul telefonic call-center anticorupție constituit în scopul sesizării de către cetățeni a faptelor de corupție;

i) desfășoară activități de informare și relații publice specifice domeniilor din competență;

j) elaborează studii, analize și prognoze referitoare la evoluția faptelor de corupție la nivelul MAI și înaintează conducerii ministerului, periodic sau la solicitare, propuneri de soluționare a problemelor identificate;

k) elaborează analize și prognoze referitoare la evoluția faptelor de corupție la nivelul structurilor MAI și transmite, periodic, conducerii acestora problemele identificate;

l) asigură coordonarea, monitorizarea și evaluarea activităților de management al riscurilor de corupție în cadrul structurilor MAI și realizează evaluarea măsurilor adoptate de structurile ministerului pentru remedierea aspectelor care au favorizat incidentele de integritate;

m) desfășoară activități specifice de afaceri europene și cooperare internațională în domeniul prevenirii și combaterii corupției, organizează, participă sau asigură reprezentarea direcției generale la evenimente naționale și internaționale din domeniul specific de activitate, în conformitate cu interesele MAI;

n) constituie, gestionează și accesează baze de date/sisteme informatice de evidență pentru desfășurarea activității din competență, în calitate de operator de date cu caracter personal;

o) elaborează, contractează, implementează și monitorizează proiecte cu finanțare externă;

p) gestionează și administrează resursele umane, materiale, financiare și tehnice deținute;

q) exercită orice alte atribuții conferite prin lege.”

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare

Potrivit art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002  , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) își desfășoară activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef al acestei direcții. Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului. Dispozițiile procurorilor din D.N.A.  sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1). Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.

Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, reM. Of. nr. 305 din 24 aprilie 2014, cu modificările și completările ulterioare

Potrivit art. 1 din Legea nr. 364/2004, cu modificările și completările ulterioare, poliția judiciară este organizată și funcționează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, respectiv lucrători specializați anume desemnați de ministrul afacerilor interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., care își desfășoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. sau sunt desemnați și funcționează în alt mod, potrivit unor legi speciale.

În fapt, ceea ce interesează într-o astfel de analiză este existența actului de delegare al procurorului competent, calitatea de lucrători ai poliției judiciare a celor delegați și volumul actelor de urmărire penală delegate, întrucât procurorul poate delega doar organelor de cercetare penală ale poliției judiciare și poate delega efectuarea numai a anumitor acte de urmărire penală, fiind evident că procurorul nu poate delega efectuarea tuturor actelor de urmărire penală (de exemplu, procurorul să efectueze personal doar acele acte de urmărire penală pe care legea i le impune expres, iar restul actelor să fie efectuate prin delegare de lucrători de poliție judiciară).

Așadar, dacă procurorii ce efectuează urmărirea penală în cauze de corupție privind personalul Ministerului Administrației și Internelor nu ar delega pentru efectuarea anumitor acte lucrătorii de poliție judiciară ce își exercită atribuțiile în cadrul Direcției Generale Anticorupție, aceștia nu ar mai avea de dus la îndeplinire nicio dispoziție în materie procesual penală, deci nu ar mai îndeplini atribuții ce îi sunt conferite de Codul de procedură penală.

În egală măsură, interpretarea în sensul că organele de cercetare penală ale poliției judiciare care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Generale Anticorupție ar avea o competență exclusivă, în sens procesual, ar însemna negarea competenței atribuite exclusiv procurorului de a cerceta infracțiunile de corupție comise de orice persoane și de a nega garanțiile constituționale conferite procurorului în exercitarea funcției judiciare încredințate.

Or, efectuarea urmăririi penale de către procuror este o garanție suplimentară de legalitate și temeinicie, prin implicarea nemijlocită a procurorului în efectuarea activităților de urmărire penală, în considerarea pregătirii specifice a acestuia, care poate prelua orice dosar, în limitele stabilite de normele de competență ori poate delega, prin ordonanță, efectuarea anumitor acte de urmărire penală organelor de cercetare penală ale poliției judiciare.

A nega această garanție echivalează cu negarea principiului legalității, întrucât fiind învestit prin lege să efectueze personal urmărirea penală în cazul anumitor categorii de infracțiuni, doar procurorul este cel care poate decide dacă deleagă și căror organe de cercetare penală ale poliției judiciare deleagă efectuarea anumitor acte, așa încât normele de organizare și funcționare ale unor structuri specializate ale Ministerului Administrației și Internelor, în cadrul cărora funcționează și lucrători ai poliției judiciare, nu pot schimba această competență și nu pot interfera decât nelegal în activitatea procurorului.

În aceste condiții, în care verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se realizează prin raportare la procuror, lămurirea chestiunii de drept nu produce consecințe juridice asupra modului de rezolvare a contestației în procedura camerei preliminare și nici asupra modului de rezolvare a fondului cauzei privind rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, neexistând o relație de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, în accepțiunea conferită de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu consecința inadmisibilității sesizării.

Or, dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași – Secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr 2113/89/2019/a1 prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: “Dacă lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.” Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 21 din 7 iulie 2020

  Punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică

Înalta Curte   consideră că este esențial a se stabili preliminar dacă punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică a fost realizată de către un organ necompetent, conform susținerilor apelantului, situație în care ar fi incidentă sancțiunea nulității absolute potrivit deciziei invocate.

Curtea reține că, în doctrină, în ceea ce privește noțiunea de competență, s-a constatat că aceasta este inseparabilă de organele procesului penal, organele judiciare penale fiind repartizate după criteriile de competență prevăzute de lege asupra anumitor infracțiuni sau anumitor acte ori măsuri dintr-o anumită fază a procesului penal. Tocmai această circumstanțiere, delimitare și repartizare a exercițiului atribuțiilor organelor judiciare proiectează noțiunea competenței penale. În același timp, nici nu s-ar putea imagina exercițiul acestor atribuții fără aceste măsuri impuse prin organizarea competenței, ce determină însăși capacitatea pe care o au diferitele organe judiciare de a-și îndeplini funcțiile esențiale prevăzute de lege, respectiv asupra căror cauze penale, în ce grad și în ce circumscripție teritorială își pot exercita competențele.”

Cum în prezenta cauză, actele efectuate de către lucrătorii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au fost efectuate în conformitate cu competența materială și personală stabilită de lege nu se poate reține incidența nulității absolute invocate de către apelant.

Pretinsele încălcări ale prevederilor legale ce vizează modul de administrare a probelor în cursul urmăririi penale nu pot fi subsumate unor cazuri de nulitate absolută, ci ele pot constitui temeiuri pentru reținerea unor nulități relative, însă, așa cum anterior s-a indicat, în calea de atac a apelului invocarea acestora este tardivă, legea prevăzând că toate aceste aspecte trebuie prezentate în cursul procedurii de cameră preliminară, ulterior acestui moment nulitățile relative fiind, în conformitate cu prevederile art. 282 alin. (5) C. pr. pen., acoperite.

Un alt aspect privind nelegalitatea sentinței invocat de către apelantul B. vizează starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat judecătorul fondului în condițiile în care acesta ar fi fost cercetat de către D.N.A.  într-o cauză penală, așa cum acest lucru rezultă din anumite articole de presă.

Înalta Curte a analizat anterior condițiile în care putea fi invocată incompatibilitatea magistratului investit cu soluționarea cauzei în fond, concluzionând că invocarea sa direct în calea de atac a apelului nu este posibilă în măsura în care elementele care au justificat dubiul cu privire la imparțialitatea judecătorului existau la momentul soluționării cauzei de către acesta.

Articolul de presă invocat de către apelant a fost publicat cu mult înainte de sesizare instanței cu rechizitoriu, iar acesta putea să ia cunoștință de elementele cuprinse în respectivul material încă de atunci, ori ulterior pe parcursul soluționării prezentei cauze în fond, neexistând elemente plauzibile pentru a considera că doar ulterior pronunțării sentinței apelate a cunoscut faptele invocate.

Pe de altă parte, împrejurarea invocată de apelant, respectiv cercetarea magistratului fondului de către aceeași unitate de parchet într-o cauză penală nu rezultă din art. de presă indicat.

Ultima critică de nelegalitate formulată de către acest apelant vizează faptul că soluția a fost pronunțată de către un complet de judecată care nu era specializat în soluționarea cauzelor de corupție conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Susține apelantul că analizând dosarul cauzei, coroborat cu relațiile și documentele furnizate instanței de apel de către Curtea de Apel Ploiești nu rezultă specializarea completului care a soluționat cauza în soluționarea cauzelor de corupție, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a sentinței penale atacate.

Înalta Curte reține din relațiile furnizate de către Curtea de Apel Ploiești, prin adresa din 14 iunie 2019, faptul că prin acte administrative succesive atât ale Consiliului Superior al Magistraturii, cât și ale Președintelui Curții de Apel Ploiești, la nivelul acestei instanțe au fost constituite complete specializate conform prevederilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, acestea funcționând și în perioada soluționării cauzei.

La momentul înregistrării cauzei la Curtea de Apel Ploiești funcționau un număr de 16 completuri specializate în soluționarea în fond a cauzelor de corupție, acestea fiind înființate prin HCSM nr. 530/06.05.2010, HCSM nr. 751/27.09.2011 și Decizia nr. 17/15.11.2013 emisă de Președintele Curții de Apel Ploiești, iar repartizarea cauzelor în sistemul informatic ECRIS se putea realiza numai către completurile care aveau competența de a soluționa categoriile de cauze menționate.

În aceste condiții, nu se poate reține susținerea apelantului vizând faptul că judecătorului fondului nu era specializat în soluționarea cauzelor de corupție în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, din relațiile furnizate de instanța de fond rezultând contrariul.

Înalta Curte analizând procesul-verbal întocmit la 29 decembrie 2014 de ofițerii de poliție judiciară din cadrul D. N. A.  prin care s-a procedat la redarea în formă scrisă a dialogului ambiental audio purtat de inculpatul E. cu o persoană necunoscută la data de 15 noiembrie 2014, constată că în cuprinsul său inculpatul menționat face afirmațiile reținute de către judecătorul fondului.

Este de remarcat faptul că din analiza procesului-verbal menționat rezultă indubitabil faptul că inculpatul menționat cunoștea demersurile vizând reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri cu vegetație forestieră, situate atât pe raza județului Buzău, cât și pe teritoriul jud. Covasna, demersuri care din discuția purtată păreau a fi nu neapărat legale.

apelantul inculpat A. a reiterat cererea pentru înlăturarea ca probă din dosarul cauzei a înregistrării convorbirii pe care a purtat-o cu martorul BBB., susținând că acest lucru se impune în condițiile în care această înregistrare a fost realizată de către martor, nu a putut fi prezentat mijlocul original de înregistrare, nu s-a realizat expertiza autenticității înregistrării, înregistrarea prezintă urme de alterare. Au fost invocate prevederile art. 102 pct. 2 și 3 C. proc. pen. raportat la Decizia nr. 802/2017 și Decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale a României, respectiv Hotărârea din 18 martie 2014, Cauza Beraru împotriva României. Teoria dezvoltată de către apelantul A., în concluziile formulate, vizând existența unor elemente care să conducă la concluzia că ar exista un caz de inadmisibilitate a probei ce ar permite completului investit cu soluționarea apelului să dispună excluderea probei, în condițiile deciziilor Curții Constituționale invocate, nu poate fi primită, aspectele invocate de acesta nefiind de natură să conducă la inadmisibilitatea probei, legea permițând administrarea ca probă a înregistrărilor realizate de părți.

Împrejurarea că înregistrarea a fost realizată de către martor cu mijloacele sale proprii, fără ca la momentul respectiv să existe o procedură penală în derulare nu este de natură a constitui un element care să conducă la reținerea unei nulități absolute, art. 139 alin. (3) C. pr. pen. stabilind expres admisibilitatea acestui mijloc de probă: “Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”.

În condițiile în care textul legal menționat permite utilizarea ca probă în procesul penal a înregistrărilor realizate de alte persoane, în măsura în care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe cale le-au purtat cu terții, cum este cazul și în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că deciziile Curții Constituționale a României invocate nu au aplicabilitate în prezenta cauză, acestea vizând situația probelor obținute nelegal.

Sub acest aspect, instanța de apel nu poate achiesa la susținerile apelantului A. referitoare la admisibilitatea ca mijloc de probă a unei înregistrări realizate de către un terț doar în condițiile în care se prezintă mijlocul de stocare original pentru a asigura reala posibilitate de expertizare și pentru a analiza incidența prevederilor art. 101 alin. (3) C. pr. pen., provocarea, în condițiile în care nici un text legal nu impune această cerință.

De asemenea, expertiza menționată de către apelant se poate dispune în condițiile prevăzute de art. 172 alin. (1) C. pr. pen. “Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.”. În prezenta cauză, după examinarea directă de către instanța de apel, în ședință publică a înregistrărilor, aceasta a constatat că nu există nici un motiv pentru a se dispune realizarea acestei expertize, nici chiar apelantul neputând să indice elemente care să justifice realizarea unei asemenea lucrări. În esență, pasajul de înregistrare cu relevanță pentru reținerea stării de fapt cu privire la această infracțiune este unul video-audio, iar în privința sa eventualele modificări ar fi fost perceptibile pentru orice persoană, indiferent de specializarea acesteia.

Pe de altă parte, înlăturarea acestor probe pentru motivele menționate de către apelanți, ce țin de invocarea lipsei de autenticitate, existența unor pretinse alterări, nu poate fi primită, în condițiile în care instanța, vizionând în mod direct proba video și audio, nu a constatat existența unor asemenea elemente, înregistrarea realizată fiind, fără îndoială, oglinda fidela a întâlnirii dintre inculpații A. și D. cu martorul BBB. Elementele indicate de apelant și care în opinia sa ar vicia proba, lipsa menționării datei, locului și a duratei convorbirii, nu pot fi reținute ca având caracterul de a conduce la concluzia lipsei de autenticitate a înregistrării.

Mai mult, interpretarea pe care apelantul A. o dă dispozițiilor art. 139 alin. (3) rap. la art. 143 C. pr. pen., în sensul că toate înregistrărilor realizate de către părți în mod obligatoriu trebuie expertizate, nu poate fi primită, raționamentul juridic neavând nici un fundament, ultimul text legal reglementând modalitatea în care organul judiciar consemnează activități de supraveghere tehnică, ceea ce în cazul înregistrărilor realizate de către părți sau alte persoane legea nu impune.

În privința caracterului nelegal al înregistrării dialogului purtat de către G. și D., pretins de către apelantul B., Înalta Curte anterior a menționat elementele pentru care nu poate achiesa la acest punct de vedere și nu le va mai relua aici, iar susținerea aceluiași inculpat în sensul că din cuprinsul procesului-verbal de redare nu rezultă implicarea sa în comiterea faptei nu poate fi primită, judecătorul fondului prezentând în cuprinsul hotărârii atacate pasajele relevante sub acest aspect.

Înalta Curte cu privire la această înregistrare a discuției dintre cei doi inculpați reiterează elementele anterior precizate cu privire la caracterul conspirat al întâlnirii și al convorbirii purtate de cei doi inculpați, aspecte determinate de frica inculpatului D. că este obiectul unei supravegheri din partea organelor judiciare, în condițiile în care cunoștea faptul că se realizează o anchetă penală cu privire la condițiile în care a fost obținut titlul de proprietate cu privire la terenul cu vegetație forestieră. Pe cale de consecință, în cadrul acestei discuții inculpatul menționat a evitat folosirea numelui persoanelor la care se referea. Cu toate acestea, singura persoană expres menționată de către acesta este inculpatul B.

În mod evident, în procesul penal inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, așa cum aceasta este consacrată constituțional și prin prevederile art. 4 C. pr. pen., iar organului judiciar este dator să administreze probele necesare pentru a înlătura această prezumție, orice îndoială urmând a fi interpretată în favoarea inculpatului. Acest lucru nu interzice ca materialul probator să conțină și declarațiile pe care inculpatul le-a dat în cauză, din coroborarea cu alte probe putând fi stabilit adevărul judiciar. În măsura în care inculpatul, după un anumit moment procesual, înțelege să uzeze de dreptul de a nu face declarații în fața organelor judiciare conduita sa nu are vreo consecință cu privire la declarațiile pe care anterior le-a dat în cauză, ci doar pe viitor organul de urmărire penală este obligat să administreze alte probe care să conducă la înlăturarea prezumției de nevinovăție.

În condițiile în care declarațiile date de inculpat în cauză anterior exercitării dreptului la tăcere pot fi utilizate împotriva acestuia, cu atât mai mult acele probe pot fi folosite pentru stabilirea stării de fapt cu privire la alte persoane implicate în cauză.

Față de aceste considerente, Înalta Curte nu va putea înlătura dintre probele existente la dosarul cauzei denunțul și declarațiile date în cauză de către inculpatul G., elementele cuprinse în acestea urmând a fi valorificate în măsura coroborării cu celelalte probe existente la dosarul cauzei pentru stabilirea stării de fapt atât în ceea ce îl privește pe inculpatul menționat, cât și pe apelanta H. Î.C.C.J. Secția Penală,Decizia nr. 177/A  din 6 iulie 2020. Opinia separată are în vedere:- în ceea ce îi privește pe A., B., C., F.: insuficiența probelor pentru pronunțarea unei soluții de condamnare apreciind ca o convorbire dintre două persoane cu privire la faptele unor terți (persoane care nu erau prezente) nu poate conduce la condamnarea acelor terți atât timp cât nu au fost administrate alte probe care să confirme veridicitatea celor afirmate în convorbirea respectivă;- în ceea ce o privește pe I.: severitatea nejustificată a pedepsei stabilite față de un inculpat a cărui faptă a fost consecința influenței constante și agresive exercitată de către superiorii ierarhici.Cu privire la prima chestiune, insuficiența probelor, în speță acuzarea a administrat o probă constând în interceptarea unei convorbiri dintre inculpatul A. și martorul BBB., probă în care se făceau afirmații privind obținerea punerii în executare a unui titlu de proprietate în mod fraudulos și cu privire la influența pe care o avea inculpatul A. asupra altor persoane implicate în această procedură. Din această discuție acuzarea a considerat că se impune trimiterea în judecată pentru primirea sumelor de bani față de toți cei despre care se făcea referire în dialog, fără ca să existe probe, ca de exemplu o analiză financiară a stării economice a celor despre care se afirma că au primit banii, de natură să susțină respectivul circuit al banilor (sume de 250.000 euro sau 1000000 euro).Prezumția de nevinovăție garantează protecția persoanelor în procesul penal împotriva pronunțării unei soluții decurgând inclusiv din probe insuficiente sau care nu se coroborează între ele ori al căror înțeles este incert și poate fi interpretat într-un mod favorabil inculpaților.

salarizare

Prin Decizia nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că prevederile din cap. II: “Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor” din anexa nr. V “Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională” la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cele ale art. 17 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (1) din cap. VIII “Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei” din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 24 din decizia anterior evocată, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: “(…) prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată, este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice şi, prin urmare, stabilirea unui tratament juridic diferenţiat apare ca justificată.”

Considerente similare se regăsesc şi în Decizia nr. 75 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 2 iunie 2020, Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, şi Decizia nr. 529 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1064 din 11 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea Constituţională.

Prin Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 5 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sintagma «specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete» are în vedere categoria specialiştilor din parchete sau are în vedere şi categoria specialiştilor antifraudă detaşaţi în cadrul aceloraşi parchete în funcţia de specialist, în baza art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare, corelat cu art. 24 din acelaşi act normativ.”

La nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri definitive numai în sensul primei opinii, respectiv:

– Decizia nr. 6207 din 5 decembrie 2019, prin care s-a reţinut că, în cazul ofiţerilor de poliţie judiciară şi al specialiştilor care nu exercită funcţii de conducere, salarizarea se face în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, care fac trimitere la capitolul I lit. B nr. crt. 4, drepturile salariale ale acestora plecând de la nivelul indemnizaţiei procurorului de la parchetul de pe lângă judecătorie, urmând a fi aplicate majorările prevăzute de lege la această bază;

– Decizia nr 2291 din 3 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr 2269/2/2018, prin care s-a reţinut că intenţia legiuitorului atunci când s-a referit la salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în cuprinsul art. 22 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a fost aceea de a face trimitere la capitolul I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la aceeaşi lege, în integralitatea sa, care cuprinde toate treptele de vechime în funcţie;

– Decizia nr 2633 din 17 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr 8195/2/2018, prin care s-a reţinut că, având în vedere că art. 22 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 face trimitere la cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la aceeaşi lege, fără a face vreo altă distincţie, în cazul reclamanţilor trebuia să fie aplicată în întregime modalitatea de stabilire a drepturilor salariale pentru procurorul cu grad de judecătorie, atât în raport cu gradaţia aferentă vechimii în muncă, cât şi în raport cu vechimea în funcţie.

În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,   Decizia nr. 31 din 17 mai 2021,M.Of.  nr. 734 din 27/07/2021

   Art. 11. –  (1) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.

(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1)  au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din D.N.A. . Specialiștii au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru funcționarii publici, cu excepțiile menționate în prezenta ordonanță de urgență. De asemenea, specialiștii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la    Art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, cu modificările și completările ulterioare.

  Constatarea tehnico-științifică în activitatea specialiștilor

 Potrivit art. 112 C. pr. pen.,  când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și, cumulativ,  este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, procurorul poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice.

   Constatarea tehnico-științifică se efectuează, de regulă, de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul D. N. A. ,  dar ea poate fi efectuată  tot atât de bine și de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe.

 Legea impunând forma scrisă, confirmarea ulterioară    nu acoperă lipsa actului inițial, cu consecințe asupra  imposibilității legale de utilizare a actului  de constatare  ca mijloc de probă.

 Chiar în cazuri de urgență,  specialistul nu-și poate depăși atribuțiile, nu  poate întocmi un act cu valoare probatorie , dacă nu există ,  în acest sens , dispoziția scrisă, prealabilă,  rezoluția procurorului  (Aceste acte  sunt diferite de raportul final sau de orice acte tehnice , interne,  cu valoare pur informativă sau orientativă pentru procuror sau polițist . Subliniem că nu există nici  o activitate sau act exterioare unei urmăriri penale; în măsura pertinenței lor este obligatorie atșarea lor la dosar,  spre a fi cunoscute părților ).

   Procurorul care dispune efectuarea constatării tehnico-științifice stabilește obiectul acesteia, formulează,  prin rezoluție,  întrebările la care trebuie să se răspundă și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

Când procurorul constată, la cerere sau din oficiu, că rezultatele nu sunt complete, dispune efectuarea unui supliment   fie de către același specialist, fie de către altul.

De asemenea, când se socotește necesar, se cer   lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea specialistului spre a da explicații verbale asupra raportului. În acest caz, ascultarea  lui se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea martorilor.

În baza art. 113 C. pr. pen. ,  constatarea tehnico-științifică se efectuează asupra materialelor și datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală.

Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega și nici acesta nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau de organ de control.

  Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, procurorul dispune ridicarea silită, măsură   care se  aducere la îndeplinire numai prin polițist ( a se vedea și art. 99 C. pr. pen. Acel text arată că și în faza de judecată ridicarea se dispune tot de procuror ).

Procurorul dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, atașate la dosar sau păstrate în alt mod (art. 109 C. pr. pen. Obiectele și înscrisurile ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate sau fotocopiate. În acest caz fotografiile sau fotocopiile se vizează și se atașează la dosar ) .

Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de procurorul la care se găsește dosarul , și niciodată la specialist.

  Aceasta însemnă că specialiștii nu pot efectua nici un act de cercetare, lucru permis însă altor organe de constatare, prin dispoziția expresă a art. 214 C. pr. pen.

În cazul specialiștilor D. N. A. , aceștia întocmesc rapoarte de constatare, nu acte de constatare în sensul Codului de procedură penală. Deși procesele-verbale, ca și rapoartele  de consemnare a operațiilor și concluziilor constatării tehnico-științifice,  sunt mijloace de probă,  diferența dintre ele este absolută, prin natura juridică diferită și prin conținutul  lor concret, primele fiind acte de cercetare.

Constatarea tehnico-științifică se efectuează asupra materialelor și datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega și nici acesta nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau de organ de control.

Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente,

comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor. El nu este un organ judiciar.

Dacă legiuitorul ar fi dorit,  ar fi putut lărgi cadrul  normativ,  permițând  specialiștilor puteri de anchetă,  să efectueze și acte de cercetare,  așa cum o

permite unor organe de control,  de inspecție sau de conducere comandanților de nave sau aeronave,  grănicerilor.

   Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta procurorului, în vederea completării lor.

   Operațiile și concluziile specialistului  se consemnează într-un raport de constatare tehnico-științifică.

   Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, dacă apreciază că raportul tehnico-științific nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice, sau efectuarea unei expertize.

    Când refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice este dispusă de instanța de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.

 Dispunând efectuarea constatării tehnico-științifice , procurorul trebuie să stabilească cu precizie  obiectul acesteia, formulând în scris întrebările la care trebuie aceștia  să se răspundă și data    la  care va fi înaintată lucrarea.   Chiar dacă indicarea datelor poate fi globală , obiectul constatării,  cerințele impuse  nu pot fi generale.  Specialistul   însărcinat cu efectuarea  unei constatări  poate solicita numai  procurorului ,  și niciodată părții, să îi pună   la dispoziție  alte  materiale ori date, în   plus.

Odată întocmit raportul, el trebuie prezentat părților,  pentru ca,  la obiecțiile acestora,  specialistul să își refacă sau să își completeze raportul. Numai  astfel acesta va dobândi o valoare probatorie sporită.

Orice alte activități au caracter administrativ, intern, fiind dictate de procuror în funcție de necesitățile unor activități curente. Chiar informe, orice activități sau acte pot constitui un  mijloc de probă în măsura în care este pertinent cauzei, cu condiția  să fi fost întocmite  din dispoziția scrisă a procurorului. Specialistul, care nu este organ judiciar,  poate  depune mărturie. Valoarea probatorie este validată prin aprecierea întregului ansamblu probator obținut.

Concluzia noastră se îndreaptă spre ideea că specialiștii Parchetului Național Anticorupție  trebuie să lucreze nemijlocit alături de procuror  și  împreună cu agenții poliției judiciare pentru a fi de un eficient ajutor în activitatea de urmărire penală.  Procurorii trebuie să folosească specialiștii D. N. A.  pentru lămurirea   faptelor sau împrejurărilor    cauzei, pentru clarificarea   aspectelor tehnice în activitatea de urmărire penală . Sfiind temporară,  tranzitorie,  provizorie tehnic,  activitatea specialistului nu are valoarea procesuală a expertului.

  Interceptarea convorbirilor telefonice

Curte reține că nu poate fi identificat vreun motiv de nulitate în ceea ce privește punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică privind interceptarea convorbirilor telefonice. Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 26/2019, Curtea Constituțională, analizând prevederile Protocolului nr. x din 4 februarie 2009 încheiat între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. și Serviciul Român de Informații, a constatat în esență că protocolul a reglementat competența Serviciului Român de Informații de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică în cadrul procesului penal, fără să fie organ de urmărire penală. Astfel, deși C. proc. pen. nu a acordat serviciului secret această competență, Ministerul Public, din proprie inițiativă, îi transferă acestuia o competență proprie procurorului. Practic, acest protocol operează, în mod indirect, o adăugire la prevederile C. proc. pen., competența dispunerii unei măsuri procesuale fiind transferată de către chiar titularul său – Ministerul Public – unui serviciu secret. În dreptul public se aplică principiul delegata potestas non delegatur, astfel încât Ministerul Public nu are competența de a-și transfera/delega competențele rezultate din textul constituțional al art. 131 (§  165). Cu toate acestea, Curtea a statuat în mod explicit că “pe lângă suportul tehnic prevăzut de art. 39 – 45 din protocol, art. 32 – 38 din același act se referă, expressis verbis, la punerea în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele competent” (§ 163). Așadar, Curtea a stabilit în mod neechivoc faptul că activitățile menționate la art. 39 – 45 din protocolul menționat constituiau “suport tehnic”, acestea referindu-se la transmiterea directă a semnalului interceptat pin C.N.I.C. către D.N.A., situație care se regăsește și în prezenta cauză.

În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a constatat că punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică privind interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpat nu este afectată de vreun viciu de legalitate, aceasta realizându-se de către organul de urmărire penală cu sprijinul strict tehnic al S.R.I. și neintrând astfel în domeniul de aplicare al Deciziei Curții Constituționale nr. 26/2019.

În schimb, în ceea ce privește măsurile tehnice constând în înregistrarea audio – video și prin fotografiere autorizate în cauză prin încheierea nr. 73/14.07.2015 a Curții de Apel București, Înalta Curte reține că deși inițial, prin adresa nr. x/04.11.2020 D.G.I.P.I a comunicat date referitor la neimplicarea lucrătorilor acestei direcții în întocmirea unor note de redare a interceptărilor telefonice, prin adresa nr. x/11.11.2020, aceeași instituție a transmis că în urma unor verificări suplimentare s-au constatat următoarele:

– Lucrătorii D.G.I.P.I au desfășurat activități de întocmire a notelor de redare a convorbirilor telefonice în cauză, acestea fiind transmise reprezentanților D.N.A.;

– Lucrătorii D.G.I.P.I., în vederea punerii în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică nr. 59/UP/14.07.2015 și nr. 82/08.10.2015, au efectuat activități de supraveghere ambientală (audio – video), rezultatul acestora fiind transmis în format neprelucrat către D.N.A. prin adresele din datele de 27.07, 05.08, 07.08, 13.08, 27.08, 08.09, 16.09, 24.09, 09.10, 13.10, 23.10, 26.10, 30.10, 04.11, 09.11, 10.11, 13.11 toate din 2015, precum și din data de 06.01 2016.

Contrar argumentelor expuse de către prima instanță, Înalta Curte reține că întrucât potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 76/2016 personalul D.G.I.P.I. nu poate efectua acte de cercetare penală, respectiv nu are calitatea de organ de cercetare penală, activităților desfășurate de lucrătorii D.G.I.P.I. în legătură cu punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică le sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele expuse de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 26/2019 și nr. 51/2016 referitoare la principiul legalității, care presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență (§  141). Or, întrucât D.G.I.P.I. nu are atribuții de cercetare penală și nici calitatea de organ de cercetare penală, participarea lucrătorilor acestui serviciu la efectuarea procedeului probator determină concluzia că s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.

În consecință, constatând că nu au fost respectare normele de competență materială ale organului de urmărire penală la momentul efectuării procedeului probatoriu care s-a circumscris punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, Înalta Curte reține că activitățile desfășurate de lucrătorii D.G.I.P.I, astfel cum au fost ele indicate prin reperele temporale din cuprinsul adresei nr. x/11.11.2020 sunt lovite de nulitate absolută în conformitate cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 și urmează să nu aibă în vedere la soluționarea cauzei probele obținute în baza acestora.

Referitor la aspectele rezultate din conținutul adresei din data de 25.11.2021 a D.N.A., respectiv lipsa calității de “specialiști de înaltă calificare” în sensul art. 11 din O.U.G. nr. 43/2002 a ofițerilor de poliție judiciară JJJJ. și KKKK., Înalta Curte reține că această împrejurare nu este de natură să determine, în absența dovedirii unei vătămări a drepturilor inculpaților, lipsa de valabilitate a probelor administrate în cauză. Înalta Curte are în vedere că ofițerii de poliție judiciară menționați au fost delegați prin ordonanța nr. 596/P/2015 a D.N.A. să analizeze și să sistematizeze actele și datele contabile ridicate de O.N.P.M. în vederea identificării achizițiilor directe. Or, analizarea și sistematizarea datelor menționate, chiar efectuată de persoane care nu dețin calitatea la care se referă art. 11 din O.U.G. nr. 43/2002, nu alterează fiabilitatea datelor rezultate din chiar cuprinsul înscrisurilor referitoare la achizițiile care se circumscriu acuzațiilor aduse inculpaților și nu împiedică examinarea directă a mijloacelor de probă de către organele judiciare. În acord cu aspectele expuse de prima instanță, Înalta Curte constată că nici prin actul de sesizare a instanței și nici ulterior, Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.- D.N.A. nu a indicat care sunt atribuțiile de serviciu în a căror exercitare s-au aflat inculpații și care sunt dispozițiile legale încălcate de către aceștia.

Înalta Curte reține că prin deciziile Curții Constituționale nr. 405/15.06.2016 și nr. 392/06.06.2017, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517/08.07.2016 și, respectiv nr. 504/30.06.2017, conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu – atât în varianta tip, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969) și art. 297 alin. (1) C. pen., cât și în forma specială, reglementată de art. 132 din Legea nr. 78/2000, care face trimitere și se raportează la normele de incriminare din C. pen. – a fost reconfigurat sub aspectul elementului material al laturii obiective, statuându-se că prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor legale menționate se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii”.

Dispozițiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acțiunile sau omisiunile prin care se săvârșește infracțiunea (§  60), că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma “îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (§  57) și a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului (§§ 57 și 60 din decizia nr. 405/15.06.2016). Curtea a reținut că “raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi și ordonanțe ale Guvernului, și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului, are influență asupra laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni sau inacțiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară”, ajungându-se, astfel, ca latura obiectivă a abuzului în serviciu să fie configurată atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat (în cazul fișei postului), lucru inacceptabil în sistemul juridic de drept penal (§ 64).

Ca atare, instanța de contencios constituțional a concluzionat că, în materie penală, principiul legalității incriminării, “nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, impune ca numai legiuitorul primar (respectiv Parlamentul, prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, sau Guvernul, prin emiterea ordonanțelor sau ordonanțelor de urgență, în baza delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție) să poată stabili conduita pe care destinatarii legii sunt obligați să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale, astfel încât sintagma “îndeplinește în mod defectuos” nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează “prin încălcarea legii” (§65).

Cele doua decizii ale instanței de contencios constituțional au avut ca efect restrângerea sferei de incidență infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969), art. 297 alin. (1) C. pen. și, implicit, în art. 132 din Legea nr. 78/2000, prin reconfigurarea elementelor de tipicitate obiectivă astfel că, orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a nesocotit îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă atribuția de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul și pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplinește este prevăzută expres de lege, noțiune înțeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanță (simplă sau de urgență) emisă de Guvernul României și, totodată, actul îndeplinit în exercitarea atribuțiilor de serviciu încalcă o dispoziție cuprinsă în legislația primară (care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanțe, simple sau de urgență, emise de Guvernul României).

Dată fiind imposibilitatea obiectivă, din punct de vedere al tehnicii legislative, de a configura în mod amănunțit prin legislația primară obligațiile/îndatoririle de serviciu ce revin diverselor categorii de funcționari publici care își desfășoară activitatea în anumite domenii specifice ale autorităților/instituțiilor publice, precum și consecințele nerespectării acestora, legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, însă, așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional în considerentele deciziei nr. 405/15.06.2016 (§§ 60 și 64), aceste acte normative date în executarea legilor și ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă, conform prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De altfel, este frecvent utilizată în elaborarea legislației metoda prevederii în chiar cuprinsul legii, a ordonanței sau, după caz, a ordonanței de urgență a Guvernului a unui text care instituie obligația adoptării, subsecvente, a unui act normativ de reglementare secundară (de regulă, a unei hotărâri de Guvern, care, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, este emisă pentru organizarea executării legilor), prin care să se detalieze/explice dispozițiile din legislația primară, inclusiv sub aspectul conduitei pe care destinatarul legii este obligat să o respecte și a consecințelor ce intervin în situația neadoptării ei.

Așadar, în aprecierea îndeplinirii cerinței esențiale atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin cele două decizii ale Curții Constituționale, analiza efectuată poate viza dispoziții din legislația secundară numai în măsura în care acestea preiau, detaliază sau explicitează obligații prevăzute expres și neechivoc în legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nefiind permisă raportarea la atribuții sau îndatoriri de serviciu stipulate în sarcina funcționarilor publici doar în acte de reglementare secundară (inclusiv în hotărâri de Guvern) sau prevăzute în detaliu în cuprinsul unor asemenea acte, deși norma de drept primar este neclară, ambiguă sau are o aplicabilitate extrem de generală.

Înalta Curte constată că nici prin actul de sesizare a instanței și nici ulterior nu au fost indicate dispozițiile din legislația primară care reglementează atribuțiile de serviciu în exercitarea cărora se aflau inculpații și nici dispozițiile legale încălcate de către aceștia, acuzația rezumându-se la noțiuni generice în sensul că “și-au încălcat atribuțiile de serviciu” sau “și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu”.

În consecință, făcând trimitere la cele expuse anterior privitoare la reconfigurarea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu ca urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 405/15.06.2016 și nr. 392/06.06.2017, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a dispus achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., constatând incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., respectiv faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

În ceea ce privește încălcarea atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în calitate de comisar de poliție, Înalta Curte constată că în raport de considerentele expuse prin Deciziile Curții Constituționale menționate anterior, se impune identificarea atribuțiilor de serviciu prevăzute de legislația primară în sarcina inculpatei, a căror detaliere putea fi realizată prin legislația secundară indicată prin rechizitoriu. Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior, în aprecierea îndeplinirii cerinței esențiale atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin cele două decizii ale Curții Constituționale, analiza efectuată poate viza dispoziții din legislația secundară numai în măsura în care acestea preiau, detaliază sau explicitează obligații prevăzute expres și neechivoc în legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nefiind permisă raportarea la atribuții sau îndatoriri de serviciu stipulate în sarcina funcționarilor publici doar în acte de reglementare secundară (inclusiv în hotărâri de Guvern) sau prevăzute în detaliu în cuprinsul unor asemenea acte, deși norma de drept primar este neclară, ambiguă sau are o aplicabilitate extrem de generală. Decizia Curții Constituționale nr. 634/2019 s-a arătat că “Obiectul juridic special al infracțiunii este constituit de relațiile sociale privitoare la normala desfășurare a activității unei autorități publice sau instituții publice condiționată, printre altele, și de respectarea disciplinei financiare care impune folosirea fondurilor bănești și a resurselor materiale în conformitate cu dispozițiile legale care reglementează această materie. Elementul material al laturii obiective constă în realizarea unei acțiuni de schimbare a destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice spre alte obiective decât cele stabilite prin bugetul de stat. Cu alte cuvinte, elementul material constă în săvârșirea unei acțiuni de schimbare, fără respectarea procedurii instituite în acest sens, a destinației fondurilor bănești sau a resurselor materiale alocate unei autorități sau instituții publice, urmând ca acestea să fie folosite în alte scopuri decât cele stabilite inițial, cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează utilizarea valorilor respective. În situația în care “legea” permite schimbarea destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale, această activitate nu se încadrează în conținutul infracțiunii, schimbarea folosinței fondurilor ori resurselor, pentru alte obiective, fiind necesar a se realiza în condițiile și cu aprobările legale (§15).

Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a reținut că “Nu este îngăduit să se modifice destinația fondurilor spre alte direcții “fără respectarea prevederilor legale”, chiar dacă asemenea modificări ar fi justificate de bunul mers al instituției. Asemenea fapte prezintă pericol social, întrucât fondurile bănești și resursele materiale sunt acordate cu o anumită destinație, pentru realizarea anumitor obiective, considerate necesare pentru comunitate, iar cei care le folosesc în alte scopuri perturbă activitatea unității în cauză, a instituțiilor sau autorităților care le alocă ori aprobă, afectând, totodată, și exercițiul bugetului de stat. În aceste condiții, respectarea regulilor de disciplină este importantă pentru realizarea în mod corespunzător a bugetului de stat, aceasta fiind justificarea protejării sale prin intermediul legii penale, în condițiile în care, în această materie, sfera normativă este mai largă și cuprinde pe lângă legi (ale bugetului de stat) și ordonanțe ale Guvernului (privind întărirea disciplinei financiare) și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului ori ordine ale ministrului finanțelor publice (de aprobare a formatului și structurii bugetului de venituri și cheltuieli). Curtea reține însă că, în această materie, deși legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă

Curtea reține că infracțiunea de deturnare de fonduri poate fi considerată o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât presupune realizarea unui act contrar atribuțiilor de serviciu de către un funcționar, care schimbă, prin încălcarea prevederilor legale, destinația fondurilor bănești ori a resurselor alocate. Spre deosebire de infracțiunea de abuz în serviciu, însă, în cazul infracțiunii de deturnare de fonduri fapta se realizează prin schimbarea destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice, “fără respectarea prevederilor legale”, existența infracțiunii nefiind condiționată de producerea unui rezultat. Astfel, fiind o infracțiune de pericol, infracțiunea de deturnare de fonduri se consumă în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, respectiv în momentul schimbării destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice. Or, sumele de bani și resursele materiale din fondul public, satisfăcând un interes general, trebuie folosite conform destinației stabilite, cu respectarea întocmai a disciplinei bugetare. Subiectul activ nemijlocit deși nu este determinat printr-o anumită calitate, deturnarea de fonduri nu poate fi săvârșită în mod nemijlocit decât de funcționarul public care administrează aceste fonduri și resurse materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice și care are obligația de a nu schimba destinația acestora și de a cunoaște atât prescripțiile legislației primare – legi și ordonanțe, cât și conținutul actelor de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară în această materie. Tocmai din acest motiv, în cazul infracțiunii de deturnare de fonduri, sintagma “fără respectarea prevederilor legale” are în vedere o sferă normativă mai largă, așadar, atât dispozițiile legislative de nivel primar, cât și cele de nivel secundar, prin aceasta nefiind încălcate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) (§ 20).

În cauza de față, Înalta Curte constată că fondurile cu privire la care s-a susținut că au fost efectuate activitățile imputate inculpaților erau destinate finanțării Programului pentru Protecția Martorilor, în condițiile art. 3 alin. (3) și art. 21 din Legea nr. 682/2002, precum și ale art. 52 din H.G. nr. 760/2004.

Contrar susținerilor apelanților – inculpați, Înalta Curte reține că fondurile menționate aveau o afectațiune specială determinată de dispozițiile art. 2 din Ordinul M.A.I. nr. S/1237/2006, putând fi folosite exclusiv pentru achiziția de bunuri și servicii care se circumscriau măsurilor de protecție sau de asistență dintre cele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 682/2002 sau activităților specifice pentru aducerea la îndeplinire a acestora.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 634/2019 s-a reținut că în cazul infracțiunii de deturnare de fonduri, “subiectul activ nemijlocit deși nu este determinat printr-o anumită calitate, deturnarea de fonduri nu poate fi săvârșită în mod nemijlocit decât de funcționarul public care administrează aceste fonduri și resurse materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice” (§ 20).

Deși corectă observația formulată de către apelanții – inculpați în sensul că inculpatul A. nu deținea calitatea de ordonator terțiar de credite întrucât O.N.P.M. nu avea personalitate juridică, cerință prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 lit. g) din Legea nr. 682/2002, O.N.P.M. gestionează, cu aprobarea ministrului afacerilor interne, fondurile bănești necesare includerii Programului, primite de la bugetul de stat, precum și din programele de finanțare externă, iar conform art. 5 din Ordinul M.A.I. nr. S/1237/2006 – dreptul de a aproba plăți privind protecția martorilor îl are directorul O.N.P.M. sau înlocuitorul desemnat prin dispoziție a acestuia. Astfel, prin Ordinul menționat, ținând cont de specificul activității O.N.P.M. directorului oficiului sau înlocuitorului acestuia i-a fost delegată de către ordonatorul principal de credite atribuția de a aproba plăți privind protecția martorilor.

Din perspectiva participației penale, întocmirea referatelor de necesitate sau a notelor justificative cuprinzând mențiunea că bunurile urmează a fi achiziționate “pentru a fi utilizate în activități specifice derulate în folosul exclusiv al martorilor incluși în program și derulării programului în bune condiții”, în condițiile în care era evident pentru fiecare dintre inculpați că acestea erau destinate dotării O.N.P.M., determină concluzia că inculpații în sarcina cărora a fost reținută forma de participație a complicității au acționat cu intenție indirectă, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 48 C. pen.. În realitate, inculpații au preluat o modalitate de lucru deficitară, și-au ignorat atribuțiile de serviciu sau sarcinile specifice care le reveneau și au acceptat ca fiind reale afirmațiile aproape automate din documentele justificative în sensul că bunuri precum laptop-uri, imprimante, tocătoare, etc. era achiziționate în folosul exclusiv al martorilor și pentru derularea activităților de protecție a acestora. Spre deosebire însă de persoana care efectua activitatea de control financiar preventiv, prin prisma atribuțiilor de serviciu, inculpații cunoșteau specificul măsurilor de protecție și asistență a martorilor incluși în program și cunoșteau că bunurile achiziționate aveau o altă destinație decât cea a activităților prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 682/2002.

Deși întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de deturnare de fonduri prevăzută de art. 307 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., respectiv cele ale complicității la această infracțiune, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 307 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că a intervenit prescripția răspunderii penale în cazul fiecărui inculpat, pentru următoarele considerente:

Din conținutul Deciziilor Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și nr. 358/2022 se desprind următoarele:

– art. 155 alin. (1) din C. pen., supus controlului de constituționalitate, a avut următorul conținut:

“Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”;

– prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrisă sintagmei “oricărui act de procedură în cauză”, întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (§  31);

– Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, §  61). Referirea la soluția legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (§  72);

– de la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, “fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”, rămânând neafectate termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, §  73, 74);

– ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următorul conținut:

“Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea”(Decizia nr. 358/2022, § 76);

– prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului (paragrafele 60, 75);

– prin O.U.G. nr. 71/2002, publicată în M. Of. nr. 531 din 30 mai 2022 au fost modificate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., prevăzându-se “Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.

În raport cu aspectele expuse și având în vedere efectele deciziilor Curții Constituționale astfel cum sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituția României, se reține că în ceea ce privește întreruperea termenului prescripției răspunderii penale prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. a existat următoarea succesiune de legi:

– de la data intrării în vigoare a C. pen. (1 februarie 2014) și până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conținutul “Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” și s-a bucurat de prezumția de constituționalitate.

– între data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022) și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conținutul “Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea” și nu a cuprins vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție.

– de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. are următorul conținut “Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.

Întrucât în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), acestea sunt supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.

În consecință, având în vedere aspectele reținute cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție prevăzute de art. 154 C. pen. Î.C.C.J. Secția Penală,   Decizia nr. 185/A  din 30 septembrie 2022

Art. 12. – Funcţia de procuror, ofiţer de poliţie judiciară sau de specialist în cadrul Direcţiai Naţionale Anticorupţie este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Prin OUG nr. 43/2002 privind P. N. A. , la art. 28 alin. 4 s-a prevăzut, printre alte categorii de personal, şi pentru ofiţerii de poliţie judiciară, pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie, un spor de 30% din solda lunară.

Prin art. 41 lit. e din OUG nr. 27/2006 publicată în Monitorul Oficial din 07.04.2006, au fost abrogate dispoziţiile art. 28 alin. 1-5, 7, 9 din OUG nr. 43/2002.

Ulterior, prin OUG nr. 120/2005 publicată în Monitorul Oficial din 06.09.2005, în cuprinsul OG nr. 38/2003 privind salarizarea alte drepturi ale poliţiştilor, a fost introdus un nou articol 21/1 potrivit cu care ”poliţiştii care desfăşoară activităţi privind prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului Mai, beneficiază de un spor lunar de 30% din salariul de bază”.

Prin art. 48 alin. 1 pct. 9 din Legea nr. 330/2009 publicată în Monitorul Oficial în 09.11.2009, s-a abrogat OG nr. 30/2003 cu excepţia art. 1, 25, 29 alin. 2 şi 3, 37, 38, 52, 55-58.

Ca urmare, prevederea legală invocată de reclamant în susţinerea cererii de despăgubire, a fost abrogată anterior datei la care se solicită pretenţiile. Recurentul solicită plata despăgubirilor cu începere din 01.08.2011, dată de la care funcţionează ca agent de poliţie la BCCO B_____ din cadrul IGPR.

Referitor la invocarea discriminării în raport de colegii din DNA, prin nota de şedinţă de la fila 63 dosar fond, reclamantul a arătat că în acest mod tinde să demonstreze că au existat şi există acte de discriminare privitoare la relaţiile de muncă şi remunerare a angajaţilor din cadrul MAI.

În atare situaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 2 din OG nr. 137/2000, nu se poate identifica o situaţie de discriminare care se susţine că a început la data de 01.08.2011 când dispoziţia legală invocată care reglementează sporul solicitat, nu mai era în vigoare, între un agent de poliţie din cadrul BCCO şi agenţi de poliţie din cadrul DNA.

Nu există un criteriu care să conducă la restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept la un spor care nu mai e prevăzut de lege la momentul de început al situaţiei invocate.

De asemenea, invocarea discriminării în raport de agenţii de poliţie care instrumentează infracţiuni de corupţie din 01.09.2005 precum şi în prezent nu atrage incidenţa dispoziţiilor legale mai sus menţionate din aceleaşi raţiuni ca cele prezentate anterior, considerentele primei instanţe fiind corect reţinute şi neputând fi înlăturate prin criticile aduse în recurs.

Împrejurarea că există poliţişti din cadrul DCCO cărora li s-a acordat, prin hotărâre judecătorească, sporul de 30% în discuţie pentru anumite perioade de timp, nu poate conduce la naşterea unei stări de discriminare faţă de recurent, întrucât la data formulării acţiunii şi pentru perioada solicitată, sporul nu mai e prevăzut de textul de lege indicat prin acţiune. Curtea de Apel București, Secţia Contencios  Administrativ și Fiscal. Decizia nr. 4431 din 1 octombrie 2013

CAPITOLUL III Competența Direcției Naționale Anticorupție

   Art. 13. –  (1) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către: deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii și auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la  art. 293 și 294 din Codul penal.

(2) Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție.

(3) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute la    Art. 246, 297 și 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.

(4) Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3).

(6) Urmărirea penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1) -(3) , săvârșite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.

Prin Decizia nr. 26/2021 Î.C.C.J. admite recursul în interesul legii și stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor    Art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002  , infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în    Art. 132 din Legea nr. 78/2000   raportat la    Art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor    Art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție.

  Norme cu caracter tranzitoriu

În motivarea contestației, D.N.A.  – Serviciul Teritorial Târgu Mureș a arătat că la judecarea cererii de liberare condiționată a fost prezent un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, deși, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, trebuia să participe un procuror din cadrul structurii specializate de parchet, având în vedere că una dintre pedepsele ce au fost contopite în pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare a fost aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000  , infracțiune care este de competența procurorilor anticorupție și în prezent, conform art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002  , și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la nulitatea absolută, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, pronunțată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 526 din 27 iunie 2019. Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, M. Of. nr. 503 din 7 iulie 2014, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei “problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei”, arătând că “admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 C. pr. pen. să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului”.

Ulterior, considerentele acestei decizii au fost preluate de Î.C.C.J. și în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispozițiile art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care a fost învestită, relevante fiind deciziile nr. 17 din 1 septembrie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, M. Of. nr. 769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, M. Of. nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, M. Of. nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, M. Of. nr. 152 din 28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, M. Of. nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, M. Of. nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, M. Of. nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019, M. Of. nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 981 din 5 decembrie 2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, M. Of. nr. 118 din 4 februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, M. Of. nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, M. Of. nr. 514 din 18 mai 2021.

Așadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiții de admisibilitate a sesizării consacrat în jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reiese că relația de dependență dintre interpretarea dată de Î.C.C.J. prin intermediul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare și rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situații în care oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanța supremă, aceasta nu va avea nicio influență asupra soluției pe fond a litigiului.

Deși neparticiparea procurorului din cadrul unității/structurii de parchet competente se răsfrânge asupra hotărârilor judecătorești prin care se dezleagă fondul cererii cu care a fost sesizată instanța de judecată, în concret, se constată că, date fiind particularitățile cauzei, soluția ce urmează a fi pronunțată în calea de atac formulată de D.N.A.  nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile adresate instanței supreme.

Așa cum s-a arătat anterior, cauza aflată în ultimul grad de jurisdicție are ca obiect o cerere de liberare condiționată formulată de condamnatul Ș.G. cu privire la o pedeapsă rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare, în care a fost contopită și o pedeapsă de 3 ani și 9 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, faptă cercetată de procurorii anticorupție, care s-au sesizat din oficiu la 30 aprilie 2014, încheind, în acest sens, un Proces-verbal înregistrat sub nr. 475/P/2014 pe rolul Secției de combatere a infracțiunilor conexe de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, formarea Dosarului penal fiind, deci, ulterioară datei la care a intrat în vigoare și noul Cod de procedură penală, respectiv 1 februarie 2014.

Așadar, problema care se ridică este aceea de a stabili natura normei cuprinse în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în contextul în care aceste dispoziții se regăsesc în capitolul II intitulat “Dispoziții privind situațiile tranzitorii”, care, în conținutul art. 3-18, reglementează anumite situații privind cauzele aflate pe rolul organelor judiciare, în diferite stadii procesuale, la momentul intrării în vigoare a noii codificări.

Dintr-o interpretare sistematică și teleologică a dispozițiilor prevăzute de art. 3–18 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale rezultă că acestea au natura unor norme cu caracter tranzitoriu, a căror aplicare în timp este limitată de momentul până la care își produc efectele raporturile juridice născute sub imperiul legii vechi, calificare ce rezidă atât din obiectul de reglementare al actului normativ în care sunt cuprinse, care este menționat în preambul, în art. 1, respectiv “punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare”, cât și din faptul că sunt înglobate în capitolul II “Dispoziții privind situațiile tranzitorii”, precum și din tehnica legislativă folosită pentru elaborarea acestuia.

Sub acest din urmă aspect se observă, parcurgând textele menționate, că legiuitorul a folosit în vederea legiferării diferitelor situații ivite în legătură cu cauzele înregistrate la parchete și instanțe la data intrării în vigoare a noii codificări procesual penale, după caz, expresia “aflate în curs de soluționare” sau “aflate pe rol”, făcând, totodată, pe alocuri, trimitere la dispozițiile legale reglementate în cadrul unui articol sau alineat precedent.

Chiar dacă în cazul art. 5 din Legea nr. 255/2013 aceste expresii se regăsesc doar în alin. (1) și (2), norma conținută de ultimul alineat face parte tot din categoria dispozițiilor tranzitorii, având în vedere că legiuitorul utilizează la teza I din alin. (3) al textului menționat sintagma “potrivit legii vechi”, în timp ce pentru cea de a II-a teză face trimitere la prevederile tranzitorii din primul paragraf, cu care, astfel, se completează. Ca atare, în cuprinsul alin. (3) din art. 5 din Legea nr. 255/2013 au fost stabilite reguli numai pentru cauzele aflate pe rolul instanțelor în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A.  potrivit legii vechi, precum și pentru cele care au rămas în competența acestei structuri specializate în condițiile alin. (1), împrejurare determinată de faptul că în evoluția lor s-au succedat două legi fundamentale de procedură – vechiul și noul Cod de procedură penală, fiind, astfel, restrânsă sfera de aplicare a normei numai la aceste două ipoteze și doar pentru o perioadă limitată în timp, respectiv până la soluționarea lor definitivă.

Drept urmare, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale nu consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupție de a participa în toate cauzele și procedurile jurisdicționale corelative infracțiunilor de corupție născute atât sub imperiul vechii legi, cât și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, ci doar în cele formate/declanșate anterior momentului intrării în vigoare a noii legi și care vizează raporturi juridice care și-au produs după această dată/își produc efectele și în prezent.

Bineînțeles că în această categorie intră și propunerile, contestațiile, plângerile sau orice alte cereri care vizează infracțiuni de corupție pentru care urmărirea penală a fost efectuată fie pe legea veche, fie pe legea nouă, dar declanșată anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă asemenea cereri au fost înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești începând cu 1 februarie 2014, întrucât raporturile juridice care le-au generat s-au născut sub imperiul vechii codificări, producându-și în parte efectele ulterior abrogării acesteia.

Ca atare, se constată că de lămurirea problemei de drept ce formează obiectul întrebării prealabile nu depinde soluționarea cauzei cu care este învestită în ultimul grad de jurisdicție instanța de trimitere, întrucât sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală a avut loc la data de 30 aprilie 2014, deci sub puterea noii legi procesual penale, nefiind astfel îndeplinită condiția referitoare la existența unei legături între textul de lege ce se solicită a fi interpretat și dezlegarea pe fond a cauzei.

Mai mult decât atât, neîndeplinirea acestei condiții de admisibilitate decurge și din faptul că, așa cum s-a arătat anterior, pedeapsa rezultantă din a cărei executare condamnatul Ș. G. a solicitat, prin formularea unei cereri adresate Tribunalului Mureș, să fie liberat condiționat a fost stabilită prin contopirea mai multor pedepse aplicate pentru diferite infracțiuni, fapte despre care nu se cunoaște dacă au fost cercetate de către D.N.A.  și nici dacă urmărirea penală a fost declanșată pe vechea sau noua codificare, ipoteză în care dezlegarea chestiunii cu care a fost sesizată Înalta Curte nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluționare a fondului cauzei.

De asemenea, nu este îndeplinită nici cerința privind existența unei veritabile probleme de drept în înțelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuție nu ia naștere o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor și, ca atare, dispozițiile nu sunt neclare. Se observă că legiuitorul a ales să nu enumere expres și limitativ cauzele în care reprezentarea Ministerului Public se face de către procurori specializați, ci a ales să înșiruie cu titlu de exemplu câteva cazuri, apelând, în final, la o formulare de principiu care să cuprindă toate tipurile de cereri ce se pot ivi în practică, în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. , în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale [“(…) la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri”].

De altfel, această modalitate de redactare a textelor de lege corespunde normelor de tehnică legislativă, așa cum sunt reglementate în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora în procesul de legiferare, pentru a fi acoperite pe deplin diferitele ipoteze ce pot apărea în procesul de aplicare a actului normativ, se folosește fie enumerarea situațiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări cadru de principiu, aplicabile oricăror situații posibile.

Deopotrivă, este de menționat că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, pronunțată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 183 din 11 martie 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că “scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia (…). Hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății”.

Considerentele acestei decizii au fost preluate, succesiv, în cuprinsul deciziilor nr. 6 din 2 martie 2016, M. Of. nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, M. Of. nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, M. Of. nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr, 5 din 21 martie 2019, M. Of. nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 108 din 12 februarie 2020, nr. 5 din 13 februarie 2020, M. Of. nr. 258 din 30 martie 2020; nr. 15 din 28 mai 2020, M. Of. nr. 690 din 3 august 2020.

Ca atare, instanța supremă a statuat în mod constant că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să vizeze dispoziții legale neclare, echivoce și care pot conduce la pronunțarea unor soluții diferite, nefiind permisă apelarea la acest mecanism de unificare a practicii judiciare atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune atât de evident încât nu lasă loc la îndoială.

Faptul că aparenta problemă de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de interpretare din partea destinatarilor legii, în special a organelor judiciare care au studii de specialitate, rezultă și din examenul jurisprudențial al curților de apel și al instanțelor judecătorești arondate acestora.

Astfel, existența unei jurisprudențe pe aspectele semnalate la 12 curți de apel dintr-un număr de 15, ce pune în evidență o orientare majoritară, la care s-a raliat și instanța de sesizare, în antiteză cu o opinie minoritară îmbrățișată doar de 5 judecătorii la nivel național, constituie un argument suplimentar în susținerea punctului de vedere că nu suntem în prezența unei probleme de drept care să reclame cu necesitate interpretarea sa de instanța supremă, cu atât mai mult cu cât din dispozițiile legale rezultă cu claritate cauzele în care Ministerul Public este reprezentat de procurorii anticorupție. Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureș – Secția penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. » se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?” Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 17 din  31 martie 2022

  Preluarea efectuării urmăririi penale

În sistemul Codului de procedură penală competența procurorului de a efectua urmărire penală este generală după cum rezultă implicit din disp. art.209 alin.3 C. pr. pen.  iar în alineatul (4¹) introdus prin O.U.G. nr.60/2006 se prevede că procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în vederea efectuării urmăririi penale cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare prin dispoziția conducătorului acestei unități.

Având în vedere conexitatea și indivizibilitatea faptelor pentru care inculpatul a fost cercetat din care unele de competența parchetelor locale – B și Po – iar altele de competența parchetului ierarhic superior și de rezoluția prim procurorului din data de 28.04.2011 . Curtea constată că urmărirea penală a fost efectuată în mod legal de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău_.

De altfel, însăși instanța de fond a reținut că infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat se aflau în raporturi de conexitate așa încât raționamentul logic al interpretării dispozițiilor art.45 alin.1 rap. la art.35 C. pr. pen.  este acela că efectuarea urmăririi penale revine în competența Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, astfel că în mod legal rechizitoriul a fost întocmit de această unitate de parchet.

Motivarea instanței de fond în sensul că la dosar nu există dispoziție scrisă a parchetului ierarhic superior de preluare a cauzei de la parchetul ierarhic inferior competent să efectueze urmărirea penală pentru infracțiunile cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului nu este pertinentă, întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres o delegare de sarcini cu caracter special de la unitatea de parchet ierarhic inferioară către cea ierarhic superioară și nicio procedură concretă de preluare a cauzei, astfel că rezoluția prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău este o dispoziție dată în conformitate cu legea și se înscrie în prevederile art.209 alin.4¹ C. pr. pen..

Rațiunea reglementării exprese a posibilităților procurorului din cadrul parchetelor ierarhic superioare de a prelua în vederea urmăririi penale cauze din competența parchetelor ierarhic inferior, așa cum s-a stabilit și prin Decizia nr.1058 din 14.11.2007 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția neconstituționalității dispozițiilor cuprinse la literele a) – d) ale art.209 alin.4¹ C. pr. pen, corespunde principiul controlului ierarhic ce guvernează activitatea procurorilor, constituind expresia eficientizării activității de urmărire penală.

În mod greșit instanța de fond a admis excepția necompetenței materiale a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzăuși a dispus restituirea cauzei la Parchetulde pe lângă Judecătoria Buzău  pentru refacerea urmăririi penale, în cauză nefiind incident niciun motiv care să justifice refacerea fie a actelor de urmărire penală fie a actului de sesizare, conform art.300 alin.2 și art.332 cod pr.pen., sus-citate, așa încât hotărârea criticată fiind nelegală și netemeinică, în temeiul art.385¹⁵ pct.2 lit.c) C. pr. pen. se va admite recursul și se va casa sentința în totalitate, cu trimiterea cauzei la prima instanță, Judecătoria Buzău, pentru continuarea judecății. Curtea de Apel Ploiești Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie,  Decizia nr.974 din 9 iulie 2013

CAPITOLUL IV: Dispoziții procedurale

Art. 14. – (1) Persoanele cu atribuții de control sunt obligate să sesizeze Direcția Națională Anticorupție cu privire la orice date sau informații din care rezultă că s-a săvârșit una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție.

(2) Persoanele cu atribuții de control sunt obligate ca în cursul efectuării actului de control, în situațiile prevăzute la alin. (1), să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.

(3) Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor au obligația de a pune la dispoziție Direcției Naționale Anticorupție, de îndată, datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor privitoare la corupție.

(4) Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție, la sediul lor, datele și informațiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.

(4) Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție datele și informațiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.

(5) Nerespectarea obligațiilor prevăzute la alin. (1)-(4) atrage răspunderea juridică, potrivit legii.

Încălcarea dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 și în Legea nr. 101/2006 nu poate atrage răspunderea penală, acestea fiind dispoziții cuprinse în legi ordinare, exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu trebuind analizată doar prin raportare la dispozițiile art. 43 alin. (3) și art. 32 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 51/2006, ca lege organică.

S-a susținut că și în situația în care s-ar admite că elementul material al laturii obiective s-ar regăsi și în legi ordinare, contrar dispozițiilor constituționale, atunci analiza, la rândul ei, se realizează prin raportare la rechizitoriu, considerând că referatul nu poate avea nici un efect juridic în speță. Astfel, dispozițiile pretins a fi încălcate se regăsesc în O.U.G. nr. 34/2006 (art. 178 alin. (2), art. 2 lit. a), b) și d), art. 209, art. 179, art. 189, art. 201 și Legea nr. 101/2006 (art. 6 alin. (1) lit. k) și l).

Analizând atât textele de lege, cât și situația de fapt, a rezultat că inculpatul A., în calitate de primar, a avut dreptul recunoscut de lege de a iniția un proiect de hotărâre de consiliu local. În plus, inculpatul nu a deținut calitatea de președinte de ședință a Consiliului local, acesta fiind cel care conduce ședințele de Consiliu local. Doar președintele de ședință poate supune spre dezbatere și apoi la vot propunerile de hotărâri de Consiliu local însoțite de întreaga documentație aferentă acestora, iar primarul nu are drept de vot în cadrul Consiliului local.

S-a susținut că posibilitatea de a înainta spre dezbatere Consiliului Local un proiect de hotărâre, astfel cum a fost precizat în art. 45 alin. (6) din Legea nr. 215/2001 este un drept al primarului și nu trebuie confundat cu atribuțiile de serviciu ale acestuia așa cum sunt ele definite de Capitolul 3, art. 61–63 din Legea nr. 215/2001.

La dosarul cauzei nu există nicio probă care să indice faptul că inculpatul A. ar fi cerut, solicitat sau impus vreunui consilier local să voteze proiectul de hotărâre propus, după cum nu există nicio probă din care să rezulte că primarul ar fi solicitat sau impus, direct sau indirect inculpaților E., F. sau G. să întocmească într-un anumit mod Caietul de sarcini, Nota de fundamentare, Regulamentul Serviciului Public de Salubrizare sau că ar fi discutat măcar cu aceștia în legătură cu întocmirea acestor documente.

   Art. 15. -Dacă în efectuarea urmăririi penale procurorii parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești constată că infracțiunea care constituie obiectul cauzei este una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, aceștia au obligația de a sesiza de îndată procurorii acestei direcții.

 

  Obligația de sesizare

După cum se poate observa dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 43/2002 nu se referă la sesizarea instanței și nici la competența după materie sau după calitatea persoanei, situație față de care nesocotirea lor nu ar putea atrage decât nulitatea relativă. Condițiile care se cer în cazul acestui tip de nulitate nu sunt însă îndeplinite. Astfel, pe de o parte, termenul în care putea fi invocată această nulitate – cel mai târziu în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată cu procedura completă a expirat și nici nu se poate considera că prin nesocotirea dispozițiile mai sus enunțate s-a adus o vătămare intereselor generale ale societății ca urmare a împiedicării aflării adevărului și justei soluționări a cauzei pentru ca nulitatea să poată fi invocată din oficiu de către instanță, în condițiile art. 197 alin. (4) teză finală. Pe de altă parte inculpatul P.C. nu a făcut dovada vătămării pe care a suferit-o prin aceea că referatele cu propunere de declinare a competenței de soluționare a faptelor menționate în autodenunțurile formulate de numiții B.G.A. și D.I.C. au fost înaintate de lucrătorii de poliție din cadrul I.P.J. Gorj – S.I.F. D.N.A. – Serviciul Teritorial Craiova fără a fi în prealabil trimise procurorului care exercita supravegherea și care, la rândul său, ar fi trebuit să le înainteze acestei direcții, folosind procedura declinării de competență. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Decizia nr. 3752 din 16-nov-2012

  Cercetare magistrați

Dat fiind acest aspect s-a constatat că și în ceea ce privește modul de soluționare a lucrării penale nr. 2775/ll-2/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 3 nu se pune problema existenței unui conflict de interese/incompatibilități ori a unor activități abuzive ale magistratului S.M.C., în raport cu obiectul și persoanele la care făcea referire persoana vătămată S.J. în respectiva plângere.

În ceea ce privește persoanele juridice reclamate, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii și Uniunea Națională a Notarilor Publici s-a constatat, prin prisma dispozițiilor art. 191 alin. (1) C. pen., că aceste două entități juridice nu pot fi în nicio situație subiecți activi ai infracțiunii.

Având în vedere faptul că persoana vătămată a solicitat prin plângerea formulată, cercetarea celor doi magistrați și pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 257 C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000, date fiind dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. b) și art. 15 din O.U.G. nr. 43/2002, art. 38, art. 42, ar. 45 alin. (1), alin. (12) C. pr. pen. , s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la aceste două pretinse fapte și declinarea competenței de soluționare în favoarea Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală.

Înalta Curte constată, că împotriva rezoluției Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., Secția de urmărire penală și criminalistică, a formulat plângere petiționarul S.J., solicitând, în esență, trimiterea plângerii la D.N.A.  pentru a se efectua cercetarea penală față de intimați, plângerea fiind înregistrată .       Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Sentinta penala nr. 129 din 25-ian-2012

   Art. 15¹. -Direcția Națională Anticorupție este autorizată să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la faptele de corupție prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, în condițiile legii. Orice informație cu valoare operativă de altă natură se transmite de îndată autorităților abilitate prin lege, pentru verificarea și valorificarea acesteia.

 Art. 18. – Pentru buna desfășurare a urmăririi penale procurorii Direcției Naționale Anticorupție pot dispune măsuri specifice de protecție a martorilor, a experților și a victimelor, potrivit legii.

 Art. 19. – Persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

 limitele pedepsei

Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanții L. și M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârșită infracțiunea, dar și de punerea în discuție a incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

În acest sens, s-a reținut că sentința penală nr. 258/24.03.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen. cu aplicarea art. 375 din C. pr. pen. și art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, inculpatul J. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condițiilor de incriminare, s-a constatat că fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, încadrată potrivit legii în vigoare la data săvârșirii ei în infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) teza I și a II C. pen. anterior, continuă să fie incriminată în noul C. pen. în art. 291 alin. (1) teza I și a II-a, având, așadar, corespondent în noile reglementări. Înalta Curte a constatat că legea nouă introduce doar aparent o condiție suplimentară, cea a promisiunii determinării funcționarului la conduita solicitată de cumpărătorul de influență, însă aceasta se regăsea și în dispozițiile art. 257 C. pen. din 1969, întrucât primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri era făcută în scopul de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Legea condiționa existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop al acțiunii, acela de a-l determina pe funcționar sau pe alt salariat să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Ca atare, această condiție era necesară pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și potrivit legii vechi, iar în cauză ea a fost îndeplinită.

Sub aspectul sancțiunii, art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 2 la 10 ani, în timp ce potrivit legii noi, traficul de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. este sancționat cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. Cum instanța s-a orientat la o pedeapsă egală cu maximul prevăzut de lege, în mod evident, legea nouă, care prevede un maxim mai redus, de 7 ani închisoare, este legea penală mai favorabilă inculpatului, astfel că fapta a fost încadrată în dispozițiile art. 291 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aceeași cu cea stabilită prin rechizitoriu).

Având în vedere că Înalta Curte, deși a respins cererea de soluționare a cauzei în procedura simplificată, a reținut aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de inculpat, în cauză au devenit aplicabile dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., care prevăd reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Totodată, prin adresa din 30 septembrie 2015 și Ordonanța din 29 septembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, Direcția Națională Anticorupție a confirmat faptul că inculpatul J. a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secția de combatere a Corupției, astfel că în cauză au fost incidente și dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

În aceste condiții, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce-l privește pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022

   Soluționare rapidă a dosarului

Încă de la început, Înalta Curte a apreciat că se impune semnalarea grabei total nejustificate a parchetului de soluționare rapidă a dosarului, în mai puțin de o lună de zile, prin trimiterea în judecată a tuturor membrilor Comisiei Centrale, fără stabilirea circumstanțelor în care s-au petrecut faptele, deși, cu ocazia audierii, inculpații M. și L. au adus la cunoștința organului judiciar fapte de corupție, de cumpărare și trafic de influență, de dare și luare de mită. Cu privire la aceste aspecte, încă din cursul urmăririi penale, prin Ordonanța din 08.12.2014 s-a dispus disjungerea cauzei, ulterior fiind trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. x/2014 inculpata G. și J., prin același rechizitoriu dispunându-se o nouă disjungere a cauzei atât cu privire la faptele pentru care s-a dispus anterior disjungerea, cât și în privința faptelor pentru care inculpatul J. a formulat denunț la data de 19.02.2015.

Referitor la acest denunț, Înalta Curte a constatat că în cursul urmăririi penale în dosar, în timp ce era arestat preventiv pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență, inculpatul J. a formulat un memoriu în apărare, în cadrul căruia a recunoscut învinuirile ce i se aduceau, învederând că dorește judecarea cauzei în procedura simplificată și, totodată, a arătat că, din suma primită de la inculpatul M. de 8 milioane de euro după rezolvarea favorabilă a dosarului x a făcut următoarele plăți:

Înalta Curte a constatat, așadar, că ceea ce s-a demonstrat în cauză prin probatoriul administrat este doar faptul că cei doi inculpați se cunoșteau, că s-au întâlnit (fără a se stabili o suprapunere exactă a acestor întâlniri peste perioada în care s-a soluționat dosarul lui M.) împrejurare ce ar putea avea eventual valoarea unui indiciu că inculpatul J. i-a solicitat și inculpatului D. susținerea dosarului, fiind însă total insuficient pentru a concluziona că faptele s-au petrecut așa cum le relatează inculpatul J. în denunțul său. Pe de altă parte, semne de întrebare se ridică și în ceea ce privește interesul inculpatului J. de a interveni și la D. în condițiile în care avea certitudinea “succesului” prin legăturile cu cele mai importante persoane din instituției, respectiv președintele și vicepreședintele cu atribuții de coordonare al Direcției de Aplicare și Control a Aplicării Legislației Fondului Funciar (demonstrată de soluționarea dosarului anterior). Inculpatul C a încercat să-și justifice aceste acțiuni prin cuantumul mare al despăgubirilor, însă potrivit declarației sale discuția cu D. a avut loc înainte de efectuarea raportului de evaluare, cu aproximativ o lună și jumătate anterior primei ședințe. Aceasta într-o variantă a declarației sale, pentru că, într-o altă variantă, inculpatul susține că a luat legătura cu acesta după ce dosarul a fost amânat. De asemenea, nici notorietatea membrilor și a relațiilor dintre aceștia nu pare a fi credibilă, în condițiile în care D. fusese desemnat ca membru în Comisia Centrală la finalul lunii octombrie 2010, aflându-se practic la începutul activității. Inculpatul M. a susținut prin motivele de apel, în esență, că instanța a încălcat principiul separației funcțiilor judiciare, dispozițiile art. 371 din C. pr. pen. privind obiectul judecății, art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la CEDO și dreptul la apărare al inculpatului întrucât a reținut circumstanțele și împrejurările în care au fost săvârșite infracțiunile de corupție denunțate de către inculpatul J. și care au constituit temei de condamnare pentru inculpații M., K. și L., chiar dacă acestea se aflau în cercetare, după disjungere, la D.N.A. , această unitate de parchet dispunând, prin ordonanța emisă în dosar, o soluție de clasare. Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din   5 decembrie 2022

  Denunț

Prin adresă și Ordonanță, Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. D.N.A.  a confirmat faptul că inculpatul J. a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secția de combatere a Corupției, astfel că în cauză au fost incidente și dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

În aceste condiții, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce-l privește pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, Înalta Curte a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

În primul rând, Înalta Curte a reținut gradul de pericol social concret extrem de ridicat al faptei, dar și împrejurarea că, astfel cum recunoaște și inculpatul, aceasta nu a avut caracter izolat; activitatea frauduloasă în care a fost implicat este una de amploare, întrucât ulterior a și intervenit pentru soluționarea favorabilă a dosarului, acționând ca o persoană care putea influența decizia politică de menținere în funcțiile de conducere din cadrul A.N.R.P., iar demersul său a avut un rol determinant în soluționarea rapidă și favorabilă a dosarului. Naturalețea cu care recunoaște toate aceste fapte și face referiri la sume de ordinul milioanelor de euro, nepărându-i-se foarte important cuantumul lor (de 8, 10, 13, 16 milioane), ca și când ar relata chestiuni perfect legale, demonstrează că acesta era modul său de viață, iar condamnarea anterioară, dispusă pentru același gen de infracțiune, întărește această concluzie. Înalta Curte a constatat că datele personale ale inculpatului, respectiv vârsta și starea de sănătate devin nerelevante, în contextul circumstanțelor anterior expuse și nu justifică aplicarea unei alte pedepse decât cea egală cu maximul prevăzut de lege, de 2 ani și 4 luni închisoare, pedeapsă ce urmează a fi executată în regim de detenție.

Față de natura și gravitatea faptei, care îl fac nedemn pe inculpat de a ocupa orice funcție publică sau care implică exercițiul autorității de stat, dar și de a-și exprima opțiunea cu privire la viitorul politic al țării, Î.C.C.J.i a apreciat că se impune și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și d) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii. Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanții L. și M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârșită infracțiunea, dar și de punerea în discuție a incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002. Potrivit art. 55 alin. (2) din C. pr. pen. “Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public.”, așadar, ori de câte ori C. pr. pen. folosește noțiunea de “procuror” are în vedere organul judiciar competent și care este îndreptățit să exercite, prin procurorii care îl compun, atribuțiile legale. Or, procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție – D.N.A.  face parte din structura de parchet menționată, pe care, de altfel, o conduce potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002  , fiind lipsite de relevanță argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care antamează calitatea de “procuror ierarhic superior” a acestuia.

Cât privește competența funcțională, aceasta se determină prin raportare la îndatoririle organului judiciar, regulile privind competența funcțională determină atât competența generală a acestuia (corelat cu funcțiile acestuia în procesul penal – de judecată, de urmărire sau cercetare penală etc.), cât și, în cadrul competenței generale, atribuțiile specifice ale fiecărui organ judiciar. Sub acest aspect reținem că potrivit art. 55 alin. (3) din Codul de procedură “În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:…. f) formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești”.

Textul alin. (2) și (3) ale art. 55 din C. pr. pen. reprezintă transpunerea prevederilor art. 131 alin. (2) și (3) din Constituție, care arată că “(2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. (3) Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”.

Competența funcțională a procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale este reluată și în art. 68 din Legea 304/2004.

În ce privește competența funcțională a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002, reglementând atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție prevede, printre acestea, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, respectiv în cauzele de competența acestui organ judiciar.

Sunt lipsite de pertinență argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care se referă la normele secundare vizând organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție -regulamente, ordine etc.- dispoziții ce nu se circumscriu unor norme ce reglementează competența organelor judiciare, chestiune de domeniul legii organice, și, ca atare, nerespectarea acestora nu are aptitudinea de a atrage sancțiunea nulității actelor procesuale. De altfel, examenul acestor norme realizat de apărare relevă o viziune interpretativă particulară prin specularea unor prevederi și ignorarea fondului normativ în ansamblul său.

Referitor la criticile formulate de Ministerul Public, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și inculpații K., L., E., F. și M., sub aspectul acuzației de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit

Probele administrate în apel, la cererea părților și procurorului (declarațiile martorilor audiați nemijlocit și evocați anterior, recunoașterile inculpaților, chiar și cele parțiale – n.n audiere G. – înscrisurile depuse) nu au avut amplitudinea de a modifica situația de fapt ori caracterizarea în drept a bazei factuale descrise în actele de sesizare și reținute de prima instanță.

În unanimitate, pe latură penală, soluția diferită dispusă în apel vizeză incidența instituției prescripției răspunderii penale pentru inculpații K., L. și M., urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunțate de Curtea Constituțională și a constatării, ca efect al cererilor de continuare a procesului penal, a aplicabilității dispozițiilor art. 396 alin. (8) din C. proc. pen.

Pe latură civilă, soluția diferită este rezultatul rezolvării unei chestiuni de drept referitoare la temeiul achitării în ipoteza cazului reglementat de art. 16 lit. b) și la consecința asupra soluției acțiunii civile în contextul aplicării dispoziției art. 25 alin. (1) și (5) din C. proc. pen.

În majoritate, cu privire la acuzațiile aduse inculpaților A., B., C., D., E. și G., soluțiile pronunțate în ambele laturi ale procesului și temeiurile de drept ale acestora vor rămâne nemodificate, criticile formulate vizând situația lor juridică fiind neîntemeiate. Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători,  Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022

  Despăgubire

Diferența dintre depozițiile celor doi inculpați, faptul că anterior inculpatul I. a arătat că în acea perioadă avea vârsta de 22-23 de ani și nu participa la discuțiile tatălui său că “ieșeam din birou”, conduc la concluzia că declarațiile acestuia nu reprezintă adevărul fiind date în mod evident în susținerea denunțului formulat de J.. De asemenea, ceea ce atrage atenția în privința inculpatului I. este faptul că în cadrul cercetării judecătorești a refuzat să mai dea declarații, invocând dreptul la tăcere (după audierea sa în soluționarea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată), însă, după ascultarea sa în calitate de martor în dosarul penal nr. x/2015 (în care J. are calitatea de denunțător, dosar invocat de parchet pentru reținerea incidenței dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002), la solicitarea Ministerului Public, poziția procesuală a acestuia s-a schimbat.

Înalta Curte a reținut că susținerile inculpatului J. au fost infirmate de către coinculpatul D., care, deși a recunoscut că îl cunoaște pe acesta, că s-au întâlnit de câteva ori, inclusiv la sediul MMM., a arătat că niciodată nu au discutat despre dosarul de despăgubire ce face obiectul prezentei cauze și nici despre A.N.R.P. “Anterior ședinței nu am fost contactat de nicio persoană nici din cadrul A.N.R.P. și nici din afara acesteia pentru a-mi sugera o anumită poziție referitor la dosarul nr. x. Nu am avut nicio întâlnire cu inculpatul J. referitoare la acest dosar și nici cu privire la A.N.R.P. (…) vreau să precizez că niciodată acesta nu mi-a solicitat ceva nelegal și nici nu am discutat despre A.N.R.P, nici măcar nu mi-a dat de înțeles că ar fi interesat sau că altcineva ar avea un interes în legătură cu A.N.R.P. Am fost în sală când a fost audiat și nu este adevărată afirmația acestuia în sensul că eu i-aș fi comunicat componența comisiei, aceasta fiind publicată pe site-ul instituției. Nu este adevărată nici afirmația inculpatului J. în sensul că m-ar fi contactat și mi-ar fi cerut sprijinul în legătură cu dosarul ce face obiectul prezentei cauze. Nu am discutat niciodată cu acesta despre faptul că o cunosc pe inculpat G.. Nu aveam o relație apropiată cu inculpata G., o cunoșteam doar din activitatea profesională anterioară.” … “am cunoscut-o cu mai mulți ani în urmă, am colaborat profesional și instituțional în 2 dosare, eu fiind inspector fiscal și reprezentând ANAF în acele dosare, iar dumneaei era procuror anchetator”. În acest context probator, Înalta Curte a constatat că singura împrejurare care poate fi reținută din declarația martorului GG. este cea confirmată și de inculpatul H., respectiv discuția ce a avut loc la Spitalul Elias între inculpata Bica și martora HH. legată de necesitatea convocării ședinței Comisiei Centrale. Fapta demonstrează un eventual interes al inculpatei G. cu privire la acest aspect, însă Ministerul Public nu a administrat nicio probă prin care să lămurească motivele (licite sau ilicite) ce stau în spatele acestei solicitări și care să lege în vreun fel acest incident, ce a avut loc în perioada noiembrie- decembrie 2011, de acuzația formulată în prezenta cauză ce vizează fapte petrecute cu aproximativ 6 luni anterior. Înalta Curte a constatat că o asemenea legătură nu poate fi stabilită mai ales în condițiile poziției ferme a inculpaților J. și I. că nu o cunoșteau pe inculpata G. la acel moment și în lipsa oricărei alte probe care să demonstreze contrariul. Ca atare, circumstanța de fapt dovedită este fără relevanță din perspectiva acuzației din prezenta cauză.

Concluzionând, Înalta Curte a constatat că nu există elemente de fapt care să conducă la concluzia susținută de către Ministerul Public prin rechizitoriu. Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători,  Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022

   Art. 21. – Persoanele care efectuează urmărirea penală, specialiștii prevăzuți la    Art. 11, precum și personalul auxiliar de specialitate sunt obligați să respecte secretul profesional cu privire la datele și informațiile obținute în această calitate.

  Art. 22². – (1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii, cele întocmite de către procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele întocmite de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai secțiilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor Direcției Naționale Anticorupție, verificarea se face de către procurorul-șef al acestei direcții.

(2) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici prevăzuți în alin. (1).

Art. 22^3. – Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competența structurilor teritoriale ale direcției, din dispoziția motivată a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.

Art. 22³ alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002:

“(1) Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale ale direcţiei, din dispoziţia procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, când:

a) imparţialitatea procurorilor ar putea îi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;

b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei;

c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;

d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală”;

– Art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004:

“(1) Procurorii din cadrul structurii centrale sau serviciilor teritoriale ale Direcţiei de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale subordonate direcţiei, din dispoziţia procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, când:

a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;

b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei;

c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;

d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează urmărirea penală,”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.058 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 28 noiembrie 2007, a statuat că dispoziţiile art. 209 alin. 4¹ lit. a), b), c) şi d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi contravin prevederilor art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece “reglementarea, cu caracter strict şi limitativ, a unor situaţii în care cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare pot fi preluate, pentru efectuarea urmăririi penale, de procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare restrânge în mod nejustificat competenţa acestora din urmă, cu consecinţa încălcării principiilor care guvernează activitatea Ministerului Public. […] prin referirea la «alte împrejurări obiective» în care există posibilitatea preluării cauzelor în discuţie, teza finală a aceluiaşi text de lege anulează, practic, acest efect, deoarece condiţionează măsura preluării cauzelor de «acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală». Această condiţie impusă de lege nu numai că este într-o vădită contradicţie cu principiul controlului ierarhic ce guvernează activitatea procurorilor, ci poate crea şi suspiciuni cu privire la modul în care aceşti magistraţi îşi îndeplinesc atribuţiile, întrucât induce ideea posibilităţii unei «negocieri», pe linie ierarhică, a competenţei de efectuare a urmăririi penale, în funcţie de diversele particularităţi ale unor cauze”.

Din analiza dispoziţiilor legale criticate Curtea constată că acestea sunt o preluare tale quale a prevederilor art. 209 alin. 4¹ lit. a), b), c) şi d) din Codul de procedură penală, declarate neconstituţionale prin decizia mai sus menţionată.

Pe cale de consecinţă, viciul de constituţionalitate sancţionat anterior a fost conservat de reglementările contestate în prezenta cauză, motiv pentru care Curtea urmează a admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22³ alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor art. 20¹ alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.  Curtea Constiruțională, DECIZIE nr. 365 din 17 martie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22³ alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor art. 20¹ alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

 Art. 23. – Persoanele arestate preventiv în cauzele care sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție  sunt deținute în locuri anume stabilite în cadrul Direcției Naționale Anticorupție , încadrate cu personal detașat de la Administrația Națională a Penitenciarelor, sau, după caz, în secțiile de arest preventiv ale penitenciarelor ori în arestul Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Art. 24. – Dispozițiile din Codul de procedură penală, dispozițiile procedurale din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, se aplică în mod corespunzător și în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție.

CAPITOLUL V: Cooperare internațională

   Art. 25. – În vederea consultării reciproce în cazul infracțiunilor de competența Direcției Naționale Anticorupție și a schimbului de date și informații cu privire la investigarea și urmărirea acestor infracțiuni se constituie un birou de legătură cu instituții similare din alte state.

CAPITOLUL VI: Dispoziții finale

   Art. 27. – (1) Direcția Națională Anticorupție funcționează cu următorul număr maxim de posturi:

a) 195 de posturi de procurori;

b) 220 de posturi de ofițeri și agenți de poliție judiciară;

c) 65 de posturi de specialiști;

d) 159 de posturi de personal auxiliar de specialitate;

e) 44 de posturi de personal conex;

f) 89 de posturi de personal economic și administrativ.(2)Numărul maxim de posturi al Direcției Naționale Anticorupție  poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului.

H.G. nr. . 650/2021 – (1) Numărul maxim de posturi prevăzut în art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, se suplimentează cu 90 de posturi de ofițeri și agenți de poliție judiciară. (…) (3)Suplimentarea numărului maxim de posturi prevăzută la alin. (1) se realizează etapizat, cu câte 30 de ofițeri și agenți de poliție judiciară anual, începând cu anul 2021.

   Art. 28. – (6) Salarizarea personalului auxiliar de specialitate și a personalului economic și administrativ este cea prevăzută de lege pentru aceleași categorii de personal al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

(8) Drepturile bănești și materiale ale procurorilor, personalului auxiliar de specialitate, specialiștilor, personalului economic și administrativ, ale cadrelor militare și ale celorlalte categorii de personal ale Direcției Naționale Anticorupție, precum și ale ofițerilor și agenților de poliție judiciară se plătesc din fondurile acestui departament.

  Acordarea sporului la salariu

Prin hotărârea la care recurentul a făcut referire, a fost admisă în parte acțiunea pentru perioada 2002-2006, pornind de la faptul că sporul se poate acorda doar pe perioada cât prevederile art. 28 alin. 1 din O.U.G.  nr. 43/2002 au fost în vigoare, sentința care nu îl include pe recurent și nici nu i s-ar putea aplica acestuia față de data încadrării sale în structura DCCO.

În raport de calitatea recurentului de lucrător de poliție judiciară, salarizarea acestuia se face potrivit normelor cuprinse în OG nr. 38/2003 și nu prin aplicarea O.U.G.  nr. 43/2002 .

Pentru a beneficia de acordarea drepturilor prevăzute de art. 28 alin. 5 din O.U.G.  nr. 43/2002 ( în vigoare până la data de 29.03.2006 ), recurentul trebuia să îndeplinească condiția esențială de a fi detașat la Departamentul Național Anticorupție.

Referindu-se la art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, intimatul a arătat că pentru stabilirea existenței oricărei forme de discriminare trebuie avute în vedere elementele de fapt ale acesteia, respectiv criteriul de discriminare și încălcarea unui drept recunoscut de lege.

Criteriul de selecție pentru acordarea sporului solicitat numai unora dintre ofițerii judiciariști este prevăzut în chiar cuprinsul dispozițiilor legale invocate.

Nu se pune problema încălcării vreunui drept recunoscut de lege recurentului, atâta vreme cât dreptul invocat nu există.

Actul normativ criticat a fost aprobat printr-o lege ( Legea nr. 503/2002 ), singurul control la care aceasta poate fi supusă fiind cel de constituționalitate.

S-a subliniat că, față de faptul că prevederile O.U.G.  nr. 43/2002 au fost în vigoare până la data de 29.03.2006, în cauză a intervenit prescripția în raport de pretențiile recurentului.

Intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice B, subrogată în drepturi și obligații de Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice B, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului arătând că în mod corect prima instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți și că, pe fondul cauzei, în mod întemeiat a fost respinsă acțiunea.

Intimatul IGPR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, invocând următoarele apărări:

Față de dispozițiile art. 2 alin. 1 și 2 din OG nr. 137/2000, sub aspectul criteriului de discriminare și al încălcării unui drept recunoscut de leg, s-a arătat că acordarea sporului la salariu solicitat de reclamant numai unora dintre ofițerii de poliție judiciară, este prevăzută chiar în cuprinsul dispozițiilor legale invocate care stipulează că acesta se acordă numai ofițerilor și agenților detașați în cadrul D. N. A. .

Diferențierea de tratament aplicată polițiștilor din cadrul D. N. A.  are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei instituții care nu face parte din structura MAI, respectiv P. Î. C. C. J.

Referindu-se la dispozițiile art. 28 alin. 4 din O.U.G.  nr. 43/2002 în forma inițială, la art. 28 alin. 3 introdus prin O.U.G.  nr. 24/2004 dar și la prevederile anexei nr. 4 din OG nr. 38/2003 cu modificarea adusă prin O.U.G.  nr. 120/2005, intimatul a arătat că ofițerii de poliție judiciară detașați la D. N. A.  au beneficiat de sporul salarial de 30% în perioada aprilie 2002 – martie 2006 și că recurentul a avut gradul profesional de agent de poliție.

Consiliul Național de Combatere a Discriminării s-a pronunțat deja în spețe similare, stabilind că nu există un tratament diferențiat, discriminatoriu.

Prin art. 41 lit. e din O.U.G.  nr. 27/2006, au fost abrogate în mod expres prevederile art. 28 alin. 1-5 din O.U.G.  nr. 43/2002, astfel că solicitarea reclamantului este neîntemeiată.

S-a invocat și faptul că prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. Curtea de Apel Brașov , Ssecția Contencios Administrativ și Fiscal,   Decizia nr. 4431  din 1 octombrie 2013

  Specialiști

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții A., B., C., D., E., F. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție anularea Ordinul nr. 537/20.12.2017, rectificat prin Ordinul nr. 50/27.02.2018 emis de Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție și obligarea pârâtei să emită un nou ordin prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamanților, potrivit principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în conformitate cu dispozițiile art. 22 coroborat cu art. 22 alin. (3) din Anexa 5 la Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare.

Se constată că reclamanții sunt angajați în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pe funcții de specialiști, iar numirea acestora s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 43/2002, beneficiind de un statut special, reglementat de dispozițiile art. 28 alin. (8) din O.U.G 43/2002  , O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției și de Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.

In urma apariției Legii-cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Direcția Națională Anticorupție prin Procurorul șef a emis Ordinul nr. 537/20.12.2017, rectificat ulterior prin Ordinul nr. 50/28 februarie 2018 prin care reclamanților li s-au stabilit drepturile salariale în conformitate cu noile reglementări.

Reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 153/2017, “Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) f) principiul ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, iar, conform art. 7 lit. e) din aceeași lege:

“salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizația lunară sau indemnizația de încadrare, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum și celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar”, indemnizația de încadrare reprezentând suma de bani corespunzătoare funcției, gradului, gradației și vechimii în funcție, prevăzută în anexele nr. I-IX.

Având în vedere funcțiile ocupate de reclamanți – specialisti în cadrul D. N. A.  – instanța de control judiciar reține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 22 din Anexa V – Familia ocupațională de funcții bugetare “Justiție și Curtea Constituțională” la Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora:

(1) Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4.

(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepția elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte.

(3) Salariul de bază se stabilește potrivit prezentei anexe, cap. I lit. A) nr. crt. 6 pentru agenții de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și cap. I lit. B) nr. crt. 4 pentru ofițerii de poliție judiciară. Șefii de birou din cadrul D. N. A.  și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de indemnizația de încadrare corespunzătoare funcției de prim-procuror adjunct din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, iar șefii de serviciu de indemnizația de încadrare corespunzătoare funcției de prim-procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie. Ofițerii și agenții de poliție judiciară din Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de drepturile prevăzute în prezenta anexă. Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de prevederile art. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare.”

Din interpretarea textului legal citat, rezultă că indemnizația de bază corespunzătoare funcției pe care sunt încadrați reclamanții trebuie stabilită la nivelul indemnizației de încadrare corespunzătoare funcției de procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, astfel cum este prevăzut în Anexa V la cap. I lit. B) nr. crt. 4, norma legală fiind clară, concisă, univocă și nesusceptibilă de o altă interpretare.

Astfel, constată Înalta Curte că la nr. crt. 4 din Anexa V la cap. I lit. B) la care face trimitere art. 22 sus-enunțat este menționată funcția de procuror cu grad de judecătorie, nr. crt. 4 cuprinzând o ierarhizare pe orizontală, dată de treptele de vechime în muncă, care au fost luate în considerare de către pârâtă la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților și o ierarhizare pe verticală, dată de treptele de vechime în funcție după cum urmează: baza 0-3 ani, 3-5 ani, 10-15 ani, 15-20 ani, peste 20 ani, pârâta raportându-se la acest criteriu la rubrica baza 0-3 ani.

Or, intenția legiuitorului atunci când s-a referit la salariile de bază pentru specialiștii din cadrul D. N. A. , prin dispozițiile art. 22, a făcut trimiterea la nr. crt. 4 din Anexa V la cap. I lit. B), în) integralitatea sa, care cuprinde toate treptele de vechime în funcție antereferite, astfel că în mod eronat pârâta D. N. A.  s-a raportat la acest criteriu la rubrica baza 0-3 ani, algoritmul de calcul folosit de aceasta nefiind așadar prevăzut de lege.

Este motivul pentru care este greșită și interpretarea instanței de fond, care a achiesat la apărările pârâtei, referitoare la faptul că trimiterea generică la Cap. I lit. B) nr. crt. 4, adică salariul unui procuror cu grad de judecătorie cu vechimea în muncă (gradație) stabilită pe orizontală și cu vechimea în funcție stabilită pe verticală, trebuie coroborată cu nota de subsol și că legiuitorul a dorit stabilirea unui specialist din cadrul PÎCCJ/D. N. A. /DIICOT numai în funcție de vechimea în muncă (pe orizontală), în cazul în care aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, acesta ar fi făcut trimitere în concret la nr. crt. 4 din Anexa V la cap. I lit. B) – baza 0-3 ani.

Așa fiind, prin modalitatea în care a stabilit salariul reclamantilor, pârâta D. N. A.  nu a respectat dispozițiile art. 22 din Anexa V – Familia ocupațională de funcții bugetare “Justiție și Curtea Constituțională” la Legea nr. 153/2017 coroborat cu cap. I lit. B) nr. crt. 4 din aceeași Anexă, ceea ce atrage nelegalitatea actului ce formează obiectul acțiunii de față. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. pr. civ., va admite recursul, va casa, în tot, sentința recurată și rejudecând, va admite acțiunea precizată, va anula Ordinul nr. 537/20.12.2017, rectificat prin Ordinul nr. 50/27.02.2018 emis de Procurorul șef al D. N. A.  și va obliga pârâta să emită un nou ordin prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamanților, potrivit principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) din Anexa 5 la Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare. Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal ,  Decizia nr. 2291 din 3 iunie 2020

  Salarizarea și alte drepturi ale magistraților

Referitor la fondul cauzei, practica judiciară a instanțelor în materie a fost neunitară astfel că, Î.C.C.J. în exercitarea atribuțiilor conferite de art. 329 Cod procedură civilă a soluționat un recurs în interesul legii pentru a o unifica, iar potrivit acesteia, s-a concluzionat că, în aplicarea nediscriminatorie a art. 11 alin. 1 din O.U.G.  nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, a art. 28 alin. 4 din O.U.G.  nr. 43/2002 modificată prin O.U.G.  nr. 24/2004 modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, drepturile salariate prevăzute de aceste texte legale, li se cuvin tuturor magistraților, decizie obligatorie potrivit art. 330 indice 7 alin. 4 Cod procedură civilă. Sporul de 30% s-a acordat de la data de 1.09. 2002, dată de la care Parchetul Național Anticorupție a început să funcționeze conform art. 31 alin. 3 din O.U.G.  nr. 43/2002 și nu de la data de 1.04. 2002, anterior intrării în vigoare a acestei dispoziții, cum greșit se susține. Cu ocazia soluționării recursului în interesul legii, Î.C.C.J. nu a stabilit perioada pentru care se impunea acordarea dreptului salariat constând în sporul de 30%, acest aspect de altfel decurgând din dispoziția legală susmenționată.

Cât privește critica referitoare la faptul că se impunea a fi acordate doar sume nete și nu brute, după deducerea impozitului, a contribuțiilor prevăzute de legislația fiscală, instanța de fond a arătat că din suma acordată urmează a fi dedus impozitul datorat, contribuțiile de asigurări sociale, de CAS, la fondul de șomaj, alte contribuții prevăzute de legislația în vigoare.

Prin decizia nr.838/27.05.2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat existenta unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, Parlamentul României și Guvernul României, reținându-se că Î.C.C.J. în exercitarea atribuțiilor conferite de art. 126 alin.3 din Constituția României, are obligația de-a asigura interpretarea, aplicarea unitară a legilor de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituție, neavând competența de a institui, modifica, abroga norme juridice cu putere de lege, ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.

Din considerentele acestei decizii se reține faptul că în baza acesteia, nu se poate exercita o cale de atac ce ar avea ca efect lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești, decizia neputând produce efecte cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Î.C.C.J. în exercitarea atribuțiilor conferite de art.329 C. pr. civ. . Ca urmare, această decizie neputând avea efect asupra deciziei pronunțate în interesul legii de Î.C.C.J. nr.VI/15 1 2007 (anterioară pronunțării deciziei prin care Curtea Constituțională a constatat conflictul constituțional), criticile apel ca nefondate, aspect ce se reține și referitor la excepția de inadmisibilitate invocată.

Cât privește obligarea la plata sumelor acordate, actualizate conform indicilor de inflație și aplicarea dobânzii legale, această dispoziție este conformă practicii constante a Curții în materie, avându-și fundamentul legal în prevederile art. 1081-1088 Cod civil, respectiv art.269 din Codul Muncii, nefiind vorba decât de o reparare integrală a prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării constante a monedei naționale de la data la care drepturile trebuiau a fi achitate, nefiind un mijloc de constrângere ci de satisfacere, de acoperire a prejudiciului efectiv cauzat.

Baza legală de acordare a sumelor cu aplicarea indicilor de inflație la data plății, o reprezintă chiar hotărârea judecătorească ce are putere de lege, astfel că, Ministerul Public  are implicit obligația de-a face demersurile necesare obținerii creditelor necesare achitării acestora, inclusiv prin deschiderea unui capitol destinat în acest sens.Curtea de Apel Oradea,   Decizia civilă nr.3255 din 30 mai 2013

   Art. 28¹. – Direcția Națională Anticorupție poate acorda premii lunare în limita a 5% din cheltuielile de salarizare, cu încadrarea în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinație. Premiile se pot acorda magistraților și celorlalte categorii de personal care au realizat sau au participat direct la obținerea unor rezultate, apreciate ca valoroase. Sumele neconsumate pot fi utilizate în lunile următoare în cadrul aceluiași an bugetar.

 Art. 28². – Parcul auto, consumul de carburanți și modul de utilizare a parcului auto se stabilesc prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.

 Art. 28³. – Drepturile personalului Direcției Naționale Anticorupție, trimis în străinătate sau invitat pe contul organizațiilor ori al altor parteneri străini, se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, iar cheltuielile necesare pentru deplasările în străinătate se aprobă, în limitele reglementărilor aprobate personalului instituțiilor publice, de către procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție.

Art. 29. – Fondurile necesare aplicării prezentei ordonanțe de urgență se asigură din bugetul Ministerului Public aprobat pe anul 2002, care se suplimentează prin hotărâre a Guvernului din Fondul de rezervă la dispoziția Guvernului.

   Art. 30. – Dispozițiile Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și în cazul Direcției Naționale Anticorupție , în măsura în care prin prezenta ordonanță de urgență nu se prevede altfel.

Legea nr. 92 din 4 august 1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 13 august 1992 Republicată în temeiul art. VI din Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare.  Potrivit Art. 133 din Legea nr. 304/2004, (1)Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă: a)dispozițiile art. 1-5, art. 7 – 11, art. 17 – 26, art. 27-35, art. 44-54, art. 56 și art. 57 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 8 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare; b)dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 1, 3 și 4, art. 4-9, art. 10-16, art. 17 alin. 1¹-1³ și alin. 3-5, art. 18-25, art. 26-41, art. 69¹-69⁵, art. 70-85, art. 132, art. 133 alin. 1 și 3, art. 134 și art. 136-160 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările și completările ulterioare. (2)Dispozițiile art. 17 alin. 1 și 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, referitoare la compunerea completelor de judecată și dispozițiile dispozițiile art. 133 alin. 2 și ale art. 135 din Legea nr. 92/1992, republicată, referitoare la directorii economici, se abrogă la data de 1 ianuarie 2005. Legea nr. 304/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005. Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. La data intrării în vigoare a Legii nr. 304 din 15 noiembrie 2022 privind organizarea judiciară,( promulgată prin Decretul nr. 1.274/2022, M. Of.nr. 1104 din 16 noiembrie2022 ) se abrogă Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 66¹ care se abrogă la 90 de zile de la data intrării în vigoare Legii nr. 304/2022.

Art. 31. – (1) Guvernul și Consiliul General al Municipiului București vor lua măsuri imediate pentru asigurarea sediului Direcției Naționale Anticorupție.

(2) Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Ministerul de Interne și Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, vor lua măsurile necesare pentru organizarea Direcției Naționale Anticorupție.

(3) Direcția Națională Anticorupție va începe să funcționeze pe data de 1 septembrie 2002.

Art. 32. – (1) Pentru cauzele privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, aflate în curs de urmărire penală la data de 1 septembrie 2002, urmărirea penală se efectuează de către procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Actele și lucrările efectuate până la data de 1 septembrie 2002 rămân valabile.

(2) Cauzele privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, aflate în fața instanțelor de judecată, trimise, potrivit Codului de procedură penală, organelor de urmărire penală, sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție.

 Art. 33. – Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție va adopta, prin ordin, regulamentul de aplicare a dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență.

Prin Ordinul nr. 1.643/C din 15 mai 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție,  Publicat în  Monitorul Oficial Nr. 350 din 21 mai 2015, modificat prin Ordinele nr. 2154/C/01.07.2015 publicat în Monitorul Oficial nr. 494 din 6 iulie 2015, nr. 3988/C/24.11.2015 publicat în Monitorul Oficial nr. 897 din 2 decembrie 2015, nr. 1470/C/15.04.2016 publicat în Monitorul Oficial nr. 326 din 27 aprilie 2016, având în vedere propunerile procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 488/C/200/I-1/2015 din 11 februarie 2015 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, luând în considerare Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 479/2015 prin care a fost avizat favorabil proiectul Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, în conformitate cu dispozițiile art. 9 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul dispozițiilor art. 140 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ministrul justiției emite următorul ordin: Art. 1 – Se aprobă Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin. Art. 2 – La data intrării în vigoare a regulamentului prevăzut la art. 1 se abrogă Ordinul ministrului justiției nr. 2.184/C/2006 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 17 octombrie 2006, cu modificările ulterioare. Conform art. 149 – Dispozițiile privind atribuțiile personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se completează cu dispozițiile legilor privind activitatea judiciară, ale regulamentului de ordine interioară al parchetelor și ale altor acte normative în legătură cu activitatea Ministerului Public, precum și cu ordinele procurorului șef direcție, în condițiile legii. De asemenea, atribuțiile personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se completează cu dispozițiile legilor speciale, aplicabile fiecărei categorii de personal din cadrul direcției.

Art. 34. – Pe data de 1 septembrie 2002 dispozițiile    art. 28 și ale    art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă.

Bibliografie

– Joseph S. Nye, Jr. , Viitorul puterii, Polirom, 2012;

– Marius Oprea,  Moștenitorii securității,  ed. a. II-a,  Polirom,  2018;

A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Ed. Științifică, București, 1969;

A. Niculiță, D. Ciuncan, Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție în Legea
nr. 78/2000, supliment P.N.A., Buletin documentar, august 2004;

A. Sădeanu, Fraudele cu banii Phare, în Adevărul, 31 august 2002;

Andrei Soldatov, Irina Borogan, Noua „nobilime” . Renașterea statului securist rus și trainica moștenire a KGB,  Meteor publishing,  2016;

Andrei Ursu,  Roland O. Thomasson,  Mădălin Hodor,  Trăgători și mistificatori,   contrarevoluția Securității în decembrie 1989,  Polirom,  2019;

Annie Jacobsen,  Creierul Pentagonului,  o istorie necenzurată a DARPA,  Agenția de cercetare militară ultrasecretă a Statelor Unite,   Litera,  București,  2018;

C.  Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 2 vol. 

C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001;

C. Dănileț, Corupția și anticorupția în sistemul juridic, Ed. C.H. Beck, București, 2009; Programul Statul de Drept Europa de Sud‑Est, Konrad‑Adenauer‑Stiftung;

C. Nicolae, în Business magazin nr. 410 (6/2013);

C. Șandru, Interceptarea convorbirilor telefonice în jurisprudența organelor de la Strasbourg, în Revista română de drepturile omului nr. 6‑7/1994;

C. Stănescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București;

C. van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993.

C. Voicu, A. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Rosetti, București, 2002;

C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârșitului de secol, în Buletin de criminologie și de criminalistică nr. 1‑2/1994;

Carmen Silvia Paraschiv,  Dorin Ciuncan,  Dicționar de rocedură penală,  Universul Juridic,  2023;

Cartea verde asupra protecției penale a intereselor financiare comunitare și creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001;

Cătălin Augustin Stoica,   România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism,  Humanitas,  București,  2018;

Catherine Merridale,  Trenul lui Lenin.  Călătoria care a schimbat cursul istoriei,  Litera,  București,  2019 ;

Codice di procedura penale e normativa complementare, 2001‑2002, coordo­nator G. Ubertis, ed. a 9‑a, Raffaelo Cortina Editore, Milano;

Colectiv, Cercetarea penală, Ministerul de Interne, 1974 – capitolul Unele probleme privind planificarea cercetărilor, D. Brânzei;

Comisia Națională de Prognoză, O radiografie a privatizării în România, în Tribuna economică nr. 29/2007;

Corpus Juris, Dispoziții penale privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., D.G.C.F. a Comisiei Europene, A.R.C.D.E., Ed. Efemerida, București, 2000;

Cristian Claudiu Teodorescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina legiuitorului român,    http://www.scribd.com.

Ctin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a 9-a, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

D. Ciuncan, Corupția în spațiul public, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

D. Ciuncan, Corupție și politică, cronică de jurisprudență penală, Ed.Universul Juridic, București, 2014;

D. Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală în materia corupției, Ed. Lumina Lex, București, 2004;

D. Lucinescu, în Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. I;

D. Lupașcu (coord.), Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

D. Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii și a pro­prietății în Europa Centrală și de Est, Ed. Ziua, 2002;

D.A. Sitaru, Drept comercial internațional, Tratat, Ed. Lumina Lex, București;

D.I. Cristescu, Interceptarea comunicărilor, înregistrărilor audio‑video, filmărilor și fotografierilor, în Pro Lege nr. 2/2001;

Dan Claudiu Danisor, Constitutia Romaniei comentata, Universul Juridic,  2009

Daniel Morar,  Putea să fie altcumva,  O istorie subiectivă a justiției după 1990,  Humanitas,  2022;

Daron Agemoglu, James A.Robinson, De ce eșuează națiunile  Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Litera, 2016;

Documentele Pentagonului, în NY TIMES, 13 iunie 1971;

E. Stancu, Criminalistica, Ed. Actami, 1995;

E. Tanislav, Dreptul la intimitate, Ed. Eminescu, Bucuresti,1997;

Edward Snowden, Dosar permanent, Nemira, 2019;

F. Ciutacu, Garanțiile de executare a obligațiilor, Garanțiile personale și garanțiile reale, Ed. Themis Cart;

F. Corlățeanu, D. Ciuncan, Infracțiuni de corupție și infracțiuni privind piața de capital, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

G. Paraschiv, Fermitatea represiunii împotriva crimei organizate, în „Revista de drept penal” 
nr. 4/1998;

G. Pasescu, Gh. Marinache, Falsificarea documentelor cu ajutorul copiatoarelor și a computerelor, în Revista de criminologie și criminalistică nr. 1/1999;

 George Antoniu (coordonator),  Noul Cod penal,  Ed. C H Beck,  2008;

George Antoniu (coordonator), Explicații preliminare  ale noului Cod penal român,  4 vol. , Universul Juridic, București, 2011;

 George Antoniu,  Reflecții asupra normei penale,  „Revista de drept penal”  nr.3/2004, p.9;

 George Antoniu,  Reforma penală și constituția,  „Revista de drept penal”  nr. 1/1996, p.17.

 George Antoniu,  Tipicitate și antijuridicitate,  „Revista de drept penal”  nr. 4/1997, p. 15;

George Antoniu, Aplicarea legii penale în timp și spațiu, „Revista de drept penal”  nr.4/2001-, p. 9;

 George Antoniu, Comentariu, în “Codul penal comentat și adnotat”, Partea generală, Editura Științifică, 1972;

 George Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, „Revista de drept penal” nr. 2/1999, p. 9;

 George Antoniu, Reforma penală și sistematizarea dispozițiilor penale,  „Revista de drept penal”  nr. 4/1997, p. 9;.

Georgina Bodoroncea, Conferințele Noul Cod Penal, Consiliul Superior al Magistraturii ,  Institutul Național al Magistraturii,  ianuarie-februarie 2014;

Gh. Bocșan, Informatica și libertățile individuale, în Revista juridică nr. 14/1999;

Gh. Vizitiu, Înșelăciunea în contractele comerciale prin folosirea biletului la ordin, în Dreptul nr. 2/2001;

Gr.Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Cugetarea, Iași, 1996;

Gr.Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007;

I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal, în „Revista de drept penal”  nr. 4/2007;

I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 1998;

I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015;

I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015;

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997;

I. Stoenescu, Probele în Drept procesual civil român, de I. Stoenescu și
G. Porumb, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1966;

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generalã, ed. a 2‑a,
Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1983;

I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a 2‑a, 1929;

I. Turcu, Întârzierea plății, insolvența și insolvabilitatea, în RDC nr. 5/1996;

I. Turcu, Plata prin card bancar, în RDC nr. 6/1996;

I. Ursu, I.A. Cristescu, Ghidul procurorului criminalist, Ed. Helicon, Timișoara 1994;

I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, 1998;

I. Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, în „Revista de drept penal”  nr. 1/2001;

Internal Valuation Standards Committee, ed. a 4‑a, 2003;

          J. H. H. Weller,  Constituția Europei,  Polirom,  2009

J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în Finance and Development, FMI, 2001;

J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government in Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în Transition, août 2000;

    John Micklethwait,  Adrian Wooldrige,  Compania,  O scurtă istorie a unei idei revoluționare,  Humanitas,  București,  2015

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ediție românească, pe http://eur-lex.europa.eu;

K.S. Williams, Textbook on Criminology, Ed. Oxford University Press, 2001;

L. Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., Ed. Studia Universitatis‑Babeș Boyai, Cluj, 1970;

L. Ocampo Moreno, State Capture: Who Represents the Poor?, în WBI Development Outreach, 2001;

L.C. Lascu, Autorizarea accesului la sistemele de telecomunicații sau informatice, în Dreptul nr. 1/2003;

Luke Harding, Conspirația, Cum l-a ajutat Rusia pe Trump să ajungă la Casa Albă, Meteor Press, 2018;

M. Apetrei, Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracțiuni de corupție, „Anale”, Acad. Poliție Al.I. Cuza, 1994, p.42;

M. Bénilde, Parlamentari francezi și europeni sub presiune, Când lobby‑urile (des)fac legile, în Le monde diplomatique nr. 17/2007;

M. Macovei, D.‑O. Călinescu (coord.), Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, vol. III, Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurta istorie a omenirii,  Polirom,  2017;

M. Nicolae, Codex Iuris Civilis, tom I, Noul Cod civil, Ediție critică, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

M. Șandor, Infracțiuni săvârșite prin emiterea de cecuri fără acoperire, în Dreptul nr. 1/1998;

M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Rosetti, București;

M.A. Hotca, coordonator, Noul Cod penal, Ed. All Beck, București;

M.I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;

Martin Mendelski ,  15 Years of Anti-Corruption in Romania: Augmentation, Aberration and Acceleration ,  https://www.academia.edu

Martin Mendelski, 15 ani de luptă anticorupție în România,  creștere,  abatere și accelerare,   https://ro.scribd.com

Monica Șerbănescu,  Ilie Botoș,  Dumitru Zamfir,  Law&Crime. Net,  Tritonic,  2003

N. Conea, Gr. Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea mă­surii asigurătorii a sechestrului, în RRD nr. 10/1976;

N. Iliescu, în Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1969;

N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generalã, vol. I, Ed. Paideia, București, 1993;

O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a 4‑a, Ed. Șansa, București, 2001;

O. Nemțanu, I. Gavriluță, Suveica acționarilor de la FORTUS SA, în Ziua de Iași, 5 martie 2008;

O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976;

Pro Lege – Ministerul Public, P. Î. C. C. J.   – colecția;

R.M. Stănoiu, Infracțiuni contra autorității, în Explicații teoretice ale Codului penal român, de V. Dongoroz ș.a., Partea specială, vol. III, București, 1971;

Ramona Ursu,  Statul paralel,  Humanitas,  2019;

Rec. (81) 12 din 25 iunie 1981 a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei;

Repertoriu de practică judiciară civilă, 1969‑1975;

Revista 22, colecția;

Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie, colecția;

Revista de Drept Penal, colecția;

Revista Română de Drept a Afacerilor, colecția;

Revista Română de Drept, colecția;

Robert D.  Kaplan,  Revenirea lumii lui Marco Polo. Război,  strategie și interese americane în secolul XXI,  Humanitas,   2019;

S. Alamoreanu, I. Botoș, Aspecte particulare ale infracțiunii de fals, în Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie nr. 2/1999;

S. Fusea, Vilele de la RA‑APPS și negocierea directă, pe www.Juridice.ro/ Comentarii;

S. Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială,vol. IV, de V. Dongoroz ș.a.,
Ed. Academiei, București, 1972;

SIJUR, Materiale din banca de date a Consiliului Legislativ, Departamentul de informatică legislativă, tipărit și difuzat la instanțele judiciare de Ministerul Justiției;

  Simon Sebarg Montefiore, Ecaterina cel Mare & Potemkin,  o poveste de dragoste imperială, Ed. Trei, 2016

Standardele Internaționale de Evaluare, ed. a 8‑a, 2007;

Strategia națională anticorupție pe perioada 2012‑2015, Guvernul României, publicată în M. Of. nr. 202 din 27 martie 2012;

Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziții penale din legi speciale române, vol. III, Ed. Lumina Lex, București, 1996;

V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5‑a, în limba română, Ed. IRDO, București, 2005;

V. Dabu, Unele aspecte privind traficul de influență, în Pro Legenr. 1/2005;

V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. II, de T. Vasiliu ș.a., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

V. Stoica, Drept civil, Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004;

V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013;

        Vasile Sebastian Dâncu,   Politically Incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă,  Cluj-Napoca,  2016 ed. III;

Vintilă Mihăilescu,  De ce este România astfel?. Avatarurile excepționalismului românesc, Polirom, 2017;

https://idrept.ro/

http://dorin.ciuncan.com/

---

[1] Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 767 din data de 31 octombrie 2003

Constituția României, în forma inițială, a fost adoptată în şedința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României.

[2] Vart. 88 din Legea nr. 58/1998, O. 2628/1999