Un polițist local a fost filmat în timp ce lovea cu piciorul un tânăr încătușat de colegii săi polițiști, pe o stradă din Vulcan. Victima, cu lanterna pusă în ochi, a fost călcată în picioare
. Polițistul local va fi anchetat pentru purtare abuzivă. Daniel Guță, Adevărul. ro, 18.09.2024
Un polițist prahovean este acuzat că ar fi agresat un minor în sediul secției de Poliție, în cauză fiind deschis un dosar penal pentru purtare abuzivă, iar Biroul de Control Intern al IJP Prahova a declanșat o cercetare prealabilă în acest caz. https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/dosar-penal-pentru-purtare-abuziva-dupa-ce-un-politist-ar-fi-agresat-un-minor-in-sectia-de-politie,19.03.2022. Procurorii Parchetului General au trimis în instanță dosarul privind reprimarea manifestației spontane din 10 august 2018, la cinci ani fără două zile de la evenimente. O anchetă lungă, care luptă acum cu cronometrul prescripției.
Procurorii militari îi acuzăpe 16 jandarmi din forțele de ordine de abuz în serviciu, fals și purtare abuzivă. Oana Despa, Analiză | Dosarul 10 August – Istoria unui eșec anunțat. Infracțiuni care se prescriu în două zile, https://romania.europalibera.org, 8 august, 2023
Un număr de 164 de polițiști români au fost trimiși în judecată în ultimii zece ani pentru purtare abuzivă sau ultraj, Psihologul Elena Sachelarie crede că principalele cauze sunt lipsa lor de instruire adecvată și pregătirea psihologică deficitară. Denis Grigorescu, Adevărul. ro, 13.12.2023
Articolul 22 al Constituției dispune Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică : (1)Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
(2)Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
Articolul 58 din Codul civil, intitulat „Drepturi ale personalității”, prevede:
Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.
Executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate se realizează în conformitate cu dispozițiile Codului penal, ale Codului de procedură penală și ale prezentei legi. Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal .(M. Of. nr. 514 din 14 august 2013).
Dispozițiile se aplică în mod corespunzător și persoanelor condamnate aflate temporar, la solicitarea organelor judiciare, în centrele de reținere și arestare preventivă. (Art. 119 Persoanele condamnate aflate în centrele de reținere și arestare preventivă )
Persoanele arestate preventiv sunt cazate, de regulă, în comun, pot desfășura activități educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, instruire școlară și formare profesională, în grupuri, în interiorul centrului de arestare preventivă sau al penitenciarului, sub pază și supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
Persoanele arestate preventiv pot presta, la cererea lor, o muncă în interiorul sau exteriorul centrului de arestare preventivă sau al penitenciarului, sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea directorului.
Dispozițiile art. 34 alin. (2) se aplică în mod corespunzător și persoanelor arestate preventiv în curs de judecată. (Art. 122 Regimul arestaților preventiv )
1. Dreptul la viată al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intenționat, decât in executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal in cazul in care infracţiunea este sancționată cu aceasta pedeapsa prin lege.
2. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin încălcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forța:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violentei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.
Obligația de a proteja dreptul la viață pe care o impune art. 2, coroborată cu obligația generală care îi revine statului în baza art. 1 din Convenție de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în (…) Convenție“, presupune și impune desfășurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forță a determinat moartea unui om (v, mutatis mutandis, McCann și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, și Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-1, p. 329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situație în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forță, indiferent dacă autorii bănuiți sunt agenți ai statului sau niște terți (Tahsin Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigațiile trebuie să fie în primul rând amănunțite, imparțiale și derulate cu atenție (McCann și alții împotriva Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161-163, și Cakici împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, §86, CEDO 1999-IV).
Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalitățile de anchetă, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoștință. Ele nu le pot lăsa apropiaților defunctului inițiativa de a depune o plângere formală sau de a-și asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (v, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, și Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).
Ancheta desfășurată trebuie să fie și eficientă. Ea trebuie să fie adecvată, adică să permită identificarea și, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai și alții împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-…). Aici nu este vorba de o obligație de rezultat, ci de o obligație de mijloace. Autoritățile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la incident {Tannkulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101-110, CEDO 1999-IV, § 109, și Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).
Tipul și gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficiență a anchetei depind de circumstanțele speței. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor relevante și ținându-se cont de realitățile practice ale muncii de anchetă. Nu este posibil să se reducă varietatea situațiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate (Tannkulu, , Kaya, , pp. 325-326, §§ 89-91, Guleg împotriva Turciei, Hotărârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1732-1733, §§ 79-81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 80, CEDO 2000-VI, și Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83, 20 aprilie 2004).
O cerință de celeritate și de diligentă rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică ancheta să progreseze într-o situație anume. Totuși, un răspuns rapid al autorităților atunci când este cazul să se ancheteze recurgerea la forță cauzatoare de moarte poate fi considerat, în general, ca esențial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate și pentru a evita orice urmă de complicitate sau de toleranță în legătură cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 114, CEDO 2001-111).
Din aceleași motive, publicul trebuie să aibă un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât teoretic, cât și practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situație la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiații victimei trebuie să fie implicați în procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Guleg, menționată mai sus, § 82, și McKerr, § 148). Curtea constată o încetineală vădită în desfășurarea anchetei referitoare la implicarea lui George L. în evenimente. În primul rând, aceasta observă că ancheta a durat mai mult de 11 ani, ceea ce reprezintă, în opinia sa, un termen nerezonabil în sine. În plus, ea observă o lipsă de diligentă din partea procurorilor însărcinați cu dosarul: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât la 9 februarie 1998, și aceasta ca urmare a cererii reclamantei, iar o expertiză menită să identifice autorul celor două scrisori găsite în apartamentul lui Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25 februarie 1998, adică după mai mult de 5 ani de la petrecerea dramei. Mai mult, abia după 8 ani și jumătate de la data faptelor ce fac obiectul litigiului parchetul a încercat să elucideze problema diferenței dintre dimensiunea leziunii Georgetei V., constatată prin raportul medico-legal din 13 martie 1993, și cea a cuțitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. Astfel, la data de 21 noiembrie 2001, procurorul militar a dispus o nouă expertiză. Cu toate acestea, deși raportul era pregătit încă din 16 decembrie 2001, acesta nu a fost depus la dosarul anchetei decât la data de 23 decembrie 2002, adică după mai mult de un an, din cauză că parchetul nu a achitat taxele solicitate. În final, Parchetului de pe lângă Tribunalul București i-a trebuit aproape un an din momentul în care i-a fost atribuită cauza, în luna aprilie 2003, pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, deși niciun act de anchetă nu fusese realizat între timp .
Procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a două rude ale reclamanților și cu vătămarea gravă a reclamantului, ce i-a pus în pericol viața, nu au constituit o anchetă rapidă și eficientă. În consecință, autoritățile române nu au respectat obligația procedurală ce reiese din art. 2 din Convenție; prin urmare, în această privință a avut loc încălcarea acestei prevederi. CEDO, Hotărârea din 2009 în Cauza Velcea și Mazăre împotriva României, M.Of. nr. 373 din 7 iunie 2010
Liberarea condiționată este un mijloc de individualizare a executării pedepsei închisorii în faza executării acesteia. Ea nu constituie un drept, ci doar o vocație a condamnatului, după cum nu constituie o obligație, ci doar o facultate pentru instanță. Liberarea condiționată poate fi acordată numai de către instanța de judecată, la propunerea comisiei de liberare sau la cererea condamnatului, după ce a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea acesteia. Este de precizat că și atunci când se constată îndeplinirea cerințelor legale pentru acordarea liberării condiționate instanța nu este obligată să dispună această măsură, ea fiind o facultate a instanței bazată pe convingerea că reeducarea condamnatului se poate obține fără executarea restului de pedeapsă în penitenciar.
Dispozițiile Codului penal stabilesc condițiile în care o persoană care execută o pedeapsă privativă de libertate poate fi eliberată condiționat. Dispozițiile atacate nu contravin cu nimic normelor constituționale care garantează dreptul la viață și la integritate fizică și psihică la care se referă autorul excepției. Dimpotrivă, prin aceste dispoziții se oferă condamnatului posibilitatea de a fi eliberat înainte de executarea integrală a pedepsei, pentru a se reintegra social și a-și trăi viața în acord cu ordinea de drept. Decizia 386/2005 [R] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 alin. 2 și art. 60 alin. 1 C. pen.,M.Of. nr. 681 din 2005.07.29
Instanța învestită cu soluționarea cererii de liberare condiționată, în condițiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplinește condițiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabilește un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de respingere a cererii de liberare condiționată, pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să își îndeplinească condițiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiționată, termen a cărui durată va fi stabilită în funcție de natura condițiilor neîndeplinite și de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o durată minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă – de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanța de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) C. pr. pen., fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condițiilor legale specifice instituției liberării condiționate.
În situația în care persoana condamnată prezintă probleme de sănătate, pe toată durata executării pedepsei, din care face parte și intervalul de timp stabilit de instanța de judecată conform art. 587 alin. (2) C. pr. pen., aceasta poate să beneficieze de îngrijiri medicale în cadrul penitenciarului, conform art. 71 din Legea nr. 254/2013, sau poate solicita întreruperea executării pedepsei, potrivit art. 592 C. pr. pen.
Prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, M. Of. , nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, §§ 16 și 17, s-a reținut că art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen prevede amânarea executării pedepsei cu închisoarea, drept excepție de la regula executării de îndată și în mod continuu a hotărârilor penale definitive și, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spațiile de detenție, excepție ce are ca scop protecția stării de sănătate, precum și a integrității fizice și psihice a persoanei condamnate, atunci când se constată că aceasta suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Având în vedere că dispozițiile art. 592 C. pr. pen reglementează cazurile de întrerupere a executării pedepsei prin trimitere la prevederile art. 589 din același cod, Curtea reține că, deși prevederile art. 587 alin. (2) C. pr. pen nu prevăd precaritatea stării de sănătate a persoanei condamnate drept cauză de liberare condiționată, în ipoteza invocată, autorul excepției beneficiază de mijloacele procedurale necesare pentru protecția sănătății și a integrității sale fizice și psihice.
Prin urmare, interpretând sistematic textul criticat, în coroborare cu prevederile art. 592 C. pr. pen, Curtea reține că acesta nu este de natură a încălca dispozițiile art. 22 din Constituție și nici pe cele ale art. 2 din Convenție. Curtea Constitutionala , Decizia 23 din 19 Ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 587 alin. (2) C.pr.pen.,M.Of. nr. 325 /2021
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că din interpretarea prevederilor art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen rezultă că în situația în care prin raportul de expertiză medico-legală se concluzionează că persoana condamnată suferă de o boală care poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor sau care permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua Ministerului Sănătății, judecătorul este obligat să țină cont de concluziile acestui raport. Se arată că, în acest fel, independența judecătorului în realizarea actului de justiție este limitată, în situația în care ar aprecia că este justificată întreruperea executării pedepsei din considerente umanitare, raportat la situația medicală a condamnatului, aprecierea sa putând viza, potrivit textelor criticate, doar împrejurarea că întreruperea executării pedepsei și lăsarea în libertate a persoanei condamnate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Se arată că, într-adevăr, potrivit art. 20 din Constituție, judecătorul național poate interpreta normele de drept intern prin coroborarea lor cu standardele impuse de jurisprudența CEDO, însă această operațiune de raportare a dispozițiilor procesual penale aplicabile la decizii de speță ale instanței europene lipsesc respectivele prevederi legale de claritate, precizie și previzibilitate. Se susține că dispozițiile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen nu permit judecătorului să aplice/să pună în aplicare exigențele exprimate de CEDO în Cauza Dorneanu împotriva României. Sunt invocate deciziile Curții Constituționale nr. 686 din 10 octombrie 2006 și nr. 323 din 29 martie 2007, prin care Curtea a constatat, printre altele, că prevederile art. 3 din Convenție dau expresie preocupării legiuitorului de a asigura măsuri de natură umanitară care să contracareze situațiile în care, din motive de sănătate, condițiile de detenție nu pot fi suportate de către persoana condamnată și, respectiv, faptul că prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) teza a doua C. pr. pen. lasă posibilitatea judecătorului de a aprecia, astfel încât dacă acesta, în baza probelor și a expertizei, va constata că îngrijirea persoanei nu poate fi realizată în penitenciarele-spital sau în unitățile sanitare pe care le pune la dispoziție legea, va putea dispune amânarea executării pedepsei. Este invocată, totodată, jurisprudența CEDO, respectiv Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunțată în Cauza Dorneanu împotriva României, prin care instanța europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenție în cazul unei persoane bolnave în stare terminală, apreciind că instanța de recurs a dovedit un formalism procedural excesiv prin respingerea cererii de întrerupere a executării pedepsei în condițiile în care ar fi trebuit să ia în calcul motivele umanitare, raportate la situația medicală a condamnatului, pentru a-i permite să moară în condiții decente.
Articolul 592 alin. (1): „Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi întreruptă în cazurile și în condițiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiași articol, iar în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), și la cererea administrației penitenciarului.”
– Articolul 589 alin. (1) lit. a): „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi amânată în următoarele cazuri: a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situație, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată; […]”.
Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 22 alin. (1) cu privire la dreptul la viață, ale art. 34 alin. (1) referitor la dreptul la ocrotirea sănătății și ale art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și prevederilor art. 3 CEDH referitor la dreptul la viață.
Prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, nepublicată în M.Of. al României până la data pronunțării prezentei decizii, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. a) raportat la art. 592 alin. (1) C. pr. pen, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare.
Potrivit prevederilor art. 53 C. pen., pedepsele penale principale sunt detențiunea pe viață, închisoarea și amenda. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 54-64 C. pen. , Curtea a constatat că reglementarea de către legiuitor a pedepsei cu închisoarea în cazul anumitor infracțiuni are în vedere pericolul pe care faptele incriminate îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, pericol ce denotă că autorul infracțiunii se poate îndrepta doar prin privarea sa de libertate, departe de ceilalți membri ai societății, într-un spațiu de detenție, pentru o perioadă de timp stabilită de către judecător, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere limitele speciale ale pedepsei.
Dispunerea de către judecătorul competent a pedepsei cu închisoarea cu executare are la bază constatarea de către acesta a săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală de un pericol social considerabil, care obligă sau determină instanța competentă să condamne inculpatul la pedeapsa închisorii cu executare. Un astfel de pericol rezultă din limitele speciale ale pedepsei prevăzute de legea penală pentru infracțiunile săvârșite, din circumstanțele concrete ale cauzei și din istoricul infracțional al inculpatului.
Amânarea executării pedepsei cu închisoarea și întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepții de la regula executării de îndată și în mod continuu a hotărârilor penale definitive și, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spațiile de detenție. Aceste excepții sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 589 alin. (1) C. pr. pen. Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [art. 589 alin. (1) lit. a) d C. pr. pen] și faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen], fiind situații considerate de legiuitor ca având o semnificație deosebită pentru viața și existența persoanei condamnate, care pot justifica și, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă.
Dintre cele două ipoteze juridice reglementate la art. 589 alin. (1) C. pr. pen, Curtea a constatat că cea invocată în susținerea prezentei excepții de neconstituționalitate are ca scop protecția stării de sănătate, precum și a integrității fizice și psihice a persoanei condamnate, atunci când se constată că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Prin urmare, pentru a fi dispusă amânarea executării pedepsei, conform textului criticat, este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții: condamnatul să sufere de o boală; boala să îl pună în imposibilitatea de a executa pedeapsa imediat; boala să nu poată fi tratată în rețeaua Administrației Naționale a Penitenciarelor; specificul bolii să nu permită tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății; instanța să aprecieze că amânarea executării și lăsarea condamnatului în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Spre deosebire de soluția reglementată la art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen, care obligă judecătorul să dispună amânarea executării și lăsarea condamnatului în libertate, în condițiile constatării unor situații obiective, respectiv starea de graviditate a persoanei condamnate sau faptul că aceasta are un copil mai mic de un an, soluția juridică reglementată prin textul criticat permite instanței să dispună amânarea executării pedepsei doar dacă apreciază că această soluție nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Rezultă astfel că amânarea executării pedepsei, în condițiile prevăzute la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen, poate fi dispusă în scopul protejării sănătății persoanei condamnate, precum și a integrității fizice și psihice a acesteia, însă doar cu asigurarea securității celorlalți membri ai societății și a ordinii publice.
Determinarea stării de sănătate a persoanei condamnate și a posibilității tratării sale fie în rețeaua Administrației Naționale a Penitenciarelor, fie în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății, cu asigurarea pazei permanente, să fie făcută de judecător doar pe baza expertizei medico-legale, nu și pe baza altor mijloace de probă. Această limitare a mijloacelor de probă ce pot fi avute în vedere are la bază caracterul științific și, prin urmare, obiectiv, al expertizei medico-legale, ce rezultă din faptul că, potrivit art. 189 C. pr. pen, aceasta se realizează prin examinarea persoanei condamnate și prin aprecierea posibilităților sale de tratare de către un medic legist, care întocmește, conform art. 189 alin. (2) C. pr. pen, raportul de expertiză solicitat de instanța de judecată.
Imperativul reglementării întreruperii executării pedepsei doar în condiții expres prevăzute de lege și obiectiv determinate de starea de sănătate a persoanei condamnate a determinat legiuitorul să reducă marja de apreciere a instanței de judecată, prin restrângerea probelor ce pot fi administrate la cea a expertizei de specialitate, respectiv la proba expertizei medico-legale. Această limitare are ca scop eliminarea posibilității realizării de către instanța de judecată a unor interpretări juridice non-medicale, care să ducă la punerea în libertate a unui număr de persoane condamnate care ar putea afecta caracterul restrictiv al excepției de la regula executării pedepselor penale în mod continuu, cu consecințe asupra securității membrilor societății și a ordinii publice și cu încălcarea principiului legalității procesului penal.
O soluție legislativă asemănătoare a fost reglementată și la art. 453 C. pr. pen din 1968, legiuitorul restrângând, și în contextul vechii reglementări procesual penale, mijloacele de probă ce puteau fi avute în vedere de judecător cu ocazia dispunerii amânării executării pedepsei la expertizele medico-legale, în condițiile în care art. 453 alin. 1 lit. c) C. pr. pen din 1968 prevedea însă și posibilitatea amânării executării pedepsei atunci când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. Nepreluarea în cuprinsul art. 589 alin. (1) C. pr. pen a dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. din 1968 denotă aceeași tendință de a restrânge cazurile de dispunere a soluției amânării executării pedepsei la cele determinate de condiția obiectivă a stării de sănătate a persoanei condamnate. Întrucât reprezintă excepții de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detențiunea pe viață, cauzele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situațiile care, prin natura lor, impun incidența unui asemenea regim juridic. Așa fiind, aceste excepții sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, având în vedere necesitatea menținerii unei corecte proporționalități între interesul individual al persoanei condamnate și interesul public privind executarea pedepselor penale, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătorești definitive de condamnare.
Restrângerea mijloacelor de probă prevăzute la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. este proporțională cu scopul normei procesual penale analizate, fiind determinată de considerente referitoare la asigurarea ordinii publice și a respectării principiului legalității în etapa executării pedepselor penale.
Prevederile art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen au fost reglementate în scopul protejării sănătății persoanelor condamnate și a integrității lor fizice și psihice, constituind astfel o aplicație a prevederilor constituționale ale art. 22 alin. (2) și ale art. 34 alin. (1), și nu o încălcare a lor.
Având în vedere cele reținute prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, Curtea constată că prevederile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen sunt în acord atât cu dispozițiile constituționale ale art. 53, cât și cu cele ale art. 3 din Convenție referitoare la dreptul la viață. Curtea Constitutionala, Decizia 472/25 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.
Prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cuprinse în titlul III – Executarea pedepselor privative de libertate al acestui act normativ, reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele condamnate pentru a beneficia de dreptul la vizită intimă, arătând, în alin. (1) lit. b), că acestea nu trebuie să fie în curs de judecată în calitate de inculpat, în timp ce art. 110 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cuprins în titlul IV – Executarea măsurilor preventive privative de libertate al acestei legi, prevede referitor la aplicabilitatea normelor ce reglementează executarea pedepselor penale, din cuprinsul Legii nr. 254/2013, în cazul executării măsurilor preventive privative de libertate, exceptarea de la dreptul la vizită intimă a persoanelor aflate în arest preventiv, situație în care se află și autorul excepției.
Potrivit dispozițiilor art. 202 alin. (4) C. pr. pen, măsurile preventive ce pot fi dispuse în timpul urmăririi penale și al judecății sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă. Conform art. 209 alin. (3) C. pr. pen, reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore, durată ce nu necesită asigurarea dreptului la vizită intimă, prevăzut la art. 69 și la art. 75 alin. (3) din Legea nr. 254/2013. Referitor la durata măsurii arestării preventive, conform art. 233 alin. (1) C. pr. pen. , în cursul urmăririi penale, aceasta nu poate depăși 30 de zile, putând fi prelungită în condițiile art. 234 C. pr. pen. Iar, potrivit art. 239 alin. (1) din același cod, în cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare decât jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată; de asemenea, conform aceluiași alin. (1), în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.
Regimul de executare a măsurilor preventive privative de libertate este reglementat în capitolele I și II ale titlului IV al Legii nr. 254/2013, în cuprinsul cărora se prevede exceptarea de la dreptul de a primi vizite intime a persoanelor arestate preventiv. Acest drept este reglementat numai în favoarea persoanelor condamnate la pedepse definitive privative de libertate, așa cum rezultă din prevederile art. 69 și art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013. Conform acestora, două dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele private de libertate sunt: să fie condamnate definitiv și să fie repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate și, respectiv, să nu fie în curs de judecată în calitate de inculpați (într-o altă cauză penală).
În privința vizitelor intime, Legea nr. 254/2013 prevede un regim juridic diferit pentru persoanele care execută măsura arestului preventiv, față de cel reglementat în privința persoanelor condamnate la pedepse penale definitive privative de libertate.
Legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție, și în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a restricționa vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenție, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată.
Situația persoanelor arestate preventiv și cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive și a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deținute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime, în situații juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă și rezonabilă. Mai mult, atât timp cât legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la vizită intimă persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condițiile de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Curtea va ține cont și de faptul că durata maximă a arestării preventive, în primă instanță, este de 5 ani, aceasta reprezentând o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la vizită intimă a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanțial relațiile de familie ale acestora și că această afectare a vieții de familie nu este justificată de limitări specifice regimului de detenție.
Prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunțată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanța europeană a constatat că, deși privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieții sale private și de familie, este esențial dreptul persoanei în cauză de a menține legătura cu membrii apropiați ai familiei sale și că restricțiile referitoare la numărul vizitelor, la supravegherea acestor vizite și, dacă natura faptei săvârșite o justifică, supunerea persoanei aflate în detenție la urî anumit regim de executare sau la anumite feluri ale vizitelor, constituie interferențe în dreptul la respectarea vieții private și de familie, prevăzut la art. 8 CEDH, fără a constitui încălcări ale acestui drept .
De asemenea, CEDO a remarcat că mai mult de jumătate din statele membre ale Consiliului Europei au prevăzut în legislația internă dreptul deținuților la vizite conjugale, cu limitări și restricții specifice, dar că prevederile Convenției nu trebuie Interpretate în sensul că ele obligă statele semnatare să reglementeze acest fel de vizite. S-a arătat că acesta este un aspect cu privire la care statele părți au o largă marjă de apreciere, având libertatea de a stabili singure măsurile ce trebuie luate pentru implementarea dispozițiilor Convenției, în raport cu nevoile și resursele comunității sau ale individului.
Prin aceeași hotărâre, instanța europeană a reținut că persoanele condamnate și cele arestate se află în situații diferite, conform art. 14 din Convenție , dar că persoana în cauză, care a fost privată pe parcursul duratei arestului preventiv de dreptul la vizite conjugale, s-a aflat, din acest punct de vedere, într-o situație similară cu cea a persoanelor aflate în executarea unei pedepse penale privative de libertate, care beneficiau de un tratament diferit . O diferență de tratament este discriminatorie atunci când nu are o justificare obiectivă și rezonabilă sau, cu alte cuvinte, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată, dar că statele beneficiază de dreptul de a aprecia dacă și în ce măsură diferențele existente între situații asemănătoare justifică un tratament diferit și că în privința regimului persoanelor condamnate și a politicii penale această marjă de apreciere a statelor este ura suficient de largă .
Tot prin hotărârea pronunțată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanța europeană a constatat că persoanele private de libertate înainte de a fi condamnate definitiv aveau dreptul la vizite scurte (de 2 ore) și erau total lipsite de dreptul de a primi vizite conjugale, în timp ce persoanele condamnate aflate în executarea unei pedepse penale definitive privative de libertate aveau dreptul la vizite scurte (de 4 ore) și la vizite conjugale, a căror frecvență varia în funcție de regimul de executare a pedepsei stabilit. S-a observat, în acest sens, că restricțiile referitoare la dreptul la vizită al persoanelor deținute sunt aplicabile, cu titlu general, în funcție de motivele privării de libertate a acestora și din considerente de securitate . Recomandarea Rec (2006) 2 a Comitetului de Miniștrii către statele membre ale Consiliului Europei privind regulile europene referitoare la pedeapsa închisorii, adoptată la 11 ianuarie 2006, prevede că, exceptând restricția impusă pentru o anumită perioadă de timp, de către o anumită autoritate judiciară, într-un anumit caz, persoanele private de libertate și necondamnate definitiv au dreptul de a primi vizite și de a comunica cu membrii familiei la fel ca persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate definitive .
În același sens, prin Hotărârea din 6 iunie 2009, pronunțată în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, , CEDO a constatat, referitor la lipsa contactului cu vizitatorii, că persoana deținută în timpul derulării procesului penal, care a fost lipsită fizic de contactul cu vizitatorii în timpul detenției sale de 3 ani și jumătate, în lipsa unei nevoi demonstrate de izolare, cum sunt motivele de securitate, a suferit o ingerință nejustificată în dreptul la respectarea vieții private și de familie. Perioada lungă de detenție (care era de 2 ani la data la care aplicantul a solicitat pentru prima data dreptul la vizită conjugală) i-a redus acestuia viața de familie într-o măsură ce nu poate fi justificată de limitările specifice regimului de detenție și că refuzul autorităților de a acorda deținutului dreptul la vizită conjugală a fost bazat pe considerente teoretice de securitate, dar, în egală măsură, și pe lipsa facilităților necesare, argumente ce nu pot constitui fundamente pentru pronunțarea unor soluții de către Curte ( Moiseyev împotriva Rusiei).
Restricționarea dreptului la vizite conjugale pe durata detenției fără o justificare obiectivă și rezonabilă din partea autorităților pentru diferența de tratament creată constituie o discriminare, ce contravine prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării în coroborare cu cele ale art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenție.
Curtea Constituțională constată că diferența de tratament juridic referitoare la dreptul la vizite intime, așa cum aceasta este prevăzută la art. 69 și art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013, în reglementarea regimului executării măsurilor preventive privative de libertate, respectiv a pedepselor penale definitive, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă și nu se bazează pe considerente de securitate a activităților desfășurate în locurile de detenție. Prin urmare, această diferență discriminează persoanele arestate preventiv în raport cu cele condamnate la pedepse penale privative de libertate, fiind de natură a contraveni dispozițiilor art. 16 din Legea fundamentală, raportate la cele ale art. 26 din Constituție. Curtea Constitutionala, Decizia 222/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. b) și ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal , M.Of. nr. 380 din 2 iunie 2015
Prin Hotărârea din 21 iunie 2016, pronunțată în Cauza Faur împotriva României, CEDO a constatat încălcarea art. 3 din Convenție, referitor la interzicerea torturii, obligând statul român la plata de daune morale în valoare de 3900 euro, în favoarea autorului excepției de neconstituționalitate. Această soluție a fost determinată de asigurarea unor condiții improprii în spațiul de detenție din Penitenciarul Arad, în care autorul excepției se află în executarea unei pedepse penale privative de libertate, caracterizate, în mod special, prin plasarea sa într-un spațiu destinat fumătorilor, aspect ce a dus la deteriorarea stării sale de sănătate.
Punerea în executare a hotărârii CEDO nu implică, în mod obligatoriu, liberarea condiționată a persoanei în cauză, iar respingerea, de către instanța judecătorească competentă, a cererii formulate, în acest sens, conform dispozițiilor art. 59 din Codul penal din 1969 și ale art. 100 din Codul penal, nu constituie o veritabilă problemă de neconstituționalitate. Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile art. 2 alin. (3) Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora aceasta „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 59 din Codul penal din 1969 și ale art. 100 din Codul penal este inadmisibilă. Curtea Constituţională, Decizia 644/17 octombrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 C. pen. din 1969 și ale art. 100 C. pen. , M. Of. nr. 97 din 1 februarie 2018
În acord cu cele statuate și în jurisprudența CEDO, în cauza Mantencio contra Franței (15 ianuarie 2004), că aspecte de o gravitate particulară, printre care și nevoia de a proteja sănătatea și integritatea fizică și psihică a persoanei, pot solicita și justifică luarea unor măsuri speciale de administrare a justiției.
Articolul 453 alin. 1 lit. a) teza a doua C.pr.pen. nu contrazice însă această cerință. Acest text de lege trebuie interpretat în coroborare cu dispozițiile legale ce reglementează executarea pedepselor, respectiv Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M.Of. nr. 627 din 20 iulie 2006, care, în art. 50, garantează dreptul la asistență medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate și prevede că „asistența medicală în penitenciare se asigură, ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii“, precum și faptul că „persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate beneficiază în mod gratuit de tratament medical și de medicamente“. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, M. Of. , nr. 24 din 16 ianuarie 2007, detaliază aspectele ce țin de asistența medicală, precizând în art. 27 alin. (1) că „Serviciile medicale spitalicești se realizează prin internare în penitenciarele-spital, precum și în alte unități sanitare de profil, aflate în relații contractuale cu casa de asigurări sociale de sănătate.” Astfel, se creează un cadru legal eficient de protejare a drepturilor persoanelor condamnate. În plus, chiar prevederile art. 453 alin. 1 lit. a) teza a doua C.pr.pen. lasă posibilitatea judecătorului de a aprecia, astfel încât, dacă acesta, în baza probelor și a expertizei, va constata că îngrijirea persoanei nu poate fi realizată în penitenciarele-spital sau în unitățile sanitare pe care le pune la dispoziție legea, va putea dispune amânarea executării pedepsei.
Curtea constată că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor constituționale care consacră dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei. Curtea Constituţională, Decizia 323/29 martie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. a) teza a doua C.pr.pen. , M.Of. nr. 283 din 27 aprilie 2007
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 36 alin. (3), ale art. 48 alin. (1), ale art. 81 lit. g) și ale art. 82 lit. ț) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:
– Art. 36 alin. (3): „Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis sunt cazate, de regulă, în comun, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, în grupuri, în interiorul penitenciarului, sub pază și supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.”;
– Art. 48 alin. (1): „(1) Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală.”;
– Art. 81 lit. g): „Persoanele condamnate au următoarele obligații: “(…) g) să respecte repartizarea pe camerele de deținere; (…) “;
– Art. 82 lit. ț): „Persoanelor condamnate le sunt interzise: “(…) ț) autoagresiunea în orice mod și prin orice mijloace; (…) “.
. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 11 alin. (1) și (2) cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 – Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 22 alin. (1) și (2) referitoare la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, ale art. 29 alin. (1), (3) și (5) cu privire la libertatea conștiinței, ale art. 50 – Protecția persoanelor cu handicap și ale art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Autorul excepției de neconstituționalitate critică condițiile de cazare a persoanelor condamnate în penitenciarele din România, respectiv aglomerarea spațiilor de cazare și consecințele generate de prezența unui număr foarte mare de persoane în camerele asigurate deținuților, aspecte care conduc la apariția și creșterea infracționalității în rândul persoanelor aflate în cursul executării unor pedepse privative de libertate. Astfel, autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci critică modalitatea de aplicare a Legii nr. 254/2013 de către Administrația Națională a Penitenciarelor.
Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată (…) “, motiv pentru care prezenta excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă. Curtea Constituţională,Decizia 713/12 decembrie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (3), ale art. 48 alin. (1), ale art. 81 lit. g) și ale art. 82 lit. ț) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr 483 din 24 mai 2024
Prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 au mai fost supuse controlului de constituționalitate în raport cu critici similare sau chiar identice. Prin numeroase decizii cum sunt, de exemplu, Decizia nr. 1.143 din 15 septembrie 2009, M. Of. nr. 679 din 9 octombrie 2009, Decizia nr. 180 din 12 februarie 2009, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 158 din 13 martie 2009, și Decizia nr. 68 din 5 februarie 2008, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 149 din 27 februarie 2008, Curtea a statuat că dispozițiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 nu încalcă prevederile constituționale referitoare la separația puterilor în stat, egalitatea în drepturi și dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. Curtea Constituţională , Decizia 1088/21 septembrie 20100 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr 715 din 27 octombrie 2010
Cerând statului să adopte măsurile corespunzătoare pentru a proteja viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa, art. 2 impune obligația statului de a asigura dreptul la viață prin punerea în aplicare a unor norme penale eficiente pentru a descuraja săvârșirea de infracțiuni împotriva persoanei, susținută de un mecanism de aplicare a legii pentru prevenirea, eliminarea și sancționarea încălcărilor unor astfel de norme. Această obligație impune, implicit, efectuarea unei anume forme de anchetă oficială efectivă dacă există motive pentru a crede că o persoană a suferit vătămări care i-au pus viața în pericol în împrejurări suspecte, chiar dacă presupusul făptuitor al atacului mortal nu este un agent al statului [v Mustafa Tunc și Fecire Tunc împotriva Turciei (MC), nr. 24.014/05, pct. 171, 14 aprilie 2015].
Respectarea cerințelor procedurale de la art. 2 se evaluează pe baza câtorva parametri esențiali: caracterul adecvat al măsurilor de anchetă; promptitudinea anchetei; implicarea familiei persoanei decedate; independența anchetei. Aceste elemente sunt strâns legate între ele și fiecare, considerat separat, nu este un scop în sine. Sunt criterii care, considerate împreună, permit să se evalueze gradul de eficacitate al măsurilor de anchetă .
În măsura în care ancheta duce la acuzații care să fie formulate în fața instanțelor naționale, aceasta consideră că obligațiile procedurale în temeiul art. 2 se extind la faza procesuală a procedurilor. În astfel de cauze, procedura în ansamblul său, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerințele acestei dispoziții din Convenție (v Sarbyanova-Pashaliyska și Pashaliyska împotriva Bulgariei, nr. 3.524/14, pct. 38, 12 ianuarie 2017).
În ultimul rând, o cerință de promptitudine și rapiditate rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie acceptat că pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică mersul anchetei într-o anumită situație. Cu toate acestea, o reacție promptă a autorităților în cercetarea morților suspecte poate fi, în general, considerată esențială pentru a menține încrederea publicului că acestea respectă statul de drept și pentru a preveni orice aparență de complicitate la fapte ilicite sau de toleranță față de acestea (v Olewnik-Cieplinska și Olewnik împotriva Poloniei, nr. 20.147/15, pct. 137, 5 septembrie 2019).
În anumite circumstanțe, a constatat că a fost angajată obligația procedurală în temeiul art. 2 din Convenție în cauze cu incidente în care persoana al cărei drept la viață se presupunea că fusese încălcat nu a murit. În astfel de cauze, Curtea a considerat relevant că victima a suferit vătămări care pun viața în pericol. Deși nu există o regulă generală, se pare că dacă activitatea implicată prin însăși natura sa este periculoasă și expune viața unei persoane unui risc real și iminent, cum ar fi folosirea violenței care pune viața în pericol, nivelul vătămărilor suferite poate să nu fie decisiv și, în absența leziunilor, plângerea în astfel de cauze poate totuși fi examinată sub incidența art. 2 [v, mutatis mutandis, Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României (MC), nr. 41.720/13, pct. 139-140, 25 iunie 2019].
În raport cu principiile generale de mai sus și având în vedere, în special, folosirea violenței care pune viața în pericol împotriva reclamantului, Curtea concluzionează că art. 2 este aplicabil în prezenta cauză.
Deși plângerea reclamanților privea în principal presupusa durată excesivă a anchetei, care, declarau aceștia, a împiedicat autoritățile de anchetă să elucideze circumstanțele infracțiunii, problema centrală de rezolvat în prezenta cauză este dacă ancheta condusă cu privire la incidentul de la 17 septembrie 2008 a fost în întregime efectivă, în conformitate cu cerințele de la art. 2 .
În urma plângerii penale depuse de D.D. la 12 noiembrie 2008, organele de urmărire penală au luat primele măsuri în anchetă după mai mult de 4 luni de la incidentul violent de la 17 septembrie 2008, adică la 4 februarie 2009 , atunci când procurorul de caz a audiat pentru prima dată partea vătămată.
În situația când viața a fost pusă în pericol cu intenție, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu odată ce problema le este adusă la cunoștință. Nu pot lăsa la inițiativa rudei apropiate să depună plângerea oficială sau să își asume răspunderea în realizarea procedurilor de anchetă. Mai mult, ancheta trebuie să fie eficientă în sensul că poate duce la identificarea și pedepsirea celor vinovați. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci una de mijloace. Autoritățile trebuie să ia toate măsurile pe care le au la dispoziție pentru colectarea probelor legate de incident, inclusiv, inter alia, declarații ale martorilor oculari și probe criminalistice [v mutatis mutandis, Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55.721/07, pct. 165-66, CEDO 2011].
Argumentele reclamanților conform cărora, ținând seama de gravitatea rănilor provocate victimei, autoritățile trebuiau să inițieze de îndată o anchetă din oficiu, fără a cere victimei să depună o plângere penală prealabilă. În orice caz, chiar și după ce o asemenea plângere penală prealabilă a fost depusă în noiembrie 2008 , nu au fost luate măsuri în cadrul anchetei până în luna februarie a anului următor.
Deși cei doi ofițeri de poliție au ajuns la fața locului imediat după incident, nu au luat nicio declarație de martor și nici nu au protejat eventualele probe la acel moment .
În pofida faptului că victima dăduse numele presupușilor făptuitori cel mai târziu la 12 noiembrie 2008 , procurorul de caz i-a chestionat pentru prima dată la 13 mai 2009 , la aproximativ 9 luni de la incident, fără a notifica victima în prealabil sau ulterior. În plus, acest act procedural a fost realizat numai după ce Tribunalul Maramureș a admis plângerea părții vătămate cu privire la tergiversarea procesului și a fixat un termen pentru finalizarea anchetei . În pofida unor eforturi intermitente ale organelor de urmărire penală de a elucida circumstanțele leziunilor suferite de D.D. , gradul de adecvare în general al măsurilor de investigare aplicat trebuie să fie pus sub semnul întrebării. Curtea face trimitere în special la absența unei reacții oportune și adecvate din partea acestor autorități în fazele preliminare ale anchetei, la care se referă plângerea din prezenta cauză , inclusiv în ceea ce privește modul în care partea vătămată a fost implicată în anchetă. Neajunsurile au fost confirmate chiar de autorități atunci când au admis în două rânduri plângerile părții vătămate care priveau tergiversarea procedurii .
Deficiențele menționate au avut inevitabil un impact negativ atât asupra eficacității, cât și asupra duratei măsurilor de investigare ulterioare, prin periclitarea competenței de a stabili faptele și amplificarea posibilității ca infracțiunea să rămână nepedepsită (v, mutatis mutandis, Anna Todorova împotriva Bulgariei, nr. 23.302/03, pct. 79, 24 mai 2011).
În consecință, a fost încălcat art. 2 din Convenție sub aspect procedural. CEDO, Hotărârea din 12-mai-2020 în Cauza Danciu și alții împotriva României, M. Of. nr. 1117 din 12 decembrie 2023
Încălcarea dreptului la viață privată s-a produs în momentul în care Securitatea, cu sprijinul intimatului, a pătruns în intimitatea persoanei urmărite, fără acordul acesteia și fără ca ea să afle că informații privitoare la intențiile, preocupările și viața sa de zi cu zi ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim.
În momentul în care informațiile referitoare la preocupările și opiniile unei persoane erau preluate de Securitate și deveneau obiect de lucru al acesteia, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, se producea încălcarea dreptului la viață privată.
Nu prezintă relevanță dacă informațiile au fost obținute prin presiuni sau prin mijloace mai puțin violente.
Important este faptul că simpla obținere a unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate fără acordul acesteia și pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, constituia o violare a dreptului la viața privată.
De asemenea, e lipsit de importanță și dacă informațiile obținute cu ajutorul informatorului duceau sau nu la îngreunarea situației celui urmărit, sau dimpotrivă, duceau la concluzia că cei urmăriți nu aveau opinii critice la adresa regimului. Importantă este, din perspectiva definiției date de legiuitor noțiunii de lucrător al Securității, imixtiunea arbitrară a autorităților, reprezentate de intimat, în viața personală a celor urmăriți. Această împrejurare demonstrează fără echivoc încălcarea dreptului la viața privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului).
Odată ce informații care ar fi trebuit să rămână în sfera privată deveneau obiectul de lucru al autorităților, fără permisiunea celui urmărit și pentru motive lipsite de legătură cu siguranța națională, este dovedită ingerința în viața personală a celui urmărit de către Securitate.
Analizând recursul declarat, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Sentința atacată prin care s-a respins acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității în ceea ce-l privește pe pârâtul-intimat este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în cauză nefiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de norma legală pentru a se constata calitatea de lucrător al Securității.
Curtea, verificând actele care au stat la baza notei de constatare din 27 august 2012, în raport de aspectele de nelegalitate menționate în recurs, apreciază că în mod corect prima instanță a apreciat că activitățile desfășurate de pârât, în calitate de ofițer de Securitate, nu au suprimat sau îngrădit drepturi fundamentale ale omului.
Cu privire la nota din 23 octombrie 1972, măsurile dispuse de pârâtul intimat prin care nota informativă cu privire numitul C.G. a fost înaintată Inspectoratului Județean Gorj și ofițerilor care urmăresc elementele legionare menționate în notă prin care să fie suprimate sau îngrădite drepturile fundamentale ale omului.
Faptul că numitul C.G. a fost urmărit în calitate de fost comandant legionar nu poate fi calificată ca o activitate care să fi îngrădit sau suprimat drepturi fundamentale ale omului.
Nota cu privire la R.D. din 10 aprilie 1965, urmărit în calitate de fost membru în CC-PSDI nu cuprinde date și informații despre activități desfășurate de pârât ca ofițer de Securitate, față de persoana urmărită de natură a aprecia că i-au fost încălcate acestei persoane drepturi și libertăți fundamentale.
Pentru aceste motive, se respinge recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva Sentinței nr. 631 din 11 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Î. C. C. J. , Decizie nr. 4589/2014 din 2 decembrie 2014
Regimul de detenție aplicat de A., în perioada cât acesta a deținut funcții de conducere, în cadrul Coloniei Periprava, a fost unul menit să ducă la lichidarea fizică a deținuților politici prin metode indirecte, precum:
– condiții de detenție mizerabile și inumane, rele tratamente;
– lipsa hranei adecvate;
– frigul extrem din barăci și aglomerarea excesivă;
– lipsa apei potabile care era înlocuită cu apa murdară scoasă direct din Dunăre;
– lipsa medicamentelor și a asistenței medicale sau refuzul de a acorda asistență medicală adecvată;
– aplicarea de pedepse aspre pentru abateri minore de la regulament;
– condiții de muncă foarte grele la care au fost supuși toți deținuții, indiferent dacă aceștia erau bolnavi sau inapți, lipsa de echipament corespunzător pentru muncă, în condiții meteorologice extreme;
– obligarea deținuților de a depăși norma de muncă cu orice preț și pedepsele crunte primite pentru nesupunere;
– izolarea, în care erau deținuții ținuți fără hrană și în timpul căreia aceștia dormeau direct pe ciment, „judecarea și condamnarea” cu bătaia, a celor care săvârșeau abateri minore, alergarea deținuților . cu calul și bătăile crunte primite cu ciomege.
Astfel, s-a arătat că depozițiile martorilor se coroborează cu aspectele sesizate de ICCMER, rezultând în mod indubitabil că tratamentul și condițiile de detenție la care au fost supuși deținuții condamnați politic au fost unele de exterminare, așa cum rezultă din documentele și materialele memorialistice depuse la dosarul cauzei și din fișele matricole de ale foștilor deținuți.
S-a precizat că din documentele ridicate din arhiva CNSAS rezultă faptul că, printre cauzele deceselor unora dintre deținuții politici era și cașexia -forma finală a inaniției. Trebuie menționat și faptul că numărul deceselor, 103, este doar cel care rezultă din înscrisurile din arhivă, numărul real fiind mult mai mare. Așa cum rezultă din declarațiile mai multor martori, dintre foștii deținuți, a rezultat că în iarna anului 1959/1960, la secția Grind au murit cel puțin 250 de persoane.
Tratamentul la care erau supuși deținuții era același, fiind prezentat diferit de fiecare, în funcție de propria percepție, însă, cu toții au declarat în unanimitate că au fost bătuți cu ferocitate dacă nu își îndeplineau norma de muncă iar locul unde erau bătuți era la intrarea în colonie, unde sancțiunile erau aplicate de gardieni și erau dispuse de conducerea coloniei. Toate aceste măsuri definesc regimul de detenție instituit și menținut de A., regim care a contribuit la exterminarea deținuților politici.
Concluzia anchetei din anul 1968, a fost aceea că, în România a existat un regim de exterminare a deținuților politici în perioada 1948-1964, dictat pentru toate centrele de detenție politică din țară, la ordinele conducerii statului comunist. Ancheta nu a condus la judecarea și condamnarea vinovaților ci s-a convenit ca sancționarea să se facă doar pe linie politică iar pe latură penală, să se aștepte termenul de împlinire a prescripției răspunderii penale.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că fapta inculpatului A. care, în perioada 01.08.1958 – 01.11. 1963, în calitate de locțiitor și comandant al Coloniei de Muncă Periprava, a săvârșit acțiuni sau inacțiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivității reprezentată de deținuții politici încarcerați în Colonia de Muncă de la Periprava, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv, prin supunerea la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a deținuților politici, cu mențiunea că în perioada 01.08.1958 – 01.11.1963, au fost înregistrate un număr de 103 decese în rândul deținuților politici, prin acțiuni ce depășesc cadrul legal (lipsa medicamentelor, lipsa îngrijirii medicale, refuzul de acordare a asistenței medicale adecvate, refuz de transfer către spitale penitenciar, degradarea stării de sănătate prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discreționar și abuziv deținuților, condiții de detenție inumane, rele tratamente, bătaia și alte violențe, ignorarea adreselor și sesizărilor făcute de deținuți), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii contra umanității prev. de art. 439 alin. (1) lit. j) cu aplicarea art. 5 C. pen.
Infracțiunea de genocid, pentru care a fost inițial începută urmărirea penală, ca infracțiune contra păcii și omenirii, a fost incriminată în legislația română pentru prima dată prin dispozițiile art. 2312 C. pen. de la 1936, dispoziții introduse prin Decretul nr. 212/1960. Potrivit acestui text de lege, constituia infracțiunea de genocid și se pedepsea cu moartea, săvârșirea în scop de a distruge, în întregime sau în parte, un grup sau o colectivitate omenească, din motive de rasă, naționalitate sau religie, a vreuneia din următoarele fapte: a) uciderea membrilor grupului; b) vătămarea gravă a integrității fizice și mentale a membrilor grupului; c) supunerea grupului la condiții de existență sau tratamente de natură să ducă la distrugerea lui fizică; d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea nașterilor în sânul grupului; e) transferarea forțată a copiilor unui grup în alt grup.
Infracțiunea de tratamente neomenoase a fost incriminată pentru prima dată în legislația română în dispozițiile art. 2314 C. pen. de la 1936, dispoziții introduse prin Decretul nr. 212/1960.
Potrivit textului de lege, constituia infracțiunea de tratamente neomenoase, supunerea la tratamente neomenoase a răniților și bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roșii, a naufragiaților, a prizonierilor de război și în general, a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea lor la experiențe medicale sau științifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor și se pedepsește cu muncă silnică de la 5 la 20 de ani.
Legea nr. 15/1968 – C. pen., care a abrogat C. pen. de la 1936 a prevăzut în aceeași formă infracțiunea de tratamente neomenoase în cuprinsul art. 358 C. pen., în cadrul Titlului XI al Părții Speciale – Infracțiuni contra păcii și omenirii. În varianta tip infracțiunea se realizează, sub aspectul laturii obiective, fie prin supunerea persoanelor căzute sub puterea adversarului la tratamente neomenoase, fie la experiențe medicale sau științifice ce nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor. Prin supunerea unei persoane la tratamente neomenoase se înțelege obligarea persoanei la condiții de hrană, locuință, îmbrăcăminte, de igienă, asistență medicală etc, greu de suportat fizic și umilitoare din punct de vedere moral.
Noua incriminare prevăzută de art. 358 din C. pen. de la 1968 a rămas în vigoare nemodificată până la data de 1.02.2014, când, a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Noul C. pen., în acest cod nemaifiind incriminată o infracțiune cu denumirea de tratamente neomenoase. Din tezele prealabile ale Proiectului Noului C. pen., rezultă că relațiile sociale ocrotite în C. pen. de la 1968 – Infracțiuni contra păcii și omenirii, sunt ocrotite în prezent în Titlul XII – Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război. Infracțiunile contra umanității formează un grup distinct de infracțiuni ce pot fi comise atât pe timp de pace, cât și pe timp de război. În cadrul textului au fost sistematizate 12 modalități normative. Urmând modelul german s-a renunțat la definirea termenilor, fără a se aduce atingere principiului res certa, noțiunile fiind explicate suficient în cadrul fiecărei secțiuni.
Potrivit art. 438 C. pen., constituie infracțiune contra păcii și omenirii săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile a faptei prevăzute la lit. j), respectiv, persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional. În noua reglementare infracțiunea este pedepsită cu închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
În raport de cele menționate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că elementele constitutive ale infracțiunii de tratamente neomenoase din vechea reglementare se regăsesc și în noua reglementare prevăzută de art. 439 lit. j) C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, inculpatul, în calitate de comandant al Coloniei de muncă Periprava, a săvârșit acțiuni sau inacțiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivității reprezentată de deținuții politici încarcerați în colonie, prin privarea de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv prin supunerea la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a deținuților politici, prin acțiuni care depășesc cadrul legal.
Noțiunea de tratamente inumane a fost definită de Curtea Europeană pentru prima dată în cauza Irlanda c/Rouyaume-Uni, din anul 1978, ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale susceptibile de a produce puternice tulburări psihice. Aceste acte sunt comise cu intenția de a cauza suferințe fizice intense victimei. De asemenea, în materie de tortură, suferința trebuie să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, să fie provocată de agenți ai statului sau să fie tolerată de agenți ai statului, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi comise asupra victimei chiar și de către particulari. În această din urmă situație autoritățile statale se fac vinovate că au permis săvârșirea unor asemenea acte sau dacă ele s-au produs, eventual de neîndeplinirea obligației de a urmări și pedepsi pe autorii lor.
Pornind de la definiția dată tratamentelor inumane de Curtea Europeană, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, autoritățile statale comuniste nu numai că au tolerat, dar au și permis unor agenți ai statului să acționeze ca adevărați torționari ai victimelor acestui regim de suprimare fizică și psihică, ceea ce nu exclude cercetarea făptuitorilor și sub aspectul acestei infracțiuni. Folosirea forței fizice asupra unei persoane private de libertate, atunci când acest lucru nu este strict necesar raportat la comportamentul acelei persoane, este de natură să aducă atingere demnității umane și constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din CEDO și care prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Prin activitatea întreprinsă, în calitate de comandant al coloniei de muncă Periprava, inculpatul a încălcat prevederile art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cu care „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante“, precum și a dreptului la libera exprimare, prevăzut de art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Mobilul săvârșirii acestor crime împotriva umanității l-a constituit politica deliberată a regimului aflat la putere, în vederea reprimării, persecutării și exterminării unor grupuri de oameni pe criterii politice, întrucât aceștia erau percepuți ca un pericol împotriva sistemului instaurat în România.
Referitor la imprescriptibilitatea acestor infracțiuni, s-a menționat faptul că, până la ratificarea de către România, la 30 iulie 1969, prin Decretul 547/1969 a Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva omenirii – Rezoluția ONU nr. 2391/26.11.1968, toate infracțiunile, inclusiv infracțiunile contra păcii și omenirii erau supuse prescripției. Decretul prevedea că sunt imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise, crimele de război și crimele împotriva umanității, dacă sunt comise pe timp de război sau pe timp de pace. Prevederea din C. pen., potrivit căreia dispozițiile se aplică numai faptelor săvârșite în timpul cât acesta era în vigoare nu pot fi invocate pentru a înlătura aplicabilitatea Convenției ONU, întrucât trebuie avute în vedere dispozițiile art. 11 din Constituția României, care stabilește că statul român trebuie să îndeplinească, întocmai și cu bună-credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte (cum este și Convenția ONU) și că tratatele fac parte din dreptul intern. Art. 15 alin. (2) din Constituția României prevede că legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai favorabile sau contravenționale mai favorabile. Potrivit art. 20 alin. (2) din același act normativ, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele la care România este parte, privitor la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, inclusiv Convenția ONU. Legea nr. 590/2003 privind tratatele, în deplin acord cu principiile Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, prevede că aplicarea dispozițiilor tratatelor internaționale deci și ale Convenției ONU, reprezintă o obligație pentru toate autoritățile statului român, inclusiv pentru autoritatea judecătorească iar „prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispozițiilor unui tratat în vigoare“.
Termenul de prescripție pentru infracțiunea de tratamente neomenoase, în reglementarea existentă la data comiterii infracțiunii, era de 15 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din vechiul C. pen., socotit de la data comiterii infracțiunii.
Însă, potrivit art. 128 alin. (1) și (3) din vechiul C. pen., cursul termenului de prescripție prevăzut de art. 122 C. pen. este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. În decizia nr. 2579/7.09.2009 a Înaltei Curți de casație și Justiție, s-a menționat că tragerea lor (a cadrelor active ale MAI-DGSS), la răspundere penală nu a fost posibilă în perioada existenței statului totalitar comunist și datorită poziției sau funcțiilor deținute iar o dovadă a acestui fapt o constituie și poziția adoptată de statul român, la propunerea primului ministru GGG., în urma unei anchete efectuate de o comisie a Partidului Comunist Român în anul 1968, de a nu se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a celor vinovați de stabilirea unui regim de exterminare în penitenciar. Intervenția politicului în cursul firesc al justiției a constituit și o cauză de neînlăturat care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale. Prin investigațiile desfășurate, Comisia PCR s-a substituit organelor de urmărire penală și a realizat adevărate acte de urmărire penală, precum audieri de martori și studierea dosarelor foștilor deținuți politici decedați.
În legătură cu imprescriptibilitatea trebuie avute în vedere și deciziile Curții Constituționale nr. 511/2013 și nr. 1092/2012.
Faptele inculpatului s-au concretizat în tratamente inumane și degradante aplicate cu regularitate, sistematic, timp de câțiva ani, atât direct cât și prin subordonați, deținuților politici încarcerați și aflați sub puterea sa, cărora le-au fost cauzate suferințe fizice și psihice puternice, prin înfometare, prin bătăi, prin privare de asistență medicală, prin umilințe, prin ținerea acestora în frig, în condiții mizerabile, fără haine adecvate, fără igienă minimă.
Faptele inculpatului au constat și în acte de tortură, atât fizică cât și psihică, materializate în bătăi, izolări în condiții inumane, împiedicarea contactului fizic și a oricărui tip de contact cu familia, cu persoanele apropiate, supunerea la munci istovitoare, peste posibilitățile fizice ale organismului slăbit al unora dintre deținuți.
S-a precizat că infracțiunea comisă de inculpat este fără îndoială o infracțiune continuată, toate actele materiale de loviri, vătămări corporale, comise prin abuz de funcție, tratamentele inumane, degradante, fiind săvârșite în realizarea unei rezoluții infracționale unice, adoptate la momentul preluării funcției și împotriva aceluiași subiect pasiv – colectivitatea deținuților politici contrarevoluționari, fiind repetate în timp, cu caracter de continuitate, astfel încât, fiecare act material în parte cu o incriminare distinctă în C. pen. de la 1936, a fost înglobat odată cu adoptarea Decretului-lege nr. 212/1936 în infracțiunea unică de supunere la tratamente neomenoase.
Elementele de masacru, omorul, persecuția, actele inumane săvârșite asupra populației civile, au fost considerate întotdeauna elemente constitutive ale noțiunii de crimă împotriva păcii și omenirii, împotriva umanității: art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International de la Nuernberg din 8 august 1945, art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International pentru Extremul Orient, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 10 a Consiliului de control, art. 3 din Statutul Tribunalului Penal International pentru Rwanda, art. 3 și 95 din Rezoluțiile Adunării Generale a ONU, etc, acestea fiind uciderea, plasarea în sclavie, exterminarea, orice acte inumane comise împotriva populației civile, atât în timpul războiului dar și persecuții pe motive politice, chiar dacă, potrivit dreptului intern aceste fapte nu erau infracțiuni.
În opinia concordantă formulată în cuprinsul Hotărârii pronunțate în cauza Mocanu și alții împotriva României, din 17 septembrie 2014 se arată că, atacarea civililor este considerată un element fundamental al noțiunii de crimă împotriva umanității, cel puțin după declarația comună formulată la 24 mai 1915 de Franța, Regatul Unit și Rusia cu privire la atacurile săvârșite de Guvernul turc împotriva populației sale de origine armeană.
S-a mai arătat în hotărârea menționată, care se referă la evenimentele cunoscute opiniei publice din România sub denumirea de „Mineriada” că elementul crucial, pentru includerea faptelor în categoria crimelor împotriva umanității îl constituie „faptul că represiunea, care a necesitat mijloace umane și materiale considerabile, a fost pregătită și planificată în cadrul unor reuniuni la care au participat cele mai înalte autorități ale statului. Atacul barbar asupra unor civili, nu numai că a fost prevăzut dar a fost conceput ca un mijloc de a-i permite elitei aflate la putere la acea vreme să își atingă obiectivele politice și să își asigure supraviețuirea. În speță, nu poate fi pusă la îndoială existența elementului subiectiv al crimei împotriva umanității”.
S-a apreciat că nu era necesară preexistența unui conflict armat și a unei situații beligerante pentru comiterea acestei infracțiuni, infracțiunea putând avea ca subiect pasiv și populația civilă.
În contextul în care CEDO a fost sesizată a se pronunța asupra pretinsei încălcări a art. 7 din CEDO, în ceea ce privește legalitatea incriminării, în cauza Krenz c. Germania, în care agenți ai statului au fost condamnați după căderea regimului comunist, pentru fapte comise în perioada comunismului, a arătat că necercetarea faptelor în acea perioadă și cercetarea acelor fapte abia după căderea comunismului nu înseamnă că acele fapte nu constituiau infracțiuni, potrivit dreptului intern al statului, la momentul comiterii lor.
Ulterior, în C. pen. de la 1968, infracțiunea de tratamente neomenoase a fost prevăzută tot în cadrul infracțiunilor contra păcii și omenirii -Titlul XI al Părții Speciale, Codul intrând în vigoare la 1 ianuarie 1969.
Potrivit art. 358 alin. (1) din C. pen. de la 1968, constituie această infracțiune, supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului și se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 15 ani. Potrivit alin. (3) este prevăzută varianta agravată a acestei infracțiuni, constând în torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuți la alin. (1) și se pedepsește cu moartea ori cu închisoarea de la 15 ani la 20 de ani. Tot astfel, ca variantă agravantă, la alin. (4), este prevăzută comiterea oricăreia dintre faptele de mai sus pe timp de război.
S-a arătat că și sub imperiul C. pen. de la 1968, este menținută unitatea legală de infracțiune, în formă continuată, prevăzută de dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin Decretul-Lege nr. 6/1990, intrat în vigoare începând cu data 8 ianuarie 1990, pedeapsa cu moartea a fost abolită, fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață și potrivit alin. (2) toate dispozițiile privind pedeapsa cu moartea sunt considerate că se referă la pedeapsa detențiunii pe viață. Prin urmare, de la intrarea în vigoare a actului normativ mai sus menționat, pedeapsa pentru această infracțiune a fost închisoarea de la 15 la 20 de ani sau detențiunea pe viață.
CEDO, în cauza Asociația 21 decembrie 1989 împotriva României, prin Hotărârea de Cameră din 24 mai 2011, a constatat o violare a art. 2 din Convenție – dreptul la viață, constatând lipsa unei anchete eficace.
CEDO a subliniat importanta dreptului victimelor si a familiilor lor de a cunoaște adevărul asupra circumstanțelor evenimentelor care au condus la o violare masiva a unor drepturi fundamentale, cum este dreptul la viată, fapt ce implica o ancheta judiciara eficace si eventual dreptul la despăgubiri. Din acest motiv, în cazul folosirii masive a forței împotriva populației civile, pe parcursul manifestărilor antiguvernamentale ce au precedat tranziția de la un regim totalitar către un regim mai democratic, Curtea nu a putut accepta ca o ancheta este eficace, daca se finalizează în urma prescripției răspunderii penale, in condițiile in care autoritățile, ele însele, au rămas inactive. Amnistia este pe deplin incompatibila cu datoria pe care o au Statele de a ancheta actele de tortura si de a lupta împotriva crimelor internaționale.
Având în vedere că instanța, în urma cercetării faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, a stabilit că acestea există, constituie infracțiune, că au fost comise de inculpat, mai presus de orice îndoială și că acestea se constituie fapte și din perspectiva aplicării legii penale mai favorabile, așa cum obligă art. 5 C. pen., infracțiunea prevăzută de art. 358 alin. (1) și (3) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1968, în varianta normativă cuprinsă între modificarea C. pen. de la 1968 prin Decretul lege 6/1990 și Legea 140/1996, a pronunțat o hotărâre de condamnare, potrivit art. 396 alin. (2) C. pr. pen. Este mai presus de orice dubiu că Statul trebuie să răspundă, pentru că politica statală a fost cea care a permis nu doar detenția ilegală, abuzivă a deținuților politici, ci și abuzurile comise împotriva acestora, această politică fiind girată legislativ dar și prin ordine și instrucțiuni emise de la nivelul cel mai înalt al ierarhiei statale. Politica statală de a-i reprima pe dușmanii poporului a fost o politică trasată prin legea fundamentală, în acest sens fiind prevederile art. 16 și 17 din Constituția Republicii Populare Române din anul 1952.
Tratamentele neomenoase aplicate de inculpat deținuților politici, direct sau prin intermediul subalternilor, au fost consecința acestei politici statale, care, la nivel legislativ, constituțional, a calificat pe toți cei care nu sunt de acord cu sistemul comunist, ca fiind dușmani ai poporului, dușmani care trebuiau izolați și reprimați. Statul este vinovat și pentru detenția ilegală a celor mai mulți dintre deținuții din prezenta cauză, permițând aplicarea de pedepse, în afara cadrului legal și constituțional, stabilite prin Ordine ale Ministrului Afacerilor Interne, în prelungirea altor pedepse executate și aplicate de instanțe, astfel încât libertatea cetățenilor români a fost nesocotită cu bună știință de statul român, prin angajații săi.
Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel București a considerat că fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată realizează conținutul infracțiunii prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. a), b), g) și j) din C. pen. în vigoare (infracțiuni contra umanității Expunerea de motive a Noului C. pen. Astfel, în acest document, redactat de Comisia pentru elaborarea noului C. pen., se menționează că, referitor la infracțiunile contra umanității, textul propus reia, într-o formă adaptată, prevederile art. 7 din Statutul Curții Penale Internaționale, valorificând, astfel, definițiile anterioare promovate de art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nuremberg, art. II nr. 1 c) a Legii nr. 10 a Consiliului de Control, de art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Orientul Îndepărtat, respectiv mai actualele art. 5 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie și art. 3 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Ruanda.
Infracțiunile contra umanității formează un grup distinct de acte infracționale, ce pot fi comise atât în timp de pace, cât și de război. În cadrul textului, au fost sistematizate – după modelul german – 12 modalități normative. Urmând același model, s-a renunțat la definirea termenilor în finalul articolului, fără a aduce astfel atingere principiului lex certa, noțiunile fiind explicate în mod suficient în cadrul fiecărei secțiuni.
Față de forma art. 8 din Statut, s-a renunțat la precizarea ca faptele să fie comise „(…) în cunoștință de acest atac“. Necesitatea ca atacul să fie lansat contra unei populații civile implică automat existența cel puțin a intenției eventuale, făcând, astfel, inutilă ultima teză care relua doar aceasta. Mai mult, dacă este necesar să existe o intenție directă în privința inițierii atacului, este în schimb suficientă intenția eventuală în raport de integrarea actelor ulterioare în atacul în curs de desfășurare.
Conform art. 248 C. pen. 1936, constituie infracțiunea de purtare abuzivă, pedepsită cu închisoare corecțională de la o lună la 3 luni, fapta funcționarului public care, în exercițiul funcțiunii sale, întrebuințează violență față de o persoană, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
Potrivit art. 471 din C. pen. 1936, constituie infracțiunea de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, pedepsită cu închisoare corecțională de la 2 luni la 1 an, fapta aceluia care vătămă, în orice mod, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane.
Prin art. 4641 alin. (1) și alin. (2) rap. la art. 463 C. pen. 1936 (republicat în anul 1948 și modificat prin Decretul nr. 469/1957), este incriminată, drept infracțiune de omor, fapta de a ucide, săvârșită asupra unei persoane prin cruzimi sau torturi ori asupra a două sau mai multe persoane, fie deodată, fie prin acțiuni diferite, pedeapsa prevăzută de această normă de incriminare fiind moartea.
Ulterior, prin Decretul nr. 212/1960 (Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române la data de 17 iunie 1960), în C. pen. 1936, Cartea a II-a, a fost introdus un nou titlu, Titlul nr. 1 bis, referitor la infracțiunile contra păcii și omenirii (art. 2311 – art. 2315), între care și aceea de tratamente neomenoase (art. 2314).
Potrivit art. 2314 alin. (1) C. pen. 1936 (modificat și completat prin Decretul nr. 212/1960), supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului se pedepsește cu muncă silnică de 5 la 20 de ani, iar, în alin. (3), este prevăzută o variantă agravată a infracțiunii, constând în uciderea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuți în alin. (1), pentru care pedeapsa este moartea.
Actele materiale anterioare datei de 17 iunie 1960 și cele similare săvârșite începând cu acea dată, comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și îndreptate împotriva aceleiași colectivități a deținuților politici, aflați sub puterea inculpatului în postura de „dușmani” (adversari), constituie o unitate legală de infracțiune, în formă continuată, conform art. 107 C. pen. 1936, realizând conținutul constitutiv al unei singure infracțiuni, prevăzută, la momentul epuizării, de art. 2314 alin. (1) și alin. (3) din același cod, care stabilește, pentru aceasta, pedeapsa cu moartea, aceeași cu cea prevăzută, în reglementarea sub imperiul căreia au fost comise primele acte materiale, pentru infracțiunea de omor (în variantele agravate căreia i se circumscriu acele acte care au avut drept urmare moartea mai multor deținuți politici).
CEDO, fiind sesizată să se pronunțe asupra pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 7 din Convenția, din perspectiva principiului legalității incriminării, în două cauze în care instanțele naționale au pronunțat, după anul 1990, hotărâri de condamnare pentru fapte săvârșite de agenți ai statului în perioada regimurilor comuniste din țările respective (cauzele Streletz, Kessler, Krenz c. Germania și Polednova c. Republica Cehă), a constatat că nu au fost încălcate dispozițiile invocate, că împrejurarea că urmărirea penală și condamnarea acestora după reinstaurarea regimurilor democratice nu înseamnă că faptele stabilite nu constituiau infracțiuni potrivit dreptului intern al fiecăruia dintre acele state la momentul comiterii lor. Acțiunea de torturare, nou introdusă în art. 358 alin. (3) din C. pen. din 1969 (pe lângă cea de exterminare), este acoperită de faptele în concret reținute în sarcina inculpatului, întrucât unele dintre acestea au depășit, ca intensitate și consecințe, pe cele constând în tratamente neomenoase (inumane și degradante), comise tot de către acesta sau sub comanda sa aplicate deținuților politici, ca agent al forței publice, a acționând cu intenția de a spori durerea fizică și suferința morală provocate, din motive politice, deținuților plasați sub puterea sa în postura de “dușmani” ai regimului de stat, cu scopul declarat al reprimării lor.
Înalta Curte a avut în vedere, întocmai ca și prima instanță, inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a evidențiat, drept element care diferențiază tortura de tratamentele inumane sau degradante, tocmai intensitatea durerii pe care o provoacă, existența unui scop determinat al acestei acțiuni și intenția autorului său, care, din postura de deținător al autorității publice, urmărește să producă victimei dureri puternice și suferințe deosebit de severe, acționând în acest sens fie în mod nemijlocit, fie prin intermediul altei persoane (v, în acest sens, cauzele Irlande c.Royaume Uni, Selmouni c. Franța, Denizci c. Cipru și Bursuc c. România).
În mod temeinic și legal, prima instanță l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 20 de ani închisoare, aplicându-i totodată și pedepsele accesorii și complementare. Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 102/A din 29 martie 2017
În calitate de agent principal de poliție, lucrător din cadrul structurii poliției judiciare, la data de 18 aprilie 2012, aflându-se în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a produs victimei M.V., prin împușcare cu o armă de foc, leziuni vindecabile în 12 – 14 zile de îngrijiri medicale. La termenul de judecată din data de 25 martie 2013, instanța a pus în discuție schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (3) C. pen. reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, în infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (4) C. pen. Fapta inculpatului F.A.V. care, în calitate de agent principal de poliție, lucrător din cadrul structurii poliției judiciare, la data de 18 aprilie 2012, aflându-se în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a produs victimei M.V., prin împușcare cu o armă de foc, leziuni vindecabile în 22 – 24 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1), (4) C. pen.
Este neîndoielnic faptul că orice acțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior – constând într-o necesitate, dorință, sentiment, emoție – care a inspirat făptuitorului ideea de a comite fapta. Acesta este mobilul (motivul) infracțiunii.
Prin mobil al infracțiunii se înțelege, așadar, cauza internă din care se naște rezoluția infracțională și, pe cale de consecință, punerea în executare a acesteia. Este, de asemenea, fără putință de tăgadă că nu numai infracțiunile ce se comit sub impusul uni anumit mobil ci, orice faptă, conștientă sau voluntară, a omului, își are sursa într-o componentă emotivă a proceselor psihice care contribuie la luarea rezoluției de a acționa și de mobilizarea energiilor destinate trecerii la acțiune, conform hotărârii luate. Cunoașterea mobilului care a impulsionat săvârșirea unor fapte penale concrete este necesară nu numai în cazul acelor infracțiuni caracterizate de existența unui anumit mobil, ci întotdeauna, chiar și atunci când acesta nu figurează printre elementele constitutive ori circumstanțiale ale infracțiunii deoarece servește la aprecierea gradului de pericol social concret al faptei și a periculozității persoanei infractorului, care constituie criterii de individualizare a tratamentului penal aplicabil.
În speță, nu se poate aprecia că fapta comisă de inculpatul F.A.V. nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (1), (4) C. pen.Î. C. C. J. ,Decizia nr. 818 din 6 martie 2014
Elementul material al infracțiunii de purtare abuzivă constă în actul de conduită interzis persoanei aflată în exercițiul atribuțiilor de serviciu și se realizează în mai multe variante alternative: prin acțiunea de întrebuințare de expresii jignitoare față de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu și prin acțiunea de amenințare ori de lovire sau alte violențe față de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Urmarea imediată este atingerea adusă relațiilor sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu în instituțiile și autoritățile publice ale statului, precum și a relațiilor sociale privind integritatea corporală și sănătatea persoanei, iar existența raportului de cauzalitate rezultă din faptul că atingerea adusă acestor relații nu s-ar fi produs în lipsa activității infracționale a inculpatului, rezultatul produs fiind consecința directă a acțiunilor sale.
Elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de purtare abuzivă corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpaților. Astfel, verbum regens al infracțiunii de purtare abuzivă pentru care recurenții au fost condamnați este reprezentat de acțiunea inculpaților de a-i fi aplicat persoanei vătămate C. mai multe lovituri, de a-l fi imobilizat pe acesta, de a-l fi introdus forțat în mașina poliției, iar apoi de a-l fi condus la sediul Poliției Oraș Bragadiru, unde cei doi agenți de poliție au continuat să îi aplice lovituri cu pumnul și tomfa peste picioare și corp, persoana vătămată suferind leziuni care au necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale. Î. C. C. J. , Secția Penală, Decizia nr. 735/RC/ din 8 noiembrie 2023
Articolul 296C. pen. sancționează fapta persoanei care, aflată în exercitarea atribuțiilor de serviciu, exercită violențe față de alte persoane.
Doctrina în materie a precizat că „esențial pentru reținerea infracțiunii de purtare abuzivă este ca subiectul activ la momentul comiterii faptei să se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu“. De asemenea, tot doctrină a mai precizat „criteriul de stabilire a persoanelor care pot fi subiect activ al infracțiunii de purtare abuzivă va fi dat de existența unui raport de serviciu între acesta și angajator, supus regulilor stabilite de Codul muncii.”
Pentru a fi subiect activ al infracțiunii de purtare abuzivă, nu trebuie ca persoana respectivă să aibă în mod exclusiv calitatea de salariat al acelei societăți. Cerința legii este ca fapta să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu, or inculpatul a săvârșit faptele din prezenta cauză în calitate de administrator al acelei societăți, fiind deranjat de atitudinea presupus ofensatoare a persoanelor vătămate., însă, pentru a se putea reține calitatea de administrator, Curtea de Apel Galați ar fi trebuit să indice probe din care să rezulte că era angajat sau administrator la respectiva societate și care nu se regăsesc la dosarul cauzei. Curtea de Apel s-a axat doar pe afirmațiile persoanelor vătămate, contrazise de actele depuse la dosarul cauzei, de către ITM Galați și ONRC, de unde a rezultat în mod cert că nu avea nici calitatea de administrator și nici de angajat al societății SC F. SRL Galați, ci figura cu contract de muncă la o altă societate. În aceste condiții, a susținut că în mod eronat a fost condamnat pentru săvârșirea faptei de purtare abuzivă, întrucât din probele administrate în dosar nu rezultă dincolo de orice dubiu că în calitatea de unic asociat avea și calitatea de administrator/salariat al respectivei societăți. A precizat că fără această calitate a subiectului activ, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, motiv pentru care infracțiunile imputate, în forma dedusă judecății, nu sunt prevăzute de legea penală.
A se menține hotărârea contestată ar echivala cu faptul că orice persoană despre care se crede că e administrator ori angajat la o societate comercială, care lovește un client al societății în timpul programului de lucru, ar fi tras la răspundere pentru purtare abuzivă.
Prin urmare, a solicitat admiterea prezentei căi de atac, casarea hotărârii atacate cu consecința achitării, temeiul de drept fiind prevăzut în dispozițiile art. 396 alin. (5) C. pr. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. – faptele inculpatului care, fără să aibă calitatea de administrator sau salariat în cadrul societății SC F. SRL, a lovit două persoane în timpul orelor de program, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă și deci, nu sunt prevăzute de legea penală în forma reținută. Î. C. C. J. , Secția Penală, Decizia nr. 196/RC din 27 aprilie 2022
Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:
a)în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;
b)în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;
c)în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;
d)pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, constituie infracțiunea de tortură (art. 282 C. pen. )
(2)Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3)Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(4)Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.
(5)Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.
(6)Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.
Inculpații A., B., C. și D., împreună, în noaptea de 2/3 mai 2013, în timp ce erau de serviciu ca lucrători de poliție judiciară, efectuând activități specifice pe raza stațiunii Mamaia, i-au provocat numitului J., investigator sub acoperire, suferințe fizice și psihice de durată, exercitând asupra acestuia agresiuni, amenințări și diferite forme de umilire, cu scopul de a obține de la acesta mărturisiri cu privire la adevărata sa calitate, pentru a-l intimida pe acesta și pe persoanele care l-au autorizat, precum și pentru a-l pedepsi pentru “lipsa de loialitate”, constând în îndreptarea unor asemenea acțiuni împotriva unor colegi polițiști și pentru “îndrăzneala” de a le fi testat probitatea profesională.
Raportat la toate aceste elemente probatorii, instanța de fond a apreciat că faptele inculpaților A., B., C. și D., care în calitatea de polițiști aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu, împreună și cu intenție, în noaptea de 02/03 mai 2013, au provocat durere și suferințe puternice fizice și psihice martorului J., prin lovituri repetate cu pumnii preponderent în zona capului dar și cu o bâtă de baseball de către inculpatul V. și prin amenințări la adresa martorului, a familiei acestuia și a persoanelor care se bănuia că l-au trimis în misiune, inclusiv prin amenințarea cu moartea prin folosirea unui pistol de către inculpatul B., în scopul evident al obținerii informației că martorul era investigator sub acoperire autorizat legal, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de tortură, prevăzută și pedepsită de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea circumstanței agravante prev. de art. 75 lit. a) C. pen. 1969.
A reținut instanța de fond că sunt îndeplinite cerințele art. 396 alin. (2) C. pr. pen., în sensul că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpații A., B., C. și D., și, pe cale de consecință, se impune tragerea la răspundere penală a acestora pentru săvârșirea infracțiunii de tortură, în formă agravantă (de trei sau mai multe persoane împreună), prev. și ped. de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. 1969, urmând a dispune condamnarea inculpaților la câte o pedeapsă.
Modul concret în care au acționat inculpații, respectiv lovindu-l repetat cu pumnii în zona capului pe martorul J., amenințările multiple la adresa martorului, a familiei acestuia și a celor care l-au trimis în misiune, culminând cu amenințarea cu un pistol, umilirea prin dezbrăcarea completă într-un loc public și lovirea cu o bâtă de baseball, conturează, în opinia instanței de fond, o gravitate deosebit de ridicată a suferințelor fizice și psihice cauzate martorului J., fiind astfel îndeplinită cerința textului legal al art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 și art. 282 alin. (1) C. pen. referitoare la producerea de „puternice suferințe fizice și psihice“.
În cauza Ilhan vs. Turcia, 27 iunie 2000, 22277/93, Curtea europeană a reținut, că atunci când actele acuzate nu sunt vădit mortale iar intenția agenților forței agresoare nu este în mod evident aceea de a provoca decesul în cauză vor fi incidente prevederile alin. (3) din Convenție, care interzice actele de tortură. În același sens, în cauza Selmouni c. Franța, 28 iulie 1999, 25803/93, în analiza incidenței art. 3 și îndeplinirea condiției minimului de gravitate, instanța europeană a reținut că, leziunile produse asupra fizicului reclamantului nu au fost extraordinar de importante, starea acestuia de persoană privată de libertate, lovirea sa i-au produs un sentiment de angoasă și teamă iar starea de tensiune s-a extins în condițiile prelungirii agresiunilor, considerând că reclamantul a fost victima unor acte de tortură, interzise prin art. 3 din Convenție.
Leziunile produse martorului J., deși nu au o importanță extraordinară, lovirea sa de către polițiștii care îl anchetau pentru săvârșirea unei infracțiuni flagrante de trafic de droguri și creșterea graduală a loviturilor dar și a amenințărilor care i-au produs acestuia puternice sentimente de angoasă și teamă, sunt elemente care justifică aprecierea că a fost victima unor acte de tortură dintre acelea la care fac trimitere prevederile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) sau ale art. 282 alin. (1) C. pen.
Fiind probat că inculpații au exercitat acte de tortură asupra martorului J., în scopul obținerii de la acesta a mărturisirii că este investigator sub acoperire, instanța de fond a apreciat că toate aceste aspecte individualizează infracțiunea de tortură de aceea de purtare abuzivă, care nu cuprinde în conținutul ei elementele constitutive specifice infracțiunii de tortură, situație în care nu poate opera absorbția între cele două infracțiuni.
În aceeași ordine de idei a constatat că infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969) sancționează cu titlu de generalitate actele de întrebuințare de expresii jignitoare, de amenințare, de lovire și alte violențe săvârșite de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pe când infracțiunea de tortură, prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969), sancționează faptele prin care se provoacă intenționat o durere sau puternice suferințe fizice și psihice, cu scopul de a obține informații sau mărturisiri de la persoana supusă acestor fapte ori pentru a o pedepsi pe aceasta pentru un act pe care ea sau o altă persoană a comis-o, pentru a o intimida și a face presiuni asupra ei sau a unei terțe persoane ori pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare săvârșite de un agent al autorității publice sau o persoană ce acționează cu titlu oficial. Drept urmare, infracțiunea de tortură este una specifică, ce se aplică prioritar în raport cu infracțiunea de purtare abuzivă ce reprezintă reglementarea generală în domeniu.
Inculpații A., C. și B., în susținerea motivului comun de apel, au solicitat schimbarea încadrării juridice, în principal, din infracțiunea de tortură, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1968) în infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) C. pen. (1968) și în subsidiar, în infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. (1968), argumentele invocate fiind diferite în raport cu interpretarea acțiunilor ce compun conținutul constitutiv al infracțiunii de tortură și care, în opinia apărării, ar putea justifica o altă încadrare juridică a acuzației reținută în sarcina celor trei inculpați (purtare abuzivă sau cercetare abuzivă).
Astfel, apărătorul inculpatului B. în susținerea cererii de schimbare a încadrării juridice pornind de la o analiză a actelor internaționale care statuează asupra interdicției și condamnării actelor de torturăși a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului care realizează o delimitare a acțiunilor care se circumscriu noțiunii de tortură față de alte acțiuni, de asemenea prohibite de art. 3 CEDH, a arătat că pretinsele acțiuni reținute în sarcina acuzaților din prezenta cauză, deși sunt de natură să intre în coliziune cu prevederile art. 3 din Convenție, nu se circumscriu însă noțiunii de tortură.
A susținut apărarea că literatura de specialitate și actele juridice internaționale operează, de regulă, cu noțiunile de tortură, tratament inuman și tratament degradant, care, deși se deosebesc după anumite criterii, totuși conțin mai multe elemente comune. Astfel, în jurisprudența sa CEDO a menționat că utilizarea în textul articolului 3 al Convenției a celor trei termene distincte – tortură, tratament inuman și tratament degradant – nu este una întâmplătoare, fiind evidentă voința legiuitorului european ca, prin intermediul acestei distincții, să fie acordată o atenție deosebită torturii, adică tratamentului inuman sau degradant care provoacă persoanei suferințe foarte grave și crude (Ireland v. the United Kingdom, 18 January 1978, Series A no. 25, Corsacov v. Moldova, no. 18944/02, 4 April 2006).
În interpretarea definițiilor date noțiunii de tortură de către Convenția ONU și Asociația Medicală Mondială, în Declarația de la Tokyo privind tortura și tratamentele degradante din 1975 și criteriilor oferite de jurisprudența CEDO (cauzele Kudla v. Poland [GC], no. 30210/96, ECHR 2000-XI, Rum v. Moldova, no. 3479/04, 15 January 2008), apărătorul inculpatului B. a susținut că ceea ce are relevanță în aprecierea acțiunilor ce pot fi circumscrise conținutului constitutiv al infracțiunii de tortură este intensitatea suferințelor cauzate victimei, element decisiv în acest sens (Selmoimi v. France [GC], no. 25803/94, ECHR 1999-V); scopul aplicării acestora, în special când este vorba despre rele tratamente exercitate cu scopul obținerii din partea victimei a declarațiilor de recunoaștere a vinovăției (chiar dacă violența cauzată a avut drept scop determinarea victimei de a depune mărturii, însă intensitatea suferințelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca tortură, dar vor fi privite ca tratament inuman sau degradant – cauza Davydov and Others v. Ukraine, nos. 17674/02 and 39081/02, 1 July2010). Intensitatea suferințelor cauzate victimei torturii va fi determinată în dependență de toate circumstanțele relevante, cu luarea în considerație a diferitor aspecte obiective și subiective, precum: frecvența, puterea și specificul loviturilor (de exemplu, lovirea tălpilor – practică numită falaka) este o formă de maltratare deosebit de condamnabilă (cauza Salman v. Turkey, [GC], nr. 21986/93, ECHR 2000-VII); obiectele folosite de torționari (de exemplu, plasarea obiectelor ascuțite sub unghii (cauza Lenev v. Bulgaria, no. 41452/07, 4 December 2012) și metodele aplicării violentei și relelor tratamente (cum ar fi suspendarea victimei de mâinile legate la spate (“spânzurătoare palestiniană” întâlnită în speța Aksoy v. Turkey, 18 December 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-VI sau electrocutarea victimei (Buzilov v. Moldova, no. 28653/05, 23 June 2009); durata relelor tratamente – în cauza Ilașcu and Others v. Moldova and Russia [GC], no. 48787/99, ECHR 2004-VII, durata îndelungată a relelor tratamente față de reclamanții Ilașcu și EE. a constituit unul din motivele ce au determinat Curtea Europeană să le califice drept tortură; consecințele relelor tratamente asupra sănătății fizice și psihice a victimei (de exemplu, invaliditatea rezultată din maltratare – Giirgurov v. Moldova, no. 7045/08, 16 June 2009, precum și Savin v. Ukraine, no. 34725/08, 16 February 2010); sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Peers v. Greece, no. 28524/95, ECHR 2001-III); caracterul deosebit de ticălos și cinic al comportamentului torționarilor față de victimă, cum ar fi violul unei fete tinere de către agenții statului, în perioada aflării ei în custodia acestora (Aydm v. Twkey, 25 September 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VI) sau maniera efectuării alimentării forțate a deținutului care, nefiind determinată de motive medicale valabile, a fost însoțită de durere fizică și umilire (Ciorap v. Moldova, no. 12066/02, 19 June 2007).
Deși definiția dată este cuprinzătoare (actele prin care se provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale care nu sunt justificate în situația respectivă), este cert că tratamentul inuman nu presupune acte prin care se cauzează suferințe de intensitate suficient de gravă ca ele să poată fi calificate drept tortură. Jurisprudența CEDO a stabilit ca fiind tratament inuman următoarele activități: maltratarea (aplicarea loviturilor) și alte forme de violență fizică; excesul de forță Ia reținerea persoanei sau, în alte circumstanțe, în cazul în care aplicarea violenței este permisă de lege, dar forța la care se recurge este vădit neproporțională situației (Rehbock v. Slovenia, no. 29462/95, ECHR 2000-XII, Victor Sm’itchi v. Moldova, no. 81/04, 17 iunie 2008); condițiile neadecvate de detenție (Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03, 13 septembrie 2005); neacordarea asistenței medicale de bază și lipsa unei asistențe medicale corespunzătoare persoanelor deținute (Paladi v. Moldova [GC], no. 39806/05, 10 martie 2009); lăsarea victimei în custodia celor care anterior au maltrat-o, acțiune care poate fi privită ca o continuare a maltratării deja aplicate (Levinta v. Moldova, no. 17332/03, 16 decembrie 2008); detenția ilegală într-o instituție psihiatrică și supunere la tratament psihiatric forțat, în mod arbitrar, în lipsa necesității medicale de administrarea unui asemenea tratament (Gorobet v. Moldova, no. 30951/10, 11 octombrie 2011); ignorarea îndelungată a alegațiilor reclamantei care susține că fiul său a fost răpit în prezența sa, lipsa investigației adecvate a incidentului și a informației despre evoluția cercetării (Kini v. Turkey, 25 May 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III); forțarea persoanei să vomite nu din rațiuni terapeutice, dar cu scopul de a obține mijloace de probă pe care autoritățile ar fi putut să le obțină prin recurgerea la alte metode mai puțin abuzive (Jalloh v. Germany [GC], no. 54810/00, ECHR 2006-IX); distrugerea prin incendiere a locuinței și bunurilor din interior a persoanei de vârstă înaintată (70 de ani), în prezența ei, în cumul cu lăsarea ei fără adăpost și suport, cu obligarea de a părăsi satul și comunitatea în care și-a petrecut întreaga viață (Dulașv. Turkey, no. 25801/94, 30 January 2001).
În ceea ce privește tratamentul degradant a susținut că se consideră mai puțin grav decât tortura și tratamentul inuman (atentează grav la demnitatea umană, generează victimelor sentimente de frică, anxietate și inferioritate, capabile să umilească și să înjosească victima, să o devalorizeze de esența sa de ființă umană; înfrânge rezistența fizică și morală a victimei și o determină să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale). Caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia ca fiind degradant ori înjosirea victimei are loc în prezența altor persoane (Raninen v. Finland, 16 December 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII)., însă nu obligatoriu fiind „suficient ca victima să se simtă înjosită în ochii proprii” (Tyrer v. the United Kingdom, 25 April 1978, Series A no. 26).
În același sens au fost apreciate de Curtea europeană și: desfășurarea percheziției corporale de către o persoană de sex opus, cu dezgolirea victimei, atingerea organelor ei genitale și a alimentației acesteia (Valasinas v. Lithuania, no. 44558/98, ECHR 2001 -VIII); plasarea persoanei încătușate într-o cușcă de metal pe parcursul ședințelor de judecată (Ashot Harutyunyan v. Armenia, no. 34334/04, 15 June 2010), precum și când, în circumstanțe similare, asistența medicală, cum ar fi măsurarea tensiunii arteriale, este acordată printre gratiile cuștii, în fața publicului (Sarban v. Moldova, no. 3456/05, 4 October 2005) sau expunerea persoanei încătușate în timpul ședințelor de judecată publice, fără ca o astfel de măsură să fie necesară în mod rezonabil pentru asigurarea securității și ordinii publice sau administrarea corespunzătoare a justiției (Gorodnitchev v. Russia, no. 52058/99, 24 May 2007).
S-a susținut că leziunile pretins a fi suferite de J. și cauzate de inculpați (două la număr astfel cum au fost menționate în certificatul medico-legal) nu ating pragul intensității necesar pentru a fi apreciate ca fiind incluse în noțiunea de tortură. Nici pretinsa amenințare cu arma de către inculpatul B. nu a creat o temere puternică pentru viața lui J., nefiind atins acel prag minim de severitate cerut de norma de incriminare. Mai mult, chiar dacă s-ar admite ipoteza că acea amenințare cu arma s-ar fi realizat, cel amenințat (J.) a realizat în timp că arma nu putea produce împușcarea, deci nu a existat din perspectiva apărării o amenințare reală și, implicit, nici o temere efectivă și cu atât mai puțin deosebit de puternică, motiv pentru care J. nu a utilizat consemnul de extracție în legătura sa cu echipa de suport aflată în teren (din conținutul Adresei emise de Direcția Generală Anticorupție rezultă condițiile în care ar fi intervenit în sprijinul investigatorului sub acoperire).
Faptul că s-a efectuat un control corporal amănunțit asupra lui J., acesta susținând că a fost dezbrăcat complet în parcare, nu constituie o împrejurare în opinia inculpatului B. de natură a înfrânge nivelul minim de securitate și, prin urmare, nu se încadrează în noțiunea de tortură ci mai degrabă în noțiunea de tratament degradant, fapt ce justifică schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea de tortură în infracțiunea de purtare abuzivă, astfel cum este a reglementată în conținutul art. 250 C. pen. (1968), normă penală ce prevede cinci variante agravante de comitere a faptei raportat la intensitatea suferințelor fizice și psihice suferite de persoana vătămată.
În subsidiar, raportat tot la intensitatea suferințelor fizice și psihice pretins a fi suferite de persoana vătămată, a calității subiectului activ și scopul urmărit de subiectul pasiv, s-a susținut de apărătorul inculpatului B. că dacă se va trece peste argumentele expuse anterior se impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tortură în infracțiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 C. pen. (1968).
Intensitatea suferințelor fizice și psihice încercate de persoana vătămată nu ating pragul unei intensității mari, numitul J. satisface condițiile impuse de textul de incriminare subiectului pasiv, la momentul derulării evenimentelor din noaptea de 2/3 mai 2013, acesta făcea obiectul unei cercetări penale, a fost victima unor agresiuni fizice, soldate cu producerea a două echimoze ce nu au necesitat îngrijiri medicale, precum și a unor amenințări susceptibile să-i provoace temeri, iar scopul urmărit de subiectul activ fiind obținerea unor declarații de la subiectul pasiv , prin urmare, sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate ale infracțiunii de cercetare abuzivă.
Inculpații A. și C. au solicitat, de asemenea, schimbarea încadrării juridice, în principal, din infracțiunea de tortură, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1968) în infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) C. pen. (1968) și în subsidiar, în infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. (1968).
În esență, argumentele invocate de apărătorii celor doi inculpați în legătură cu solicitarea de schimbare a încadrării juridice dată faptelor au vizat aceleași aspecte legate de interpretarea dată noțiunii de tortură în literatura de specialitate, actele juridice internaționale și jurisprudența Curții europene, care au conturat câteva criterii în aprecierea acțiunilor ce pot fi circumscrise conținutului constitutiv al infracțiunii de tortură, cu referire la intensitatea suferințelor cauzate victimei, scopul aplicării acestora (cum ar fi rele tratamente exercitate cu scopul obținerii din partea victimei a declarațiilor de recunoaștere a vinovăției însă dacă intensitatea suferințelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca tortură, dar vor fi privite ca tratament inuman sau degradant – Davydov and Others v. Ukraine).
Ca atare, dacă cerința legii nu este îndeplinită (durerea sau suferințele provocate persoanei nu au fost puternice), fapta poate îmbrăca forma unei alte infracțiuni (de exemplu, supunerea la rele tratamente, purtare abuzivă, cercetare abuzivă, lovire sau alte violențe etc.).
Apărătorii celor doi inculpați au arătat că investigatorul sub acoperire J. nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii de tortură, fiind întrunite elementele constitutive fie ale infracțiunii de purtare abuzivă sau cele ale infracțiunii de cercetarea abuzivă. Astfel, s-a susținut de cei doi apărători că leziunile constatate prin certificatul medico-legal din data de 3 mai 2013 emis de INML București face dovada că nu este îndeplinită cerința existenței unei suferințe fizice iar depozițiile lui J. că ar fi fost lovit de toții polițiștii cu pumnii și picioarele și cu o bâtă, ar fi trebuit să existe urme pe corpul acestuia aspect ce nu a fost confirmat de certificatul medical emis în aceeași zi de către un specialist. Totodată, din actele dosarului nu rezultă ca la momentul preluării lui J. de la sediul AA. de către șeful acestuia, domnul FF., să se fi consemnat în vreun înscris că ar fi suferit vreo leziune, împrejurarea relatată chiar de către J. cu ocazia audierii sale în fața instanței de apel.
Pentru a fi în prezența infracțiunii de tortură este necesar ca actele de violență fizică și psihică să fie puternice și pornind de la cerința impusă de norma de incriminare a faptelor de lovire și alte violențe ca vătămarea să necesite pentru vindecare între 1 – 20 zile de îngrijiri medicale, iar în cazul lui J. nu s-a constata existența unor asemenea vătămări. Mai mult, având în vedere calitatea de investigator sub acoperire a lui J. acesta putea solicita oricând extragerea sa din misiune dacă ar fi fost supus unor puternice suferințe însă nu a solicitat acest lucru, fapt recunoscut chiar de investigator.
Nu se poate proba nici scopul ilegitim urmărit de inculpați astfel cum susține J., respectiv folosirea violenței pentru a fi deconspirat, întrucât niciun alt mijloc de probă nu o confirmă, atitudinea inculpaților față de J. limitându-se la folosirea unui limbaj mai dur determinat de natura profesiei și acțiunile întreprinse în acea seară dar care nu au o conotație penală.
Nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu întrucât nu au fost încălcate dispoziții legale, astfel cum a statuat Curtea Constituțională, inculpații au acționat în baza unor dispozițiile legale care le permiteau ridicarea unor obiecte și înscrisuri dacă titularul era de acord (art. 97 C. pen. anterior) și nu au desfășurat aceste activități întemeiat pe dispozițiile art. 100 C. pen. anterior referitoare la percheziție pentru care era necesară autorizarea prealabilă a judecătorului. Faptul că GG. fost de acord ca inculpații să pătrundă în camera de hotel este plauzibilă și credibilă, întrucât urmărea să îi ademenească pe inculpați într-un loc unde existau mijloace de ascultare a dialogurilor purtate, pentru a fi testați dacă acceptau să ia mită.
Procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice și dialogurilor purtate în mediu ambiental au fost întocmite de ofițerii de poliție judiciară desemnați de procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, iar cu privire la exactitatea datelor transcrise în conținutul lor, criticile inculpaților au fost infirmate de concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 47 din 11 februarie 2015 prin care s-a apreciat că nu au intervenit modificări sau alterări ale conținutului înregistrărilor în mediu ambiental. Fidelitatea transcrierilor datelor în conținutul proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice și dialogurilor purtate în mediu ambiental au putut fi constate în mod direct și de către inculpați, cu ocazia audierii în ședință publică, a înregistrării audio-video ce redă evenimentele din camera de hotel, aflată pe suportul optic inscripționat, la solicitarea apelanților intimați inculpați A. și C., când nu au fost formulate obiecțiuni de către niciunul dintre acuzați. Prin urmare, apreciind că măsurile de supraveghere tehnică au fost realizate și folosite în prezenta cauză în conformitate cu prevederile art. 911 și urm. C. pr. pen., că interceptarea convorbirilor telefonice și transcrierea acestor dialoguri în procesele-verbale au avut un fundament legal (în baza solicitărilor procurorului și autorizațiilor emise de judecătorul competent), în conformitate cu normele procedurale în vigoare la momentul comiterii faptelor, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată cererea apelanților intimați inculpați de înlăturare din dosar a acestor probe și mijloace de probă ori a probelor derivate din acestea.
Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată și critica formulată de apelanții intimați inculpați A., C. și D. în susținerea aspectelor de nelegalitate ce au vizat înlăturarea probelor obținute în etapa actelor premergătoare, întrucât nu au fost consemnate într-un proces-verbal, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 224 alin. (1) și (3) C. pr. pen.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. pr. pen. instituie, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Cu excepția acelor situații în care însuși actul de sesizare nu este conform cu cerințele de formă și fond impuse de normele legale, sau cele în care din chiar cuprinsul acestuia rezultă o cauză de neprocedibilitate, niciun act de procedură nu mai poate fi realizat în afara procesului penal, după cum nicio probă nu mai poate fi administrată în afara acestui cadru.
În cauză, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu la data de 4 aprilie 2013, formându-se Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2013, în care, sub incidența C. pr. pen. în vigoare la acel moment, s-a început activitatea de strângere a datelor necesare în vederea începerii urmăririi penale, respectiv etapa actelor premergătoare, inclusiv folosirea unui investigator sub acoperire, astfel cum s-a dispus prin ordonanța procurorului din data de 30 aprilie 2013, acesta îndeplinind toate activitățile stabilite de procuror, în perioada 30 aprilie 2013 – 02/03 mai 2013 iar ulterior după declinarea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin Rezoluția nr. 274/P/2013 s-a început urmărirea penală in rem la data de 23 mai 2013, iar la data de 30 august 2013 a fost sesizată instanța de judecată cu rechizitoriu
Potrivit dispozițiilor art. 224 C. pr. pen. anterior, faza premergătoare începerii urmăririi penale viza strângerea datelor necesare „în vederea începerii urmăririi penale” iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, actele premergătoare puteau constitui mijloc de probă dacă erau consemnate într-un proces-verbal, or, în cauză, au fost efectuate aceste procese-verbale fiind întocmite de organul desemnat de procuror pentru efectuarea redării transcrierilor înregistrărilor convorbirilor și în mediu ambiental dar și activitățile desfășurate de investigatorul sub acoperire cu referire la acțiunile din seara de 2/3 mai 2013.
Ca atare, în acord cu principiul tempus regit actum, consemnarea acestor activități în conținutul unor procese-verbale corespunde cerințelor legale și pot constitui mijloace de probă, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 224 C. p. pen. anterior, pe cale de consecință, în mod corect, au fost păstrate de către instanța de fond și valorificate prin coroborarea cu alte elemente probatorii în dovedirea acuzațiilor aduse tuturor inculpaților din cauză, astfel că, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile apelanților intimați inculpați sub acest aspect.
Textul art. 2671 C. pen. anterior care incriminează tortura a fost introdus în conținutul normelor penale ca urmare a aderării României la Convenția împotriva torturiiși a altor pedepse și tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (M. Of. al României nr. 112 în 10 octombrie 1990) și sancționează fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice sau psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-au comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau a unei terțe persoane, sau pentru oricare motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe aplicate de un agent al autorității sau de către orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigare ori cu consimțământul expres sau tacit al unei asemenea persoane.
Sub aspectul elementului material, infracțiunea de tortură se realizează printr-o faptă în sens larg, prin care se provoacă unei persoane o durere sau suferințe puternice, fără însă ca legiuitorul să prezinte în concret formele pe care le poate îmbrăca acțiunea sau inacțiunea realizată de subiectul activ (orice faptă care produce durere sau suferințe puternice), astfel că, instanța este cea care urmează a aprecia raportat la împrejurările faptice dacă durerea sau suferințele provocate persoanei au fost sau nu puternice. Numai dacă această cerință legală nu este îndeplinită fapta poate constitui o altă infracțiune, respectiv purtare abuzivă, supunere la rele tratamente, cercetare abuzivă etc.
Aprecierea caracterului puternic al suferințelor fizice sau psihice produse subiectului pasiv nu se realizează prin raportare la existența unui anumit număr de îngrijiri medicale pentru leziunile suferite și constatate printr-un certificat medico-legal sau a riscului asumat de subiectul pasiv prin acceptarea desfășurării acțiunilor în calitate de investigator sub acoperire ori a posibilității acestuia de a se extrage din misiune în contextul în care ar fi apreciat că acele suferințe fizice, psihice erau prea puternice, întrucât norma de incriminare nu condiționează producerea suferinței fizice de existența unui număr de îngrijiri medicale în raport de care să se stabilească caracterul puternic sau mai puțin intens al suferinței.
Totodată, actele de tortură nu pot fi justificate nici de împrejurarea că subiectul pasiv prin natura activităților desfășurate și-ar fi asumat aceste risc, având în vedere că prevederile din conținutul alin. (6) al art. 2671 C. pen. anterior se referă la situațiile în care suferințele și durerea fizică au rezultat din sancțiuni legale și sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele, împrejurare care nu se regăsește în cauză. Astfel, investigatorul sub acoperire (martorul J.) era în misiune autorizată de procuror, iar activitățile desfășurate de inculpații A., C., B. și D. trebuiau să se limiteze la îndeplinirea atribuțiilor de serviciu în împrejurările faptice date, respectiv, identificarea persoanei care le-a oferit spre vânzare anumite substanțe interzise la deținere și realizarea actelor de cercetare necesare pentru acest gen de infracțiuni. Prin urmare, activitățile de cercetare ce trebuiau realizate de inculpați nu impuneau aplicarea unor lovituri repetate, folosirea unor amenințări cu moartea asupra persoanei ori familiei acesteia sau efectuarea unei percheziții corporale într-o parcare publică.
CEDO a apreciat că sunt acte de tortură: „acele tratamente care au trezit reclamantului sentimentul de teamă, angoasă, inferioritate, care îl puteau umili și dezechilibra și a-i distruge rezistența fizică și morală” (Carabulea c. României); în cauza Selmouni c Franție s-a arătat că: „leziunile asupra fizicului reclamantului nu sunt importante de apreciat, lovirea sa în timp ce se afla într-o stare de privare de libertate i-a produs un sentiment de teamă, angoasă iar starea de tensiune s-a extins în condițiile prelungirii agresiunilor” în cauza Pantea c. României s-a apreciat că „rănile prezentate de o persoană aflată în custodia poliției se prezumă până la proba contrarie că au fost provocate de agenții autorității”.
Or, în cauză, prin modalitatea în care au fost realizate de inculpați, acțiunile întreprinse în noaptea de 2/3 mai 2013 asupra martorului J. (în exercitarea activităților de serviciu – lucrători de poliție judiciară în cadrul AA. -, aplicarea unor lovituri cu pumnii și cu o bâtă din lemn, amenințare sa cu moartea și a membrilor de familie, în mod repetat, supunerea martorului unei percheziții corporale prin înlăturarea de obiectele de îmbrăcăminte, într-o parcare publică, în timp ce față de acesta se făceau cercetări sub aspectul comiterii unei fapte de trafic de droguri, în scopul obținerii de informații de la martorul J., de a se deconspira din misiunea pentru care a fost autorizat, în condițiile în care aveau bănuieli încă din camera de hotel că martorul ar putea fi investigator sub acoperire), au fost de natură să creeze acestuia suferințe fizice și psihice puternice care se circumscriu elementului material al infracțiunii de tortură. Ca atare, reținând că suferințele fizice și psihice suferite de către martorul J. sunt puternice și în scopul obținerii de informații, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile apelanților intimați inculpați în susținerea cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. anterior în infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 C. pen. anterior.
De asemenea, se mai reține că în conținutul art. 250 C. pen. anterior sunt incriminate cu caracter de generalitate faptele funcționarilor publici (sau a altui funcționar) care aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu întrebuințează expresii jignitoare, amenințări, exercită acte de lovire și violență, produc o vătămarea corporală sau o vătămarea corporală gravă față de o persoană, pe când în cazul infracțiunii de tortură sunt sancționate fapte de aceiași natură dar printr-o normă specială conturată de scopul urmărit de subiectul activ, acela al obținerii unor informații de la persoana asupra căreia sunt exercitate suferințele fizice și psihice puternice.
Specificitatea normei ce incriminează fapta de tortură și aplicabilitatea acesteia prioritar normei de incriminare prev. de art. 250 C. pen. anterior, este determinată și de conținutul laturii subiective în sensul că fapta de tortură poate fi săvârșită numai cu intenție directă având în vedere scopul, motivul special pentru care faptele ce conturează latura obiectivă sunt realizate de subiectul activ, anume, în vederea obținerii unor informații de la subiectul pasiv, pe când în cazul infracțiunii de purtare abuzivă intenția poate fi directă sau indirectă, făptuitorul își dă seama că aduce atingere demnității sau integrității fizice sau psihice a persoanei și, prin aceasta creează o stare de pericol pentru buna desfășurare a relațiilor de serviciu, urmare pe care o dorește sau o acceptă (în cazul intenție indirecte).
De asemenea, nu pot fi primite nici argumentele invocate de apărare în susținerea cererii subsidiare de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tortură în infracțiunea de cercetare abuzivă, având în vedere că, în cazul infracțiunii prev. de art. 266 alin. (2) C. pen., pentru realizarea elementului material este necesar ca întrebuințarea de amenințări sau violențe pentru obținerea de declarații trebuie să fie făcută de către funcționarul public, care are atribuții de a lua declarații, asupra unei persoane aflată în curs de urmărire penală, condiție care nu este îndeplinită în cauză.
Din examinarea materialului probator administrat rezultă că acțiunile inculpaților au fost realizate de aceștia în exercitarea atribuțiilor de ofițeri de poliție judiciară, în vederea obținerii unor informații de la investigatorul sub acoperire martorul J., în sensul deconspirării acestuia și nu al obținerii unei declarații. De altfel, în cauză, chiar și în ipoteza susținută de apărare, la momentul exercitării violențelor fizice, psihice și amenințărilor asupra lui J. de către inculpați, nu au fost efectuate decât acte de verificare și strângere a unor minime informații, nefiind întocmit nici procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante de trafic de droguri, care să poată conduce la aprecierea că acțiunile inculpaților au fost exercitate asupra unei persoane față de care se efectuau cercetări penale pentru obținerea de declarații.
Față de toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de apelanții intimați inculpați A., C. și B. din infracțiunea de tortură, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1968) în infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) din C. pen. (1968) și în subsidiar, în infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. (1968).
În analiza criticilor comune, circumscrise de data aceasta aspectelor de netemeinicie a hotărârii, formulate de apelanții intimați inculpați A., C., B. și D., ce au vizat greșita lor condamnare pentru comiterea infracțiunilor de tortură, abuz în serviciu și fals intelectual (pentru ultimele două fapte numai inculpații A., C. și B.), Înalta Curte, în urma examinării actelor și lucrărilor dosarului, își însușește argumentele de fapt și de drept reținute de către instanța de fond cu privire la activitățile desfășurate de inculpați și constată, totodată, că a fost reținută în mod corect situația de fapt și vinovăția acestora în săvârșirea infracțiunilor de tortură (pentru toți inculpații), respectiv, abuz în serviciu și fals intelectual (pentru inculpații A., C. și B.).
Aprecierea caracterului puternic al suferințelor fizice sau psihice produse subiectului pasiv nu se realizează prin raportare la existența unui anumit număr de îngrijiri medicale pentru leziunile suferite și constatate printr-un certificat medico-legal sau a riscului asumat de subiectul pasiv prin acceptarea desfășurării acțiunilor în calitate de investigator sub acoperire ori a posibilității acestuia de a se extrage din misiune în contextul în care ar fi apreciat că acele suferințe fizice, psihice erau prea puternice, întrucât norma de incriminare nu condiționează producerea suferinței fizice de existența unui număr de îngrijiri medicale în raport de care să se stabilească caracterul puternic sau mai puțin intens al suferinței sau de posibilitatea subiectului pasiv de a evita producerea suferințelor fizice sau psihice (cu referire la extragerea sa din misiune).
Prin modalitatea în care au fost realizate de inculpați acțiunile întreprinse în noaptea de 2/3 mai 2013 asupra martorului J. (în exercitarea activităților de serviciu – lucrători de poliție judiciară în cadrul AA. -, aplicarea unor lovituri cu pumnii și cu o bâtă din lemn, amenințarea sa cu moartea și a membrilor de familie, în mod repetat, supunerea martorului unei percheziții corporale prin înlăturarea de obiectele de îmbrăcăminte, într-o parcare publică, în timp ce față de acesta se făceau cercetări sub aspectul comiterii unei fapte de trafic de droguri, în scopul obținerii de informații de la martorul J., de a se deconspira din misiunea pentru care a fost autorizat, în condițiile în care aveau bănuieli încă din camera de hotel că martorul ar putea fi investigator sub acoperire), au fost de natură să creeze acestuia suferințe fizice și psihice puternice care se circumscriu elementului material al infracțiunii de tortură.
Ca atare, reținând că suferințele fizice și psihice suferite de către martorul J. sunt puternice și în scopul obținerii de informații, Înalta Curte apreciază că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. anterior, iar probele administrate fac dovada dincolo de orice îndoială a vinovăției inculpaților C., A., B. și D. în comiterea faptei, atât sub aspectul laturii obiective cât și al laturii subiective.
În baza art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 5 C. pen., va condamna pe inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tortură.
În baza art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tortură. Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 385/A din 4 decembrie 2019
Prin ordonanța procurorului din 30.12.2021, emisă în dosarul penal al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. pr. pen., art. 153 alin. (1) C. pen. și art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., s-a dispus clasarea cauzei privind comiterea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 din C. pen., tortură, prevăzută de art. 282C. pen. și infracțiuni contra umanității, prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., reclamate de persoana vătămată A. Această soluție a fost confirmată prin ordonanța procurorului ierarhic superior, din 21.01.2022, din dosarul penal al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ordonanță prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea persoanei vătămate
Dosarul penal a fost constituit în baza ordonanței Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara, prin care s-a dispus declinarea de soluționării cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, privind infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 205C. pen., violare de domiciliu, prevăzute de art. 224 din C. pen., tortură, prevăzute de art. 282C. pen. și infracțiuni contra umanității, prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., reclamate de persoana vătămată A.
Prin plângerea penală formulată, persoana vătămată, a arătat faptul că, în data de 11.03.1998, polițiști în cadrul I.P.J. Hunedoara, au pătruns în locuința sa fără drept (în lipsa unor mandate de percheziție domiciliară, de arestare preventivă), au condus-o, fără consimțământ, în arestul I.P.J. Hunedoara unde, unde au torturat-o, exercitând asupra acestuia acte de agresiune fizică și psihică, timp de 81 de zile.
Judecătorul de cameră preliminară a reținut că, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. g) C. pr. pen., încetarea urmăririi penale față de învinuiții B., C., D. și E. pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189vechiul C. pen., purtare abuzivă, prevăzută de art. 250C. pen. 1969 și tortură, prevăzută de art. 2671C. pen. 1969, raportat la conduita ofițerilor de poliție pe parcursul desfășurării procedurilor judiciare împotriva petentului din prezenta cauză, A., în perioada ianuarie – 4 iunie 1998, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale. De asemenea, raportat la infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 224C. pen., tortură, prevăzută de art. 282C. pen. sesizate de petentul A. în prezenta cauză penală, procurorul a dispus o soluție de clasare, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale.
În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 439C. pen., denumită generic infracțiuni contra umanității, presupus a fi comisă în modalitățile prevăzute de alin. (1) lit. e) și g) a aceluiași articol de lege, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, potrivit prevederilor art. 153 alin. (2) lit. a) C. pen., prescripția nu înlătură răspunderea penală. Referitor la această infracțiune, s-a reținut că elementul material constă într-o serie de fapte (printre care și cele prevăzute la lit. e) și g), care trebuie să fie comise, în cadrul unui atac generalizat și sistematic, lansat împotriva unei populații civile, iar prin noțiunea de atac lansat împotriva unei populații civile se înțelege comiterea multiplă a acțiunilor incriminate în art. 439C. pen., în aplicarea sau urmărirea politicii unui stat sau organizații având ca scop un asemenea atac, nefiind necesar ca actele să constituie un atac militar.
S-a constatat că cerințele esențiale privind elementul material al infracțiunii este ca acțiunile incriminate să fie îndreptate împotriva unor colectivități din cadrul „populației civile” și să fie săvârșire în cadrul unui „atac generalizat și sistematic“, elemente ce nu se regăsesc în cuprinsul stării de fapt reclamate de petent, nefiind astfel întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 439 din C. pen.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că soluția de clasare, dispusă de procuror, este corectă, iar din această perspectivă, plângerea formulată de petentul A. este nefondată.
Examinând cauza, raportat de admisibilitatea contestației declarată de petentul A. împotriva încheierii penale nr. 16 din data de 02 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, Înalta Curte – Completul de 2 judecători de cameră preliminară a constatat că obiectul căii de atac îl constituie încheierea penală nr. 16, din data de 02 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală ca fiind nefondată. Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.
C. pr. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 296 din 11 mai 2022
Etc. V și – Curtea de Apel București Secția I Penală, Decizia penală din 12 mai 2022 (colectiv) : folosirea în acțiunea penală a unor declarații obținute printr-o încălcare a art. 3 – fie că este calificată drept tortură, fie tratament inuman sau degradant – ca și utilizarea unor mijloace de probă materiale adunate în urma unor acte de tortură privează în mod automat procedura de echitate în ansamblul său și încalcă art. 6 .
– Curtea de Apel Cluj Secția Penală și de Minori, Decizia penală nr.4/R din 25 august 2021 : Judecătorul de cameră preliminară a reținut încetarea urmăririi penale față de învinuiții B., C., D. și E. pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189vechiul C. pen., purtare abuzivă, prevăzută de art. 250C. pen. 1969 și tortură, prevăzută de art. 2671 C. pen. 1969, raportat la conduita ofițerilor de poliție pe parcursul desfășurării procedurilor judiciare împotriva petentului din prezenta cauză, A., în perioada ianuarie – 4 iunie 1998, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale. De asemenea, raportat la infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 224C. pen., tortură, prevăzută de art. 282C. pen. sesizate de petentul A. în prezenta cauză penală, procurorul a dispus o soluție de clasare, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 439C. pen., denumită generic infracțiuni contra umanității, presupus a fi comisă în modalitățile prevăzute de alin. (1) lit. e) și g) a aceluiași articol de lege, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, potrivit prevederilor art. 153 alin. (2) lit. a) C. pen., prescripția nu înlătură răspunderea penală. Referitor la această infracțiune, s-a reținut că elementul material constă într-o serie de fapte (printre care și cele prevăzute la lit. e) și g), care trebuie să fie comise, în cadrul unui atac generalizat și sistematic, lansat împotriva unei populații civile, iar prin noțiunea de atac lansat împotriva unei populații civile se înțelege comiterea multiplă a acțiunilor incriminate în art. 439C. pen., în aplicarea sau urmărirea politicii unui stat sau organizații având ca scop un asemenea atac, nefiind necesar ca actele să constituie un atac militar.
Cerința esențială privind elementul material al infracțiunii este ca acțiunile incriminate să fie îndreptate împotriva unor colectivități din cadrul „populației civile” și să fie săvârșire în cadrul unui „atac generalizat și sistematic“, elemente ce nu se regăsesc în cuprinsul stării de fapt reclamate de petent, nefiind astfel întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 439C. pen.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că soluția de clasare, dispusă de procuror, este corectă, iar din această perspectivă, plângerea formulată de petentul A, nefondată.
– Curtea de Apel Iași Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, Decizia penală nr. 802 din 16 noiembrie 2018: Conținutul constitutiv al infracțiunii de tortură în forma de bază, prev. de art. 2671 din Codul penal din 1969, este reprezentat de definiția dată noțiunii de tortură prin art. 1 din Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante , ( adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 39/46 din 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987 conform dispozițiilor art. 27(1). România a aderat la Convenție la 9 octombrie 1990 prin Legea nr. 19, Bul. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990) respectiv fapta (orice act) prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Însăși CEDO în conturarea jurisprudenței sale privind încălcarea art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea torturii, folosește ca reper această definiție.
De-a lungul timpului, CEDO , plecând de la această definiție, a identificat criteriile în baza cărora un tratament poate fi calificat ca tortură, aceasta reunind trei elemente: intenția, scopul determinat și gradul extrem de ridicat de suferință.
În speță intenția inculpatului C. F. A. de a produce suferințe persoanei vătămate în scopul determinat de a obține mărturisiri cu privire la sustragerea pachetului cu țigări, totuși nu este realizat cel de-al treilea element constând în intensitatea deosebită a suferinței (gradul extrem de ridicat de suferință).
Inculpatul C.F. A. l-a supus pe minorul C. A. C. unor tratamente degradante constând în aceea că a fost luat cu forța, de pe stradă, interogat în afara cadrului legal de către inculpat, suspus unei constrângeri psihice prin însăși „ancheta” derulată, obligat să stea în genunchi, pus să fumeze cu forța și să mestece un rest de țigară, precum și unor/unei acțiuni de lovit în zona feței (lovitură obiectivată prin echimoza de la ochiul drept pentru care au fost necesare 1-2 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare), activitate desfășurată, cu aproximație, pe durata a 30 de minute/o oră.
Toate acestea însă nu pot fi catalogate, în mod obiectiv, că ar fi generat un grad extrem de ridicat de suferință care să poată fi catalogat ca reprezentând tortură.
Instanța de control judiciar are în vedere circumstanțele concrete în care inculpatul a săvârșit fapta – funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, aplicarea de tratamente degradante și violență fizică asupra unui minor cu vârsta de 15 ani, care prezenta, la data faptei, întârziere mentală ușoară dizarmonică, fiind încadrat în grad de handicap ușor, precum și pericolul social al faptei săvârșite de un funcționar public care avea îndatorirea legală de a-și desfășura activitatea în interesul și în sprijinul persoanei și al comunității, exclusiv pe baza și în executarea legii, cu respectarea principiilor imparțialității, nediscriminării, proporționalității și gradualității, nicidecum să-și facă dreptate singur, autoritatea funcției neputând fi exercitată în interes personal. Inculpatul C.F.A. l-a supus pe minorul C.A. C. unor tratamente degradante constând în aceea că a fost luat cu forța, de pe stradă, interogat în afara cadrului legal de către inculpat, suspus unei constrângeri psihice prin însăși „ancheta” derulată, obligat să stea în genunchi, pus să fumeze cu forța și să mestece un rest de țigară, precum și unor/unei acțiuni de lovit în zona feței (lovitură obiectivată prin echimoza de la ochiul drept pentru care au fost necesare 1-2 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare), activitate desfășurată, cu aproximație, pe durata a 30 de minute/o oră. Toate acestea însă nu pot fi catalogate, în mod obiectiv, că ar fi generat un grad extrem de ridicat de suferință care să poată fi catalogat ca reprezentând tortură…
De pe paliere distincte, gradual normei de incriminare a faptelor, reunind ca elemente intenția, scopul determinat și nivelul de suferință produs, privește infracțiunile Abuzul în serviciu, Cercetare abuzivă, Purtarea abuzivă, Lipsirea de libertate, Tortura, Genocidul, drept niveluri proporțional accentuate de presiune.
În turcă, locma înseamnă chilipir, câștig, îndestulare. (lokma, lokmale – Dex) . Ce a fost, adică cârdășia tuturor intereselor personale pentru exploatarea „Puterii”, comodul sistem al rotativei celor două partide care facilita desigur sarcina Arbitrului, dar se baza numai pe minciună și pe fățărnicie. Gură multă la opoziție, treabă puțină și locmale grase la Guvern, aceasta este realitatea regimului nostru politic, realitate urât ascunsă sub variatele culori ale tuturor panglicăriilor democratice. (După Turtucaia, Argetoianu, Memorii 1916-1918, Paul Editions, 2024, p. 28)
„Fiecare om, pacient, este unic şi fiecare viaţă este preţioasă. Limitarea îngrijirilor medicale pentru un anumit pacient este întotdeauna o mare greutate pe umerii celui care ia această decizie, însă trebuie să înţelegem că nu prelungirea vieţii şi evitarea morţii cu orice preţ este scopul ultim în reanimare (terapie intensivă), ci tratarea, îngrijirea, confortul, calitatea vieţii (sau a sfârşitului vieţii). Şi, când se poate, vindecarea”. „Insistenţa” de a administra un tratament atunci când nu mai există şanse de supravieţuire poartă numele de ”îndârjire terapeutică” (“obstination déraisonnable” sau “acharnement thérapeutique”, legea Leonetti din 2005) şi este sancţionată prin lege ca o practică medicală neadaptată situaţiei, care aduce atingere demnităţii pacientului respectiv. (Georgiana Dragomir , Zeci de medici români din Franța sar în apărarea doctorițelor de la Spitalul Pantelimon acuzate de omor: „Situația cu care s-au confruntat era fără ieșire” , Ziare.com, 18 August 2024 v principiile pe care se bazează aceste legi în Franţa)
Acest caz al medicilor de la Spitalul „Sf. Pantelimon” să fie punctul de plecare pentru definirea unui cadru legal în România care să stabilească regulile de funcţionare în situaţiile care impun limitarea sau oprirea tratamentelor de Terapie Intensivă .
Art. 189 C. pen, delimitează Omorul calificat, ca fiind(1) Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;. . .
și se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
La art. 464 din Codul Carol al II-lea era prevăzută agravanta împrejurarea premeditării cu adăugarea, în paranteze , „(asasinat)”. Originea art. era în art. 226-234 al codului din 1864, însă redacțiunea a fost influențată de art. 576 și 577 ale codului penal italian (nota Ionescu-Dolj, în C. Rătescu ș. a. , Codul Carol al II-lea adnotat, vol. III, p. 71). În Comentare, în aceeași lucrare (p. 71), V. Dongoroz face trimitere la Carrara, Programma, ed. II, vol. V, nr. 1936-1948, p. 473 sqq. Este actualul art. 577 italian „3) con premeditazione”. Carrara a socotit că simpla deliberare prealabilă (dolus deliberatus) nu este suficientă, mai fiind necesar ca omorul să fi fost și pregătit dinainte.
Premeditarea implică atât o hotărâre prealabilă (ca element subiectiv), cât și activități materiale (aspect obiectiv) premergătoare săvârșirii infracțiunii, cum ar fi cele de procurare sau adaptare a instrumentelor n vederea comiterii faptei ori de creare a condițiilor. Este vorba de o deliberare anterioară, cât și de exteriorizarea acesteia prin săvârșirea de acte materiale de pregătire a omorului. (G. Antoniu, Comentariu, în „Codul penal comentat și adnotat”, Partea specială, vol. I, Ed, Științifică și enciclopedică 1975, pp. 82-83).
În decizia nr, 446/1974 (RRD nr. 8/1974, p. 70), Trib. Suprem, S, Pen. , a statuat că premeditarea, ca agravantă presupune realizarea a două cerințe, și anume: pe de o parte, luarea rezoluției trebuie să preceadă cu un oarecare timp activitatea materială, iar, pe de altă parte, ca această hotărâre, mai dinainte luată, să se concretizeze în anumite acțiuni de pregătire, cum ar fi obținerea de informații, procurarea de mijloace, atragerea de complici etc. (idem, Trib. Supr. Col. pen. , dec. nr. 436/1964, în Just. Nouă nr. 9/1964, p, 164, cit. în „Codul penal comentat și adnotat”, Partea specială, vol. I, p. 90)
Există premeditare atunci când rezoluția de a săvârși o infracțiune premerge executării faptei în așa fel încât între luarea hotărârii și punerea în executare s-a interpus un interval de timp în care s-a desfășurat o activitate premergătoare constând într-un complex de acte de pregătire, obținerea de informații, procurarea de mijloace, atragerea de complici, pândirea victimei sau întinderea unei curse etc. Rodica Mihaela Stănoiu, Omuciderea, în V. Dongoroz, „Explicații teoretice. . . ”, vol. III, Partea specială, 1971
Noul Cod penal prevede o singură formă agravată a omorului, constând în omorul calificat (asasinat -art. 189), spre deosebire de Codul penal din 1969, care consacra atât omorul calificat (art. 175), cât și omorul deosebit de grav (art. 176). Cu unele deosebiri, cele opt circumstanțe care îi conferă omorului forma calificată sunt preluate dintre circumstanțele anterioare care îi confereau omorului forma calificată sau deosebit de gravă.
Omorul calificat presupune realizarea conținutului omorului simplu (art. 188 NCP), în oricare dintre împrejurările alternative enumerate în mod limitativ. Dacă omorul se săvârșește în două sau mai multe dintre aceste împrejurări, fiind vorba de modalități alternative de realizare a omorului calificat, infracțiunea nu își pierde caracterul unitar, însă de o asemenea împrejurare se va ține seama la individualizarea judiciară a pedepsei.(Tudorel Toader ș. a. , Noul Cod Penal , 2014, Hamangiu)
Omorul calificat este fapta persoanei care săvârșește un omor în anumite împrejurări grave anume prevăzute de lege. Această faptă prezintă un grad de pericol social mai ridicat față de infracțiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa, prin dispoziții separate și sancțiunea mai severă.
După modelul majorității legislațiilor europene (par. 211 C. pen. german, par. 75 C. pen. austriac, art. 139 C. pen. spaniol, art. 132 C. pen. portughez, art. 112 C. pen. elvețian), s-a prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de omor – omorul calificat – care regrupează atât elemente circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav din vechea reglementare, cât și o parte din cele ale omorului calificat. (Voicu Ionel Pușcașu, Cristinel Ghigheci, Codul penal adnotat. Vol. 2 – Partea Speciala , 2021, Universul Juridic , Vasile Dobrinoiu, ș. a., Noul Cod penal comentat 2014, Universul Juridic).
Premeditarea implică existența unui interval de timp între luarea rezoluției infracționale și executarea infracțiunii, chibzuirea făptuitorului asupra modului în care va săvârși infracțiunea și concretizarea rezoluției infracționale în acte de pregătire, de natură a înlesni comiterea acesteia. Prin urmare, dacă între momentul luării rezoluției infracționale și executarea infracțiunii de omor a trecut un interval de timp, în care făptuitorul a chibzuit asupra modului de ucidere al victimei și a efectuat acte de pregătire, constând în înarmarea acestuia cu un cuțit și procurarea mijloacelor pentru imobilizarea victimei, iar apoi a pătruns în imobilul în care locuia victima, a stat ascuns în imobil mai multe ore, așteptând ca victima să rămână singură, și a ucis-o, fapta se încadrează în prevederile art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen. referitoare la omorul calificat săvârșit cu premeditare. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3505 din 3 noiembrie 2008
Pentru a aprecia gravitatea faptei de tentativă la infracțiunea de omor calificat, jurisprudența subliniază faptul că autorii s-au constituit într-un grup infracțional organizat, că au acționat cu premeditare, urmărind victima și tăind cauciucurile mașinii sale pentru ca acesta să nu poată să plece, acționând împreună, lovind victima de mai multe ori, inclusiv cu un cuțit și, de asemenea, împiedicând-o să fugă. De asemenea, potrivit înscrisurilor medicale existente la dosar vătămările suferite de persoana vătămată i-au pus în pericol viața. În plus, pentru a aprecia asupra periculozității inculpaților, se solicită a se avea în vedere împrejurarea că, potrivit probatoriului administrat aceștia erau oamenii de încredere ai numitului NN. și au acționat la comanda acestuia. Între numitul NN. și victima K. exista un conflict mai vechi, așa cum rezultă din probele administrate.
Raportat la gravitatea faptei apreciate, atât în abstract, cât și în concret, dar și poziția inculpaților de nerecunoaștere a activității infracționale, Ministerul Public apreciază că se impune aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai ridicat, pedeapsa aplicată inculpatului prin sentința penală apelată fiind orientată spre minimul special.
Curtea a apreciat fondate apelurile declarate de către apelantul Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. -D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală și de către apelantele părți civile K., L., I. prin reprezentant legal J. sub aspectul individualizării pedepselor aplicate celor trei apelanți intimați inculpați de către prima instanță de judecată, impunându-se majorarea acestora față de circumstanțele reale existente în cauză.
Curtea a avut în vedere, potrivit criteriilor prevăzute de art. 74 alin. (1) din C. pen., gravitatea infracțiunii (durata grupului infracțional, scopul constituirii sale, grefarea sa pe o altă grupare potențial infracțională, intensitatea loviturii aplicate victimei, natura agentului vulnerant, gravitatea leziunilor suferite, zona vizată), împrejurările și modalitățile de comitere (prin lovirea persoanei vătămate în mod repetat, în trunchi și în picioare), consecințele produse dermabraziune superficială la mâini și genunchi; luxație metacarpofalangiană la degetul mare mână dreaptă; plagă în zona centurii scapulare de 3 cm, cu sângerare în cantitate mică și orbital stânga; rană de 3 cm zona lombară stângă cu interesarea splinei, rinichiului stâng, mușchiul psoas, coasta 12 cu hemoperitoneu consecutiv de circa 500 ml (2000 ml) și șoc hemoragic consecutiv, leziuni care au necesitat pentru vindecare circa 25 de zile de îngrijiri medicale), mobilul faptei (pe fondul unui conflict anterior legat de sabotarea ilicitelor penale comise de membrii unei potențiale grupări infracționale de către victimă), acțiunea premeditată și planificată în cadrul unei grupări infracționale, înlăturarea posibilității victimei de a părăsi locul faptei prin tăierea cauciucurilor autoturismului victimei, conduita procesuală (caracterizată prin neasumarea faptei săvârșite), precum și datele personale (apelanții intimați inculpați nefiind pentru prima oară implicați într-un raport penal de conflict). Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 539/RC din 28 septembrie 2023
Fapta de omor sub forma tentativei a fost săvârșită în formă calificată, respectiv premeditată, inculpatul A. văzând că demersurile sale nu au dat rezultatele scontate în urma amenințărilor anterioare, a efectuat o prealabilă planificare a detaliilor de comitere (a luat decizia de a acționa la o oră târzie pentru ca persoana vătămată să se afle în casă și a pregătit un recipient pentru transportarea combustibilului folosit la provocarea incendiului).
Raportat la aceste criterii, instanța a avut în vedere că inculpatul A. a acționat cu intenție premeditată, a săvârșit fapta pe timp de noapte, după o prealabilă și temeinică pregătire, într-un interval scurt de timp s-au deplasat pe o distanță mare și a revenit în localitatea de domiciliu pentru a îngreuna identificarea lui, a folosit un produs petrolier ușor inflamabil și o sursă de aprindere, creând o stare de pericol grav pentru persoanele și bunurile care se aflau în imobil și în vecinătate.
Din modul în care a acționat se desprinde concluzia că intenția inculpatului A. nu a fost doar aceea de a avertiza, de a intimida persoanele aflate în imobil, ci acesta a asumat și riscul producerii unor consecințe mult mai grave, având în vedere mijloacele folosite și faptul că s-a acționat la o oră înaintată a nopții, când locatarii și vecinii dormeau, capacitatea lor de reacție și de apărare fiind mai redusă. Inculpatul a dat dovadă de un grad ridicat de inconștiență și de nepăsare, ignorând urmările grave pe care faptele sale le puteau produce, doar ca urmare a unei prezențe de spirit a victimelor care au reușit escaladarea și trecerea în afara imobilului și a intervenției prompte pentru stingerea incendiului pagubele umane și materiale fiind limitate.
Recurentul inculpat prin apărător a menționat că în ceea ce privește neconcordanța între forma intenției reținută de instanță și forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, infracțiunea de omor cu premeditare prevăzută la art. 189 alin. (81) lit. a) presupune:(i) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii și până la momentul săvârșirii faptei; (ii) efectuarea unor acte de pregătire materială pentru a atinge scopul urmărit; (iii) efectuarea unor acte de pregătire morală.
Așadar, infracțiunea de omor cu premeditare presupune, în plan subiectiv, ca inculpatul să urmărească rezultatul dorit, sens în care, atât acțiunile sale la nivel obiectiv, cât și chibzuirea asupra acțiunilor viitoare ca atitudine subiectivă, comportă o atentă plănuire, inculpatul urmărind producerea rezultatului. Această atitudine psihică este încadrată de legiuitor sub forma intenției directe, prevăzută la art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen.
În speță, instanța a reținut că „Infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzute de art. 32 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. a) și lit. f) din C. pen. a fost săvârșită de inculpatul A. cu forma de vinovăție a intenției indirect, prevăzute de art. 16 alin. (3) lit. b) din C. pen..”
Totodată, instanța a reținut că „rezultă fără urmă de îndoială că acesta a cunoscut, în momentul în care a incendiat ușa apartamentului, că în apartament s aflau persoana vătămată B., și membrii familiei acesteia, prevăzând și acceptând posibilitatea producerii rezultatului suprimării vieții acestora, cel puțin prin intoxicația cu fum, chiar dacă nu a urmărit acest scop (neexistând probe că a urmărit în mod expres acest scop)” .
Astfel, există o contradicție flagrantă între infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, anume forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, care implică existențe unei intenții directe, calificată prin întreprinderea mai multor activități în vederea realizării scopului, și starea de fapt reținută de instanță sub aspectul laturii subiective, potrivit căreia inculpatul doar a prevăzut și acceptat producerea rezultatului, chiar dacă nu a urmărit acest scop, săvârșind fapta cu intenție indirectă.
Cu referire la neconcordanța între forma intenției reținută de instanță și forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, a susținut că infracțiunea de omor cu premeditare prevăzută la art. 189 alin. (1) lit. a) din C. pen. presupune: (i) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii și până la momentul săvârșirii faptei; (ii) efectuarea unor acte de pregătire materială pentru a atinge scopul urmărit; (iii) efectuarea unor acte de pregătire morală.
Așadar, infracțiunea de omor cu premeditare presupune, în plan subiectiv, ca inculpatul să urmărească rezultatul dorit, sens în care, atât acțiunile sale la nivel obiectiv, cât și chibzuirea asupra acțiunilor viitoare ca atitudine subiectivă, comportă o atentă plănuire, inculpatul urmărind producerea rezultatului. Această atitudine psihică este încadrată de legiuitor sub forma intenției directe, prevăzute la art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen.
Există o contradicție flagrantă între infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, anume forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, care implică existența unei intenții directe, calificată prin întreprinderea mai multor activități în vederea realizării scopului și starea de fapt reținută de instanță sub aspectul laturii subiective, potrivit căreia inculpatul doar a prevăzut și acceptat producerea rezultatului, chiar dacă nu a urmărit acest scop, săvârșind fapta cu intenție indirectă.
S-a apreciat că, în concordanță cu starea de fapt reținută de către instanța de judecată, fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de legea penală, fiind incident cazul de casare prevăzute în cadrul art. 338 alin. (1) pct. 7 din C. pr. pen.
Cu referire la neconcordanța între reprezentarea subiectivă a inculpatului reținută de instanță și forma intenției reținută, a arătat că, potrivit aspectelor reținute de Curtea de Apel Iași: „Infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzute de art. 32 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. a), și lit. f) din C. pen., a fost săvârșită de inculpatul A. cu forma de vinovăție a intenției indirecte, prevăzute de art. 16 alin. (3) lit. b) din C. pen..”
Criticile recurentului inculpat cu privire la condiția de tipicitate subiectivă a infracțiunii, respectiv a unor neconcordanțe între forma intenției reținută de instanța de apel și forma calificată a infracțiunii de omor cu premeditare, precum și reprezentarea subiectivă a inculpatului reținută de instanță și forma intenției, care au fost excluse încă din analiza condițiilor de admisibilitate în principiu, dar reiterate în susținerea motivelor orale nu pot fi examinate prin prisma cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. pr. pen. care vizează, așa cum s-a arătat de altfel și în considerentele teoretice expuse numai la condițiile de tipicitate obiectivă și nicidecum la cele subiective, care excedează analizei pe calea recursului în casație. Deciziile nr. 29/RC/2020 din 28 ianuarie 2020 și nr. 575/RC/2021 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție invocate de către recurentul inculpat prin apărător ales cu privire la analiza și a condițiilor de tipicitate subiectivă reprezintă hotărâri singulare, în raport, cu jurisprudența constantă a instanței supreme referitoare la examinarea numai a condițiilor de tipicitate obiectivă prin prisma cazului de casare menționat, așa încât acestea nu pot fi avute în vedere.
Aspectele invocate de către recurentul inculpat A. cu privire la posibilitate reală de producere a rezultatului, prin accepțiunea faptului că degajarea de fum ar fi putut suprima viața persoanei vătămate, atâta timp cât persoana vătămată era în interiorul apartamentului, lumina era aprinsă, se uita la televizor, fiind imposibilă consumarea infracțiunii, față de modul în care a fost concepută fapta, în sensul, că aprinderea unei uși metalice care nu poate degaja fum decât înspre exterior, nu avea cum să intre fum în interiorul apartamentului, persoana vătămată era trează, se uita la televizor, nu se putea ajunge la decesul acesteia, sunt fundamentate pe o interpretare care tinde să modifice situația de fapt stabilită cu caracter definitiv, ceea ce excedează naturii și specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație. Î.C.C.J. Secția Penală dec. nr. 541/RC din 28 septembrie 2023
Într-o cauză, decesul victimei J. nu a fost produs din culpă, ci a fost plănuit în detaliu de către participanți și a fost intenționat. Probatoriul administrat în cauză, precum și declarațiile contradictorii ale inculpaților, dovedesc premeditarea. Inculpații au realizat acțiuni de pândire a victimei, procurarea unei mașini și dotarea acesteia pentru producerea unei coliziuni auto, procurarea unor arme letale și a unor cartușe letale, precum și stabilirea unui plan elaborat cu privire la impactarea mașinii conduse de către victimă pe un drum secundar care nu este intens circulat și care nu permite deplasarea cu viteză, ascunderea autoturismului, aruncarea obiectelor folosite (arme, haine și mănuși) plasarea inculpatului E. la casa de schimb valutar pentru a comunica momentul în care victima preia banii și chiar pregătirea ulterioară a acestora pentru a părăsi teritoriul țării împreună cu familiile.
Inculpații au elaborat un plan de acțiune care implica folosirea unor arme letale, încărcate cu muniție letală, existând astfel și posibilitatea procurării unei astfel de muniții în eventualitatea în care nu se intenționa suprimarea vieții victimei. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 86/RC din 2 februarie 2023
Curtea de Apel a reținut că pedeapsa de 15 ani închisoare în regim de detenție aplicată numitului A. pentru comiterea infracțiunii de tentativă de omor, faptă săvârșită cu premeditare, corespunde ca natură și durată pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiunea similară, neimpunându-se adaptarea acesteia conform dispozițiilor art. 154 alin. (6) lit. b) și alin. (8) și (9) din Legea nr. 302/2004 republicată. S-a constatat în acest sens că autoritățile judiciare din Austria au reținut comiterea infracțiunii de tentativă de omor, cu premeditare, faptă incriminată de legea penală română la art. 32 rap. la art. 189 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., infracțiune pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare, conform art. 189 rap. la art. 33 alin. (2) teza finală C. pen. S-a mai reținut că persoanei condamnate A. i s-a aplicat pedeapsa de 15 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor cu premeditare, faptă incriminată de legea penală română în art. 32 rap. la art. 189 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., infracțiune pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare, în forma tentativei, astfel că pedeapsa aplicată de autoritățile judiciare austriece este compatibilă, ca durată și natură, cu legislația română. Înalta Curte constată că, prin prezentul demers judiciar, este repusă în discuție chiar legalitatea și temeinicia hotărârii anterioare. Prin decizia penală nr. 248/A din 9 octombrie 2018 pronunțată de Î.C.C.J. s-a analizat pedeapsa aplicată de autoritățile judiciare austriece și s-a constatat că pedeapsa de 15 ani închisoare, stabilită pentru tentativă la infracțiunea de omor cu premeditare, infracțiune prevăzută de legea penală română în art. 32 rap. la art. 189 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare (în forma tentativei), este compatibilă ca durată și natură cu cea prevăzută în legislația română. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2023
Se observă că în mod corect prima instanță a respins cererea formulată de inculpatul A., prin apărător, de schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv, din infracțiunea de omor, prev art. 188 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1), lit. a) din C. pen., în infracțiunea de loviri sau alte violențe, prevăzute de art. 193, alin. (1) din C. pen., precum și cererea formulată de inculpatul C., de schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv, din infracțiunea de omor, prev art. 188 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 alin. (1), lit. a) din C. pen., în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzute de art. 195 din C. pen.. O încadrare juridică corectă a faptei inculpaților A. și C., ca, de altfel și a celorlalți coinculpați, impune analiza tuturor circumstanțelor reale și personale de ordin juridic, cum sunt intenția, premeditarea, regiunea corporală lezată, instrumentul utilizat etc. Intenția de a ucide (onimus necandi) trebuie stabilită în fiecare caz în raport cu împrejurările cauzei (dolus ex re), respectiv de împrejurările concrete de comitere a faptei, natura obiectului vulnerant, intensitatea acțiunii (loviturii), regiunea corpului vizată, raporturile anterioare între inculpat și victimă și consecințele cauzate. În raport cu modul de acțiune al inculpaților, natura loviturilor și multitudinea acestora, zona corpului vizată, consecințele grave care s-au produs, starea conflictuală dintre părți determinată de venirea fără motiv a victimei la locuința unde petreceau inculpații, și pe fondul consumului de alcool al inculpaților care au permis un comportament violent dezinhibat și lipsă de control, și împrejurările concrete de producere a faptei, Curtea a reținut că inculpații au acționat cu intenție indirectă, aceștia prevăzând rezultatul faptelor și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 482/RC din 13 octombrie 2022
Purtarea unei măști în condiții obișnuite nu are vreo valență infracțională. Faptul că ea se suprapune peste săvârșirea unui furt îi poate conferi acest caracter, însă se remarcă faptul că nu poate fi pus semn de egalitate între persoana care ia decizia premeditată de a se masca (pentru a se proteja în timpul sustragerii bunului pentru comiterea furtului și pentru a îngreuna identificarea sa) și aceea care poartă masca în considerarea obligațiilor instituite prin acte normative pentru prevenirea contaminării cu virusul SARS-CoV-2 pe durata stării de alertă. Ca atare, s-a arătat că este esențial pentru reținerea acestei variante agravate a furtului ca făptuitorul să ia decizia premeditată de a se masca pentru a se proteja în timpul sustragerii bunului. Astfel, recurgerea la procedeul mascării imprimă faptei o periculozitate sporită, făptuitorul premeditând asupra modului în care va săvârși infracțiunea și luându-și astfel o serie de măsuri pentru a nu fi identificat.
Deși norma legală în discuție nu distinge după intenția din spatele mascării, textul ar trebui interpretat teleologic, în sensul existenței unui scop implicit, scop care presupune ca autorul să se mascheze cu intenția de a înlesni sau ascunde săvârșirea furtului.
Argumentele doctrinei de specialitate cu privire la periculozitatea furtului comis de către o persoană mascată, în sensul că acțiunea de a se masca face ca identificarea autorului să fie mai dificilă, denotă o pregătire, o premeditare a acestuia și îi conferă o îndrăzneală mai mare, știind că va fi mai greu de recunoscut sau identificat, vizează rațiunea reglementării variantei calificate și nu pot fundamenta instituirea unei cerințe esențiale de ordin subiectiv pe cale jurisprudențială. De altfel, rațiunea instituirii unor limite de pedeapsă mai mari subzistă indiferent de caracterul obligatoriu sau nu al portului măștii de protecție, respectiv identificarea și tragerea la răspundere penală sunt îngreunate, iar autorul, chiar dacă nu urmărește, acceptă că stabilirea identității sale este dificilă, ceea ce crește îndrăzneala acestuia. Mai mult, faptul că portul măștii constituie o obligație generală în anumite spații publice îi profită acestuia, deoarece scade vigilența subiectului pasiv, în contextul în care, deși mascată într-un loc public, persoana respectivă nu va ieși în evidență. De altfel, în ipoteza în care se probează că autorul profită de obligativitatea măștii de protecție, adică urmărește îngreunarea identificării sale, ar putea fi incidentă chiar și circumstanța legală agravantă prevăzută de art. 77 lit. g) C. pen. privind starea de urgență, desigur, pe durata ființării acesteia, legea penală conferind o valență aparte poziției subiective în astfel de situații excepționale.
Așadar, împrejurarea că identificarea autorului este îngreunată constituie chiar rezultatul obiectiv al acțiunii de a se masca și este analizată odată cu evaluarea modalității faptice de acoperire a feței de a se circumscrie noțiunii de „persoană mascată”, independent de poziția subiectivă a autorului. Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 4 din 27 ianuarie 2022 M. Of. nr. 335 din 5 aprilie 2022
Curtea de Apel Pitești a reținut că solicitarea este întemeiată pe un mandat european de arestare emis pe numele persoanei solicitate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. art. 221 – 3 alin. (1) C. pen., art. 121 – a și 121 – 5 din C. pen. francez și amenințare repetată cu moartea, prevăzută de art. 222 – 17, alin. (2) C. pen. francez, constând în aceea că, pe teritoriul Franței, în Alfortville, în calitate de autor, a săvârșit infracțiunile de tentativă de omor cu premeditare, la data de 17.07.2019 și amenințare repetată cu moartea, la data de 12.08.2019. În cauză, predarea și arestarea persoanei solicitate se întemeiază pe existența unui mandat european de arestare emis pe numele persoanei solicitate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. art. 221 – 3 alin. (1) C. pen., art. 121 – a și 121 – 5 din C. pen. francez și amenințare repetată cu moartea, prevăzută de art. 222 – 17, alin. (2) C. pen. francez, constând în aceea că, pe teritoriul Franței, în Alfortville, în calitate de autor, a săvârșit infracțiunile de tentativă de omor cu premeditare, la data de 17.07.2019 și amenințare repetată cu moartea, la data de 12.08.2019. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 101 din 5 februarie 2021
Inculpatul a prevăzut și a acceptat rezultatul faptelor sale, acesta acționând cu premeditare, cu intenție directă, și pe cale de consecință, răspunderea civilă pentru faptele ilicite aparține exclusiv inculpatului. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 481/RC din 15 decembrie 2020
În situația în care pedeapsa aplicată de către autoritățile judiciare străine nu este compatibilă cu legislația română, atunci se adaptează pedeapsa la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.
În cauză, criticile privind legalitatea pedepsei au fost examinate în cadrul apelului declarat de persoana condamnată împotriva hotărârii de recunoaștere și punere în executare a Sentinței penale nr. 4 Hv 129/132 din data de 27.01.2014 pronunțată de Tribunalul Landului Graz din Republica Austria, definitivă prin Decizia penală nr. 10 Bs 123/14k din data de 21.05.2014 pronunțată de Tribunalul Superior al Landului Graz din Republica Austria. S-a reținut că persoanei condamnate A. i s-a aplicat pedeapsa de 15 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de omor cu premeditare, faptă incriminată de legea penală română la art. 32 rap. la art. 189 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., infracțiune pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare, în forma tentativei, astfel că pedeapsa aplicată de autoritățile judiciare austriece este compatibilă ca durată și natură cu legislația română (Decizia penală nr. 248/2018 pronunțată de Î.C.C.J. , secția penală). Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 238 din 7 mai 2019
Prin rechizitoriul nr. 5524/105/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul B.Ú., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. (1)-art. 175 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. și constând în aceea că, , cu premeditare așteptând înarmat victima la domiciliul său- a aplicat multiple lovituri cu o bâtă și un cuțit în zona capului, gâtului și a toracelui soției sale B.D.A., provocându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia (plagă înjunghiată prin tăieturi repetate, cervical anterior, profundă, cu interesarea tuturor formațiunilor anatomice bilateral până la planul muscular prevertebral). Instanța de fond a apreciat că premeditarea faptei rezultă din comportamentul inculpatului care a completat olograf două înscrisuri intitulate declarații testamente.
Prima instanță a stabilit că în drept, fapta inculpatului B.Ș., care, cu premeditare a aplicat multiple lovituri cu o bâtă și un cuțit soției sale B.D.A., provocându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, faptă prevăzute de art. 174 alin. (1)-art. 175 alin. (1) lit. a) și c) C. pen.
Probele administrate, inclusiv mărturisirea inculpatului, audiat, atât în faza de urmărire penală, cât și în fața primei instanțe, când a declarat că solicită ca judecata să se facă în temeiul dispozițiilor procedurii simplificate de judecată, prevăzute de art. 3201C. pr. pen., au dovedit că, cu premeditare a aplicat multiple lovituri cu o bâtă și un cuțit soției sale B.D.A., provocându-i leziuni traumatice care au condus la moartea acesteia. Sub aspectul individualizării pedepsei, instanța de apel a constatat că instanța de fond a ținut seamă la stabilirea cuantumului a acesteia și a modalității de executare, de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72C. pen., între acestea fiind pericolul social concret al faptei precum și urmarea produsă prin infracțiune, or suprimarea în condiții de premeditare și ferocitate extremă a vieții unei persoane de numai 39 de ani, mamă a doi copii minori de 6 și 12 ani rămași tară sprijin material și moral prin fapta penală săvârșită de inculpat care a fost soțul victimei circa 20 ani, constituie argumente de natură să justifice pedeapsa de 16 ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate aplicată de prima instanță, căreia i-a fost adăugată și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei.Î.C.C.J., Sectia Penala, Decizia nr. 1248 din 9 aprilie 2014
Instanța de fond a apreciat că, în perioada octombrie 2010 martie 2011, cu premeditare și cu intenția declarata de a provoca pierderea sarcinii de către concubina sa, partea vătămata S.I.M., sarcină rezultata în urma relației cu un alt bărbat, a lovit-o pe aceasta cu obiecte contondente în abdomen și totodată a obligat-o să ingurgiteze diferite substanțe toxice, context în care partea vătămata a născut prematur doi feți, din care unul era mort la momentul expulsiei, iar cel de-al doilea a decedat la foarte scurt timp, cauza morții fiind pentru amândoi traumatismele suferite în viața intrauterină, urmare loviturilor aplicate de către inculpat, iar in același timp și viața părții vătămate S.I.M. a fost pusa in primejdie, urmare a acelorași acțiuni ale inculpatului, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de : „provocare ilegala a avortului” prevăzute de art. 185 alin. (1) lit. a), b), c) și alin. (2) C. pen.; „tentativa de omor deosebit de grav” prevăzute de art. 20C. pen. raportat la art. 174–176 lit. e) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. S-a mai reținut că inculpatul O.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzute de art. 174–175 lit. a), d C. pen., , cauza morții fiind traumatismele suferite în viața intrauterină urmare loviturilor aplicate de inculpat. Î.C.C.J., Sectia Penala, Decizia nr. 1070 din 26 martie 2014
Modul de comitere a faptei presupune, în primul rând, modul în care a fost pregătită săvârșirea faptei (procurarea licită sau ilicită de instrumente, confecționarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor, mecanismelor sau dispozitivelor care vor fi folosite la săvârșirea faptei, culegerea de informații, date privind locul și timpul comiterii infracțiunii, iar, în al doilea rând, modul în care a fost executată fapta (dacă acțiunea sau inacțiune prevăzută de textul incriminator s-a realizat printr-un singur act sau prin acte repetate; dacă a acționat premeditat sau spontan, singur, sau în participație etc.). Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 345/A din 5 noiembrie 2019.
Premeditarea nu presupune doar luarea hotărârii anterior, dar și materializarea, procurarea de mijloace, în scopul comiterii infracțiunii, iar la dosar nu există astfel de dovezi, ci o simplă hotărâre spontană. Mobilul săvârșirii faptei nu face parte din hotărârea subiectivă. Critica referitoare la reținerea circumstanței de agravare privind comiterea faptei profitând de starea de vădită vulnerabilitate a victimei – și aceasta este nefondată, întrucât victima avea o relație de prietenie cu inculpatul, avea 16 ani, neexistând argumente pentru a se reține această agravantă.
Fapta săvârșită de inculpatul R constând în aceea că , în urma unor discuții contradictorii cu victima P (prietena sa), a prins-o cu mâna dreaptă de gât și a strâns-o până când a decedat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor prevăzute de art. 188 alin. a C.pen. și nu ale infracțiunii de omor calificat cu premeditare prevăzute de art. 189 alin. 1 lit. a NCPP așa cum susțin părțile civile, motivat de faptul că inculpatul nu a pregătit cu minuțiozitate săvârșirea infracțiunii și în consecință urmează să fie condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de omor.
In aceste condiții s-a apreciat că cererea formulată de părțile civile privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat – cu premeditare – este nefondată și a fost respinsă.
În speță nu rezultă elemente în acest sens. Nici împrejurarea susținută de părțile civile că inculpatul ar fi urmărit-o pe victimă și ar fi împiedicat-o să meargă la școală cu colegii săi, cerându-i să îl însoțească la un local și apoi în clădirea unde s-a comis fapta nu este confirmată de probele administrate la urmărirea penală. Dimpotrivă, din întreg ansamblul probator administrat la urmărirea penală rezultă că victima și inculpatul s-au întâlnit, s-au deplasat în consens într-un bar împreună cu alți doi prieteni, după care au mers într-un alt local unde au consumat suc, au petrecut câteva ore și apoi tot în consens au mers într-o clădire dezafectată pentru a petrece timp împreună și cu această ocazie au întreținut relații intime, după care, pe fondul unui conflict spontan inculpatul a apucat-o pe victimă cu mâinile de gât și a strâns-o provocându-i decesul.
Chiar dacă actul medico-legal atestă existența unor leziuni superficiale care ar fi fost comise cu 5-6 zile anterior omorului (echimoze), iar inculpatul a recunoscut că el a fost cel care a produs acele leziuni victimei într-un conflict anterior, acest lucru nu este suficient pentru a se putea concluziona că omorul a fost comis de inculpat cu premeditare, în condițiile în care activitatea infracțională nu a fost precedată de activități de pregătire în acest scop.
Potrivit literaturii de specialitate, premeditarea presupune existența unui interval de timp între momentul luării hotărârii infracționale și până la momentul executării infracțiunii, interval de timp înăuntrul căruia inculpatul săvârșește acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei, precum și existența unei activități psihice de analiză asupra modului de acțiune, în scopul aducerii la îndeplinire a activității infracționale. (Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, Instanta de apel decizia penală nr.1294 din 23 Octombrie 2014
Concluzia este aceea că premeditarea, ca agravantă presupune realizarea a două cerințe, și anume: pe de o parte, luarea rezoluției trebuie să preceadă cu un oarecare timp activitatea materială, iar, pe de altă parte, ca această hotărâre, mai dinainte luată, să se concretizeze în anumite acțiuni de pregătire. Premeditarea, ca agravantă a infracțiunii de omor cuprinde atât elemente de ordin psihic cât și elemente obiective, respectiv acte pozitive premergătoare și preparatorii pentru executarea acțiunii, ce se vor analiza pe baza probelor administrate.
În actualul cadru legislativ, ancheta își va urma cursul. O reformă morală a sistemului va trebui să intervină, mai devreme sau mai târziu, reglementându-se probabil și problema eutanasiei.
Recitesc Argetoianu, Însemnări zilnice. Vol 7: 1 iul – 22 noi 1939. În „masacrul” de după asasinarea lui Călinescu, dintre intelectualii Gărzii, arestați, n-au scăpat decât Milcoveanu, Radu Budișteanu și Nae Ionescu. Primul a scris o foarte frumoasă scrisoare Regelui, scrisoare care l-a scăpat de la moarte (p. 152, ed. Paul Editions, 2024).
După `90, pe un post TV, dl Milcoveanu a susținut că rebeliunea din 1941 a fost, în întregime, provocată de Antonescu.
Îmi amintesc de o întâmplare din anii `70. Dl doctor venise să-și consulte un prieten bolnav. Am avut sarcina să-l conduc până la tramvai – 500 m. Începuse o ploaie ușoară de vară. Pentru că nu am putut să tac, n-am avut altceva să-l întreb decât care este adevărul despre legionari. Am trecut strada spre stația Sebastian, iar doctorul tăcea. Era o provocare din partea mea, pentru acei ani! Tramvaiul 3 trecuse! Și au mai trecut! A încetat și ploaia. Urcându-se odată, dl strigă, de pe scară: citiți „Gorila” lui Rebreanu. Atât a decurs o conversație de o jumătate de oră!
Ce putea spune în anii aceia? M-a impresionat că a tăcut o jumătate de ora-în ploaie – dar nici nu se dădea plecat!
S-a întâmplat în viața mea; acum chiar nu mai interesează pe nimeni!
Codul de procedură penală instituie, în art. 101, principiul loialității administrării probelor, cu trei componente: a) interdicția folosirii violențelor, amenințărilor, mijloacelor de constrângere, promisiunilor sau îndemnurilor în scopul obținerii probelor [alin. (1)];b) interdicția folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei [alin. (2)];c) interdicția de a provoca o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [alin. (3)].În realitate, acest principiu are un conținut mai larg, el constituind regula potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-credință, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viața privată
. Consacrarea principiului loialității administrării probelor reprezintă un element de noutate, în timp ce alin. (1) și (3) din textul actual preiau prevederile art. 68 alin. (1) și (2) din legea veche.
Dispozițiile alin. (2) adaugă o ipoteză nouă, care reprezintă și o garanție a principiului respectării demnității umane, punând în evidentă intenția clară a legiuitorului de a înlătura practicile abuzive, bazate pe procedee lipsite de etică și respect fața de persoană, în vederea obținerii de probe.
Principiului loialității administrării probelor se subsumează dreptului la un proces echitabil. (Nicolae Volonciu ș. a., Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea generala din , 2014, Universul Juridic, Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala comentat 2015, Hamangiu; Ion Neagu, Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat , 2018, Universul Juridic ; Nicolae Volonciu ș. a. , , Noul Cod de Procedura Penala comentat 2015, Hamangiu; Voicu Ionel Pușcașu, Cristinel Ghigheci, Codul de procedura penala adnotat. Vol. I. Partea generala 2019, Universul Juridic ; Ruxandra Paula-Răileanu, Principiile fundamentale ale procesului penal român în lumina noului Cod de procedură penală, în Dreptul nr. 6/2014, p. 98; Nicolae Grofu, Reflecții asupra utilizării tehnicii hipnozei în investigarea criminalistică a infracțiunilor, în Dreptul nr. 10/2013, p. 213; Voicu Pușcașu, Agenți sub acoperire. Provocarea ilegală a infracțiunilor. Considerații (I), în C.D.P. nr. 2/2010, p. 29; Voicu Pușcașu, Agenți sub acoperire. Provocarea ilegală a infracțiunilor. Considerații (II), în C.D.P. nr. 3/2010, p. 74.)
CEDO a dezvoltat conceptul de înscenare ca fiind distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităților sub acoperire și a reafirmat obligația instanțelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea agenților de poliție. Funcția sa în temeiul art. 6 § 1 nu este să determine dacă anumite probe au fost obținute în mod nelegal, ci, mai degrabă, să examineze dacă o asemenea „nelegalitate“ a avut drept consecință încălcarea altui drept protejat de Convenție; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanțele interne a pretinsei înscenări și să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special respectarea principiului contradictorialității și de egalitate a armelor [v Ramanauskas, § 49-61, Malininas c Lituaniei, nr. 10.071/04, § 34-35, 1 iulie 2008, și Bykov c Rusiei (MC), nr. 4.378/02, § 88-93, 10 martie 2009]. Acțiunile ofițerului de poliție sub acoperire și ale colaboratorului acestuia au avut drept consecință determinarea reclamanților să săvârșească fapta penală pentru care au fost condamnați, depășind simpla investigație pasivă a activității infracționale existente, și că instanțele interne nu au investigat suficient acuzațiile de provocare. Pentru aceste motive, procesul reclamanților a fost privat de caracterul echitabil impus de art. 6 din Convenție. În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în această privință. CEDO, hotărârea din 29 septembrie 2009, definitivă la 29 decembrie 2009, Cauza Constantin și Stoian c României(Cererile nr. 23.782/06 și 46.629/06), M. Of. nr. nr. 169 din 16 martie 2010
Răspunderea autorităților trebuie asumată cu atât mai mult cu cât faza inițială a operațiunii s-a desfășurat în afara unui cadru legal și în absența unei autorizări judecătorești. În plus, autorizându-l pe polițistul respectiv să simuleze acte de corupție și scutindu-l pe acesta de orice răspundere penală, autoritățile au conferit ex post un caracter legitim fazei preliminare și au profitat de rezultatele acesteia. De asemenea, nu s-a oferit nicio explicație satisfăcătoare cu privire la rațiunile și eventualele motive personale pentru care polițistul l-ar fi abordat din proprie inițiativă pe reclamant, fără să îi informeze pe superiori; nu s-au oferit nici motive pentru care acesta nu a fost urmărit penal pentru actele săvârșite în cadrul fazei preliminare. În această privință, Activitățile polițistului implicat și ale persoanei cunoscute de reclamant au depășit limita a ceea ce constituie simpla examinare pasivă a unei activități infracționale existente: nu există nicio dovadă că reclamantul a comis infracțiuni anterior, în special infracțiuni ce țin de domeniul corupției, toate întrevederile dintre reclamant și polițistul implicat au avut loc la inițiativa acestuia din urmă, iar reclamantul pare să fi fost supus unor insistențe vădite din partea celor doi interlocutori ai săi pentru a se implica într-o activitate infracțională, deși nu exista niciun element obiectiv care să indice intenția sa de a se implica în așa ceva. Reclamantul a susținut pe toată durata procedurii că a fost instigat să comită infracțiunea. Autoritățile și instanțele interne ar fi trebuit, cel puțin, să examineze în detaliu dacă organele de urmărire penală au provocat sau nu la săvârșirea unei fapte penale. În acest scop, acestea ar fi trebuit să verifice în special motivele pentru care operațiunea a fost organizată, amploarea participării poliției la infracțiune, precum și natura instigării sau a presiunilor exercitate asupra reclamantului. Autoritățile nu au făcut nicio încercare pentru a clarifica rolul jucat de protagoniștii din acest caz, deși condamnarea reclamantului s-a bazat pe probe strânse în urma instigării din partea polițistului, pe care reclamantul a denunțat-o. Mărturisirea unei infracțiuni săvârșite la instigarea cuiva nu face să dispară nici instigarea, nici efectele acesteia. Acțiunile polițistului implicat și ale persoanei cunoscute de reclamant au avut ca efect instigarea reclamantului la săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat și nu există nicio dovadă că, fără intervenția acestora, infracțiunea ar fi fost săvârșită. Ținând seama de această intervenție și de folosirea acesteia în procedura penală în litigiu, procesul reclamantului nu a avut un caracter echitabil. CEDO, Ramanauskas c Lituaniei (MC), Hotărârea din 5.02.2008
În legătură cu aspectele invocate de apărare privind folosirea în procesul penal a unor probe nelegal obținute, prin provocarea polițienească, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut că, în conformitate cu jurisprudența CEDO privind art. 6 C. E. D. H. , precum și dispozițiile art. 101 alin. (4) C.pr.pen. (anterior art. 68 alin. (2) C.pr.pen. ), activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și a altor persoane care acționează pentru organul judiciar – martorul denunțător – respectă garanțiile conferite de art. 6 din Convenție și norma internă menționată, neexistând o provocare, dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activității infracționale și punerea la dispoziția organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influență de natură a instiga la comiterea unei infracțiuni, care altfel nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveției, Teixeira c. Portugaliei și cauza Constantin și Stoian c României).
CEDO a făcut o distincție detaliată între conceptul de înscenare și utilizarea tehnicilor legale ale activităților sub acoperire și a reafirmat obligația instanțelor interne de a face o analiză atentă a materialului aflat la dosar atunci când un acuzat invocă o înscenare din partea poliției. Rolul său, potrivit art. 6 § 1 din Convenție, nu este să stabilească dacă anumite mijloace de probă au fost obținute ilegal, ci mai degrabă să analizeze dacă o astfel de „ilegalitate“ a avut drept consecință încălcarea unui alt drept protejat prin Convenție; astfel, Curtea trebuie să analizeze calitatea aprecierilor făcute de instanțele interne cu privire la pretinsa înscenare și să se asigure că acestea au asigurat în mod adecvat dreptul la apărare al inculpatului, în special dreptul la proceduri contradictorii și la egalitatea armelor (v Ramanauskas, §§ 49-61; Malininas c Lituaniei, nr. 10.071/04, §§ 34-35, 1 iulie 2008, și Bykov c Rusiei [MC], nr. 4.378/02, §§ 88-93, 10 martie 2009).
Pentru a stabili dacă agenții de poliție sub acoperire s-au limitat sau nu la „investigarea activității infracționale într-un mod esențialmente pasiv“ (v Ramanauskas, § 55), Curtea ține seama de o serie de considerente. Nu există niciun indiciu că reclamantul sau coinculpații ar fi fost implicați anterior în infracțiuni legate de droguri. Autoritățile nu au oferit detalii și nu au făcut trimitere la nicio probă obiectivă referitoare la comportamentul infracțional al suspecților. Mai mult chiar, nu s-au găsit droguri nici în posesia reclamantului, nici la el acasă .
Părțile au dat interpretări diferite evenimentelor. În opinia autorităților, reclamantul și coinculpații săi acceptaseră să intermedieze tranzacția. Cu toate acestea, reclamantul, susținând că a fost vorba despre o înscenare a poliției, a declarat că nu știa ce conține punga, care, de fapt, îi aparținea colaboratorului poliției, B ; de asemenea, reclamantul a mai susținut că drogurile din pungă aparțineau poliției.
În lumina acestor interpretări divergente, este esențial pentru Curte să analizeze procedura în care a fost invocat capătul de cerere privind provocarea, pentru a se asigura că drepturile apărării au fost asigurate în mod adecvat, în special dreptul la o procedură contradictorie și la egalitatea armelor [v Ramanauskas, §§ 60-61, și Malininas, § 34, ambele menționate mai sus, și Khudobin c Rusiei, nr. 59.696/00, § 133, CEDO 2006-XII ].
În condamnarea reclamantului și a coinculpaților săi, instanțele s-au bazat exclusiv pe probele obținute în cadrul urmăririi penale, și anume pe rapoartele scrise ale agenților sub acoperire și pe declarațiile suspecților, precum și pe mărturiile inculpaților în fața primei instanțe. Instanțele nu au răspuns cererilor apărării de a se administra probe, în special cu privire la implicarea și rolul lui B , nici solicitării de a fi prelevate amprente digitale de pe pungile ce conțineau drogurile sau de a analiza înregistrările evenimentelor. În plus, instanțele nu i-au audiat pe agenții sub acoperire. Astfel, apărarea nu a avut nicio ocazie de a adresa întrebări martorilor. De asemenea, instanțele au hotărât să acorde prioritate declarațiilor obținute de anchetatori și au considerat că cele date în fața instanței de fond au fost false.
În lumina susținerilor inculpaților cu privire la implicarea poliției, instanțele interne nu ar fi putut să asigure respectarea principiului echității și, în special, a celui al egalității armelor fără a-i audia pe B și pe agenții de poliție sub acoperire și fără a le permite pârâților să adreseze întrebări acestor persoane, măcar în scris. Mai mult chiar, instanța ar fi trebuit să analizeze sau cel puțin să ofere explicații mai detaliate cu privire la motivul respingerii celorlalte cereri de administrare de probe.
Curtea nu poate reține in abstracto prioritatea ce ar trebui acordată declarațiilor date de un martor în ședință publică și sub jurământ în raport cu declarațiile aceluiași martor date în cursul urmăririi penale, chiar dacă cele două sunt contradictorii (v Doorson c Olandei, 26 martie 1996, § 78, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II). Motivarea oferită de tribunal pentru justificarea priorității acordate declarațiilor lui D.C. în fața anchetatorilor ar putea ridica o problemă în ceea ce privește respectarea drepturilor apărării.
Maniera sumară în care instanțele interne au respins susținerile privind înscenarea de către poliție. Aceasta reține că elementul comun al interpretărilor divergente ale părților asupra situației de fapt din cauză este că reclamantul și prietenii săi au negociat cu G și apoi s-au întâlnit cu S .
Instanțele interne nu au cercetat suficient susținerile referitoare la înscenare. Pentru aceste motive, procedura reclamantului a fost lipsită de caracterul echitabil cerut de art. 6 din Convenție. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție din acest punct de vedere. CEDO, Hotărâreadin 1 iunie 2010,definitivă la 1 septembrie 2010,în Cauza Bulfinsky c României(Cererea nr. 28.823/04), M. Of. nr. 21 din 10 ianuarie 2011
CEDO a dezvoltat conceptul de provocare, distinct de folosirea legitimă a operațiunilor sub acoperire, subliniind încă o dată obligația instanțelor naționale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliției.
Instanța de fond a stabilit că nu se poate reține provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională era deja luată, existând predispoziția făptuitorului de a comite infracțiunea (și nu creată prin acțiunea organului judiciar), iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei respective.
Situația infracțională tinde să fie probată prin solicitarea investigatorului sau colaboratului sau există o invitație expresă la comiterea faptei din partea unui denunțător sau a unui martor anonim, s-a constatat că, din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul A., deputat în Parlamentul României, este cel care l-a contactat pe B. pretinzând de la acesta din urmă, în schimbul influenței sale la factorii de decizie locali din comunele arondate județului D , sume de bani și bunuri pentru campania electorală din anul 2012, fapt care l-a și determinat pe martorul denunțător să formuleze denunțul penal la 22 octombrie 2012, deci, anterior înregistrărilor efectuate de către organele judiciare (26 octombrie 2012), astfel că, aspectele relatate de inculpat în cuprinsul dialogurilor din mediu ambiental nu sunt rezultatul acțiunilor de provocare ale martorului denunțător. Mai mult, referirile în cadrul acestor dialoguri, la preexistența unei datorii față de martorul denunțător pentru bunurile cumpărate de acesta în campaniile electorale din anul 2009, tot ca urmare a pretinderii făcute de A., în calitate de președinte la organizației PSD D , la acea dată, de care au profitat membrii de partid, colegi ai acestuia, condiționată de pretinsa sa influență asupra unor factori de decizie locali pentru facilitarea obținerii unor contracte de lucrări publice de firmele administrate de B., nu poate fi atribuită unei acțiuni de provocare din partea martorului denunțător.
Contactul dintre inculpat și martorul denunțător s-a realizat la inițiativa inculpatului A. care, în considerarea unei „colaborări” anterioare cu martorul denunțător, a pretins din nou acestuia sprijin financiar pentru campania electorală din anul 2012, condiționat de pretinsa sa influență la factorii de decizie locali, fiind fără relevanță dacă această intervenție s-a realizat sau nu, martorul denunțător primind asigurări credibile, dată fiind calitatea inculpatului A., deputat, că va obține noi contracte de lucrări publice și va continua derularea contractelor deja obținute, deși societățile prin care se derulau aceste lucrări erau în procedura falimentului.
Activitatea martorului denunțător respectă garanțiile dreptului la un proces echitabil și dispozițiile art. 101 alin. (4) C.pr.pen. (anterior art. 68 alin. (2) C.pr.pen. ), neexistând o provocare, întrucât contactul martorului denunțător cu inculpatul a avut loc în contextul în care urma să satisfacă pretențiile financiare solicitate de inculpat, în mod direct, în schimbul pretinsei sale influențe asupra factorilor de decizie locali pentru facilitarea derulării în continuare și obținerii de noi contracte de lucrări publice pentru firmele administrate de martorul denunțător.
Instanța de fond a apreciat că nici cea de-a doua condiție a provocării nu este îndeplinită, respectiv, lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost săvârșită fără această intervenție a martorului denunțător, atâta timp cât din materialul probator administrat, rezultă că activitatea infracțională a inculpatului ce conturează pretinderea și primirea unor sume de bani și bunuri de la martorul denunțător B. (atât în anul 2009, cât și în anul 2012 în timpul campaniilor electorale), în schimbul pretinsei influențe la primarii comunelor din județul D , a fost anterioară momentului la care martorul denunțător a formulat denunțurile. După formularea primului denunț (22 octombrie 2012), organele judiciare având indicii ale comiterii unor fapte de corupție și cu privire la o posibilă implicarea a inculpatului, au efectuat activitățile specifice pentru stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martorul denunțător sunt confirmate de probatoriul administrat.
Folosirea înregistrărilor în mediu ambiental, realizate în contextul dat, nu constituie o încălcare a normei penale, având în vedere că inculpatul a luat hotărârea să comită și a comis faptele de trafic de influență fără vreo intervenție a martorului denunțător. Prin urmare, din momentul în care acuzatul își dă seama că îndeplinește un act ce cade sub incidența legii penale, își asumă riscul de a întâlni un funcționar al poliției infiltrat și care încearcă în realitate să-l demaște (cauza Ludi c. Elveției) sau de a fi informate organele judiciare de către persoana care a cumpărat influența.
Înregistrările convorbirilor telefonice și în mediu ambiental sunt probe legal obținute și nu pot fi înlăturate din materialul probator, iar prin coroborare cu celelalte probe au conturat împrejurările faptice reținute de către instanță, care au permis aprecierea instanței de fond asupra existenței faptelor de trafic de influență, întrunirii elementelor constitutive și comiterii lor de către inculpatul A.
Activitatea infracțională a inculpatului de pretindere și primire a unor sume de bani și bunuri de la martorul denunțător B. (pentru campaniile electorale din 2009) în schimbul pretinsei influențe la primarii comunelor din județul D , a fost anterioară momentului la care martorul denunțător a formulat primul denunț (22 octombrie 2012). După această dată, existând indicii privind săvârșirea unor noi fapte de corupție și cu privire la o posibilă implicarea a inculpatului, organele judiciare au efectuat activități specifice pentru stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate.
Activitatea martorului denunțător s-a desfășurat cu respectarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil, iar probele au fost administrate cu respectarea dispozițiilor art. 101 alin. (4) C.pr.pen. (art. 68 alin. (2) din vechiul C.pr.pen. ), neexistând o provocare, întrucât contactul martorului denunțător cu inculpatul a avut loc la solicitarea acestuia din urmă, în contextul în care martorul denunțător trebuia să acorde sprijinul financiar solicitat de inculpat, în mod direct, în schimbul pretinsei sale influențe asupra autorităților locale decidente pentru facilitarea derulării în continuare a contractelor încheiate și obținerii de noi contracte de lucrări publice pentru firmele administrate de martorul denunțător, existând astfel indicii că inculpatul ar fi săvârșit fapta și fără intervenția martorului denunțător. Î.C.C.J., Completele de 5 judecători, Decizia nr. 8 din 25 ianuarie 2016
O sentință a fost criticată pentru următoarele motive:
– se întemeiază pe probe constând în interceptări obținute nelegal prin încălcarea dispozițiilor art. 101 alin. (1) teza ultimă C.pr.pen. , care consacră principiul loialității în obținerea probelor, potrivit căruia este oprit a se întrebuința promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe (s-a susținut că numita G., fosta soție a denunțătorului C., a acționat ca un agent provocator-colaborator, de conivență cu anchetatorul); .
– instanța a nesocotit dispozițiile prevăzute de art. 103 alin. (2) C.pr.pen. , potrivit cărora hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în măsură determinantă, pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor și ale martorilor protejați. Or, în cauză instanța a ignorat acest text, care are rang de principiu în materia soluțiilor pe care le pronunță instanța, întemeindu-și soluția de condamnare într-o măsură determinantă pe discuțiile interceptate dintre G. cu inculpatul B., în condițiile în care numita G. a acționat ca un agent provocator, colaborator, determinându-l pe B. să facă declarații de acuzare a lui A. printr-o acțiune de provocare, prin promisiuni și îndemnuri cu încălcarea dispozițiilor art. 101 alin. (1) teza ultimă C.pr.pen. ; instanța de fond a utilizat o modalitate laborioasă de expunere a motivelor de fapt (deduse din probatoriul administrat) și a motivelor de drept care au justificat atât soluțiile de condamnare, cât și soluțiile de achitare pentru inculpatul A.: 1) expunerea acuzațiilor din rechizitoriu, conform sistematizării din respectivul act (expunerea situației de fapt); 2) menționarea probelor/mijloacelor de probă pe baza cărora procurorul a reținut respectiva situație de fapt (și, implicit, acuzație); 3) examinarea critică și coroborată a probatoriului administrat în cursul urmăririi penale și al judecății în primă instanță, inclusiv prezentarea motivelor pentru care a apreciat că unele dintre probe, chiar obținute în condițiile legalității și loialității procesuale, nu pot fi avute în vedere la stabilirea temeinică a faptelor și acuzațiilor; 4) expunerea situației de fapt considerată ca fiind corespunzătoare probelor coroborate, probe reținute ca fiind suficient de convingătoare în sensul dovedirii faptelor și vinovăției inculpatului dincolo de orice îndoială rezonabilă; 5) examinarea elementelor constitutive ale infracțiunilor și, respectiv, soluția cu privire la fiecare infracțiune pentru care inculpatul a fost trimis în judecată (achitare sau condamnare).
Înalta Curte – ca instanță de control judiciar – pe de o parte, își însușește integral argumentele de fapt și de drept expuse în sentința atacată, iar pe de altă parte, apreciază că nu se impune reluarea acestora, fiind însă necesare unele completări, mai ales cu privire la pretinsa „provocare“, precum și cu privire la pretinsa încălcare a principiilor legalității și loialității în administrarea probelor în cursul urmăririi penale, ambele invocate de apărare atât la instanța de fond, cât și în apel.
Inculpatul A. invocă cele două apărări pentru a justifica o conduită socială și relațională situată dincolo de limitele obligației generale de rezervă impusă de statutul judecătorului și procurorului, conduită care, în final, astfel cum a stabilit instanța de fond, a intrat sub incidența legii penale.
Din perspectiva funcției de judecător (specializat în domeniul penal) la tribunal și, ulterior, la curtea de apel, inculpatul A. a acceptat și, ulterior, chiar a întreținut prin propria voință, un mediu relațional cu o persoană despre care cunoștea că „are probleme cu legea“; este lipsită de relevantă apărarea inculpatului potrivit căreia, inițial, ar fi cunoscut doar că denunțătorul are unele probleme „de natură financiară” cu organele financiare de control (Garda Financiară), evaziunea fiscală constituind infracțiune; cert este, potrivit probatoriului, că, în foarte scurt timp, inculpatul a realizat, pe deplin, situația „juridică” a denunțătorului și dorința acestuia de a influența, într-un mod evident favorabil lui, actul de justiție în dosarele pe care le avea pe rolul organelor judiciare. Nu în ultimul rând, atât probele administrate, cât și afirmațiile proprii, converg către concluzia că inculpatul judecător A. avea cunoștință de problemele juridice grave pe care denunțătorul le avea; or, în aceste condiții, inculpatul nu a oferit explicații rezonabile pentru a justifica ulterioarele contacte directe sau prin persoane interpuse cu denunțătorul (unele aflate în relații apropiate cu inculpatul).
Nu poate fi justificată apărarea inculpatului constând în „provocarea” realizată de persoane care ar fi acționat sub coordonarea organelor de urmărire penală ori constând în obținerea unor probe cu încălcarea principiului legalității și loialității.
Inculpatul A. cunoștea anterior suficiente date și informații cu privire la persoana denunțătorului și la interesul acestuia în sensul influențării favorabile a justiției în cauzele pe care le avea pe rolul instanțelor la care, succesiv, acesta a îndeplinit funcția de judecător în materie penală (și, implicit, a avut posibilitatea reală de a înțelege sensul demersurilor denunțătorului și soției acestuia); toate probele la care apelantul-inculpat a făcut referire au fost administrate ulterior luării rezoluției infracționale de către inculpat, prin tehnici speciale de anchetă – desfășurate în condițiile C.pr.pen. – specifice investigării infracțiunilor de corupție și acceptate de instituțiile Națiunilor Unite și cele europene (Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004; REC 2005 9 privind protecția martorilor și colaboratorilor; REC 2005 10 privind tehnicile speciale de anchetă; etc).
Aceste instrumente juridice permit nu numai folosirea tehnicilor speciale de anchetă, dar prefigurează și modalitățile legale, precum și beneficiile legale acordate persoanelor care colaborează cu organele judiciare în activitatea de investigare a infracțiunilor de corupție.
Din această perspectivă, apare ca neîntemeiată critica apelantului-inculpat cu privire la faptul că unele persoane audiate ca martor în prezenta cauză și care, în opinia apărării, ar fi săvârșit, la rândul lor, fapte de natură penală, nu au fost trimise în judecată, declarațiile lor fiind folosite pentru fundamentarea soluției de condamnare.
„Agenții provocatori” sunt agenți infiltrați ai statului sau orice persoană ce acționează sub coordonarea sau supravegherea unei autorități (în procesul penal, a organelor poliției sau a procurorului) care – în activitatea desfășurată – își depășesc limitele atribuțiilor conferite de lege de a acționa în scopul relevării activității infracționale a unei persoane, provocând-o pe aceasta să comită infracțiuni în vederea administrării de probe în acuzare.
Curtea Europeană a făcut distincția între acțiunea agenților provocatori – acțiunea ofițerilor de poliție sau a procurorului creând intenția criminală care anterior nu exista – și cazurile în care persoana avea deja predispoziția de a comite infracțiuni; instanța europeană a acordat caracter principal la doi factori: 1) inexistența unor probe din care să rezulte suspiciunea că persoana era deja implicată într-o activitate infracțională; 2) faptul indubitabil că organele de poliție îl instigaseră la comiterea acelei infracțiuni.
Art. 61 C. pr. pen. se referă la Actele încheiate de unele organe de constatare: (1)Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organul de urmărire penală avea suficiente date, elemente (ÎCCJ, Sectia Penala, Decizia nr. 224 din 18-iun-2015) și își formase o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni din care putea și trebuia să-și dea seama că inculpatul suspiciuni referitoare la caracterul real al acesteia, suspiciuni materializate (}CCJ Secția Penală, Decizia nr. 232/A din 11 iulie 2023), existând astfel o suspiciune rezonabilă că, prin declarațiile sale, ar fi putut fi pus în pericol, fie și numai din perspectiva activității profesionale.( }CCJ, Completurile de 5 judecători Decizia nr. 59 din 26 iunie 2023; Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții c Olandei, §§ 80-85)”.
o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni , că o persoană este implicată în activități infracționale (ÎCCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 64 din 2 octombrie 2023)
În Cauzele Valenzuela Contreras c Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, și Cauza Roman Zakharov c Rusiei (MC), Hotărârea din 4 decembrie 2015, s-a apreciat că măsurile secrete de supraveghere sau de interceptare a comunicărilor de către autoritățile publice constituie ingerințe ale unei autorități publice în dreptul la respectarea vieții private și a corespondenței, o astfel de ingerință încălcând articolul 8 § 2 din CEDO, cu excepția cazului în care, „în conformitate cu legea“, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în temeiul paragrafului 2 și, în plus, este „necesară într-o societate democratică” pentru a le atinge (Hotărârea Kopp c Elveției din 25 martie 1998, Rapoartele 1998-II, p. 539, § 50).
CEDO a subliniat că este conștientă de dificultățile implicate de lupta împotriva infracțiunilor grave și de necesitatea ca autoritățile să recurgă uneori la metode de anchetă mai elaborate. Convenția nu împiedică, în stadiul de pregătire a materialului de urmărire penală și când natura infracțiunii o poate justifica, folosirea de surse precum informatori anonimi . . . Recurgerea la astfel de surse este acceptabilă doar dacă este însoțită de garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor, în special în cadrul unei proceduri clare și previzibile pentru autorizarea, punerea în aplicare și controlul măsurilor de anchetă în cauză [v în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2008, în Cauza Ramanauskas c Lituaniei (MC), § 51]”.ÎCCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 64din 2 octombrie 2023
O bănuială rezonabilă că a fost săvârșită o infracțiune presupune existența faptelor sau a informațiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârși infracțiunea (Erdagöz v. Turkey, 22 octombrie 1997, § 51, Reports of Judgments and Decisions 1997‑VI; Fox, Campbell and Hartley v. the United Kingdom hotărârea din 30 august 1990, Seria A nr. 182, pp. 16-17, § 32). Totuși, ceea ce poate fi considerat „rezonabil” va depinde de toate circumstanțele unei anumite cauze ( se spusese în Fox, Campbell and Hartley, § 32). Faptele care creează suspiciunea nu trebuie să fie de același grad ca cele necesare pentru a justifica o condamnare, sau chiar pentru înaintarea învinuirii, care reprezintă următorul pas al procesului de urmărire penală (v Brogan and Others v. the United Kingdom, hotărârea din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, p. 29, § 53, și Murray v. the United Kingdom, hotărârea din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300-A, p. 27, § 55).
În O’Hara v. the United Kingdom, nr. 37555/97, ECHR 2001‑X informațiile comunicate în cadrul unui briefing al poliției, potrivit cărora informatorii l-au identificat pe reclamant ca fiind una dintre persoanele bănuite de participare la săvârșirea unui anumit act terorist, au fost suficiente pentru a da naștere unor temeiuri verosimile de a bănui că reclamantul a săvârșit o infracțiune. În cauză au existat informații suficiente pentru a da naștere unor motive verosimile de a se bănui că reclamantul a săvârșit infracțiunea. În lipsa unei bănuieli rezonabile, reținerea sau arestarea unei persoane nu trebuie impusă niciodată cu scopul de a o determina să-și recunoască vina sau să dea declarații împotriva altor persoane sau pentru a obține fapte sau informații, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia (may serve to ground a reasonable suspicion against him. § 48 )
Existența „motivelor verosimile de a bănui” săvârșirea unei infracțiuni presupune existența unor fapte și informații care să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut să săvârșească o infracțiune (Erdagöz c. Turciei, 22 octombrie 1997, § 51, Culegere de hotărâri și decizii 1997‑VI[15], și Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182). Aprecierea ca fiind „verosimil” depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei (Fox, Campbell și Hartley). Lit. c) a art. 5 § 1 din Convenție nu cere ca organele de urmărire penală să acumuleze suficiente dovezi pentru a putea înainta o acuzare la momentul reținerii. Faptele care dau naștere acestor suspiciuni nu trebuie să fie de aceeași forță precum cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte ce intervin la o fază ulterioară a procesului penal (Murray c. Regatului Unit, 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300‑A, și Korkmaz și alții c. Turciei, nr. 35979/97, § 26, 21 martie 2006,https://dorin.ciuncan.com/documentare/suspiciune-rezonabila).
CDEDO a examinat și situația declarațiilor date de martori în schimbul unor avantaje legale. CDEDO nu a contestat că utilizarea declarațiilor date de martori în schimbul unei imunități sau al altor avantaje legale reprezintă un instrument important în lupta pe care autoritățile interne trebuie să o conducă împotriva criminalității. Totuși, a apreciat că prin utilizarea acestui mijloc se poate compromite echitatea procedurii împotriva acuzatului, de natură să ridice probleme delicate, atâta timp cât, prin chiar natura lor, declarațiile în cauză se pretează la manipulări și pot fi efectuate exclusiv în scopul de a obține avantajele oferite în schimb sau drept răzbunare personală. Natura, uneori ambiguă, a unor astfel de declarații și riscul ca o altă persoană să poată fi acuzată și judecată pe baza unor alegații neverificate, care nu sunt în mod necesar dezinteresate, nu trebuie să fie subestimate. Cu toate acestea, s-a arătat că utilizarea acestui tip de declarații nu este suficientă în sine pentru ca procedura să fie inechitabilă, fiind necesară o analiză in concreto a circumstanțelor din speță.
În prezenta cauză, pe de o parte, inculpatul – judecător specializat în drept penal – avea cunoștință de prevederile legale referitoare la „denunțător“, la dispozițiile din legile speciale referitoare la cauzele de reducere a pedepsei, iar pe de altă parte, i s-a acordat acestuia, dar și instanțele au avut posibilitatea, în cursul procedurii judiciare, inclusiv în cursul judecății în fond și apel, să interogheze într-un mod amănunțit și să se controleze credibilitatea acestor persoane audiate în calitate de martori.
Instanța de fond a făcut o justă aplicare a acestor principii în adoptarea soluției de achitare pentru acuzația de la § I.l din rechizitoriu, astfel că este neîntemeiată critica expusă în motivele de apel ale Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Timișoara (cu privire la prima infracțiune de corupție pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată).
O justă aplicare a acelorași principii a fost făcută de instanța de fond și cu privire la soluția de condamnare a inculpatului A. pentru a doua faptă de corupție pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, pentru această faptă probatoriul administrat fiind amplu, nelimitându-se la declarațiile denunțătorului și soției acestuia, declarații care însă se coroborează, în cea mai mare parte, cu restul probelor administrate astfel cum corect s-a arătat în sentința atacată. Se respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 143/PI din 17 iunie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. ÎCCJ, Sectia Penala, Decizia nr. 409 din 10 noiembrie 2015
Motivul de apel nr. 11 – inculpatul solicită înlăturarea înregistrării ambientale din 08 august 2013, invocând dispozițiile art. 101, 102, 103 C.pr.pen. Scopul folosirii colaboratorilor îl reprezintă doar culegerea de date și informații, nu săvârșirea de infracțiuni, sumele de 10.000 de euro, de 100.000 de euro și 50.000 de euro au fost date expres, în opinia inculpatului, pentru a obține probe în mod nelegal. Or, infracțiunea de trafic de influență s-a consumat la momentul pretinderii, cel mai târziu la data de 5 iunie 2013, când G. a primit suma de 10.000 de euro, astfel că oferirea în continuare a sumei de 100.000 de euro la data de 24 iulie 2013 și punerea la dispoziție în continuare a sumei de 50.000 de euro, este clar, în opinia apelantului, că martora a fost îndemnată să continue săvârșirea de infracțiuni și nu are altă justificare decât obținerea de probe nelegale. Or, admisibilitatea probelor în procesul penal are în vedere și modul de prelevare a probelor. Astfel, în speță, activitatea lui K. a depășit activitatea unui organ sub acoperire, iar interesul general nu poate justifica folosirea probelor obținute prin intermediul investigatorului de către organele de urmărire penală. Contrar rolului pe care trebuia să-l aibă, esențialmente pasiv, ea a influențat-o pe G. să comită infracțiunea, la rândul ei, aceasta din urmă, a regizat și provocat și ea o faptă, pentru a plăsmui probe. In acest sens, a fost invocată jurisprudența CEDO – cauza Teixeira c. Portugaliei, Romanauskas c. Lituaniei. Se susține că acuzarea s-a întemeiat doar pe declarațiile condamnatei G. și pe flagrantul pregătit de ea, inculpatul fiind supus unei provocări permanente. In cauza Edwards și Lewis v. U. K. – 27 octombrie 2014, sunt enunțate criteriile pe baza cărora judecătorul național trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea poliției : motivul pentru care operațiunea organelor de urmărire penală a fost organizată, natura și întinderea participării organelor de urmărire penală la săvârșirea infracțiunii, natura determinării sau a presiunilor exercitate de organele de urmărire penală. In cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei – 9 iunie 2008, s-a reținut că nu a existat niciun indiciu că acuzatul ar fi săvârșit fapta fără inițiativa organului de urmărire penală, or, inculpatul nu a săvârșit nicicând o asemenea faptă și nimic nu arată că era tentat să comită traficul de influență dacă nu era abordat de G.
Instanțele naționale au obligația ca atunci când analizează dacă procedura a avut un caracter echitabil și dacă principiul egalității de arme a fost respectat, analizând : cum au fost strânse probele, modalitatea de prezentare în rechizitoriu a mijloacelor de probă, stabilirea delimitării între procedura organizării flagrantului, provocarea exercitată de agenți în vederea obținerii de probe și distincția dintre conceptul de înscenare și utilizarea tehnicilor legale ale activităților sub acoperire. În cauza Bulfinscky c. României s-a statuat că aceste aspecte nu au fost analizate de instanțele naționale, Curtea analizând aprecierile făcute de instanțele interne cu privire la înscenare, stabilind că susținerile acuzatului nu au fost analizate suficient. Nu este de ignorat, în opinia inculpatului, caracterul arbitrar al interceptărilor făcute la locuința lui G. și faptul că anterior venirii sale, organele de urmărire penală au întocmit procesul verbal prin care au precizat că suma de 400.000 de euro este lăsată în posesia lui G. cu scopul ca ceasta să obțină probe cu ocazia întâlnirii cu A. și nu cu inculpatul. Pe de altă parte, se mai arată că intenția de a remite suma de 50.000 de euro inculpatei A. care, la rândul ei, ar fi dat-o mai departe judecătorului O., este doar o prezumție de vinovăție, câtă vreme inculpatul nu a fost lăsat acasă ca să se constate că acela ar fi fost traseul sumei pe care i-a predat-o G., deoarece inculpatul nu a pretins nicio sumă de bani, iar cea primită urma să o folosească pentru achiziționarea unui autoturism, acesta fiind singurul scop pentru care a consimțit să ajungă la domiciliul lui G.
Potrivit art. 68 C.pr.pen. era interzisă folosirea mijloacelor de constrângere în scopul obținerii probelor. Dispozițiile art. 68 alin. (1) au fost preluate întocmai în prevederile art. 101 alin. (1) C.pr.pen. , interdicția provocării fiind menționată expres în alineatul 2, fiindu-le interzis organelor judiciare sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.
Suntem în prezența unei provocări ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la cercetarea în mod pasiv a activității infracționale, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate de natură să determine săvârșirea unei fapte penale care fără acea intervenție nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracțiune, de a obține probe și de a declanșa urmărirea penală.
Conform jurisprudenței CEDO (de exemplu cauzele : Teixeira de Castro c. Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998, Vanyan c. Rusiei, hotărârea din 15 decembrie 2005, Allan c. Regatului Unit, hotărârea din 5 noiembrie 2002, Edwards și Lewis c. Regatului Unit, hotărârea din 27 octombrie 2004, Khudobin c. Rusiei, hotărârea din 26 octombrie 2006, Romanauskas c. Lituaniei, hotărârea din 5 februarie 2008, Bulfinsky c. României, hotărârea din 1 iunie 2011) existența provocării este dovedită dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative : activitatea presupus infracțională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană care avea sarcina de a descoperi infracțiunea sau când există o determinare directă la comiterea unei infracțiuni din partea unui denunțător, respectiv, lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost comisă fără acea intervenție.
Verificând actele dosarului, prin prisma criticilor apelanților inculpați A. și B., instanța de apel constată că cele două condiții menționate nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.
Astfel apelanta inculpată A. solicită înlăturarea tuturor probelor obținute prin intermedierea martorei Y. și a inculpatei G., care au desfășurat, în opinia sa, activități de agent provocator, fără a preciza, în concret, în ce au constat pretinsele activități care au fi determinat-o să comită fapta penală, indicând ca și „dovezi” discuțiile purtate în mediul ambiental dintre Y. și G. în datele de 23 aprilie 2013, de 02 iulie 2013 și de 26 iunie 2013, dintre Y. și J. din data de 06 august 2013, respectiv interceptărilor și înregistrărilor audio/video din datele de 24 iulie 2013 și 25 iulie 2013 a discuțiilor ambientale din 06 august 2013 și 08 august 2013, fără a face vreo altă precizare suplimentară. Or, instanța de apel nu poate primi solicitarea cu caracter generic formulată de apelantă în sensul excluderii probelor, în contextul în care aceasta nu face decât niște simple afirmații fără a aduce vreun argument juridic.
Nu au fost încălcate dispozițiile legale în materie de către organele de urmărire penală cu ocazia administrării probatoriului. Î.C.C.J., Secția Penală, Decizia nr. 242 din 02 iunie 2016
Apărarea a susținut și că au fost încălcate în speță dispozițiile art. 101 alin. (3) C.pr.pen. întrucât din momentul depunerii denunțului, denunțătorul D. a desfășurat, în perioada 13 decembrie 2013 – 23 octombrie 2014, toate activitățile conform instructajului și dirijării organelor de urmărire penală (înzestrat fiind cu tehnică operativă de interceptare ambientală, comportamentul, atitudinile, expresiile utilizate și toate manifestările exterioare de conduită au fost cele indicate de organele de anchetă), devenind un veritabil agent provocator; că împrejurarea transpare în mod evident din procesele verbale de redare a interceptărilor și înregistrărilor ambientale, realizate de denunțător, cu ocazia întâlnirilor pe care le-a avut cu inculpatul A.
Din perspectiva prevederilor art. 101 alin. (3) din C.pr.pen. , s-a susținut că acțiunea dirijată și coordonată de organele de urmărire penală în data de 23 octombrie 2014 ca acțiune de organizare a surprinderii în flagrant a inculpatului A., s-ar configura ca fiind o acțiune provocatoare, ale cărei rezultate, materializate atât în probe tehnice (suportul optic al înregistrărilor ambientale realizate), cât și a înscrisurilor, constând în notele de redare a conținutului convorbirilor purtate, precum și imaginile surprinse, trebuie excluse din ansamblul probator administrat în prezenta cauză penală, ca fiind administrate contrar principiului loialității. În concluzie, s-a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 102 din C.pr.pen. excluderea din ansamblul probator administrat în cauză a probelor constând în procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante și documentele însoțitoare (suportul optic, imaginile și transcrierea semnalelor audio rezultate din înregistrarea ambientală realizată de agentul provocator D. cu ocazia întâlnirilor cu inculpatul A.).
În sensul că denunțătorul D. a acționat dirijat, coordonat pentru a se evidenția caracterul de corupt al inculpatului A., pentru a se decela elementele infracțiunilor de corupție în actele sale de conduită și pentru a continua săvârșirea infracțiunilor, au fost invocate următoarele împrejurări: – obținerea acceptului de colaborare al denunțătorului D., pentru punerea în executare a înregistrărilor ambientale a întâlnirilor dintre D. și A., operațiune pentru care era absolut necesară utilizarea de către D. a unui echipament tehnic specific de înregistrare, ceea ce presupunea acceptul acestuia de a-l utiliza; înmânarea aparatului respectiv de către organul de urmărire penală (operațiunea efectivă de predare – primire), instruirea primitorului D. în legătură cu utilizarea echipamentului și cu modul de comportament în relaționarea directă cu A.; discuțiile, instruirea și dirijarea denunțătorului de către organele judiciare de fiecare dată înaintea celor 15 întâlniri cu inculpatul A., cu prilejul punerii la dispoziție a echipamentului de înregistrare audio video ambientală și, apoi, după consumarea respectivelor întâlniri, relatarea modului cum au decurs acestea de către D., organului judiciar (probabil ofițerul de poliție judiciară delegat în cauză), în scopul tragerii concluziilor și pregătirea viitoarei întâlniri. S-a susținut de către apărarea inculpatului A. că acest aspect ar fi demonstrat de: – convorbirile telefonice pe care le are D., cu o persoană neidentificată, în timp ce se îndreaptă, în autoturismul propriu spre locul de întâlnire cu inculpatul, căruia îi oferă relații circumstanțiale, împrejurare ce se remarcă pe suporturile optice pe care sunt stocate convorbirile și imaginile înregistrate cu prilejul întâlnirilor directe dintre D. și A.; – conlucrarea permanentă, în perioada 16 decembrie 2013 – 23 octombrie 2014, între D. și organele judiciare și pregătirea primului pentru adoptarea comportamentului față de inculpat; – de pregătirea și înmânarea unor obiecte de către organele judiciare către denunțător, pentru ca acesta, la rândul său, să le remită inculpatului, precum și de obținerea unor facturi pe numele inculpatului, activități din care transpare în mod evident tertipul și vicleșugul realizat de către organele judiciare și denunțătorul D., pentru a produce și ticlui probe mincinoase și false, ceea ce ar constitui infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (2) C. pen.
Totodată, s-a învederat că activitatea denunțătorului D. a depășit cu mult pe cea a unui personaj aflat într-un raport biunivoc de corupție, deoarece a provocat comiterea și, ulterior, continuarea infracțiunii de luare de mită și trafic de influență, de către A., nefiind dovedit de către acuzare că fără intervenția sa infracțiunile respective s-ar fi săvârșit, transferând comportamentul normal al unui observator pasiv la comiterea unei infracțiuni de corupție, într-un comportament activ, incisiv, instigator și apoi, inițiate, construite de el însuși, pentru demonstra realitatea propriilor afirmații din denunț, deci executând acte exterioare de conduită care se circumscriu infracțiunii de instigare la comiterea unor infracțiuni de corupție, de către A.
S-ar putea pune problema dacă neînlăturarea unor mijloace de probă efectuate de alte organe decât cele de urmărire penală, în condițiile în care Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 51/2016, nu conduce de plano la desfășurarea unui proces inechitabil. Altfel spus, s-ar putea pune problema, în situația în care decizia Curții Constituționale nu-și poate produce efecte în unele cauze aflate pe rol, dacă probele administrate în condițiile prevăzute în decizie nu ar trebui înlăturate în baza dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg privind dreptul la un proces echitabil.
Cu privire la sancțiunea ce poate interveni în cazul unor astfel de probe obținute cu nerespectarea legii sau atunci când condițiile legale sunt respectate, însă ele nu corespund exigențelor CEDO , în doctrină s-a exprimat opinia că nu trebuie să se dispună excluderea automată a lor, ci este necesar să se analizeze, în continuare, dacă încălcarea are caracter substanțial și semnificativ și dacă aceasta, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menținerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu. Judecătorul intern trebuie să evalueze necesitatea aplicării sancțiunii excluderii prin raportare la gravitatea încălcării drepturilor inculpaților, în procesul de administrare a probatoriului, la impactul pe care caracterul nelegal al probei îl poate avea cu privire la credibilitatea mijlocului de probă, precum și la importanța pe care mijlocul de probă o prezintă în susținerea acuzării.
În cauza Dumitru Popescu contra României, Curtea a stabilit că utilizarea de înregistrări nelegale aduce atingere dispozițiilor art. 8 din Convenție privind respectarea vieții private și de familie, însă nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 6, privind dreptul la un proces echitabil, întrucât stabilirea admisibilității unor probe este atributul instanțelor naționale. Aceeași idee, conform căreia administrarea unei probe constând în interceptarea unor convorbiri telefonice sau în mediul ambiental cu încălcarea dispozițiilor legale nu conduce, de plano, la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție a fost exprimată și în cauzele Khan contra Marii Britanii, P.G. și J.H. contra Marii Britanii, Heglas contra Republicii Cehe, Bykov contra Rusiei.
Ca atare, nici prin prisma jurisprudenței CEDO nu se impune la acest moment procesual o înlăturare a mijloacelor de probă constând în supravegherea tehnică, așa cum a solicitat inculpatul A., deoarece și în condițiile în care ar exista o încălcare a dispozițiilor art. 8 C. E. D. H. privind respectarea dreptului la viață privată și familială ea s-a produs deja și nu poate fi corijată de instanța națională prin înlăturarea acestor probe.
Nici susținerile inculpatului în sensul că, în condițiile în care, încă din data de 23 decembrie 2013 organele de urmărire penală ar fi constatat comiterea infracțiunilor, acestea trebuiau să întrerupă posibile manifestări ilicite ulterioare, și că din acest considerent toate procedurile ulterioare încalcă dispozițiile art. 101 alin. (3) C.pr.pen. , nu sunt întemeiate. În acest sens, se reține că potrivit art. 8 C.pr.pen. organele judiciare nu au numai obligația de a desfășura urmărirea penală cu respectarea garanțiilor procesuale, ci și pe cea de a constata „în mod complet faptele care constituie infracțiuni”, iar cercetările efectuate în prezenta cauză nu s-au limitat doar la persoana inculpatului A. și doar la infracțiuni de corupție, ci au vizat și alte cadre didactice din cadrul aceleiași facultăți, precum și infracțiunea de fals intelectual. Î.C.C.J., Secția Penală, Decizia nr. 97/A din 23 martie 2017
Apelantul-inculpat a mai arătat că în condițiile în care martorul C. a fost autorizat colaborator de către organele de urmărire penală și instruit să înregistreze discuțiile purtate, acestea din urmă nu s-au limitat la o investigare pasivă a presupusei activități infracționale, ci contrar dispozițiilor art. 101 C.pr.pen. ,au exercitat o influență asupra denunțătorilor, realizând o provocare la comiterea infracțiunilor. În acest context, apelantul-inculpat a făcut referire și la înregistrările aflate la dosar și pe care, în urma întocmirii în cauză a unei expertize criminalistice și a depunerii unei expertize extrajudiciare, prima instanță nu le-a avut în vedere la soluționarea cauzei, susținând că nu se poate stabili autenticitatea acestora.
Referitor la acuzația de comitere a infracțiunii de favorizare a făptuitorului, apelantul-inculpat a susținut că simpla depunere a denunțului nu era suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art. 269 C.pr.pen. , că aceasta nu poate reprezenta o îngreunare a tragerii la răspundere penală, ci constituie doar o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă și că nu a furnizat informații lui B. și nu i-a dat ajutor acestuia, respectiv nu a creat o stare de pericol pentru justiția penală.
În considerarea principiului loialității administrării probelor, conform art. 101 alin. (3) C.pr.pen. este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.
Provocarea reprezintă astfel o acțiune neloială constând în determinarea unei persoane să comită sau să continue comiterea unei infracțiuni și constituie sursa nulității actului de administrare a probelor cu consecința evidentă a excluderii probelor astfel obținute.
În jurisprudența sa referitoare la art. 6 din Convenție, CEDO a definit agenții provocatori ca fiind agenți infiltrați ai statului sau orice persoană ce acționează sub coordonarea sau supravegherea unei autorități care, în activitatea desfășurată, depășesc limitele atribuțiilor conferite de lege, de a acționa în scopul descoperirii activității infracționale a unei persoane, provocând-o pe aceasta să comită infracțiuni, în vederea administrării de probe în acuzare. Curtea a arătat că „este conștientă de dificultățile inerente activității politiei ce are ca obiect culegerea de probe in scopul descoperii si cercetării infracțiunilor. In acest scop, aceasta este nevoita din ce in ce mai mult să folosească agenți sub acoperire, informatori si metode ascunse, in special in domeniul combaterii crimei organizate și corupției. Mai mult decât atât, corupția (inclusiv cea din sfera judiciara) a devenit o problema majora in multe tari, așa cum este atestata de către Convenția de Drept Penal a Consiliului Europei. Acest instrument autorizează folosirea tehnicilor speciale de investigare, printre care si agenții sub acoperire, pentru culegerea de probe, cu condiția sa nu fie încălcate drepturile si obligațiile asumate prin convenții multilaterale. In aceste condiții, folosirea tehnicilor speciale de investigare in general si a celor sub acoperire in special, nu pot in sine sa încalce dreptul la un proces echitabil. Totuși, din pricina riscului de instigare a politiei, folosirea acestora trebuie sa fie in anumite limite bine definite.” (Ramanauskas c. Lituaniei).
Utilizarea acestor „tehnici speciale de investigație“, prin ele însele, nu sunt incompatibile cu dreptul la un proces echitabil, însă jurisprudența CDEDO subliniază că utilizarea acestor „tehnici ascunse” trebuie să aibă limite clare.
Există provocare din partea poliției atunci când agenții implicați (membri ai forțelor de ordine sau persoane intervenind la cererea acestora) nu se limitează a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită, ci exercită asupra persoanei în cauză o influență de natură a o incita la comiterea unei infracțiuni care altfel nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii, adică pentru a obține dovezi și pentru a trage la răspundere (Ramanauskas, § 55, Eurofinacom c. Franței).
În materia provocării, CEDO a analizat în jurisprudența sa criteriile în raport de care activitatea agenților statului nu poate fi considerată provocare, respectiv:
a) există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni;
b) activitatea polițiștilor sau colaboratorilor acestora a fost autorizată în condițiile legii;
c) agenții statului sau colaboratorii acestora nu au făcut altceva decât să ofere suspectului o ocazie obișnuită de a comite o infracțiune, respectiv de a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită.
Activitatea desfășurată de organele de urmărire penală prin intermediul colaboratorului autorizat nu poate fi apreciată ca provocare în sensul art. 101 alin. (3) C.pr.pen. , întrucât pe de-o parte, la momentul sesizării acestora infracțiunea de trafic de influență era consumată, iar pe de altă parte, autorizarea martorului C. în calitate de colaborator cu identitate reală s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, iar înregistrarea discuțiilor acestuia cu inculpatul, pe care acesta a fost autorizat să le efectueze, nu au depășit limitele unei investigări pasive a activității ilicite pe care la acel moment se presupunea că inculpatul le întreprinde. Î.C.C.J., Secția Penală, Decizia nr. 168/A din 22 iunie 2021
Legislația română nu prevede o definiție a acestei provocări, dar pe baza jurisprudenței CEDO se reține existența acesteia dacă sunt îndeplinite condițiile:
– situația presupus infracțională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracțiunea sau când există o invitație directă la comiterea unei infracțiuni din partea unui denunțător sau a unui martor anonim;
– lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost săvârșită fără această intervenție.
Prin urmare, se poate reține existența provocării dacă situația presupus infracțională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracțiunea sau când există o invitație directă din partea unui denunțător sau a unui martor anonim și dacă lipsește orice indiciu că fapta ar fi fost săvârșită fără această intervenție. Așadar, acțiunea de determinare presupune ca inculpatul să nu fi avut anterior intenția de a săvârși fapta respectivă.
Similar, în cauza Vanyan c. Rusiei, hotărârea din 15 decembrie 2005, Curtea de la Strasbourg a subliniat că simplele susțineri în instanță ale poliției, în sensul că au existat informații privind implicarea reclamantului în desfășurarea unei activități infracționale (în speță traficul de droguri), care nu pot fi verificate prin prisma altor mijloace de probă, nu pot fi luate în considerare.
În cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998, CEDO a analizat dacă activitatea a doi ofițeri de poliție a depășit sau nu activitatea caracteristică unor agenți sub acoperire, reținând că aceștia au provocat comiterea faptei, neexistând niciun indiciu că aceasta ar fi fost comisă fără intervenția lor.
În cauza Edwards și Lewis c. Regatul Unit, hotărârea din 27 octombrie 2004, sunt enunțate criterii pe baza cărora judecătorul național trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea poliției:
– motivul pentru care operațiunea poliției a fost organizată;
– natura și întinderea participării poliției la săvârșirea de infracțiuni;
– natura determinării sau a presiunilor efectuate de poliție.
O altă cauză cu privire la instigarea de către agenții statului este Ramanauskas c. Lituaniei, Hotărârea din 5 februarie 2008. În speță, reclamantul care lucra ca procuror este abordat prin intermediul unei cunoștințe de către R., pe care nu-l cunoscuse anterior. R. îl roagă să obțină achitarea unei persoane, în schimbul sumei de 3000 de dolari SUA. Inițial acesta refuză, însă la insistențele repetate ale lui R. acceptă cererea acestuia. În realitate, R. era ofițer al unui departament special de poliție anticorupție, care își informează superiorii, fiind autorizată procedura de simulare a comportamentului infracțional și înmânarea sumei de bani reclamantului, fapt care s-a și întâmplat. Reclamantul a precizat că a săvârșit fapta cedând insistențelor excesive ale lui R. A fost găsit vinovat de toate cele trei instanțe și condamnat la închisoare. Pe parcursul procesului a invocat instigarea la acceptarea mitei și a contestat procedura de simulare a comportamentului infracțional.
A determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii de probe – întrucât nu distinge, are în vedere textul art. 101 alin. (3) C. pr. pen. – este oprit provocarea din partea organelor de urmărire penală, a agenților statului (ce poate avea loc prin desfășurarea activităților investigatorilor sau colaboratorilor sub acoperire), dar și din partea oricărei persoane private, de exemplu denunțător, în scopul obținerii de probe care să ducă la incriminarea făptuitorului.
Se comite o instigare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracțională, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate, încât să determine săvârșirea unei fapte penale care, fără aceasta intervenție, nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracțiune, respectiv de a obține probe și de a declanșa urmărirea penală.
În analiza verificării instigării, Curtea de la Strasbourg a avut în vedere următoarele aspecte:
– organele de urmărire penală sunt cele care au sarcina de a dovedi inexistența vreunei instigări, cu excepția situației în care susținerile petentului sunt neverosimile;
– în absența unei asemenea dovezi, autoritățile judecătorești sunt obligate să analizeze aspectele de fapt ale cauzei și să ia măsurile necesare pentru a descoperi adevărul și pentru a stabili dacă a existat vreo instigare;
– nu există nicio probă care să indice că petentul ar fi săvârșit anterior vreo infracțiune, mai ales de corupție;
– toate întâlnirile dintre petent și R. au avut loc din inițiativa lui R.- investigator, ceea ce conduce la concluzia că acțiunile au depășit nivelul cercetării pasive a unei activități infracționale;
– autoritățile nu pot fi exonerate de răspundere pentru acțiunile ofițerilor de poliție, prin simpla susținere că ei au acționat în nume propriu, deși îndeplineau îndatoriri de serviciu și chiar prin procedura de autorizare a comportamentului simulat, autoritățile au legitimat post factum faza preliminară și s-au folosit de rezultatele ei;
– nu există niciun indiciu că infracțiunea ar fi fost săvârșită fără această intervenție.
Activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și a altor persoane care acționează pentru organul judiciar trebuie să se limiteze la examinarea, de o manieră pasivă, a activității infracționale și punerea la dispoziția organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influență de natură a instiga la comiterea unei infracțiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveției, Teixeira c. Portugaliei și cauza Constantin și Stoian c României).
În materia provocării, CEDO (cauza Ludi c. Elveției, cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei, cauza Eurofinacom c. Franței, cauza Sequeira c. Portugaliei, cauza Ramanauskas c. Lituaniei) a arătat că intervenția agenților infiltrați trebuie circumscrisă și însoțită de garanții.
La data pretinsei provocări în cauză fusese începută urmărirea penală in rem, organele de cercetare penală deținând încă din anul 2013 date și informații privind activități infracționale în care erau implicați mai mulți funcționari ai C.J.A.S. C, printre care și directorul A., față de toate aspectele precedente teza provocării neputând fi primită.
Potrivit art. 5, § 8 din Statutul C.A.S. C adoptat în anul 2008, printre atribuțiile C.J.A.S. C se numără și aceea de a negocia, contracta și deconta serviciile medicale contractate cu furnizorii în condițiile contractului-cadru, atribuție reluată în conținutul Regulamentului de Organizare și Funcționare a Casei de Asigurări de Sănătate C adoptat în anul 2013, art. 10, § 9-10.
Față de acestea dispoziții organizatorice și de stabilire a competențelor (atribuțiilor) profesionale, Curtea a găsit neîntemeiată apărarea inculpatului potrivit căreia Președintele – Director General al CJAS C nu avea atribuții de serviciu pe linia încheierii contractelor cu prestatorii de servicii medicale și pentru modificarea plafoanelor de decontare – obligație care, în opinia inculpatului, îi incumba în drept Directorului Executiv al Direcției Relații Contractuale din cadrul CJAS C și personalului din subordinea acestuia – cu mențiunea că potrivit dispozițiilor art. 27, lit. A), § 1 din regulamentul de organizare în discuție, Direcția Relații Contractuale din cadrul CJAS C , prin structura Relații cu Furnizorii, desfășura toate activitățile – demersuri tehnice și administrative – privind încheierea contractelor pentru toate domeniile de asistență, redactând contractele, obținând semnăturile și înregistrând contractele astfel încheiate. Prin urmare, Directorul Executiv al Direcției Relații Contractuale din cadrul CJAS C nu semna contractele/actele adiționale la acestea cu furnizorii de servicii medicale, deoarece nu avea puterea de reprezentare legală a entității juridice CJAS C, o asemenea prerogativă aparținând, potrivit reglementărilor anterior prezentate, Președintelui – Director General al C.J.A.S. C . Î.C.C.J. Secția Penală, Decizia nr. 434/RC din 14 octombrie 2021
Cu ocazia unui control de rutină, doi polițiști îmbrăcați civil au insistat pe lângă V.S., consumator de hașiș, să le spună numele furnizorului, sub pretextul că vor să cumpere o cantitate mare din acest stupefiant sau de heroină. V.S. le-a dat numele reclamantului și a acceptat să meargă cu mașina proprie la F.O., spre a afla adresa reclamantului. Împreună s-au deplasat la reclamant, care a acceptat să le procure heroină, deplasându-se la o altă persoană care le-a înmânat o cantitate de heroină contra unei sumei de bani. Revenind la domiciliul lui V.S., unde erau așteptați de presupuși cumpărători, V.S., reclamantul și F.O. au fost arestați de polițiști, care și-au declinat adevărata lor identitate. La ancheta preliminară, reclamantul a susținut că a săvârșit faptele provocat de cei doi polițiști a căror acțiune nu s-a desfășurat în cadrul unei operații de combatere a traficului de stupefiante ordonată de un magistrat. Judecătorul a respins această apărare, ca și cererea de punere în libertate provizorie. Aceeași cerere formulată în fața Curții Supreme a fost respinsă în două rânduri succesive. Reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare. Instanța a motivat că intervenția unui agent provocator infiltrat nu este oprită de lege, cu condiția ca acțiunea să fie justificată de importanța valorilor sociale ocrotite. Pe de altă parte, reclamantul a fost convins inițial de F.O. să furnizeze cantitatea de stupefiante, polițiștii neavând un rol determinant. Curtea Supremă a menținut soluția, cu motivarea că insistențele celor doi polițiști au fost justificate de gravitatea faptelor comise de reclamant, polițiștii au acționat în calitatea lor de organe de poliție criminală și conform atribuțiilor care le reveneau, și anume de a strânge informații, de a descoperi pe autori și de a lua toate măsurile pentru a conserva mijloacele de probă. (CEDO, Teixeira de Castro c. Portugaliei).
Principiile generale referitoare la garanțiile unui proces echitabil în contextul folosirii de tehnici speciale de investigare pentru combaterea corupției sunt detaliate în cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei [(MC), nr. 74420/01, § 49-61 CEDO 2008] și au fost reiterate în Virgil Dan Vasile împotriva României (nr. 35517/11, § 37-50, 15 mai 2018). C. E. D. H. nu împiedică recurgerea la surse precum indicatorii anonimi în stadiul cercetărilor și în cazul în care natura infracțiunii o justifică. Intervenția unor agenți sub acoperire trebuie să fie clar restrânsă și însoțită de garanții (Ramanauskas, § 53-54): deși poate acționa în secret, poliția nu poate să provoace săvârșirea unei infracțiuni (Opriș împotriva României, nr. 15251/07, § 51, 23 iunie 2015). Pentru a distinge între provocarea din partea poliției și utilizarea permisă a tehnicilor speciale de investigare, Curtea aplică în principal două criterii: un criteriu de fond și un criteriu procedural (v, Virgil Dan Vasile, § 40-46, și Akbay și alții împotriva Germaniei, nr. 40495/15 și alte 2, § 111-124, 15 octombrie 2020). Aceasta a explicat metodologia pe care o urmează la aplicarea acestor criterii în cauza Matanović împotriva Croației (nr. 2742/12, § 131-135, 4 aprilie 2017;
Aplicarea principiilor sus-menționate în CEDO, Secția a Patra , Decizie , Cererile nr. 46/15 și 744/15 Daniela și Adrian Năstase împotriva României: Înainte de denunțul penal făcut de O.C., autoritățile nu dispuneau de probe pentru a reține în sarcina reclamantului acuzații de șantaj. Se impune constatarea că O.C. a precizat în declarația pe care a dat-o la DNA că reclamantul l-a contactat și că era de părere că acesta din urmă dorește să discute cu el despre I.P. Pe baza acestor elemente, parchetul l-a autorizat pe O.C. să se întâlnească cu reclamantul, interceptând discuțiile acestora . Organele de urmărire penală nu și-au depășit atribuțiile ca urmare a acestui fapt [Milinienė împotriva Lituaniei, nr. 74355/01, § 38, 24 iunie 2008; v, mutatis mutandis, Trifontsov împotriva Rusiei (dec.), nr. 12025/02, § 33, 9 octombrie 2012]. În cazul în care intervenția poliției se limitează la a ajuta o persoană particulară să constate săvârșirea unui act ilicit de către o altă persoană particulară, factorul decisiv rămâne comportamentul celor două persoane [Ramanauskas împotriva Lituaniei (nr. 2), nr. 55146/14, § 56, 20 februarie 2018]. 169. Nu denunțătorul a fost cel care a avut inițiativa contactării reclamantului, ci că acesta din urmă a fost cel care l-a invitat pe primul la cabinetul său din Palatul Parlamentului de două ori . Organele de urmărire penală s-au bazat pe activitatea infracțională și nu au provocat-o, (Blaj împotriva României, nr. 36259/04, § 110, 8 aprilie 2014). Organele de urmărire penală au investigat activitatea reclamantului în mod esențial pasiv și că acestea nu l-au provocat să comită infracțiunea de șantaj pe care nu ar fi comis-o altminteri. Măsurile de supraveghere nu constituie o provocare în sensul art. 6 din Convenție. Utilizarea ulterioară, în cadrul procesului penal îndreptat împotriva reclamantului, a probelor obținute prin intermediul măsurilor de supraveghere nu ridică nicio problemă în raport cu art. 6 § 1 din Convenție (Matanović, § 145). Curtea declarăcererile inadmisibile. CEDO, Secția a Patra , Decizie , Cererile nr. 46/15 și 744/15 Daniela și Adrian Năstase împotriva României
Cu privire la nelegalitatea sesizării organelor judiciare de către M.J.J. și S.l.E., apelantul inculpat a arătat, prin motivele de apel, că modalitatea de obținere a celor două denunțuri a fost contrară dispozițiilor art. 68 alin. (1) din vechiul C.pr.pen. (în vigoare la data obținerii probelor în dosar), dar și ale art. 101 alin. (1) din Noul C.pr.pen. , care consacră principiul loialității administrării probelor, aspect ce reiese în mod expres din declarațiile ulterioare ale celor doi denunțători, date în ședința publică din 27 martie 2013, în fața Curții de Apel Cluj.
Potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (1) C.pr.pen. (având conținut identic cu art. 68 alin. (1) C.pr.pen. anterior) este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe.
Denunțul, inclusiv în varianta autodenunțului, reprezintă o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală, de către o persoană, alta decât cea vătămată prin infracțiune, aceasta putând fi chiar făptuitorul, constând în încunoștințarea despre săvârșirea unei infracțiuni.
În anumite cazuri prevăzute de lege formularea autodenunțului are natura unei cauze de nepedepsire. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în vigoare la data formulării denunțurilor de către M.J.J. și S.l.E., promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.
În conformitate cu alin. (2) al aceluiași text de lege, făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.
În prezent dispozițiile legale menționate au fost preluate în art. 292 alin. (1) și (2) C. pen.
Analiza conținutului declarațiilor date de martorii denunțători în cursul cercetării judecătorești, nu relevă întrebuințarea de către organele judiciare de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, ori formularea de către acestea de promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe. Atât M.J.J. cât și S.l.E. au arătat că nu au avut inițiativa formulării denunțurilor, însă pentru a beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută expres de lege au optat pentru sesizarea organelor de urmărire penală.
În ce privește declarația lui S.l.E. a menționat următorul paragraf: ,,(…) la îndrumarea organelor de cercetare penala am formulat acel autodenunț. Inițiativa de a formula acel autodenunț nu mi-a aparținut. (…) Dacă nu mi se solicita să formulez acel autodenunț de organele de cercetare penală, din propria mea inițiativa nu formulam denunțul. (…) Când am fost chemat pentru prima data la D.N.A. Satu Mare, mi s-a specificat că dacă nu formulez autodenunțul o sa mi se întocmească dosar penal pentru cumpărare de influență.”
Împrejurarea că organele de urmărire penală le-au adus la cunoștință martorilor denunțători că pot uza de cauza de nepedepsire, dar și faptul că în situația în care nu denunță fapta autorităților există posibilitatea de se sesiza cu privire la fapta de cumpărare de influență cu consecința trimiterii lor în judecată nu constituie acte de constrângere ori o modalitate de a obține nelegal probe.
În cauză, formularea autodenunțurilor nu a fost rezultatul exercitării asupra martorilor denunțători a vreuneia dintre acțiunile menționate în art. 101 alin. (1) C.pr.pen.
De altfel, din conținutul acelorași declarații indicate de apelantul inculpat reiese că martorului denunțător S.l.E. nu i s-a promis de către organul judiciar vreun serviciu în schimbul formulării denunțului, iar în ceea ce-l privește pe M.J.J., după audierea înregistrării convorbirilor telefonice, acesta din urmă a constatat că sunt reale întrucât și-a recunoscut vocea și conținutul convorbirilor și s-a hotărât să formuleze autodenunț.
Celelalte aspecte invocate de apelantul inculpat în susținerea nelegalității denunțurilor formulate, și anume că denunțătorii au fost aduși din penitenciar de mai multe ori că aceștia și-au sfătuit rudele să confirme fapta ce face obiectul acuzației nu se circumscriu niciuneia dintre modalitățile descrise de art. 101 alin. (1) C.pr.pen. (art. 68 alin. (1) C.pr.pen. anterior). Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., – D.N.A., Serviciul Teritorial Cluj împotriva sentinței penale nr. 56 din data de 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Decizia nr. 397 din 21-nov-2014
Inculpatul a formulat, prin apărător ales, excepții, privind probele administrate în faza de urmărire penală, constând în: nelegalitatea probelor din dosar și în special a celor la care participă denunțătorul, întrucât transcrierea interceptării ambientale este nelegală, existând spații care conțin cuvântul „neinteligibil” și care sunt plasate doar în locurile în care ar fi trebuie să găsească replicile inculpatului. Administrarea probelor s-a făcut nelegal, întrucât s-au făcut acte de urmărire penală fără a fi încunoștințați avocații, iar probele la care participă denunțătorul după data de 17 martie 2014 încalcă dispozițiile art. 101 alin. (3) C.pr.pen. ;
O altă critică a apelantului intimat inculpat prin apărător se referă la încălcări ale legii procesuale, în sensul că nu a fost constatată o infracțiune, a fost provocată o infracțiune.
Se consideră că flagrantul realizat este și rezultatul unei provocări.
În seara de 18 martie 2014, în zona Hotelului H., organele judiciare nu au constatat o infracțiune, au provocat o infracțiune, ceea ce legea procesuală le interzicea cu fermitate prin dispozițiile imperative ale art. 101 alin. (3) C.pr.pen.
Se face referire la ordonanța prin care s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, față de suspectul V.M. constând în aceea că ar fi pretins numitului P.G.I. suma de 1.000.000 euro, în schimbul influenței pe care a lăsat să se creadă că o ar asupra arbitrilor din cadrul Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Românei, învestiți cu soluționare dosarului de arbitraj nr. 174/RIC/2013.
Apărătorul apelantului intimat inculpat a remarcat că procurorul considera că infracțiunea de trafic de influență a fost deja comisă, întrunindu-se inclusiv elementele constitutive cheie ale acesteia, respectiv acțiunea obligatoriu pretinsă de lege de a promite, precum și subiectul cheie al promisiunii-funcționarul public.
De asemenea, se consideră că presupunerea procurorului se bazează pe denunțul conceput după dictare, de procesele-verbale.
Desigur, natura activității, modul de numire și prestația experților judiciari diferă de natura activității, modul de numire și prestația membrilor completelor de arbitraj. De altfel și soluția pronunțată prin decizia nr. 20/2014 este în sensul asimilării experților cu funcționarii publici. Dezlegarea Înaltei Curți este general valabilă, obligatorie, nu numai prin dispozitiv, ci și prin considerentele hotărârii. Prin aceasta se rețin exact elementele distinctive care îi exclud pe membrii completelor de arbitraj din sfera asimilaților funcționarilor publici, inclusiv a profesiilor liberale (nici nu există profesia de arbitru).
Analizând legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară (încheierea din 29 mai 2014) a respins toate criticile și solicitările inculpatului pe motivul că aspectele în cauză vor fi clarificate în timpul cercetării judecătorești.
În acest mod au fost prorogate, pentru ca apoi să fie abandonate, respinse ori soluționate strict formal criticile vizând principala probă a inculpării -înregistrarea ambientală a convorbirii de la barul Hotelului H., învederându-se că înregistrarea este lacunară, cuprinde în numai 7 minute 16 pasaje „neinteligibile“, toate atribuite inculpatului. Judecătorul de cameră preliminară a considerat „Faptul că înregistrarea nu prezintă acuratețe tehnică deosebită, nu atrage îndepărtarea acesteia pe criteriu de nelegalitate, conținutul urmând a fi clarificat (…) în faza de cercetare judecătorească”.
În faza de cercetare judecătorească a fost respinsă însă cererea de expertizare a înregistrării, iar interpretarea transcriptului, inclusiv a lacunelor și echivocurilor, s-a împlinit prin considerațiile proprii ale instanței.
Pronunțându-se asupra legalității măsurii înregistrării ambientale, J.C.L. a reținut că „supravegherea tehnică, interceptarea ambientală” la care face referire inculpatul, s-a realizat în parametrii legali“, dar cu prilejul discutării probatoriului în timpul cercetării judecătorești s-a respins cererea de aducere spre consultare și atașare a dosarului format cu prilejul respectivei încuviințări. Or cererea viza răspunsul la două întrebări esențiale; 1) existau în momentul aprobării și alte probe în afara denunțului? 2) au fost sau nu înregistrarea ambientală și „flagrantul” probe înscenate contrare art. 101 alin. (3) C.pr.pen. ?
În pofida considerațiilor de natura celor arătate, convingerea apărării este că judecătorul de cameră preliminară dispunea de toate elementele pentru a constata că înregistrarea ambientală – măsură restrictivă de libertăți fundamentale – a constituit o probă administrată nelegal, fără a exista altă dovadă decât denunțul unei persoane de credibilitate îndoielnică. Lipsa totală a unor dovezi premergătoare a pus organul judiciar în situația să provoace dovezi, deci să încalce principiul loialității.
Analiza sensului unor exprimări echivoce sau eufemistice, analiză prin care instanța a încercat să valorizeze conținutul convorbirii înregistrate este juridic insuficientă, câtă vreme din convorbire au lipsit referirile la arbitrii, arbitraj, litigiu complet, Curte, hotărâre etc. și – mai ales! – condițiile obligatorii pentru latura obiectivă a infracțiunii vizate -acțiunea de a promite și promisiunea de a determina.
A fost înlăturată ca speculativă interpretarea pe care inculpatul a oferit-o pentru întâlnire, convorbire și suma primită: vânzarea unei tipografii. Chiar dacă maniera de a negocia era oarecum neuzuală, preocuparea pentru o asemenea tranzacție, conformă domeniului de activitate al denunțătorului, precum și stilul managerial mai puțin ortodox al inculpatului fac ipoteza plauzibilă. Oricum, nu mai puțin plauzibilă decât fantezia unui trafic de influență la prețul egal valorii folosului urmărit.
Instanța a înlăturat explicațiile (susținute de probe) ale inculpatului astfel: Declarațiile inculpatului care, în esență, se rezumă la a recunoaște primirea sumei de bani, dar cu alt titlu, respectiv ca avans pentru vânzarea tipografiei aparținând R. este contrazisă de următoarele probe: procesul-verbal de flagrant; declarațiile evazive ale martorilor propuși chiar de către inculpat; declarațiile martorilor audiați în faza de urmărire penală; adresa de la C.C.I.R.
Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., – Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 35/F din 27 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a-ll-a penală. Desființează în parte sentința penală atacată și rejudecând majorează pedeapsa aplicată inculpatului V.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 la 5 ani închisoare. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Decizia nr. 224 din 18-iun-2015
Nerespectarea dispozițiilor art. 101 alin. (1) C.pr.pen. și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, constând în Decizia nr. 249 din 2005 a Secției penale, prin audierea, în calitate de martor, a numitului N., despre care a afirmat că are calitatea de coautor într-un dosar disjuns cu privire la aceeași pricină și care a fost constrâns să depună mărturie, fiind amenințat cu trimiterea sa în judecată; Însă în speță, analiza legalității și loialității mijloacelor de probă administrate a fost realizată de judecătorul de cameră preliminară care, prin Încheierea nr. 429 din 9 mai 2014, a respins, ca nefondate, cererile și excepțiile invocate de apelant privind, între altele, administrarea probelor, inclusiv cu referire la cele afirmate de apelant privind declarația dată în cursul urmăririi penale de către numitul N.
În cauză nu există nicio încălcare a principiului legalității și loialității probelor, întrucât apelantul nu a adus argumente sau dovezi privind obținerea declarațiilor numitului N. prin violență, amenințare sau alte mijloace de constrângere, prin promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe. Totodată, judecătorul de cameră preliminară a remarcat că nu constituie o încălcare a principiului loialității probelor împrejurarea că declarațiile criticate nu îi sunt favorabile apelantului, câtă vreme sunt respectate dispozițiile legale privind audierea martorilor. Î.C.C.J., Completele de 5 judecători, Decizia nr. 40 din 22 februarie 2016
Instanța de apel a constatat că au fost invocate dispozițiile art. 101 și art. 102 C.pr.pen. Principiul legalității și loialității în administrarea probelor presupune administrarea numai a mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condițiile stabilite de Codul de procedură penală, legislația specială și jurisprudența CEDO . Astfel, a reținut că nelegalitatea unei probe poate rezulta din condițiile în care a fost administrată, iar excluderea este o sancțiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiului legalității, putând fi dispusă în cazul în care se constată o încălcare substanțială și semnificativă a unei dispoziții legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menținerea probei astfel administrate să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal. Se presupune astfel că, netranșând problema rapoartelor de constatare tehnico-științifică a căror neconcordanță cu realitatea și a căror nelegalitate s-a invocat, judecătorul de cameră preliminară a constatat astfel că apărările inculpaților vizează, în principal, încălcarea principiului loialității în realizarea probei impunându-se administrarea de probe pentru lămurirea apărărilor formulate, activitate specifică judecății pe fond. În atare situație, opinia completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei este că aceste rapoarte pot fi analizate sub aspectul legalității și concordanței cu starea de fapt ca urmare a coroborării întregului material probator administrat în cauză.
În concluzie, s-a apreciat că este necesar ca Î.C.C.J., să dea o dezlegare problemelor de drept sus-menționate.
În Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 912 din 9 decembrie 2015, Î.C.C.J., – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că, în ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluționarea propriu-zisă a unor chestiuni ce țin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului „hotărârii prealabile” fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii”.
În Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, M. Of. nr. 183 din 11 martie 2016, Î.C.C.J., – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept și nu se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate.
Prin Încheierea de ședință din 21 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost sesizată Î.C.C.J., în vederea dezlegării chestiunii de drept: dacă sfera de incidență a obligației de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, include și procedeele probatorii ale constatării tehnico-științifice și care este sancțiunea ce poate fi aplicată de către instanța de apel în cazul nerespectării obligației de a păstra contraprobe.
Din încheierea de sesizare rezultă că ceea ce se contestă este „valoarea rapoartelor de constatare tehnico-științifică a substanțelor“, în condițiile în care ar fi fost ignorate „dispozițiile legale din legea specială ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată”.
Se constată că, în fapt, prin această sesizare nu se solicită interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, ci evaluarea legalității unui mijloc de probă administrat în cauza dedusă judecății, precum și stabilirea modului în care acest procedeu probatoriu poate fi sau nu valorificat în speță.
În conformitate cu dispozițiile art. 172 alin. (9) C.pr.pen., constatarea tehnico-științifică poate fi dispusă atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unui raport de constatare tehnico-științifică prin ordonanță. Se observă că această activitate se circumscrie exclusiv activității de urmărire penală, fiind un act dispus doar de către organul de urmărire penală, care presupune o verificare relativ urgentă a unei stări de fapt sau împrejurări de care depinde soluționarea cauzei.
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timișoara – Secția penală, în Dosarul penal nr. 913/30/2016, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Dacă sfera de incidență a obligației de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri include și procedeele probatorii ale constatării tehnico- științifice și care este sancțiunea ce poate fi aplicată de către instanța de apel în cazul nerespectării obligației de a păstra contraprobe.” Î.C.C.J., Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 20/14 iunie 2017
Din studiul jurisprudenței Curții Constituționale rezultă că, în legătură directă cu aspectul concret al problemei de practică neunitară identificate, instanța de contencios constituțional a pronunțat Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. , nr. 116 din 6 februarie 2018, prin care a decis că soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) C.pr.pen., care nu permite judecătorului de cameră preliminară în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate”, este neconstituțională.
În considerentele deciziei menționate (paragraful 29), referindu-se la împrejurarea că nerespectarea interdicției absolute statuate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) C.pr.pen. – potrivit căreia probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite „în cadrul procesului penal” – și ale dispozițiilor art. 101 alin. (1) -3) C.pr.pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare, Curtea Constituțională a statuat că nerespectarea dispozițiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidența inadmisibilității care produce efecte prin intermediul nulității absolute.
Totodată, instanța de contencios constituțional a constatat că o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal.
În continuarea raționamentului, instanța de contencios constituțional a precizat că „interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalității procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) C.pr.pen., doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei”. Î.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii Decizia nr. 14/din 04/06/2018 ,M. Of. nr. 765 din 05/09/2018
Curtea a apreciat că nici cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (1), art. 115 alin. (1), art. 125 și art. 129 C.pr.pen. nu este admisibilă, în condițiile în care aceste dispoziții legale au fost invocate în mod formal, prin raportare la anumite articole din Constituția României și C. E. D. H. , iar autorul excepției nu a urmărit decât să ofere spre analiză instanței constituționale o problemă de fapt ivită în procesul de aplicare a legii de către organele de urmărire penală și care decurge din posibilitatea ca aceeași persoană să fie audiată în calitate de martor cu identitate reală și ca martor cu identitate protejată.
S-a considerat că această problemă urmează a-și găsi rezolvarea pe fondul cauzei, constituind apanajul exclusiv al organelor judiciare, singurele în măsură să decidă asupra admisibilității și legalității mijlocului de probă, în conformitate cu dispozițiile art. 101 și art. 102 C.pr.pen, dar și asupra relevanței probatorii a declarațiilor martorului audiat sub o dublă identitate, potrivit art. 103 C.pr.pen, cu observarea exigențelor art. 280 – 282 C.pr.pen, și a celor consacrate pe cale jurisprudențială de către Curtea Constituțională a României și CEDO prin Deciziile nr. 63/2019, nr. 61/2007, nr. 248/2019, respectiv Hotărârea pronunțată în cauza Krasniki contra Republicii Cehe (26 februarie 2006). Î.C.C.J., Secția PenalăDecizia nr. 843 din 16 decembrie 2020
Apărarea a arătat, în esență, că sesizarea din oficiu cuprinde o descriere detaliată a faptelor, iar aceasta nu putea porni de la parchet, ci a fost realizată de Serviciul Român de Informații, care, la momentul respectiv, în baza unor protocoale încheiate cu Ministerul Public, realiza acte conexe actului de justiție. S-a arătat că această concluzie este susținută de împrejurarea că din comunicatele de presă de la momentul reținerii inculpatei A., rezultă că D.N.A a beneficiat de sprijinul de specialitate al Serviciul Român de Informații. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 101 alin. (2) și (4) C.pr.pen. s-a solicitat excluderea tuturor probelor directe și derivate care au rezultat ca urmare a stării de fapt consemnată de către procuror în cadrul sesizării din oficiu, întrucât acestea nu pot reprezenta decât preluări ale unor note informative întocmite de organe ale statului fără atribuții în cadrul procesului penal, respectiv fără competență funcțională de realizare a unor acte de urmărire penală.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a reținut că, potrivit art. 288 alin. (1) C.pr.pen., organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu, iar potrivit art. 292 C.pr.pen.., organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 și încheie un proces-verbal în acest sens.
Verificând actele dosarului, s-a constatat că actul de sesizare în dosarul de urmărire penală îl constituie procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 15 octombrie 2014 .
Legalitatea actelor de urmărire penală este supusă cenzurii în procedura de cameră preliminară, iar apărarea inculpatei nu a adus argumente pertinente pentru punerea în discuție a acestei nulități în cursul judecății în apel (datele invocate în motivele de apel existau la dosarul de urmărire penală, fiind cunoscute încă din procedura de cameră preliminară, astfel că nu există vreun temei legal sau izvorât din jurisprudența Curții Constituționale pentru repunerea lor în discuție).
Apărările sunt total nefondate, reținând că, în cuprinsul actului de sesizare, s-au reținut aceste aspecte. Î.C.C.J., Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 1din 13 ianuarie 2021
Cu privire la cererea de anulare a tuturor actelor efectuate de către angajații Direcției Generale Anticorupție, judecătorul de cameră preliminară a constatat, la rândul său, existența prevederilor legale menționate de către inculpat care stabilesc competența specială a acestora.
Efectuarea actelor de urmărire penală de către angajații DGA nu s-a făcut în baza acestor norme funcționale, ci în baza delegării dispuse de procuror. Au fost avute în vedere dispozițiile art. 324 alin. (3) C.pr.pen., care stabilesc că în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanță organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin urmare, legalitatea efectuării acestor acte de urmărire penală de către angajații Direcției Generale Anticorupție a fost dată de ordonanța de delegare dispusă de către procuror, nefiind incidente limitările impuse de art. 57 alin. (2) C.pr.pen.
Deși inculpatul nu pretindea în mod direct, sau explicit acele sume de bani, sau că nu condiționa actul medical de primirea banilor, această împrejurare nu înlătură caracterul penal al faptelor sale, raportat și la cele stabilite de Î.C.C.J., prin decizia nr. 19/04.06.2015, M. Of. nr. 590 din 05 august 2015, care a tranșat chestiunea derivată din aplicarea și interpretarea disp. art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003.
Împrejurarea susținută de către inculpat în apărare, constând în aceea că toți martorii denunțători nu au denunțat din proprie inițiativă săvârșirea infracțiunii de luare de mită de către inculpat, fiind contactați de către organele de urmărire penală, în diferite modalități și chemați pentru a da declarații la poliție sau la parchet, unde li s-a adus la cunoștință că există interceptări și înregistrări audio-video ale momentelor în care îi dădeau bani inculpatului, astfel încât dacă nu vor recunoaște aceste împrejurări vor suporta rigorile legii penale fiind pasibili de punere sub acuzare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită sau de favorizare a făptuitorului, deși reală, nu poate determina nelegalitatea acestor probe, în speță nefiind încălcat principiul loialității administrării probelor prev. de art. 101 C.pr.pen.
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 430/A din data de 30 martie 2021 a Curții de Apel București, secția I Penală, Î.C.C.J. Secția Penală, Decizia nr. 432/RC din 14 octombrie 2021
Este nefondată și critica inculpatului privind depășirea obiectului judecății fundamentată pe argumentul că inculpatul ar fi fost trimis în judecată exclusiv pentru acțiunea de pretindere, nu și de primire a foloaselor pretinse, fapt ce rezultă din lecturarea părții expozitive a rechizitoriului care descrie pe larg elementul material concretizat sintetic la calificarea în drept a faptei.
Asupra criticii constând în aceea că instanța fondului nu ar fi solicitat desecretizarea unor documente transmise de Serviciul Român de Informații este nefondată, atât timp cât nu au servit ca probe în procesul penal vicierea caracterului echitabil al procedurii este exclusă, iar aprecierea asupra caracterul esențial al unor astfel de informații revine organelor judiciare.
Argumentele privind loialitatea administrării probelor constituie critici de fond și vor fi analizate ca atare, cu mențiunea că procesul-verbal de consemnare a denunțurilor orale constituie o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală și nu o probă, considerentele primei instanțe fiind fundamentate legal și însușite ca atare de instanța de apel și că niciunul dintre martorii audiați în fața instanței nu a reclamat o conduită a organelor de urmărire penală care să poată fi subsumată vreunei modalități de încălcare a principiului loialității din cele prevăzute de art. 101 alin. (1) C.pr.pen. , deși de la data audierii lor de procuror a trecut o perioadă considerabilă de timp, fapt ce face nerezonabilă orice presupunere a subzistenței oricărei forme de presiune.
Echitatea unei proceduri se evaluează în ansamblul său, soluția primei instanțe nu este fondată în mod determinant pe declarațiile martorilor denunțători, ci pe analiza coroborată a tuturor probelor testimoniale și a înscrisurilor depuse și care nu constituie probe derivate, precum și că inculpatul a avut ocazia de a pune întrebări martorilor C. și L..
În ce privește pe martorii J. și K., atât prima instanță, cât și instanța de apel au făcut toate demersurile posibile în vederea audierii acestora, refuzul martorilor audiați prin videoconferință de a răspunde la întrebări nu este imputabil autorităților și apare justificat pentru motivele pe care le vom expune. În fine, susținerile inculpatului în sensul că între martorii J. și K. și reprezentanții autorităților ar fi existat o conivență în sensul ca primii să dea declarații mincinoase în defavoarea inculpatului A., în schimbul unor măsuri de protecție, dincolo de faptul că reprezintă o afirmație nesusținută și nerezonabilă, dacă ar fi fost reală ar fi fost devoalată de martori în contextul nemulțumirii evidente a acestora față de modul în care au acționat autoritățile. În acest sens, este relevant faptul că cei doi martori au avut calitatea de reclamanți într-o cauză împotriva statului român tocmai în considerarea acestui aspect -susținerile acestora fiind consemnate în hotărârea pronunțată de CEDO în cauza A și B împotriva României – Cererile nr. 48442/16 și 48831/16, indicată de chiar inculpatul A., fiind elocvente în această privință.
Referitor la momentul săvârșirii infracțiunii se constată că, deși infracțiunea de trafic de influență reținută în sarcina inculpatului A. s-a consumat la data actului inițial, de pretindere a 5000 de euro lunar din suma de 10.000 de euro ce urma a fi încasată lunar în baza contractului de asistență juridică încheiat cu CET Govora (dată la care s-a realizat elementul material al traficului de influență în modalitatea normativă a „pretinderii“), actele subsecvente constând în primirea, în mai multe rânduri, a folosului necuvenit pretins, se circumscriu în mod natural laturii obiective a aceleiași infracțiuni.
În cazul infracțiunilor al căror element material cunoaște variante normative alternative, săvârșirea uneia dintre acestea marchează consumarea infracțiunii, ceea ce nu înseamnă, însă, că săvârșirea faptei și în alte modalități regăsite în norma de incriminare ar fi complet lipsită de relevanță penală. Comiterea ulterioară a altor variante alternative ale elementului material al traficului de influență obiectivează, atunci când între actele succesive există o strânsă legătură obiectivă și subiectivă, etape diferite de realizare a unei activități ilicite unice, împreună alcătuind o unitate naturală de infracțiune.
Unitatea naturală colectivă de infracțiune presupune, așadar, o anumită desfășurare în timp, cunoscând un moment al consumării infracțiunii – cel al săvârșirii primei modalități alternative a elementului material și un moment distinct al epuizării – echivalent datei săvârșirii ultimei variante normative. Contrar susținerilor inculpatului, acest moment al epuizării are relevanță penală, el marcând data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data în raport cu care se stabilește legea penală aplicabilă întregii activități ilicite și se calculează termenul de prescripție a răspunderii penale.
A raționa în sens contrar înseamnă a admite că, atunci când activitatea ilicită a infractorului cunoaște o succesiune de acte subsumate unei infracțiuni unice, de natură a agrava răspunderea sa penală, contribuțiile ulterioare actului inițial să fie plasate în afara sferei de aplicare a legii penale și, prin aceasta, să devină lipsite de consecințe juridice, în pofida indisolubilei lor legături cu activitatea originară, ce a marcat momentul consumativ al infracțiunii.
Constituind, prin urmare, o formă a unității naturale de infracțiune cu desfășurare în timp, traficului de influență reținut în speță îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, regulile cu valoare de principiu regăsite în Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, prin care s-a stabilit că, în cazul infracțiunilor continue, data în raport cu care se produc consecințele juridice referitoare, inter alia, la aplicarea legii penale în spațiu și timp, este data încetării acțiunii sau inacțiunii, adică data epuizării infracțiunii.
Având în vedere aceste considerații teoretice, observând că infracțiunea de trafic de influență reținută în sarcina inculpatului A. s-a epuizat odată cu primirea ultimei tranșe de bani din comisionul de 5000 de euro pretins, dată situată cel mai devreme la 10 iulie 2014, data ultimei retrageri de numerar aferentă lunii iulie efectuate de către L. din contul de card al societății de avocatură, subsecvent virării din contul acesteia la aceeași dată a sumei de bani cu explicația ROC -retragere onorarii/creditare-, instanța de apel constată că, raportat la data săvârșirii infracțiunii astfel configurată, unica lege penală aplicabilă activități ilicite este C. pen. actual, cu toate consecințele inerente în planul regimului sancționator. Î.C.C.J., Secția Penală,Decizia nr. 90/A din 01 martie 2023
Nulitățile astfel cum sunt ele reglementate în dispozițiile art. 280–282 C. pr. pen. privesc doar actele procesuale și procedurale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nu probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt.
Așadar, aplicarea regimului nulităților conform art. 100 alin. (3) C. pr. pen. doar actelor prin care s-a dispus sau autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat acestea, pot fi supuse regimului nulităților absolute, nulitate ce nu poate fi înlăturată decât prin excluderea probei.
Aceleași aspecte au fost statuate de Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 802/5.12.2017 unde a constatat că „nerespectarea interdicției absolute în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) -potrivit căreia probele obținute prin tortură precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal – și a dispozițiilor art. 101 alin. (1)-(3) din C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate cu excluderea necondiționată a probei încă din faza procedurii de cameră preliminară, întrucât nerespectarea dispozițiilor cuprinse în normele precizate cade sub incidența inadmisibilității, care produce efecte prin intermediul nulității absolute.”
Dat fiind așadar caracterul și natura normei încălcate în justificarea sancțiunii care intervine, respectiv cea a nulității absolute, Înalta Curte constată că o asemenea verificare este permisă și posibilă și în cursul judecății, conform regulii generale potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal.
Așadar, interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin procedee/practici neloaiale/nelegale justifică competența instanțelor de a examina și în cursul judecății aceste aspecte.
Altfel spus, probele menținute ca legale de către judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în care, în această ipoteză se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere principiului legalității procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. Î.C.C.J., Secția Penală, Decizia nr. 106/A din 13 martie 2023
Potrivit § 29 din Decizia Curții Constituționale nr. 802/2017, M. Of. nr. 116 din 06.02.2018, nerespectarea interdicției absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) – potrivit căreia probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite „în cadrul procesului penal” – și a dispozițiilor art. 101 alin. (1) – (3) C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispozițiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidența inadmisibilității care produce efecte prin intermediul nulității absolute, Curtea constată, totodată, că o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Așadar, interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalității procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. Potrivit art. 346 alin. (5) C.pr.pen.., doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Nerespectarea interdicției absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) C.pr.pen. potrivit căreia probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite „în cadrul procesului penal” și a dispozițiilor art. 101 alin. (1) – (3) din același cod privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare.
Întrucât nerespectarea dispozițiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidența inadmisibilității care produce efecte prin intermediul nulității absolute, se constată, totodată, că o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal.
Așadar, interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalității procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. Î.C.C.J., Secția Penală, Decizia nr. 232/A din 11 iulie 2023
Nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare (Decizia nr. 802/2017).
În decizia invocată de către apelant Curtea analizează probele administrate prin practici neloiale, așa cum acestea sunt definite în art. 101 C.pr.pen., precum și probele obținute în mod nelegal, în condițiile art. 102 alin. (1) C.pr.pen.: „Curtea observă că legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispozițiile art. 101 alin. (1) – (3), ca și folosirea procedeelor de obținere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalității. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare al textelor menționate. Astfel, dacă, în mod obișnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialității administrării probelor legiuitorul folosește expresii prohibitive în mod absolut [„este oprit a se întrebuința (…)”, „nu pot fi folosite (…)”, „este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obținute prin tortură, precum și probelor derivate din acestea [„nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) C.pr.pen. ,tehnicile de ascultare care afectează conștiința persoanei [art. 101 alin. (2) C.pr.pen.], provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (3) C.pr.pen.], ca și folosirea torturii în obținerea probelor [art. 102 alin. (1) C.pr.pen.] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obținut, consecința fiind excluderea necondiționată a probei.”. Î.C.C.J., Secția Penală, Decizia nr. 177/A din 06 iulie 2020
Este adevărat că există unele momente în derularea evenimentelor când martora colaboratoare adoptă o atitudine de ajutare a inculpaților la comiterea faptei, în sensul că a dictat notele trecute în sistemul informatic sau a indicat inculpatului A. Antonie cum să completeze catalogul, dar intervenția sa a fost determinată de solicitarea inculpaților și era datorată calității acesteia de secretar cu state vechi la facultate, nu vreunei atitudini de instigare sau deosebit de servile, de solicitare de favoruri, din partea acesteia.
Activitatea colaboratorului cu identitatea reală H. a respectat garanțiile dreptului la un proces echitabil si dispozițiile art. 101 alin. (3) din C.pr.pen. , neexistând o provocare în sensul acestui text de lege.
„ Nu este îndeplinita˘ nici cea de-a doua condiție a provocării, respectiv existenta unor indicii ca fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenția martorului colaborator.
A considera că simpla expunere a faptelor comise de martora H., la cererea inculpaților, de altfel, se poate circumscrie noțiunii de determinare, provocare, dincolo de exigențele art. 101 alin. (1) și (3) din C.pr.pen. , înseamnă a ignora faptul că maniera în care inculpații au decis să procedeze după ce au cunoscut cele întâmplate este rezultatul unor procese deliberative și volitive, resorturile interioare care au determinat acțiunile lor fiind proprii acestora, iar nu inoculate de colaborator, care a fost un simplu spectator al evenimentelor supunându-se solicitărilor inculpatului A. B. și limitându-se la a dicta notele inculpaților A. și E.. Î.C.C.J., Secția Penală, Decizia nr. 470/RC din 10 decembrie 2020 (v Beneficiul reducerii limitelor pedepselor aplicabile. Flagrant. Principiul loialităţii administrării probelor)
Era interzisă folosirea mijloacelor de constrângere în scopul obținerii probelor . Se comite o instigare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracțională, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate, încât să determine săvârșirea unei fapte penale care, fără aceasta intervenție, nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracțiune, respectiv de a obține probe și de a declanșa urmărirea penală. Suntem în prezența unei provocări ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la cercetarea în mod pasiv a activității infracționale, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate de natură să determine săvârșirea unei fapte penale care fără acea intervenție nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracțiune, de a obține probe și de a declanșa urmărirea penală.
Obiectul juridic special al infracțiunii de trafic de influență îl constituie relațiile sociale a căror formare și dezvoltare se întemeiază pe încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerințe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârșirea faptei prevăzute în art. 257 C.pen.
În schimb, obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune îl constituie relațiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relații care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziția unor unități sau persoane juridice terțe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanți sau cel puțin de către subiectul activ al inducerii în eroare.
În cazul infracțiunii de trafic de influență subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcționarul determinat în a cărui atribuție de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcționar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influența: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuții unui funcționar anume, singurul care are asemenea atribuții, și deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcționarului.
Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înșelăciune sau, eventual, un șantaj, în funcție de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obținerii folosului material injust[1].
Nu constituie infracțiunea de trafic influența afirmată de infractor asupra unor activități ce intră în sfera atribuțiilor legale ale altor organe[2], sau după ce funcționarul, în cadrul atribuțiilor sale legale, îndeplinise deja actul[3].
În asemenea situații, faptele pot constitui infracțiunea de înșelăciune, dacă cumpărătorul de trafic nu a avut cunoștință de neconcordanța dintre relatările traficantului și realitate, și deci a fost indus în eroare (și a suferit un prejudiciu)[4].
Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două infracțiuni, și anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar (vizat de traficant indicat nominal sau determinat implicit), stare de pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputației și corectitudinii anumitor funcționari și a unor persoane juridice determinate la neîncredere și suspiciuni[5].
Ori de câte ori se constată că o persoană care are influența sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar primește ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, vom fi în prezența cel puțin a unui trafic de influență.
Spunem, cel puțin, întrucât traficul influenței poate coexista cu alte infracțiuni, în concurs.
Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcționar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat și de infracțiunea de dare de mită[6], sau de infracțiunea de primire de foloase necuvenite (dacă funcționarul primește foloasele după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției și la care era obligat, dar și după ce se săvârșise infracțiunea de trafic).
Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcționar pentru a-l determina la o acțiune ilicită, ne aflăm în fața unui concurs între un trafic de influență și o instigare la infracțiunea de abuz în serviciu[7].
De asemenea, traficul de influență trebuie sancționat în concurs cu infracțiunea de înșelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare[8].
După cum arătam, infracțiunea aduce atingere unor activități de interes public, fără a defini interesul decât prin trimitere la art. 145 C. pen.
În acest articol, prin „public” înțelegem nu numai tot ce privește autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, gestionarea proprietății publice, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel declarate de lege de interes public.
Credem că prin interes public, în sensul art. 145 C. pen., se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile.
Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale[9].
În consecință, interesul public privește orice persoană juridică, altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale.
Discuția are importanță dacă observăm că obiectul intervenției, interesul real al cumpărătorului influenței privește un funcționar, public sau privat[10].
Considerăm că soluția unei evidente necorelări între “ocrotirea interesului public” și „orice funcționar sau alt salariat” constă în ideea enunțată mai sus: nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită.
Discreditarea funcționarilor care acționează în interes public poate privi nu numai pe funcționarul unei autorități publice, ci și pe funcționarul unei societăți comerciale (care acționează întotdeauna ca un mandatar al patronului).
Este posibil ca un funcționar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcției: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.
Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuie prezentate) unei autorități publice pot fi obiect al traficului funcției (de exemplu, prin falsificări)[11].
De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcționarul privat pot privi administrații publice, cum ar fi cele în domeniul protecției sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocații, de șomaj etc.).
Acesta este sensul larg al interesului public care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.
Prin art. 7 alin. (2) – pentru darea de mită – , prin art. 8 – pentru manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuții de control la orice agent economic în sens larg – și prin art. 81 din Legea nr. 78/2000, condiția interesului public a fost înlăturată. De asemenea, trebuie să amintim și competența stabilită potrivit art. 13 din O. U. nr. 43/2002 (cf. art. 3 din ordonanță).
Într-o speță s-a statuat că pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesară numai precizarea actului pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influența făptuitorului iar, și nu, implicarea persoanei asupra căreia influența urmează a fi exercitată, așa cum se susține în motivele de recurs. Deci, prin determinarea actului este determinată, implicit, și persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influențe a făptuitorului, și anume funcționarul sau alt salariat în a cărui atribuție de serviciu intră îndeplinirea acelui act[12].
Într-o altă speță, instanța a statuat că, la înșelăciune, cel ce dă banii este de bună-credință, iar infracțiunea de trafic de influență se deosebește de cea de înșelăciune prin obiectul său juridic care este alcătuit (relații sociale) categoria acelora de serviciu sau în legătură cu serviciul, în timp ce înșelăciunea vizează, exclusiv patrimoniul. În cazul infracțiunii de înșelăciune persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credință, fiind indusă în eroare de către autor, pe când în cazul traficului de influență cel care dă banii sau bunurile este de rea-credință și urmărește ca autorul să determine pe un funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu[13].
Pentru existența infracțiunii de trafic de influență instanța supremă a statuat că nu este necesară nominalizarea funcționarului asupra căruia traficantul are influență, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala influență ce o are asupra funcționarilor dintr-un serviciu în competența căruia intră rezolvarea solicitării traficului de influență[14].
Aceeași concluzie este exprimată de Înalta Curte și într-o altă speță, susținând că, pentru existența cerinței ca făptuitorul să invoce influența pe care o are asupra unui funcționar, nu este necesar ca el să precizeze numele și atribuția specifică a acestuia; pentru existența infracțiunii este suficientă indicarea funcției și autorității, respectiv a instituției având competența de a îndeplini un act în legătură cu atribuțiile de serviciu în discuție.
Primirea de bani, cu promisiunea de a influența ofițeri de poliție spre a se obține liberarea unui arestat sau pentru netrimiterea în judecată a învinuitului, satisface cerința prevăzută în art. 257 C.pen., ca fapta să se refere la atribuțiile de serviciu ale funcționarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influență, deoarece polițistul, deși nu are atribuția de a revoca arestarea ori să soluționeze cauza, poate acționa în efectuarea cercetărilor în așa fel încât să determine luarea unei atare măsuri sau adoptarea unei anumite soluții de către procuror[15].
Într-o altă speță se susține că deosebirea între infracțiunile de trafic de influență și înșelăciune constă în aceea că persoana înșelată este de bună-credință, fiind indusă în eroare de către făptuitor, câtă vreme beneficiarul traficului de influență urmărește obținerea, cu rea-credință, a satisfacerii unui interes prin coruperea sau influențarea în alt mod a unui funcționar.
Această din urmă infracțiune subzistă și în cazul în care făptuitorul se prevalează de un nume fictiv al funcționarului asupra căruia pretinde a avea influență, fiind suficient să menționeze atribuțiile acestuia de natură a fi apte să rezolve interesele celui care solicită intervenția[16].
Potrivit art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă, în natură sau prin echivalent bănesc, după caz, și nu se restituie beneficiarilor traficului de influență care denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat. În raport cu prevederile menționate, decizia de îndrumare nr. 3/1973 nu poate constitui un temei pentru neconfiscarea valorilor și restituirea lor persoanei care le-a dat[17].
Într-o altă speță, instanța a statuat că modul concret în care a acționat inculpatul, ușurința cu care a indus în eroare pe partea vătămată, făcând-o să creadă tot timpul că are influență asupra judecătorului, dovedește abilitate în ceea ce prevede săvârșirea acestui gen de infracțiuni (înșelăciune). În același timp, instanța a ținut seama și de atitudinea nesinceră pe care recurentul a avut-o în timpul procesului penal, susținând că a primit banii pentru serviciile pe care le-a făcut părții vătămate (a dus-o la arhiva tribunalului și i-a prezentat diverși avocați) susținere care a fost contrazisă de probele administrate în cauză[18].
În consecință, în lumina celor de mai sus, chiar dacă pe fond procurorul a realizat o bună diferențiere între fapta penală de trafic de influență și cea de înșelăciune, fiind în prezența unei unice rezoluții infracționale, în continuare suntem nevoiți să analizăm care este soluția ce ar fi trebuit, în opinia noastră, să fi fost pronunțată.
Elementul material constă în acțiunea de traficare a influenței de către o persoană (care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar), acțiune care se poate realiza prin primirea sau pretinderea unei sume de bani sau a altor foloase, sau prin acceptarea promisiunii unor as fel de foloase, ori acceptarea de daruri pentru a determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu . Pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu interesează dacă intervenția pe lângă funcționar s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenție (reală sau presupusă) se urmărește determinarea unei acțiuni licite . sau a unei acțiuni ilicite . ori determinarea unei inacțiuni licite sau a unei inacțiuni ilicite; dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influență privește scopul urmărit de infractor nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acțiunii de traficare a influenței reale ori presupuse .
Pentru existența elementului material, și deci al infracțiunii de trafic de influență, nu este necesar ca, ulterior, acesta să fi fost urmat de executare, adică de satisfacerea pretenției sau de respectarea promisiunii. De asemenea, nu este necesar ca actul ce intră în atribuțiile funcționarului să fi fost ori nu efectuat; este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase în vederea determinării funcționarului. Este indiferent faptul că inițiativa aparține traficatului sau persoanei interesate ca influența să fie exercitată.
Ca atare, în raport cu toate considerentele anterioare, instanța de apel a constatat că, în cauză, atât din perspectiva laturii obiective, cat și a laturii subiective, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, în formă continuată, prevăzută de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 5, art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. ant.
Așadar, primirea repetată de către inculpatul prim-procuror A. a bunurilor, materialelor și manoperei aferente menționate în rechizitoriu, cu valori mari, a fost de natură a fi „interpretată” de inculpatul B. ca o veritabilă „promisiune” de influențare a funcționarilor publici aflați în coordonarea, subordonarea prim-procurorului A., în sensul art. 291 C. pen. actual; sub acest aspect, se apreciază că este neîntemeiată cererea apărării de a se constata că noua lege penală este mai favorabilă deoarece ar introduce o condiție în plus față de legea penală anterioară.
Indiferent dacă se examinează textele C. pen. anterior sau ale N.C.P., de esența traficului de influență este, în mod generic, o „promisiune” a vânzătorului de influență de influențare a funcționarului care urmează a îndeplini actul ce interesează cumpărătorul de influență .
Rolul instanței de casație nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, se verifică, în drept, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.
În cadrul acestui demers, nu poate fi reevaluat materialul probator și să se stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia penală, ci se verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, iar, această verificare nu presupune o schimbare a situației de fapt.
Înalta Curte de Casație și Justiție respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 213/A din data de 09 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală[19].
Reclamantul B. I. M. susține că făptuitorul i-a pretins suma de bani pentru a-i înmatricula autoturismul prin recarosare fără ca acesta “să facă referire la vreun funcționar căruia ar fi urmat să-i dea o parte din suma de bani primită” – dându-i de înțeles astfel reclamantului că îi va face rost de o carte de identitate pentru autovehicul, un certificat de înmatriculare și nr. de înmatriculare, dar fără a preciza de la cine le procură.
Pe de altă parte, făptuitorul B. A. N. recunoaște că a primit suma de bani de la reclamant pentru a-i procura acte pentru înmatricularea autoturismului acestuia, însă precizează că actele respective au fost făcute de un prieten de al său pe calculator, fiind false.
Din raportul de constatare tehnico-științifică rezultă că cărțile de identitate ale vehiculului și certificatele de înmatriculare sunt false, fiind realizate în totalitate cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală.
De menționat că făptuitorul este agent de ordine II și conducător auto in cadrul Poliției Municipiului , neavând astfel atribuții cu privire la înmatricularea autovehiculelor.
În cauză s-a pus în discuție problema încadrării juridice a faptei comise de B. A. N. , respectiv dacă sunt elemente constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prevăzute în art. 257 C.pen., sau dacă fapta acestuia realizează doar conținutul infracțiunii de înșelăciune prevăzute în art. 215 C.pen.
Obiectul juridic special al infracțiunii de trafic de influență îl constituie relațiile sociale a căror formare și dezvoltare se întemeiază pe încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerințe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârșirea faptei prevăzute în art. 257 C.pen.
În schimb, obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune îl constituie relațiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relații care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziția unor unități sau persoane juridice terțe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanți sau cel puțin de către subiectul activ al inducerii în eroare.
În cazul infracțiunii de trafic de influență subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcționarul determinat în a cărui atribuție de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcționar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influența: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuții unui funcționar anume, singurul care are asemenea atribuții, și deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcționarului.
Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înșelăciune sau, eventual, un șantaj, în funcție de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obținerii folosului material injust[20].
Nu constituie infracțiunea de trafic influența afirmată de infractor asupra unor activități ce intră în sfera atribuțiilor legale ale altor organe[21], sau după ce funcționarul, în cadrul atribuțiilor sale legale, îndeplinise deja actul[22].
În asemenea situații, faptele pot constitui infracțiunea de înșelăciune, dacă cumpărătorul de trafic nu a avut cunoștință de neconcordanța dintre relatările traficantului și realitate, și deci a fost indus în eroare (și a suferit un prejudiciu)[23].
Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două infracțiuni, și anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar (vizat de traficant indicat nominal sau determinat implicit), stare de pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputației și corectitudinii anumitor funcționari și a unor persoane juridice determinate la neîncredere și suspiciuni[24].
Ori de câte ori se constată că o persoană care are influența sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar primește ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, vom fi în prezența cel puțin a unui trafic de influență.
Spunem, cel puțin, întrucât traficul influenței poate coexista cu alte infracțiuni, în concurs.
Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcționar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat și de infracțiunea de dare de mită[25], sau de infracțiunea de primire de foloase necuvenite (dacă funcționarul primește foloasele după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției și la care era obligat, dar și după ce se săvârșise infracțiunea de trafic).
Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcționar pentru a-l determina la o acțiune ilicită, ne aflăm în fața unui concurs între un trafic de influență și o instigare la infracțiunea de abuz în serviciu[26].
De asemenea, traficul de influență trebuie sancționat în concurs cu infracțiunea de înșelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare[27].
Nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită. Persoanele care intermediază pe lângă autorități în virtutea profesiei lor nu intră în cadrul prohibitiv al legii[28].
După cum arătam, infracțiunea aduce atingere unor activități de interes public, fără a defini interesul decât prin trimitere la art. 145 C. pen.
În acest articol, prin „public” înțelegem nu numai tot ce privește autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, gestionarea proprietății publice, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel declarate de lege de interes public.
Credem că prin interes public, în sensul art. 145 C. pen., se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile.
Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale[29].
În consecință, interesul public privește orice persoană juridică, altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale.
Discuția are importanță dacă observăm că obiectul intervenției, interesul real al cumpărătorului influenței privește un funcționar, public sau privat[30].
Considerăm că soluția unei evidente necorelări între “ocrotirea interesului public” și “orice funcționar sau alt salariat” constă în ideea enunțată mai sus: nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită.
Discreditarea funcționarilor care acționează în interes public poate privi nu numai pe funcționarul unei autorități publice, ci și pe funcționarul unei societăți comerciale (care acționează întotdeauna ca un mandatar al patronului).
Este posibil ca un funcționar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcției: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.
Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuiesc prezentate) unei autorități publice pot fi obiect al traficului funcției (de exemplu, prin falsificări)[31].
De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcționarul privat pot privi administrații publice, cum ar fi cele în domeniul protecției sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocații, de șomaj etc.).
Acesta este sensul larg al interesului public care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.
În consecință, părerea noastră este că traficul influenței în sistemul Codului penal privește un funcționar public sau orice salariat al unei persoane juridice, care exercită o însărcinare de serviciu de interes public.
Prin art. 7 alin. (2) – pentru darea de mită – , prin art. 8 – pentru manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuții de control la orice agent economic în sens larg – și prin art. 81 din Legea nr. 78/2000, condiția interesului public a fost înlăturată. De asemenea, trebuie să amintim și competența stabilită potrivit art. 13 din O. U. nr. 43/2002 (cf. art. 3 din ordonanță).
În cazul în care înscrisul pe care îl folosește făptuitorul nu este fals , ci mincinos nu se poate reține infracțiunea de fals[32]. Nu trebuie să se confunde folosirea de acte scrise mincinoase cu servirea de înscrisuri false.
Pentru fapta de a fi circulat cu un autovehicul neînmatriculat, înscris în circulație sub un alt număr de înmatriculare și sub un alt număr de șasiu și motor, într-o speță, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 35 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, în concurs cu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C.pen.
În cele ce urmează înțelegem să ne oprim asupra infracțiunii de fals material. În doctrină s-a observat că falsificarea – prin montarea unei tăblițe cu un alt număr – ca acțiune de alterare a adevărului nu este incriminată prin art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, deși această faptă prezintă asemănări cu acțiune a constitutivă a infracțiunii de fals material. S-a susținut că nu se poate reține falsul, întrucât nu s-a săvârșit. asupra unui înscris[33].După părerea autorului, prin legea specială s-a incriminat doar folosirea numărului fals de înmatriculare, adică uzul de fals.
Întrebarea care se ridică este dacă numărul de șasiu sau de motor, precum și placa mineralogică (numărul de înmatriculare[34]) sunt înscrisuri în sensul dreptului penal.
În semnificația cea mai largă, prin înscrisuri se înțelege orice semn material, vizibil și permanent care servește la transmiterea gândului[35]. În sens penal, însă, legiuitorul a incriminat doar falsificare a scrierii fonetice, adică a unor simboluri literale sau cifrice ce reprezintă o suită de semne atașate ideilor[36].
Aceasta înseamnă că nu pot constitui obiect material sau produs al infracțiunilor de fals în înscrisuri – chiar dacă sunt susceptibile să exprime idei sau să reprezinte anumite fapte sau situații – desenele, fotografiile, răbojurile, urmele materiale etc.[37]
Ori de câte ori înscrisul (pe hârtie, pânză, sticlă, tablă, plastic etc.) conține un element material constând din litere[38] sau cifre care reprezintă convențional o idee de sine stătătoare, ca atare, decurgând dintr-un ansamblu logic, el va reprezenta obiect material (sau produs) al unei infracțiuni de fals în înscrisuri.
Dacă un număr fals în înmatriculare, prin normele metodologice de reglementare poartă sau va purta inscripția “I.G.P.”, el este un înscris oficial în sensul art. 288 raportat la art. 150 al. 2 C. pen., ca înscris ce emană de la o instituție publică, fiind producător de efecte juridice (chiar și penale).
Dacă plăcile mineralogice nu vor conține însemnul oficial, ele rămân, după părerea noastră, simple înscrisuri sub semnătură privată în sens larg, fără relevanță penală.
În sens penal, ele nu constituie obiect material al unei infracțiuni de fals prevăzute în art. 290 C. pen. întrucât, deși emană de la o persoană particulară, deși sunt susceptibile de a produce efecte juridice (dreptul de a conduce pe căile publice), ele nu poartă o semnătură[39]manuscrisă.
În cazul în care inculpatul se prezintă la înmatriculare cu o nouă poansonare (falsă), peste numărul de șasiu sau motor real, el săvârșește fals în declarații.
Când atestarea mincinoasă provine din declarații false ale unor persoane prezente, participante la întocmirea de către funcționar a înscrisului, fapta nu este fals intelectual, ci fals în declarații.
Dacă se referă în mod fals la o situație premisă inexistentă, nu falsă, atunci înscrisul nu este întocmit, ci plăsmuit, contrafăcut în întregime (deci ar fi fals material), ceea ce nu este cazul nostru[40].
În consecință, dacă un conducător auto circulă cu un certificat de înmatriculare eliberat pentru un alt autovehicul, iar autovehiculul are falsificată poansonarea, va exista infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută în art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.
Astăzi, infracțiunea depunere în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat este prevăzută în art. 77 din O. U. nr. 195/2002[41].
Când conducerea poartă asupra unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, apreciem că în cauză sunt întrunite condițiile ambelor infracțiuni, atât a celei prevăzute în alineatul 1, cât și a celei prevăzute în alineatul 2, în concurs ideal[42], dar nu vom avea fals material în înscrisuri oficiale, întrucât placa de identificare, deși este un înscris (nu un semn material), ea nu este un înscris oficial.
În speță, poziția denunțătorului nu este aceea a unei persoane de bună-credință. Nici o persoană nu a fost indusă în eroare, B. I. M. știind foarte bine că, legal , este imposibilă înmatricularea. Recarosarea dădea un număr nou caroseriei, m nu motorului , automobilului.
După părerea noastră, fapta nu poate fi privită ca un trafic de influență întrucât agentul de poliție nu avea de ce să lase impresia unei influențe asupra nici unui funcționar, funcționar care oricum nu avea atare atribuții de serviciu și nici un fals intelectual întrucât agentul de poliție nu avea atribuții de serviciu legate de RAR, nu era în exercițiul vreunor atribuții de serviciu .
Persoana care alcătuiește în întregime un înscris oficial se consideră de către Tribunalul Suprem că contraface în totalitate actul[43].
Agentul de poliție se poate face vinovat de un abuz în serviciu, iar primul proprietar de săvârșirea infracțiunii de punere în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat . Se poate reține deci falsul material (și instigarea la fals) al unor înscrisuri oficiale și sub semnătură privată (placa mineralogică).
Faptele nu sunt de competența procurorului Parchetului Național Anticorupție potrivit art. 13 alin. 2 lit. b) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002, cu modificările ulterioare dacă din probatoriu nu rezultă că a promis ( a amintit de) sprijinul altor persoane.
Prin recursul în interesul legii s-a cerut să se stabilească deosebirea dintre infracțiunea de trafic de influență și aceea de înșelăciune în raport cu aceste criterii de distincție.
Astfel, se susține că unele instanțe au considerat că o asemenea faptă constituie infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 din Codul penal, iar alte instanțe au încadrat atari fapte în infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 din același cod.
În fine, s-a argumentat că expresiei „pentru altul“, la care se referă atât art. 215 alin. 1 din Codul penal, cât și art. 257 alin. 1 din același cod, nu are relevanța ce i s-a atribuit de unele instanțe, pentru a diferenția infracțiunea de înșelăciune de aceea de trafic de influență, câtă vreme în noțiunea “pentru altul” poate fi inclus și funcționarul față de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influență.
S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de trafic de influență îl constituie încrederea în prestigiul și integritatea funcționarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune constă doar în buna-credință ce trebuie să existe în cadrul relațiilor sociale ce privesc patrimoniul.
Or, se susține că din moment ce cumpărătorul de influență urmărește realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în schimbul folosului pe care îl asigură persoanei care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului pe care pretinde că îl va determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuțiilor sale de serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă vreme el și-a micșorat de bunăvoie patrimoniul în schimbul serviciului dorit sau acceptat.
Între infracțiunea de trafic de influență și infracțiunea de înșelăciune există deosebiri esențiale, atât cu privire la obiectul juridic și latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.
Aceste deosebiri, ce particularizează modul de săvârșire a celor două infracțiuni, situațiile relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 257 alin. 1 din Codul penal în comparație cu cele înscrise în art. 215 alin. 1 din același cod, atunci când fapta concretă se referă la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influență asupra unui funcționar cu atribuții de serviciu în sfera cărora intră și posibilitatea de a îndeplini acele acte.
Mai mult, soluțiile invocate în sprijinul sesizării cu recurs în interesul legii nu conțin elemente de comparare care să justifice cerința de a se da dezlegare într-o problemă de încadrare juridică diferită dată de instanțe cu privire la spețe identice, hotărârile la care s-a făcut referire în anexele privind fapte săvârșite în condiții diferite, care, evident, nu ar justifica aceeași încadrare juridică.
Așa fiind și cum, în raport cu dispozițiile art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală, se poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, să se pronunțe numai asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare neunitară din partea instanțelor judecătorești, iar nu și atunci când soluțiile evocate privesc situații-premisă diferite, se constată că nu sunt întrunite condițiile pentru a se adopta o soluție în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei la care se referă sesizarea.
În consecință, Secțiile Unite au respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are influență, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, în infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 din Codul penal și nu de înșelăciune prevăzută de art. 215 din Codul penal ( Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, Decizia nr. XXXV, din 7 mai 2007, M. Of. , nr. 764 din 12 noiembrie 2007).
[1] V, de exemplu, T. S., s. pen. , dec. nr. 2287/1970, în C. D. , p. 412 și în „R. R. D.” nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influență și înșelăciunea, în „R. D. P. ”nr. 3/1998, p. 30
[2] V, de exemplu; TS, Col. pen., dec. nr. 40/1970, în C. D. , p. 381; T. reg. Suceava, dec. pen. nr. 1379/1965, în „J. N.” nr. 10/1965, p. 165.
Este necesar ca funcționarul (pe lângă care inculpatul are sau lasă să se înțeleagă că ar avea influență) să fie competent a rezolva favorabil pretențiile celui care solicită intervenția (C. Apel Constanța, dec. pen. nr. 160/1996, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128 și dec. nr. 129/1996, cit. supra).
[3] Trib. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în „ J. N.” nr. 1/1965, p. 172; Chiar dacă nu este menționat numele funcționarului, fiind suficient să fie determinabil ( T. S. , s. pen. , dec. nr. 19/1973, în „R. R. D.” nr. 2/1974 ; T. J. Ilfov, dec. nr. 60/1969, în „R. R. D.” nr. 4/1969, p. 185;C. Apel Brașov, dec. pen. nr. 15/A/1996, cit. apud Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, , AllBeck, 2000, p. 226). Dacă fapta s-a săvârșit după îndeplinirea actului putem avea o înșelăciune (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Șansa, 2001, p. 414; Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, p. 35). C. S. J. , s. pen. , prin dec. nr. 2670/1999, cit. apud Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, p. 230, a reținut concursul dacă numai unii funcționari au fost nominalizați. La înșelăciune, cel ce dă este de bună-credință, în eroare (C. S. J. , s. pen.,dec. nr. 5438/2001, în “Dreptul”nr. 4/2003, p. 204).
[4] T. reg. Maramureș, dec. pen. nr. 253/1962, în „J.N. ”, nr. 8/1963, p. 170.
[5] S. Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cuserviciul, în V. Dongoroz ș.a. Explicații teoretice ale Codului penal român, voI. IV, Partea specială, Editura Academiei, București, 1972, p.156.
[6]Ibidem, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Colectiv, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, Partea specială voI. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 102.
[7] Remiterea unei sume de bani unui funcționar, din partea unei persoane, pentru ca acestea să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întrunește elementele complicității la infracțiunea de luare de mită, iar nu ale infracțiunii de trafic de influență, întrucât inițiativa ilicității aparține funcționarului.(T. S. , s. pen., dec. nr. 1435/1983, în C. D., p. 247-248); V și S. Kahane, op.cit., p. 156 pentru abuz.
[8]Ibidem. Peste plata influenței, pretinde (mincinos) un folos și pentru funcționar, amăgirea prin care s-a săvârșit și traficarea constituind prin ea însăși o înșelăciune, iar traficul servește ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii (în concurs).
[9] Cu privire la domeniul public V L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, București, 1997, p. 69 și urm.
Cu privire la serviciile publice V A Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, București 1996, p. 193 și p. 106.
Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învățământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr. 446/1966); ca persoane juridice (fundații) pe baza legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R. A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Clinico – Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); Iar cele mai multe ca societăți comerciale (v H.G. 1284/1990; H.G. 100/1991 modificată prin O.G. 25/1995).
Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R. A.
[10] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la „organizații de stat și publice” amintește V. Dobrinoiu, în Corupțiaîn dreptul penal român, Atlas Lex, București, 1995, p. 310.
[11] Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ștanțări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, mențiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autoritățile publice și sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorități (cum ar fi declarațiile de impozitare, chitanțele fiscale, declarațiile vamale, actele de protecție socială sau asigurări sociale etc.).
[14] 1040 din 23 aprilie 1998, 4/1999, 67, Bul. jud. p.479 și în Dreptul nr. 10/1999, p. 162.
[15] Completul de 9 judecători, dec. nr. 15 din 5.02.2001, în „Curierul judiciar” nr. 3/2002, p. 101.
[16] 5438 din 7.12.2001, în „Curierul judiciar” nr. 11/2002 p. 85.
[17] Completul de 9 judecători, decizia nr.112 din 7 octombrie 2002
[18] 728 din 13 februarie 2003 (dosar nr. 3130/2002), www.scj.ro
[19] Î.C.C.J., S. Pen. , Dec. nr. 9/RC/11 ianuarie 2018, Dec. nr. 9/RC/2018
[20] V, de exemplu, T. S., s. pen. , dec. nr. 2287/1970, în C. D. , p. 412 și în „R. R. D.” nr. /1970,p.159;D. Ciuncan, Traficul de influență și înșelăciunea, în „R. D. P. ”nr. 3/1998, p. 30
[21] V, de exemplu; TS, Col. pen., dec. nr. 40/1970, în C. D. , p. 381; T. reg. Suceava, dec. pen. nr. 1379/1965, în „J. N.” nr. 10/1965, p. 165. Este necesar ca funcționarul (pe lângă care inculpatul are sau lasă să se înțeleagă că ar avea influență) să fie competent a rezolva favorabil pretențiile celui care solicită intervenția (C. Apel Constanța, dec. pen. nr. 160/1996, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128 și dec. nr. 129/1996, cit. supra).
[22] Trib. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în „ J. N.” nr. 1/1965, p. 172; Chiar dacă nu este menționat numele funcționarului, fiind sufficient să fie determinabil ( T. S. , s. pen. , dec. nr. 19/1973, în „R. R. D.” nr. 2/1974 ; T. J. Ilfov, dec. nr. 60/1969, în „R. R. D.” nr. 4/1969, p. 185;C. Apel Brașov, dec. pen. nr. 15/A/1996, cit. apud Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, , AllBeck, 2000, p. 226). Dacă fapta s-a săvârșit după îndeplinirea actului putem avea o înșelăciune (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Șansa, 2001, p. 414; Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, p. 35). C. S. J. , s. pen. , prin dec. nr. 2670/1999, cit. apud Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, p. 230, a reținut concursul dacă numai unii funcționari au fost nominalizați. La înșelăciune, cel ce dă este de bună-credință, în eroare (C. S. J. , s. pen.,dec. nr. 5438/2001, în “Dreptul”nr. 4/2003, p. 204).
[23] T. reg. Maramureș, dec. pen. nr. 253/1962, în „J.N. ”, nr. 8/1963, p. 170.
[24] S. Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cuserviciul, în V. Dongoroz ș.a. Explicații teoretice ale Codului penal român, voI. IV, Partea specială, Editura Academiei, București, 1972, p.156.
[25]Ibidem, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Colectiv, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, Partea specială voI. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 102.
[26] Remiterea unei sume de bani unui funcționar, din partea unei persoane, pentru ca acestea să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întrunește elementele complicității la infracțiunea de luare de mită, iar nu ale infracțiunii de trafic de influență, întrucât inițiativa ilicității aparține funcționarului.(T. S. , s. pen., dec. nr. 1435/1983, în C. D., p. 247-248); V și S. Kahane, op.cit., p. 156 pentru abuz.
[27]Ibidem. Peste plata influenței, pretinde (mincinos) un folos și pentru funcționar, amăgirea prin care s-a săvârșit și traficarea constituind prin ea însăși o înșelăciune, iar traficul servește ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii (în concurs).
[28] V discuțiile parlamentare la Cameră, raportul d – lui H. Aznavorian la adoptarea art. 252 din Codul Carol al II-lea, în C. Rădescu ș.a. Codul penal Carol al II-lea adnotat, voI. II, Partea specială, p. 145; V și 1. Ionescu – Dolj, Comentare, în C. Rădescu ș.a., loc. cit., p. 148.
[29] Cu privire la domeniul public V L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, București, 1997, p. 69 și urm.
Cu privire la serviciile publice V A Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, București 1996, p. 193 și p. 106. Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învățământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr. 446/1966); ca persoane juridice (fundații) pe baza legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R. A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Clinico – Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); Iar cele mai multe ca societăți comerciale ( V H.G. 1284/1990; H.G. 100/1991 modificată prin O.G. 25/1995). Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R. A.
[30] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la „organizații de stat și publice” amintește V. Dobrinoiu, în Corupțiaîn dreptul penal român, Atlas Lex, București, 1995, p. 310.
[31] Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ștanțări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, mențiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autoritățile publice și sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorități (cum ar fi declarațiile de impozitare, chitanțele fiscale, declarațiile vamale, actele de protecție socială sau asigurări sociale etc.).
[32] V D. Lucinescu, Comentariu, în „Codul penal comentat și adnotat” , partea specială, vol. I, p. 321; V. Dongoroz, Infracțiuni contra avutului personal sau particular, în „Explicații teoretice. . . ” vol. III, Partea specială, 1971, p. 533;D. Ciuncan, Înșelăciunea prin cecuri, în “Dreptul”nr. 3/1994, p. 92.
[33] C. Turianu, Infracțiuni contra siguranței circulației rutiere, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 80.
[34] M. Dan, Număr fals de înmatriculare, în RDP, nr. 2, 1996, p. 44;D. Ciuncan, Circulația rutieră, Fals material, în „R. D. P. ” nr. 2/1998, p. 118 și urm. .
[35] R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, Sirey, 1922, t. IV, p. 101 și urm.; V. Papadopol, Comentariu, în Colectiv, „Codul penal comentat și adnotat”, Partea specială, voI. II, p. 244; V. Papadopol, Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri, în “R.R.D.” nr. 12, 1973, p. 31.
[40] În acest sens, V v. Dongoroz, Infracțiuni de fals, în Colectiv, Explicații teoretice…, voI. IV, p. 435 și Gj; V. Papadopol, Comentarii, În op. cit.,p. 266 și 292; R. Garraud, op. cit, voI. IV, p. 147.
[41] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 decembrie 2002
[42] Pentru soluția infracțiunii complexe, Georgeta Marcov, Infracțiuni săvârșite în cadrul circulației rutiere, în “RRD” nr. 2, 1968, p. 38-39; Numai pentru alin. 2, V Lidia Barac, loc. cit, în RDP, nr. 4, 1995, p. 67-68; Concursul ideal, V. Papadopol, Culegere de practică, 1991, p. 139-140.
[43] Trib. Suprem, dec. îndrum. nr. 1/1970. V , în același sens, Practica judiciară penală, vol. III, de G. Antoniu ș. a. , Editura Academiei române, București, 1992, p. 246
Colaborarea dintre S.R.I. și sistemul judiciar a fost reglementată în diverse acte legislative, care erau în vigoare înainte de aderarea României la UE și care stipulau o separare strictă a rolului organelor de urmărire penală și a sprijinului tehnic din partea serviciilor de informații. Senatul este responsabil cu supravegherea serviciilor de securitate din România, primind rapoarte anuale din partea S.R.I. . Modalitățile practice pentru aceste colaborări au fost stabilite ulterior în cadrul unor acorduri tehnice (denumite „protocoalele”) care se referă la legislația care reglementează colaborările . Cea mai simplă definire a protocolului am găsit-o la Snowden: reguli comune părților pe care le urmează pentru a comunica între ele[2] Conform autorităților judiciare, aceste protocoale au fost clasificate la cererea S.R.I. . Principalul document care a făcut obiectul unei controverse este un protocol de cooperare încheiat în 2009 între procurorul general și S.R.I. . Protocolul a fost desecretizat în 2018 și aparține acum domeniului public. „Acesta stabilește o serie de principii și dispoziții tehnice privind cooperarea operațională dintre S.R.I. și organele de urmărire penală, în special în ceea ce privește măsurile de supraveghere tehnică luate în cursul anchetelor penale la inițiativa procurorului, în conformitate cu Codul de procedură penală, precum și schimbul de informații privind notificările din partea S.R.I. care cuprind indicii pentru procurori în legătură cu o posibilă infracțiune ce trebuie urmărită. Alte protocoale semnate cu instanțele au cuprins dispoziții menite să asigure confidențialitatea schimbului de informații cu privire la mandatele judiciare.”[3]
Constatarea tehnico-științifică este un mijloc de probă prin care se obține o probă în procesul penal, iar probele în cursul urmăririi penale se strâng și se administrează de organul de urmărire penală.
În cursul urmăririi penale, procurorul a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice de către specialiștii din cadrul Serviciul Român de Informații prin UM 0232 București – Institutul de Tehnologii Avansate care să analizeze caracteristicile fizico-chimice ale substanțelor prezentate pe un document, identificarea echipamentelor de imprimare și a instrumentelor de scriere, în vederea stabilirii datei la care documentul a fost întocmit .
Raportul de constatare tehnico-științifica efectuat de Serviciul Roman de Informații urmează a fi înlăturat.
Astfel cum reiese din sentința nr. 398 din 28 ianuarie 2018, pronunțată de Secția Penală a Înaltei Curți, D. N. A. își fundamentase acuzațiile și pe cinci interceptări telefonice purtate între M. R. S. , D. F. , respectiv M. A. și alții. Toate aceste interceptări „au fost realizate de S.R.I. pe baza unor mandate de siguranță națională dispuse în temeiul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.”[4]
Față de existența Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018 a Curții Constituționale[5], care a stabilit ca sintagma”aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 este neconstituțională, a decis ca interceptările respective nu vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei, întrucât „au fost realizate de S.R.I. în baza unor mandate de siguranță națională emise în temeiul unor dispoziții legale neconstituționale și privesc infracțiuni care nu reprezintă o amenințare la adresa securității naționale”[6].
În ceea ce privește situația legalității interceptărilor și înregistrărilor efectuate în cauză, potrivit art. 8 § 2 C. E. D. H. , nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora
Convorbirile telefonice sau înregistrarea audio a unei persoane fără știința sa, care sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane se interpretează ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește în mod constant că, pentru a fi conformă cu alin. (2) al art. 8 § 2 din Convenție, o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului. În cauze precum Dumitru Popescu contra României, Curtea a decis că legislația romană încălca rigorile unei „legi” în sensul Convenției. De aici rezultă că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1. În urma condamnărilor suferite de către România în cauzele Rotaru sau Dumitru Popescu, legislația în materia interceptărilor audio s-a modificat dramatic în sensul respectării jurisprudenței CEDO sub aspectul previzibilității legii, a existenței unui control a priori și a posteriori efectuat de o instanță independentă sau în ceea ce privește durata interceptărilor și necesitatea prelungirii în condiții de legalitate a acestora. În această cauză, dispozițiile Codului de procedură penală au fost urmate întocmai, fiind obținute aceste mijloace de probă atât în conformitate cu legea internă cât și cu jurisprudența CEDO. De asemenea, CEDO a arătat că utilizarea unei înregistrări, chiar și ilegale și, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenție, chiar și atunci când acest mijloc de probă a fost obținut cu încălcarea cerințelor Convenției, în special cu cele ale art. 8 din Convenție (cauza J.H c Regatului Unit).
În ceea ce privește folosirea în cadrul materialului probatoriu a declarațiilor date de către martorii cu identitate protejată, normele de procedură penală prevăd că o hotărâre de condamnare nu se poate întemeia în mod determinant pe declarațiile date de martorii cu identitate protejată. Pe de altă parte, jurisprudența CEDO prevede necesitatea de a se pune la dispoziția părților posibilitatea de a pune întrebări în mod nemijlocit și contradictoriu acestor martori. În cauza de față acești martori au fost audiați în condiții de nemijlocire și contradictorialitate de către instanță iar aceste declarații nu reprezintă fundamentul soluțiilor ce se vor pronunța. Declarațiile date de martorii cu identitate protejată au fost analizate de către instanță prin prisma întregului material probatoriu, fiind considerate utile sau veridice doar în parte și fiind înlăturate sub aspectele ce nu au fost coroborate de restul probelor administrate în cursul judecății[7].
Începând cu anul 2009, pe fondul introducerii unor noi infracțiuni prin legi speciale în Codul penal și invocând aceste fapte ca amenințări la securitatea națională, au fost adoptate o serie de hotărâri de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării. În baza acestor hotărâri au fost încheiate protocoale de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de coordonator al activității Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, secțiilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetelor din subordine, și Serviciul Român de lnformații, în calitate de organ de stat specializat în materia culegerii informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale a României.
Protocoalele încheiate au condus într-o oarecare măsură la extinderea limitele competenței organelor de cercetare penală speciale din cadrul Serviciului Român de Informații și crearea așa zisului câmp tactic intitulat de către generalul Dumitru Dumbravă șeful Direcției juridice a Serviciului Român de Informații.
„Acest fapt încalcă prevederile constituționale și ale Codului de procedură penală și ca atare, începând cu anul 2016, ca urmare a sesizărilor primite, Curtea Constituțională le-a considerat ca fiind neconstituționale, iar Serviciul Român de Informații a dispus măsuri privind declasificarea si publicarea acestora[6].”
În contextul transformărilor societății românești, al evoluției legislației, a complexității problemelor cu care se confruntă organismul militar, a desfășurării campaniei de combatere a corupției declanșată la nivel național, pe fondul mediatizării excesive a abuzurilor la înfăptuirea justiției din ultimii ani de către Serviciul Român de Informații și Direcția Națională Anticorupție, apreciem că este necesară o nouă abordare și o reconsiderare a sistemului judiciar din România prin elaborarea de norme juridice clare, conforme cu directivele UE și în limitele impuse de Constituția României, lege fundamentală într-un stat democratic de drept. Apreciem că prin lucrarea de față ne-am îndeplinit obiectivele propuse și am străbătut, atât pe axa timpului cât și a valorilor juridice, dispozițiile privind cercetarea penală efectuată de către organele de cercetare penală speciale.[8]
Fenomenul corupției, ca amenințare la adresa securității naționale, a intrat relativ recent în portofoliul S.R.I. . Încercăm să ne convingem că este doar o etapă, determinată de persistența acestui fenomen social și, mai ales, de consecințele grave pe care le generează, dată fiind amploarea sa deosebită, cu forme variate și complexe manifestate la toate nivelurile societății.
„Angajarea S.R.I. în această luptă, până la urmă, de asanare morală a societății s-a făcut ca structură de suport a autorităților judiciare cu atribuții în materie și mă bucur că, în prezent, nivelul de încredere și calitate a cooperării a atins o cotă de neimaginat într-un trecut nu prea îndepărtat. Saltul evoluției în acest demers a fost făcut odată cu adoptarea unui concept integrat în combaterea corupției, focalizând secvențial instrumentele investigative pe toată lungimea lanțului trofic judiciar. Concret, dacă în urmă cu câțiva ani consideram că ne-am atins obiectivul odată cu sesizarea PNA, de exemplu, dacă ulterior ne retrăgeam din câmpul tactic odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, apreciind (naiv am putea spune acum) că misiunea noastră a fost încheiată, în prezent ne menținem interesul/atenția până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze. Această manieră de lucru, în care suntem angrenați alături de procurori, polițiști, judecători, lucrători ai DGA ori ai altor structuri similare a scos la iveală punctual și aspecte care țin de corupția sistemului judiciar, în limite care nu trebuie tolerate, dar nici exagerate. Important este, în opinia mea, că sistemul judiciar își dezvoltă anticorpii necesari vindecării acestei patologii”. [9]
Despre „Binom” și „câmp tactic”
Referitor la colaborarea S.R.I. -D.N.A. vrem să precizăm foarte clar că S.R.I. nu are atribuții pe linia monitorizării dosarelor penale. Are însă obligația legală de a informa organele de urmărire penală cu privire la săvârșirea unor infracțiuni.
Nu există cazuri în care S.R.I. a monitorizat din punct de vedere operativ dosare penale aflate pe rolul instanțelor de judecată, la orice nivel.
Pe de altă parte, ofițerii S.R.I. pot efectua acte de cercetare penală doar în situații strict determinate prin lege, respectiv în cazul infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor la adresa securității naționale, dar numai sub supravegherea procurorului.
Ca atare, până la decizia CCR, din martie 2016, a existat o cooperare între ofițerii de informații și procurori, dar ea s-a desfășurat cu stricta respectare a legislației în vigoare, într-un cadru instituțional statuat.
În faza de judecată, Serviciul are obligația de a prezenta și preda instanței, la solicitarea acesteia, orice obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă, cu asigurarea păstrării secretului de stat.[10]
Precizăm încă o dată că a existat un singur Protocol de cooperare cu PICCJ care prevedea, ca domeniu al colaborării , activitatea de valorificare a informațiilor din domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor contra securității naționale și a celor de terorism, precum și a altor infracțiuni grave, așa cum erau definite în lege.
Obiectivele cooperării erau schimbul de informații relevante și utile, precum și asigurarea îndeplinirii atribuțiilor ce reveneau PICCJ în vederea punerii în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.
Cooperarea Serviciului cu organele judiciare reprezintă o îndeplinire, de către ambele părți, a obligației legale de a-și acorda reciproc sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, și nu o imixtiune în independența justiției sau a magistraților.
Despre rechizitoriile procurorilor
S.R.I. nu a determinat și nu poate determina modul de finalizare a unei anchete sau a unui proces penal.
În faza de debut a urmăririi penale, conform legislației , S.R.I. este obligat să aibă următorul aport:
– transmiterea de informări cu privire la săvârșirea de fapte penale;
– acordarea de sprijin de specialitate la solicitarea organelor de urmărire penală, prin punerea de îndată la dispoziția acestora a datelor și informațiilor deținute în legătură cu săvârșirea de infracțiuni.
Ca atare, vă asigurăm că nu există niciun rechizitoriu scris sau elaborat de către ofițeri ai Serviciului Român de Informații.
Despre implicarea S.R.I. în arestări:
Serviciul Român de Informații îndeamnă orice persoană care deține probe sau indicii cu privire la depășirea cadrului legal în instrumentarea unor cauze penale să le prezinte de îndată organelor de cercetare penală. Vă asigurăm că Serviciul Român de Informații este direct interesat să asigure respectarea Constituției și legilor țării, fără a tolera nici cea mai mică abatere.
Mai mult, întotdeauna ne-am arătat disponibilitatea de a sprijini orice demers care are ca scop înfăptuirea Justiției.
În sprijinul acestor afirmații vă precizăm că există multiple mecanisme interne de verificare și control a modului în care personalul S.R.I. își desfășoară activitatea și misiunile.
Conducerea S.R.I. a instituit principiul toleranței zero față de orice abuz sau abatere de la lege și conduita profesională.[11]
Despre acoperiți în justiție, politică și presă
Personalul operativ al Serviciului Român de Informații își desfășoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a securității naționale. Serviciul respectă, în activitatea sa, principiul constituțional conform căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. (art. 124 alin 3 din Constituție).
Astfel, S.R.I. respectă cu strictețe normele legale care stabilesc incompatibilitățile și interdicțiile funcției de magistrat cu alte funcții publice sau private, respectiv interdicția de a fi lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării verifică, din oficiu sau la sesizarea C.S.M. ori a ministrului Justiției, realitatea declarațiilor magistraților completate anual.
Precizăm foarte clar că nu există niciun caz de încălcare a legii de la instituirea interdicțiilor, ca atare orice altă speculație este falsă!
În privința posibilității ca oameni politici să se afle într-o relație operativă cu S.R.I. și aici trebuie să fim foarte fermi:
S.R.I. nu întreprinde nicio acțiune care să promoveze sau să lezeze interesele vreunui partid politic sau persoane fizice ori juridice, cu excepția acelor acțiuni ale acestora care contravin securității naționale.
Personalul Serviciului Român de Informații nu poate face parte din partide sau alte organizații cu caracter politic ori secret și nu poate fi folosit în scopuri politice (art.36 din Legea nr.14/1992).
Concluzionând, S.R.I. a respectat legea și nu a avut acoperiți în domeniile în care cadrul legal a instituit o asemenea interdicție.
Referitor la presă, reprezentanții S.R.I. au afirmat public în repetate rânduri că serviciul de informații se comportă după aceleași norme ale muncii de informații ca toate serviciile partenere, utilizând surse secrete umane, inclusiv acoperite, în toate domeniile de interes pentru siguranța națională, cu stricta respectare a legii.
Despre folosirea mandatelor de terorism în alte scopuri
În privința modului în care sunt executate mandatele de supraveghere pe profil de prevenire și combatere a terorismului precizăm ferm că nici o astfel de informație nu a fost valorificată de către D.N.A.
Fondul informativ strict de securitate națională pe profil antiterorism a fost valorificat doar pe două componente strategice majore, respectiv informarea organelor de urmărire penală, în special a DIICOT și a beneficiarilor legali abilitați să dispună măsuri pe linia regimului străinilor în România din categoria declarării ca persoane indezirabile, interzicerea intrării în țară, neacordarea vizei române, neacordarea/retragerea cetățeniei române, neacordarea unei forme de protecție în România..[12]
Prin Comunicatul din 18 iunie 2018, Biroul de informare şi relații publice din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este abilitat să facă publice următoarele:
Procedura de declasificare a Protocolului de cooperare încheiat în anul 2009 între Serviciul Român de Informații, Înalta Curte de Casație șiJustiție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost definitivată la data de 14 iunie 2018.[13]
Protocolul a vizat exprimarea acordului instituțiilor pentru crearea unui sistem informatic şi de comunicații (SIC), astfel încât transmiterea documentelor privind emiterea mandatelor de securitate națională, elaborate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională şi a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, să fie realizată în format electronic. În acest context, protocolul are natura juridică a unui acord privind crearea SIC, prealabil acreditării sistemului, cerință impusă de actele normative privind acreditarea sistemelor informatice şi de comunicații care vehiculează informații secrete de stat.
Menționăm că nu au fost încheiate acte adiționale privind extinderea domeniului de cooperare sau acte de modificare a conținutului protocolului. Totodată, precizăm că acesta nu a vizat procedura și responsabilitățile instituțiilor privind autorizarea activităților specifice de culegere de informații și emitere a mandatelor de securitate națională, acestea fiind reglementate la data încheierii protocolului de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, iar începând cu data de 1 februarie 2014 de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională.
Protocolul și-a încetat efectele prin atingerea scopului pentru care a fost semnat, și anume la 18 septembrie 2012, dată la care Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat a aprobat documentația privind acreditarea de securitate a SIC. ORNISS a emis un certificat de acreditare de securitate pentru funcționarea sistemului informatic şi de comunicații creat între Serviciul Român de Informații – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție – Înalta Curte de Casație şi Justiție.
Subliniem faptul că, în cursul lunii aprilie, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a inițiat procedura de declasificare a tuturor protocoalelor încheiate cu Serviciul Român de Informații, respectiv cu Ministerul Afacerilor Interne.
Aceste documente și-au încetat aplicabilitatea întrucât fie au devenit caduce, ca urmare a Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale a României şi a schimbării cadrului legislativ, fie și-au încetat efectele ca urmare a denunțării de către părțile semnatare.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a transmis acordul de declasificare instituțiilor cosemnatare, iar la momentul finalizării procedurilor vom comunica public informații cu privire la aceste protocoale, respectiv data încheierii, data declasificării și domeniul de cooperare vizat de fiecare în parte.[14]
Finalizare analiza desecretizare protocol încheiat cu S.R.I.
Având în vedere discuțiile din spațiul public referitoare la declasificarea protocolului de cooperare în domeniul securității naționale încheiat în anul 2009 între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații,Biroul de informare și relații publice este abilitat să comunice următoarele:
La nivelul Ministerului Public a fost finalizată analiza aspectelor legale privind procedura de desecretizare, concluzia fiind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legislația în vigoare pentru declasificarea documentului menționat.
În acest moment, având în vedere concluzia analizei, Ministerul Public așteaptă punctul de vedere al Serviciului Român de Informații, astfel cum prevede procedura de declasificare a documentelor cu acest regim juridic, punct de vedere care a fost solicitat în scris instituției cosemnatare. Reamintim faptul că protocolul în cauză a fost încheiat în cadrul normativ în vigoare la data semnării, în limita și competențele specifice prevăzute de lege.[15]
Protocol PICAJ2440/C/8/12/2016 / SRI 9331/7/12
Art. I – Părțile cooperează potrivit competentelor și atribuțiilor prevăzute de lege pentru: a) stabilirea condițiilor concrete de acces nemijlocit și independent al Ministerului Public la sisteme tehnice ale Centrului National de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul Serviciului Român de Informații, în scopul exercitării supravegherii tehnice prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a) din Codul de proceduri penala; b) promovarea și asigurarea cooperării permanente, prompte și eficiente între Serviciul Român de Informații, prin structurile sale, și Ministerul Public, respectiv structurile acestuia, pentru realizarea activităților prevăzute la litera a).
Art.2 – Serviciul Român de Informații asigură Ministerului Public, structurilor sale centrale sau teritoriale, precum și organelor de cercetare penală delegate de procuror, accesul direct, nemijlocit și independent la sisteme tehnice deținute și administrate de acesta, prin Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor, pentru punerea în aplicare a actelor de autorizare emise în temeiul prevederilor Codului de procedură penală sau a legii speciale, scop în care:
a) asigura Ministerului Public sau organelor de cercetare penală delegate de acesta accesul direct, nemijlocit și independent la sistemul tehnic de interceptare, în scopul punerii în aplicare, în sistem centralizat, a mandatelor de supraveghere tehnică;
b) pune la dispoziția Ministerului Public aplicațiile informatice deținute de Centrul National de Interceptare a Comunicațiilor pentru a solicita operatorilor de comunicații electronice direct, independent, nemijlocit, datele de trafic, în condițiile legii speciale; c) acorde sprijinul necesar pentru soluționarea problemelor tehnice apărute cu ocazia desfășurării activităților prevăzute la literele a) și b) potrivit competentelor prevăzute de lege.
Art. 3 – Accesul Ministerului Public la sistemele tehnice prevăzute la art. 1, litera a) se realizează direct, nemijlocit și independent prin: a) utilizarea aplicațiilor informatice de interceptare specifice; b) managementul țintelor și al mandatelor de supraveghere tehnică; c) managementul utilizatorilor din cadrul structurii conectate la sistem; d) direcționarea semnalului interceptat și/sau recepționarea acestuia către/de către structuri stabilite de Ministerul Public; e) exportul produselor interceptate prin intermediul aplicațiilor informatice specifice.
Art. 6 – (1) Premergător efectuării activităților prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a) Cod de procedură penală sau în timpul realizării acestora, procurorul poate solicita unității specializate a Serviciului Român de Informații, în situația întâmpinării unor dificultăți în folosirea sistemelor tehnice prevăzute la art. 1, litera a), efectuarea de verificări pentru identificarea unor parametri tehnici și/sau pentru stabilirea existentei condililor tehnice necesare ducerii la îndeplinire a prevederilor actului de autorizare.
(2) La solicitare, Centrul National de Interceptare a Comunicațiilor acordă sprijinul necesar pentru identificarea soluției tehnice de interceptare, în cazul operatorilor de comunicații care nu au funcția de interceptare activă. (3) Solicitările vor fi formulate prin aplicațiile informatice specifice, integrate în sistemele tehnice prevăzute la art. 1, litera a), puse la dispoziția Ministerului Public de către Serviciul Român de Informații în cazul în care acestea există sau, după caz, prin corespondente în format hârtie.
Art. 7 – Datele și informațiile de care părțile iau la cunoștință în cadrul îndeplinirii sarcinilor ce le realizează conform prezentului Protocol, nu pot fi divulgate, difuzate, prezentate sau transmise altor persoane neautorizate să le cunoască.
PÎCCJ 0947/8/12/2016/ SRI 03656/7/12/2016
Art. 1 – Cooperarea intre parți se realizează în temeiul legii și în conformitate cu prevederile prezentului Protocol, cu respectarea următoarelor principii: a) respectul pentru statutul și independența fiecăreia dintre ele;
b) imperativul menținerii încrederii între Părți, precum și a încrederii publice în acestea;
c) abordarea pragmatice a metodelor concrete de lucru, care si permite utilizarea optime a cunoștințelor, expertizei si proceselor existente;
d) necesitatea concentrării pe rezultat și a luării unor decizii oportune;
e) prioritizarea adecvata a activităților și resurselor atât la nivel strategic, operațional cât și al culturii de securitate;
f) respectarea obligațiilor și a răspunderilor care revin Părților cu privire la protecția informalilor clasificate aparținând acestora, precum și a normelor privind accesul la informațiile clasificate puse la dispoziție de fiecare dintre părți.
Art. 2 – Activitățile desfigurate în cadrul cooperării intre părți vizează:
a) identificarea, investigarea și documentarea faptelor ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor contra securității naționale, a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor săvârșite de cadrele militare ale Serviciului;
b) valorificarea informalilor referitoare la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de legislația în vigoare;
c) promovarea și asigurarea comunicării permanente, prompte și eficiente intre Serviciu, prin structurile sale (centrale și teritoriale) și Parchet, respectiv structurile acestora (centrale și teritoriale);
d) asigurarea schimbului de informații prin canale permanente de comunicare la toate nivelurile și protecția corespunzătoare a acestora,
e) realizarea atribuțiilor organelor de cercetare penale speciale;
f) realizarea altor sarcini ce le revin potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală; g) declararea ca indezirabil și punerea în aplicarea a măsurilor ce privesc regimul străinilor în România;
h) participarea Ia programe comune de formare, specializare, pregătire sau perfecționare profesională;
i) acordarea cu titlu gratuit de către Serviciu, a asistenței în domeniul protecției informațiilor clasificate deținute și utilizate de Parchet, pentru prevenirea scurgerii de date și informații cu acest caracter, colectarea, transportul și distribuirea în țară a corespondenței oficiale.
Capitolul III Regulile cooperării
Art. 3 – (1) Activitățile prevăzute prezentul Protocol se realizează numai la solicitarea scrisă a Părților.
(2) Schimbul de informații, date, documente și materiale se efectuează de procurori și ofițeri anume desemnați, în cadrul unor echipe de lucru, cu respectarea confidențialității, respectiv principiilor de protecție a informalilor clasificate și în limitele prevederilor Codului de procedură penală;
(3) în situații excepționale, pentru valorificarea unor oportunități operative, schimbul de informații se face și la nivel de execuție, cu încunoștințarea, de îndată, a celor abilitați, potrivit legii, sa aprobe.
(4) Schimbul de informații se realizează la sediul unităților centrale sau teritoriale ale Serviciului, la sediile structurilor/unităților Parchetului sau în locuri anume stabilite de șefii acestor unități și conducătorii structurilor/unităților de Parchet, cu asigurarea condițiilor de confidențialitate.
(5) Părțile se informează reciproc, în prealabil, cu privire la participanții la aceste contacte, semnalând orice modificări intervenite în rândul acestora.
Art. 4 – (1) Informațiile de interes pentru activitatea Ministerului Public se comunică procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
(2) în urma analizării acestora, procurorul general trimite materialele structurilor Ministerului Public competente și încunoștințează Serviciul cu privire la unitatea de parchet căreia i s-au transmis.
Art.5 – La cerere sau din oficiu, Părțile se informează reciproc ai oportun și cu privire la datele sau informațiile obținute din activitatea specifice și care pot prezenta interes pentru realizarea misiunilor celeilalte Părți.
. . . 27 – La data intrării în vigoare a prezentului Protocol se abrogă Protocolul de cooperare intre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de lnformații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale nr. 00750 din 04.O2.2N și nr. 0030& din 04.02.2009.[16] Teoretic, aplicarea cu bună credință, ca principiu, a textelor nu poate dăuna actului de justiție; aplicarea în practică s-a dovedit falimentară pentru instituții. Folosirea metodelor „polițienești” au făcut, cel puțin, să se arunce o umbră de îndoială asupra sentințelor; sunt de neiertat dramele personale produse! Am conferit o aparență de legalitate violenței (CEDO, Gaf
[1]FBI O istorie secretă, Litera, București, 2019, p. 737
[2] Edward Snowden, Dosar permanent, Nemira, 2019, 28
[3] Comisia Europeană , Raport tehnic care însoțește Raportul Comisiei privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare . Raportul tehnic rezumă informațiile pe care Comisia le-a utilizat ca bază pentru evaluarea progresului României în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare (MCV) de la ultimul raport MCV din noiembrie 2017, SWD(2018) 551 final, COM(2018) 851 final, 13 noiembrie 2018
[4] „Scoaterea SRI din anchetele penale (prin decizie a CCR) a scăzut capacitatea parchetelor de a rezolva . . . cazuri unde e nevoie de localizări exacte și de interceptări, iar Direcția de Operațiuni Speciale e vraiște. . .” (Andreea Pora, Crima asistată de un stat competent în cățăratul pe cadavre, „ 22” nr. 15/ 1500, 19 august 2019, p. 3)
[5] Curtea Constituțională, Dec. 91 din 20 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3, art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d) și art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, precum și a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018). Colaborarea dintre serviciile secrete și sistemul judiciar, organizată și desfășurată în afara legii, așa cum rezultă din clauzele protocoalelor declasificate și cum a stabilit argumentat Curtea Constituțională, nu a fost denunțată nici de aceste Rapoarte MCV, nici de cele anterioare. Comisia Europeană nu este îngrijorată de gravitatea încheierii și aplicării, în afara legii, a unor protocoale secrete între instituții de la vârful sistemului de justiție și serviciile secrete, nici de încălcarea gravă a drepturilor fundamentale pe care folosirea protocoalelor a generat-o, ci de faptul ca decizia Curții Constituționale prin care aceste protocoale au fost declarate nelegale va afecta lupta anticorupție: „Este încă devreme pentru a determina pe deplin impactul și consecințele punerii în aplicare concrete a acestei decizii, în special în ceea ce privește lupta împotriva corupției” (p. 13). Cu alte cuvinte, prin raportare la faptul că aceasta este preocuparea principală cu privire la efectele protocoalelor, Comisia pare să accepte, în mod inadmisibil, abuzuri în numele luptei anticorupție! (jud. dr. Andreea Ciucă- AMR, jud. Florica Roman-AJADO, proc. Elena Iordache-APR, https://www.qmagazine.ro, 25 octombrie 2019 )
[6] Elena Dumitrache, Înalta Curte arunca in aer expertizele SRI – Judecători Simona Neunita, Daniel Grădinaru și Anca Alexandrescu pun cruce implicării S.R.I. în dosarele DNA: “S.R.I. nu are competența să efectueze constatări tehnico-științifice… S.R.I. nu este specialist în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora pentru a administra probe”. I.C.C.J. a scos din dosar înregistrările realizate de S.R.I. : “Cele 5 interceptări nu dovedesc ce susține parchetul” (I.C.C.J. , S. Pen. , Sentințanr. 398 din 28 ianuarie 2018, în dos nr. 1409/1/2016), https://www.luju.ro/magistrat , 17 ianuarie 2019 . Erau tentative de război politic (v Tim Weiner, FBI O istorie secretă, Litera, București, 2019, p. 79). Mutatis mutandis, „secretizarea și dezinformarea erau esențiale în războiul politic” (p. 85).
[7] I. C. C. J. , S. pen. , dec. nr. 235/A din 28 iunie 2017
[8] Protocol de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații nr. 7505 din 29.03.2018, Valerian Vlangăr – AUGUST 1, 2020, https://www.sri.ro/assets/img/news/protocol-de-cooperare/.https://revista.universuljuridic.ro/competenta-organelor-de-cercetare-penala-speciale–
[9]Alina Matei, Dumitru Dumbravă: SRI este unul dintre anticorpii bine dezvoltați și echipați pentru însănătoșirea societății și eliminarea corupției , https://www.juridice.ro, 30 aprilie 2015
Persoana care a comis una dintre infracţiunile în competenţa D.N.A. , iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.( Art. 19 Ordonanţă de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind D. N. A.[1] modificat prin Ordonanța de urgență nr. 134/2005 și prin Legea nr. 54/2006 )
Prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. , legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare şi jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki c Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser c Olandei, §§ 43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care martorii protejaţi nu sunt prezenţi pentru a fi audiaţi într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.
În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament.
În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, Curtea a precizat că, fiind interesaţi în proces, ei acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, C.pr.pen. a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C.pr.pen. , celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
În majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei denunţătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească.
În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, aşa încât aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M.Of. nr. 639 din 1 august 2019). Actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Exceptând declaraţiile prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. , celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.[2]
Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori, concluzie aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte persoana care are calitatea de suspect sau inculpat şi care dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor. Întrucât nu există o normă care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat şi care este audiată în cauza penală disjunsă ca martor, rămâne aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate.
Dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi la art. 396 alin. (10) C.pr.pen. , precum şi ale art. 118 C.pr.pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Curtea Constituțională, Dec. nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C.pr.pen. raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi la art. 396 alin. (10) C.pr.pen. , precum şi ale art. 118 C.pr.pen. , M. Of. nr. 535 din 24 mai 2021
Dspoziţiile art. 19 reglementează un caz special al denunţului, al cărui titular este o persoană care a săvârşit una dintre infracţiunile în cazul cărora competenţa realizării urmăririi penale revine D.N.A. . Acest denunţ trebuie să fie însoţit de facilitarea de către denunţător a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate, care au săvârşit infracţiuni din categoria anterior menţionată. Potrivit dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, denunţătorul beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, condiţia impusă de legiuitor, pentru acordarea acestei reduceri, fiind aceea ca denunţul să fie realizat în cursul urmăririi penale.
Dispoziţiile legale constituie o aplicare, în legislaţia procesual penală naţională, a dispoziţiilor art. 22 lit. a) din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, sub auspiciile Consiliului Europei, ratificată de statul român prin Legea nr. 27/2002, M.Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002, precum şi a prevederilor art. 37 pct. 1 şi pct. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, M.Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004. Potrivit art. 22 lit. a) din Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, fiecare stat parte la convenţie s-a obligat să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecţie efectivă şi corespunzătoare persoanelor care furnizează informaţii referitoare la infracţiunile ce fac obiectul de reglementare al convenţiei sau care colaborează, în alt mod, cu autorităţile însărcinate cu investigaţii sau urmăriri, iar, conform art. 37 pct. 1 şi pct. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, fiecare stat parte ia măsurile potrivite pentru a încuraja persoanele care participă sau care au participat la săvârşirea unei infracţiuni ce intră în obiectul de reglementare al convenţiei să furnizeze autorităţilor competente informaţii utile în scopurile anchetei şi cercetării probelor, precum şi o asistenţă faptică şi concretă care ar putea contribui la lipsirea autorilor infracţiunii de produsul infracţiunii şi la recuperarea acestui produs, aceleaşi state având în vedere să prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, a micşorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanţial la anchetă sau la urmăririle referitoare la o infracţiune prevăzută de aceeaşi convenţie.
O dispoziţie legală de aceeaşi natură se regăseşte în legislaţia românească, în cuprinsul art. 290 Codul penal, ce reglementează infracţiunea de dare de mită, alin. (3) prevăzând că mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Reducerea cu jumătate a limitelor pedepselor prevăzute de lege pentru persoanele care au comis una dintre infracţiunile atribuite prin O.U.G. nr. 43/2002 în competenţa D.N.A. şi care facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni reprezintă, în realitate, un beneficiu, şi nu un drept, acordat de legiuitor, în aplicarea actelor internaţionale mai sus arătate, în favoarea persoanelor menţionate în cuprinsul textului criticat. Legiuitorul a impus, printre altele, condiţia ca denunţul şi actele de facilitare a identificării şi a tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate să fie efectuate în cursul urmăririi penale. Această condiţie are scopul de a determina persoanele care pot face denunţuri, în condiţiile prevăzute, să procedeze la punerea la dispoziţia organelor judiciare a informaţiilor de care dispun, într-o etapă incipientă a procesului penal, respectiv la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptelor denunţate, contribuind, în acest fel, la descoperirea şi tragerea la răspundere penală a autorilor, în timp util, înaintea intervenirii unor cauze de natură a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei şi, prin urmare, dreptul organelor judiciare de a manifesta un rol activ în combaterea faptelor de corupţie. Prin urmare, condiţia criticată de autorul excepţiei vizează aspecte ce ţin de desfăşurarea etapelor procesului penal şi are ca scop creşterea eficienţei activităţii organelor judiciare, contribuind la descoperirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie într-un interval de timp cât mai scurt de la momentul comiterii lor.
Această condiţie nu discriminează, însă, persoanele care vor să facă un asemenea denunţ în etapele procesuale ulterioare urmăririi penale, în raport cu denunţătorii care oferă organelor judiciare informaţiile, prevăzute în cuprinsul textului criticat, în etapa procesuală anterior specificată. Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M.Of. nr. 69 din 16 martie 1994) şi, de asemenea, că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (v, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M.Of. nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, M.Of. nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011, şi Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, M.Of. nr. 644 din 2 septembrie 2014).
Diferenţa dată de etapa procesuală în care se află persoanele care denunţă comiterea unor infracţiuni de corupţie şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorilor constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil, care justifică opţiunea legiuitorului de a reglementa beneficiul unui regim juridic diferit în privinţa limitelor pedepselor aplicabile, în favoarea persoanelor care denunţă săvârşirea unor infracţiuni în cursul urmăririi penale, şi respectiv, excluderea de la acest beneficiu legal a celor care efectuează asemenea denunţuri în etapele procesuale ulterioare urmăririi penale. Această diferenţă de tratament juridic are un scop legitim, constând în descoperirea, într-un timp cât mai scurt, a comiterii unor fapte de corupţie şi în sancţionarea persoanelor care le săvârşesc, finalitate ce corespunde scopului normelor de procedură penală, prevăzut la art. 1 alin. (2) C.pr.pen. , acela al asigurării exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare.
Dispoziţiile legale reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, şi au fost reglementate cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.
Prevederile art. 19 din ( nr. 43/2002 reglementează cu claritate, precizie şi previzibilitate conţinutul beneficiului constând în reducerea cu jumătate a limitelor pedepselor aplicabile, titularii acestuia şi condiţiile acordării lui. Curtea Constituțională, Dec. nr. 514 din 17 iulie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. , M.Of. nr. 956 din data de 13 noiembrie 2018)
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate , după ce, într-o primă argumentare, punând semnul egalităţii între calitatea de martor şi cea de denunţător, evidenţiază aspecte legate de ponderea unei astfel de declaraţii în condiţiile existenţei unei cauze de impunitate ori de reducere a pedepsei, în final, atribuind în procesul penal martorului şi denunţătorului calitatea de parte, extrage aspecte legate de existenţa unor presupuse inegalităţi ale armelor. Or, de vreme ce premisele de la care se porneşte sunt cel puţin discutabile, şi concluzia este lovită de aceleaşi neajunsuri.
Pe de altă parte, împrejurarea că art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 atribuie competenţei D.N.A. infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, atestă că legiuitorul a instituit o normă specială, care, din perspectiva acestor fapte, derogă de la dreptul comun, respectiv Codul penal. Modalitatea în care textele sunt interpretate şi aplicate în aceste cauze nu poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios constituţional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, neputând interveni în înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie „se realizează prin Î.C.C.J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
Prin Decizia nr. 35 din 11 ianuarie 2007, M.Of. nr. 88 din 5 februarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, statuând că, „în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare“.
Aspectele reclamate de autor au fost dezlegate în mare parte de Î.C.C.J. – Secţiile Unite, care, cu prilejul pronunţării Dec. nr. LIX (59) din 24 septembrie 2007, M.Of. nr. 274 din 7 aprilie 2008, a statuat că „dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000“. (Curtea Constituțională, Dec. nr. 1548 din 25 noiembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 Codul penal coroborat cu art. 223 C.pr.pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. , prin raportare la art. 78 C.pr.pen. . M. Of. nr. 69 din data de 26 ianuarie 2011. . (Curtea Constituțională Dec. nr. 35 din 11 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. M. Of. 88 din data de 5 februarie 2007)
Pentru a beneficia de cauza de reducere a pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
– efectuarea unui denunţ şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni;
– această activitate să aibă loc în timpul urmăririi penale;
– denunţul şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală să se refere la alte persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni. Drept urmare, este necesar să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, concretizată prin încunoştinţarea cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care competenţa revine D.N.A. Chiar dacă această încunoştinţare nu îndeplineşte formal condiţiile unui denunţ, ca mod de sesizare a unui organ de urmărire penală, putând interveni în cursul cercetărilor efectuate în faza de urmărire penală, ea trebuie să aibă conţinutul unui act de sesizare cu privire la alte persoane şi alte infracţiuni, distincte de cele care fac obiectul cauzei în care persoana este urmărită penal. în concluzie, denunţul trebuie să aibă ca finalitate descoperirea şi a altor infracţiuni similare, de corupţie, iar nu doar identificarea şi a altor participanţi la comiterea infracţiunii, ca urmare a ascultării unui inculpat în cursul cercetării penale.
În cauză, cu ocazia audierii la urmărirea penală, inculpaţii au descris activitatea infracţională, arătând că la aceste fapte au participat şi alte persoane.
Raportat la modalitatea concretă în care inculpaţii au facilitat şi cercetarea altor persoane, presupus participante la comiterea infracţiunii pentru care erau urmăriţi penal, nu erau incidente dispoziţiile reţinute, care pot fi însă valorificate în operaţia de individualizare a pedepselor.
Pentru aceste considerente, se constată că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 inculpaţilor, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat de parchet, casarea, în parte, a deciziei penală atacate şi a sentinţei penale şi, rejudecând, înlăturarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 aplicate pentru recurenţii inculpaţi G.A. şi G.A. (Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Dec. nr. 4280 din 15 decembrie 2011, www.scj.ro)
Articolul 19 din O.U.G. nr. 43/2002 condiţionează reducerea la jumătate a limitelor pedepselor de faptul ca în cursul urmăririi penale inculpatul să denunţe şi să faciliteze tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, condiţiile fiind reglementate cumulativ.
Din analiza materialului probator administrat în faza de urmărire penală reiese faptul că în urma poziţiei avute de inculpat nu s-a reuşit tragerea la răspundere penală a altor persoane, chiar dacă acest inculpat a avut o atitudine sinceră.
De altfel, acest inculpat nu s-a autodenunţat, ci a fost trimis în judecată, ca urmare a declaraţiilor făcute de inculpatul C. în contextul celorlalte probatorii administrate în cauză.
Cum condiţiile aplicării/reţinerii dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 sunt cumulative şi imperative, raportat la cele reţinute, se apreciază că, în mod greşit, s-au aplicat beneficiile acestei reglementări inculpatului Ţ. În aceste condiţii, doar inculpatului C.. i s-au reţinut, în mod corect, dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Faţă de această împrejurare, se va admite recursul declarat de parchet, se va casa în parte atât decizia, cât şi sentinţa, cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 reţinute în favoarea inculpatului Ţ. ( Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Dec. nr. 4059 din 17 noiembrie 2011
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reprezintă, conform expunerii de motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni să furnizeze aceste informaţii organelor judiciare.
Instituţia reglementată de norma supusă interpretării are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.
Astfel, din perspectiva exigenţelor relative la persoana beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din lege, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a săvârşit o infracţiune.
Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea privind protecţia martorilor, republicată.
Recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca obiect infracţiunea comisă de martorul însuşi. Legea stabileşte, astfel, un reper temporal maximal, denunţul şi colaborarea celui interesat putând interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanţă dacă el este plasat „înaintea urmăririi penale”, „în timpul urmăririi penale” sau „în timpul judecăţii“.
Anterior publicării Deciziei nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor era limitată suplimentar, prin recunoaşterea efectelor sale specifice numai asupra pedepselor aplicate martorului denunţător pentru infracţiunile grave comise, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 2 lit. h) din lege.
Drept urmare, martorul aflat în situaţia prevăzută de art. 2 lit. a) pct. 1 din lege putea beneficia de reducerea la jumătate a limitelor legale ale pedepsei exclusiv în ipoteza în care infracţiunile comise de el aveau, la rândul lor, caracter grav, în înţelesul legii speciale. Efectele cauzei legale analizate nu puteau fi extinse asupra faptelor nesubsumate categoriei de infracţiuni prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, indiferent dacă ele reprezentau fapte unice comise de martorul denunţător sau fapte concurente cu alte infracţiuni grave.
Subsecvent publicării în Monitorul Oficial, sfera de incidenţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor a fost mult extinsă, efectul atenuant al denunţului formulat de martorul participant la o faptă penală producându-se, în măsura întrunirii tuturor cerinţelor legale, asupra oricărei infracţiuni comise de acesta, indiferent de natura sau gravitatea sa.
Se identifică două ipoteze principale de aplicare a cauzei legale de reducere a pedepsei pentru infracţiuni concurente.
I. O primă ipoteză este cea a existenţei unei cauze penale unice, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni concurente comise de martorul autor al unui denunţ conform exigenţelor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.
În această ipoteză, nu se ridică probleme de interpretare şi aplicare a normei legale. Constatarea întrunirii tuturor cerinţelor legale cumulative, referitoare la persoana şi conduita martorului, precum şi la stadiul procesual al cauzei în care acesta este urmărit sau judecat, va determina atribuirea deplină a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă, pentru toate infracţiunile comise de martor şi care fac obiectul urmăririi penale sau judecăţii în cauza respectivă.
II. O ipoteză distinctă este aceea a unor cauze penale separate, aflate în diferite stadii procesuale şi având ca obiect infracţiuni concurente comise de aceeaşi persoană. Aceasta este ipoteza care a generat şi problema de drept ridicată, în speţă, de către instanţa de trimitere şi a cărei dezlegare face obiectul propriu-zis al mecanismului de unificare a practicii judiciare astfel declanşat.
În această ipoteză, se pot identifica două subcategorii de cauze penale, în care efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se produc diferenţiat, în funcţie de particularităţile procedurilor parcurse.
II. a) Astfel, o primă ipoteză este aceea a unei cauze penale având ca obiect mai multe infracţiuni concurente săvârşite de martorul denunţător şi în care acesta din urmă a adoptat atitudinea de denunţare şi facilitare prevăzută de legea protecţiei martorilor, dar în care organul judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai multe infracţiuni concurente, în condiţiile legii.
În această situaţie, cauza legală de reducere îşi va produce pe deplin efectele atenuante asupra tuturor infracţiunilor comise de martorul denunţător, indiferent de momentul soluţionării definitive a cauzelor formate prin disjungere.
Opţiunea organului judiciar de a cerceta sau, după caz, a judeca separat unele dintre faptele care au făcut obiectul unitar al cauzei iniţiale are la bază, în principal, raţiuni de ordin administrativ, ce ţin de asigurarea condiţiilor propice desfăşurării optime şi cu celeritate a procesului penal.
Între măsura procesuală a disjungerii, pe de o parte, şi conduita martorului participant la o infracţiune, de a denunţa şi facilita angajarea răspunderii penale a altor persoane, pe de altă parte, nu există o relaţie de condiţionalitate sau de dependenţă; măsura disjungerii are, ca fundament şi finalitate, raţiuni de optimizare administrativă a soluţionării unei cauze penale, spre deosebire de demersul martorului denunţător, care este bazat pe un proces individual, subiectiv, de conştientizare a necesităţii combaterii infracţiunilor grave prin devoalarea existenţei şi autorilor lor, având ca finalitate obţinerea, de către martor, şi a unui beneficiu penal determinat, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă pentru propriile infracţiuni comise.
Date fiind aceste particularităţi, măsura procesuală a disjungerii nu poate influenţa, eo ipso, nici existenţa şi nici semnificaţia juridică atenuantă a denunţului şi facilitării realizate de martorul autor al infracţiunilor concurente, judecate ulterior separat ca urmare exclusivă a disjungerii. Căinţa activă a autorului denunţului trebuie valorificată în mod real şi efectiv, în legătură cu toate infracţiunile comise de acesta şi cercetate în cauza în care s-a formulat denunţul, indiferent de parcursul procesual ulterior al acesteia, numai astfel asigurându-se finalitatea instituţiei reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.
A exclude infracţiunile ce fac obiectul disjungerii din sfera faptelor susceptibile a atrage o răspundere penală atenuată, bazată pe denunţ, echivalează cu a admite că aplicarea beneficiului de drept penal substanţial derivat din norma supusă analizei ar putea fi condiţionată sau influenţată de factori străini de voinţa şi atitudinea procesuală a martorului, cum ar fi, de exemplu, diverse incidente procedurale, gradul de încărcare al activităţii organelor judiciare sau circumstanţe ce ţin de organizarea justiţiei. Or, o atare condiţionare contravine voinţei legiuitorului, exprimată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi corectivelor ulterioare aduse de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015.
II. b) O a doua ipoteză este aceea a cauzelor penale ab initio distincte, având ca obiect fapte săvârşite sau descoperite ulterior formulării denunţului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, dar aflate în concurs cu infracţiunile pentru care martorul denunţător a adoptat, anterior, conduita proprie cauzei de reducere a pedepsei analizate.
În această situaţie, efectele cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă se vor produce numai asupra infracţiunilor ce fac (sau, după caz, vor face) obiectul unui dosar penal determinat, în considerarea căruia martorul a formulat denunţul. Aceste efecte nu se vor produce şi în alte cauze penale având ca obiect infracţiuni descoperite sau săvârşite ulterior denunţului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului.
Raţiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţării persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave şi al facilitării tragerii lor la răspundere penală este esenţial legată de periculozitatea mai redusă ce caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, conştientizează importanţa devoalării faptelor grave comise de alte persoane şi acţionează în concordanţă cu această convingere, informând organele judiciare şi contribuind activ şi decisiv la identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni.
Conduita autorului denunţului – participant, la rândul său, la săvârşirea unei fapte penale – are semnificaţia unei circumstanţe atenuante subsecvente comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, respectiv a unei atitudini de căinţă parţial determinată de procesele psihice declanşate ca urmare a săvârşirii unor fapte penale şi de convingerea autorului că, prin formularea denunţului şi facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni grave, va asigura nu doar tragerea acestora la răspundere penală, ci şi atenuarea propriei sale răspunderi, corespunzător unei înjumătăţiri a limitelor de pedeapsă.
Fiind esenţialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de martor (fie descoperite deja de organele judiciare la data formulării denunţului, fie aduse la cunoştinţa acestora de către martorul însuşi), cauza legală de atenuare nu are, prin urmare, o existenţă juridică autonomă, ci este integrată unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate, comise de martorul denunţător la data formulării denunţului.
O atare concluzie este susţinută, sub un prim aspect, de interpretarea gramaticală a sintagmei „(…) şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează (…)” inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. Prin folosirea conjuncţiei „iar” se relevă legătura de tip consecvenţional între infracţiunea comisă de martor (ce are, în contextul normativ analizat, semnificaţia unei cauze), pe de o parte, şi procesul penal declanşat pentru acea infracţiune (expresie a efectului produs), pe de altă parte.
Cauza penală aflată înaintea sau în timpul urmăririi penale sau al judecăţii poate fi numai acea cauză în care sunt sau vor fi cercetate ori judecate infracţiuni determinate, comise de către martor anterior, şi în considerarea cărora el a formulat un denunţ urmat, cumulativ, de facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni grave, urmărind să beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru propriile fapte. Stadiul procesual în care se află cauza penală respectivă nu prezintă relevanţă pentru rezolvarea problemei de drept supuse analizei, ea putându-se afla în faza premergătoare începerii urmăririi penale sau în orice altă fază ulterioară acestui moment, limita temporală maximă fiind aceea a pronunţării unei hotărâri definitive faţă de martor.
Concluzia este aceeaşi şi în ipoteza unei pluralităţi de cauze distincte având ca obiect infracţiuni concurente; martorul va beneficia de cauza de reducere pentru toate infracţiunile comise numai în măsura în care demersul său de denunţare şi facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare dintre cauzele în care sunt cercetate aceste infracţiuni, indiferent de stadiul lor procesual.
În al doilea rând, interpretarea logică a textului conduce la aceeaşi concluzie, a incidenţei cauzei de reducere a pedepsei exclusiv în dosarul (ori, după caz, dosarele) în care martorul a înţeles să se prevaleze de instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.
Numai grefat pe o atare relaţie consecvenţională între infracţiunea comisă de martor, pe de o parte, şi procesul penal aferent, declanşat ca urmare a săvârşirii ei, pe de altă parte, legiuitorul a conceput instituţia reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţului şi colaborării martorului cu organele judiciare. În absenţa unui atare proces penal, actual sau iminent, nu subzistă situaţia premisă pentru incidenţa art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată (respectiv matorul care are, în acelaşi timp, calitatea de participant la săvârşirea unei infracţiuni) şi nici finalitatea intrinsecă a demersului său, concretizată în obţinerea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă.
A recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi în cazul infracţiunilor comise anterior datei formulării denunţului, dar nedescoperite la acea dată şi neavute în vedere la formularea denunţului, echivalează, în primul rând, cu ignorarea concluziilor desprinse din interpretarea logico-gramaticală a normei legale, astfel cum au fost anterior detaliate.
În al doilea rând, a admite incidenţa acestui beneficiu în cazul infracţiunilor concurente nedescoperite la data denunţului înseamnă a accepta, implicit, că legiuitorul a intenţionat să atribuie martorului care adoptă conduita prevăzută de art. 19 din lege beneficiul reducerii pedepsei într-un număr nedeterminat de cauze şi complet independent de conduita martorului denunţător în acele cauze.
O atare concluzie contravine voinţei legiuitorului care, urmărind să combată fenomenul infracţionalităţii grave, a înţeles să confere beneficiul diminuării obligatorii a limitelor de pedeapsă, pentru propriile fapte, infractorului care, în mod activ, dezvăluie organelor judiciare informaţii decisive pentru aflarea adevărului. Opţiunea legiuitorului reflectă, inter alia, recunoaşterea periculozităţii mai scăzute a persoanei denunţătorului şi a necesităţii de a valorifica semnificaţia juridică a acestui element circumstanţial în procesul de individualizare a pedepsei.
Tocmai de aceea, este dificil de admis subzistenţa efectivă a acestor raţiuni şi în ipoteza în care, de exemplu, denunţătorul devoalează organelor judiciare o unică infracţiune proprie, prevalându-se de incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, pentru această faptă, dar trece sub tăcere un număr semnificativ de infracţiuni mult mai grave deja comise. A recunoaşte efectele de diminuare a limitelor de pedeapsă şi în cazul acestor din urmă infracţiuni, cercetate ulterior, înseamnă a ignora însăşi raţiunea introducerii în legislaţie a cauzei de reducere a pedepsei analizată, legată esenţial de periculozitatea mai redusă a celui care conştientizează efectele pozitive ale combaterii fenomenului infracţional şi acţionează, cu bună-credinţă, concordant acestei convingeri.
A fortiori, a recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi asupra pedepselor aplicate pentru infracţiuni concurente comise de către martor ulterior datei denunţului, echivalează cu a încuraja participantul la o infracţiune care a formulat, anterior, un denunţ pentru alte infracţiuni grave, să persiste în conduita de nesocotire a ordinii de drept şi să comită, la rândul său, alte fapte penale, cu un grad de pericol social chiar mult sporit. Or, o atare concluzie este inacceptabilă şi reclamă, o dată în plus, interpretarea dispoziţiilor art. 19 în sensul în care norma consacră o cauză legală de reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a intervenit atitudinea de denunţare şi facilitare a martorului care a săvârşit o infracţiune, nu şi în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracţiuni concurente.
Î.C.C.J. urmează a admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare”.Va stabili că efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta.( Î. C. C. J. , Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept înMaterie Penală, Dosar nr. 3.013/1/2017, Dec. nr. 3 din 28 februarie 2018 de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor)
Cum pentru inculpaţii l. şi L. s-au reţinut prin mai multe hotărâri definitive incidenţa dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, tribunalul a considerat că aceste dispoziţii trebuie reţinute şi cu privire la faptele de corupţie deduse prezentei judecăţi, acest fapt fiind impus nu doar de solicitările procurorului, care a emis rechizitoriul, ci şi de împrejurarea că faptele judecate în prezenta cauză nu pot fi disociate de faptele de corupţie anterioare, cu care se află în strânsă legătură.
Cum pentru cei doi inculpaţi s-a reţinut cu caracter definitiv că au facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a intermediarilor, a beneficiarilor (prin indicarea concretă de probe materiale, confruntări, etc), este evident că aceştia trebuie să beneficieze de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (Legea nr. 503/2002) şi implicit de reducerea la jumătate a limitelor pedepselor stabilite de lege pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.
De asemenea, instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 sunt incidente şi cu privire la faptele de corupţie reţinute în sarcina inculpatei O.C., întrucât şi aceasta a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a intermediarilor, a beneficiarilor (prin indicarea concretă de probe materiale, confruntări, etc), a dovedit sinceritate şi a manifestat o atitudine cooperantă pe toată durata activităţii de urmărire penală, facilitând astfel într-o manieră hotărâtoare stabilirea adevărului în cauză, aşa cum s-a arătat în cuprinsul rechizitoriului.
Tribunalul a valorificat această împrejurare pozitivă prin reţinerea în favoarea inculpaţilor, cu privire la faptele de complicitate la înşelăciune, a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., urmând ca pedeapsa pentru complicitate la înşelăciune în formă continuată să fie coborâtă sub minimul special conform art. 76 C. pen. A nu reţine în favoarea inculpaţilor această circumstanţă atenuantă, în raport cu infracţiunea de complicitate la înşelăciune, înseamnă a se face abstracţie de temeinicia hotărârilor judecătoreşti definitive, care au reţinut această conduită procesuală pozitivă a inculpaţilor.
Cum atitudinea procesuală a inculpaţilor a fost avută în vedere la reţinerea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, această cauză de atenuare nu poate fi valorificată şi în condiţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 este o normă specială, iar art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. o norma generală. Prin urmare, aceste din urmă dispoziţii nu sunt incidente cu privire la infracţiunea de luare de mită comisă de inculpaţi, însă sunt aplicabile cu privire la infracţiunea de complicitate la înşelăciune. În raport cu lipsa antecedentelor penale, precum şi cu comportamentul inculpatei O.C., înainte de săvârşirea procesului penal, tribunalul a reţinut în favoarea acesteia circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., atât pentru infracţiunea de luare de mită, cât şi pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune, urmând ca pedeapsa să fîe coborâtă sub minimul special conform art. 76 C. pen.
În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 76 C. pen., tribunalul a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 8 ani închisoare, iar în baza art. 65 şi art. 67 alin. (1) şi (3) C. pen. a aplicat inculpatului I.F. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale şi pedeapsa complementară a degradării militare.
Tribunalul a constatat faptele inculpatului I.F. deduse prezentei judecăţi sunt concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 181 din 26 noiembrie 2002, nr. 201 din 10 decembrie 2002, nr. ‘l65 din 12 noiembrie 2003, nr. 129 din 23 iulie 2003, nr. 144 din 18 septembrie 2003, nr. 111 din 3 mai 2004, nr. 72 din 22 aprilie 2004, nr. 78 din 30 aprilie 2004, nr. 79 din 30 aprilie 2004, nr. 131 din 18 octombrie 2005 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, ce au făcut obiectul sentinţei de contopire nr. 93 din 12 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 39 din 30 noiembrie 2006 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, definitivă prin nerecurare, fiind vorba de fapte comise de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Fiind vorba de fapte concurente, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., tribunalul a contopit pedepsele aplicate prin prezenta cu pedepsele astfel descontopite şi negraţiate, inculpatul I.F. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, sporită cu 1 an, în final 9 ani închisoare.
Tribunalul a constatat că faptele inculpatului L.G. deduse prezentei judecăţi sunt concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 165 din 12 noiembrie 2003, nr. 201 din 10 decembrie 2002, nr. 181 din 26 noiembrie 2002, nr. 129 din 23 iulie 2003, nr. 144 din 18 septembrie 2003, nr. 111 din 3 iunie 2004, nr. 72 din 22 aprilie 2004, nr. 131 din 18 octombrie 2005, nr. 78 din 30 aprilie 2004, nr. 79 din 30 aprilie 2004 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, ce au făcut obiectul sentinţei de contopire nr. 82/2006 a Tribunalului Militar teritorial Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 35 din 8 noiembrie 2006 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, fiind vorba de fapte comise de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Fiind vorba de fapte concurente, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele concurente şi negraţiate, inculpatul L.G. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, sporită cu 2 ani, în final 10 ani închisoare.
În ceea ce priveşte sporul de pedeapsă de 2 ani închisoare, tribunalul a reţinut că este suficient pentru a reflecta în mod complet periculozitatea inculpatului şi pericolul concret al faptelor. Sub acest aspect, s-a reţinut că perioada închisorii efectiv executată de inculpat şi participarea vreme de aproape 12 ani la procesele având ca obiect infracţiunile concurente impun concluzia certă că un surplus de pedeapsă nu mai apare ca justificat, fiind evident că toate funcţiile pedepsei s-au realizat corespunzător.
Se impune astfel continuarea judecării cauzei din apel de la stadiul imediat prealabil pronunţării deciziei, toate actele procedurale întocmite rămânând valabile. (Î.C.C.J. , Sectia Penala, Dec. nr. 4207 din 19 decembrie 2012)
Natura juridică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, a fost stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015, M.Of. nr. 185 din 18 martie 2015, şi prin Dec. nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M.Of. nr. 327 din 13 aprilie 2018.
Prin decizia instanţei de contencios constituţional s-a arătat că legiuitorul a prevăzut prin textul legal supus controlului de constituţionalitate o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, a cărei raţiune este de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare (§§ 13 şi 16 din Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale).
Ulterior, prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, analiza instituţiei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, a fost dezvoltată, statuându-se că aceasta are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.
Instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, constituie o stare legală specială, subdiviziune a cauzelor de atenuare a pedepsei, cu efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei[3]
Aceste stări, instituţii independente create de legiuitor în raport cu obiectivele sale de politică penală, influenţează gravitatea faptei şi răspunderea persoanei care a săvârşit-o, fără însă a avea o legătură nemijlocită cu fapta concretă şi persoana făptuitorului, respectiv nu contribuie la caracterizarea ca infracţiune a unei fapte sau ca infractor a unei persoane.
Natura juridică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, respectiv de cauză specială, cu caracter personal, de reducere a limitelor de pedeapsă are ca efect valorificarea acestora exclusiv în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, desigur sub rezerva îndeplinirii tuturor condiţiilor legale. În concret, dacă instanţa constată că sunt întrunite condiţiile legale pentru reţinerea dispoziţiilor legale evocate, va avea în vedere, la individualizarea sancţiunii, limitele de pedeapsă prevăzute de lege reduse la jumătate, urmând să dea eficienţă acolo unde este cazul celorlalte criterii de individualizare.
În ceea ce priveşte cea de-a doua instituţie supusă analizei se constată că doar după parcurgerea procesului de individualizare judiciară a pedepsei şi aplicarea acesteia printr-o hotărâre definitivă pot deveni incidente dispoziţiile legale din materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 C.pr.pen. .
Situaţia premisă pentru incidenţa dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C.pr.pen. este cea a existenţei unei pedepse individual determinate, aplicată printr-o hotărâre penală definitivă intrată sub autoritatea de lucru judecat.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv, care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de putere a lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula ne bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritate a lucrului judecat.
Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 24 octombrie 2017; Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu c României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză (Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Stanca Popescu c României, § 99).
Contestaţia la executare reglementată de dispoziţiile art. 598 C.pr.pen. constituie un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, apărute în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, fără însă a putea schimba sau modifica soluţia care a dobândit autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M.Of. nr. 613 din 24 iulie 2019).
În cazul concret al dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C.pr.pen. , cauza de micşorare a pedepsei trebuie să se fi ivit după rămânerea definitivă a hotărârii penale, dar înainte de începerea executării, în timpul executării sau chiar după executarea acesteia, fără însă să poată privi aspecte de fond sau care să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat.
Or, individualizarea judiciară a pedepsei, inclusiv din perspectiva determinării limitelor prevăzute de lege pentru aceasta, constituie o chestiune intrinsecă fondului cauzei şi dobândeşte autoritate de lucru judecat odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Spre deosebire de cauza legală specială prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, care produce efecte asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege şi care poate fi valorificată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii penale, dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen. , în varianta orice altă cauză de micşorare a pedepsei, vizează apariţia unei împrejurări ulterioare care poate produce efecte asupra pedepsei individual determinate aplicate persoanei condamnate prin hotărârea definitivă, fiind exclusă posibilitatea unei reindividualizări judiciare a aceleiaşi sancţiuni penale.
Aşadar, o încadrare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor în cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen. şi acordarea beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă ar constitui o derogare de la principiul autorităţii de lucru judecat şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice, situaţie care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ar fi permisă şi posibilă numai prin intervenirea unui motiv „substanţial şi imperios” (Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, M.Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018, § 56).
Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, poate fi invocată numai cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei, iar nu pe calea contestaţiei la executare, fiind inadmisibil ca pe această cale să se procedeze la o nouă individualizare a pedepsei (Î.C.C.J. , Secţia penală: Dec. nr. 1.478 din 7 martie 2006, dec, nr. 1.292 din 6 octombrie 2016, Dec. nr. 1.375 din 1 noiembrie 2016, Dec. nr. 767 din 20 septembrie 2018).
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu constituie o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din C.pr.pen. şi nu pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare. (Î. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Dec. nr. 4 din 13 februarie 2020 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală“)
Inculpatul N.M. a avut o atitudine constantă de recunoaştere a faptelor. A arătat că a dat lămuriri complete în faza urmăririi penale şi, raportat la acest aspect, organul de urmărire penală a considerat că se impune reţinerea în favoarea sa dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, având în vedere că, fără informaţiile furnizate de el organului de urmărire penală, nu ar fi putut să fie identificate persoanele care ulterior au fost trimise în judecată. Recurentul a considerat, însă, că limitele legale trebuiau reduse succesiv prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 în conformitate cu art. 79 alin. (1) din C. pen., fiind îndreptăţit la reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, aşa încât pedeapsa trebuia stabilită între 8 luni închisoare şi 2 ani şi 4 luni închisoare, întrucât pe parcursul urmăririi penale a denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni de competenţa DNA, inclusiv a numitului KK., coinculpat în cauză. A menţionat că motivul indicat prin prezenta cerere a fost invocat în cursul judecării apelului, însă instanţa a omis să se pronunţe asupra lui.
Cât priveşte motivul de recurs prin care inculpatul A. a criticat neluarea în considerare a cauzei de atenuare la jumătate a limitelor de pedeapsă în conformitate cu art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (indicând că a formulat un denunţ şi a facilitat tragerea la răspundere penală a inculpaţilor cercetaţi în Dosarul nr. x/2013 al D.N.A. ), Înalta Curte precizează că nu poate fi analizat în temeiul cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen., deoarece reţinerea sau nu a cauzei de reducere a pedepsei constituie o chestiune de evaluare a comportamentului inculpatului, iar aspectele care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casaţie. Reţinerea sau nu a cauzei de reducere a pedepsei constituie o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, aceasta fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.
Ceea ce se cenzurează în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie fundamentat pe cazul prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen.. sunt limitele de pedeapsă clamate ca fiind nelegale, iar nu incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002(Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 23/RC din 19.01.2017 Dec. nr. 37/RC din 31.01.2017 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 215/RC din 26 mai 2017 a Î.C.C.J. , Secţia penal, Dec. nr. 467/RC din 23 noiembrie 2017 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 75/RC din 9 martie 2018 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 155/RC din 2 mai 2018 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 92/RC din 14 martie 2019 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 166/RC din 10 mai 2019 a Î.C.C.J. ).
Faţă de toate acestea, în baza unui raţionament mutatis mutandis, instanţa de recurs în casaţie consideră că dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 ce reglementează, similar, o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă, au efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei.
Interpretarea şi valorificarea datelor în funcţie de care se stabileşte dacă inculpatul beneficiază sau nu de cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 face parte din procesul de individualizare a sancţiunii penale şi reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii.
În calea extraordinară a recursului în casaţie nu se poate verifica incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Dacă, în cauză, instanţa de apel ar fi reţinut beneficiul oferit de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi nu ar fi redus, în mod corespunzător, limitele de pedeapsă ca urmare a acestor prevederi, atunci s-ar fi putut considera că s-a aplicat inculpatului o pedeapsă nelegală.
Ceea ce se cenzurează în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie fundamentat pe cazul prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen.. sunt limitele de pedeapsă clamate ca fiind nelegale, iar nu incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002
Instanţa de recurs în casaţie nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei, recursul în casaţie urmărind să supună Î.C.C.J. , judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dispoziţiile art. 447C. pr.. pen. stipulând că în cadrul acestei căi extraordinare de atac se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Chestiunile care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casaţie.
Aspectele menţionate în cele ce preced pentru recurentul inculpat A. (cu ocazia examinării aceluiaşi caz de casare fundamentat pe acelaşi motiv de recurs), în legătură cu Deciziile nr. 3/2018 şi nr. 4/2020 pronunţate de Î.C.C.J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa instanţei supreme, îşi păstrează valabilitatea şi în cazul recurentului inculpat C., concluzia fiind aceeaşi, în baza unui raţionament mutatis mutandis, că instituţia reglementată de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 are natura juridică a unei cauze legale de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei.
Instanţa de recurs nu poate realiza o evaluare a conduitei procesuale a inculpatului C. în sensul de a verifica dacă a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a unor persoane care ar fi săvârşit infracţiuni de competenţa D. N. A., respectiv a coinculpatului KK., deoarece prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr.. pen., nu poate fi cenzurată modalitatea de individualizare a pedepsei, astfel cum, de fapt, a solicitat recurentul, acest aspect vizând temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.
Faţă de art. 447C. pr.. pen.. în conformitate cu care instanţa de recurs în casaţie poate examina exclusiv legalitatea deciziei în cazurile limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. pr.. pen.., excedează analizei sale motivul privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra solicitării inculpatului de a se reţine în privinţa sa o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă, cum este şi cea prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, cu consecinţe asupra procesului de individualizare judiciară a sancţiunii penale (în acelaşi sens, Decizia nr. 40/RC din 7 februarie 2019 a Î.C.C.J. , Secţia penală). Numai dacă se reţineau dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi pedeapsa nu se situa între limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea comisă, reduse conform acestor dispoziţii legale, numai atunci devenea aplicabil cazul de casare invocat de recurent.
Se vor respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţi împotriva Deciziei penale nr. 135/A din 30 mai 2018 (Î.C.C.J. Secţia Penală, Dec. nr. 219/RC din 9 iulie 2020)
La individualizarea pedepsei, Înalta Curte a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite de inculpaţi, ridicat, prin natura infracţiunii de corupţie comisă (trafic de influenţă) şi a unor infracţiuni în legătură cu infracţiuni de corupţie (spălare a banilor, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia), cuantumul însemnat al sumei de bani ce a făcut obiectul traficului de influenţă, dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (cu referire la inculpaţii F. şi A.), dar şi cele prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen., în cazul inculpatului F., gradul de pericol social al infracţiunilor ce fac obiectul acuzaţiilor, circumstanţele personale ale inculpaţilor, aşa cum rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar.
Nu se impune coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege în urma aplicării unor circumstanţe atenuante potrivit art. 74 din C. pen. anterior, buna conduită anterior săvârşirii faptelor urmând a fi avută în vedere la stabilirea cuantumului pedepselor aplicate.
Cu referire la inculpatul G. s-a reţinut că acesta a solicitat aplicarea art. 19 din Legea nr. 682 din 2002 privind protecţia martorilor şi, în susţinerea cererii sale, a depus adresa emisă în dosarul nr. x/2015 din 22 februarie 2016 de D.N.A. , Secţia de combatere a corupţiei, din care rezultă că, în opinia parchetului, acesta poate beneficia de aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, întrucât în dosarul anterior menţionat a furnizat informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 682 din 2002, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Potrivit art. 2 lit. a) pct. 1, martorul este persoana care se află în situaţia de a avea calitatea de martor, potrivit C. pr.. pen., şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Aceeaşi lege defineşte şi noţiunea de infracţiune gravă, prevăzându-se în art. 2 alin. (1) lit. h) categoriile de infracţiuni considerate grave, însă, sub acest aspect, instanţa notează că prin Decizia nr. 67/2015 Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi care nu a comis o infracţiune gravă este neconstituţională.
Instanţa a constatat că nu sunt întrunite cumulativ cele două condiţii privind denunţarea şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane, aşa încât nu va face aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce-l priveşte pe inculpatul G..
Inculpaţii F. şi A. au solicitat aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi au depus în susţinerea acestei cererilor formulate înscrisuri provenind de la D.N.A. , Secţia de combatere a corupţiei.
Inculpatul F. a furnizat informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului, cu privire la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă, de către inculpatul B., aşa încât denunţul şi a declaraţiile sale au condus la identificarea inculpatului ultim menţionat şi trimiterea acestuia în judecată, în stare de arest preventiv. A rezultat că în urma denunţurilor formulate de inculpatul A. a fost trimis în judecată, inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. S-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 cu privire la inculpaţii F. şi A..
Cu privire la inculpatul A., instanţa a făcut aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi în aceste condiţii, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-a situat, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 5 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 3 ani şi 6 luni închisoare, iar pentru infracţiunea de spălare a banilor, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 6 luni şi 6 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 6 luni şi 5 ani închisoare.
Potrivit legii vechi, păstrând proporţionalitatea în raport cu limitele superioare mai mari prevăzute de textele de incriminare incidente, s-a reţinut că pedepsele ar urma să fie de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute în art. 26C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012.
Pedeapsa calculată potrivit dispoziţiilor din legea nouă este mai severă decât cea care ar putea fi aplicată inculpatului pe baza legii vechi.
Toate aceste aspecte au relevat, aşadar, că legea penală veche este legea mai favorabilă inculpatului.
Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, punând în balanţă circumstanţele reale ale comiterii faptelor, calitatea de funcţionari publici de care s-au folosit în comiterea faptelor inculpaţii B. şi A., Înalta Curte a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins numai prin executarea în regim de detenţie a pedepselor aplicate acestora.
Cu privire la inculpatul F., instanţa a făcut aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) C. pr.. pen. şi, în aceste condiţii, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-au situat, potrivit legii de la data comiterii faptei între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 8 luni şi 2 ani şi 2 luni închisoare, pentru infracţiunea de spălare a banilor, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 4 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 3 ani şi 4 luni închisoare şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, potrivit legii de la data comiterii faptei între o lună şi 8 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 2 luni şi un an închisoare.
În procesul de individualizare a pedepsei, raportat la circumstanţele reale şi personale ale inculpatului F., atitudinea sa procesuală şi vârsta, au fost stabilite pedepse orientate către mediu, iar potrivit legii în vigoare, instanţa a reţinut că ar urma să fie aplicate pedepse în cuantum de un an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute în art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, de un an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 şi de 8 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute în art. 48 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen.. Ca efect al aplicării art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., pedeapsa rezultantă a fost stabilită la un an şi 6 luni închisoare la care s-ar adăugat o treime din totalul celorlalte două pedepse de un an şi 6 luni închisoare şi 8 luni închisoare, rezultând 2 ani, 2 luni şi 20 de zile de închisoare.
Totodată, potrivit legii vechi, păstrând proporţionalitatea în raport cu limitele prevăzute în textele de incriminare incidente, instanţa de fond a reţinut că pedepsele ar urma să fie de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute în art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012 şi de 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute în art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. anterior.
Ca efect al aplicării art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior, pedeapsa rezultantă, în condiţiile în care instanţa apreciază că nu se impune aplicarea unui spor ar fi tot de 2 ani închisoare. Prin urmare, s-a constatat că pedeapsa calculată potrivit dispoziţiilor din legea nouă este mai severă decât cea care ar putea fi aplicată inculpatului pe baza legii vechi.
Sub aspectul modalităţii de executare, raportat la cuantumul pedepsei rezultante şi datele personale favorabile care au format convingerea instanţei că inculpatul are aptitudinea de a se reeduca fără a executa pedeapsa în regim de detenţie, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 861 din C. pen. anterior şi, în consecinţă, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 din C. pen. anterior.
Punând în balanţă circumstanţele reale ale comiterii faptelor, calitatea de administratori ai unor societăţi comerciale de care s-au folosit în comiterea faptelor inculpaţii G. şi H., Înalta Curte a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins numai prin executarea în regim de detenţie a pedepselor aplicate acestora.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă, urmând a se face aplicarea lor în concret potrivit celor reţinute anterior.
B. JUDECATA ÎN APEL
Procedura în faţa Completului de 5 Judecători
Cu referire la inculpatul A., procurorul a solicitat majorarea pedepselor aplicate acestui inculpat, peste limita de 4 ani închisoare şi majorarea sporului de 6 luni aplicat de instanţa de fond, conform art. 34 alin. (1) lit. b), astfel încât să reflecte în mod real „amploarea activităţii infracţionale”, concursul de infracţiuni săvârşit şi specializarea inculpatului în săvârşirea infracţiunii de corupţie
Prin motivele de apel formulate s-a susţinut că pedepsele de câte 3 ani închisoare aplicate inculpatului pentru complicitate la trafic de influenţă prevăzută de art. 26C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea alt. 5 C. pen. şi complicitate la spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, nu răspund cerinţelor de exemplaritate în raport de criteriile de individualizare prevăzute în art. 74C. pen.
Contrar celor susţinute de inculpat, din verificarea dispozitivul sentinţei penale apelate rezultă că de faţă de inculpaţii F. şi A. s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 cu privire la inculpaţii F. şi A., şi nu ale art. 19 din Legea nr. 682/2002. Instanţa de fond a stabilit instanţa de fond a stabilit ca lege incidentă legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor, şi nu legea în vigoare la data soluţionării cauzei, dispunând în consecinţă o pedeapsă de 3 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, cu pedeapsa accesorie aferenta pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Acelaşi inculpat, A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, cu aplicarea pedepsei accesorii aferente pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 26C. pen. anterior, raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta în vigoare anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Ca urmare a unei anulări a suspendării condiţionate a executării pedepsei de 4 ani dispuse anterior şi a aplicării regulilor concursului de infracţiuni s-a dispus o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare şi o pedeapsă complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, cu pedeapsa accesorie aferentă.
III. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul F., instanţa de fond a stabilit ca lege incidentă legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor şi nu legea în vigoare la data soluţionării cauzei, dispunând în consecinţă condamnarea la pedeapsa de 2 ani închisoare şi o pedeapsă accesorie, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen.).
Acelaşi inculpat a fost condamnat la 2 ani închisoare şi o pedeapsa accesorie, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor (art. 26C. pen. anterior, raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta în vigoare anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 din C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen.).
Inculpatul F. a mai fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (cu referire la contractul cadru de prestări servicii nr. x din 09 iulie 2012, actul adiţional nr. x din 09 iulie 2012, actul adiţional nr. x din 04 decembrie 2012, actul adiţional nr. x din 10 decembrie 2012, actul adiţional din 4 din 23 ianuarie 2013, toate la contractul cadru de prestări servicii nr. x din 09 iulie 2012) şi la pedeapsa accesorie aferentă. În urma aplicării regulilor concursului de infracţiuni s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 2 ani închisoare şi a unei pedepse accesorii aferente şi, totodată, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de cinci ani cu respectarea unor măsuri de supraveghere.
Cu privire la inculpatul F., instanţa de fond a făcut aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen. şi, în aceste condiţii, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-au situat, potrivit legii de la data comiterii faptei între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 8 luni şi 2 ani şi 2 luni închisoare, pentru infracţiunea de spălare a banilor, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 4 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 3 ani şi 4 luni închisoare şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, potrivit legii de la data comiterii faptei între o lună şi 8 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 2 luni şi un an închisoare. În ce priveşte solicitarea formulată de apelantul intimat inculpat B., de reducere a cuantumului pedepsei ca urmare a reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 .
Raportat la conţinutul adresei nr. x din 29 martie 2021 din care a rezultat că pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt a fost înregistrat dosarul nr. x/2021 în urma denunţului formulat de B. fiind furnizate informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului în urma cărora inculpata Z. a fost cercetată şi trimisă în judecată se constată că sunt îndeplinite condiţiile privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 cu privire la inculpatul B. urmând a se face aplicarea acestor dispoziţii.
Limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 din C. pen. se vor situa, prin reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, între 1 an şi 3 ani şi 6 luni închisoare, iar pentru infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, între 1 an şi 6 luni şi 5 ani închisoare.
În procesul de individualizare a pedepsei, similar celor reţinute de instanţa de fond, raportat la circumstanţele reale şi personale ale inculpatului B., atitudinea sa procesuală şi vârstă, instanţa de control judiciar constată că se impune stabilirea unor pedepse orientate către maxim, respectiv pedepse în cuantum de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. şi de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002. Ca urmare a aplicării dispoziţiilor referitoare la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiunii, prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B. ar urma să fie de 5 ani închisoare la care se va adăuga 1/3 din cuantumul pedepsei stabilite pentru infracţiunea de trafic de influenţă, respectiv 1 an, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 6 ani închisoare.
2. Înalta Curte, Completul de 5 judecători, examinând criticile formulate de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. – D.N.A. şi de inculpatul A. cu privire la individualizarea pedepsei aplicate acestui inculpat contrar susţinerilor formulate de apelanţi constată că operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei a fost corect realizată de către A. instanţă, pornind de la limitele speciale ale pedepsei stabilite cu luarea în considerare a criteriile generale de individualizare prevăzute de legea penală mai favorabilă, prevăzute în art. 72 din C. pen. anterior, prin raportare la gradul de pericol social al faptelor evidenţiat de natura infracţiunilor, împrejurările şi modul de comitere a acestora, data săvârşirii faptelor, persoana inculpatului, precum şi contribuţia avută în ansamblul activităţii infracţionale.
Prin sentinţa penală apelată în procesul de individualizare a pedepsei aplicată inculpatului A., raportat la circumstanţele reale şi personale ale acestuia, atitudinea sa procesuală şi vârstă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, instanţa de fond a stabilit pedepse orientate către mediu, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002.
Necesitatea aplicării unei pedepse precum şi stabilirea cuantumului acesteia trebuie să se realizeze prin raportare la pericolul social concret al faptelor respectiv la împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Completul de 5 Judecători reţine că necesitatea aplicării unei pedepse precum şi stabilirea cuantumului acesteia trebuie să se realizeze prin raportare la pericolul social al faptei şi persoana inculpatului, ceea ce instanţa de fond a evaluat şi aplicat corect.
Raportat la gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite de inculpatul A. care este unul ridicat, prin natura infracţiunii de corupţie comisă (trafic de influenţă) şi a unor infracţiuni în legătură cu infracţiuni de corupţie (spălare a banilor), cuantumul însemnat al sumei de bani ce a făcut obiectul traficului de influenţă, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, circumstanţele personale ale inculpatului, aşa cum rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar, instanţa de control judiciar constată că nu se justifică reducerea cuantumului pedepsei care, în această nouă configurare, nu ar corespunde gravităţii faptelor comise şi implicit, nu ar fi de natură a atinge scopurile de coerciţie, exemplaritate, dar şi educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatului.
Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care nu echivalează cu aplicarea unei pedepse excesiv de severe, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ – preventivă, ceea ce A. instanţa a evaluat şi aplicat corect.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în acord cu instanţa de fond şi contrar celor solicitate de Ministerul Public şi de inculpatul A., apreciază, în final, că o justă cuantificare a acesteia corespunde menţinerii pedepselor în cuantumul stabilit de instanţa de fond. ( Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 38 din 2 mai 2023)
În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Aceştia din urmă, fiind interesaţi în proces, acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.
Or, spre deosebire de vechea reglementare, C. pr.. pen. a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute în dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. pr.. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de lit. tura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori.
În acelaşi sens, sunt şi considerentele deciziilor instanţei de contencios constituţional nr. 59/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. pr. pen. raportat la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial, nr. 639 din 1 august 2019 şi nr. 118/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. pr. pen. raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi la art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen., precum şi ale art. 118 din C. pr. pen., publicată în Monitorul Oficial, nr. 535 din 24 mai 2021.
În ceea ce priveşte instituţia „denunţătorului“, Înalta Curte observă că, potrivit art. 288 alin. (1) din C. pr. pen., „organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“, iar, conform art. 290 alin. (1) din acelaşi act normativ, „denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni“.
Denunţul, pe lângă plângere, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege şi sesizarea din oficiu, reprezintă o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală. Deşi trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzute de C. pr.. pen. pentru plângere, spre deosebire de aceasta, denunţul se poate face numai personal, potrivit art. 290 alin. (2) din acelaşi act normativ.
În ceea ce priveşte denunţătorul, calitatea procesuală a acestuia nu este direct şi propriu reglementată de normele procesual penale (în mod contrar, v partea generală – titlul II din C. pr. pen. cu denumirea marginală – Participanţii în procesul penal). Astfel, din coroborarea art. 29 din C. pr. pen. cu art. 33 şi art. 34 din acelaşi act normativ, instanţa de apel reţine că denunţătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal.
Denunţul poate fi realizat şi în ceea ce priveşte propriile fapte, echivalând, în contextul săvârşirii unor anumite infracţiuni, cu o cauză de nepedepsire. În acest sens, în cauză interesează art. 290 alin. (3) C. pen., potrivit căruia mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Denunţătorul poate fi, printre altele, o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului, cum este cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290C. pen., corelativ cu luarea de mită, prevăzută de art. 289C. pen.
Potrivit art. 34C. pr. pen., „sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale”.
Conform art. 104C. pr. pen., „în cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii”.
De altfel, potrivit art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ, „proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.
Persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, se observă că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a articolului 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă „deschisă“, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul.
Potrivit art. 114 alin. (1) C. pr. pen., „poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală”, iar, conform art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, „orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali“.
Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) C. pr. pen., sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, şi anume martor este persoana care nu are calitatea de subiect procesual principal sau parte, constituite ca atare în proces.
Potrivit art. 6 § 3 lit. d) C.E.D.H. , orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 § 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.
Referitor la art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, CEDO a statuat, de exemplu, în Hotărârea din 24 februarie 2009, Cauza Tarău c României, §§ 69 – 70, că „admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de ele. Cerinţele §ui 3 al art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, §§ 1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. În anumite circumstanţe poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 “.
Instanţa de apel reţine că noţiunea de „martor” are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin c Rusiei, § 45).
Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute în art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste şi Mathisen c Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca c Italiei, § 41).
Ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, se observă că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni.
Denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de “martor”. (Î.C.C.J. Secţia Penală, Dec. nr. 232/A din 11 iulie 2023).
Noţiunea de „martor”, are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin c Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute în art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste şi Mathisen c Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca c Italiei, § 41).
Conceptul de „acuzaţie în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenţie, are o semnificaţie „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73).
Faptul că o persoană dobândeşte calitatea de „acuzat“, care atrage aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie, nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Cauza Brusco c Franţei, hotărârea din 14 octombrie 2010).
În ceea ce îi priveşte pe B. şi A., instanţa a constatat şi că au fost depuse acte în primul ciclu procesual prin care Ministerul Public a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 în ceea ce îl priveşte pe A., respectiv art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce îl priveşte pe B., ceea ce obligă şi instanţa de rejudecare să aplice o reducere cu jumătate a limitelor de pedeapsă, conform textelor de lege menţionate.
Instanţa de fond, ca instanţă de executare, deşi a reţinut că au fost invocate două motive de contestaţie la executare, a omis să mai analizeze cel de-al doilea motiv, referitor la reţinerea dispoziţiilor art.19 din O.U.G. nr.43/2002, cu privire la pedeapsa de 8 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr.204/9.II.2015 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală.
Ambele motive ale contestaţiei la executare se încadrează, în drept, în dispoziţiile art.598, alin.1, lit. d C.pr.pen. , respectiv dezincriminarea infracţiunii, în modalitatea în care a fost comisă, constituie un motiv de stingere a pedepsei închisorii, iar reţinerea beneficiului denunţului reprezintă o cauză specială de reducere a limitelor speciale ale pedepsei închisorii, a cărei aplicare în faza de executare urmează să fie analizată de către instanţa de fond. Deşi dispoziţiile art.425/1, alin.7, punctul 2, lit. b C.pr.pen. , permit trimiterea, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de judecată, doar în cazul nerespectării dispoziţiilor procedurale privind citarea, Curtea apreciază că, prin omisiunea analizei în primă instanţă a unei solicitări esenţiale, contestatorului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.6, punctul 1 C.E.D.H. . Prin proces echitabil, în acest caz, se înţelege respectarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie, prevăzut de procedura penală.
Curtea constată contradictorialitatea dintre dispozitiv şi considerente, întrucât, deşi a examinat pe fond primul motiv invocat, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare. Urmează ca instanţa de fond să efectueze analiza contestaţiei la executare în integralitatea sa şi să procedeze la rejudecarea pe fond a primului motiv de contestaţie în anulare, care, în drept, se întemeiază pe dispoziţiile art.598, alin.1, lit. d, C.pr.pen. , ceea ce înseamnă că nu este inadmisibilă contestaţia la executare.
Curtea va admite contestaţia formulată, pe care o va desfiinţa, în totalitate, şi va trimite cauza, spre rejudecarea contestaţiei la executare, la aceeaşi instanţă de judecată, şi anume la Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Dec. nr.180/C din 27.IV.2018
Dec. nr. 90/A din 1 martie 2023)
Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
Articolul 3 C. E. D. H. nu interzice utilizarea forţei în anumite circumstanţe, spre exemplu asupra unei persoane care opune rezistenţă arestării, ori încearcă să fugă sau să provoace vătămări sau pagube. Atunci când un individ este privat de libertate sau, mai general, se confruntă cu forţele de ordine, utilizarea forţei fizice împotriva sa în măsura în care nu este determinată de comportamentul său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (v și Guzel Şahin şi alţii c. Turciei, nr. 68263/01, par. 46, 21 decembrie 2006; Kop c. Turciei, nr. 12728/05, par. 27, 20 octombrie 2009 şi Timtik c. Turciei, nr. 12503/06, § 47, 9 noiembrie 2010, V. I. Puscasu , Cristinel Ghigheci, Codul de procedura penala adnotat. Vol. II. Partea speciala 2019, Universul Juridic).
Procurorii l-au surprins in flagrant pe omul de afaceri D, care daduse procurorului C , de la structura locala a Parchetului, 200 de milioane de lei pentru a promova o solutie favorabila intr-un dosar in care acesta era cercetat. Alaturi de D. a mai fost arestat si B, care ar fi fost intermediarul dintre cei doi. Cei doi invinuiti ii promisesera procurorului suma de 10.000 de euro. Unul din avocatii inculpatilor spune insa ca flagrantul prezentat a fost de fapt o provocare, procurorul lasand sa se inteleaga in discutiile cu cei doi ca ar accepta mita. In opinia apărării, la baza organizarii flagrantului a stat o provocare, realizata prin desele tatonari ale procurorului, exercitate asupra celor doi, prin care li s-a indus ideea ca procurorul este dispus sa negocieze o anumita atitudine fata de inculpat (https://jurnalul.ro/stiri/observator/flagrant-sau-provocare-)
Numai minciuni şi provocări din partea investigatorului sub acoperire al DGA – acestea au fost argumentele pe care şi-a construit apărarea primarulu comunei . Acesta a fost prins în flagrant când a primit o primă tranşă de 2.000 euro după ce a promis că, pentru 7% din valoarea unui contract de concesionare a opt hectare de teren în zona turistică, va asigura trecerea prin consiliul local a hotărârii. Audiat de Curtea de Apel Timişoara, care a judecat recursul împotriva deciziei de arestare pentru acuzaţia de trafic de influenţă, a susţinut că a fost o prelucrare totală din partea investigatorului sub acoperire. Cei doi avocaţi ai primarului au susţinut că „investigatorul sub acoperire a provocat în permanenţă. A iniţiat toate discuţiile, inclusiv de bani, chiar dacă primarul i-a spus că nu-i trebuie nimic. (https://www.pressalert.ro/2013/11/cum-se-scuza-un-primar-prins-flagrant-)
În cauza Case of Teixeira de Castro c. Portugal, hoătărârea din 9 iunie 1998, CEDO a analizat dacă activitatea celor doi ofiţeri de poliţie a depăşit sau nu activitatea caracteristică unor agenţi sub acoperire, reţinând că aceştia au provocat comiterea faptei, neexistând niciun indiciu că aceasta ar fi fost comisă fără intervenţia lor.[4]
Curtea a reţinut o serie de aspecte: operaţiunea nu a fost ordonată şi supravegheată de către un judecător, cazierul inculpatului era alb şi nimic nu sugera că era tentat să se implice în traficul cu droguri, până cand nu a fost abordat de catre poliţie; în plus, nu s-au găsit droguri la domiciliul reclamantului, iar instanţele naţionale s-au bazat în hotărârile de condamnare pe declaraţiile celor doi ofiţeri de poliţie. (N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Probele și mijloacele deprobă, Ed. Hamangiu, 2007, p. 25).
În cauza Vanyan c. Rusiei, hotărârea din 15 decembrie 2005 Curtea a constatat pe baza aceloraşi criterii, că şi o vânzare simulată de droguri efectuată de o persoană privată ce acţiona însă ca un agent sub acoperire- fiind organizată efectiv şi supervizată de poliţie -care a provocat săvârşirea infracţiunii poate fi calificată instigare şi reprezintă o încălcare a art.6 par.1. Poliţia a provocat săvârşirea infracţiunii de procurare de droguri la cererea lui O.Z, persoană care a fost de acord să participe la o vanzare ’’test ’’ de droguri, acţionând potrivit instrucţiunilor poliţiei pentru a-l expune pe reclamant. (https://hudoc.echr.coe.int/engVanyan, Amalia-Cecilia Moleanu, , Probaţiunea în materia infracţiunilor de corupţie. Provocarea. Martorul “denunţător”, JurisClasor CEDO – Iulie 2011, https://www.hotararicedo.ro/)
În cauza Edwards şi Lewisc. Regatul Unit, hotărârea din 27 octombrie 2004,[13] sunt enunţatecriteriipe baza cărora judecătorul naţional trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea poliţiei :
– motivul pentru care operaţiunea poliţiei a fost organizată,
– natura determinării sau a presiunilor efectuate de poliţie. ( G. Antoniu, A. Vlasceanu, A. Barbu, Codul de procedura penala. Texte, jurisprudenta, hotarari CEDO, Hamangiu, p. 384.)
– natura şi întinderea participării poliţiei la săvârşirea de infracțiuni,
C.E.D.O. a făcut referire la cauza Dumitru Popescu c. României, hotărârea din 26 aprilie 2007, în privinţa imposibilităţii instanţei române de a verifica temeinicia autorizaţiei de interceptare emisă de către procuror, clasificată drept secret de stat, s-a constatat încălcarea art. 8 C.E.D.H. în legătură cu interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională pentru:
– lipsa de independenţă a autorităţilor competente să autorizeze ingerinţa (statutul procurorului, care nu era independent);
– lipsa oricărui control a priori al autorizaţiei date de procuror;
– lipsa oricărui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autorităţi independente şi imparţiale;
– lipsa garanţiilor referitoare la păstrarea caracterului intact şi complet al înregistrărilor şi distrugerea acestora;
– lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor;
Totodată Curtea europeană a reţinut că instanţele interne nu s-au pronunţat asupra ilegalităţii ingerinţei în viaţa privată. A constatat încălcarea garanţiilor sub aspectul art. 8 2 din Convenţie, autorizaţia de interceptare dată de procuror nefiind foarte clar precizată, în condiţiile în care nu apar menţionate numerele de telefon puse sub ascultare, doar lista lor în procesul verbal întocmit ulterior interceptării. În plus, C.pr.pen. nu preciza circumstanţele în care informaţiile obţinute pot fi şterse. Concluzia Curţii : cadrul legal existent la data faptelor nu îndeplinea condiţiile minimale necesare pentru a evita abuzurile din partea autorităţilor, astfel încât a fost încălcat art. 8 din Convenţie. (Artin Sarchizian, Provocarea, înscenarea și mărturisirea provocată (a) săvârșirii unei infracțiuni. https://www.juridice.ro , 25 martie 2022. V și I..C.C.J., Dec. nr. 178/A/2021 www.scj.ro CEDO, Dec. Ramanauskas, apud. Radu Chirita, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ed. 2, ed. CH Beck, 2008, p.379 şi Furcht c Germaniei, nr. 54.648/09, § 53, 23 octombrie 2014, CEDO Cauza, Bannikova contra Rusiei, § 67, https://hudoc.echr.coe. )
În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
Principiul loialităţii administrării probelor impune interzicerea Întrebuinţării de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe. Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. (art. 101 C. pr. pen. )
Nerespectarea interdicţiei absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei (Decizia Curţii Constituţionale nr. 802/2017, § 29, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, Î. C. C. J., Secţia Penală, Dec. nr. 232/A din 11 iulie 2023)
Simpla calitate de denunţători ai martorilor nu atrage nulitatea absolută a declaraţiilor date de aceştia în cauză, întrucât administrarea acestor mijloace de probă nu echivalează de plano cu încălcarea principiului loialităţii, în absenţa dovezilor care să demonstreze că obţinerea lor s-a făcut prin întrebuinţarea de ameninţării, violenţe, promisiuni sau alte metode prevăzute de lege în scopul strângerii probaţiunii pe care şi-a fundamentat parchetul susţinerea acuzaţiilor formulate împotriva inculpatului. În contextul în care legiuitorul acordă un beneficiu, în sensul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, persoanelor care au comis infracţiuni grave dacă formulează denunţuri şi facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, declaraţiile date de denunţători în calitate de martori nu contravin principiului administrării loiale a probatoriului. (Î. C. C. J., Secția Penală, Dec. nr. 359/A din 5 decembrie 2023). Instanţa de apel a menţionat că procesul-verbal de consemnare a denunţurilor orale constituie o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală şi nu o probă, considerentele primei instanţe fiind fundamentate legal şi însuşite ca atare de instanţa de apel şi că niciunul dintre martorii audiaţi în faţa instanţei nu a reclamat o conduită a organelor de urmărire penală care să poată fi subsumată vreunei modalităţi de încălcare a principiului loialităţii din cele prevăzute în art. 101 alin. (1) C. pr. pen. , deşi de la data audierii lor de procuror a trecut o perioadă considerabilă de timp, fapt ce face nerezonabilă orice presupunere a subzistenţei oricărei forme de presiune.
În ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte a constatat, în principal, că echitatea unei proceduri se evaluează în ansamblul său, soluţia primei instanţe nu este fondată în mod determinant pe declaraţiile martorilor denunţători, ci pe analiza coroborată a tuturor probelor testimoniale şi a înscrisurilor depuse şi care nu constituie probe derivate, precum şi că inculpatul a avut ocazia de a pune întrebări martorilor. (Î. C. C. J., Secţia Penală, Dec. nr. 384/RC din 20 iunie 2023)
Ar rămâne de aprofundat impactul moral al aplicării în practică a formei actuale a instituției denunțătorului, într-un sistem social orwellian. Trebuie să amintim totuși că o critică din partea autorului „fermei” venea întotdeauna din stânga stalinisnului! Așa era construit autorul lui „1984”!
[1] aprobat prin Legea nr. 503/2002 [2] V și D. Ciuncan, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, ed. IV, Universul Juridic, 2023 [3] Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. II, p. 384, Ed. Universul Juridic, 2018
În apărarea independenței, imparțialității și a reputației profesionale, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în anul 2022, a soluționat 3 sesizări având ca obiect apărarea reputației profesionale și/sau a independenței și imparțialității judecătorilor. A fost pronunțată o hotărâre de admitere și 2 hotărâri de respingere a sesizării, astfel:
1. Prin Hotărârea nr. 148/18.01.2022, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate, a hotărât admiterea cererii de apărare a independenței, imparțialității și a reputației profesionale formulate de doamna (…). Verificările efectuate de către Inspecția Judiciară – Direcția de inspecție pentru judecători au fost redate în cuprinsul Raportului nr. 20-4100/2021.
2. Prin Hotărârea nr. 710/01.03.2022, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate, a hotărât respingerea cererii privind apărarea reputației profesionale formulate de doamnele judecător (…). Cu privire la cererea menționată, a fost întocmit Raportul Direcției de Inspecție pentru judecători nr. 20-3715/2021.
3. Prin Hotărârea nr. 2061/08.09.2022, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, cu unanimitate, a hotărât respingerea cererii de apărare a independenței și reputației profesionale formulate de doamna judecător (…). Cu privire la cererea menționată, a fost întocmit Raportul Direcției de Inspecție pentru judecători nr. 22- 2342/2022.[1]
Potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliului Superior al Magistraturii îi revine, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, precum și a magistraților-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Inspecția Judiciară a anunțat, pe 16 aprilie a. c. , că a trimis Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii propunerea de suspendare din funcție, până la finalizarea procedurilor disciplinare, a I. A. P. , judecător care soluționează un dosar în curs. [2] „Inspectorii judiciari au apreciat că exercitarea în continuare a funcției de către judecător ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare și ar fi de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției“, se arată în comunicatul Inspecției Judiciare transmis către Agerpres. Inspecția Judiciară anunța, în luna februarie, că s-a sesizat din oficiu și face verificări privind comportamentul magistratului în sala de judecată. [3] În urma informațiilor apărute în spațiul public privind modul de desfășurare a ședinței de judecată din data de 22 februarie la Judecătoria M , Inspecția Judiciară s-a sesizat din oficiu față de judecătorul desemnat să soluționeze un dosar. „Sesizarea din oficiu vizează respectarea obligației de studiere a dosarelor anterior ședinței de judecată (inclusiv din perspectiva prezenței în instituție a judecătorului anterior acestei date), maniera de gestionarea dosarelor și ședințelor de judecată, comportamentul judecătorului în ședințele de judecată ” [4] Este vorba de aprecierea activității unei ședințele de judecată în curs, prin manifestări administrative, și nu prin mijloace procedurale aflate la dispoziția participanților (părți, procuror, chiar conducere a instanței) în dosar.
Consiliul Superior al Magistraturii , Secția pentru Judecători în Materie Disciplinară a stabilit ordinea de zi a ședinței publice din data de 17 aprilie 2024, ora 10:00 în dosar 3/j/2024.
În Secțiunea 4 din Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii[5] sunt arătate atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, pentru faptele prevăzute de lege ca abateri disciplinare.
Acțiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârșite de judecători și procurori se exercită de Inspecția Judiciară, prin inspectorul judiciar.
În vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecția Judiciară.( Art. 44)
Inspecția Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori. Este mai puțin vorba de opinia publică, media etc.
Aspectele semnalate sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare.
În cazul în care se constată că există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune, prin rezoluție, începerea cercetării disciplinare prealabile.( Art. 45)
În cadrul cercetării disciplinare prealabile se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției. Ascultarea celui în cauză și verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declarații ori de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal și nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării și să solicite probe în apărare. Cercetarea disciplinară prealabilă se desfășoară cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la informațiile clasificate și la protecția datelor cu caracter personal.
Cercetarea disciplinară prealabilă se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă.
Acțiunea disciplinară poate fi exercitată de către inspectorul judiciar în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare prealabile, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.( Art. 47)
După efectuarea cercetării disciplinare prealabile, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; Rezoluția inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-șef.( Art. 48)
Regulamentul din 16 noiembrie 2023 privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție[6] dispune ca în cadrul verificărilor prealabile, inspectorii pot consulta baze de date, informații și acte din evidențele Inspecției Judiciare ori ale altor autorități, pot solicita, în condițiile legii, inclusiv conducătorilor instanțelor sau parchetelor, orice informații, date și documente și pot face orice verificări pe care le consideră necesare pentru soluționarea lucrării. Inspectorii solicită informațiile necesare cu respectarea principiului confidențialității.
Pe baza solicitării , conducerile instanțelor sau parchetelor efectuează verificările corespunzătoare și transmit Inspecției Judiciare rezultatul acestora, precum și înscrisurile, datele și informațiile care au stat la baza acestora, au fost solicitate de inspector ori sunt apreciate ca relevante, după caz. Transmiterea se face la adresa profesională de poștă electronică a inspectorului solicitant, caz în care documentele se atașează la dosar pe suport optic ori de câte ori este posibil sau prin curier, fax ori, după caz, poștă. Înscrisurile, datele și informațiile obținute în condițiile legii se atașează la dosar pe suport optic ori de câte ori este posibil.( Art. 14)
Articolul 52 din Legea nr. 305/2022 arată că pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției. Hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcție se redactează, obligatoriu, la momentul pronunțării și se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat. Până la data comunicării hotărârii magistratului vizat, aceasta nu produce efecte în ceea ce privește cariera și drepturile acestuia.
Dar o judecată în curs a dosarului nu mai este posibilă. Măsura suspendării poate fi reevaluată oricând pe durata judecării acțiunii disciplinare, până la pronunțarea hotărârii de către secția corespunzătoare.
Într-o anume cauză, așa cum a fost instrumentată în dosarul disciplinar, este vorba de anume manifestările ostile ale judecătorului, șicanatorii, acuzațiile nefondate la adresa președintelui instanței și a conducerii instanțelor ierarhic superioare, întreținerea constantă a tensiunii în relaționare, refuzul de a comunica și colabora în mod direct cu președintele instanței, de a relaționa în condiții de respect și bună-credință cu ceilalți colegi judecători, cu procurorii și cu personalul auxiliar, toate întrunind elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. b) din Legea nr. 303/2022. Totodată, secția pentru judecători în materie disciplinară a avut în vedere că judecătorul a încălcat dispozițiile și deciziile emise de președintele instanței în considerarea atribuțiilor stabilite prin lege și regulamente, refuzând, în mod explicit sau implicit, să își îndeplinească atribuțiile care îi reveneau și contestând măsurile manageriale dispuse la nivelul instanței, aceste fapte întrunind elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. i) din Legea nr. 303/2022.
În egală măsură, secția pentru judecători a constatat că reclamanta a dispus în trei dosare măsuri ce excedau cadrului procesual reglementat de lege, fapte care întruneau elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. s) teza a II-a raportat la art. 272 alin. (2) și (3) din Legea nr. 303/2022.
În contextul situației de fapt expuse și față de gravitatea deosebită a abaterilor reținute, secția pentru judecători a apreciat că măsura suspendării din funcție a reclamantei era necesară și proporțională, analizând natura și gravitatea abaterilor disciplinare reținute și față de urmărite acestora.
La rândul său, Î.C.C.J. – Completul de 5 judecători constată că măsura suspendării din funcție dispusă prin hotărârea contestată era oportună și proporțională cu scopul urmărit, dat fiind că judecătorului i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, care este cea mai gravă sancțiune care poate fi aplicată unui magistrat ca urmare a exercitării acțiunii disciplinare împotriva sa; au fost reținute în sarcina sa elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. b), art. 271 lit. I) și art. 271 lit. s) teza a II-a raportat la art. 272 alin. (2) și (3) din Legea nr. 303/2022, pentru atitudinile nedemne din timpul serviciului, nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței și exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. (Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Deciziei civilă nr. 271 din data de 4 decembrie 2023)
Potrivit art. 271 lit. s) teza a II-a din Legea nr. 303/2022, `Constituie abateri disciplinare: (…) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.”.
Înalta Curte reține că, într-o cauză, desfășurarea procedurii atragerii răspunderii disciplinare a domnului procuror s-a realizat cu respectarea tuturor dispozițiilor procedurale cuprinse în legislația specială, respectiv art. 46 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 și Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție aprobate prin ordinul nr. 51/2021 al Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, dar și a principiilor fundamentale ale procesului civil, reglementate de art. 8, art. 13, art. 14, art. 15 din C. pr. civ.
La rândul său, art. 272 alin. (2) arată că există gravă neglijență atunci când magistratul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
Așa cum a reținut și instanța disciplinară, pentru atragerea răspunderii disciplinare a magistratului pentru săvârșirea abaterii anterior redate este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: latura obiectă a abaterii: încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material sau procesual, latura subiectivă: încălcarea să aibă un caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală, precum și urmarea imediată: generarea unor consecințe grave.
Înalta Curte reține că instanța disciplinară a apreciat în mod corect că, în cauză, nu sunt întrunite cumulativ elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. s) teza a II-a raportat la art. 272 alin. (2) din Legea nr. 303/2002, sens în care va fi respins recursul declarat de Inspecția Judiciară. (Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Deciziei civilă nr. 270 din 4 decembrie 2023)
Capitolul IX din Legea nr. 303 din 15 noiembrie 2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor[7] reglementează Suspendarea din funcție și încetarea funcției de judecător sau de procuror
Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcție în următoarele cazuri:
a)când a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni, de la momentul rămânerii definitive a încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecății;
b)când față de acesta s-a dispus arestarea preventivă sau arestul la domiciliu;
c)când față de acesta s-a dispus măsura preventivă a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune și organul judiciar a stabilit în sarcina sa obligația de a nu exercita profesia în exercitarea căreia a săvârșit fapta;
d)când suferă de o boală psihică care îl împiedică să își exercite funcția în mod corespunzător;
e)când a fost sancționat disciplinar cu sancțiunea suspendării din funcție;
f)când, în cadrul procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus suspendarea din funcție, în condițiile legii;
g)în perioada cuprinsă între data comunicării hotărârii secției corespunzătoare de aplicare a sancțiunii disciplinare a excluderii din magistratură și data eliberării din funcție, dacă Secția pentru judecători sau, după caz, Secția pentru procurori apreciază că se impune această măsură în raport cu natura și gravitatea faptei și urmările acesteia.
Judecătorul sau procurorul care suferă de o altă afecțiune decât cea prevăzută la alin. (1) lit. d) care îl pune în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile poate fi suspendat din funcție, la cererea sa, a președintelui instanței sau al parchetului ori a colegiului de conducere al instanței sau parchetului. Această măsură se poate dispune numai după epuizarea duratei pentru care se acordă concediile pentru incapacitate temporară de muncă. Afecțiunea se stabilește printr-o expertiză de specialitate care se efectuează de o comisie medicală de specialitate numită de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, pe baza propunerilor nominale ale ministrului sănătății. Suspendarea din funcție se dispune până la însănătoșire, constatată printr-o nouă expertiză medicală de specialitate efectuată de comisia medicală. Prin noul raport de expertiză comisia stabilește și termenul la care judecătorul sau procurorul urmează să revină la reexaminare. Dacă în urma noului raport de expertiză se constată însănătoșirea, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii poate hotărî încetarea suspendării și repunerea în funcție a judecătorului sau procurorului. În caz contrar, secția poate dispune prelungirea suspendării din funcție sau, dacă boala este ireversibilă, propune eliberarea din funcție prin pensionare.( Art. 197 )
Potrivit Art. 198, Suspendarea din funcție a judecătorilor și procurorilor se dispune de către Secția pentru judecători sau, după caz, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, începând cu data stabilită în hotărârea secției.
În perioada suspendării din funcție dispuse în temeiul art. 197 alin. (1) lit. a)-c) și e)-g), judecătorului și procurorului nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de art. 227 și art. 231 și nu i se plătesc drepturile salariale, dar i se plătește contribuția de asigurări sociale de sănătate, după caz. Această perioadă nu constituie vechime în muncă și în funcție. Pe perioada suspendării din funcție potrivit art. 197 alin. (1) lit. d) și alin. (2), judecătorului sau procurorului i se plătește o indemnizație neimpozabilă egală cu 80% din indemnizația de încadrare lunară netă din ultima lună de activitate înainte de data suspendării din funcție și îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de prezenta lege.
În cazul prevăzut la art. 197 alin. (1) lit. d), boala psihică se constată printr-o expertiză medicală de specialitate efectuată de o comisie medicală de specialitate numită de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, pe baza propunerilor nominale ale ministrului sănătății.
În situația în care există indicii că un judecător sau procuror suferă de o boală psihică, la sesizarea președintelui instanței sau a conducătorului parchetului, a colegiului de conducere al instanței sau parchetului ori din oficiu, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii dispune prezentarea judecătorului sau procurorului la expertiza medicală de specialitate prevăzută la alin. (1).
Secția poate dispune prelungirea suspendării din funcție sau, dacă boala este ireversibilă, propune eliberarea din funcție prin pensionare. ( Art. 199)
Secția pentru judecători sau, după caz, Secția pentru procurori comunică de îndată judecătorului sau procurorului și conducerii instanței ori parchetului unde acesta funcționează hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcție.
Suspendarea din funcție încetează și în situația în care achitarea sau încetarea procesului penal se pronunță în primă instanță. În acest caz, drepturile se acordă după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de achitare sau încetare a procesului penal.( Art. 200)
Conform dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 304/2004 în vigoare la data înregistrării acțiunii disciplinare pe rolul secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, „hotărârile secției pentru judecători, respectiv ale secției pentru procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii, în orice alte situații decât cele prevăzute la art. 134 alin. (3) din Constituția României, republicată, în care Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pot fi atacate la secția de contencios administrativ a curții de apel competente, conform dreptului comun.”
Contestatoarele au învestit secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu o cerere prin care invocă nelegalitatea Hotărârii nr. 3168/19.12.2022 a Consilului Superior al Magistraturii – secția pentru judecători prin care, în temeiul art. 62 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 303/2004 s-a dispus suspendarea acestora din funcție.
În ceea ce privește o hotărâre a secției pentru Judecători sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv prevederile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare, coroborat cu art. 9 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel“, iar potrivit art. 10 alin. (3) din același act normativ, „reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său”. (Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 1953 din 5 aprilie 2023)
Incompatibilitatea este situația în care un judecător este oprit de lege să ia parte la soluționarea unei anumite pricini.
Incompatibilitatea generală a judecătorului reprezintă imposibilitatea acestuia de a mai îndeplini, concomitent, și alte funcții sau servicii, fiind reglementată cu valoare de principiu prin art. 125 alin. (3) din Constituție, precum și prin art. 5, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, respectiv prin art. 102, art. 103 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
Existența unui motiv de incompatibilitate obligă judecătorul cauzei la o declarație de abținere, exprimată și în scris, care poate fi formulată oricând pe parcursul judecății.
Abținerea este, în fapt, o autorecuzare pentru situațiile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și art. 42 C. pr. civ.
Este obligat să se abțină acel judecător din compunerea completului de recurs care are un interes personal, judecătoarea fondului fiindu-i prietenă intimă. Articolul 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor[8], prevede: „(1) Judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe. (2) Judecătorii și procurorii trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor“, iar art. 10 statuează că „în caz de incompatibilitate, judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină, potrivit legii”. De asemenea, una dintre exigențele pe care trebuie să le îndeplinească un tribunal, conform art. 6 § 1 C. E. D. H. , este imparțialitatea, noțiune care este apreciată de instanța europeană de contencios al drepturilor omului din punct de vedere subiectiv și obiectiv, iar în această materie aparențele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire justițiabililor deplină încredere. Având în vedere aceste considerente, pentru a se evita orice bănuială cu privire la imparțialitatea și obiectivitatea judecătorului, într-o astfel de ipoteză, s-ar putea reține incidența unuia dintre cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 pct. 2 sau pct. 13 NCPC.
Invocarea și soluționarea incidentului incompatibilității judecătorului, pentru procesele începute după intrarea în vigoare a NCPC (15 februarie 2013), art. 44 NCPC arată că, pentru toate cauzele de incompatibilitate, părțile au posibilitatea de recuzare. Astfel, „printr-o redenumire a noțiunilor, recuzarea a ajuns să fie doar sancțiunea incompatibilității, fără să mai existe cauze speciale de recuzare și cauze speciale de incompatibilitate. Toate incidentele ce privesc persoana judecătorului sunt denumite incompatibilități, iar sancțiunea lor este recuzarea”.
– incompatibilitatea este de două feluri: absolută obiectivă (art. 41 NCPC) și absolută subiectivă (art. 42 NCPC); pentru amândouă, remediile procesuale sunt: declarația de abținere sau cererea de recuzare;
– incompatibilitatea absolută obiectivă poate fi invocată, cu titlu de excepție absolută, în orice stare a pricinii, având în vedere dispozițiile art. 45 NCPC, potrivit cărora, „în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii”.
Astfel, normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt norme de ordine publică, nesusceptibile de interpretare sau de aplicare prin analogie, a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea absolută a hotărârii judecătorești[9].
Articolul 64 C. pr. pen. arată că (1)Judecătorul este incompatibil dacă:
a)a fost reprezentant sau avocat al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză;
b)este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c)a fost expert sau martor, în cauză;
d)este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal;
e)a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată;
f)există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.
Capacitatea de a judeca o cauză poate fi uneori afectată de situații care pun sub semnul îndoielii imparțialitatea judecătorului. Una dintre componentele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 C. E. D. H. , o reprezintă independența și imparțialitatea instanței. În jurisprudența CEDO, imparțialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăți sau idei preconcepute cu privire la soluția ce trebuie pronunțată în cadrul unui proces și privește pe fiecare membru al completului de judecată. Unele dintre aceste situații sunt reglementate expres și atrag interdicția legală de a participa la soluționarea unei cauze, respectiv prin prevederea cazurilor de incompatibilitate. În reglementarea instituției incompatibilității, legiuitorul pornește de la o prezumție de lipsă de imparțialitate, fie că este vorba despre o orientare preconcepută asupra soluției sau de împrejurări care nasc suspiciunea că una dintre părți ar putea fi favorizată[10]
Articolul 267 TFUE și articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, în lumina articolului 47 al doilea paragraf și a articolului 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei norme naționale interpretate într-un mod care obligă instanța de trimitere să se abțină în cauza pendinte pentru motivul că a expus, în cererea sa de decizie preliminară, cadrul factual și juridic al acestei cauze.
În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere, părțile, subiecții procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existența cazului de incompatibilitate.
Cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului sau a judecătorului care efectuează activități judiciare în cauză. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat și a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulării cererii. Cererea de recuzare formulată oral se consemnează într-un proces-verbal sau, după caz, în încheierea de ședință.
Nerespectarea condițiilor prevăzute mai sus sau formularea unei cereri de recuzare împotriva aceleiași persoane pentru același caz de incompatibilitate cu aceleași temeiuri de fapt invocate într-o cerere anterioară de recuzare, care a fost respinsă, atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. Inadmisibilitatea se constată de procurorul sau de completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare.
Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau completul în fața căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunță asupra măsurilor preventive.( Art. 67).
Orice imixtiune exterioară în judecarea dosarului ar fi de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției. „Suspendarea judecătoarei sus-numite pentru asemenea „abateri” ar crea un precedent facil pentru înlăturarea de la prezidiu a unor magistrați nedoriți, care au pe masă dosare grele, cum ar fi cele de corupție sau infracțiuni economice.” (Ionuț Mureșan,https://www.libertatea.ro/,17 aprilie 2024)
Cu excepția unei infracțiuni, cunoașteți vreun caz în care suspendarea din funcție a unui judecător ,în timpul judecății să fi avut loc pentru că ar fi putut afecta desfășurarea cu imparțialitate a procesului ?
Suspendarea din funcție a unui judecător învestit într-o cauză în judecată presupune o „suspendare” a judecății, o „reluare” a fazei de judecată de la început, cu un alt judecător, „repunere” pe rol, o „reluare” a cercetării judecătorești sau a dezbaterilor. Rejudecarea cauzei efectivă, și nu doar formală se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal. (text abrogat de Ordonanța de urgență nr. 18/2016. Toate aceste instituții au alte premise].
Pentru a nu putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a unei judecăți în fond, fără presiuni sau influențe în activitatea magistratului! 4/17/2024
[1]Raport privind starea justiției în anul 2022, csm1909.ro/ViewFile.
Prin anul 2015, la Tribunalul București, judecătoarea care avea de soluționat pe fond dosarul lui Sorin Oprescu s-a oprit din audierea denunțătorului pentru a exclama că și-a pierdut colierul de perle. „Astfel, e din ce în ce mai clar că solicitarea Inspecției Judiciare nu urmărește a-i „lipi guma-n păr” judecătoarei Popoviciu în mod special, ci despre a clătina scaunele magistraților, în general. ”(Ionuț Mureșan, loc.cit.)
Prin anul 2015, la Tribunalul București, judecătoarea care avea de soluționat pe fond dosarul lui Sorin Oprescu s-a oprit din audierea denunțătorului pentru a exclama că și-a pierdut colierul de perle. „Astfel, e din ce în ce mai clar că solicitarea Inspecției Judiciare nu urmărește a-i „lipi guma-n păr” judecătoarei Popoviciu în mod special, ci despre a clătina scaunele magistraților, în general. ”(Ionuț Mureșan, loc.cit.)
George Tarata, „NU STRADA FACE JUSTITIE! – CSM poate produce un precedent extrem de periculos daca accepta cererea Inspectiei Judiciare de suspendare din functie a judecatoarei Ioana Popoviciu de la Judecatoria Mangalia, care solutioneaza dosarul soferului drogat Vlad Pascu. Daca Popoviciu va fi suspendata din functie, oricand orice judecator va putea fi indepartat din dosar la presiunea opiniei publice si a ministrului Justitiei. ”https://www.luju.ro/nu-strada [5] M. Of. nr. 1105 din 16 noiembrie 2022. [6] aprobat de Hotarirea nr. 164/2023 , M. Of. nr. 1070 din 28 noiembrie 2023
[10]N. Volonciu ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala comentat 2015, Hamangiu.Secția pentru judecători în materie disciplinară a C. S. M. a amânat, pentru data de 24 aprilie, soluționarea propunerii Inspecției Judiciare de suspendare din funcție, până la finalizarea procedurilor disciplinare.
Potrivit art. 88 din Legea nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României[1], călătorii și alte persoane fizice cu domiciliul în țară sau în străinătate pot introduce și scoate din țară bunurile aflate în bagajele personale ori care îi însoțesc, fără a fi supuși taxelor vamale, în condițiile și în limitele stabilite prin hotărâre a Guvernului. Această hotărâre va ține seama de acordurile și de convențiile internaționale la care România este parte.
Pentru bunurile care nu se încadrează în limitele cantitative și valorice prevăzute în hotărârea Guvernului se aplică, la import, tariful vamal de import, iar la export, o taxă vamală unică de 20% aplicată la valoarea în vamă.
În capitolul 4 al legii, intitulat Vămuirea mărfurilor, secțiunea 1 reglementează declararea mărfurilor și prezentarea acestora pentru vămuire. Astfel, declararea mărfurilor și prezentarea lor pentru vămuire se fac de către importatori, exportatori sau reprezentanți ai acestora, prin depunerea unei declarații vamale în detaliu, în formă scrisă, în termen de 30 de zile de la data depunerii declarației sumare (art. 39).
Prin hotărâre a Guvernului, prevăzută la art. 88, se stabilesc și normele privind determinarea valorii în vamă a bunurilor introduse sau scoase din țară de către persoanele fizice aflate în situația menționată la alin. (1) (art. 90).
Prin Hotărârea nr. 1114 din 9 noiembrie 2001 a fost aprobat Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României[2].
Autoritatea vamală este cea care stabilește cuantumul taxelor vamale pe care le încasează și le varsă la bugetul de stat, iar eliberarea bunurilor supuse taxelor vamale se face abia după plata acestora (art. 134 din regulament).
Controlul vamal are drept scop prevenirea încălcării reglementărilor vamale și stricta respectare a condițiilor și termenelor legale, precum și descoperirea fraudelor vamale.
Controlul vamal exercitat de autoritatea vamală prin agenții săi abilitați în cadrul atribuțiilor care le sunt conferite prin reglementările vamale se execută în mod obligatoriu prin verificarea documentelor necesare efectuării vămuirii (art. 56).
Controlul documentar constă în verificarea:
a) corectitudinii completării declarației vamale în detaliu;
b) existenței documentelor anexate la declarația vamală în detaliu potrivit regimului vamal solicitat;
c) concordanței dintre datele înscrise în declarația vamală în detaliu și cele din documentele anexate;
d) formală a documentelor anexate (art. 57).
În art. 45 se arată că declarația vamală de import de mărfuri se depune la autoritatea vamală împreună cu următoarele documente:
a) documentul de transport al mărfurilor sau, în lipsa acestuia, alte documente emise de transportator, cuprinzând date referitoare la mărfurile transportate;
b) factura, în original sau în copie, ori un alt document pe baza căruia se declară valoarea în vamă a mărfurilor;
c) declarația de valoare în vamă;
d) documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferențial sau altor măsuri derogatorii la regimul tarifar de bază;
e) orice alt document necesar aplicării dispozițiilor prevăzute în normele legale specifice care reglementează importul mărfurilor declarate;
f) codul fiscal al titularului.
Controlul vamal fizic al bunurilor importate sau exportate constă în identificarea acestora pe baza declarației vamale în detaliu, însoțită de documentele depuse împreună cu aceasta.
Importul mărfurilor se face cu respectarea normelor prevăzute în Codul vamal al României, precum și a legii pentru aprobarea tarifului vamal de import, care se aplică de autoritatea vamală în condițiile stabilite în prezentul capitol (art. 58 din regulament).
În mod distinct capitolul 8 reglementează regimul vamal aplicabil călătorilor și altor persoane fizice.
Referitor la declararea bunurilor, în secțiunea 1 se arată că persoanele fizice sunt obligate să declare, verbal sau în scris, bunurile pe care le introduc sau le scot din țară și să le prezinte pentru control la birourile vamale (art. 121).
Sunt supuse declarării scrise, în toate cazurile, următoarele bunuri:
a) armele și munițiile, materiile explozive, radioactive, nucleare, precum și produsele care, potrivit legii, sunt supuse controlului destinației finale;
b) produsele și substanțele stupefiante ori psihotrope și precursorii acestora, materialele biologice cu potențial de contaminare în masă, medicamentele care conțin substanțe stupefiante sau psihotrope, substanțele chimice esențiale, precum și produsele și substanțele toxice;
c) obiectele din metale prețioase, cu sau fără pietre prețioase, care depășesc uzul personal stabilit în anexa nr. 6;
d) bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic, numai la ieșirea din țară. Bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic pot fi declarate în scris la intrarea în țară de persoanele fizice, în vederea scoaterii din țară fără aprobare (art. 122).
Declararea în scris se face pe formulare tipizate care se pun la dispoziție de birourile vamale, în mod gratuit, la cererea persoanelor fizice (art. 123).
Controlul vamal al bunurilor aparținând persoanelor fizice constă în confruntarea celor declarate cu bunurile aflate în bagajele însoțite sau neînsoțite și în colete.
Controlul vamal se efectuează prin sondaj în ceea ce privește numărul autoturismelor, numărul călătorilor și numărul bagajelor aparținând unui călător (art. 125).
Când există indicii temeinice de fraudă se poate efectua controlul vamal corporal, cu respectarea normelor de igienă și în încăperi separate, de către persoane de același sex cu controlată.
Se consideră că există indicii temeinice de fraudă în situațiile în care agenții vamali:
a) descoperă în timpul controlului indicii cu privire la existența unor bunuri nedeclarate sau ascunse;
b) dețin informații despre intenția persoanei controlate de a săvârși contravenții sau infracțiuni vamale;
c) posedă date că persoana controlată a mai săvârșit contravenții sau infracțiuni vamale;
d) constată comportamente neobișnuite din partea persoanei controlate (art. 127).
În ceea ce privește Regimul vamal aplicabil persoanelor fizice, acestea pot introduce sau scoate din țară bunuri fără caracter comercial, în limitele și în condițiile prevăzute în anexa nr. 6 (art. 131)[3].
Într-o speță, în perioada noiembrie 1999 – mai 2002 (deci în 30 de luni), au fost introduse, prin aproximativ 50 de operațiuni, în regim de persoană fizică, bunuri cumpărate în străinătate pe firmă.
Potrivit Codului comercial român, sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț având comerțul ca o profesiune și societățile comerciale (art. 7 ca fapte subiective de comerț).
În cazul în care faptele „obiective” au fost exercitate accidental, aceasta nu atribuie autorului lor calitatea de comerciant.
În practică, s-a statuat că exercitarea mai multor acte comerciale în sine nu constituie profesionalitate, deoarece profesionalitatea constă în exercitarea actelor în așa mod încât să formeze o ocupație permanentă (perseverentă), să fie un exercițiu atât de des și consecutiv încât să constituie oarecum o specială condiție de existență și de viață socială[4], să formeze o ocupație socială[5].
Dar actele obiective produc efecte în sensul legii independent de calitatea persoanei (oricum un necomerciant nu poate săvârși acte subiective de comerț).
Sunt acte de comerț cumpărarea de produse sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după prelucrare sau pentru a fi închiriate (C. com., art. 3 pct. 1).
Dar nu orice cumpărare cu intenția revinderii (închirierii, prelucrării sau schimbului) transformă un act civil într-unul comercial.
Noțiunea de „operațiune de import/export” presupune pe aceea de activitate comercială dar fără, calitatea de comerciant a subiectului[6].
Relația socială ocrotită este aceea stabilită în domeniul activității economice comerciale externe.
Ceea ce constituie obiectul material al infracțiunii este orice lucru cu valoare economică ce poate fitranzacționat, incluzând aici și drepturile evoluabile în bani (de autor, de inventator, licențele de editare, difuzare).
În acest sens, o licență legal acordată unui agent economic pentru o anumită tranzacție poate reprezenta obiectul material al infracțiunii, dacă mărfuri1c sunt exportate de către un necomerciant. Socotim că are relevanță dacă licența limita (contingenta numai exportul sau numai importul). Infracțiunea se săvârșește când comerțul este fără autorizație.
Chiar dacă bunurile formează obiectul material al altor infracțiuni, prevăzute în legi speciale, fapta va fi încadrată și în prevederile art. 302 C. pen. dacă trăsăturile esențiale ale infracțiunii au fost întrunite. De exemplu, pot forma obiectul material al infracțiunii de operații interzise cu materii strategice, metale prețioase, sau legate și de încălcarea reglementărilor vamale.
Prin folosirea formei plurale socotim că legiuitorul a avut în vedere efectuarea a cel puțin două acte de vânzare/cumpărare în scop de revânzare.
Spre deosebire de infracțiunea de speculă, actul de comerț trebuie să fie împlinit, adică să fi avut loc și vânzarea (închirierea, schimbul, tranzitul etc.) și să se fi urmărit realizarea unui câștig (de esența actului de comerț, spre deosebire de infracțiunea incriminată în art. 295 C. pen., în care profitul este indiferent pentru întrunirea condițiilor săvârșirii infracțiunii).
Condiția revânzării nu se mai pune în situația unor acte obiective de comerț (de exemplu, vânzări de acțiuni în cadrul contractului de societate).
Ea se ridică, cel puțin, numai până la al doileaact de vânzare (inclusiv) pentru a caracteriza teoretic ideea de fapt de comerț, ca o condiție necesară, dar nu suficientă.
Acțiunile nu conferă calitatea de comerciant cât timp nu se face dovada că aceste operații s-au făcut în mod repetat și obișnuit, ca o profesiune și pentru ca din efectuarea lor să se tragă un câștig[7].
Introducerea în țară a unei cantități mari de marfă, cu intenția de a o revinde, fără a se obține autorizația care să ateste calitatea de agent economic, o singură dată, socotim că nu poate caracteriza fapta ca infracțiune prevăzută în art. 302 C. pen., întrucât nu cantitatea mărfii sau valoarea caracterizează infracțiunea.
În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii, socotim că el este atât cetățeanul român, cât și cel străin care efectuează acte de comerț, operațiuni comerciale sau de cooperare economică (și în cercetarea științifică), operațiuni financiare etc. fără a avea, calitatea de comerciant/de agent economic[8].
Odată pierdută calitatea de comerciant (prin desființarea firmei) efectuarea unor operații comerciale cu element extraneu obiectiv poate constitui infracțiune cu excepția actelor aflate în derularesau efectuateîn vederea lichidăriisocietății (sau pentru realizarea creanțelor creditorilor).
În esență, credem că interpretarea noastră se apropie mult de aplicarea pe care o avea legea extrapenală anterior anului 1971, și anume potrivit Decretului nr. 317 din 26 iunie 1949, în baza căruia subiect activ al infracțiunii puteau fi și instituțiilesau întreprinderile care efectuau operațiuni de comerț exterior fără autorizarea prealabilă a M.C.E.
Această prevedere era în concordanță cu situația economică existentă atunci în țară – asemănătoare cu perioada de tranziție actuală – când asemenea operațiuni erau efectuate și de către unele firme particulare, care nu fuseseră încă naționalizate.
Infracțiunea prevăzută în art. 302 C. pen. va subzista întotdeauna cât operațiile de comerț exterior vor necesita autorizație, independent de necesitatea, utilitatea sau existența obligatorie a unor licențe de export cât timp agenții economici impex S.R.L., vor fi înființați prin autorizarea cerută de o lege a societăților comerciale[9].
În speța noastră, cu puțină atenție, vameșul putea depista, din evidențele biroului, că suntem în prezența unor operații de import și le putea trata ca atare din punct de vedere vamal, dacă nu penal. Dar reaua lui credință trebuie dovedită prin elemente de fapt din dosar.
În concluzie, lucrătorul vamal trebuia și avea posibilitatea să verifice dacă au fost sau nu încălcate cel puțin dispozițiile vamale arătate mai sus. Din datele de care dispunem nu putem constata nici măcar săvârșirea unui abuz în serviciu din partea acestuia. Procurorul ordinar ar avea suficiente elemente care să dovedească cel puțin o evaziune fiscală, din partea persoanei fizice, dar nici acestea nu atrag competența Parchetului Național Anticorupție. În P. N. A. Buletin documentar nr. 1/2004, pp 72 sqq
[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 1 august 1997 şi modificată prinOrdonanţa de urgenţă nr. 13 din 26 ianuarie 2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 6 februarie 2001 şi prin Ordonanţă de urgenţă nr. 90 din 2 octombrie 2003 pentru modificarea Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României şi a art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 13 octombrie 2003.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 19 noiembrie 2001.
[3] Anexa 6 la regulament stabileşte condiţiile şi limitele privind introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice. Astfel, călătorii şi persoanele fizice stabilite în România sau cu domiciliul în străinătate pot să introducă în ţară, ca bagaje însoţite sau neînsoţite, fără să fie supuse la plata taxelor vamale, următoarele bunuri, în limitele şi în condiţiile stabilite mai jos:
a) efectele personale şi medicamentele necesare, în mod raţional, pe durata călătoriei şi a şederii în străinătate sau în ţară;
b) bijuteriile de uz personal definite ca atare în prezenta anexă;
c) cărţile, publicaţiile, înregistrările de orice fel, diapozitivele şi altele asemenea, necesare uzului personal;
d) bunurile obţinute ca premii sau distincţii în cadrul unor manifestări oficiale;
e) băuturile alcoolice, ţigările, ţigaretele şi tutunul în următoarele cantităţi: 2 l de băuturi alcoolice peste 22 grade, 4 l de vin, 4 l de bere, 200 bucăţi de ţigarete, 50 bucăţi de ţigări de foi şi 250 g de tutun pentru uzul persoanelor în vârstă de peste 16 ani;
f) alte bunuri de orice fel în limita valorică reprezentând în total echivalentul în lei al sumei de 100 euro.
Limita valorică stabilită la pct. 1 lit. f) se aplică numai la o singură trecere de frontieră (dus şi întors) încursul unei luni. Pentru următoarele călătorii într-o lună limita valorică se reduce la 20 euro.
Pentru bunurile prevăzute la pct. 1 lit. e) limitele se aplică la o singură trecere de frontieră (dus şi întors) în cursul unei luni. Pentru următoarele călătorii într-o lună limitele se reduc la jumătate.
În afara bunurilor prevăzute la pct. 1 alin. (1) se pot introduce în ţară, prin bagaje însoţite sau neînsoţite, cu plata taxelor vamale stabilite la art. 90 din Codul vamal al României, bunuri în limita valorică reprezentând contravaloarea în lei a 1.200 euro pentru fiecare călător sau persoană fizică, o singură dată pe lună.
Valoarea în vamă pentru bunurile introduse sau scoase din ţară de călători şi de alte persoane fizice stabilite în România sau în străinătate, ce nu fac obiectul unor operaţiuni comerciale, se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice, prin aprobarea listei de valori unice în vamă ale unor produse sau grupe de produse.
Atunci când bunurile nu pot fi identificate în lista de valori unice în vamă, biroul vamal este autorizat să determine valoarea în vamă pe baza facturii externe sau, în lipsa acesteia ori când există suspiciuni, prin asimilare, luând în considerare valoarea stabilită pentru bunuri cu caracteristici asemănătoare, potrivit alin. (1).
Atunci când nu este posibilă stabilirea valorii în vamă potrivit alin. (2), valoarea în vamă este stabilită de Direcţia Generală a Vămilor, care poate lua în considerare valorile din cataloage sau cele comunicate de o societate comercială producătoare de profil ori de o instituţie specializată.
Taxele vamale se aplică la valoarea în vamă a bunurilor, fără a se ţine seama de uzura lor.
[4] Curtea de Casaţie şi Justiţie, dec. nr. 1532 din 5 ianuarie 1935 în Codul comercial adnotat, Bucureşti, 1944, p. 32, nr. 2 şi în R. Petrescu, Probleme de drept comercial, Business Globe, 1991, p. 11, R. Petrescu, Subiectiv de drept comercial, f. ed. Bucureşti, 1993, p. 46. A se vedea şi I. Condor, Silvia Cristea Condor, Drept vamal şi fiscal, Lumina Lex, Bucureşti, 2002
[5] Curtea de Casaţie III, Dec. nr. 1896 din 5 noiembrie 1936 în Codul comercial adnotat, p. 31 şi în R. Petrescu, Drept comercial, Oscar Print, Bucureşti, 1995; p. 80; V. Pătulea, C. Turianu, Instituţii de drept economic şi comercial, Practica judiciară, Bucureşti, 1994, p. 57 şi urm.
[6] În acest sens şi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2480/1971 în Repertoriu, p. 297-298.
[7] Trib. Ilfov, sec. I com., dec nr. 1229/1930 în „Pandetele române” 1930, II, p. 276. A se vedea, cu privire la profit, J. Guyon, Droit des affaires, I, Paris, p. 52. Cu excepţia vânzărilor în pierderea promoţională, pentru atragerea clientelei, pentru reclamă, pentru evitarea unei pierderi şi mai mari, prin dumping etc.
[8] În legătură cu calitatea de subiect activ al străinilor: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4279 din 31.07.1970, nr. 5162 din 15.09.1970, nr. 3017 din 20.05.1971 (nepublicate), citate în Maria Coca-Cozma, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 268, precum şi dec. nr. 2109/1971 în C.D., p. 273.
Dacă un act este comercial pentru una din părţi toţi comercianţii, sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale (art. 56 C. com.), dar acţiunea unuia nu îl transformă pe celălalt în comerciant. Legea exclude aplicarea prezumţiei de solidaritate pentru necomercianţii care nu fac acte de comerţ (V. pătulea, C. Turianu, Elemente de drept comercial, Şansa, 1993, p. 45).
[9] D. Ciuncan, Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, în „Dreptul” nr. 6/1995, p. 61 sqq. Dovada activităţii comerciale se face cu orice mijloc de probă, fiind un element de fapt (A se vedea N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 78).
