PARTICIPAREA PROCURORILOR LA JUDECAREA CAUZELOR. S. I. I. J.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție susține că procurorul militar care a făcut ancheta penală în Dosarul Mineriada, având „cea mai bună cunoaștere a cauzei dintre toți procurorii Ministerului Public”, nu mai poate reprezenta în instanță această cauză odată ce dosarul a fost preluat de Secția specială de anchetare a magistraților. Augustin Lazăr spune că acesta este un exemplu al haosului din Justiție creat de ordonanțele ministrului Tudorel Toader.

Procurorul militar care a făcut anchetă în Dosarul Mineriadei  și care intră în sala de judecată pentru a susține acuzațiile a trebuit să fie schimbat după ce a intrat în vigoare una dintre ordonanțele de urgență promovate de ministrul Justiției, Tudorel Toader. Acesta este un exemplu din solicitarea prin care procurorul Augustin Lazăr cere C. S. M.  să sesizeze Curtea Constituțională  cu un posibil conflict constituțional legat de modul în care Guvernul a adoptat mai multe ordonanțe de urgență care modifică Legile Justiției[1].

În „dosarul Mineriada” a fost inculpat, printre alții – inclusiv militari, și un magistrat; astfel, dosarul a devenit un dosar preluat de S.I.I.J., conform   art. II alin. 11 din OUG nr. 90/2018.

          Având în vedere că, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, “Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție începe să funcționeze în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, respectiv la data de 23 octombrie 2018, ținând seama că până la acest moment Consiliul Superior al Magistraturii nu a finalizat în termenul legal procedura de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, luând în considerare faptul că legea prevede expres competența acestei secții de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, precum și faptul că, începând cu data de 23 octombrie 2018 – data stabilită de lege pentru operaționalizarea secției, Direcția Națională Anticorupție și celelalte parchete nu vor mai avea competența de a efectua urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite de aceste persoane, situație care ar afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele ce intră în competența secției și ar putea crea un blocaj instituțional, ținând cont de faptul că legea în vigoare nu conține norme tranzitorii cu privire la modul concret de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, în cazul depășirii termenului stabilit de Legea nr. 207/2018, fiind necesară adoptarea unor măsuri legislative urgente care să reglementeze o procedură simplă, derogatorie de la art. 883-885 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea numirii provizorii a procurorului-șef, a procurorului-șef adjunct și a cel puțin unei treimi din procurorii secției, ceea ce va permite operaționalizarea secției în termenul stabilit de lege, respectiv 23 octombrie 2018, Guvernul României a adoptat Ordonanță de Urgență nr. 90 din 10 octombrie 2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție[2].

Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internațională a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și pentru garantarea respectării Constituției și a legilor țării.

Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee.

Capitolul II al Legii nr. 304/2004 reglementează Organizarea Ministerului Public.

Articolul   88dinSecțiunea 21– Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție  a Legii nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară,  republicată[3] dispune că :

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se înființează și funcționează Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție care are competența exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii (alin. 1).

Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție își păstrează competența de urmărire penală și în situația în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (1), sunt cercetate și alte persoane ( alin. 2).

În cazul infracțiunilor săvârșite de judecătorii și procurorii militari, dispozițiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile (alin. 3),  ceea ce înseamnă că urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari nu se mai efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.

              Alineatul (11) al aceluiași articol spune că de la data operaționalizării Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, cauzele de competența acesteia, aflate în lucru la Direcția Națională Anticorupție și alte unități de parchet, precum și dosarele cauzelor referitoare la infracțiunile prevăzute de art. 881 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și soluționate până la data acestei operaționalizări se preiau de către aceasta.

  Având în vedere propunerile procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, transmise prin adresele nr. 1.625/C/10.716/2013 din 3 aprilie 2014, din 28 aprilie 2014, din 2 iulie 2014 și din 11 iulie 2014, luând în considerare Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 811 din 3 iulie 2014, prin care au fost avizate favorabil propunerile de adoptare a Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul dispozițiilor art. 140 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ministrul justiției emite Ordinul pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor[4] , prevăzut în anexa care face parte integrantă din  ordin.

 La data intrării în vigoare a  ordinului se abrogă Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 529/C/2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 5 martie 2007, cu modificările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare (art. 2).

Articolul  26 statuează Conducerea Secției judiciare și atribuțiile acesteia Aceasta exercită atribuțiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu desfășurarea activității judiciare penale și civile și coordonează activitatea judiciară desfășurată de celelalte parchete (alin. 1)[5].

Procurorul șef al secției judiciare organizează și  programează participarea procurorilor la judecarea cauzelor penale și civile la Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Constituțională, potrivit legii și ordinelor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004,  participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție  se asigură de procurori din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție sau[6] de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.

Dacă, până la   momentul trecerii competenței unor asemenea cauze la SIIJ, participarea în şedinţa de judecată era asigurată de un alt procuror, de la data  la care a intervenit competența Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție,  asigurarea participării unui procuror  la judecarea acestor cauze revine secției judiciare,  spre deosebire de cauzele din competența DNA,  DIICOT,  de exemplu.


[1] Laurențiu Sirbu , Criză în Justiție. Efectul ordonanțelor lui Toader: Dosarul Mineriadei a ajuns la Secția specială 8 martie 2019, https://adevarul.ro/news/eveniment/criza-justitie-efectul-ordonantelor-toader-dosarul-mineriadei-ajuns-sectia-special

[2] M. Of. Nr. 862 din 10 octombrie 2018

[3]  M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.  Modificată și completată prin: Ordonanța de  urgență nr. 12/2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr.  185 din 7 martie 2019);  Ordonanța de  urgență nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, stagiul și examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (M. Of. nr.  137 din 20 februarie 2019);   Ordonanța de  urgență nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr.  874 din 16 octombrie 2018);   Legea nr.  207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  636 din 20 iulie 2018);  Ordonanța de  urgență nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene (M. Of. nr.  973 din 7 decembrie 2017);   Ordonanța de  urgență nr. 80/2016 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul administrației publice centrale, pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr.  939 din 22 noiembrie 2016);   Ordonanța de  urgență nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr.  938 din 22 noiembrie 2016);   Ordonanța de  urgență nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  866 din 31 octombrie 2016);   Ordonanța de  urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  389 din 23 mai 2016); Legea nr.  58/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr.  285 din 14 aprilie 2016);  Ordonanța de  urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M. Of. nr.  190 din 14 martie 2016);  Ordonanța de  urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (M. Of. nr.  925 din 18 decembrie 2014);  Ordonanța de  urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr.  98 din 07 februarie 2014);  Legea nr.  255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr.  515 din 14 august 2013);   Legea nr.  296/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  699 din 14 noiembrie 2013);  Ordonanța de  urgență nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr.  389 din 29 iunie 2013);   Legea nr.  76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr.  365 din 30 mai 2012);  Ordonanța de  urgență nr. 81/2012 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  837 din 12 decembrie 2012);  Hotărârea 666/2012 privind actualizarea numărului posturilor de judecător din fondul de rezervă (M. Of. nr.  481 din 13 iulie 2012);  Legea nr.  300/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  925 din 27 decembrie 2011);  Legea nr.  283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar (M. Of. nr.  887 din 14 decembrie 2011);   Legea nr.  148/2011 privind desființarea unor instanțe judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea (M. Of. nr.  510 din 19 iulie 2011);  Legea nr.  71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr.  409 din 10 iunie 2011);  Ordonanța de  urgență nr. 109/2010 privind unele măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr.  846 din 16 decembrie 2010);   Legea nr.  202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M. Of. nr.  714 din 26 octombrie 2010);  Ordonanța de  urgență nr. 114/2009 privind unde măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr.  919 din 29 decembrie 2009);   Ordonanța de  urgență nr. 56/2009 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  381 din 4 iunie 2009);   Ordonanța de  urgență nr. 137/2008 pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr.  745 din 4 noiembrie 2008);   Legea nr.  97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr.  294 din 15 aprilie 2008);  Ordonanța de  urgență nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr.  684 din 08 octombrie 2007);  Ordonanța de  urgență nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr.  764 din 07 septembrie 2006);  Ordonanța de  urgență nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr.  566 din 30 iunie 2006);  Regulament de ordine interioară al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr.  1013 din 3 noiembrie 2004).

V   Hotărârea 328/2016 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, precum și pentru modificarea unor acte normative (M. Of. nr.  361 din 11 mai 2016);    Ordonanța de  urgență nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr.  862 din 10 octombrie 2018);  Regulament   privind numirea; continuarea activității și revocarea procurorilor cu funcții de execuție din cadrul Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr.  812 din 21 septembrie 2018); Regulament  privind numirea și revocarea procurorilor cu funcții de conducere din cadrul Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr.  812 din 21 septembrie 2018); Hotărârea nr. 57/2018 privind stabilirea numărului maxim de posturi pentru Institutul Național al Magistraturii (M. Of. nr.  185 din 28 februarie 2018); Hotărârea nr. 326/2015 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru Ministerul Public (M. Of. nr.  330 din 14 mai 2015); Hotărârea nr. 56/2014 privind stabilirea numărului maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casație și Justiție (M. Of. nr.  99 din 07 februarie 2014); Ordonanța de  urgență nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014  precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (M. Of. nr.  703 din 15 noiembrie 2013); Hotărârea nr. 103/2007 privind stabilirea numărului maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casație și Justiție (M. Of. nr.  99 din 08 februarie 2007);   Legea nr.  17/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea (M. Of. nr.  48 din 19 ianuarie 2006); de ordine interioară al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr.  1013 din 03 noiembrie 2004); Regulament de ordine interioară a parchetelor (M. Of. nr.  1087 din 23 noiembrie 2004);  Regulament de ordine interioară a parchetelor (M. Of. nr.  1087 din 23 noiembrie 2004);  Regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești (M. Of. nr.  958 din 28 octombrie 2005); Hotărârea nr. 719/2005 privind paza sediilor instanțelor judecătorești, parchetelor și Consiliului Superior al Magistraturii, a bunurilor și valorilor aparținând acestora, supravegherea accesului și menținerea ordinii interioare necesare desfășurării normale a activității în aceste sedii, precum și protecția magistraților (M. Of. nr.  647 din 21 iulie 2005) ; Hotărârea nr.  616/2005 privind condițiile, procedura de selecție și de propunere de către Consiliul Economic și Social a candidaților pentru a fi numiți ca asistenți judiciari de către ministrul justiției, precum și condițiile de delegare, detașare și transfer ale asistenților judiciari (M. Of. nr.  583 din 6 iulie 2005).

V și Curtea Constituțională,  Decizia nr. 321/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (M. Of. nr.  580 din 20 iulie 2017) ; Decizia nr. 345/2006   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  415 din 15 mai 2006 ; Înalta Curtea de Casație și Justiție ,   Decizia nr. 17/2018 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă (M. Of. nr.  872 din 16 octombrie 2018).   Potrivit art. VII din O.U.G. nr. 92/2018,  procurorii care, la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al Direcției Naționale Anticorupție, precum și în cadrul celorlalte parchete, rămân în funcție în cadrul acestora, numai dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

[4]   Ordinul nr. 2.632/C din 30 iulie 2014 a fost publicat în M. Of.  nr. 623 din 26 august 2014 și este reprodus și în M. Of. nr. 623 bis.  Anexa 1 a fost modificată   la 11 iunie 2018     la    21 octombrie 2016 și la 27 mai 2015 prin Ordinul nr. 2337/C/2018,   Ordinul nr.  3624/C/2016 .  și,  respectiv,   prin Ordinul  nr.  1650/C/2015 

[5] Ordinul nr. 529/C din 21 februarie 2007 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, ,  respectiv,  Ordinul nr. 2850/C din 25 octombrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a parchetelor,  anterioare,  conțineau dispoziții asemănătoare:„ organizează şi programează participarea procurorilor la judecarea cauzelor penale ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi la Curtea Constituţională, potrivit legii şi ordinelor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție”

[6] „respectiv”

PROPRIETATE. ILEGALITATEA CONFISCĂRII DE CĂTRE STAT

  




Ca și în cauzele Străin și alții, Preda și alții, reclamanții din Cauza Ana Ionescu[1] au obținut deciziile definitive recunoscându-se ilegalitatea confiscării proprietății de către stat și a proprietății legitime cu efect retroactiv asupra acestor proprietăți.  În prezent, solicitanții nu au reușit să recupereze posesia proprietăților sau să obțină despăgubiri pentru această privare (27),  mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace.

Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile restituției, inclusiv Legea nr. 165/2013[2],  că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și / sau că nu pot pretinde că au o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată faptul că Legea nr. 165 / 2013 nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist[3].  

Așa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Curtea a impus României  o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească situația normală[4],  după atât de mult timp de la căderea comunismului. Curtea reiterează că, în cazul lui Preda și alții, a constatat că incapacitatea reclamanților de a-și recupera proprietățile în ciuda hotărârilor judecătorești definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate constituia o privare în sensul primului paragraf teza  a doua din Articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea pașnică a posesiunilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1[5].  Legea nr. 165/2013  nu a furnizat o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din speță[6],  ceea  ce permite Curții să constate existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție[7].

În continuare a examinat și a respins în repetate rânduri declarațiile Guvernului privind presupusa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv Legea nr. 10/2001[8] și Legea nr. 165/2013, în cazurile în care există acte de drept valabile simultan[9].

În împrejurările speței, Curtea consideră că restituirea proprietăților în litigiu ar pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care ar fi existat dacă nu ar fi fost încălcată Articolul 1 din Protocolul nr. 1 (§38 ).În absența unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor[10] .

În ceea ce privește suma solicitată pentru pierderile de profit sau beneficiile bunurilor reclamanților, Curtea respinge această afirmație. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori[11].

Având în vedere informațiile pe care le deține cu privire la prețurile imobiliare de pe piața locală, inclusiv documentele prezentate de părți, precum și jurisprudența constantă în cauzele similare[12], Curtea consideră rezonabilă și echitabilă, în conformitate cu articolul 41, să acorde reclamanților sumele indicate (în tabelul anexat) cu privire la prejudiciul material.[13] 

Deși autoritățile române afirmau că Legea nr.165 din 2013 introduce termene stricte și realiste pentru toate etapele administrative, acestea „au lăsat să treacă toate termenele reglementate fără să-și îndeplinească obligațiile” Această hotărâre „reprezintă încă o dovadă că statul român nu înțelege să își respecte obligațiile rezultate din tratatele internaționale la care este parte .  Instituțiile care reprezintă statul în materia restituirii proprietăților sau acordării de despăgubiri fac orice este posibil pentru a întârzia momentul plății despăgubirilor sau a diminua cât mai mult cuantumul acestora”, arată Asociația pentru Proprietate Privată într-un comunicat[14].

Cum s-a ajuns aici? Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat extinderea corupției într‑o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziție[15]. O problemă majoră a fost redistribuirea „avuției naționale” şi acumularea tâlhărească a acesteia. În loc de restabilirea dreptului de proprietate s-a produs o redistribuire a avuției naționale[16].

Una dintre principalele cauze ale prezenței şi perpetuării corupției ( și în justiție) este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistrații fiind confruntați cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conținând dispoziții confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determină adoptarea unor soluții contro­versate, criticabile.

Această situație  a determinat, în cele din urmă, şi condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le‑a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale[17].

Situația,  departe de a înceta,  se perpetuează. Un simplu exemplu: problema proprietății bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică de rit bizantin, biserică națională. Este  biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale, conform canonului 151-154 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale. Prin decizia nr. 581/1999[18] Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare formulat de Procurorul General al României contra deciziei civile 833/1996 a Curții de Apel Craiova, ca nefondat.

În anul 2005, pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea cererilor de retrocedare, casând sentințele contrare adoptate de instanțele inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea îndrumărilor date de Curte.Lipsa de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie 2014[19].


[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,  Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others V. Romania,  (Application no. 19788/03 and 18 others,  Judgment,  26 February 2019

[2] Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România , M. Of. Nr. 278 din data de 17 mai 2013, promulgată prin  Decretul nr. 479/2013

[3] V hotărârea pilot în Cauza Atanasiu si alții c Romaniei ,  Troisième Section,  (Requête no15204/02),  ARRÊT,  17 janvier 2008,  définitif 17/04/2008

[4] GC), nr.31107 / 96 § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] ], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009,   As the Court has held on a number of occasions, a judgment in which the Court finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI). The Contracting States that are parties to a case are in principle free to choose the means whereby they will comply with a judgment in which the Court has found a breach. This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States under the Convention to secure the rights and freedoms guaranteed (Article 1). If the nature of the violation allows of restitutio in integrum it is the duty of the State held liable to effect it, the Court having neither the power nor the practical possibility of doing so itself. If, however, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate (see Brumărescu). 

[5] v Preda și alții, §§ 146, 148-49 . Aceasta a reiterat constatările de mai sus în cazul mai recent și similar al lui Dickmann și Gion,  §§ 103, 10

[6] v Affaire Preda et autres c Roumanie, (Requêtes nos 9584/0233514/0238052/02…)  Arrêt 29 avril 2014, définitif, 29/07/2014, § 146-150. La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention (voir, parmi d’autres, Străin et autres c Roumanie, no 57001/00, §§ 39, 43 et 59, CEDH 2005‑VII, et Porteanu c Roumanie, no 4596/03, §§ 32‑35, 16 février 2006). Elle a notamment jugé que le constat des tribunaux internes quant à l’illégalité de la nationalisation avait pour effet de reconnaître, avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété sur le bien en question (voir, parmi d’autres, Brumărescu c. Roumanie [GC], no 28342/95, § 70, CEDH 1999‑VII, Strain et autres, précité, §§ 26 et 38, Davidescu c. Roumanie, n2252/02, § 47, 16 novembre 2006, Popescu et Dimeca c. Roumanie, no 17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008, et Mărăcineanu c. Roumanie, n35591/03, § 17, 9 février 2010). Elle a également conclu, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et les lois de restitution permettant la vente aux locataires de biens soumis à restitution, que la vente par l’État du bien d’autrui, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l’existence de ce bien, s’analysait en une privation d’un bien au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole no 1.   En l’espèce, eu égard au constat du tribunal de première instance de Bucarest du 20 novembre 1998 quant à l’illégalité de l’occupation par l’État de l’immeuble en question, y compris de l’appartement situé au premier étage, et obligeant l’État à le rendre aux requérants, les propriétaires légitimes (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour estime que ces derniers disposaient d’un « bien ».   La Cour réaffirme qu’une telle privation, résultant d’une mise en échec du droit de propriété des requérants, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis de nombreuses années, est contraire à l’article 1 du Protocole no 1 (Brumărescu précité, § 79, Străin et autres, précité, §§ 39, 43 et 59, et Reichardt c. Roumanie, no 6111/04, § 24, 13 novembre 2008).Elle note que, en l’espèce, le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant la conduire à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées.  Par ailleurs, elle rappelle sa conclusion sur l’absence de voie de recours en droit interne permettant aux victimes d’une telle privation de propriété d’obtenir la jouissance de leur bien ou un dédommagement (paragraphes 124 et 130 ci-dessus).  Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention en ce qui concerne le bien de Mme et M. Rodan. V și , Fourth Section,  Case of Dickmann and Gion c Romania,(Applications nos. 10346/03 and 10893/04),  Judgment, 24 October 2017,   final,  24/01/2018,   §§ 100-102. Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat în decizia sa din 20 martie 2017 (În urma unei cereri preliminare de soluționare a problemelor juridice – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial din 11 aprilie 2017. Acesta a constatat că, în ceea ce privește bunurile imobile în privința cărora au existat cereri înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la data adoptării Legii nr. 165/2003 a intrat în vigoare, dispozițiile sale au fost relevante numai pentru cererile în care reclamanții au depus cereri de restituire sau despăgubire la nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă) că mecanismul prevăzut de Legea nr. 165/2013 a fost relevant numai pentru acei reclamanți în fața Curții care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001  Curtea reiterează că, în cazul Preda și alții, a hotărât că Legea nr. 165/2013 a furnizat un set de căi de atac eficiente pentru diferitele tipuri de circumstanțe, (§§ 134-140), subliniind în același timp că recursurile cu caracter substanțial sau procedural nu erau disponibile reclamanților aflați într-o situație similară cele din speță (a se vedea Hotărârea Preda și alții, §124).

[7] v Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza Străin și alții c  României,   (Cererea nr. 57.001/00),  Definitivă la 30 noiembrie 2005, §§ 30, 31 și 38: Guvernul consideră că reclamanții nu dispuneau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terți. În acest sens, el invocă cauzele Malhous c  Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c  României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Imobilul respectiv fusese naționalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanților în momentul introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absența dreptului. Curtea observă că reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuși Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

[8] Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 , republicată, M. Of. 798 din   de 2 septembrie 2005. Sintagma “despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” se înlocuiește cu sintagma “măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România”  Orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă;
(cf Legea nr. 165/2013).

[9] v Hotărârea Strain și alții,   §§ 54-56, În speță, Curtea notează că nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Acțiunea în revendicare atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală, teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare). În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 .  Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când aceasta recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire. Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. V și  Preda și alții,   §§ 133 și 141 și Hotărârea Dickmann și Gion,  §§ 72 și 78: Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză. Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent. Depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect. 

[10] v Preda și alții, § 163 164. În cazul în care statul pârât nu efectuează o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare de bani, valoarea actuală a proprietății (a se vedea și Katz, §§ 41-42).

[11] v Secțiunea a doua,  Cauza Buzatu c României,  (Cererea nr.34642/97),  Hotărâre din 1 iunie 2004 (satisfacție echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005 (Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare şi a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii legislative.) , și Preda și alții, § 164 164. În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa utilizării apartamentului, Curtea nu poate să speculeze cu privire la posibilitatea de închiriere a apartamentului în cauză și a câștigurilor care ar putea fi obținute din acesta . V și anexa la hotărârea  Ana Ionescu and Others c Romania, 26 februarie 2019

[12] v Hotărârea Maria Atanasiu și alții, § 253: Ținând cont de ineficiența sistemului actual de restituire și având în vedere în special vârsta reclamantelor și faptul că acestea au început procedurile administrative acum mai bine de nouă ani, Curtea, fără a specula asupra evoluției pe care o va putea înregistra în viitor mecanismul de despăgubire, consideră rezonabil să le aloce părților interesate o sumă ce ar constitui o soluționare definitivă și completă a cauzelor de față. V și Preda și alții, § 164, și Dickmann și Gion,   §§ 113-18)

[13]  Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,  Fourth Section,Case of Ana Ionescu and Others c Romania,  (Application no. 19788/03 and 18 others,  Judgment,  26 February 2019,

[14]  Valentin Bolocan ,  CEDO condamnă statul român  să plătească 2.700.000 euro pentru nerespectarea dreptului de proprietate, https://m.adevarul.ro/news/eveniment/cedo-condamna-statul-roman–plateasca-2700000-euro-nerespectarea-dreptului-proprietate, 26 februarie 2019  

[15] „Anevoioasă şi nesfârșită tranziție” – L. Boia, De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 90 sqq. Spațiul în care se întinde, triumfătoare, mahalaua (p. 95).

[16] Theophyle/Politeia, „Libertate nu am avut, nici piață liberă şi nici o clasă mijlocie, care poate forma o dreaptă funcțională” (www.fpromania nr. 30/2012). D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea 
şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000
, ed. a III-a, pp. 169 sqq

[17] Potrivit art. 1 – Protecția proprietății – din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”. De exemplu, în cauza Porțeanu c. României (prin hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s. a II‑a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându‑se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunțate prin hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c. României, nr. 26/2005, în cauza Costin c. României, nr. 21/2005, în cauza Străin şi alții c. României; mai menționăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub c. României, publicată în M. Of. nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Păun c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Aslan c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în cauza Brazdă şi Malița c. României, publicată în M. Of. nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza Dragoş c. României, publicată în M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc.

[18] Publicată în Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Series Iurisprudentia, nr.1/2001, pp.145 sqq. Disputa patrimonială dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română, Wikipedia, enciclopedia liberă,  accesat la 8 martie 2019

[19] Ce spun SUA despre libertatea religioasă în România, „Gândul”, 29 iulie 2014

CONFLICT JURIDIC DE NATURĂ CONSTITUȚIONALĂ DINTRE PARLAMENTUL ROMÂNIEI, PE DE O PARTE, ȘI ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PE DE ALTĂ PARTE. PRINCIPIUL SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT. CONTESTAȚIE ÎN ANULARE

Independența justiției poate fi pusă sub semnul îndoielii atunci când persoane cu funcții de demnitate publică fac declarații în spațiul public cu privire la componența completurilor care judecă anumite cauze și la existența unor idei preconcepute (favorabile sau nu părților) ale judecătorilor care compun aceste completuri.

  Pe rolul Curții Constituționale s-a aflat examinarea cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, determinat de refuzul explicit al acestei din urmă autorități publice de a aplica o lege adoptată de Parlament, și substituirea în acest mod, implicit, autorității legiuitoare, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului.

S-a apreciat că există un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, ca unică autoritate legiuitoare, responsabilă pentru stabilirea politicii penale a statului român, și Înalta Curte de Casație și Justiție, generat de adoptarea de către Colegiul de conducere ai acesteia a Hotărârii nr. 89/2018 și de refuzul instanței supreme de aplicare imediată a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 207/2018.§105.

Competența constituțională se realizează doar prin completurile de judecată ce funcționează în cadrul instanței supreme, iar nu prin Colegiul de conducere care are atribuții pur administrative. Prin urmare, se poate vorbi de o încălcare a dreptului de acces la o instanță (§98).

  Noua reglementare a art. 32 din Legea nr. 304/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 207/2018, obligă Înalta Curte de Casație și Justiție să reconfigureze compunerea completurilor de 5 judecători, astfel încât toți aceștia să fie desemnați în mod aleatoriu, fără stabilirea unei poziții privilegiate pentru președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Rezultă, astfel, că între Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlament, pe de altă parte, „există un grav conflict juridic de natură constituțională, care afectează caracterul statului român ca stat de drept” ( §99)

Acesta cuprinde un membru de drept și 4 trași la sorți, în condițiile în care legea reglementa desemnarea tuturor membrilor completului prin tragere la sorți. După intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, care menținea aceeași soluție legislativă de tragere la sorți a tuturor membrilor completului, prin Hotărârea nr. 89/2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că se impune amânarea aplicării Legii nr. 207/2018, până la data de 1 ianuarie 2019[1] (§124 al deciziei).

 În aceste condiții, se poate observa că actul Colegiului de conducere, organ administrativ cu caracter colegial, este unul administrativ, indiferent că este vorba de un act generat pentru modificarea/completarea/abrogarea Regulamentului sau de un act adoptat în aplicarea acestuia. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, actul administrativ se definește ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice[2].

S-a pus în discuție depășirea de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a competenței sale derivate din art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 304/2004 și art. 19 lit. j) din Regulament, prin raportare la art. 32 și 33 din Legea nr. 304/2004. Întrucât actul astfel adoptat este unul administrativ, conținutul său nu poate viza aplicarea și interpretarea legii de procedură; or, modul de desemnare a membrilor Completului de 5 judecători ține tocmai de aplicarea normelor procedurale.

Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție „nu poate prelua atribuții jurisdicționale din chiar sfera de competență primară a puterii Judecătorești” (§127).

 Curtea observă că art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 definește excesul de putere ca fiind “exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor” (§131).

Principiul separației puterilor în stat impune o anumită ordine constituțională, grefată pe activitatea generatoare de norme primare a Parlamentului, celorlalte ramuri ale puterii publice revenindu-le competența de a pune în aplicare aceste norme; numai Curții Constituționale îi este permis să constate neconstituționalitatea acestora și, astfel, să le elimine din fondul activ al legislației primare. În schimb, celelalte autorități publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale Parlamentului (cu excepția Guvernului, atunci când acționează ca legiuitor delegat), nici prin acte administrative și nici prin hotărâri judecătorești[3] . Fiecare dintre autoritățile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competențe, neputând să își aroge competențe legislative (§135). Se impune a fi evitate situațiile în care o persoană să devină judecătorul propriei cauze – Nemo debet esse iudex in causa sua.

Curtea reține că, la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 255/2013, care, prin art. 72 pct. 9, a modificat art. 32 alin. (1), (4) și (5) din Legea nr. 304/2004; în urma modificării operate, art. 32 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 304/2004 prevedea că “Judecătorii care fac parte din aceste complete [Completurile de 5 judecători – s.n.] sunt desemnați, prin tragere la sorți, în ședință publică, de președintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție”. Totodată, art. 32 alin. (5) din aceeași lege prevedea: “Completul de 5 judecători este prezidat de președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de președintele Secției penale sau de decanul de vârstă, după caz”. Din cele de mai sus, rezultă că art. 32 alin. (4) din lege a reglementat, în mod expres, tragerea la sorți a tuturor membrilor Completului de 5 judecători, fără să facă vreo diferențiere între aceștia și fără să consacre instituția membrului “de drept”. De asemenea, art. 32 alin. (5) din lege a stabilit că președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție prezidează completul doar dacă au fost desemnați prin tragere la sorți ca membri ai acestuia, aceeași regulă aplicându-se, evident, și în privința președintelui secției penale. Prin urmare, textul analizat conferă acestora dreptul de a prezida completul în măsura în care sunt desemnați prin tragere la sorți, și nu pe acela de a face parte de drept din complet. „Voința legiuitorului a fost aceea de a aplica regula tragerii la sorți în privința tuturor membrilor completului, în vederea asigurării imparțialității obiective a acestuia și a evitării stabilirii unor raporturi de preeminență între membrii completului ”(§148 al deciziei).

 Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a invocat în permanență caracterul neclar și confuz al vechilor norme legale[4], în aplicarea cărora a adoptat Hotărârea nr. 3/2014, prin noua hotărâre a persistat în conduita neloială față de principiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și, în consecință, a refuzat aplicarea imediată a noii legi procedurale și a decis să aplice vechile texte legale până la data de 31 decembrie 2018, dar și după această dată, din moment ce completurile învestite cu judecarea cauzelor își păstrează componența până la soluționarea definitivă a acestora (154).

Practic, începând cu septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a amânat intrarea în vigoare a legii în urma adoptării unei hotărâri a Colegiului de conducere, menținând, astfel, Completurile de 5 judecători stabilite prin Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 68 din 22 noiembrie 2017, prin care au fost desemnați prin tragere la sorți numai patru din cei cinci membri.

Nulitățile absolute din Codul de procedură prevede în mod expres că “determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea completului de judecată”[5] . Mai mult, art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală indică faptul că „dacă instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii, se poate formula contestație în anulare împotriva unei asemenea hotărâri penale ”(§281) .

Normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acesta vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și cele aflate în faza judecății; acest aspect a fost statuat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola c Italiei (nr. 2), § 110, prin care Curtea de la Strasbourg a arătat că dispozițiile art. 7 privind legalitatea incriminării și pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt aplicabile numai cu privire la normele penale de incriminare, în timp ce în domeniul normelor procesuale este aplicabil principiul tempus regit actum[6].   

Curtea constată că legea a intrat în vigoare în cursul anului 2018 și, în lipsa vreunei prevederi care să proroge aplicarea sa pentru anul următor în privința modului de desemnare a membrilor completurilor de 5 Judecători, rezultă că textul art. 32 din lege a intrat în vigoare la trei zile de la publicarea sa, respectiv la data de 23 iulie 2018. În aceste condiții, Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revenea obligația constituțională de a aplica legea de îndată ce aceasta a intrat în vigoare, indiferent de materia penală sau extrapenală în care judecă aceste completuri, iar „Colegiul de conducere nu putea face altceva decât să ia măsurile organizatorice necesare aplicării legii” ( §166).

Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată se sancționează întotdeauna cu nulitatea absolută [a se vedea, în acest sens, art. 281 alin. (1) lit. a) și alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală]. Situație este identică și în materie extrapenală, art. 176 pct. 4 și art. 178 alin. (1) din Codul de procedură civilă „sancționând cu nulitate necondiționată și absolută încălcarea normelor procedurale privind compunerea instanței” (§169 al deciziei).

S-a preferat o preluare a unei practici administrative la nivel jurisdicțional, ceea ce s-a convertit într-o încălcare a legii atât la nivel administrativ, cât și la cel jurisdicțional. Completurile de 5 judecători au preluat practica administrativă a Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ignorând ele însele legea.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a subliniat că “respectarea statului de drept nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităților publice, comportamente și practici constituționale, care își au sorgintea în ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți. Altfel spus, această ordine normativă constituțională are o semnificație mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituțională specifică unei comunități naționale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autoritățile/instituțiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituției”[7]  

Instanțele judecătorești, astfel cum sunt reglementate prin Constituție și Legea nr. 304/2004, își realizează funcția de înfăptuire a justiției prin intermediul judecătorilor organizați în completuri de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se stabilesc prin lege organică.

  Preluarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție a unei atribuțiuni ce vizează ideea de iuris dictio a transformat această entitate administrativă într-una jurisdicțională, din moment ce Colegiul de conducere a decis legala compunere a instanței, ceea ce a afectat dreptul la un proces echitabil, în componenta sa esențială ce privește imparțialitatea completului de judecată.

Curtea Constituțională  impune ca Înalta Curte de Casație și Justiție  să asigure de îndată constituirea noilor completuri de judecată prin tragerea la sorți a tuturor celor cinci membri ai acestora,   și nu numai a locului celui considerat ca fiind membru de drept[8].

Curtea Constituțională 1. Admite sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României și constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013. 2. Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 207/2018[9].

La data de 3 ianuarie 2019, au fost trase la sorți trei completuri de judecători în materie penală și trei în materie civilă, spre deosebire de câte două, câte erau până atunci[10].

Noilor completuri desemnate prin tragerea la sorți de joi nu le vor fi repartizate dosare precum cel al lui Liviu Dragnea, Sebastian Ghiță, Toni Greblă sau Călin Popescu Tăriceanu, cauze repartizate deja prin tragerea la sorți din decembrie anul trecut. O primă înfățișare în aceste dosare a avut loc deja în data de 19 decembrie, ele fiind amânate pentru a doua jumătate a lunii ianuarie. Judecătorii CSM au stabilit la finele anului, ca toate dosarele repartizate la completurile de 5 judecători de la ÎCCJ, în 13 decembrie, să fie judecate în 2019 de aceiași judecători, fără a fi organizată o tragere la sorți și în privința lor. Decizia Secției pentru judecători a CSM se menține chiar dacă, la termenul dosarelor cu noile complete, au fost pronunțate amânări . Următoare tragere la sorți va avea loc la începutul anului 2020.

Secția pentru judecători a CSM a recomandat, la începutul lunii decembrie anul trecut, mărirea numărului acestor completuri de la 4 la 6 (3 în materie penală și 3 în materie civilă). Tot atunci, Secția CSM a explicat procedura pe care Instanța supremă trebuie să o urmeze în privința tragerii la sorți a completurilor de 5 judecători.

După efectuarea tragerii la sorți, toate dosarele aflate în prezent pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, de competența completurilor de 5 judecători se repartizează aleatoriu, în sistem informatizat, completurilor nou înființate de 5 judecători. Președintele fiecărui complet ia măsurile urgente în vederea judecării cauzei, inclusiv sub aspectul stabilirii termenului[11].

Este pentru a patra oară în două luni când conducerea Curții supreme trage la sorți componența completurilor de 5 judecători, în materie penală și în materie civilă. Completurile formate la 3 ianuarie, vor judeca dosarele înregistrate începând din ianuarie anul acesta, cel puțin așa a decis Consiliul Superior al Magistraturii. Aceasta înseamnă că toate dosarele de mare corupție cu decizii în primă instanță, dar care nu au fost motivate înainte de finalul lui 2018, vor fi judecate în aceste componențe. E vorba, între altele, de dosarele lui Darius Vâlcov, Alina Bica – ANRP, Mircea Drăghici, Andreea Cosma[12].

Magistrații Curții de Apel București au admis în data de 23 noiembrie cererea lui Liviu Dragnea de a anula decizia ÎCCJ privind tragere la sorți a completurilor de 5 judecători din 9 noiembrie. Decizia nu e definitivă, însă instanța a decis suspendarea executării hotărârii ÎCCJ până la soluția finală.

Magistrații instanței supreme au decis ca 25 de cauze ale completurilor de 5 judecători să fie amânate pe 14 ianuarie, în urma deciziei Curții de Apel București privind anularea tragerii la sorți a completurilor, din 9 noiembrie 2018 „Anulează Hotărârea nr. 137/08.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Colegiul de Conducere. În baza art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și republicată, suspendă executarea Hotărârii nr. 137/08.11.2018, emisă de pârâtă, până la soluționarea definitivă a cauzei”,[13].  

Magistrații au arătat că întrucât atât în materie penală, cât și extrapenală, sancțiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiționată și, prin urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet și „se aplica de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate in măsura in care justițiabilii sunt încă in termenul de exercitare a cailor de atac extraordinare corespunzătoare, cat si situațiilor viitoare [14]

Chris Terhes, președintele Coaliției Românilor pentru Combaterea Corupției, susține că toate completurile extrase de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt ilegal constituite. “Nici completele acestea extrase de Tarcea nu sunt legal constituite. ICCJ si-a introdus in propriul regulament un articol care spune ca la selectarea judecătorilor pentru completele de 5 nu intra judecători de anul anterior. O asemenea prevedere nu exista in lege.

Daca legea nu spune ca judecători din anul anterior nu pot fi trași la sorti anul următor, atunci nici Colegiul de conducere nu poate include o asemenea condiție la alegerea judecătorilor din aceste completuri.

Prin urmare, înainte de a se începe extragerea de azi, a văzut cineva cate si ce nume de judecători s-au introdus in acele boluri?

Apoi, uitați-vă pe înregistrare și remarcați un lucru: biletele pentru completele de civil erau împăturate de 4 iar cele din bolul cu penalul in 2.

Ce am văzut azi ca se întâmpla la ICCJ cu alegerea acestor complete e de bezna mintii.

In cazul completelor de 5, pentru a fi totul cu adevărat aleatoriu, fie se trag 5 judecători pentru fiecare dosar, de fata cu pârțile, fie se creează completuri de câte 5 dintre toți judecătorii și apoi se desemnează aleatoriu completul pentru un dosar.

Ce am văzut azi cu extragerea completelor de 5 e o păcăleala si ma mir ca berbecii din politica nu au văzut asta pana acum.

Nu in ultimul rând, sa pui bilete intr-un borcan si sa extragi din el nu e aleatoriu.

Aleatoriu ar fi sa se introducă fiecare nume de judecător într-o bila, bilele intr-un bol, sa se amestece si apoi sa se extragă 5. Ca la Loto”,[15]

Mai mulți magistrați de la Înalta Curte de Casație și Justiție sunt nemulțumiți de recomandarea CSM privind Completurile de 5 judecători, pe care o consideră nelegală[16]. Secția pentru judecători a CSM a decis că dosarele repartizate celor 3 C 5-uri trase la sorți pe 13 decembrie 2018, printre care și dosarul liderului PSD, Liviu Dragnea, să rămână și în 2019. ”Recomandarea CSM este nelegală. Legea spune clar, completurile trebuie trase la sorți la începutul fiecărui an! Are prevalență principiul anualității C5-urilor. Practic, CSM a intervenit în soluționarea unor cauze, stabilind administrativ cine judecă. CSM nu are temei legal pentru a interveni în continuare în organizarea C5-urilor. Rolul CSM s-a încheiat când a stabilit regulile pentru 2018, doar acolo aveau temei în decizia CCR paragraful 196. Organizarea C5-urilor trebuie stabilită de instanță, nu pe cale administrativă”[17] .  

În urma deciziei Curții Constituționale, mai mulți condamnați au depus contestații în anulare în cazul sentințelor pronunțate de completurile de 5 judecători. Dan Lupașcu, fost judecător, ex-președinte al Curții de Apel București, fost membru CSM. Dan Lupașcu este avocatul fostului ministru PSD al Economiei, Constantin Niță, aflat în pușcărie după ce a fost condamnat în vară la 4 ani de detenție pentru corupție ; clientul său a introdus o contestație în anulare pe motiv că a fost condamnat de un C5 compus nelegal. Avocatul a cerut pentru clientul său și suspendarea executării pedepsei, adică eliberarea din penitenciar. Contestația lui Niță a fost repartizată C5-ului tras la sorți pe 13 decembrie 2018.

Dan Lupașcu a susținut, referitor la situația dosarelor ajunse la Completurile de 5 judecători ale ICCJ, în faza de apel, că, dacă nu s-au administrat probe, anul viitor vor fi repartizate noilor completuri. „Este o dispută și în teorie și în practică. Vă spun părerea mea. În măsura în care nu s-a administrat nicio probă, nu s-a luat nicio măsură cu influență asupra procesului, în mod normal ar trebui ca dosarul să meargă la un complet tras la sorți pentru 2019. E și o jurisprudență a CEDO care se leagă însă de chestiuni privitoare la administrarea de probe. Instanța va decide care dintre aceste păreri le va împărtăși„, a declarat Dan Lupașcu.

Recent,   au fost anulate toate probele făcute de DNA cu SRI  în dosarul lui Marian Fișcuci, primul patron Tel Drum .

În  procesul angajărilor fictive de la Protecția Copilului Teleorman nu sunt însă probe obținute de DNA cu SRI, adică interceptări sau filaje.

 Pe 4 septembrie,  a fost trimis dosarul în care fostul vicepremier Gabi Oprea este acuzat de uciderea din culpă a polițistului motociclist Bogdan Gigină la Judecătoria Sectorului 1. În motivare, se arată că „nu există un raport direct între exercitarea atribuțiilor de serviciu ale lui Gabriel Oprea și fapta de ucidere din culpă”[18].

Astfel, în ultimele săptămâni au obținut decizii de suspendare a executării pedepselor condamnați celebri precum fostul ministru al Dezvoltării Elena Udrea, fosta șefă a DIICOT Alina Bica, foștii miniștri Dan Șova și Constantin Niță, fostul președinte al Federației Române de Box Rudel Obreja, fostul șef ANAF Șerban Pop și omul de afaceri Horia Simu. Toți au fost puși în libertate[19].

Din data de 23 iulie 2018, cel puțin, vor exista hotărâri nule ce vor trebui rejudecate. În termenul de prescripție al faptelor !

23 iulie 2018 – 22 februarie 2019

dciuncan@gmail.com


[1] Hotărârea nr. 89/2018 nu a vizat simple măsuri organizatorice, ci interpretarea şi aplicarea legii în privința legalei compuneri a unei formațiuni de judecată (§ 145).

[2]  §124. Potrivit art. 29 alin. (1) lița. a) teza întâi din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație şi Justiție aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcționarea administrativă, act administrativ unilateral cu caracter normativ, ca natură juridică.

[3] v şi Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 641 din 3 iulie 2009.

[4] Legiuitorul nu a prevăzut nici norme tranzitorii, care să stabilească o derogare de la norma constituirii la începutul anului a Completurilor de 5 judecători (  §88)

[5] v în acest sens, cu privire la perspectiva istorică a instituției nulității absolute, cu referire la compunerea nelegală a completului, în Codurile de procedură penală din 1936, 1968 şi 2009, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of.  nr. 566 din 17 iulie 2017, §§ 23, 24 şi 36

[6] §163.  În același sens,  Curtea Constituţională ,   Decizia nr. 178/2018

[7]  Curtea Constituţională ,  Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, M. Of. nr. 877 din 7 noiembrie 2017, § 107.

[8] Curtea reține că prezența decizie se aplică de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, câț şi situațiilor viitoare (§199)

  [9] Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte  Cu opinie separată,  Judecători, Dr. Livia Stanciu si prof. univ. dr. Mircea Stefan Menea,  M. Of.  nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, hțțps://idrepț.ro/Documenț. Opinia separată  consideră că „s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte, deoarece: – Înalță Curte de Casație şi Justiție, prin Colegiul de conducere, nu şi-a arogat puteri, atribuții, competente sau prerogative de legiuitor, ci a aplicat, în  limitele competențelor conferite de lege, dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin prevederile Legii nr.255/2013 şi ale Legii nr.207/2018, cu privire la configurația/compunerea completurilor de 5 judecători, în cauză neputând-se, totodată, pune în discuție vreun refuz explicit al instanței supreme de a aplica o lege adoptată de Parlament; – nu a existat o situație conflictuală între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte, care să rezide în mod direct din textul Constituției, exercitarea atribuțiilor de către Colegiul de conducere al instanței supreme neputând fi calificată, din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unor competente de rang constituțional, acestea nefiind prevăzute expres în Legea fundamentală, ci doar în Legea infraconstituțională nr.304/2004 privind organizarea judiciară, fiind deci atribuții de rang legal;  – în fapt, a fost dedus judecății Curții Constituționale, un conflict clasic de drept administrativ, de competenta unei instanțe judecătorești;  – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Înaltei Curți de Casație şi Justiție, întrucât instanța supremă nu a încălcat atribuțiile Parlamentului, forul legislativ exercitând-şi nestingherit competenta de legiferare” Laurențiu Sîrbu ,DOCUMENȚ CCR a motivat decizia cu privire la completele de 5 judecători de la Curtea Supremă, adâncind şi mai țâre confuzia 29 noiembrie 2018,

hțțps://adevarul.ro/news/eveniment/document-ccr-motivat-decizia-privire-completele

[10] hțțps://www.dcnews.ro/o-noua-schimbare-a-completurilor-de-5-judecatori-iccj-tragere-la-sorți

[11] hțțps://www.dcnews.ro/țoader-mesaj-de-ulțima-ora

[12] hțțps://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justiție/astazi-se-trag-din-nou-la-sorti-completurile-de-5-judecatori

[13]hțțps://www.mediafax.ro/social/toațe-procesele-completurilor-de-5-judecatori-inclusiv-cel-al-lui-liviu-dragnea-amanațe-pențru-incepuțul-anului-viițor

[14] http://www.ziare.com/ccr/judecatori/ccr-critica-dur-poziția-inalței-curți-privind-consțițuirea-complețurilor-de-5-judecațori

[15] Vlad Manolache ,  Complet judecători, tragere la sorți. Tegheș: Nu sunt legal constituite

 hțțps://www.dcnews.ro/complet-judecatori, 9 noiembrie 2018

[16] , au explicat G4Media.ro surse de la Înalță Curte de Casație și Justiție.

[17] G4Media.ro

[18] Alin Ionescu , Nemulțumiri la Înalță Curte după recomandarea CSM privind completurile de 5 judecători: ”Este nelegală!”/ Dan Lupașcu, fost judecător membru CSM: ”În mod normal ar trebui ca dosarul să meargă la un complet tras la sorți pentru 2019”

hțțps://www.g4media.ro/nemulțumiri-la-inalta-curte-dupa-recomandarea-csm-privind-completurile-de-5-judecațori-esțe-nelegala19 decembrie 2018.

[19] M. H. , “Epopeea” completurilor de 5 judecători de la instanța supremă continuă – o nouă tragere la sorți, joi / Dosarele lui Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu vor fi judecate de aceiași magistrați

hțțps://www.hoțnews.ro/sțiri-esențial-22891880-epopeea-completurilor-5, , 2 ianuarie 2019

INDEPENDENȚA MAGISTRATURII ȘI INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR. CARACTERULUI ECHITABIL AL PROCEDURII. REVOCAREA SAU DESTITUIREA JUDECĂTORILOR

Procurorul general, Augustin Lazăr, semnalează mai multe prevederi care sunt neconstituționale și critică dur noua Ordonanță de urgență  de modificare a legilor justiției, precizând că prevederile acesteia pot conduce la apariția unui blocaj instituțional, Ministerul Public putând ajunge în situația de a nu-și exercita corespunzător atribuțiile constituționale de reprezentare a intereselor generale ale societății, apărare a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor. 

În Comunicatul dat publicității se face vorbire despre jurisprudența CEDO.

„Procurorul general [. . . ], luând în considerare concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului formulate în cauza Baka c. Ungariei (Hotărârea din 27 mai 2014), văzând proiectul ordonanței de urgență transmis Consiliului Superior al Magistraturii, își exprimă îngrijorarea față de blocajul instituțional al Ministerului Public ce ar putea fi generat de recentele modificări ale legilor justiției și de asemenea față de neconstituționalitatea unora dintre prevederi.”[1]

  În lumina trimiterii la hotărârea Curții,  în acea speță, a existat o contestație reală și serioasă asupra unui „drept”, pe care reclamantul îl putea susține, în mod întemeiat, recunoscut de dreptul intern[2].

  Încetarea înainte de termen a mandatului de președinte al Curții Supreme conferit reclamantului „nu a fost examinată de o instanță de drept comun sau de un alt organ care exercită funcții judiciare, și nici nu putea fi efectuată”. Această lipsă a controlului jurisdicțional rezultă dintr-un text de lege a cărui compatibilitate cu cerințele statului de drept este îndoielnică[3] . Curtea subliniază importanța ce trebuie acordată respectării caracterului echitabil al procedurii în cauzele care privesc revocarea sau destituirea judecătorilor.   The Court cannot but note the growing importance which international and Council of Europe instruments, as well as the case-law of international courts and the practice of other international bodies are attaching to procedural fairness in cases involving the removal or dismissal of judges, including the intervention of an authority independent of the executive and legislative powers in respect of every decision affecting the termination of office of a judge.  În aceste condiții, Curtea consideră că statul pârât a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului de acces la o instanță[4].

 Prin urmare, a existat o încălcare, în ceea ce îl privește pe reclamant, a dreptului de acces la o instanță, garantat de art. 6 § 1 din Convenție[5].

  Curtea observase că, la 22 iunie 2009, reclamantul fusese ales președinte al Curții Supreme, pentru un mandat de 6 ani, de către Parlament (decizia nr. 55/2009), în conformitate cu art. 48 § 1 din Constituția din 1949. Normele care reglementează mandatul președintelui Curții Supreme nu figurau în Constituția din 1949, ci, până la sfârșitul mandatului (31 decembrie 2011), în Legea LXVI din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor.    În temeiul  Legii privind organizarea și administrarea instanțelor, președinții instanțelor figurau în categoria „șefi de instanță”, adică judecători cu funcții de conducere și administrare a instanțelor și unităților organizaționale ale magistraturii.. Dacă un mandat nu se încheie pentru că perioada a expirat sau pentru că persoana a încetat să exercite funcții judecătorești,   nu i se poate pune capăt decât în situațiile următoare: comun acord, demisie sau destituire .  În plus, singurul motiv posibil pentru destituire este incompetența dovedită de a exercita funcții de conducere, caz în care reclamantul putea solicita controlul jurisdicțional al măsurii de destituire în fața tribunalului funcției publice .  

Curtea consideră că partea interesată putea pretinde în mod întemeiat că dreptul maghiar îi acorda protecție împotriva unei încetări a mandatului său de președinte al Curții Supreme în această perioadă. Curtea acordă o anumită importanță faptului că și Curtea Constituțională nu a respins pe motiv de lipsă de temei juridic recursul constituțional formulat de fostul vicepreședinte al Curții Supreme împotriva încetării înainte de termen  a mandatului său .  Înainte de a o respinge, înalta jurisdicție a examinat temeinicia plângerii sale, astfel încât aceasta s-a pronunțat asupra litigiului în ceea ce privește dreptul fostului vicepreședinte – echivalent cu cel al reclamantului – de a-și duce la capăt mandatul.

    Faptul că s-a pus capăt mandatului reclamantului ex lege, prin efectul noi legi intrate în vigoare la 1 ianuarie, în temeiul noii Legi fundamentale, nu poate anula, retroactiv, caracterul întemeiat al dreptului care îi garanta normele care erau aplicabile în momentul alegerii sale;   acele norme prevedeau un mandat de președinte de 6 ani, precum și motivele specifice pentru care i s-ar fi putut pune capăt.

Suntem departe de îngrijorarea față de un  blocaj  instituțional al Ministerului Public.

dciuncan@gmail.com


[1] https://www.g4media.ro/procurorul-general-noua-oug-pe-legile-justitiei-poate-duce-la-un-blocaj-institutional-la-nivelul-ministerului-public-si-contine-prevederi-neconstitutionale, 19 februarie 2019

[2] https://hudoc.echr.coe.int,  v, mutatis mutandis, Vilho Eskelinen and others c Finland, § 41, și Savino and others c Italy, nr. 17214/05, 20329/05 și 42113/04, §§ 68-69, 28 aprilie 2009.

[3]  Vilho Eskelinen și alții, § 64, și Tsanova-Gecheva c Bulgaria, § 87,

[4] Curtea Europeană a Drepturilor Omului,  Marea Cameră,  Hotărârea din 23 iunie 2016,     Cauza Baka c Ungariei,  (Cererea nr. 20261/12),  § 121

[5] Baka,   § 122

VALOAREA JURIDICĂ, DE RECOMANDARE, A RAPOARTELOR MCV

VALOAREA  JURIDICĂ, DE RECOMANDARE, A RAPOARTELOR MCV

Sunteți pe punctul de a fi tratați ca cetățeni de rangul al doilea de această Uniune Europeană. Treziți-vă!”. Nigel Farage[1]

Consiliul Superior al Magistraturii a emis un punct de vedere în urma raportului UE privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a luat act de Raportul Comisiei Europene dat publicității la data de 13 noiembrie 2018,  semnalând și unele erori factuale sau de apreciere, în legătură cu propria activitate,  de natură să creeze o percepție greșită cu privire la această autoritate publică[2].

Într-o altă opinie,  se semnalează faptul că Raportul MCV . . . 2018 „este scris cu o atâta rea credință și dispreț față de respectarea normelor democratice și drepturilor omului în Romania încât pe orice cetățean care a avut contact cu justiția strâmbă a ultimilor ani nu poate decât să îl îngrețoșeze total și să îl revolte absolut”[3].

Augustin Zegrean, fostul președinte CCR, afirmă că recomandările din raportul MCV sunt obligatorii, iar nerespectarea lor ar însemna nerespectarea tratatului UE, din moment ce ne-am asumat la aderare acest mecanism: „Sigur că sunt obligatorii. Uitați-vă în Constituție, în articolul 148. Acolo se spune ce trebuie să facă instituțiile statului, cum să respecte normele internaționale. Mai mult, avem articolul 11 în Constituție, care spune că dacă drepturile sunt mai bine reprezentate în normele internaționale, acestea prevalează. Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea acestor recomandări. Este ca și cum nu am respecta tratatul. Este încă o ocazie să ne facem de râs.” [4]

Judecătorul Cristi Danileț arată  că recomandările acestui raport sunt obligatoriu de implementat în România, potrivit chiar deciziilor Curții Constituționale. Astfel,   acesta arată că, potrivit deciziei nr. 2/2012 a Curții Constituționale a României, recomandările raportului MCV sunt obligatorii pentru autoritățile române[5].

În schimb, Premierul Viorica Dăncilă a declarat că este dezamăgită de concluziile raportului MCV și a menționat că poziția europarlamentarilor este „expresia unor interese electorale politice”[6].

Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor apreciază obiectivitatea și integritatea raportului MCV și precizează că recomandările nu au caracter opțional pentru România, în acest sens invocând o decizie a Curții Constituționale. Procurorii mai cer punerea în aplicare a recomandărilor și un dialog real[7].

Asociația susține că efectele asupra sistemului judiciar și a sustenabilității necesare în cadrul MCV sunt prezentate realist, în sensul că politicile inițiate și adoptate în perioada de referință s-au cumulat în direcția vulnerabilizării cadrului de sancționare a faptelor de corupție, de reducere a capacității instituționale a instituțiilor judiciare și de reducere a independenței procurorilor. Mediul profesional a cerut, în cadrul consultărilor prealabile și al participării la dezbateri parlamentare, ca propunerile de modificare să aibă o fundamentare adecvată și profesionistă.  Poziția de membru al Uniunii Europene „impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)” [8].

Toate atacurile PSD-ALDE la adresa UE după MCV și rezoluție ( De la „pumnul aplicat suveranității”, la „când Brâncuși făcea statui, ei învățau homosexualitatea” și „dragă UE, ești o c… satanistă”[9]) reflectă un nivel cultural lamentabil,  marcând  sentimente ancestrale de nesiguranță și FRICĂ al unor elemente politice nesemnificative.

În cele ce urmează înțelegem să ne pronunțăm cu privire la semnificația evoluției procesului de reformă judiciară.

Rapoartele din perioada 2007 – 2010 au evidențiat progresele făcute de România, au apreciat activitatea  D.N.A.  și crearea Agenției Naționale de Integritate, înființată pentru a controla averile demnitarilor.[10] De asemenea, au fost evidențiate progresele în combaterea corupției de la nivel local.[11]

Mecanismul de Cooperare și Verificare reprezintă un proces de verificare regulată a progreselor pe care România și Bulgaria le au în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, corupția și crima organizată (doar pentru Bulgaria). Prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției[12], s-a reținut că au fost identificate de Comisie „chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar” din România, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din 20 iulie 2011, se reține la acest capitol că “România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar”.

România a solicitat aderarea la Mecanismul de Cooperare și Verificare. Pentru a ajuta să soluționeze aceste probleme importante, Uniunea Europeană a decis să instituie un „mecanism de cooperare și verificare” special, destinat „să asigure un proces de aderare armonios și totodată să protejeze politicile și instituțiile europene”. În decembrie 2006Comisia Europeană a stabilit 4 criterii („obiective de referință”) pentru România, pentru evaluarea progreselor înregistrate în aceste domenii[13],   iar pentru Bulgaria au fost stabilite 6 criterii.[14] Cele 4 criterii inițiale pentru România sunt:

  1. asigurarea unui act de justiție mai transparent și mai eficient, în special prin consolidarea capacității și răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea și monitorizarea impactului noilor Coduri de procedură civilă și penală;
  2. instituirea unei agenții de integritate cu responsabilități privind verificarea averilor, a incompatibilităților și a potențialelor conflicte de interese, cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica sancțiuni disuasive;
  3. pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigații profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzații privind acte de corupție la nivel înalt;
  4. adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația locală[15].

Comisia Europeană[16] a definit douăsprezece recomandări esențiale care, dacă sunt urmate, ar duce la încheierea procesului MCV.  Prin urmare, recomandările din ianuarie 2017 „au fost considerate suficiente pentru încheierea MCV – cu excepția cazului în care evoluția situației ar fi inversat în mod clar sensul progreselor”. În raport s-a subliniat faptul că viteza procesului va depinde de cât de repede va fi capabilă România „să îndeplinească recomandările în mod ireversibil”. În special, recomandările s-au axat pe responsabilitatea și pe răspunderea autorităților române, precum și pe instituirea garanțiilor interne de natură să asigure ireversibilitatea rezultatelor –, astfel încât să se demonstreze că proiectele în desfășurare vor fi continuate, chiar și fără MCV[17] .

Astăzi,  cele douăsprezece recomandări din raportul din ianuarie 2017 nu mai sunt suficiente pentru a închide MCV, astfel că,   în raportul din 2018,   sunt incluse recomandări suplimentare în vederea închiderii MCV.

„În acest sens, va fi necesar ca instituțiile-cheie din România să facă dovada unui angajament ferm față de independența sistemului judiciar și lupta împotriva corupției, care sunt pietre de temelie indispensabile, și să acționeze pentru refacerea capacității naționale de garanții și de control și echilibru, astfel încât să se poată lua măsuri atunci când există riscul de regres.” Pentru remedierea situației, se recomandă următoarele măsuri: Legile justiției · Suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiției și a ordonanțelor de urgențe subsecvente. · Revizuirea legilor justiției, ținând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul MCV, precum și de recomandările Comisiei de la Veneția și ale GRECO. Numiri/revocări în cadrul sistemului judiciar · Suspendarea imediată a tuturor procedurilor în curs de numire și revocare a procurorilor de rang înalt. · Relansarea unui proces de numire a unui procuror-șef al DNA cu experiență dovedită în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție și cu un mandat clar pentru DNA de a continua efectuarea de anchete profesioniste, independente și imparțiale în materie de corupție. · Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecției Judiciare și numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecției Judiciare. · Respectarea avizelor negative ale Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în posturi de conducere a procurorilor sau la revocarea procurorilor care ocupă posturi de conducere, până la instituirea unui nou cadru legislativ în conformitate cu recomandarea 1 formulată în ianuarie 2017. · Înghețarea intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal și Codului de procedură penală. · Redeschiderea procesului de revizuire a Codului penal și a Codului de procedură penală, ținând seama pe deplin de necesitatea de a se asigura compatibilitatea cu dreptul UE și cu instrumentele internaționale de luptă împotriva corupției, precum și de recomandările formulate în cadrul MCV și de avizul Comisiei de la Veneția. Comisia va continua să monitorizeze îndeaproape situația și va efectua o evaluare a acesteia înainte de încheierea mandatului actualei Comisii. Punerea imediată în aplicare a măsurilor suplimentare este esențială pentru a repune procesul de reformă pe calea cea bună și pentru a reintra pe traiectoria încheierii MCV, astfel cum se menționa în raportul din ianuarie 2017[18].

Provocările la adresa independenței sistemului judiciar și punerea acesteia sub semnul întrebării au reprezentat, de asemenea, un motiv persistent de îngrijorare. Pe această bază, deși progresele înregistrate au adus unele obiective de referință mai aproape de îndeplinire, Comisia nu poate încă să concluzioneze că, în această etapă, vreunul dintre obiectivele de referință este îndeplinit în mod satisfăcător.

La 25 ianuarie 2017, Comisia a adoptat o evaluare cuprinzătoare a progreselor înregistrate de România în ultimii 10 ani în ceea ce privește reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției.

Raportul din ianuarie 2017 a reiterat recomandările anterioare referitoare la punerea în aplicare a unui sistem de numiri transparente bazate pe merite ale procurorilor de rang înalt, care ar asigura garanții adecvate în ceea ce privește independența și mecanismele de control și echilibru.

În avizul din 20 octombrie 2018, Comisia de la Veneția atrage atenția asupra faptului că decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general” atunci când a criticat Parlamentul și politicile Guvernului referitoare la sistemul judiciar și la cazurile de presiuni politice exercitate asupra sistemului judiciar, precum și „problemele privind legalitatea numirii sale”[19].

Comisia de la Veneția a menționat că: „Respectarea statului de drept nu se poate limita la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției”.

Obiectivele stabilite în tratatele UE sunt realizate prin intermediul mai multor tipuri de acte legislative. Unele au caracter obligatoriu, altele nu. Unele li se aplică tuturor țărilor, altele doar unora dintre ele.

  • Regulamentul este un act legislativ cu caracter obligatoriu. Trebuie aplicat în integralitatea sa, în toate statele membre.
  • Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit.
  • Decizia este un act legislativ direct aplicabil și obligatoriu pentru toți cei cărora li se adresează.
  • Avizul este un instrument care le permite instituțiilor să prezinte un punct de vedere fără caracter obligatoriu, altfel spus,   fără a le impune vreo obligație legală celor cărora li se adresează.
  • Termenul de recomandare este folosit în Raport  de 157 de ori. Recomandarea nu este obligatorie. Prin intermediul unei recomandări, instituțiile „își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a le impune însă vreo obligație legală destinatarilor recomandării”[20].

În concluzie, OBIECTIVELE PRESTABILITE TREBUIE IMPLEMENTATE ÎN MOD EXPLICIT, STRICT NECESAR „PENTRU REFACEREA CAPACITĂȚII NAȚIONALE DE GARANȚII ȘI DE CONTROL ȘI ECHILIBRU”, ȘI NU NUMAI CA OBLIGAȚIE DE MORALĂ INTERNAȚIONALĂ,  DAR ȘI PENTRU VALOAREA DE ADEVĂR JURIDIC PE CARE ÎL CONȚIN. NU VEDEM NIMIC IRAȚIONAL ȘI NICI EXCESIV ÎN PRINCIPII  SAU  FORMULĂRI.

Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte.

Calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)”. Potrivit Expunerii de motive, legea criticată dă expresie acestei obligații, prin reglementarea abaterilor pentru care judecătorii și procurorii răspund disciplinar și includerea în această categorie a faptelor prin care se încalcă îndatoririle specifice funcției ori se aduce atingere prestigiului funcției deținute. De asemenea, actul normativ dă curs recomandărilor de consolidare a capacității și a organizării Inspecției judiciare, precum și de continuare a procesului de reformă a acesteia[21].

România și-a asumat o responsabilitate europeană,   Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020 a fost aprobat prin Hotărârea nr. 282/2016 de către Guvern,  în numele unei națiuni civilizate.

Politologul Alina Mungiu-Pippidi afirmă că Mecanismul de Cooperare și Verificare al Comisiei Europene „se află sub controlul opoziției din România, iar recomandările din raport contrazic poziția Parlamentului European”[22].  Putem citi că buna credință în viața politică se răsfrânge atât asupra politicienilor de la Strasbourg,  dar mai abitir asupra Dâmboviței[23].

În luna octombrie, guvernul a adoptat o nouă ordonanță de urgență care ar modifica cerințele de vechime pentru procurorii DNA, ceea ce ar putea avea efecte negative suplimentare asupra capacității operaționale a DNA. Presiunea a fost extinsă asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție,  în special asupra judecătorilor Secției penale.” . . .  „Înființarea, în temeiul legilor justiției modificate, a noii secții de anchetare a infracțiunilor comise de magistrați dă naștere unei îngrijorări deosebite în ceea ce privește lupta împotriva corupției, întrucât o nouă structură ar putea fi mai vulnerabilă în ceea ce privește independența decât a fost cazul până în prezent în ceea ce privește DNA, dat fiind că ar putea fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraților și de exercitare de presiuni asupra acestora. În plus, fiind un departament cu atribuții generale care acoperă toate categoriile de infracțiuni comise de magistrați, acestuia îi va lipsi, de asemenea, expertiza în ceea ce privește anchetarea infracțiunilor de corupție specifice.” . . . Decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general”. „Recomandarea 10: adoptarea unor criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor de ridicare a imunității parlamentarilor pentru a se asigura faptul că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de corupție. De asemenea, guvernul ar putea avea în vedere modificarea legii pentru a limita imunitatea miniștrilor la perioada mandatului.” Sub asemenea formulări din raport s-ar fi putut strecura și gânduri ascunse,  cu interese obscure,  însă partea română trebuie să le implementeze cu toată buna credință!


[1]https://m.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/exclusiv-nigel-farage-reactie-dura-dupa-rezolutia-pe-in-cazul-romaniei-1033635. „Dar sunteți pe pragul de a fi tratați – încă nu s-a întâmplat, dar sunteți pe pragul de a fi tratați ca cetățeni de rangul 2 de această Uniune Europeană. Sunteți amenințați ca vechea doctrină Brejnev, a suveranității limitate, să fie aplicată țării voastre. Treziți-vă!”

[2] https://www.csm1909.ro/299/6257/Poziția-publică-a-Plenului-Consiliului-Superior-al-Magistraturiiprivind-Raportul-Comisiei-Europene-către-Parlamentul-European-și-Consiliureferitor-la-progresele-înregistrate-de-România-în-cadrul-Mecanismului, 14 noiembrie 2018

[3] https://floricaroman.wordpress.com/2018/11/14/. „Raportul MCV pe 2018 este dovada disprețului birocraților bruxelezi față de abuzurile evidente din justiția românească”.

[4] Florin Pușcaș, Augustin Zegrean, fost președinte CCR: „Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea recomandărilor MCV”, https://www.stiripesurse.ro/augustin-zegrean, 14  noiembrie 2018.

[5] Într-un mesaj postat pe Facebook, Laurențiu Sîrbu,  Cristi Danileț: Curtea Constituțională spune clar că recomandările MCV sunt obligatorii,     adev.ro/pi55umadev.ro/pi55um, 13 noiembrie 2018.

[6] Viorica Dăncilă, despre MCV: Nu putem fi de acord cu recomandările Comisiei Europene,  https://www.digi24.ro/stiri.

[7] Mihaela Gidei, Asociație a Procurorilor: Recomandările MCV nu au caracter opțional https://www.mediafax.ro

[8] Citând decizia   nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a  Curții Constituționale,  Denisa ZamfirMCV. Procurorii salută raportul: Apel către toți cei implicați,  https://www.dcnews.ro/mcv-procurorii-saluta-raportul-apel-catre-toti-cei-implicati_623696.html, 16 noiembrie 2018.

[9] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea-si.html?source=biziday.

[10] „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”.agerpres.ro, accesat în 15 noiembrie 2018.

[11] Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu „Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en, accesat în 15 noiembrie 2018,   „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”, .agerpres.ro.

„Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu”Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en

[12] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006.

[13]Mecanismul de Cooperare și Verificare – Direcția Generală Anticorupție”Mai-dga.ro,   13 noiembrie 2018.

[14] „Mecanismul de cooperare și de verificare (MCV) pentru Bulgaria și România – Comisia Europeană – European Commission”Comisia Europeană – European Commission, accesat în 13 noiembrie 2018.

[15] https://ro.wikipedia.org/

[16] Strasbourg, 13.11.2018 COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și de Verificare ,  SWD(2018) 551 final.

[17] C(2006)6569 Concluziile Consiliului privind mecanismul de cooperare și de verificare, 12 decembrie 2017 – https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/20171212-st15587_en.pdf. În urma concluziilor Consiliului de Miniștri din 17 octombrie 2006 , mecanismul a fost instituit prin Decizia Comisiei din 13 decembrie 2006. COM (2017) 751 https://ec.europa.eu/info/files/progress-report-romania-2017-com-2017-751_ro. „minimalizarea ori restrângerea domeniului de aplicare al corupției ca infracțiune sau provocările majore de natură să afecteze independența și eficiența parchetului anticorupție ar fi un regres”.

[18] COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare,  SWD(2018) 551 final,  13 noiembrie 2018,   Comisia Europeană Strasbourg, SWD(2018) 551 final , Raport tehnic care însoțește documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare,  COM(2018) 851 final.

[19]http://www.just.ro/raport-privind-activitatea-manageriala-a-procurorului-general-al-romaniei/ https://www.romaniajournal.ro/two-magistrates-associations-urge-toader-to-immediately-abandon-therevocation-procedure-of-prosecutor-general-lazar/

[20] https://europa.eu/european-union/eu-law/legal-acts_ro

[21] Curtea Constituțională,  decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,  M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012. referitoare la neconstituționalitatea „dispozițiilor art. 99 lit. r), s) și ș) și art. 991 din Legea nr. 303/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii […], precum și cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 44, art. 45, art. 461 și art. 47 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii”, formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și a sesizării referitoare la neconstituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, formulată de 86 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. Un alt document cu aceeași valoare de recomandare, care statuează asupra acelorași principii, este Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat „Etică judiciară – Principii, valori și calități”, ca un corp de îndrumări pentru judecătorii europeni.

[22] Florin Pușcaș, Alina Mungiu-Pippidi: „MCV este complet sub controlul opoziției din România”, https://www.stiripesurse.ro/alina-mungiu-pippidi-mcv, 15 noiembrie 2018.

[23] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea.

O MODIFICARE ÎN LEGEA NR. 303/2004. DEFĂIMARE

O MODIFICARE ÎN LEGEA NR. 303/2004. DEFĂIMARE

Din 18 octombrie 2018,  art. 5 alin. (2) al Legii nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2018[1],  astfel:  „(2)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii.”
Textul anterior dispunea că „(2)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.” Deci în orice situație magistrații trebuie să se abțină[2].

Dar  mai important este de subliniat formularea art. 9: (2)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice (text nemodificat).

În noua formulare, introdusă prin art. I, pct. 12 din Legea  nr. 242/2018 ,   (3)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă.Cu alte cuvinte,  magistrații își pot exprima,  în orice mod, convingerile   politice . Ei nu pot defăima prin referire la celelalte două puteri,  în ansamblu. Prin defăimare se înțelege ,  generic,  afirmarea sau imputarea unor fapte determinate sau nu privitoare la sfera de activitate a unor instituții ( și până la ong-uri) ,  de natură a aduce atingere unei bune reputații,  indirect autorității acestora. Textul exclude „defăimarea”[3] particulară la adresa unei anume   persoane,  fie ea funcționând sau nu în legislativ sau  executiv. Considerăm textul inaplicabil în situația unui reprezentant al acestor puteri,  acționând în virtutea funcțiilor,  competentei sale sau în numele acestor puteri,  dacă făptuitorul cunoștea sau nu  această situație oficială. Avem una dintre primele dezincriminări postdecembristă,  rămânând ultrajul,  cu forma cea mai firavă a amenințării.

Magistrații sunt obligaţi ,   în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice,  ceea ce nu exclude posibilitatea adoptării unei atitudini sociale,  profesionale,  particulare sau publice ce poate fi interpretată într-un cod politic. Cum trebuie citit alineatul (1) al art. 9 din lege ,  potrivit căruia magistrații nu pot  „să desfăşoare sau să participe la activităţi [citim noi, exclusiv] cu caracter politic”? Doar la  următorul alineat se referă  la perioada de „  exercitarea atribuţiilor”. Nu putem să interpretăm decât în sensul unor activități manifeste,  cu vădit caracter pronunțat politic,  exclusivist etc. Considerăm că este de datoria unui magistrat să ia atitudine civică,  manifestă.

Textul trebuie citit ca obligând la o conduită morală ireproşabilă (art.44 alin.31), întreaga viață  să nu afecteze o înaltă reputaţie profesională şi morală. A nu lua o atitudine etică civică este mai rău decât a te retrage din cetate!

Protejarea vieţii private trebuie pusă în balanţă cu libertatea de exprimare garantată în art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice. în această societate, presa joacă un rol esenţial: ea nu trebuie să depăşească anumite limite, mai ales în ceea ce priveşte protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane; totuşi, ea are obligaţia de a comunica informaţii şi idei cu privire la chestiuni de interes general[4].


[1] Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din   15 octombrie 2018, modificată prin Ordonanţa  de urgenţă nr. 92 din 15 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din   16 octombrie 2018

[2] Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul (art.10 alin.1, neafectat). Judecătorii şi procurorii nu pot participa la emisiuni audiovizuale  cu caracter politic. Din formularea art.11 alin.(1),neafectat, trebuie să citim interdicția participării la orice manifestare publică cu cele mai minime nuanțe politice, chiar printr-o simplă tăcere și chiar printr-o poziție neutră: legea interzice simpla prezență, căci și aceasta afectează personalitatea magistratului, și, se înțelege angajând însăși instituția, vezi Doamne !.

[3] Ca noțiune,   Defăimarea ţării sau a naţiunii, era întâlnită,ca formulare, în art. 2361 al Codul penal   publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, a fost modificat prin: Legea nr. 143/2000; Legea nr. 197/2000; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 20/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002;Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93 din 20 iunie 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143 din 24 octombrie 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109 din 16 noiembrie 2004; Legea nr. 85 din 7 aprilie 2005; Legea nr. 160 din 30 mai 2005; Legea nr. 247 din 19 iulie 2005; Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 60, din 6 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006; Legea nr. 58 din 19 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 25 martie 2008; Ordonanţa de urgenţă nr. 198 din 4 decembrie 2008, publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  824 din 8 decembrie 2008. Art. 2361 a fost abrogat prin Legea nr. 278/2006. Art. 237. – Defăimarea unei organizații, fusese abrogat prin Decretul – lege nr. 1/1989.

[4] https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-73-dreptul-la-propria-imagine-respectul-vietii-private-si-al-demnitatii-persoanei-umane-respectul-datorat-fiintei-umane-si-drepturilor-ei-inerente.

MODIFICAREA ȘI COMPLETAREA CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ. Art. 453 alin. (1) lit. g)

Deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei (art. 393 alin.2),  toți membrii completului de judecată spunându-și părerea, avându-se în vedere probele administrate[1] .

La deliberare iau parte numai[2] membrii completului în fața căruia a avut loc dezbaterea (art. 392 alin.1), hotărârea[3] trebuind să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării (art. 394 alin 1).

Dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol (art. 395 alin.  1 modificat prin Legea nr. 255/2013).

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii[4]. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.  Unul dintre cele două exemplare originale    se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanței (art. 400).

Mai trebuie să amintim că,  potrivit art. 402,  în partea introductivă a hotărârii sunt cuprinse mențiunile prevăzute la art. 370 alin. (4),  printre care avem (la lit. c) numele și prenumele judecătorilor, procurorului[5] și grefierului, numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii ( lit. d) a art. 370 alin. 4)[6].

Președintele completului de judecată, asistat de grefier. pronunță minuta hotărârii.

Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei și se semnează de toți membrii completului și de grefier (art. 406 alin. 2).

Ține de domeniul evidenței faptul că dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta. Neîndeplinirea operațiunii de redactare se soluționează administrativ,  întârzierea neridicând probleme deosebite  de aplicare a legii de  procedură.

În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței, în toate cazurile făcându-se mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea (art. 406 alin. 4).

Cu ocazia dezbaterilor parlamentare fusese făcută o propunere de modificare a alineatului 4 al art. 406, în sensul ca „în caz de împiedicarea vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, cauza se repune pe rol și se reiau dezbaterile. Când împiedicarea îl privește pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.”[7]

La articolul 453 alineatul (1), după litera f) se introduc două noi litere, lit. g) și h) cu următorul cuprins: „g) neredactarea și/sau nesemnarea hotărârii de condamnare de judecătorul care a participat la soluționarea cauzei;

h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.”[8]

Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

La articolul 453 alineatul (1), după litera f) se introduc trei noi litere, lit. g) – i), cu următorul cuprins: „g) neredactarea și / sau nesemnarea hotărârii de condamnare de judecătorul care a participat la soluționarea cauzei;

h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;

i) un judecător sau un procuror a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză.”[9]

La articolul 453, alineatele (3) și (4) se modifică și vor avea următorul cuprins: „(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), g) și h) pot fi invocate ca motive de revizuire în favoarea persoanei condamnate, a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. f) poate fi invocat ca motiv de revizuire în favoarea persoanei condamnate ori a celei față de care s-a aplicat o măsură educativă, a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal sau de achitare, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) – d) și f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice;”[10].

Proiectul P.S.D. – ALDE – U.D.M.R.  de modificare a Codului de procedură penală a fost adoptat cu 175 de voturi „pentru”, 78 „împotrivă” și o abținere.

P.N.L.  și U.S.R.  au anunțat că   vor contesta Proiectul de modificare a Codului de procedură penală, adoptat de Camera Deputaților. la Curtea Constituțională.

Deputatul U.S.R.  Stelian Ion afirma că această modificare a art. 453 ,  prin introducerea unei noi litere g),  i-ar permite liderului P.S.D., Liviu Dragnea, să ceară repunerea în instanță a dosarului „Referendumul”, în care a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare, după ce judecătorul care a soluționat cauza, Livia Stanciu, nu a redactat și semnat motivarea deciziei[11].

În observațiile formulate  la nivel de  C.S.M.[12] se arată că introducerea lit. g) la art. 453 nu e justificată,  cazul propus neținând seama de specificul revizuirii,  drept cale extraordinară de atac prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale[13].

Art. 453 din Codul de procedură penală în vigoare arată   cazurile de revizuire:

„(1)Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate[14].

(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a)[15] constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) și f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice”.

Având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale, revizuirea privește numai hotărârile definitive prin care a fost soluționat fondul cauzei. În acest sens, în practica instanțelor judecătorești s-a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal. La acestea se adaugă – mai nou – soluțiile de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât și în cazul acestora instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală.[16]

În art. 395 din Codul de procedură penală este reglementată  Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, arătându-se că (1) dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol.

Examinând o excepție de neconstituționalitate[17], Curtea Constituțională  constată că activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală și temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunțarea unei hotărâri definitive,  aceasta având autoritate de lucru judecat, în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și cea civilă au fost aplicate corect.

Practica a învederat însă și cazuri de hotărâri definitive care au soluționat cauzele penale cu grave erori de fapt și de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, rațiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desființare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii și adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorității de lucru judecat, așadar stabilității hotărârilor judecătorești definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiției, cazurile și condițiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept.

Calea extraordinară de atac care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară.

Finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei.

Cu privire la înțelesul expresiei „fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ,  situație sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluție opusă celei pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menținerea respectivei soluții, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire[18].

Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art.126 alin.(2) din Constituție – text potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – și din cele ale art.129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art.21 alin.(2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social[19].

Din reglementările de ansamblu cuprinse în art.393-406 din Codul de procedură penală rezultă că soluționarea cererii de revizuire parcurge două etape, respectiv cea a admiterii în principiu, atunci când aceasta îndeplinește condițiile cerute de lege, și aceea a rejudecării cauzei după admiterea în principiu.

Din conținutul prevederilor menționate rezultă caracterul de cale extraordinară de atac al revizuirii, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare comise cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanță a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.

Această fază a admiterii în principiu privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept[20].

Prin erori materiale se înțeleg erorile în activitatea de consemnare, într-un act procedural,  instrumentum, a constatărilor organului judiciar ce rezultă din alte acte ale dosarului. Prin erori evidente se înțelege acea diferență de necontestat dintre ceea ce rezultă din conținutul materialului din dosar și ceea ce s-a consemnat în actul ce conține eroarea, ce poate fi stabilită prin simpla comparație între acestea, fără a fi necesară o operațiune de evaluare, interpretare sau judecată.

Ne aflăm în prezența unei erori de judecată în situația în care instanța de fond a omis să se pronunțe asupra uneia dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, nefiind posibilă remedierea acesteia uzând de procedura îndreptării erorilor materiale.

În civil, în ceea ce privește lămurirea hotărârii judecătorești, legea procesual civilă prevede că această procedură se aplică în cazul în care sunt necesare lămuriri privind înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii. Așadar, se are în vedere caracterul neclar sau contradictoriu al mențiunilor din dispozitivul hotărârii respective. Partea interesată poate solicita instanței de judecată care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul acesteia sau să înlăture dispozițiile potrivnice[21].

În practica instanțelor de judecată s-a arătat că prin această procedură nu poate fi modificat dispozitivul hotărârii, ci doar acesta se clarifică pentru a se asigura posibilitatea punerii în executare, ori se înlătură dispozițiile care, eventual, se contrazic. Prin urmare, această procedură este pusă la dispoziția părții interesate atunci când, din culpa instanței de judecată, dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar, ceea ce poate determina dificultăți la executare.

Spre deosebire de procedura îndreptării hotărârii (care poate fi efectuată și din oficiu), lămurirea hotărârii poate fi dispusă numai la cererea părții interesate. Ca atare, instanța de judecată nu poate dispune completarea, din oficiu, a propriei hotărâri, ci doar la cererea uneia dintre părțile din proces.

Procedura completării hotărârii judecătorești civile are în vedere situația în care instanța a omis să soluționeze toate capetele de cerere cu care a fost învestită (principale sau accesorii) ori a omis să se pronunțe asupra unei cereri anexe sau incidentale, deși partea nu a renunțat la judecata acestora.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  consideră că dreptul la un proces echitabil a fost încălcat din cauza neredactării de către judecătorul care a condus procesul  și din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze această deficiență[22] .

Obligația de motivare contribuie la încrederea publicului în decizia adoptată[23],  “neredactarea putând fi remediată, de exemplu, printr-o audiere în fața unui alt judecător”[24].

C.E.D.O. reiterează faptul că  motivarea deciziei  asigură buna administrare a justiției și împiedică arbitrariul[25].

În practică,  ne putem întâlni cu mai multe ipoteze:

– minuta este semnată,  procedural,  de toți membrii completului, dar, ulterior,   judecătorul care a soluționat cauza, nu a mai redactat hotărârea;

– minuta este semnată,  procedural,  de toți membrii completului (în fața căruia a avut loc dezbaterea),  dar ,  ulterior,   judecătorul (care a soluționat cauza), nu a  mai semnat hotărârea;

– minuta  nu este semnată,  procedural,  de toți membrii completului (în fața căruia a avut loc dezbaterea);

– minuta sau hotărârea este semnată de un alt judecător decât cel care a făcut parte din completul care a judecat cauza;

– hotărârea este redactată de un alt judecător;

– hotărârea este semnată de un alt judecător decât președintele completului,  respectiv,  președintele instanței (atunci când legea impune aceasta).

Judecata se realizează de către instanță, în complete legal constituite (art.3 alin.7 C.pr. pen.). Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege (Art.354 alin.1).

Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna aplicarea nulității (absolute – art. 281 lit. a), existând o încălcare a unor norme care au un caracter esențial în desfășurarea procesului penal.

Nulitatea absolută (la care vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure)  se constată din oficiu sau la cerere. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege[26].

Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt,  la rândul lor,  lovite de nulitate.

Încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată poate fi invocată în orice stare a procesului.

În toate ipotezele anvizajate suntem în prezența unui caz de nulitate absolută,  ce trebuie tratat ca atare.

Completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.

După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.

De regulă,  excepția de nulitate se va formula ca o excepție de nelegalitate procesuală,  ceea ce înseamnă că ridicarea ei nu presupune și o luare în discuție a problemelor care constituie fondul cauzei[27].

Absolut teoretic,  s-ar putea ridica problema existenței unui eventual caz de revizuire,  atunci când  un judecător al completului care a judecat cauza nu mai semnează,  el fiind și președinte al completului și președinte al instanței, ca atare împiedicat să semneze, să își îndeplinească obligația de a semna în calitate de președinte al instanței din diferite cauze (deces,  demisie, dizabilitate,  paralizie temporară,  fractură de stres,  lăuzie etc.). Potrivit legilor de organizare judecătorească actuale și viitoare,  există,  automat,  întotdeauna,  desemnat un alt președinte de instanță,  care îl înlocuiește de drept.

Remedierea este forma de restabilire a legalității caracteristică pentru regularizarea actelor procesuale/procedurale lovite de nulitate relativă; ea presupune, de principiu, menținerea actului viciat în condițiile recondiționării juridice prin rectificare,  completare sau chiar modificare; reluarea procesului se poate produce doar în cazul în care s-au produs vătămări de natură a face imposibilă restabilirea legalității[28].

Dacă suntem în prezența unor omisiuni privitoare la compunerea instanței,  a căror realitate este posibil a se verifica atât referitor la judecată,   cât și la luarea hotărârii,  nu va opera constatarea nulității – de exemplu,  o realitate ce se poate constata prin consultarea încheierilor de ședință,  respectiv a semnăturilor minutei. Chiar lipsa încheierii se poate remedia pe baza altor acte la dosar,  cum ar fi notele grefierului. Articolul  304 din Codul de procedură penală anterior[29] spunea că în cursul ședinței de judecată grefierul ia note cu privire la desfășurarea procesului. Procurorul și părțile pot cere citirea notelor și vizarea lor de către președinte[30].

Pronunțarea unei hotărâri legale sau temeinice nu poate fi rediscutată decât în situația apariției unei realității care să privească situația avută în vedere cu ocazia judecății primare. Având ca finalitate înlăturarea efectelor erorilor judiciare prin desființarea unei hotărâri definitive, revizuirea este de natură să aducă o serioasă atingere puterii lucrului judecat; interese sociale majore ar impune ca împărțirea justiției să se facă numai cu respectarea adevărului,  trecându-se atunci când este cazul peste exigențele autorității lucrului judecat[31]. Preponderența care se acordă aflării adevărului nu înseamnă însă și desconsiderarea intereselor ocrotite prin prezumția de lucru judecat; de aceea reglementarea instituției revizuirii trebuie făcută cu mare prudență pentru a nu degenera justiția, pentru a se evita ca atingerile aduse puterii lucrului judecat să se facă cu prea mare ușurință.  Nu poate fi admis ca porțile instituției să fie atât de larg deschise încât interese străine  să fie tentate de a repune mereu în discuție cauze definitiv judecate. Accesul nelimitat la revizuire ar transforma o cale extraordinară de atac într-una obișnuită,  incompatibilă cu un stat de drept. dciuncan@gmail.com

7/7/2018


[1] V. și art. 374 alin. 7 C. pr. pen., modificat prin O. U. G.  nr. 18/2016.

[2] În sensul de doar aceiași.

[3] Prin care instanța penală soluționează fondul cauzei.

[4] Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanța dispune asupra măsurilor preventive și în alte cazuri expres prevăzute de lege (art. 400 alin. 2).

[5] În hotărârile instanțelor militare trebuie să se indice și gradul militar al membrilor completului de judecată și al procurorului.

[6] Când s-a redactat o încheiere de ședință, potrivit dispozițiilor art. 370, partea introductivă se limitează numai la următoarele mențiuni: denumirea instanței care a judecat cauza, data pronunțării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum și numele și prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului și ale grefierului, făcându-se mențiune că datele celelalte au fost trecute în încheierea de ședință.

[7] Raportul Comisiei speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, Raport asupra proiectului de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (PLx.373/2018)  pe site-ul Camerei Deputaților. Anexa nr. 1 la Raportul nr. 4c-32/528/18.06.2018.  Modificarea propusă (L239/18. 04. 2018,  la Senat) a fost eliminată de Comisie.

[8] Nr. crt. 103. PL-x nr. 373/2018. Proiect de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Prezenta lege transpune în legislația națională Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 127 din 29 aprilie 2014, precum și Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 65 din 11 martie 2016

[9] Nr. crt. 245.

[10] Nr. crt. 246. http://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2018/pr373. Proiectul PSD – ALDE – UDMR de modificare a Codului de procedură penală a fost adoptat cu 175 de voturi „pentru”, 78 „împotrivă” și o abținere.

[11] https://www.news.ro/politic-intern/proiectul-de-modificare-a-codului-de-procedura-penala-adoptat-de-camera-deputatilor-pnl-si-usr-au-anuntat-ca-il-vor-contesta-la-ccr-dan-barna-usr-de

[12] Minuta Comisiei nr. I „Legislație și cooperare internațională”, C.S.M.,

https://media.stiripesurse.ro/other/201806/media-152958497468255500.pdf

[13] Ibidem. A se vedea,  de exemplu,   și  Noul   Cod  de procedură penală,   pedeapsă pentru lupta anticorupție,  f. a., „Reporter global”, nr. 3,  22-28 iunie 2018,  pp. 40 sqq din ediția printată.

[14] Literă modificată prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.

[15] Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionuț Brătilă și Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 București – Secția penală și constată că dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a).

[16] N. Volonciu ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat,  Ed.Hamangiu, 2015.

[17] Decizia nr.2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.453 alin.(3) și (4) teza întâi și ale art.457 alin.(2) din Codul de procedură penală.  Publicată în Monitorul Oficial nr.324 din 5 mai 2017,  §§ 17 sqq.

[18] V.  Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994.

[19] Decizia nr.2 din 17 ianuarie 2017,  cit. supra.  V. și  Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994 și Decizia nr.540 din 12 iulie 2016, § 22.

[20] Înalta Curte de Casație și Justiție,  Secțiile Unite, Decizia nr. LX (60) din 24 septembrie 2007,  Dosar nr. 31/2007,  publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 30 iulie 2008.

[21] Legea cere ca hotărârea să fie pronunțată de către judecătorii în fața cărora au avut loc dezbaterile de fond, cerință care vizează atât dispozitivul întocmit cu ocazia pronunțării (conform art. 258 din Codul de procedură civilă), cât și hotărârea redactată ulterior, care trebuie semnată de același complet de judecată (potrivit art. 261 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă).Având în vedere că nu este permis ca un complet de judecată să pronunțe hotărârea și altul să o redacteze și să o semneze, sancțiunea aplicabilă este constatarea nulității hotărârii astfel pronunțate, în baza art. 304 pct. 2 din Codul de procedură civilă (Decizia nr. 3211 din 20 noiembrie 2001 – Secția a IV-a civilă) Detalii la : https://legeaz.net/spete-civil/hotarare-judecatoreasca-redactare-semnare-motivare-decizie-3211-2001. V și G.C. Frențiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Ed.  Hamangiu,   2013,. În ipoteza în care, ulterior pronunțării soluției, dar anterior redactării motivării, intervine decesul judecătorului unic care a pronunțat hotărârea ori acesta se afla într-o stare care îl împiedică o perioadă îndelungată să redacteze hotărârea ,   datorită faptului ca hotărârea trebuie redactată de judecătorul care a pronunțat soluția, motivarea nu va putea fi încredințată altor judecători ai instanței, “considerăm ca s-ar impune soluția repunerii cauzei pe rol, repartizarea aleatorie a dosarului, conform art. 95 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioara al instanțelor judecătorești, ce constituie regula generală în materie de repartizare, și rejudecarea cauzei” (pp. 642-643). http://www.legal-land.ro/cod-procedura-civila

[22] Cauza Cerovšek și Božičnik v Slovenia, 7 martie 2017, §48,  http://hudoc.echr.coe.int .

[23] Cauza Taxquet v Belgiei [GC], nr. 926/05, § 91, CEDO 2010

[24] Cauza Kyprianou v Ciprului [GC], nr. 73797/01, §§ 119 și 130-133, C.E.D.O. 2005 XIII

[25] V și Cauza Lhermitte v Belgia [GC], nr. 34238/09, Hotărârea din 29 noiembrie 2016, § 67 . Remus Jurj-Tudoran, Respectarea dreptului la un proces echitabil redactarea hotărârii judecătorești de către un judecător care nu participat la proces, http://revistaprolege.ro/respectarea-dreptului-la-un-proces-echitabil-redactarea-hotararii-judecatoresti-de-catre-un-judecator-care-nu-participat-la-proces, 25 octombrie 2017

[26] Curtea Constituțională,  Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, §§ 19 și 20.

[27] Narcis Giurgiu,  Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică,  București,  1974,  p. 167.

[28] Ibidem,  p.181.

[29]După o lungă dezbatere, ;în stilul acelor vremi, publicat în Buletinul Oficial nr. 145 din 12 noiembrie 1968,  în vigoare de la 1 ianuarie 1969.

[30] Trib. Suprem, S.pen, dec.nr.3763 /1972, în Culegere de decizii,   1972, pp. 444 sqq.

[31] Virgil Rămureanu,  Revizuirea,  în „Căile extraordinare de atac în procesul penal” de D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, Ed. Științifică,  București,  1970,  pp. 107 sqq.

EROAREA JUDICIARĂ ÎN EXERCITAREA FUNCȚIEI DE MAGISTRAT CU REA-CREDINȚĂ SAU GRAVĂ NEGLIJENȚĂ

EROAREA JUDICIARĂ ÎN EXERCITAREA FUNCȚIEI DE MAGISTRAT CU REA-CREDINȚĂ SAU GRAVĂ NEGLIJENȚĂ

Condiționând efectele juridice ale unei fapte, o persoană răspunde numai pentru faptele săvârșite cu intenție sau din culpă,  dacă prin lege nu se prevede altfel.

Potrivit art. 16 (2) din Codul civil[1],  fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.

Fapta[2] este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie[3] nu ar fi manifestat-o față de propriile interese (alin. 3).

În literatura juridică civilă vinovăția este definită ca fiind „atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia. Fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conștiință și de voință, proces care se sfârșește prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acțiunii ori inacțiunii ilicite” [4]

Vinovăția în reglementarea noului Cod civil are aceeași accepțiune ca în dreptul penal. Astfel, unificarea terminologică ce se propunea în literatura juridică anterioară  a avut ecou. Cu toate acestea, trebuie precizat că „nu există o identitate perfectă de sferă a cazurilor de vinovăție penală cu cea a cazurilor de vinovăție civilă; că sfera vinovăției civile este mai largă decât sfera cazurilor de vinovăție penală; că sfera vinovăției civile înglobează toate cazurile de vinovăție penală – când fapta ilicită a cauzat prejudicii –, dar, dincolo de aceste cazuri, poate reține vinovăția autorului, chiar dacă această vinovăție este «pur civilă», fără a se suprapune cu cea penală” [5].

Producerea de urmări păgubitoare sunt consecința unei lipse de diligențe sau rezultatul unor acțiuni dolosive. În aprecierea culpei,  doctrina avea în vedere o culpă considerată in abstracto,  avându-se în vedere tipul abstract al unui homo diligens, apreciindu-se comportamentul unui om rezonabil. Se pune întrebarea ce ar fi făcut o altă persoană în împrejurări identice,   ca un om normal,  prudent,  om mijlociu,  avându-se în vedere comportamentul unui bun gospodar[6].

O parte a doctrinei franceze se străduia  să întocmească o listă a obligațiilor a căror violare ar constitui în mod sigur ca fiind o  culpă, metodă ineficientă,  incompletă din start,  ceea ce contează fiind totuși atitudinea subiectivă a făptuitorului[7]. Judecătorul se întreabă,  în realitate,  cum ar fi procedat el însuși în împrejurări asemănătoare[8].

Referitor la persoana juridică de drept public,  funcționarul  răspundere pentru culpa serviciului,   pentru proasta organizare într-o activitate defectuoasă,  angajând mai întâi o responsabilitate administrativă. Doctrina franceză,  urmând jurisprudența, a avut tendința de a  impune o limitare a răspunderii,  de une certaine gravité de la faute[9].

Mergând mai departe,  trebuie să mai amintim discuțiile legate de teoria abuzului de drept. La romani numai actul ilicit era sancționat,   exercițiul firesc al dreptului nu putea da ocazia de reparare a unui prejudiciu[10].  Exercițiul excesiv al dreptului însemna fără drept (iniuria),  deci o  culpă. Dreptul încetează unde începe abuzul.  Actul fără utilitate este anormal,  dezvoltându-se ideea de exercitate a unei funcții sociale a dreptului. Un drept-funcție trebuie să activeze limitativ în ideea unei destinații economice și sociale. O culpă personală a unui funcționar într-o administrație se detașează de o culpă a serviciului,  existând un cumul . Dacă un parlamentar nu răspunde pentru injurii,  un judecător poate răspunde ,  de exemplu,  pentru părtinire.

Teza omului abstract mijlociu oferă o ipostază imprecisă în raportul subiectiv/obiectiv,  la fel în codurile europene criteriile de apreciere ale culpei fiind tot atât de imprecise[11]. Codul nostru civil anterior nu dădea o definiție propriu-zisă a culpei,  concepută ca o noțiune relativă,  aprecierea ei fiind lăsată la aprecierea judecătorului,  drept o chestiune de fapt[12] . În doctrina mai veche răspunderea se aprecia după tipul abstract al bunului proprietar, deci a unui om cu capacitate și diligența mijlocie,[13] răspunderea delictuală,  apreciată in abstracto,  relativ la o activitate exercitată cu prudență,  cu destulă băgare de seamă,   cu o diligență sporită pentru a nu vătăma drepturile altuia Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligând pe acela din a cărui  (cea mai mică) greșeală s-a ocazionat, a-l repara[14] .

În materie medicală,  îngrijirea trebuie să fie conștiincioasă,  atentă și,  sub rezerva împrejurărilor excepționale,  conform datelor oferite de știință,  considerându-se că există o culpă calificată atunci când este vorba de diagnostic sau tratament. La fel era cazul răspunderii profesionale a avocatului și a notarului. Răspunderea și pentru o culpă foarte ușoară ar duce la paralizarea activității profesionale. Doctrina vorbea deci  nu de aplicarea regulii clasice a răspunderii pentru cea mai ușoară culpă,  tribunalele desemnând o culpă flagrantă sau cel puțin caracterizată[15].

Spre deosebire de legea penală,  cârmuită de principiul legalității pedepselor – nullum crimen,  nulla poena,  sine lege, răspunderea civilă este stabilită prin largi dispoziții de principiu,  concepute în termeni generali,  îndestulător de mlădioși pentru a permite o interpretare extensivă[16].

Potrivit art. 1349 din noul Cod civil,  (1) orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (alin. 2). Obligația despăgubirii nu este niciodată un efect al voinței debitorului,  ci numai un efect al legii,  care sancționează fapta cauzatoare de prejudicii[17]

Subliniem că,  potrivit art. 1355 C. Civ. ,  (1) nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.

Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei (alin. 2).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii (alin. 3).

Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor (alin. 4 al art. 1355).

Un anunț care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea existența anunțului la momentul încheierii contractului (alin. 1,  art.  1356,   Anunțuri privitoare la răspundere ).

Printr-un anunț nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunț poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1.371 alin. (1).

Pentru a stabili vinovăția autorului faptei ilicite, art. 1358 C. civ. face trimitere la două criterii de apreciere, unul obiectiv, extern, care vizează împrejurările, condițiile în care s-a produs dauna, și un altul de natură subiectivă, care ține de pregătirea, de instruirea celui care a săvârșit fapta prejudiciabilă, respectiv dacă este vorba de un profesionist în exercitarea unei activități pentru care se cere o anumită pregătire[18].

Se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (Art. 1358,   Criterii particulare de apreciere a vinovăției).

Mai amintim că dreptul de regres,  reglementat în art. 1384 presupune că (1) acel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu (alin. 2).

Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce excede partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul (alin. 3).

În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului (alin. 4 al art. 1384 C. civ. ).
Legea nr. 303 din 28 iunie 2004,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004[19], aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005,  a fost republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o noua numerotare[20].

Titlul IV reglementează răspunderea judecătorilor și procurorilor . Potrivit art. 94, aceștia răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.

În Capitolul I al Titlului IV din Legea nr. 303/2004 se stabilesc regulile generale aplicabile în cazul răspunderii judecătorilor sau procurorilor,  adăugându-se că statul răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, ceea ce nu înlătură răspunderea judecătorilor sau procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență. Curtea Constituțională  constată că principala critică de neconstituționalitate privește imposibilitatea justițiabililor de a se îndrepta împotriva judecătorilor, “în mod direct”, “pe cale civilă”, pentru repararea prejudiciilor materiale și morale suferite. Or, sub acest aspect, Curtea s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007[21], constatând că răspunderea magistraților stabilită în condițiile legii nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, precum și că răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, de exemplu, prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005[22], Curtea a observat că prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacră principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[23].

Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Răspunderea magistraților,  stabilită în condițiile legii,  nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar răspunderea statului nu este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi[24]. Curtea Constituțională  a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[25].

Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penală (art. 96).

Capitolul VI  din Titlul IV – Proceduri speciale – al Părții speciale a Codului de procedură penală  reglementează procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.

Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.  Aceste dispoziții se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Aceștia nu vor fi însă îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. De asemenea,  nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit (Art. 538 C. pr. pen.  – Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară).

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei (  Art. 539 – Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate).

La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația de a cere repararea pagubei în caz de eroare judiciară.

În toate cazurile reparația va fi suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice (  cf  art. 540 C. pr. pen.   – Felul și întinderea reparației).

Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului. Ea  poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.   Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru (Art. 541 – Acțiunea pentru repararea pagubei). Personal nu văd motivul limitării acestui termen, deși codul poate avea în vedere situații de repunere în termen.

În cazul în care repararea pagubei a fost acordată direct de o instanță, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile de eroare judiciară sau de privare nelegală de libertate, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată ulterior  împotriva magistratului care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care acesta este asigurat pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.

Asigurarea malpraxis a fost creată pentru a-i proteja pe cei  ce desfășoară o activitate ce ar putea afecta alte persoane și are drept scop acoperirea prejudiciilor pe care aceștia le pot cauza din culpă, datorită unor erori, din cunoștințe profesionale insuficiente sau din neglijență în exercitarea profesiei [26]. În practica asigurărilor nu poate exista o garantare pentru ceea ce în penal desemnăm prin sintagma „rea-credință”. Argumentarea constă în ideea de acoperire a riscului statistic,  întâmplător. De aceea, textul trebuie citit ca referindu-se doar  la asigurarea culpei.

Codul de procedură penală  repetă faptul că Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat pentru despăgubiri în exercițiul profesiunii a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii ( Art. 542 – Acțiunea în regres) . Textul trebuie citit ca desemnând acțiunea în regres a statului împotriva magistratului, asigurat sau nu, ori a instituției care l-a asigurat pe  magistrat pentru despăgubiri în exercițiul profesiunii, dacă a produs pagube din culpă gravă, și neapărat, culpa să fi fost o culpă gravă profesională, ca eveniment asigurat. Conchidem că legea de procedură cere întotdeauna ca temei al răspunderii civile pentru magistrat, existența unei rele credințe sau  măcar a unei culpe grave  profesionale.

Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență. Principiul este statuat în Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor[27].

Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecății procesului (și dacă aceasta fapta este de natură să determine o eroare judiciară).

Curtea Constituțională  constată că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – raportate la aceleași prevederi constituționale ca și cele invocate în cauza de față – au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, Curtea pronunțându-se prin Decizia nr. 182/2008[28]. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere stabilită în condițiile legii și care nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Totodată, la revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește în prezent toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condițiile legii, legiuitorul reglementând, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, cerințele în care se stabilește această răspundere, printre care se află și aceea a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Astfel, dispozițiile criticate stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că și aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text[29].

Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității aceluiași text de lege, în raport de aceleași prevederi din Legea fundamentală[30],  constatând   că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale.

În ce privește eroarea judiciară din procesele penale, dispozițiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispozițiile din Codul de procedură penală, iar în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare[31].

Capitolul IV – Răspunderea civilă , din Titlul II – Izvoarele obligațiilor al Cărții a V-a – Despre obligații a Codului civil reglementează Condițiile răspunderii:  Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă (Art. 1357). Față de răspunderea reglementată în Legea nr. 303/2004, Codul civil statornicește principiul răspunderii nelimitate pentru fapta proprie. În cazul răspunderii comitenților pentru prepuși,  comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Este comitent cel care, ( în virtutea unui contract sau) în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate (Art. 1373 C. civ. ).

Art. 1384 din cod reglementează dreptul de regres, astfel încât cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat,  potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care limitează răspunderea magistratului.  Obligația statului de a răspunde civil este totală,  înscrisă în art. 1357 din Codul civil.

Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.

În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului.

Prin Decizia nr. 1.307 din 2 decembrie 2008[32], Curtea Constituțională a reținut că răspunderea magistraților este stabilită în condițiile legii speciale, în timp ce  răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, și privește toate erorile judiciare[33].

Într-un  caz , nemulțumirea autorului excepției izvorăște din aceea că un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracțiuni. Pentru a fi pusă în discuție o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă atât potrivit dispozițiilor art. 504 C. pr. pen.  din 1968 (actualul art. 538 ), într-o condamnare definitivă și pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalității între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată și o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumție care nu poate fi înlăturată de existența unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea “de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă”[34].

Curtea Constituțională  constată că poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale. Astfel, în măsura în care un procuror își exercită atribuțiile specifice cu rea-credință sau gravă neglijență, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, putând fi sesizată  Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât potrivit art. 991 din aceeași lege “există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”, și “există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.” Prin urmare, în acord cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, competența de a se pronunța în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor și de a identifica în concret existența unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situații, îndeplinește rol de instanță de judecată, Curții Constituționale nefiindu-i atribuită o astfel de posibilitate. Totodată, în măsura în care, în exercitarea atribuțiilor specifice, un magistrat săvârșește o infracțiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acțiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, și acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidența erorii judiciare, fiind vorba așadar de răspunderea statului în condițiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situații reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de drept comun, ținând de specificitatea fiecărui caz în parte.  În consecință, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece, pe de o parte, situația juridică a cetățenilor care au fost vătămați printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămați de conduita magistraților în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 și, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de alți cetățeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemați direct în judecată, pentru magistrați, Constituția, și nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepție răspunderea subsidiară a acestora[35].

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate.   Referindu-se la noțiunea de “eroare judiciară”, instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era “incompletă și părtinitoare” nu poate,  prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică a greșelilor din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel[36].

De altfel, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de la Luxemburg a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie pronunțată în fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă[37] . Or, în prezenta cauză supusă cenzurii Curții Constituționale, emiterea incorectă a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat; deci nu poate fi pusă în discuție existența hotărâri judecătorești vătămătoare.

În consecință, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanță națională în condițiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acțiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabilește, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijență sau rea-credință[38].

Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

Am îndrăzni o părere personală: dreptul la repararea pagubei există chiar dacă persoana, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror; ceea ce credem noi că va exista este o limitare a întinderii cuantumului prejudiciului, deci a pagubei, ce trebuie cantonată corespunzător gradului de vinovăție a fiecăruia, nefiind vorba, în principiu, de a exonerare totală de răspundere.  Textul ar trebui să se refere la “a determina”, și nu la “a contribui”. Poate fi vorba de o exonerare de răspundere determinată de o faptă exclusivă, și de o limitare a cuantumului răspunderii pe măsura gradului de vină a fiecăruia la producerea prejudiciului.

În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, – cu valoare de principiu –  cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Aceste dispoziții  se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă ( spune art. 1371 C. civ., care  reglementează  Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze).

Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Nici cu această limitare nu am îndrăzni să fim de acord. Nu văd de ce  un reclamant nu ar avea beneficiul de discuțiune. Potrivit acestui text de lege aș chema la directă răspundere solidară, atât a Ministerului Finanțelor Publice, cât și a magistratului. Este latitudinea ministerului să arate directul vinovat și răspunzător. Nu vedem de ce indivizibilitatea ar  fi stipulată , întrucât obiectul obligației este,  prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Limitativ, Ministerul Finanțelor Publice, fiind singurul desemnat direct prin lege, nu vedem de ce nu ar chema în garanție în același proces, și pe magistrat. După ce prejudiciul  [având un singur obiect, una res vertitur ] a fost acoperit  integral de stat în temeiul  [acestei legi,  ce ni se pare că stipulează expres solidaritatea] hotărârii irevocabile date, statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Credem că statul este obligat a se  îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.  Această târzie acțiune nu profită statului (sed non ad argentum obligationem), și nu îndeamnă pe magistrat la prudență. Este pur și simplu superfluă. Este evident că statul răspunde pentru tot, obiectiv,  iar magistratul limitat, numai pentru intenție sau culpă gravă profesională.

Curtea[39] constată că este vorba de o răspundere care nu este bazată pe culpă, fiind fundamentată pe rolul statului de garant al activității autorității judecătorești, însă este condiționată de existența unei hotărâri definitive de atragere a răspunderii penale sau de sancționare disciplinară a judecătorului sau a procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului, și care a fost de natură a determina eroarea judiciară, condiție reglementată de textul de lege criticat. Existența hotărârii definitive de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului este o condiție prealabilă pentru exercitarea dreptului la despăgubiri din partea statului pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare. După acoperirea prejudiciului de către stat, acesta din urmă poate[40] formula acțiunea în regres împotriva magistratului, în măsura în care respectiva eroare judiciară a fost cauzată de exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției, caz în care intervine răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului, în raport cu statul.

Curtea reține că, în vederea protejării independenței judecătorului și a evitării supunerii activității acestuia unor presiuni nejustificate, în cazul reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată răspunderea personală și directă a judecătorului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției publice, în aceste situații intervenind răspunderea statului, în virtutea rolului acestuia de garant al activității autorității judecătorești. Așadar, răspunderea judecătorului sau procurorului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență este subsidiară răspunderii statului și indirectă, statul având drept de regres împotriva magistraților, care se exercită ulterior acțiunii în despăgubiri formulate de parte. De altfel, raportarea criticilor de neconstituționalitate la dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, formulate cu privire la acțiunea în despăgubiri pe care partea îndreptățită o poate formula împotriva statului, este neîntemeiată. În acest sens, Curtea reține că exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, astfel încât instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speță, obținerea unei hotărâri de angajare a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului care a determinat eroarea judiciară, prealabile dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție. În acord cu jurisprudența Curții Constituționale, condiționarea dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară de pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se atragă răspunderea penală sau disciplinară a magistratului nu constituie o încălcare a principiului constituțional al liberului acces la justiție, ci reprezintă, dimpotrivă, o normă favorabilă persoanei îndreptățite la repararea prejudiciului, contribuind la valorificarea dreptului la despăgubire, prin ușurarea sarcinii probei în cadrul acțiunii pentru repararea prejudiciului. În cursul judecării acțiunii în pretenții formulate împotriva statului, persoana îndreptățită la repararea prejudiciului este ținută să probeze numai existența unei erori judiciare, fără a mai proba existența faptei săvârșite de judecător sau procuror în cursul judecării procesului sau vinovăția acestuia, aceste aspecte fiind stabilite în mod definitiv prin hotărârea prealabilă de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului[41].

În materia acțiunii în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958[42], respectiv art. 2.528 din Codul civil, reglementează începutul cursului prescripției extinctive ca fiind acela al datei la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de producerea lui. Astfel, în prezenta cauză, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de un an reglementat de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, nu poate fi decât acela al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, moment în care, în mod obiectiv, este stabilită atât existența faptei prejudiciabile, cât și vinovăția autorului acesteia. Prin urmare, începutul termenului de prescripție a dreptului la acțiune este întotdeauna ulterior obținerii hotărârii judecătorești prealabile exercitării dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului, astfel încât susținerile autoarei excepției referitoare la încălcarea dreptului constituțional la un proces echitabil, prin imposibilitatea obținerii unei hotărâri de angajare a răspunderii magistratului înaintea împlinirii termenului de prescripție a dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului, sunt lipsite de obiect[43].

Curtea a stabilit că, “în ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text[44].

Exercitarea dreptului la despăgubiri din partea statului pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare  este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prealabile prin care să se fi angajat răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară[45].

Capitolul II al Legii nr. 303/2004 reglementează Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor[46].

Magistrații răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Constituie abateri disciplinare:

a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;

b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;

c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții;

d) desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;

f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;

g) nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;

h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;

i) nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;

j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii;

k) absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a parchetului;

l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;

m) nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;

n) folosirea funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii;

o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;

p) obstrucționarea activității de inspecție a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;

q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor;

r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, în condițiile legii;

s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;

ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012 a introdus prin pct. 4 al art. I un nou articol, 991 care stipulează că există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.  Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Sancțiunile disciplinare care se  pot aplica judecătorilor și procurorilor de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii[47], proporțional cu gravitatea abaterilor, sunt:

a) avertismentul;

b) diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni;

c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanță sau la un alt parchet, situate în circumscripția altei curți de apel ori în circumscripția altui parchet de pe lângă o curte de apel;

d) suspendarea din funcție pe o perioadă de până la 6 luni;

e) excluderea din magistratură [48].

Capitolul Responsabilitate și proceduri disciplinare  din Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile este deosebit de succint:

66. Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență.

67. Numai statul, în caz că a plătit o compensație, poate să încerce să stabilească răspunderea civilă a unui judecător, prin acțiune în justiție.

68. Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință.

69. Procedurile disciplinare pot fi demarate în cazul în care judecătorii nu reușesc să își îndeplinească obligațiile într-o manieră eficientă și adecvată. Aceste proceduri ar trebui să fie efectuate de către o autoritate independentă sau o instanță judecătorească, cu toate garanțiile unui proces echitabil și care să îi asigure judecătorului dreptul de a contesta decizia și sancțiunea. Sancțiunile disciplinare trebuie să fie proporționale cu abaterea comisă.

70. Judecătorii nu trebuie să fie responsabili personal în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată într-o cale de atac.

71. Atunci când nu exercită funcții judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ potrivit dreptului comun[49].

Această recomandare este valabilă și pentru magistrații-procurori sau magistrații asistenți.

Într-o formă votată de legiuitor se prevede:

– Art. I pct. 156 [cu referire la art. 96]: “Art. 96. – (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Eroarea judiciară atrage răspunderea judecătorilor și procurorilor doar în ipoteza în care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3) Există eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare și prin aceasta se produce o vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane.

(4) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, cu știință, prin încălcarea Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituția României, ori a normelor de drept material sau procesual, a determinat o eroare judiciară.

(5) Există gravă neglijentă atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, din culpă, nesocotește normele de drept material ori procesual, determinând o eroare judiciară.

(6) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(7) Pentru repararea prejudiciului produs printr-o eroare judiciară, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile legii, la tribunalul în cărui circumscripție își are domiciliul sau sediul, după caz. Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

(8) După ce prejudiciul cauzat de o eroare judiciară a fost acoperit de stat, Ministerul Finanțelor Publice se întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară. Competența de judecată, în primă instanță, revine Curții de Apel București, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile.

(9) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune al statului, prevăzut la alin. (8) este de un an, de la data când a fost achitat integral prejudiciul.

(10) Consiliul Superior al Magistraturii poate stabili condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea obligatorie nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea pentru eroarea judiciară determinată de rea-credință sau gravă neglijență.”;

Cu privire la criticile aduse art. I pct. 156 [referitor la art. 96] din lege, Curtea Constituțională constată că în materie penală, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale este reglementat, în prezent, de Codul de procedură penală[50]. Potrivit art. 538 alin. (1) și (2) C. pr. pen., persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. De asemenea, dreptul la repararea de către stat a pagubei subzistă și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Totodată, art. 539 alin. (1) C. pr. pen.  prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

În cazul în care repararea pagubei a fost acordată în urma admiterii acțiunii pentru repararea pagubei, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii. Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că “cel asigurat” a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii (§210).

Eroarea judiciară nu se circumscrie numai la materia penală, ci poate privi și alte materii (civilă/administrativă), persoanele afectate de aceasta având aceeași îndreptățire la repararea prejudiciului suferit. Din perspectiva apărării drepturilor și libertăților fundamentele garantate prin Constituție nu se poate face nicio distincție după cum eroarea judiciară a fost comisă în materie penală sau extrapenală, din contră, subzistă aceeași obligație a statului la repararea consecințelor acesteia. Raportat la eroarea judiciară în materie extrapenală, Curtea constată că, în prezent, răspunderea civilă a statului și, cea subsidiară, a judecătorului/procurorului poate fi antrenată numai dacă în prealabil a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Cu alte cuvinte, nu poate exista răspundere civilă pentru eroare judiciară, fără răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Această soluție legislativă este constituțională în sine[51] ,  fără a exclude, însă, și posibilitatea reglementării altor soluții legislative cu privire la condițiile angajării răspunderii civile a statului și cu privire la procedura angajării răspunderii civile a judecătorului/procurorului. În acest sens se observă că textul constituțional al art. 52 alin. (3) nu condiționează răspunderea civilă de răspunderea penală/disciplinară a judecătorului, ceea ce înseamnă că a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție. Actuala soluție legislativă, astfel cum s-a arătat, este constituțională în sine, dar nu exclusivă. Prin urmare, este de competența exclusivă a legiuitorului să reglementeze sfera răspunderii statului, pentru a garanta într-un mod mai complet cetățeanul pentru erorile judiciare săvârșite, și procedura prin care statul se poate îndrepta împotriva judecătorului/procurorului (§213).

Astfel, textul actual al art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 asigură, în materie extrapenală, o răspundere limitată a statului cu privire la erorile judiciare, în sensul că acesta va indemniza persoana vătămată numai dacă, în prealabil, a fost stabilită răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Întrucât numai fapta pentru care a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului este de natură să determine o eroare judiciară, rezultă că, în lipsa acestei din urmă răspunderi constatate ca atare, nu există o faptă generatoare a unei erori judiciare care să poată fi “reparată” prin indemnizarea persoanei vătămate de către stat.

Noi îndrăznim a afirma că este obligatorie despăgubirea pentru prejudiciu existent,   independent de rezolvarea litigiului apărut sau rezolvat (sau nu) în relația stat/magistrat,  așa cum, de altfel ,  se arată în continuare.

În noua redactare a legii, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ci strict de ideea de eroare judiciară. Cu alte cuvinte, indemnizarea de către stat pentru eroare judiciară nu este condiționată de săvârșirea unei fapte de către judecător/procuror pentru care acesta a răspuns penal/disciplinar. Se realizează, astfel, o distincție, pe de o parte, între răspunderea civilă a statului și cea a judecătorului/procurorului și, pe de altă parte, între răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Din modul de redactare a noului text normativ se înțelege că statul va indemniza persoanele vătămate dacă s-a produs o eroare judiciară, indiferent de conduita magistratului în cauză; practic, răspunderea civilă a statului este îndepărtată de sfera răspunderii penale/disciplinare a judecătorului/procurorului. Prin urmare, răspunderea statului devine o răspundere directă și obiectivă, nefiind condiționată de  poziția subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului (§215) [constatată ca atare].

În prezent, în materie penală, există tot o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din Codul de procedură penală, care se mențin și în noua reglementare; acestor situații, în materie penală, noul text, lărgind definiția erorii judiciare și nelimitând-o numai la cele 2 articole din Codul de procedură penală antereferite, le-a adăugat în mod implicit și alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil. În materie extrapenală, noua reglementare se desprinde de paradigma actualului art. 96, în sensul că introduce răspunderea civilă obiectivă pentru eroarea judiciară. O asemenea reglementare normativă și opțiunea pentru aceasta țin de alegerea și voința corpului legiuitor. Totuși, definirea erorii judiciare trebuie să fie clară, precisă și previzibilă [cu privire la cerințele de calitate a legii, a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014] și să stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată. Pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care orice greșeală, cât de mică sau neînsemnată, va fi calificată drept eroare judiciară, întrucât, în principiu, este susceptibilă să producă o vătămare, iar statul va fi pasibil a răspunde civil. Constituția prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produc consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie sa circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. Prin urmare, legiuitorul trebuie să dea o definiție acestei noțiuni care să reflecte caracterul său de abatere neobișnuită de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, raportându-se, astfel, la greșeli manifeste, indubitabile, incontestabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice sau iraționale. Se evită, astfel, de exemplu, și situația calificării jurisprudenței neunitare sau a revirimentului jurisprudențial drept eroare judiciară. Este, de asemenea, de observat că simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituție (§216).

Totodată, legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției[52] . Ea aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale. Cu cuvinte, eroarea judiciară nu trebuie să fie privită numai prin prisma pronunțării unei hotărâri judecătorești greșite, contrare realității, ci și din perspectiva modului de desfășurare a procedurii (lipsa de celeritate, amânări nejustificate, redactarea cu întârziere a hotărârii). Această ultimă componentă este importantă pentru modul în care decurge procedura de judecată, mod care în sine poate provoca prejudicii iremediabile; prin urmare, chiar dacă o parte își valorifică/își apără cu succes dreptul său subiectiv dedus judecății, ea poate suferi prejudicii mai însemnate decât chiar câștigul obținut în urma finalizării favorabile a procesului [spre exemplu, o întindere în timp excesivă a procedurii].

În continuare, Curtea mai reține că o abatere neobișnuită/crasă de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecință o vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară (§218).

Se constată că definiția erorii judiciare cuprinsă în art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege este mult prea generică. Este evident că printr-o greșită desfășurare a unei proceduri judiciare, chiar remediată în cadrul procedurii de judecată, per se se produce o vătămare a drepturilor/intereselor legitime ale unei persoane. Or, o asemenea definiție normativă nu se subsumează conceptului de eroare judiciară. Practic, din definiția dată erorii judiciare, prin textul art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege, statul va răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia (§219).

În continuare, se reține că în vederea angajării răspunderii statului pentru o eroare judiciară, aceasta trebuie să fie constatată ca atare. Din textul de lege rezultă că alin. (7) reglementează o acțiune în răspundere civilă delictuală în care se stabilește eroarea judiciară [adică a faptei ilicite, cu excepția ipotezelor art. 538 și art. 539 din Codul de procedură penală, unde eroarea a fost deja stabilită], paguba propriu-zisă [vătămarea produsă urmează a fi reparată prin indemnizarea corespunzătoare a persoanei vătămate] și relația de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. În noua paradigmă legislativă se poate acorda judecătorului/procurorului și dreptul de a interveni chiar în această procedură.

Noi ne putem întreba dacă poate fi vorba de un intervenient în nume propriu?

După repararea prejudiciului în această manieră, statul, potrivit Constituției, are o acțiune în regres împotriva judecătorului/procurorului, dacă acesta și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Astfel, statul este cel care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență[53].  Sub aspectul instituirii competenței de judecată a Curții de Apel București în privința acțiunii în regres a statului, alin. (8), nou conceput, nu este contrar art. 52 alin. (3) sau art. 134 din Constituție. Așa cum s-a arătat, în cauză, nu este vorba despre o acțiune disciplinară, ci de una în răspundere civilă, astfel încât acțiunea statului împotriva judecătorului/procurorului nu este condiționată de tragerea mai întâi la răspundere disciplinară a judecătorului (competență care ar reveni, în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii). Chiar dacă exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență constituie abatere disciplinară, între cele două forme de răspundere disciplinară/civilă nu există o legătură intrinsecă pentru ca, în mod obligatoriu, să rezulte o intercondiționare între ele. Nefiind în discuție răspunderea disciplinară a judecătorului, nu se poate angaja competența Consiliului Superior al Magistraturii sau cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru acțiunile formulate împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Se mai reține că reglementarea competenței de judecată a instanțelor judecătorești este de competența legiuitorului, Curtea neputând interveni decât dacă acesta contrazice în mod expres textul Constituției. Or, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție, se constată că acesta nu fixează nicio condiție în acest sens. Mai mult, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, nu se poate pune problema aplicării art. 134 alin. (3) din Constituție, respectiv competența rezervată Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie disciplinară (§222 ).

Cu privire la caracterul obligatoriu al introducerii acțiunii în regres, Curtea, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, § 174, a statuat că, “deși sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să își exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introdusă în corpul art. 52 alin. (3) din Constituție poate duce la situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenția instanței judecătorești. De aceea, conținutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condițiile legii”.

Raportat la cauza dedusă judecății, Curtea constată că din modul de formulare a textului de lege nu reiese faptul că acesta trebuie coroborat cu alineatul (2), în sensul că acest caracter obligatoriu al acțiunii în regres se referă la ipotezele în care există rea-credință sau gravă neglijență [ care abia va urma a se stabili?!]. Or, statul trebuie să realizeze o primă evaluare și nu să introducă mecanic o asemenea acțiune. Astfel, statul, prin reprezentanții săi, va trebui să formuleze acțiuni în regres numai dacă în urma evaluării realizate la nivelul acestuia [adică în prealabil,  administrativist ?!] se apreciază că există  gravă neglijență sau rea-credință.

Existența unei  grave neglijențe sau a relei-credințe nu credem că poate fi constatată decât juridicește. Instanța va stabili ea întinderea prejudiciului,  care se poate constata a fi mai mare sau mai mic decât despăgubirea acordată de stat.

Dacă statul, prin reprezentanții săi, exercită acțiunea în regres, prin neluarea în considerare a prevederilor alineatului (2), s-ar ajunge la translatarea acțiunii în răspundere civilă obiectivă promovată împotriva statului la acțiunea în regres promovată împotriva magistratului. Ar rezulta că magistratul ar fi chemat în judecată ori de câte ori statul “pierde” un proces în condițiile art. 96 alin. (7), în temeiul răspunderii civile obiective. Or, deși acțiunea de regres are în vedere răspunderea civilă subiectivă, caracterul obligatoriu al acțiunii statului, astfel cum aceasta este reglementată, nu lasă nicio marjă de apreciere în privința acestuia pentru a discerne dacă sunt îndeplinite criteriile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile subiective a judecătorilor/ procurorilor (§224).

Chiar dacă eroarea judiciară este definită corect și va viza erorile crase [sic!] în interpretarea și aplicarea normelor de drept procesual și material, odată ce statul a răspuns pentru prejudiciul creat, nu este răsturnată prezumția de exercitare de către magistrat a funcției cu bună-credință și în acord cu exigențele profesionale. Numai în măsura în care rezultă serioase dubii cu privire la acestea, statul poate exercita acțiunea în regres. Prin urmare, revine statului obligația de a realiza o procedură de filtraj în vederea formulării acțiunii în regres și de a-și prezenta dovezile/probele în legătură cu poziția personală și subiectivă avută de către magistratul respectiv în judecarea cauzei. Așadar, sarcina probei revine statului, iar prezumțiile anterioare, simple, prin natura lor, pot fi răsturnate numai ca urmare a intervenirii unei hotărâri judecătorești de soluționare a acțiunii în regres (§ 225)..

Cu privire la problema determinării relei-credințe sau a gravei neglijențe, Curtea constată că definițiile oferite la alin. (4) și (5) sunt de natură să altereze sensul acestor termeni, ceea ce duce, în mod direct, la afectarea art. 52 alin. (3) din Constituție, îndepărtându-se, în mod discutabil, de la elementele definitorii ale relei-credințe și ale gravei neglijențe, astfel cum acestea sunt reglementate în conținutul normativ al art. 991 din Legea nr. 303/2004, care prevede:

“(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.

Avizul Comisiei de la Veneția nr. 847/2016 privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor a fost adoptat, la cea de-a 107-a sa reuniune plenară din 10-11 iunie 2016. Normativizând expres, ca standard de referință, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legiuitorul ar fi trebuit să indice și actele Uniunii Europene[54] . De asemenea, în definirea gravei neglijențe trebuia indicată intensitatea culpei, și nu orice culpă să determine grava neglijență, astfel cum apare în textul de lege supus analizei; cu privire la categoriile de norme încălcate trebuiau indicate identic ca la definirea relei-credințe. În ambele cazuri, sintagma “determinând o eroare judiciară” nu este corespunzătoare, întrucât reaua-credință nu se definește prin faptul că a determinat o eroare judiciară, ci aceasta este un rezultat al exercitării funcției cu rea-credință. Aceeași observație este valabilă în privința gravei neglijențe. Curtea subliniază că este de competența legiuitorului reglementarea sferei de cuprindere a noțiunii de eroare judiciară, fiind la aprecierea sa normativizarea situațiilor și ipotezelor în care statul va răspunde civil pentru erorile comise în desfășurarea actului de justiție, cu indemnizarea corespunzătoare a persoanelor prejudiciate din fondurile sale. Corelativ acestui drept de apreciere al legiuitorului, acesta trebuie să realizeze o necesară coroborare a unei asemenea opțiuni legislative cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, în componenta sa referitoare la răspunderea magistraților, în sensul de a stabili, în mod riguros, că răspunderea civilă a acestora este angajată numai în condițiile în care și-au exercitat prerogativele funcției lor cu rea-credință sau gravă neglijență, ceea ce evidențiază că nu există o suprapunere între cele două răspunderi – a statului, respectiv a magistratului – și că răspunderea statului nu angajează, în mod implicit, răspunderea magistratului. O asemenea delimitare între cele două tipuri de răspundere se impune tocmai pentru a evita crearea unui sentiment de temere a magistratului în a-și exercita atribuțiile sale constituționale și legale (§ 227).

De asemenea se constată că definirea relei-credințe și a gravei neglijențe este realizată într-un mod care aduce în discuție, în mod corect, atât încălcarea normelor de drept material, cât și a celor de drept procesual; în schimb, eroarea judiciară, așa cum este definită în alin. (3) al art. 96 din lege, este raportată numai la desfășurarea greșită a unei proceduri judiciare, ceea ce înseamnă că sfera sa materială de cuprindere este mai redusă decât în privința relei-credințe sau a gravei neglijențe. În acest context normativ se reține că eroarea judiciară poate fi comisă și prin cele două modalități, drept pentru care poate fi calificata drept noțiunea gen, iar modalitățile de realizare a erorii judiciare, fiind specii ale acesteia, trebuie să i se subsumeze. În cazul de față, Curtea constată o deficiență în definirea erorii judiciare, care pare a nu cuprinde încălcarea normelor de drept material (§ 228).

Având în vedere cele expuse, legiuitorul trebuie să coreleze alin. (3) cu alin. (4) și (5) ale art. 96 din lege, în sensul dezvoltării corespunzătoare a noțiunii de eroare judiciară (§ 229).

Având în vedere cele de mai sus, se constată că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) și (8) teza întâi] din lege încalcă art. 1 alin. (5) și art. 52 alin. (3) din Constituție. Totodată, se reține că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (1), (2) și (6), (7), (8) teza a doua, alin. (9) și (10)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) și art. 52 alin. (3) din Constituție (§ 230)[55].

Cu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea Constituțională  observă că definiția erorii judiciare prevăzută la art. 96 alin. (3) și (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în §§ 216 și 217 ale Deciziei nr.45 din 30 ianuarie 2018, însă este de observat că, deși preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare. Curtea nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, în schimb, îi poate stabili elementele structurale, astfel cum a procedat în decizia antereferită. Legiuitorului îi revine, în schimb, obligația de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare. Astfel, Curtea stabilește criterii/exigențe/valențe de natură constituțională în funcție de care legiuitorul trebuie să edicteze legile, însă nu are ea însăși misiunea de a formula texte de lege, această competență revenind, în exclusivitate, legiuitorului (§ 149)[56].

Curtea constată că legiuitorul nu s-a preocupat să dea o valoare normativă corespunzătoare considerentelor din decizia Curții Constituționale, ci s-a mărginit să le preia tale quale în cuprinsul legii. Or, în realitate, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situațiilor care pot fi încadrate în noțiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare și univoce, până la urmă, instanțelor judecătorești chemate să aplice și să interpreteze lege. Mai mult, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acuratețea și caracterul univoc va deveni lipsit de eficiență în procesul de aplicare a legii, existența sa normativă, deși incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la nașterea unor noi raporturi juridice (§150).

Curtea a subliniat că eroarea judiciară “aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale” [§ 217]. Prin urmare, legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar și indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Astfel, dacă art. 538 și 539 C. pr. pen. indică aceste situații în mod clar și fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situații pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare și individualizare legală ar da coerență instituției răspunderii magistratului (§151).

Curtea mai reține că legea este adoptată pentru a fi aplicată, și nu pentru a conține principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât și reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie și abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară (§152).

Referirile din forma propusă pentru art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 la Codul de procedură penală, Codul civil și Codul de procedură civilă sunt la fel de generale, neputându-se cunoaște care dintre încălcările normelor de drept material sau procesual produc vătămări grave ale drepturilor/libertăților persoanei. În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naștere unor asemenea vătămări și să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorității lucrului judecat și, implicit, securității raporturilor juridice element component al securității juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție (§153).

Curtea constată că legiuitorul are competența constituțională de a identifica și normativiza acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noțiunii de eroare judiciară, cu respectarea Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În aceste condiții, legiuitorul trebuie să adopte o reglementare care, pe de o parte, să acopere toate domeniile dreptului, alegerea sa neputând viza, în mod selectiv, unul sau altul dintre aceste domenii, astfel cum pare a rezulta din noua formulă redacțională a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar, pe de altă parte, să releve o îndepărtare deosebit de gravă de la exigențele legii, însoțită de o anumită gravitate/intensitate a încălcării astfel realizate. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază faptul că răspunderea patrimonială pentru eroarea judiciară incumbă în primul rând statului, care se poate îndrepta numai împotriva magistratului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență pentru a-și recupera sumele de bani deja plătite, răspunderea patrimonială a acestuia fiind, așadar, una subsidiară și indirectă. Pentru toate celelalte cazuri, răspunderea patrimonială va reveni în exclusivitate statului (§154).

Prin urmare, în lipsa elementelor de circumstanțiere, precizie și detaliere menționate, legea ar rămâne la un nivel științific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit. Rezultă că, în privința art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)], legiuitorul nu a respectat art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (2) din Constituție (§155).

În critica de neconstituționalitate se mai arată că revenirea la definițiile date relei-credințe și gravei neglijențe în forma în vigoare a Legii nr. 303/2004 este contrară Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, decizie care impunea corectarea acestora. Or, în realitate, Curtea, la § 226 al deciziei, a apreciat caracterul complet și conținutul normativ al acestor definiții, astfel că revenirea la acestea nu pune în discuție încălcarea deciziei antereferite. Prin urmare, sub acest aspect, nu a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituție (§156).

Curtea reține că art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)] din lege este constituțional. În acest sens, se constată că, într-adevăr, o normă de trimitere la un text care nu face parte din dreptul pozitiv nu poate fi acceptată. Însă, în același timp, trebuie observat că, în cazul de față, trimiterea reglementată prin art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)], este operată în sens de corelare a două legi, care se află atât într-o relație de complementaritate, cât și în aceeași procedură parlamentară de modificare. Instituirea Comisiei speciale comune pentru a elabora modificări și completări la legile justiției a avut în vedere criteriul coerenței, completitudinii și unității actului legislativ, specific acestor categorii de comisii [a se vedea Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, §55], astfel că trimiterile operate între aceste acte normative supuse analizei comisiei pot și trebuie să fie acceptate. Altminteri, s-ar ajunge fie la repetări inutile în cadrul acestor acte normative, fie la o lipsă de corelare între ele. În consecință, trimiterea operată la art. 741 din Legea nr. 317/2004, lege care se află, de asemenea, în procedura controlului a priori de constituționalitate, nu încalcă, la acest moment temporal, art. 1 alin. (5) din Constituție. Desigur, în măsura în care legea la care se trimite nu va fi adoptată concomitent cu prezenta lege, norma de trimitere rămâne fără obiect, putând afecta constituționalitatea întregii construcții normative a art. 96 din Legea nr. 303/2004 (§157).

Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (8) teza întâi] nu este încălcat art. 125 din Constituție, independența judecătorului nefiind cu nimic afectată în condițiile în care o entitate administrativă, pe baza unei proceduri proprii și în urma raportului Inspecției Judiciare, apreciază că este necesară declanșarea acțiunii în regres. Raportul Inspecției Judiciare, fără a fi conform, este un element de reper pentru funcționarii Ministerului Finanțelor Publice în aprecierea introducerii acțiunii în regres, remediindu-se, astfel, situația semnalată prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la lipsa unui mecanism de filtru pentru exercitarea acțiunii în regres și la necesitatea evitării introducerii mecanice de către Ministerul Finanțelor Publice a acestei acțiuni în regres. Fiind consultativ, raportul Inspecției Judiciare, pe de o parte, nu poate fi atacat în justiție, iar, pe de altă parte, nu produce el însuși efecte juridice, tocmai pentru că nu ține de competența autorității judecătorești decizia de exercitare a acțiunii în regres a magistratului, în schimb, soluționarea acțiunii astfel declanșate este de competența instanțelor judecătorești. Nu este de competența puterii judecătorești să aprecieze când este oportună sau nu declanșarea unei acțiuni în regres, ci a administrației, revenindu-i acesteia din urmă competența de a stabili la nivel infralegal o procedură care să îi permită o evaluare a relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului, în condițiile în care statul a fost deja “condamnat” pentru eroare judiciară. Prin urmare, pe calea acestei evaluări se evită introducerea mecanică a acțiunilor în regres ori de câte ori s-a constatat o eroare judiciară, chiar în lipsa relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului (§158).

Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea constată că, fiind vorba despre un aspect care privește detalierea unor elemente ale încheierii contractului de asigurare profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 133 alin. (1) din Constituție, ca reprezentant al corpului profesional, are competența de a stabili printr-un act administrativ condițiile, termenele și procedurile necesare pentru asigurarea obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Este de la sine înțeles că nu va putea deroga de la lege, astfel că revine judecătorului/procurorului obligația de a plăti integral polița de asigurare astfel încheiată. Prin urmare, nu se încalcă art. 133 din Constituție, iar art. 134 din Constituție nu are incidență în cauză, nefiind vorba de o atribuție acordată Consiliului Superior al Magistraturii în sensul exercitării sale în mod continuu, ci de o obligație de a elabora și adopta un act administrativ în sensul celor dispuse de lege (§159).

Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și a legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 3. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt neconstituționale[57].

Revenind asupra formulărilor, după intervenția Curții Constituționale,   Comisia specială pentru modificarea legilor justiției, a redefinit eroarea judiciară[58]. Astfel, în redefinirea erorii judiciare, noua formulare este:

„S-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. S-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, precum și atunci când, prin încălcarea clară și incontestabilă a situației de fapt sau a normelor juridice aplicabile au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară”.

Termenii „flagrant” și „în mod vădit” au fost modificate cu „evident” și a fost introdus termenul „grav”. Să sperăm în noi formulări!

În concluzie,

Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență.

”Termenul  culpă  este una dintre acele expresii care nu au nimic cu adevărat juridic,  care sunt împrumutate limbii curente și care solicită mai degrabă imaginația,  decât rațiunea”[59].

Chiar dacă reglementarea poate fi îmbunătățită, consideram că ea este suficient de clară, întreagă și lămuritoare. Așa, de exemplu, exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență poate fi uneori abatere disciplinară , dar acest fapt nu împiedică antrenarea răspunderii speciale.

Spre deosebire de legea penală,  cârmuită de principiul legalității pedepselor – nullum crimen,  nulla poena,  sine lege, răspunderea civilă este stabilită prin largi dispoziții de principiu,  concepute în termeni generali,  îndestulător de mlădioși pentru a permite o interpretare extensivă. Singurul lucru ce se impune este o aplicare în spiritul legii.

O încercare de a cantona limitele răspunderii magistraților cât mai exhaustiv imaginabil,  devine,  în  civil, cel puțin penibilă și de neexplicat în valori juridice,

Orice fel de presiune asupra legiuitorului excede cadrul administrativ, trecând în sfera presiunilor,  influențelor politice[60].

6/4/2018

dciuncan@gmail.com

dorin ciuncan. com


[1] Codul civil, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of.  nr. 505 din 15 iulie 2011, a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, în temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011

[2] În Codul civil anterior,  prin faptă se putea înțelege și doar intenția (Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa),  după cum putem vorbi și de o culpă intențională (dolul)

[3] Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului (art. 1300 C. civ. ). În Codul civil se vorbește despre  reaua-credință în 33 de articole.

[4] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor ,  pp. 195-196.  O faptă este ilicită când încalcă ordinea juridică ( cu privire la diferite nuanțe în definirea noțiunii de ilicit,  vezi M. Eliescu,  p. 145,   nota de subsol 21

[5], C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.  209,   Madalina Afrasinei ,  Comentarii, în Colectiv, Noul Cod civil – comentarii, doctrină, jurisprudentă , Ed. Hamangiu,  2013,  https://idrept.ro/. Eroarea comună și invincibilă nu se prezumă (art. 17 C. cvi. ). Prin excepție de la regulă, titularul aparent al unui drept sau al unei calități juridice poate încheia acte juridice care să producă efecte ca și cum ar fi valabile, dacă a creat aparența comună și invincibilă potrivit căreia calitățile sale corespund realității (error communis facit ius). Vezi și M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7.

[5] http:// just. ro

[6] Ion M. Anghel, Culpa, în “Răspunderea civilă” de I. M. Anghel, Fr. Deak, Marin F. Popa, Editura Științifică,București,1970, pp. 107 sqq.

[7] Henri,  L on Mazeaud, Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle,  ed. III,  Sirey,  Paris,  1938,  pp. 488 sqq , cit.  apud M. Anghel,  p. 155-156. Henri și  L on Mazeaud au dezvoltat concepția culpă-eroare de conduită,  pe care nu ar fi comis-o o persoană avizată,  plasată în aceleași circumstanțe exterioare ca și autorul daunei (În același sens,  Gabriel Marty,  Pierre Raynaud, Droit civil vol. I,  Sirey,  1962 p. 387)

[8] Henri,  L on Mazeaud, A. Tunc, , Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle,  ed. VI,  1965,  p. 375.

[9] Marcel Planiol, Georges Ripert, Traité élémentaire de droit civil ,  t. 2e, L. G. D. J. , Paris, 2e ed. ,  1947,  p. 334,  sub nr.   974,  Personnes morales de droit public. Consiliul de Stat a admis că există o obligație de reparație în sarcina persoanei publice pentru acte fără culpă dacă sunt de natură a cauza persoanelor particulare prejudicii excepționale.

[10] Nullus videtur dolo facere,qui suo iure utitur (Dideste,50,17,frag.55 ).

[11] M. Anghel,  op. cit., p. 138. Petre Anca, Faptele ilicite, în Tudor R. Popescu,  Petre Anca, ”Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968,  p. 185. De lege ferenda,  Tudor R. Popescu,  Petre Anca constată  că , încă de la acea vreme, dreptul se îndreaptă spre un sistem în care  culpa este legal prezumată.

[12] Ibidem.

[13] ”Diligența obișnuită ” era socotită o expresie prea vagă. Formulările sunt ”lipsite de înțeles, [. ..] tot atât de imprecise și tot atât de greu de definit” (Henri,  L on Mazeaud, A. Tunc, op. cit. ,  p.455,  apud Petre Anca loc. cit. p. 185). Subl. ns. – D. C.

[14] Art. 998 C. civ., cu referire și la  art. 767, 1014, 1162, 1198, 1435, 1483, 1902. Cf actual Art. 1381, Obiectul reparației – (1)Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. O răspundere specială a magistraților o apropie de o răspundere materială,  administrativă,  și mai puțin delictuală; ne putem îndrepta chiar mai curând spre instituția asigurărilor,  precum a medicilor pentru mal praxis,  deși noțiunea de greșeală nu este întrutotul absentă nici în acest domeniu. .

[15] Gabriel Marty,  Pierre Raynaud, Droit civil,  vol. I,  Sirey,  1962,   p. 409,  cit. apud M. Anghel,  op. cit., p. 133. Contractul ar fi fost absurd să impună o vindecare în orice caz,  dar obligă medicul de donner les soins convenables et appropriés a son état,  arăta Marcel Planiol în Traité élémentaire de droit civil ,  t. 2e, L. G. D. J. , Paris,  1947, p. 329,  sub nr. 961,  Responsabilité du médecin

[16] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, p. 33. O încercare de a cantona limitele răspunderii magistraților cât mai exhaustiv imaginabil,  devine,  în  civil, cel puțin penibilă și de neexplicat în valori juridice, .

[17]Petre Anca, Faptele ilicite, în Tudor R. Popescu,  Petre Anca, ”Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968,  p. 161. Condamnarea faptei prejudiciabile, legată indisolubil de culpabilitatea autorului sau a persoanei responsabile civilmente, a devenit o idee neadecvată condițiilor societății moderne (L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 513).

[18] V și I.C.C.J., S. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4067/2004 ,  www.scj.ro

[19] M. Of.  nr. 1.168 din 9 decembrie 2004,

[20] http:// just. ro Textul Legii nr. 303/2004, republicată în M. Of.  nr. 826 din 13 septembrie 2005, a fost actualizat în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial până la 16 ianuarie 2009: – O. U. G.  nr. 148/2005; – Legea nr. 29/2006; – O. U. G.   nr. 50/2006; – Legea nr. 356/2006; – Decizia Curții Constituționale nr. 866/2006; – O. U. G.   nr. 100/2007; – Legea nr. 97/2008; – O. U. G.  nr. 46/2008; – O. U. G.  nr. 195/2008; – O. U. G.  nr. 230/2008, declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 82/2009; – Decizia Curții Constituționale nr. 82/2009.

[21] M. Of.  nr. 869 din 19 decembrie 2007

[22] M. Of.  nr. 1.138 din 15 decembrie 2005

[23] Curtea Constituțională , dec. nr. 1.307 din 2 decembrie 2008, M. Of. nr. 886 din 29 decembrie 2008

[24] Curtea Constituțională , dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009.  Eroarea este o reprezentare inexactă a realității,  putându-se vorbi și despre interpretarea adevăratului înțeles al unei norme legale.

[25] De exemplu, dec.  nr. 633 din 24 noiembrie 2005,   nr. 1.138 din 15 decembrie 2005,  dec. nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 , M. Of.  nr. 85 din 9 februarie 2010

[26] https://www.vivendis.ro. Nu se acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de asigurat sau de către persoanele de care acesta răspunde potrivit legii, cu intenție sau ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligațiilor asumate în condițiile practicării profesiei pentru care, în conformitate cu prevederile legale, nu este autorizat/abilitat. Deasemenea, nu se acordă despăgubiri pentru comiterea unor fapte incriminate ca infracțiuni săvârșite cu intenție, sau pentru producerea unor prejudicii în timp ce se afla sub influenta –voluntară, am adăuga noi – băuturilor alcoolice, drogurilor sau substanțelor excitante de orice fel.

Adina A.Stancu , R.Savaliuc, Din puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor! Numai ca avocați și medicii și-o plătesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știință, normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” . Așa cum, grava neglijență se constată dacă: “Judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav și nescuzabil, normele de drept material sau procesual” (sursa: Proiectul C. S. M. ) http://stirileprotv.ro/

Mai rămâne o singura problema de rezolvat. De unde luam bani pentru liniștea magistraților? Oare de la Finanțe? “Daca ei vor accepta punctul nostru de vedere și ne vor prevedea în buget asemenea sume, putem discuta de o aplicare efectivă a dispozițiilor. Daca nu, vom avea o reglementare legislativa la începutul anului și după o rectificare la mijlocul anului viitor putem discuta si despre o punere in practica”, a declarat Alina Bica, fost secretar de stat la Ministerul Justiției. Ministerul Justiției trebui sa afle si ce companie de asigurări ar putea fi interesata sa plătească daune pentru erorile judecătorilor. Magistrații, trași la răspundere pentru malpraxis? http://stirileprotv.ro/

[27] www.csm1909.ro/csm

[28] M. Of.  nr. 255 din 1 aprilie 2008

[29] Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr.  nr. 869 din 19 decembrie 2007, și dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr.  nr. 255 din 1 aprilie 2008

[30] Prin mai multe decizii, ca de exemplu dec.  nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr.  nr. 869 din 19 decembrie 2007, dec.  nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr.  nr. 255 din 1 aprilie 2008, și dec nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr.  nr. 167 din 17 martie 2009

[31] Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009

[32] M. Of. nr.  nr. 886 din 29 decembrie 2008

[33] Curtea Constituțională, dec. nr. 996 din 30 iunie 2009, M. Of. nr. 575 din 18 august 2009

[34] Curtea Constituțională,  dec. nr. 412 din 7 aprilie 2011, M. Of.  nr. 393 din 3 iunie 2011

[35] Curtea Constituțională dec. nr. 263 din 23 aprilie 2015 , M. Of.  nr. 415 din 11 iunie 2015

[36] CEDO ,  Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunțată în Cauza Giuran c României, § 32 (In a number of cases the Court, while addressing the notion of “a fundamental defect”, has stressed that merely considering that the investigation in the applicant’s case was “incomplete and one-sided” or led to an “erroneous” acquittal cannot in itself, in the absence of judicial errors or serious breaches of court procedure, abuses of power, manifest errors in the application of substantive law or any other weighty reasons stemming from the interests of justice, indicate the presence of a fundamental defect in the previous proceedings), § 40 (The quashing of the final judgment in the instant case was the only means of indemnifying the convicted person for the mistakes in the administration of justice.)

[37] CEDO ,  Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler c Austriei §§ 36, 51, 53, 55

[38] Curtea Constituțională, dec. nr. 263 din 23 aprilie 2015  M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015
[39] Curtea Constituțională, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005

[40] Spune curtea, citând textul de lege!

[41] În acest sens,  Curtea Constituțională s-a mai pronunțat și prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005.

[42] republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960

[43] Dec.  nr. 60 din 11 februarie 2014 , M. Of. nr. 279 din 16 aprilie 2014

[44] Dec.  nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr.  nr. 869 din 19 decembrie 2007,  într-o excepție  invocată într-o cauză având ca obiect apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 37 din 28 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj

[45] Curtea Constituțională, dec. nr. 445 din 29 octombrie 2013 , M. Of. nr. 716 din 21 noiembrie 2013. Vezi și Curtea Constituțională , dec. nr. 182 din 26 februarie 2oo8, M. Of. nr. 255 din 1 aprilie 2008.

[46] M. Of.  nr. 51 din 23 ianuarie 2012. Art. 99 a fost modificat prin pct. 3 al art. I din Legea nr. 24 / 2012

[47] . Consiliile judiciare sunt organisme independente, stabilite prin lege sau prin constituție, care să garanteze independența puterii judecătorești și a judecătorilor individual și care să promoveze astfel funcționarea eficientă a sistemului judiciar Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre
cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile,  adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 Noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor, www.csm1909.ro/csm

[48] În perioada 2005 – 2012 au fost sancționați disciplinar de către CSM un număr de 75 de judecători și 37 de procurori;  de asemenea, au fost trimiși în judecată un număr de 57 de magistrați, dintre care au fost condamnați definitiv 26 de judecători și procurori pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție. https://cristidanilet.files.wordpress.com. Art. 100 a fost modificat prin pct. 5 al art. I din Legea nr. 24/2012

[49] Recomandarea CM/Rec(2010)12

[50] Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia]; pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) tezele penultimă și ultimă și alin. (2) teza a doua]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) și (7)]; pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)]; pct. 44; pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) și (5)]; pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)]; pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)]; pct. 77 [cu referire la art. 52 alin. (3)]; pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7), (8), (9) teza întâi și (10)]; pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)]; pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele “ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite” și “precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale, la solicitarea Ministerului Justiției”]; pct. 108 [cu referire la art. 62 alin. (12) și (13)]; pct. 109 [cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma “nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8” prin raportare la art. 62 alin. (13)]; pct. 112 [cu referire la art. 622, 623 și 624]; pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)]; pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma “funcția de ministru al justiției”]) pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (21) și (22)]; pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (51) și (52)]; pct. 153 [cu referire la art. 851 sintagma “funcția de ministru al justiției”]; pct. 156 [cu referire la art. 96]; pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)]; pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d1)]; pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] și pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) teza întâi și art. 114] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și legea în ansamblul său.

[51] A se vedea Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, M.Of. nr. 415 din 11 iunie 2015.

[52] A se vedea, cu privire la interpretarea textelor constituționale și Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, M.Of. nr. 160 din 9 martie 2012.

[53] Decizia Curții Constituționale nr. 80 din 16 februarie 2014,  M. Of.  nr. 246 din 7 aprilie 2014, § 173).

[54] Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu referire specială la Hotărârea din 30 septembrie 2003, pronunțată în Cauza C-224/01 Kobler v Austriei, Hotărârea din 13 iunie 2006, pronunțată în Cauza C-173/03 Traghetti del Mediterraneo SpA v Italiei, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza C-379/10 Comisia v Italiei

[55] Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 Curtea 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (1), (2), (6). (7), (8) teza a doua, alin. (9) și (10)],sunt constituționale.   3. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) și (8) teza întâi din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor] sunt neconstituționale.

[56] Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)-d)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(7) și (9)]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)]; pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4)]; pct. 42 [cu referire la art. 30]; pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)]; pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)]; art. I pct. 57 [cu referire la art. 421 alin. (2)]; pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 461 alin. (2)]; pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6)]; pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)]; pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) și la eliminarea art. 53 alin. (9) și (10)]; pct. 94 [cu referire la art. 56]; pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (12)]; pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)]; pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] și pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și ale legii, în ansamblul său

[57] DECIZIA nr. 252 din 19 aprilie 2018

[58] https://www.digi24.ro/…/legea-privind-statutul-magistratilor-admisa, 22.05.2018,  https://revista22.ro/…/statutul-magistrailor-modificat-a-treia-oar-n-comisia-iordache. Vezi și Pl-x nr. 418/2017 Propunere legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr.303/2004

[59] Henri,  L on Mazeaud, ,  p. 450,  cit. apud Petre Anca,  p. 185

[60] Statutul judecătorilor și procurorilor, dorin ciuncan.com, 19/11/2016

Permalink

DOSARELE REVOLUȚIEI. INFRACȚIUNI CONTRA UMANITĂȚII

Procurori ai Secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au efectuat mai multe acte de urmărire penală în cauza denumită ca fiind „Dosarele Revoluției”. Prin ordonanța din 1 noiembrie 2016,  procurorii militari au dispus extinderea urmăririi penale, in rem, sub aspectul infracțiunii contra umanității, prevăzută în art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) C. pen.,  cu aplicarea art. 5 C. pen.

Din actele dosarului rezultă că pentru păstrarea puterii, prin acțiunile desfășurate și măsurile dispuse, noua conducere politică și militară instaurată după data de 22 decembrie 1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare,  vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane, fapte care se circumscriu condițiilor de tipicitate ale infracțiunii contra umanității prevăzută în  art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) C. pen.,  cu aplicarea art. 5 C. pen.

Situația premisă a infracțiunii contra umanității referitoare la existența unui atac generalizat rezultă din numărul mare de localități în care au avut loc incidente armate cu consecințele menționate anterior. Din modul în care s-a produs acest atac reiese existența unui plan după care s-a acționat, plan care a urmărit crearea unei stări de confuzie în rândul forțelor armate, prin divizarea conducerii Ministerului Apărării Naționale și difuzarea unor ordine, rapoarte și informații false, scoaterea în stradă și înarmarea populației, respectiv crearea aparenței unui „război civil” în care să se confrunte unități înarmate aparținând Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne sau aceluiași minister, în scopul preluării puterii și legitimării noilor lideri. În realizarea acestui plan s-a apelat la Televiziunea Română care a transmis comunicate alarmiste și uneori false, la tăierea legăturilor telefonice și aducerea la conducerea ministerelor de forță a unor foste cadre militare loiale noii conduceri politico-militare, cu consecința generării unui „război” psihologic și mediatic care a condus la producerea a numeroase victime.

În cauză, cercetările continuă cu privire la toate faptele care au făcut obiectul dosarului nr. 11/P/2014, inclusiv cu privire la faptele comise după data de 22 decembrie 1989 pe întreg teritoriul țării, conform dispozițiilor reținute în încheierea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale în cauză[1].

Pentru îndeplinirea dispozițiilor reținute din încheierea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale în cauză, precum și a obiectivelor fixate de procurori la momentul extinderii urmăririi penale sub aspectul infracțiunii contra umanității (1 noiembrie 2016), a fost administrat un probatoriu complex, implicând audierea a numeroși martori; colaborarea cu  istorici, scriitori și jurnaliști; verificarea și exploatarea arhivelor militare și civile, precum și fișarea, scanarea, analizarea și valorificarea vastei arhive a Senatului României care a stat la baza elaborării Raportului Comisiei Senatoriale privind Revoluția Română din Decembrie 1989 (28.730 file); s-a realizat o clarificare cu privire la situația internă și  internațională deosebit de complexă existentă la finalul anului 1989; a fost stabilită componența comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga președintelui în exercițiu,  puterea totală în România, concluzionându-se, fără echivoc, faptul că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere.  S-a realizat edificarea parțială referitoare la declanșarea și executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989.

Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite.

Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecințe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații, astfel fiind instaurată la nivel național bine cunoscuta psihoză teroristă; de asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecințe deosebit de grave.

A fost clarificată succesiunea evenimentelor petrecute la UM 01417 Târgoviște, locația unde s-a aflat cuplul Ceaușescu începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Probele au evidențiat existența unei constante diversiuni exercitate asupra cadrelor de comandă ale acestei unități militare, precum și existența unor ordine venite de la vârful ierarhiei militare privind eliminarea fizică a cuplului Ceaușescu; au fost clarificate circumstanțele și împrejurările privind pregătirea judecării în regim de urgență a fostului președinte și a soției acestuia,  judecarea propriu-zisă, motivațiile reale care au stat la baza acestei acțiuni și, mai  apoi, executarea soților Ceaușescu.

Parchetul  precizează faptul că, după anul 1989, probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluția, au fost distruse sau alterate, ceea ce face dificilă stabilirea, cu claritate, a unui raport de cauzalitate între anumite conduite, acțiuni sau inacțiuni și consecințele deosebit de grave ale evenimentelor din decembrie 1989[2].

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a adresat Președintelui României o solicitare de exercitare a prerogativelor constituționale și legale privind cererea de urmărire penală în legătură cu săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută în art. 439 alin. (1) lit. a), g), i) și k) C. pen.  cu aplicarea art. 5 C. pen. ,   față de: Iliescu Ion, membru și președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (din 22 decembrie 1989), organism care de facto a exercitat puterea executivă și legislativă centrală, comportându-se ca un Guvern până la apariția Decretului-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, când președintele consiliului a primit rolul unui șef de stat, iar atribuțiile legislative ale consiliului au fost separate de cele executive, ce necesită autorizare pentru intervalul 22-27 decembrie 1989; Roman Petre, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, din 22 decembrie 1989, numit oficial prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 1 din 26 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada 22-31 decembrie 1989,  și Voiculescu Gelu-Voican, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989, numit oficial viceprim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 5 din 28 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada în perioada 22-31 decembrie 1989.

Solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se întemeiază pe prevederile constituționale și legale (art. 109 alin. 2 din Constituția României, respectiv art. 12 și 19 din Legea nr. 115/1999), precum și pe Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008[3].

Procurorii militari ai Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii contra umanității față de suspecții  general locotenent (r) Rus Iosif, la data săvârșirii faptelor, comandant al Aviației Militare și membru al Consiliului  Militar Superior;  amiral (r)  Dumitrescu Emil.

În aceeași cauză, s-a dispus extinderea și efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii contra umanității față de suspectul Ion  Iliescu, la data săvârșirii faptelor, membru și președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) pentru fapte comise în intervalul 27 – 31 decembrie 1989,  pentru care nu este necesară îndeplinirea unei condiții prealabile de autorizare.

În această perioadă, C. F. S. N.  a acționat ca un veritabil Guvern, membrii acestuia fiind asimilați unor miniștri, aspect detaliat pe larg în Precizările Ministerului Public în data de 13 aprilie 2018. Astfel,  conform dispozițiilor art.109 alin. 2 din Constituția României, art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată,  și art. 2941 Cod procedură penală, doar Președintele României are dreptul să autorizeze efectuarea urmăririi penale a foștilor membrii ai Guvernului României. În vederea edificării cu privire la natura juridică a C. F. S. N. și a caracterului juridic al actelor emise de acest organism, principalele facultăți de drept din țară (Cluj – Napoca, București și Iași) au concluzionat că „deși cadrul legal de funcționare al C. F. S. N.  a fost definitiv conturat abia în data de 27 decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2, din punct de vedere faptic C. F. S. N.  a acționat în perioada 22-27 decembrie 1989 ca un veritabil Guvern, învestit prin susținerea populară existentă la momentul respectiv” ( subl. mpublic).

Din probatoriul administrat în cauză,   rezultă că[4] în calitate de comandant al Aviației Militare și membru al Consiliului  Militar Superior, gl. lt. (r) Iosif Rus a dat ordine cu caracter diversionist (subl. mpublic). Astfel, în seara zilei de 22 decembrie 1989, din proprie inițiativă și fără drept, acesta a insistat în emiterea unui ordin prin care a solicitat ca în sprijinul micro garnizoanei Aeroportului Internațional Otopeni să fie trimisă o subunitate a trupelor de Securitate. Acest ordin, dat de o persoană ce nu avea dreptul să intervină în organizarea pazei și apărării Aeroportului Otopeni (cu plan propriu de apărare), a produs o ruptură informațională și de comunicare între forțele angrenate în paza și apărarea acestui obiectiv, constituind sursa unei grave confuzii, factori esențiali ce au creat premisele focului fratricid între militarii M. Ap. N.  și cei ai trupelor de Securitate sosite în sprijin. Fără acest ordin, neregulamentar și inutil, nu ar fi fost posibilă tragedia survenită în dimineața zilei de 23 decembrie 1989, în urma căreia au decedat 48 de persoane (40 militari) și alte 15 au fost rănite ( subl. mpublic). Totodată, față de gl. lt. (r) Iosif Rus există probe care demonstrează că, la data de 23 decembrie 1989, acesta a dat ordin ca elicopterelor de la Regimentul 61 Elicoptere Boteni să le fie schimbate, prin revopsire, cocardele tricolore de pe fuzelaj și înlocuite cu alte însemne, de alt format geometric. În condițiile în care gl. lt. (r) Iosif Rus a ordonat, în mai multe rânduri, ca aparatele de zbor amintite să efectueze diverse misiuni deasupra Capitalei (TVR, Cimitirul Ghencea etc.) și în alte zone, cu scopul combaterii presupușilor teroriști, au fost generate confuzii și suspiciuni întemeiate la nivelul militarilor dispuși la sol pentru paza diverselor obiective, situație care a dus la deschiderea focului fratricid și creșterea în intensitate a psihozei teroriste. De menționat că toate afirmațiile făcute cu privire la existența elementelor teroriste s-au dovedit ulterior a fi false.

Din același probatoriu, rezultă suspiciuni rezonabile referitoare la activitatea cpt. rang I Emil (Cico) Dumitrescu, cu privire la care s-a stabilit că, în ținută militară, a lansat personal prin intermediul TVR (începând cu 22 decembrie 1989, orele 14.25) informații false, cu caracter diversionist, ce au avut drept efect instaurarea la nivelul întregii țări a psihozei fenomenului terorist, cu consecințele grave arătate mai sus, respectiv pierderi de vieți omenești, vătămări corporale și lipsirea de libertate a numeroase persoane pe teritoriul României (subl. mpublic). Același militar a făcut parte din comandamentul militar existent în TVR, iar din această poziție a desfășurat activități ce au avut drept efect intensificarea psihozei cu privirea la activitatea elementelor teroriste.

Ca inițiator și coordonator al comandamentului unic de conducere (organism politico-militar) iar, mai apoi, în  calitate de președinte al C. F. S. N.  (care și-a subordonat Consiliul Militar Superior), Iliescu Ion „a acceptat și oficializat măsuri cu caracter militar, dintre care unele au avut un evident caracter diversionist. Prin exercitarea autorității depline, Iliescu Ion ar fi putut interveni pentru stoparea fenomenului diversionist, însă nu a acționat în acest sens” (subl. mpublic). Psihoza teroristă ce a atins cote paroxistice în rândurile militarilor și civililor înarmați, coroborată cu multe ordine militare ce au prezentat caracter diversionist (deplasări de trupe ale unor unități militare, ordonate în general pe timpul nopții), au avut drept rezultat numeroase situații de foc fratricid și de deschidere a focului asupra  unor persoane ce nu desfășurau activități potrivnice mișcării revoluționare[5].

Pe de altă parte,  Ion Iliescu reiterează buna credință a celor care au încercat să „dea un sens și direcție schimbării”, atunci când „o revoltă populară a născut un vid de putere”[6].

Cum poți să propagi o revoluție mai rapid decât transmițând-o la televizor? Acesta a fost răspunsul găsit în `89. Astăzi mai avem Facebook-ul și Twitter (pentru vreo altă  primăvară arabă)!

La noi, puterea a alunecat din balcon, dar nu a ajuns la masele din piață. Deși entuziasmate,  mulțimile nu aveau cum să se organizeze deosebit de rapid. Puterea a trecut în mâinile unei mici grupări de actori politici al căror unic capital era o mai bună organizare.

Yuval Noah Harari este profesor de istorie universală  în cadrul Departamentului de istorie al Universității Ebraice din Ierusalim.  Cartea care l-a făcut celebru este „Sapiens. Scurtă istorie”, tradusă în peste patruzeci de limbi,  printre care și în românește (Polirom,  2017). Într-o altă lucrare[7], „turnată în scenarii logice,  dar și în  mirări îngrijorătoare”[8],  se arată că Revoluția Română a fost deturnată de autoproclamatul F.S.N.,  care,  în realitate,  era o perdea de fum pentru aripa moderată a partidului comunist. Frontul era alcătuit din foști membri de partid de nivel mediu și condus de un membru al C.C.  al P.C.R.,  fost șef al departamentului de propagandă. Ei s-au reinventat ca politicieni democrați, folosindu-și experiența îndelungată și rețeaua de acoliți în preluarea  controlului asupra țării și în însușirea resurselor economice. Noua elită este alcătuită din foștii comuniști și familiile lor.   Masele care și-au riscat viața la Timișoara și București nu aveau cum  să știe „cum să coopereze și cum să creeze o organizare eficientă ca să-și urmărească propriile interese”[9]. Istoricul  definește fenomenul ca definind o cooperare flexibilă,  în cadrul unor rețele mai eficiente.

Crima împotriva umanității este un concept care apare în practica judiciară ca o alternativă la utilizarea termenului de genocid. Motivul este existența unor cerințe de probațiune mult mai ușoare, în condițiile în care există anumite suprapuneri a sferelor celor două infracțiuni[10].

Crimele contra umanității, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg din 8 august 1945 și confirmate prin rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 3 (I) și 95 (I) din 13 februarie 1946 și 11 decembrie 1946, sunt imprescriptibile.[11].

Șeful Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Dan Voinea spune că „într-adevăr, acuzații nu pot fi judecați după altă legislație decât cea în vigoare la vremea respectivă, decât dacă avocații lor apreciază că cea actuală este mai blândă, altfel vor cere revenirea la vechiul C. pen. . Cum de genocid nu poate fi vorba, rămâne articolul legat de tratamente neomenoase în care s-ar încadra, cred eu, faptele comise la mineriadă. Numai că, știți cum e, dacă sunt cinci juriști într-o cameră, fiecare poate avea altă opinie vizavi de acest fapt, deci nu mă pot pronunța categoric”[12].

Articolul  7  C.E.D.H.  arată că: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”

Noțiunea de „drept” („law”) utilizată la art. 7 corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenției și cuprinde dreptul scris și nescris, implicând condiții calitative, printre care cele privind accesibilitatea și previzibilitatea. În ceea ce privește previzibilitatea, Curtea reamintește că, oricât de clar ar fi redactat textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, inevitabil există un element de interpretare judecătorească. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice și de adaptare la schimbările de situație. De altfel, în tradiția juridică a anumitor state părți la Convenție este consacrat faptul că jurisprudența, ca sursă de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal. Art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judecătorească a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil[13] .

În temeiul art. 7 din Convenție, într-o cauză,   reclamanții s-au plâns de faptul că li s-a aplicat o lege penală mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunilor pentru care au fost găsiți vinovați[14].

Curtea reamintește, în primul rând, că nu are sarcina de a examina in abstracto aspectul de a stabili dacă aplicarea retroactivă a Codului din 2003 în cauzele privind crime de război este, în sine, incompatibilă cu art. 7 din Convenție. Principiile generale referitoare la art. 7 au fost reamintite   în cauza Kononov v  Letoniei[15]: „Garanția consacrată la art. 7, element esențial al statului de drept, ocupă un loc primordial în sistemul de protecție al Convenției, astfel cum o atestă faptul că art. 15 nu autorizează nicio derogare în caz de război sau alt pericol public. Astfel cum decurge din obiectul și scopul său, acesta trebuie să fie interpretat și aplicat astfel încât să fie asigurată o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare. Prin urmare, art. 7 nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în defavoarea acuzatului: acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă că o infracțiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiție este îndeplinită în cazul în care justițiabilul poate știi, pornind de la textul dispoziției relevante și, dacă este necesar, prin intermediul interpretării acesteia de către instanțe, ce acte și omisiuni angajează răspunderea sa penală. Se apreciase că actele săvârșite de reclamanți în cauză constituiau infracțiuni în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate” și că, în consecință, norma privind neretroactivitatea pedepselor nu se aplică în speță. Acesta subliniază, de asemenea, că, deși  a fost aplicat Codul din 2003, pedepsele reclamanților intră atât în sfera de aplicare a Codului din 1976, cât și în cea a Codului anterior,   din 2003[16]. Citând decizia Karmo v Bulgariei[17], Guvernul bosniac susține că versiunea Codului penal din 2003 era mai favorabilă în privința reclamanților decât cea a Codului penal din 1976, pentru că  nu prevedea pedeapsa cu moartea; argumentează că aceeași opinie a fost exprimată și de Curtea Constituțională a Bosniei și Herțegovina în speță .  Deși Codul din 2003 nu a fost mai favorabil în privința reclamanților, era totuși justificată aplicarea sa în speță.

În primul rând, art. 7 § 2 din Convenție prevedea o excepție de la principiul neretroactivității infracțiunilor și pedepselor enunțat la art. 7 § 1[18] și o aplică.

Cu alte cuvinte, conform Guvernului bosniac, dacă o acțiune constituia o infracțiune la momentul săvârșirii sale, atât în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”, cât și conform dreptului național, ar putea fi impusă o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în dreptul național la momentul faptelor. Or,- se afirmă – era clar că actele săvârșite de reclamanți în cauză constituiau infracțiuni în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”. Prin urmare, principiul privind neretroactivitatea pedepselor nu își găsește locul.

În al doilea rând, interesul justiției impune ca în cauză să nu se țină seama de principiul neretroactivității[19] .  În fapt, Guvernul consideră că acest principiu nu trebuie să fie aplicat cu rigiditate, anumite situații istorice impunând aplicarea mai flexibilă a acestuia, astfel încât să nu se aducă atingere principiului echității. În cauzele privind crime de război, camere de apel au aplicat Codul din 1976 în cinci cauze și Codul din 2003 în șaisprezece cauze[20].

În speța românească,   nu este vorba de prescripție[21] sau de crime de război,  de Iugoslavia sau de Ruanda. Articolul  439 din C. pen.  reglementează  Infracțiunile contra umanității:

(1) Săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea unor persoane;

b) supunerea unei populații sau părți a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiții de viață menite să determine distrugerea fizică, totală sau parțială, a acesteia;

c)  sclavia sau traficul de ființe umane, în special de femei sau copii;

d) deportarea sau transferarea forțată, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere;

e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferințe fizice sau psihice grave, ce depășesc consecințele sancțiunilor admise de către dreptul internațional;

f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituție, sterilizarea forțată sau detenția ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forțat, în scopul modificării compoziției etnice a unei populații;

g) vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane;

h) provocarea dispariției forțate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deținere, la ordinul unui stat sau al unei organizații politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informații reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informații au fost solicitate;

i) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional;

j) persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional;

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice,

se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele prevăzute în alin. (1), săvârșite în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intenția de a menține acest regim.

Referitor la criteriul gradului de organizare a acțiunilor atacului, observăm că este vorba de  atac generalizat sau sistematic, îndreptat împotriva unei populații civile[22]; scopul   distrugerii, referirea la condiții de viață menite să determine distrugerea   acesteia  îl găsim doar sub lit. b); încălcarea regulilor generale de drept internațional ori folosirea altor măsuri de constrângere doar sub lit. d); depășirea consecințelor,   sancțiunilor admise de către dreptul internațional,  formulată ca atare,  doar la lit. e); scopul modificării compoziției etnice a unei populații la lit. f); vătămarea integrității   unor persoane apare,   separat,   sub lit. g); scopul de a   sustrage   persoane de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată,  la lit. h); încălcarea regulilor generale de drept internațional apare din nou și  la lit. i);  distincția grup sau   colectivitate determinate o întâlnim sub lit. j); privarea drepturile fundamentale ale omului sau   restrângerea (gravă) a exercitării acestor drepturi este incriminată sub lit. j); motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii întâlnim pomenite sub aceeași lit. j);  iar la lit. k),   înglobăm orice fapte ,   acțiune sau   omisiune care, în momentul săvârșirii sale, sunt considerate infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. Exemplificările literelor a) la j) se subsumează,  de fapt, privării populației de  drepturile fundamentale ale omului.[23]

Toate asemenea fapte sunt săvârșite (1) cu intenție (chiar eventuală) şi (2) în cunoștință de cauză[24], (3) în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, (4) lansat împotriva unei populații civile,   adică necombatante[25].

Acțiunile atacului trebuie să urmeze un plan,  o metodă,  să fie ordonate,  organizate,   ca parte a unor activități generalizate conștient,  urmând un scop bine determinat.

Unele probe descrise în acuzațiile parchetului sunt exterioare sau co/laterale,  iar scopul urmărit în decembrie `89 presupunea,  cel puțin drept circumstanță atenuantă,  schimbarea unui regim politic,  într-o primă fază. Scopuri ulterioare fazei incipient democratice sunt subsumate acaparării puterii.

Analiza juridică nu îndepărtează de la convingerea unei corecte și convingătoare încadrări juridice,  dar plecând de la reglementările internaționale în domeniu,  de la care pleacă legea internă.

Potrivit art.  5 din Statut [26],   competenta Curții Penale Internaționale este limitată la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunității internaționale,  printre care și  crimele împotriva umanității.

Oricare stat parte poate deferi procurorului Curții o fapta în care una sau mai multe crime ce sunt de competenta Curții par sa fi fost comise şi sa roage procurorul sa ancheteze aceasta fapta pentru a stabili dacă una sau mai multe persoane identificate ar trebui sa fie acuzate pentru aceste crime.  Statul care procedează la trimitere indică pe cât posibil circumstanțele pertinente ale cauzei şi prezintă documentele justificative de care dispune (art. 14), putându-se deschide o anchetă din proprie inițiativă a  procurorului Curții [27].

Statutul se aplica tuturor în mod egal, fără nici o distincție, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de răspundere penală, potrivit prezentului statut, şi nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei (art. 27 din Statut)

Imunitățile sau regulile de procedura speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane, în baza dreptului intern şi a dreptului internațional, nu împiedică Curtea sa își exercite competența față de această persoană.

Crimele ce țin de competenta Curții nu se prescriu (conform art. 29), dar
nimeni nu răspunde penal, în baza   Statutului CPI, pentru un comportament anterior intrării în vigoare a acestuia. Dacă dreptul aplicabil unei cauze este modificat înainte de judecarea definitivă, se aplica dreptul cel mai favorabil persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau al unei condamnări ( art. 24 din Statut).

Credem că această regulă se aplică națiunilor civilizate, oricât de (cel puțin) imorale sau criminale sunt  acțiunile desfășurate și măsurile dispuse de noua conducere politică și militară instaurată după data de 22 decembrie 1989.

dciuncan@gmail.com

1 Mai 2018


[1] Comunicat  8  februarie 2017,  http://www.mpublic.ro

[2] Comunicat 18 decembrie 2017 ,  http://www.mpublic.ro

[3] Comunicat 2 aprilie 2018 http://www.mpublic.ro

[4] Precizări privind  solicitarea adresată președintelui României în vederea exercitării prerogativelor constituționale și legale în cauza intitulată generic „Dosarul Revoluției”, 21 aprilie 2018,    http://www.mpublic.ro

[5] Comunicat , 17 aprilie 2018 ,  http://www.mpublic.ro

[6] http://www.ziare.com

[7] Yuval Noah Harari,  Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, Polirom, 2018.

[8] Florin Saiu,  După ce-a inventat divinitatea,  omul se pregătește să devină zeu,  Evenimentul istoric nr. 3,  20 aprilie-24 mai 2018,  p. 64.

[9] Yuval Noah Harari,  Ibidem, pp. 124-125.

[10] A se vedea și Versavia Brudaru,  Infracțiuni de genocid și contra umanității, în G. Antoniu,  T. Toader (coordonatori),  „ Explicațiile noului Cod penal”, Universul Juridic,  2016,  vol. V,  pp. 345 sqq

[11] https://ro.wikipedia

[12] http://inpolitics.ro/un-mister-si-totusi-pentru-ce-anume-sunt-anchetati, http://sokant.ro, sau,  printre alții,   Magda Colgiu, Ion Iliescu nu poate fi acuzat de infracțiuni contra umanitățiihttps://www.cotidianul.ro,18 aprilie 2018.

[13] Cauza Streletz, Kessler și Krenz v Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 50: Secondly, the Court reiterates the fundamental principles laid down in its case-law on Article 7 of the Convention, particularly in S.W. v. the United Kingdom and C.R. v. the United Kingdom (judgments of 22 November 1995, Series A no. 335-B, pp. 41-42, §§ 34-36, and Series A no. 335-C, pp. 68-69, §§ 32-34, respectively):

“The guarantee enshrined in Article 7, which is an essential element of the rule of law, occupies a prominent place in the Convention system of protection, as is underlined by the fact that no derogation from it is permissible under Article 15 in time of war or other public emergency. It should be construed and applied, as follows from its object and purpose, in such a way as to provide effective safeguards against arbitrary prosecution, conviction and punishment.

Accordingly, as the Court held in its Kokkinakis v. Greece judgment of 25 May 1993 (Series A no. 260-A, p. 22, § 52), Article 7 is not confined to prohibiting the retrospective application of the criminal law to an accused’s disadvantage: it also embodies, more generally, the principle that only the law can define a crime and prescribe a penalty (nullum crimen, nulla poena sine lege) and the principle that the criminal law must not be extensively construed to an accused’s detriment, for instance by analogy. From these principles it follows that an offence must be clearly defined in the law. In its aforementioned judgment the Court added that this requirement is satisfied where the individual can know from the wording of the relevant provision and, if need be, with the assistance of the courts’ interpretation of it, what acts and omissions will make him criminally liable. The Court thus indicated that when speaking of ‘law’ Article 7 alludes to the very same concept as that to which the Convention refers elsewhere when using that term, a concept which comprises written as well as unwritten law and implies qualitative requirements, notably those of accessibility and foreseeability (see … the Tolstoy Miloslavsky v. the United Kingdom judgment of 13 July 1995, Series A no. 316-B, pp. 71-72, § 37).

However clearly drafted a legal provision may be, in any system of law, including criminal law, there is an inevitable element of judicial interpretation. There will always be a need for elucidation of doubtful points and for adaptation to changing circumstances. Indeed, in … the … Convention States, the progressive development of the criminal law through judicial law-making is a well entrenched and necessary part of legal tradition. Article 7 of the Convention cannot be read as outlawing the gradual clarification of the rules of criminal liability through judicial interpretation from case to case, provided that the resultant development is consistent with the essence of the offence and could reasonably be foreseen.”

A se vedea și CEDO 2001-II, K.-H.W. v Germaniei (MC), nr. 37201/97, § 85: en vertu de l’article 82 § 1, n° 4, du code pénal de la RDA de 1968, le délai de prescription pour les faits appelant une peine allant jusqu’à dix ans d’emprisonnement, comme ce fut le cas pour l’homicide volontaire, était de quinze ans (paragraphe 25 ci-dessus). Mais l’article 84 du même code stipulait que « les crimes contre la paix ou contre l’humanité ou ceux commis contre les droits de l’homme (…) ne sont pas soumis aux règles de prescription énoncées dans la présente loi » (paragraphe 26 ci-dessus). Cette disposition, qui assurait l’imprescriptibilité de certaines catégories de crimes, dont les violations des droits de l’homme, était déjà en vigueur au moment de l’acte incriminé. De même, le droit à la vie faisait-il déjà partie, à cette même époque, des droits de l’homme, aux violations desquels l’article 84 du code pénal de la RDA assurait l’imprescriptibilité, même si la consécration conventionnelle de ce droit par la RDA n’est intervenue qu’en 1974. Or la Cour a conclu en l’espèce à une violation par le requérant des droits de l’homme (paragraphe 105 ci-dessus). Ainsi, même si le requérant avait invoqué la prescription, cet argument n’aurait pas pu être retenu.

[14] Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenția CEDO, Marea Cameră, Hotărârea din 18 iulie 2013, Cauza Maktouf şi Damjanović v Bosniei şi Herţegovina (Cererile nr. 2312/08 şi 34179/08),§§ 54 ,  62-66: referitor la neretroactivitate,   se consideră că acest principiu nu trebuie să fie aplicat cu rigiditate, anumite situații istorice impunând  aplicarea mai flexibilă a acestuia, astfel încât să nu se aducă atingere principiului echității.

[15] CEDO 2010 (MC), nr. 36376/04, § 185 : din lucrările preparatorii ale Convenției rezultă că art. 7 § 2 are scopul de a preciza că acest articol nu afectează legile care, în circumstanțele excepționale ale sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial au fost adoptate pentru a pedepsi, printre altele, crimele de război; prin urmare, acesta nu vizează nici o condamnare juridică sau morală a acestor legi (X. c. Belgiei, nr. 268/57, decizia Comisiei din 20 iulie 1957, Anuarul 1, p. 241). În orice caz, Curtea notează că definiția crimelor de război care figurează în Statutul TMI de la Nürnberg era privită ca o expresie codificată a legilor și obiceiurilor internaționale de război așa cum erau interpretate în 1939 .

[16] Se face trimitere la Observațiile finale privind al doilea raport periodic din Bosnia și Herțegovina ale Comitetului pentru drepturile omului al Organizației Națiunilor Unite (CCPR/C/BIH/CO/1).

[17] nr. 76965/01, 9 februarie 2006

[18] în sprijinul acestei teze, Guvernul bosniac a citat decizia Naletilić v Croației, nr. 51891/99, CEDO 2000-V

[19] în această privință, Guvernul face trimitere la hotărârile S.W. și Streletz, Kessler și Krenz și la obligația prevăzută de dreptul național umanitar de a pedepsi în mod corespunzător autorii crimelor de război.

[20] Guvernul bozniac dezaprobă abordarea adoptată în cele cinci cauze menționate și consideră că ar fi trebuit ca în toate cauzele privind crime de război să fie aplicat Codul din 2003 de către Curtea de Stat .

[21] În dreptul nostru,  (1) Prescripția înlătură răspunderea penală.

(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul:

a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise;

b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.

(3) Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.

Art. 153 este modificat,  respectiv, completat prin Legea 27/2012.

[22] Convenţia de la Geneva din 12 august 1949 privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, ratificată prin Decretul nr. 183/1954 (B. Of. nr. 25 din 21 mai 1954).

[23] Restrângerea (gravă) a exercitării   drepturilor.

[24] “A cunoaște” şi “în cunoștință de cauză” se interpretează în consecință.

[25] Se pare că s-ar putea adăuga membrii forțelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase în afara luptei din orice cauză.

[26] Statutul din 17 iulie 1998 de la Roma al Curții Penale Internaționale,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002. România a semnat Statutul la data de 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr. 111 din 28 martie 2002.

[27] Biroul procurorului acționează independent ca organ distinct în cadrul Curții.

Permalink

ÎNFĂPTUIREA JUSTIȚIEI. EGALITATEA ÎN DREPTURI. ACCESUL LIBER LA JUSTIȚIE. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

În ziua de 18 ianuarie 2018, Plenul Curții Constituționale  a constatat,  cu majoritate de voturi,  că sintagma „instanța solicită” cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispoziţiilor art.352 alin.(11) C. pr. pen. este neconstituţională; Curtea a constatat că sintagma „autoritatea emitentă” din cuprinsul dispoziţiilor art.352 alin.(12) C. pr. pen. este, de asemenea,   neconstituţională. Curtea Constituțională a constatat că dispoziţiile art.102 alin.(3) C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care, prin sintagma „excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei[1].

Articolul 352 alin.(11) și alin.(12) C. pr. pen.[2] prevede că: „(11) În cazul în care informaţiile clasificate cuprinse în dosar sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului.

(12) Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.”

În motivarea soluției pronunțate, Curtea a reținut că soluția legislativă criticată condiționează folosirea informațiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esențiale pentru soluționarea procesului penal și cu privire la care apreciază incidența dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorității publice care a clasificat informația (autoritatea emitentă) de a acorda accesul la aceste informații.

Or, protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la informare al acuzatului și față de garanțiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părților din procesul penal, decât în condiții expres și limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informare poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real și justificat de protecția unui interes legitim privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sau siguranța națională, iar decizia de refuz a accesului la informațiile clasificate trebuie să aparțină întotdeauna unui judecător.

Dealtfel, Curtea a reținut că însăși Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale prevede, la art.7 alin.(4), că:  „Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale [n.n., clasificate] în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar”.

Pe cale de consecință, Curtea a constatat că dispozițiile art.352 alin. (11) și (12) C. pr. pen. , în redactarea actuală, contravin dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art.21 alin.(3) din Constituție, precum și principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi, prevăzut de art.16 alin.(1) și (2) și de art.124 alin.(2) din Constituție.

Articolul  102 alin.(3) C. pr. pen.  prevede că: „Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”.

Curtea a reţinut că accesul permanent al judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule (nulitate absolută sau relativă) nu poate avea ca efect decât o readucere în atenţia judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informaţii care pot fi de natură a-i spori convingerile referitoare la vinovăţia/nevinovăţia inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, în mod legal, în soluţionarea cauzei. Aşa fiind, excluderea juridică a probelor obţinute în mod nelegal şi declarate nule în procesul penal, în lipsa înlăturării acestora din dosarele penale, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului la un proces echitabil al acestuia.

În consecinţă, Curtea a constatat încălcarea art.21 alin. (3) şi a art.23 alin.(11) din Constituţie.

1. – Potrivit art. 124 – Înfăptuirea justiţiei din Constutuție[3],  (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.  (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Imparțialitatea magistratului, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 §  1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[4], poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă[5]. Curtea de la Strasbourg arată că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară[6].  În schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate[7].

2. –  Articolul   21 (3) – Accesul liber la justiţie din Constituție arată că   Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Examinarea echitabilă a cauzei necesită asigurarea respectării unor principii procedurale fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea.[8]

Articolul   6 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității,   al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

Liberul acces la justiție presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din art.126 alin.(2) din Constituție[9]. Curtea a reținut că liberul acces la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale[10].   Pe de altă parte, potrivit art.6 §  1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, cu titlu general, că art.6 §  1 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în fața unei instanțe orice pretenție referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil[11] . De asemenea, în Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci v României, §  36, M. Of. nr.588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului[12].

S-a statuat[13] că judecarea plângerii ori a contestației fără participarea părților, subiecților procesuali principali și procurorului contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse în fața instanței. Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este suficient să se asigure posibilitatea participării părților la dezbateri, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în Camera preliminară și fără participarea lor atâta timp cât acestea au fost legal citate. De asemenea, câtă vreme probele reprezintă chintesența oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului, atunci este evident că procedura desfășurată în aceste situații are o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, cu atât mai mult cu cât, potrivit art.341 alin.(11) C. pr. pen. , „Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei”, fiind necesară participarea procurorului. Totodată, Curtea constată că, în cadrul procesului penal, spre deosebire de părți, procurorul îndeplinește un rol constituțional consacrat prin art.131 alin.(1) din Legea fundamentală, potrivit căruia: „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”. Acest fapt nu trebuie înțeles ca un drept subiectiv propriu al procurorului, pentru că el, în virtutea rolului mai sus arătat, este o autoritate competentă să instrumenteze și să soluționeze cauza respectivă, exercitându-și atribuțiile în lumina exigențelor constituționale anterior enunțate. Spre deosebire de art.2781 alin.(5) C. pr. pen. din 1968, potrivit căruia prezența procurorului era obligatorie, în prezenta reglementare,   neparticiparea obligatorie a procurorului ar plasa rolul Ministerului Public într-o zonă inferioară de cea enunțată de prevederea constituțională. De aceea, câtă vreme procedura din Camera preliminară poate duce la începerea judecății și deci la formularea unei acuzații în materie penală cu consecințe evidente ce țin de drepturile și libertățile cetățenilor, Curtea constată că, în vederea atingerii acestor obiective de ordine publică, este insuficientă numai citarea procurorului, sens în care se impune și participarea obligatorie a sa în cadrul procedurii.

Legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. În sensul considerentelor expuse mai sus, Curtea Constituţională are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este „să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective” [14] . Într-o cauză similară celei deduse controlului de constituţionalitate, Curtea de la Strasbourg a statuat prin Hotărârea din 9 noiembrie 2004, pronunţată în cazul Saez Maeso v Spaniei, că a existat o violare a art.6 §  1 din Convenţie, atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs şi aplicarea lor îi împiedică pe justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. În considerentele hotărârii,   Curtea a precizat că, deşi accesul la o instanţă de judecată nu este un drept absolut, ci este susceptibil de limitări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, totuşi aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul deschis unui justiţiabil de o asemenea manieră sau până la un asemenea punct încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa lui[15].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, relevă importanţa deosebită pe care această instanţă o atribuie principiului liberului acces la justiţie pentru însăşi existenţa unei societăţi democratice. Astfel, acestei hotărâri îi poate fi atribuit un dublu merit: pe de o parte, acela de a fi tranşat problema privind sfera de aplicabilitate a art.6 § 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul în care acesta reglementează nu numai condiţiile necesare desfăşurării unui proces echitabil, ci şi dreptul de a accede la un astfel de proces pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege, iar pe de altă parte, acela de a fi subliniat importanţa exercitării unui asemenea drept în contextul unei societăţi democratice şi al unui stat de drept. Aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, simpla sa consacrare legală, chiar şi la nivelul suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace. În sensul considerentelor expuse mai sus, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este „să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective”[16]. Totodată, principiul accesului liber la justiţie implică şi adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale. În acest sens, prin Hotărârea din 29 martie 2000 pronunţată în Cauza Rotaru v României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita, iar prin Hotărârea din 26 aprilie 1979 pronunţată în Cauza Sunday Times v Regatului Unit, aceeaşi Curte a decis că „cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.[17]

3. –  Potrivit  art. 16 – Egalitatea în drepturi din Constituție,   (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Cu privire la incidența art.16 alin.(1) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite[18]. De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional[19]. Așadar, Curtea reține că nesocotirea principiului egalității în drepturi are drept consecință neconstituționalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale, discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept[20], iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului[21]. În schimb, privilegiul se definește ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituționalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Așadar, Curtea reține că sintagma „fără privilegii și fără discriminări” din cuprinsul art.16 alin.(1) din Constituție privește două ipoteze normative distincte, iar incidența uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancțiuni de drept constituțional diferite[22].

Curtea reaminteşte,  în această privinţă,  că este vital pentru buna funcţionare a mecanismului recursului individual instituit prin art. 34 din Convenţie ca statele să furnizeze toate facilităţile necesare pentru a permite examinarea serioasă şi efectivă a cererilor[23]. Faptul că un guvern se abţine, fără să dea o explicaţie satisfăcătoare, de la furnizarea informaţiilor de care dispune, poate conduce Curtea la anumite concluzii privind temeinicia alegaţiilor reclamanţilor. De asemenea, poate oferi o impresie negativă a măsurii în care statul pârât îşi respectă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 38 din Convenţie.[24]

Într-o cauză vizând țara noastră,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului  observă că Guvernul României nu i-a transmis copia integrală a dosarului penal privind o condamnare penală, pe care o solicitase. Curtea acordă o importanţă deosebită înscrisurilor din dosar pentru stabilirea faptelor specifice prezentei cereri.

Guvernul nu a negat că se află în posesia dosarului integral, dar a trimis Curţii doar o parte a acestuia. Guvernul a invocat caracterul strict secret al înscrisurilor, care “nu puteau fi dezvăluite publicului”, nici măcar unei organizaţii internaţionale. Curtea reaminteşte însă că, prin ratificarea Convenţiei, statele au acceptat, în condiţiile art. 38 din Convenţie, să furnizeze toate facilităţile necesare pentru a permite examinarea serioasă şi efectivă a cererilor[25]. Această obligaţie implică instituirea oricărei proceduri necesare pentru o comunicare fără restricţii şi pentru schimbul de documente cu Curtea. În aceste condiţii, Guvernul nu se poate limita la invocarea caracterului prezumtiv secret al înscrisurilor solicitate[26].

Mai mult, Curtea observă că reprezentaţii  reclamantului au putut lua cunoştinţă de înscrisurile clasificate strict secrete în cursul procedurii penale interne, însă le-a fost imposibil să facă public conţinutul lor din cauza angajamentelor de confidenţialitate pe care “au fost obligaţi să le semneze”. Aceasta arată că informaţiile din înscrisurile respective nu se numără printre cele la care accesul este interzis oricărei persoane cu excepţia serviciului de informaţii sau a funcţionarilor de rang înalt.

Într-o altă cauză, reiese din nota SRI prezentată de Guvern că acesta din urmă avea el însuşi dreptul de a decide, după caz, declasificarea înscrisurilor respective, însă nu a făcut acest lucru şi, în orice caz, nu şi-a motivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intenţiona să procedeze în acest sens. De altfel, acesta nu a avut în vedere să solicite, în temeiul art. 33 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii, confidenţialitatea înscrisurilor respective sau să transmită un rezumat al elementelor factuale importante. De asemenea, Guvernul nu a prezentat argumente sau elemente în sprijinul ideii că, pentru examinarea capetelor de cerere formulate de reclamanţi, cuprinsul documentelor respective „nu este decisiv” (subl. ns. – D. C. ).

Informaţiile din înscrisurile respective nu se numără printre cele la care accesul este interzis oricărei persoane cu excepţia Serviciului de informaţii sau a funcţionarilor de rang înalt[27]. Pe de altă parte, reiese din nota SRI prezentată de Guvern că acesta din urmă avea el însuşi dreptul de a decide, după caz, declasificarea înscrisurilor respective, însă nu a făcut acest lucru şi, în orice caz, nu şi-a motivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intenţiona să procedeze astfel.

În prezenta cauză, trebuie să se constate că instanţele au refuzat să verifice dacă respectiva clasificare „strict secret” părea justificată având în vedere eventualele date culese de SRI şi să răspundă la întrebarea dacă interesul menţinerii confidenţialităţii informaţiilor prevala faţă de interesul public de a lua cunoştinţă de pretinsele interceptări fără drept. În opinia Curţii, instanţele interne nu au urmărit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare impuse prin lege. Or, apărarea reclamantului implica două aspecte, şi anume, pe de o parte, „inexistenţa actelor de autorizare” şi, pe de altă parte, absenţa unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice pretinsa interceptare a convorbirilor telefonice ale unui mare număr de oameni politici, jurnalişti şi membri ai societăţii civile.

În plus, Guvernul  României nu a prezentat Curţii documente relevante şi convingătoare pentru a justifica clasificarea „strict secret” a informaţiilor divulgate de reclamant; în fapt, acesta a refuzat să pună la dispoziţie întregul dosar penal intern, care include cererile SRI şi actele de autorizare emise de procuror. În aceste condiţii, Curtea nu se poate baza decât pe copii ale documentelor furnizate de reclamanţi cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice. Or, din aceste documente reiese că atât cererea SRI, cât şi actul de autorizare emis de procuror în privinţa sa nu conţineau nicio motivare.

Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern şi că, în principiu, este sarcina instanţelor naţionale să evalueze mijloacele de probă adunate de acestea. Misiunea încredinţată, prin Convenţie, Curţii nu este aceea de a se pronunţa dacă anumite probe au fost admise în conformitate cu legea, ci de a verifica dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil[28] .

În plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor în proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective[29], acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat „înţelese”, adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor propuse de părţi, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora[30].

În concluzie, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.[31]

Într-o altă speţă[32], de aceeași factură, printr-o ordonanţă a Parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis şederea pentru o perioadă determinată şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea „informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională“. În urma contestaţiei reclamantului, ordonanţa parchetului a fost confirmată prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului potrivit căreia motivul principal al expulzării reclamantului era săvârşirea mai multor infracţiuni pe teritoriul României, Curtea constată că, astfel cum reiese din ordonanţa din 21 februarie 2005, singurul motiv invocat de procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru a justifica expulzarea şi interdicţia de acces pe teritoriul românesc al reclamantului era pericolul pe care acesta din urmă îl reprezenta pentru siguranţa naţională. În acest context, Curtea concluzionează, în mod contrar afirmaţiilor Guvernului pârât, că argumentul potrivit căruia condamnarea reclamantului reprezenta motivul expulzării acestuia nu poate fi reţinut.

Desigur, este adevărat că noţiunea de „siguranţă naţională“ nu poate face obiectul unei definiţii exhaustive, putând avea un sens larg, cu o mare marjă de apreciere lăsată la dispoziţia executivului[33]. Totuşi, aceasta nu poate depăşi limitele sensului propriu al termenului[34]. Presupunând că motivul invocat de Guvern se află, de asemenea, la baza măsurii adoptate împotriva reclamantului, Curtea nu înţelege cum este posibil ca infracţiunile de fals şi uz de fals, declararea unei identităţi false şi nerespectarea normelor de export şi import, săvârşite de reclamant în 1997 şi urmate de o graţiere, să aducă atingere, 6 ani mai târziu, în 2005, siguranţei naţionale şi interesului public, astfel încât să justifice luarea unei asemenea măsuri împotriva sa[35]. Curtea reaminteşte principiul în temeiul căruia orice persoană care face obiectul unei măsuri întemeiate pe motive de siguranţă naţională trebuie să aibă garanţii împotriva caracterului arbitrar. Aceasta trebuie, mai ales, să aibă posibilitatea de a solicita controlul măsurii în litigiu de către un organ independent şi imparţial, competent să analizeze toate problemele pertinente de fapt şi de drept, pentru a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii şi pentru a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor[36] .

În afară de aceasta, Curtea subliniază că, printr-o ordonanţă a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis accesul pe teritoriul românesc şi a fost expulzat pe motiv că S. R. I.  avea „informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională“, fără alte precizări. De asemenea, Curtea observă că reclamantul a primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua expulzării sale în Italia. Totuşi, Curtea observă că respectiva comunicare trimisă reclamantului nu conţinea nicio trimitere la faptele imputate şi avea un caracter pur formal.  Prin urmare, Curtea poate doar să constate că autorităţile nu i-au oferit reclamantului niciun indiciu privind faptele care îi erau imputate.

În consecinţă, deşi expulzarea reclamantului a avut loc în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, Curtea apreciază că autorităţile interne nu au respectat garanţiile de care reclamantul trebuia să beneficieze în temeiul art. 1 §  1 lit. a) şi b) din Protocolul nr. 7.

Curtea reaminteşte că orice dispoziţie a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie să fie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, şi consideră, având în vedere controlul pur formal exercitat de curtea de apel în speţă, că reclamantul nu a putut cu adevărat să solicite examinarea cazului său şi nici să invoce motivele ce pledau împotriva expulzării sale[37].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a acceptat că regulile de confidențialitate se aplicau în mod general și că nu exista un motiv de principiu pentru care acestea nu erau aplicabile atunci când membri ai personalului serviciului secret erau urmăriți pentru comiterea unor infracțiuni legate de munca acestora. Problema pentru Curte a fost modul în care a afectat interdicția divulgării secrete a informațiilor drepturile suspectului la apărare, atât în legătură cu comunicările sale cu avocații lui, cât și cu privire la procedurile din fața instanței. Avocatul General din Olanda s-a angajat să nu urmărească reclamantul pentru încălcarea obligației sale de confidențialitate dacă această încălcare era justificată de drepturile sale la apărare, așa cum sunt garantate ele de articolul 6 din Convenție. Acest fapt a plasat sarcina deciziei la reclamant, fără ca el să beneficieze de sfatul apărătorului, cu privire la dezvăluirea faptelor care nu erau prezentate în dosarul cauzei, riscând, dacă făcea asta, să fie urmărit ulterior, Avocatul General păstrându-și discreția deplină în această privință. Curtea a considerat că nu se putea presupune în cazul unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni grave că este aptă să cântărească, fără consultanță din partea unui specialist, beneficiile dezvăluirii complete a elementelor cazului ei către avocat, riscând, în acest sens, urmărirea penală.

În aceste circumstanțe, echitatea procedurilor a fost compromisă în mod iremediabil de ingerința în comunicarea dintre reclamant și apărătorul său[38].

Curtea a recunoscut deja că utilizarea de informaţii confidenţiale putea să se dovedească inevitabilă în cauzele în care securitatea naţională era în joc, precizând în acelaşi timp că acest lucru nu însemna că autorităţile naţionale erau scutite de controlul efectiv din partea instanţelor interne atunci când afirmau că o cauză privea securitatea naţională şi terorismul.  În faţa acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor .  S-a constatat deja existenţa în anumite ţări a unor tehnici care permit să se concilieze, pe de o parte, preocupările legitime de securitate cu privire la tipul şi sursele informaţiilor şi, pe de altă parte, necesitatea de a acorda pe deplin justiţiabilului beneficiul normelor de procedură[39].

Într-o cauză soluționată în fața instanțelor naționale,  toate convorbirile au fost interceptate în baza mandatului de interceptare din 1 aprilie 2009 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție în baza legii siguranţei naţionale, mandat care, s-a susţinut în rechizitoriu, ar fi fost declasificat la data de 28 iulie 2009 ca urmare a solicitării de declasifîcare formulate de D.N.A. – Serviciul Teritorial Cluj.

În fapt, această declasificare sau orice altă solicitare propriu-zisă în acest sens, nu a existat, aşa cum rezultă din corespondenţa dintre Curtea de Apel Cluj, pe de o parte,   şi D.N.A. – ST Cluj, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi SRI Bistriţa,   pe de altă parte.

În acest sens, răspunsurile autorităţilor la solicitarea Curţii de a comunica acest mandat în forma declasificată, care se susţinea că există, odată cu dispoziţia de declasificare, au fost contradictorii.

Astfel, D.N.A. – S.T. Cluj a răspuns că nu le deţine,  iar pentru obţinerea formei declasificate “este necesară adresarea unei solicitări în acest sens către Înalta Curte de Casație și Justiție, Compartimentul de Informaţii Clasificate”,   iar D.N.A. deţine doar notele rezultate în urma declasificării, sens în care instanţei i-au fost remise, cu titlu de exemplu, două astfel de note care poartă menţiunea (respectiv ştampila) „Declasificat“ ( din  dosarul instanţei).

De cealaltă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a răspuns instanţei (fila 148, vol. II, din dosarul  instanţei) că „mandatul de interceptare,   evidenţa, procesarea şi transmiterea acestuia s-au făcut cu respectarea Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi ale H.G. nr. 585/2002”, urmând ca instanţa, dacă apreciază necesar, să emită o solicitare de declasificare.

În final, S.R.I. a răspuns că nu poate da curs cererii Curţii de Apel Cluj de a pune la dispoziţia sa mandatul în cauză, întrucât „legea interzice redifuzarea documentelor clasificate, fără acordul emitentului”,  iar în data de 28 iulie 2009 (contrar celor susţinute de parchet) „nu s-a emis nicio dispoziţie de declasificare propriu-zisă”, doar S.R.I. a întocmit o simplă adresă de înaintare a materialelor ce au constat în comunicaţiile telefonice şi ambientale purtate de inculpata M.A.V. (dosarul instanţei)[40].

Din succesiunea actelor de urmărire penală se poate constata că toate concluziile acuzării şi deducţiile logice din rechizitoriu se bazează aproape exclusiv pe înregistrări audio, video ambientale sau telefonice (deci sub imperiul mandatului de interceptare, emis în baza legii siguranţei naţionale, anterior oricărei sesizări din oficiu şi „aparent nedeclasificat”). Din acest motiv, din conţinutul acelor convorbiri telefonice, Curtea a luat în considerare la pronunţarea hotărârii doar acele aspecte necontestate de către inculpaţi şi care se coroborează şi cu restul probelor administrate în cauză.

În procesul penal, probele sunt elemente de fapt care, datorită relevanței lor informative, servesc la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei penale. Mijloacele de probă sunt instrumentele prin care pot fi constatate elementele de fapt care servesc ca probă în cadrul procesului penal, iar procedeele probatorii (care nu constituie o categorie a mijloacelor de probă) sunt moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă.

Ca orice alte probe, și informațiile din domeniul siguranței naționale nu pot fi administrate în procesul penal decât prin intermediul unor mijloace de probă, dintre cele prevăzute la art. 64 C. pr. pen.

Într-o altă speță[41], încă din timpul urmăririi penale, pentru a se asigura compatibilitatea dintre publicitatea procedurilor penale și secretul specific domeniului siguranței naționale, s-a procedat la declasificarea parțială a mandatelor emise de Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 și au fost comunicate organului de urmărire penală, măsură pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind necesară, dar și suficientă.

Obligația tuturor autorităților, inclusiv a celor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de a pune la dispoziția organelor de urmărire penală toate informațiile ce pot constitui probe în procesul penal, indiferent de mijlocul prin care acestea au fost obținute, a fost instituită de legiuitorul român, nu numai prin norme cu caracter special, ci și prin norme cu caracter general.

În acest sens, așa cum Înalta Curte a   arătat în practica sa[42], sunt prevederile art. 65 alin. (2) C. proc. pen. în conformitate cu care,  la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.

În cazul interceptării și înregistrării comunicațiilor, mijlocul de probă este suportul magnetic sau optic pe care s-a stocat convorbirea ori comunicarea înregistrată (împreună cu nota cuprinzând transcrierea acesteia).

Chiar dacă suntem în prezența procedeului informativ din domeniul siguranței naționale și nu a celui probator din materie procesual penală, un atare mijloc de probă este permis în procesul penal în virtutea dispozițiilor art. 916 alin. (2) teza finală C. pr. pen. (conform cărora orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege).

Actul de constatare în care se consemnează derularea actelor de supraveghere tehnică indicate de art. 20 din Legea nr. 535/2004 are, în acest caz, numai valoarea unui înscris doveditor al legalității și modului în care s-a realizat activitatea de supraveghere tehnică, ca operațiune prin care s-a obținut proba, necesitatea și utilitatea sa, fiind subsumate cerințelor ce rezultă din interpretarea,   per a contrario, a dispozițiilor art. 64 alin. (2) C. pr. pen.

4. – Articolul  83  C. pr. pen. determină Drepturile inculpatului. În cursul procesului penal, inculpatul are:

a)              dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia (cf.  art. 102, pct.  47,  Legea nr. 255/2013);

b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;

e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;

f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale ( cf.  art. 102 pct. 48,  Legea nr. 255/2013);

h) alte drepturi prevăzute de lege.

Accesul nerestricționat la dosarul cauzei constituie o garanție fundamentală a unui proces echitabil.[43]

Deşi art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislaţia naţională.[44]

Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă – de exemplu, probe obţinute nelegal – pot fi admisibile. Curtea a constatat deja, în cadrul circumstanţelor specifice ale unei anumite cauze, că faptul că instanţele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obţinute nelegal nu contravenea cerinţelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenţie[45].

La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu, trebuie să se ţină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor.

În cauză, Curtea este conştientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 din Convenţie. Deși reclamantul nu a formulat o astfel de cerere,   cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se ţină seama de constatările Curţii în temeiul art. 8, din hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), cu privire la fondul dispoziţiilor româneşti relevante referitoare la supravegherea convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv. Curtea a declarat că, la momentul procesului, dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanţii împotriva ingerinţei arbitrare în viaţa privată a reclamantului.  S-a stabilit, între altele, că autorizaţia prealabilă de supraveghere a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror şi nu de o instanţă independentă şi imparţială.

Curtea reiterează că probele nu au valoare prestabilită în cadrul procedurii penale a statului pârât. Instanţele au libertatea de a interpreta probele în contextul cauzei şi în lumina tuturor celorlalte mijloace de probă prezentate în faţa acestora (a se vedea Dumitru Popescu,  pct. 110).

Curtea observă că înregistrările au jucat un rol important în seria de probe apreciate de instanţe. Astfel, la începutul procedurii, instanţa de prim grad a considerat că era absolut necesar un raport de expertiză tehnică privind înregistrările şi a dispus întocmirea unui astfel de raport. Mai mult, instanţa de prim grad şi-a întemeiat raţionamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea „nu lasă loc de prea multe îndoieli” în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, deşi admitea totodată că declaraţiile date de co-inculpaţi nu erau pe deplin fiabile deoarece se putea „considera […] că au o […] doză de subiectivitate” .

În ciuda importanţei înregistrărilor în aprecierea probelor, instanţa de prim grad şi-a schimbat poziţia iniţială privind necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înregistrărilor. La sfârşitul procesului, a considerat că raportul era inutil şi şi-a revizuit decizia privind propunerea acestei probe.

În plus, deşi înainte de pronunţarea hotărârii,   I.N.E.C. a prezentat un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor, instanţa de prim grad s-a bazat pe transcrieri în loc să redeschidă procedura pentru a le permite părţilor să prezinte observaţii cu privire la raport.

Curtea subliniază că instanţele interne nu numai că şi-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile şi, prin urmare, nu le cunoştea conţinutul.

Deşi avea competenţă să verifice toate aspectele cauzei atât în fapt, cât şi în drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a efectuat o nouă cercetare judecătorească asupra probelor disponibile şi a argumentelor de fapt şi de drept formulate de părţi. Atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au făcut decât să reitereze constatările procurorului şi nu au cercetat plângerile formulate în mod repetat de către pârâţi în legătură cu neregularităţile din cursul procesului.

Curtea a concluzionat că procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerinţele unui proces echitabil,   că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. b), c) şi d) din Convenţie.

5. – Articolul   94 C. pr. pen. tratează despre Consultarea dosarului.[46]

(1) Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv (cf  art. 102, pct.  56  din Legea nr. 255/2013).

(2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.

(3) În cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală (cf art. 102 pct. 56 din Legea nr. 255/2013).

(4) În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. După punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile (cf art. 102 pct. 56 din Legea nr.  255/2013).

(5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului.

(6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.

(7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.

(8) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a consulta dosarul (cf. art. 102 pct. 57 din  Legea nr. 255/2013).

Articolul 352 alin.(11) și alin.(12) C. pr. pen. face vorbire despre informaţiile clasificate cuprinse în dosar. Nu vedem despre ce informații poate fi vorba.

În finalizarea dosarului,  toate probele se supun discuției părților. Dacă a simțit nevoia să le invoce, părerea noastră este că procurorul nu avea dreptul a le comunica altora,   clasificate (avocat/inculpat/chiar judecător). Nu înțelegem de ce organul de urmărire penală nu a solicitat el desecretizarea, pentru a le putea utiliza în rechizitoriu.

Dacă datele clasificate ar putea fi esenţiale pentru soluţionarea cauzei, organul de urmărire penală trebuia să se îngrijească să solicite desecretizarea lor și – conținând elemente de fapt incriminatorii – să le prezinte părților și apoi să le înainteze cu dosarul cauzei, din care fac parte integral.

Dacă în timpul cercetării judecătorești, ca probe noi, apar și datele clasificate, ce  ar putea fi esenţiale pentru soluţionarea cauzei, judecătorul trebuia, de urgenţă, să se îngrijească să solicite desecretizarea lor, pentru a permite părților accesul public la acele informații.

În nicio altă situație  acestea nu pot exista la dosar (sau pe lângă,  alăturat acestuia,  comunicat,  pomenit doar instanței) și nu  pot servi la aflarea adevărului, chiar și  numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Publicitatea procedurii organelor judiciare îl protejează pe justițiabil împotriva unei justiții secrete care ar scăpa oricărui control[47].

6. – Articolul  102 C. pr. pen.  exclude  probele obţinute în mod nelegal: (1) Probele obţinute prin tortură[48], precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei (cf.  art. 102 pct.  61 din Legea nr. 225/2013).

(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod (cf.  art. 102 pct.  62. din Legea nr. 225/2013).

Din formularea ce ni se pare totuși eliptică, ar rezulta că excluderea probei ar fi întotdeauna ulterioară constatării – obligatorii –  a nulității,  ceea ce este insuficient în înlăturarea unor informații clasificate despre care s-ar face vorbire în proces (de la început).

Dacă au ajuns cumva în instanță,  înseamnă că nu au fost anterior prezentate/discutate în apărare !

De la început, înainte de faza de judecată, procurorul nu are cum, nu trebuie să alcătuiască dosarul depunând/alăturând informaţii clasificate – care, prin definiție, nu sunt publice –  și nici măcar nu pot fi (pomenite) deci nu au cum să fie esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Conținând dovezi “esențiale”, de ce procurorul,  prevalându-se de dispozițiile 352 C. pr. pen.,  au lăsat abia acum ca  instanţa să solicite, (și încă) de urgenţă,   declasificarea. Cum a aflat instanța de informații clasificate,  și din ce dosar?

Organul de urmărire penală trebuie să folosească toate tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare permise de lege ( de exemplu, art. 138 153 din Codul nou de procedură penală ) în scopul strângerii de probe legale în cadrul procesului penal[49],  întrucât doar acestea pot fi utile procesului!

Dorin Ciuncan

http://dorin.ciuncan.com/

13 februarie 2018

BIBLIOGRAFIE

  • Vincent Berger,  Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a,  IRDO,  2005
  • Aurel Ciobanu,  Petruț Ciobanu,  Teodor Manea,  Noul Cod de procedură penală adnotat, Rosetti International,  2015
  • Jean Pradel, Droit pénal comparé,  Dalloz, 4 ed., 2016
  • Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu,  2009
  • Frédéric Sudre,  Jean-Pierre Marguénaud,  Joël Andriantsimbazovina,  Adeline Gouttenoire,  Michel Levinet,  Marile hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului ,  Rosetti International,  2011
  • Tudorel Toader,  Marieta Safta,  Constituția României,  ediția 2015,  Editura Hamangiu
  • John Hughes-Wilson, On Intelligence, Serviciile secrete, ed. rom., Meteor Publishing, 2017

http://dorin.ciuncan.com/

http://portal.just.ro

http://www.scj.ro

https://e-justice.europa.eu

https://hudoc.echr.coe.int

https://idrept.ro/

https://juridice.ro

https://lege5.ro

http://www.legex.ro

https://www.ccr.ro/jurisprudenta

https://www.juridice.ro

https://www.luju.ro

https://www.ujmag.ro


[1] Compartimentul Relații externe, relații cu presa şi protocol al Curții Constituționale,
https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-280.

[2] Legea nr. 135/2010,  M. Of.  nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

[3] M. Of.  nr.  767 din 31 octombrie 2003.  Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,  M. Of.  nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991,  M. Of.  nr. 233 din 21 noiembrie 1991,   şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

[4] Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție,  M. Of.  nr. 135 din 31 mai 1994.

[5] Prin Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack  v   Belgiei, §  30.

[6] Hotărârea din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt  v   Danemarcei, § 47.

[7] Vezi și Hotărârea din 5 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Kyprianou  v   Ciprului, §  121, respectiv Curtea Constituțională,  Decizia nr. 333/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,   M. Of.  nr. 533 din 17 iulie 2014.

[8] Decizia   nr. 231 din 16 decembrie 1999 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 405 alin. 2 C. pr. pen.,   M. Of.  nr.  131 din 28 martie 2000, http://www.legex.ro.

[9] Curtea Constituțională, Decizia nr.1 din 8 februarie 1994,  M. Of.  nr.69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, Decizia nr. 92/1996,  M. Of.  nr.  297/1996, Decizia nr. 16/1999,  M. Of.  nr.  136/1999 şi nr. 69/1994. Vezi și http://dorin.ciuncan.com/documentare/dreptul-la-un-proces-echitabil.

[10] Decizia nr.71 din 15 ianuarie 2009,  M. Of.  nr.49 din 27 ianuarie 2009), Decizia nr.663 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.339 – 348 C. pr. pen.  M. Of.  nr.52 din 22.01.2015

[11] A se vedea Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder  v   Marii Britanii, §  36, și Hotărârea din 20 decembrie 2011, pronunțată în Cauza Dokic  v   Serbiei, §  35.

[12] Decizia nr.17 din 21 ianuarie 2015 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind securitatea cibernetică a României,    M. Of.  nr.79 din 30.01.2015, § 78.

[13] Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014 și Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014.

[14] Cazul Airey v  Irlandei, 1979, şi Cazul Artico v Italiei, 1980. Principiul egalității armelor se aplică tuturor fazelor procedurii (Lamy v Belgia,  30 martie 1983).

[15] Decizia nr.176 din 24 martie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3021 alin.1 lit.a) din Codul de procedură civilă,    M. Of.  nr.356 din 27.04.2005.

[16] În acest sens fiind Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein  v   Germaniei şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii  v   României.

[17] Decizia nr.670 din 18 mai 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.25 alin. (4) şi ale art.26 din Legea nr.230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari,    M. Of.  nr.421 din 16 iunie 2011.

[18] Decizia nr.1 din 8 februarie 1994,  M. Of.  nr.69 din 16 martie 1994.

[19] A se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr.86 din 27 februarie 2003,  M. Of.  nr.207 din 31 martie 2003, Decizia nr.476 din 8 iunie 2006,  M. Of.  nr.599 din 11 iulie 2006, Decizia nr.573 din 3 mai 2011,  M. Of.  nr.363 din 25 mai 2011, Decizia nr.366 din 25 iunie 2014,  M. Of.  nr.644 din 2 septembrie 2014.

[20] Decizia Curții Constituționale nr.62 din 21 octombrie 1993,  M. Of.  nr.49 din 25 februarie 1994.

[21] A se vedea, în acest sens, Decizia nr.685 din 28 iunie 2012,  M. Of.  nr.470 din 11 iulie 2012, Decizia nr.164 din 12 martie 2013,  M. Of.  nr.296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014,  M. Of.  nr.889 din 8 decembrie 2014.

[22] Decizia nr.755 din 16 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.20 alin.(1) teza privitoare la antecontracte din Legea nr.17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr.268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului,    M. Of.  nr.101 din 09.02.2015,  § 23.

[23] Tanrıkulu  v   Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 70, CEDO 1999-IV.

[24] Timurtaş  v   Turciei, nr. 23531/94, pct. 66 şi 70, CEDO 2000-VI, § 71.

[25] Secţia a treia,  Cauza Bucur şi Toma  v   României,  Cererea nr. 40238/02,    8 ianuarie 2013,  § 72. Orice agenție birocratică ce deține un monopol asupra unei surse secrete își poate garanta sieși,  invariabil,  accesul la politicieni,  influență,  putere și resurse,  în permanentă luptă pentru avantaj politic (John Hughes-Wilson, On Intelligence, Serviciile secrete, ed. rom.  Meteor Publishing, 2017, p. 275).

[26] Nolan şi K.  v   Rusiei, nr. 2512/04,   12 februarie 2009,  § 56.

[27] Ibidem.

[28] Cu referire la  Van Mechelen şi alţii  v   Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997–III.

[29] Artico  v   Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 3.

[30] Perez  v   Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004–I, şi Van de Hurk  v   Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria A nr. 288.

[31] Secţia a treia,  Cauza Bucur şi Toma  v   României, Cererea nr. 40238/02, Hotărâre 8 ianuarie 2013,  §§ 110-130.

[32] CEDO, Secţia a treia, Hotărârea din 15 februarie 2011,  în Cauza Geleri  v   României,  Cererea nr. 33.118/05,   M. Of.  nr. 404 din 18 iunie 2012.

[33] A se vedea Hewitt şi Harman  v   Regatului Unit, nr. 20.317/92, decizia Comisiei, 1 septembrie 1993, nepublicată, şi Christie  v   Regatului Unit, nr. 21.482/93, decizia Comisiei, 27 iunie 1994, Decizii şi rapoarte 78-A, p. 119 şi 134.

[34] A se vedea Asociaţia pentru integrare şi drepturile omului şi Ekimdzhiev  v   Bulgariei, nr. 62.540/00, 28 iunie 2007,  § 84.

[35] A se vedea, mutatis mutandis, C.G.  v   Bulgariei, nr. 1.365/07, 24 iulie 2008, § 43.

[36] Al-Nashif  v   Bulgariei, nr. 50.963/99,   20 iunie 2002,  §§ 123-124.

[37] A se vedea, mutatis mutandis, Lupşa  v   României,  şi Hotărârea din 12 octombrie 2006 în Cauza Kaya  v   României (Cererea nr. 33.970/05),  § 60.  În speţă, ca şi în Cauza Lupşa  v   României,  printr-o ordonanţă a parchetului reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul românesc, i s-a interzis şederea pentru o perioadă de 15 ani şi a fost expulzat pe motiv că SRI avea „informaţii suficiente şi serioase conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională” (§ 39). Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că nu a fost iniţiată urmărirea penală  v   reclamantului pe motiv că ar fi participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau în altă ţară. Exceptând motivul general mai sus menţionat, autorităţile nu au furnizat reclamantului nicio altă precizare (§ 40).

[38] M v. Olanda – 2156/10 §§ 32 sqq, Hotărârea din 25 iulie 2017 [Secția a III-a]. Procuratura națională pentru lupta  împotriva   terorismului a confirmat că documentele conținute în dosarul cauzei penale erau, de fapt, copii ale documentelor pe care aceasta urmărea să le prezinte, iar reclamantul „nu a contestat acest fap”. Celelalte informații disponibile erau suficiente pentru apărare și pentru autoritățile naționale în vederea efectuării unei analize serioase privind natura informațiilor din documente. Vezi și Kuopila v Finlanda,  27 aprilie 2000,  referitor la date necomunicate  apărării,  de către poliție.

[39] Secţia a treia,  Cauza Al-Agha  v   României (Cererea nr. 40933/02), 12 ianuarie 2010. §§ 43. 103 sqq.  Legea nr. 56 din 13 martie 2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,  M. Of.  nr. 201 din 26 martie 2007 şi intrată în vigoare la 29 martie 2007, prevede, la art. 83, că măsura pentru declararea ca indezirabil se dispune de Curtea de Apel Bucureşti, la sesizarea procurorului. Datele şi informaţiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru raţiuni de securitate naţională se pun la dispoziţia instanţei de judecată. Curtea de Apel Bucureşti pronunţă hotărârea definitivă în camera de consiliu. Instanţa de judecată aduce la cunoştinţă străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Dispoziţiile relevante ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,  M. Of.  din 27 decembrie 2002 şi intrată în vigoare la 26 ianuarie 2003, care a abrogat Legea nr. 123/2001, astfel cum erau redactate atunci când erau în vigoare, prevedeau următoarele: Art. 84 alin. (2): „2. Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil.”(subl. ns. – D. C. )

[40] ICCJ, S. pen. ,  Decizia nr. 90 din 12 martie 2015.

[41] ICCJ, S. pen., Decizia nr. 264 din 24 ianuarie 2014.

[42] ICCJ,  Completul de 5 judecători, Decizia nr. 86/2013,  Dos.  nr. 6312/1/2012.

[43] ECHR. Fourth Section,  Case of Matyjek v. Poland, (Application no. 38184/03),

Judgment,  24 April 2007,  §§ 59,  63; Fourth Section,  Case of Luboch v. Poland, (Application no. 37469/05), Judgment,  15 January 2008,  §§ 64 sqq.

[44] CEDO,  Hotărârea din 18 martie 2014 în Cauza Beraru  v   României

(Cererea nr. 40107/04),  §§ 72 sqq. https://hudoc.echr.coe.int; a se vedea Brualla Gómez de la Torre  v   Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997‑VIII, şi García Ruiz  v   Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I]; Dumitru Popescu  v   României (nr. 2) (nr. 71525/01,  26 aprilie 2007).

[45] A se vedea, între alte hotărâri, Khan  v   Regatului Unit, nr. 35394/97, pct. 34, CEDO 2000‑V; P.G. şi J.H.  v   Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 76, CEDO 2001‑IX; probe obținute ilegal,  admisibilitate,   la Schenck v Elveția,  12 iulie 1988.

[46] Vezi și Ordinul MAI nr. 64/2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal,  M. Of.  nr.  nr. 500 din 7 iulie 2015.

[47] Court (Plenary),  Case of Golder v. The United Kingdom, (Application no. 4451/70),

Judgment,  21 February 1975 ,  § 26,  cu Separate opinion of Judge Zekia; Case of Pretto and Others v. Italy (Application no. 7984/77), Judgment,  8 December 1983. Năzuim spre „un ideal de justiție adevărată, care respectă drepturile omului” (Jean Pradel, Droit penal compare,  Dalloz,  2016,  nr. 132).

[48] În 1628,  în urma asasinării lui George Villiers,  primul duce de Buckingham,  cererea Consiliului de Coroană de torturare a lui John Felton a fost respinsă de Înalte Curte. Judecătorii au considerat în unanimitate că utilizarea ei este „contrară legilor Angliei”, concepție confirmată în anul 2005, tortura și roadele ei nu pot fi folosite în tribunal. John Hughes-Wilson, On Intelligence, Serviciile secrete, ed. rom., Meteor Publishing, 2017. Cu toate acestea, judecătorii au emis un avertisment, adăugând că informațiile  astfel obținute ar putea fi folosite, socotindu-se că „ar fi absurd să se ignore informația despre o bombă care ticăie din cauza faptului că a fost procurată utilizând tortura”(p. 131, ed. rom. ).

[49] http://dorin.ciuncan.com/documentare/dreptul-la-un-proces-echitabil, septembrie 27th, 2013.

Pagina 1 din 6712345102030...Ultima »