DREPTUL PERSOANEI VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ. RĂSPUNDEREA STATULUI PENTRU ERORI JUDICIARE. RĂSPUNDEREA JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR. ACȚIUNEA ÎN REGRES. EROARE JUDICIARĂ

Potrivit Art. 52 din Constituția României, republicată, (1)Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim[1], de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

(2)Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Răspunderea administrativă are prioritate față de cea penală, că procedura prioritară este cea administrativă, iar nu cea penală, abuzul funcționarilor publici trebuind sancționat în condițiile legii contenciosului administrativ și nu potrivit legislației penale, prin infracțiunea de abuz in serviciu, dar și că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. au caracter subsidiar în raport cu cele ale art. 52 din Constituție, astfel încât aplicarea prioritară a acestora și în cazurile prevăzute de norma constituțională înseamnă o încălcare a principiului de rang constituțional al legalității pedepselor, prevăzut de art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.

1. – Făcându-se trimitere la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale[2] ,  sub aspectul netemeinicie soluționării laturii penale, într-o cauză[3],   s-a susținut că prima instanță nu a analizat dacă alte măsuri decât cele penale (civil, administrativ) nu ar putea asigura în mod suficient solicitările părților civile. S-a susținut că, în speță, operează răspunderea administrativă în afara dispozițiilor legale menționate mai sus și stabilite și de Curtea Constituțională și pentru faptul că inculpata, având calitatea de primar, potrivit art. 21 alin. (2) (1) din Legea nr. 205/2001 (text introdus prin Lega nr. 74/2012) stă în judecată ca reprezentant legal și nu în nume personal”. Inculpata nu a vândut cele două suprafețe de teren în nume propriu cum reclamă părțile civile și cum se reține în rechizitoriu ci ca reprezentant legal al UAT Gârcina ducând la îndeplinire cele două hotărâri, obligație prevăzută in art. 61 din Legea nr. 215/2001.

Apelanta inculpată a arătat că după publicarea Deciziei nr. 405/2016, s-a cristalizat în practica judiciară opinia dominantă cum că atribuția încălcată de funcționar, pentru a fi menținută sub sfera ilicitului penal, trebuie să fie una specifică funcției și nu e suficient a fi o atribuție cu caracter general. Or, obligația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului printre care evident și dreptul de proprietate (garantat de Constituție și de reglementările din C. civ.) sunt obligații generale ce incumbă nu numai primarului prin natura funcției sale, ci oricărui cetățean al Românei și nu numai.

Curtea a constatat că potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 “primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică.” La alin. (2) se prevede că “primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor consiliului județean, în condițiile legii.

Interpretând gramatical dispozițiile alineatului 3 cu trimitere la alineatul 2, Curtea a constatat că primarul asigură “respectarea drepturilor și libertăților individuale, și punerea în aplicare a legilor, decretelor. . .

Într-adevăr, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

În mod cert, legalitatea unei hotărâri, pronunțată de consiliul local al unei unități administrativ teritoriale locale, constituie o chestiune prealabilă de natură civilă ce cade în competența instanței civile de contencios administrativ.

Potrivit art. 52 alin. (1) C. pr. pen. , instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare. Chestiunile extrapenale de a căror soluționare depinde rezolvarea unei cauze penale se numesc chestiuni prealabile. Din această rezultă că o chestiune prealabilă trebuie să fie, în primul rând, de altă materie juridică decât cea penală iar în al doilea rând, chestiunea prealabilă trebuie să fie esențială pentru rezolvarea corectă a cauzei penale. Dispoziția prevăzută în art. 52 C. pr. pen.  instituie o prorogare de competență, deoarece instanței penale i se extinde puterea de a soluționa și o chestiune prealabilă, de regulă de competența instanței civile. Dacă competența de rezolvare a acestei chestiuni prealabile ar fi revenit instanței penale, aceasta ar fi trebuit să respecte regulile și mijloacele de probă privitoare la materia căreia îi aparține această chestiune prealabilă, cum ar fi cel prevăzute de legea contenciosului administrativ, legea administrației publice locale, C. civ. etc.

Apelanta inculpată a susținut că “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 nu sunt sarcina de serviciu ale primarului. Asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 revine Guvernului și tuturor autorităților cu titlu general.

Așa cum s-a reținut și “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 sunt sarcini de serviciu ale primarului”. În plus, funcționarul public este în exercițiul atribuțiilor de serviciu atunci când desfășoară activități legate de îndatoririle sale de serviciu. De regulă aceste activități se desfășoară la locul unde trebuie îndeplinit actul și în timpul orelor legale de serviciu, condiții care sunt îndeplinite în cauză.

În cuprinsul căii de atac formulată de inculpata A., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , s-a arătat, în esență, că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că, raportat la Deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017, au fost dezincriminate faptele de abuz în serviciu pentru care a fost condamnată în condițiile în care în rechizitoriu nu au fost indicate textele legale încălcate, atribuțiile de serviciu ce izvorăsc din lege și nici eventuala conduită ce nu ar fi atras incidența normei penale. Mai mult, vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, se putea produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, astfel încât nu există legătură de cauzalitate între acțiunea invocată și respectiva vătămare. Pe de altă parte, s-a mai arătat că părțile civile, dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor hotărâri, iar dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 246 C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale art. 52 din Constituția României, astfel încât în cauză, raportat și la prevederile art. 21 alin. (2), (1) din Legea nr. 205/2001, operează doar răspunderea administrativă.

Raportat de criticile aduse deciziei de condamnare de către recurenta inculpată, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , Înalta Curte reține că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.

Astfel, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. pr. pen. , potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpata a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel – care nu poate fi schimbată.

Având în vedere criticile recurentei inculpate ce au vizat, din perspectiva Deciziilor Curții Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017, inexistența unei suprapuneri a situației de fapt pe elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum este reglementat de norma de incriminare după adoptarea respectivelor hotărâri, acestea pot fi circumscrise punctului 7 al articolului 438 C. pr. pen. , fapta nu este prevăzută de legea penală.

În hotărârea prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Totodată, atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și a constatării neconstituționalității normei. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare), împrejurare în care, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.

Raportând considerentele teoretice anterior menționate la prezenta speță, Înalta Curte constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpata A. fiind condamnată pentru săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare, respectiv Legea nr. 215/2001, dar și dispozițiile vechiul C. civ., instanța de apel menționând, în cuprinsul hotărârii, dispozițiile legale încălcate prin nerespectarea atribuțiilor sale de serviciu.

Împrejurarea că în actul de sesizare, emis anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziilor nr. 405/2006 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, nu au fost făcute precizări cu trimitere la dispozițiile legale încălcate, nu pot conduce la aprecierea că atribuțiile de serviciu încălcate de inculpată nu se regăsesc într-o prescripție normativă cu caracter previzibil, în condițiile în care faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată au fost descrise în rechizitoriu; atât elementele ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu – prin indicarea actelor întocmite și atribuțiilor de serviciu încălcate, a prejudiciului/vătămărilor cauzate, a folosului necuvenit realizat, cât și cele pe latură subiectivă – cu indicarea cunoașterii aspectelor încălcate și a legăturii de cauzalitate între acțiunile de încălcare a atribuțiilor și vătămarea intereselor părților civile, care denotă intenția inculpatei în comiterea faptelor. Mai mult, criticile recurentei privind neclaritatea sau ambiguitatea rechizitoriului au format obiectul procedurii de cameră preliminară.

Pe cale de consecință, față de elementele faptice stabilite definitiv de instanța de control judiciar și având în vedere considerentele Deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată critica recurentei inculpate A. în sensul dezincriminării faptelor de abuz în serviciu, reținute de cele două instanțe în sarcina sa, soluția de condamnare în baza art. 246 C. pen..(1969) cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) C. pen.[4]

În susținerea cazului de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 C. pr. pen. , inculpata A. a mai invocat și faptul că nu există legătură de cauzalitate între acțiunile sale și vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, întrucât acesta se putea produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, că părțile civile trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor hotărâri dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, dar și că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 246 C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale art. 52 din Constituția României, astfel încât operează doar răspunderea administrativă.

Astfel, așa cum s-a menționat și anterior, instanța de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv, în drept, dacă hotărârea atacată este corespunzătoare, numai în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 438 C. pr. pen.

Prin urmare, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unui dintre cazurile de casare prevăzute de lege, iar criticile recurentei nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , neputând fi valorificate în contextul vreunuia dintre celelalte temeiuri de casare reglementate de art. 438 C. pr. pen.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. pr. pen. , va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1317 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie[5].

2. – Activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii materiale sau morale justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile.

Acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale. Pârâtul statul român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite, iar în speță, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei[6].

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reținută, deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege[7].

Instanța de fond a reținut, de asemenea, că art. 52 alin. (3) din Constituția României  stabilește răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeași prevedere fiind preluată și de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004)[8]. Din interpretarea a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, precum și din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituție, în integralitatea sa, prima instanță a reținut că, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile menționate în titlul III capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Așadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, vătămarea invocată de reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de “eroare judiciară”, noțiune al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și art. 538 și 539 C. pr. pen. ; în dreptul intern nu există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii (subl. ns. – D. C.) [9].

Prin urmare, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției și de titular al acțiunii penale, a pierdut procesul penal, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată în cadrul dosarului de urmărire penală.[10]

De altfel, procurorul, subiectul activ principal al acțiunii penale, este un reprezentant al statului, iar răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligația de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției.

Reglementarea legală care stabilește cazurile ce reprezintă erori judiciare, pentru care se poate angaja răspunderea statului, o constituie art. 504 C. pr. pen. , raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție; legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale[11].

  Astfel, este nejustificată în acest caz antrenarea răspunderii statului pe temeiul răspunderii civile delictuale, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție[12]  .

Este, de asemenea, de menționat și Decizia nr. 45 din 10 martie 1998[13], prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, constatând că “dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție“.

Procesul penal fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen,  , fiind îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, prevăzute de art. 32 alin. (1) C. pr. civ., inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat și reclamant.

Chiar dacă statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de “parte”, acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanțial pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.

Temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat. Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credință, însă, fără discuție, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există.

În doctrină s-a considerat că acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale, iar cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală, având și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

În alte cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe și explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanțelor penale, este justă aplicarea dispozițiilor art. 453 C. pr. civ. , ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca titular al acțiunii penale și ca subiect rezidual al acestei acțiuni, exercitate prin procuror.

Cu referire la problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal – privite ca prejudiciu material – în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, și a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puține soluții punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim:

– Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care, admițându-se recursul statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a stabilit că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a soluționat acțiunea pe temeiul art. 998999 C. civ., deși trebuia să judece având în vedere conținutul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen,, referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare în procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte. S-a statuat, deopotrivă, că instanța de apel a stabilit greșit că dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală ar constitui o aplicație concretă a principiilor răspunderii civile delictuale, deoarece s-ar induce ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată. În acest caz, instanța de apel admisese în parte acțiunea reclamantului, stabilind, în raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, că limitarea cazurilor de răspundere a statului la cele două situații prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală nu este constituțională, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constituția României, care, în acord cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, instituie o răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare săvârșită în procesele penale;

– Decizia nr 6076 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a statuat că statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, înglobând cheltuielile efectuate într-un proces penal, numai în limitele și în situațiile prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , iar nu pe temeiul art. 998999 C. civ. , precum și pentru alte situații, neprevăzute în textul citat în Codul de procedură penală. În acest caz, reclamantul pretindea de la statul român atât despăgubiri materiale, cât și daune morale pentru trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ulterior, dovedindu-se nevinovăția sa și fiind achitat definitiv. Instanța a apreciat în acest caz că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, deoarece pe întreaga durată a procesului penal persoana beneficiază de prezumția de nevinovăție, care s-a concretizat prin achitarea definitivă a inculpatului.

Prevederile art 1357 C. civ.  nu pot fi invocate atât timp cât există dispoziții legale exprese aplicabile reparării pagubei materiale și daunelor morale, numai în cazul condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertății în mod nelegal, respectiv art. 504507 din Codul de procedură penală;

– Decizia nr 3529 din 3 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, prin care a fost admis recursul statului român, a fost modificată decizia pronunțată în apel și menținută soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, reținându-se că răspunderea statului nu poate fi antrenată decât în condițiile art. 504 C. pr. pen.   și, în situația în care nu sunt întrunite aceste dispoziții legale, “răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant“. În această cauză, reclamantul a solicitat, într-un proces civil, obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite – compuse, între altele, și din onorariile achitate avocaților pe parcursul procesului penal – pentru faptul de a fi fost trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals și mărturie mincinoasă, procesul penal fiind finalizat cu o hotărâre de achitare, fără ca acesta să fi fost supus pe durata procesului vreunei măsuri privative or restrictive de libertate sau să se fi pronunțat vreo hotărâre de condamnare; temeiul de drept al pretențiilor civile a fost fondat pe dispozițiile art. 998999 din Codul civil[14].

3. – Într-o altă speță,  nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca Statul să răspundă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504506 C. pr. pen. , deoarece reclamanta nu a dovedit că s-ar încadra în vreuna dintre variantele normative ale textelor legale menționate[15].

Instanța a reținut că, atât în cererea introductivă, cât și în cererea precizatoare din data de 13 decembrie 2010 reclamanta a invocat ca temei juridic, dispozițiile art. 504506 C. pr. pen.  și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului În cererea precizatoare menționată și în răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă au fost invocate dispozițiile art. 998 – 1000 C. civ. și dispozițiile art. 5 § 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamanta nu a fost condamnată prin hotărâre penală definitivă, pentru ca ulterior să fie achitată printr-o altă hotărâre penală definitivă. Din contră, prin Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus achitarea definitivă a reclamantei pentru infracțiunea de abuz în serviciu. Faptul că într-un prim ciclu procesual, prin hotărâri nedefinitive, reclamanta a fost condamnată, nu este relevant, deoarece în al doilea ciclu procesual, aceasta a fost achitată atât în primă instanță de către Judecătoria Sinaia, cât și în apel, de către Tribunalul Prahova, soluția de achitare fiind menținută, după cum s-a arătat, inclusiv în recurs.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504506 C. pr. pen. , în nici una dintre variantele normative cuprinse în acestea, și anume, condamnare greșită prin hotărâre definitivă, respectiv reținere sau arestare nelegală. În consecință, Statul nu poate răspunde față de reclamantă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504506 C. pr. pen.

Chiar dacă se acceptă că pot exista și alte forme de eroare judiciară decât cele prevăzute în art. 504506 C. pr. pen. , respectiv că statul răspunde pentru orice eroare judiciară, nu se poate accepta că există eroare judiciară în cazul persoanei care la sfârșitul procesului este declarată nevinovată. O astfel de interpretare ar însemna că orice hotărâre penală de achitare este o eroare judiciară. Or, aflarea adevărului este scopul procesului penal iar adevărul, chiar din perspectivă exclusiv juridică, nu poate fi considerat o eroare.

Articolul  52 alin. (3) din Constituție prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, dar această răspundere trebuie să fie stabilită în condițiile legii. Cel care consideră că legile prin care se stabilește răspunderea statului sunt neconforme cu dispozițiile constituționale poate invoca excepția de neconstituționalitate dar nu poate solicita ca litigiul să nu fie soluționat conform legilor în vigoare.

Răspunderea Statului prin B. pentru faptă proprie în condițiile art. 998 – 1000 C. civ. presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Astfel, reclamanta nu a dovedit că Statul Român prin B. ar fi săvârșit o faptă ilicită în procesul penal finalizat prin pronunțarea hotărârii de achitare definitivă a reclamantei (Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești).

Apelantul pârât Statul Român prin B. și apelantul C. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București au arătat, cu trimitere la practica judiciară relevantă, că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. C. pr. pen. , iar nu în temeiul art. 998 – 999 C. civ., sau a altor situații neprevăzute în textul citat C. pr. pen. ” (Decizia nr. 6976 din 9 decembrie 2004, nr. 422 din 19 ianuarie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).

„Prin urmare, dacă asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă, privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate în mod strict, în cuprinsul art. 136 C. pr. pen. , ci numai în măsura suspendării de drept din funcție, conform prevederilor legii pentru organizare judecătorească, nu sunt incidente – în acțiunea în despăgubiri – nici dispozițiile art. 504 și urm. C. pr. pen.  și nici prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 – 999 C. civ.” (Decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă).

Nuanțând practica instanței supreme prin raportare la datele concrete ale speței, Curtea de Apel precizează că instanța de la Strasbourg recunoaște existența unei răspunderi patrimoniale directe a Statului pentru situații procesuale, care, deși nu se circumscriu sferei erorilor judiciare, au ca rezultat prejudicierea unor persoane. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a acordat reclamantei A. compensații în sumă de 3600 euro, urmare a constatării încălcării de către Statul Român a art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul duratei procesului penal (s-a avut în vedere atât durata urmăririi penale din Dosarul de urmărire penală nr. x/P/1997, cât și dosarele din fața diverselor instanțe, până la momentul anului 2008, când s-a pronunțat decizia penală de achitare definitivă la care ne-am referit anterior).

Referirea la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lörincz și alții împotriva României din data de 2 octombrie 2012, (prin care i-au fost acordate reclamantei compensații[16] ) este relevantă, deoarece în prezenta cauză, reclamanta a solicitat despăgubiri, inclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal. Or, deși Statul răspunde direct și patrimonial pentru nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului (întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale fiind demonstrată prin însăși decizia Curții Europene a Drepturilor Omului menționată), Curtea de Apel reține că, în speță, Statul nu trebuie și nu poate fi obligat să repare încă odată (subl. ns.  – D. C.  !!!???) prejudiciul pe care l-a reparat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În lipsa unei prevederi legale exprese, răspunderea Statului prin B., pentru formularea de către titularul acțiunii penale a unei acuzații nedrepte în materie penală, aspect care nu a fost susținut in terminis de către reclamantă, nu poate fi tratată ca o răspundere pentru faptă proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei persoane. Antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana celui care a formulat acuzația nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a realizat în speță.

O altă critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. , în sensul că hotărârea este luată cu aplicarea greșită a legii, sub trei aspecte: aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., neinvocarea duratei procesului penal și inaplicabilitatea art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, citând în acest sens mai multe decizii ale Înaltei Curți. Pot exista și alte forme de erori judiciare în afara celor prevăzute de art. 504506 C. pr. pen. , dar nu se poate reține că există eroare judiciară la capătul unui proces în care persoana este declarată nevinovată.

Reclamanta a arătat că a solicitat repararea producerii unor prejudicii generate de săvârșirea unor fapte ilicite, constând în derularea unor proceduri judiciare în trei dosare penale pe o durată de 12 ani. În acest context este nerelevant dacă procedura judiciară poate fi calificată drept o eroare judiciară, trebuia însă verificat dacă faptele deduse judecății, raportate la temeiul de drept invocat, respectiv art. 998-999 C. civ., constituie fapte ilicite.

Jurisprudența Înaltei Curți nu este relevantă în această speță, deoarece privește erorile judiciare întemeiate pe art. 504 C. pr. pen.

Dacă nu se stabilește săvârșirea unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece înseamnă că legea a fost respectată și procesul s-a conformat cerințelor de drept.

Este relevantă reglementarea prevăzută în art. 96 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (…). Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite de codul de procedură penală.

Practica judiciară este constantă sub acest aspect, regăsindu-se în jurisprudența instanței supreme prin Deciziile nr. 422 din 17 ianuarie 2006 și 3371 din 13 iunie 2013 – în cauzele respective s-a statuat fără putință de tăgadă că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru răspunderea patrimonială a statului. De altfel, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare, atunci nu poate fi identificată o faptă ilicită, pentru că prin ipoteză, înseamnă că legalitatea în cadrul procesului penal a fost respectată.

Statul este o ficțiune juridică menită să asigure respectarea ordinii de drept prin organele sale, prevăzute de Constituție și prin aplicarea legilor emise de Parlament. În consecință, statul nu poate fi personificat de maniera susținută de reclamantă pentru a săvârși o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale și morale unei persoane fizice.

Este neîndoielnic că pe parcursul mai multor ani de urmărire penală urmată trimiterea în judecată, o persoană poate fi afectată pe multiple planuri, însă acest lucru nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare în procesul penal. Reiterăm argumentul că în situația dedusă judecății, se prezumă legalitatea procesului penal, incluzând și urmărirea penală.

În ceea ce privește durata procesului penal, pentru acest aspect reclamanta a fost despăgubită, ca urmare sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lörincz contra României.

Un element important al statului de drept este acela că organele statului trebuie să fie înființate prin lege, să funcționeze în virtutea legii și a statutelor de funcționare și corelativ acestor aspecte, răspunderea statului, prin organele sale poate fi antrenată numai dacă există temei legal. Or, în măsura în care nu s-a demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din organele statului, atunci nu există temei pentru răspunderea patrimonială, pentru că nu există o faptă nelegală ( deci fapta ilicită nu există, ca premisă a răspunderii).

Dacă se susține că reclamanta a fost urmărită penal cu rea-credință, ceea ce în sine, constituia săvârșirea infracțiunii de represiune nelegală, atunci trebuia sesizat Parchetul, pentru că ordinea de drept presupune că infracțiunile sunt cercetate de Parchet, iar persoanele vinovate sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unor fapte penale.

Aspectele invocate în recurs referitoare la săvârșirea unor abuzuri de către organele de urmărire penală nu au fost demonstrate, astfel încât nu există temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru eventualele prejudicii cauzate reclamantei.

În ceea ce privește încălcarea drepturilor omului, pentru ca instanța să procedeze la acordarea unui remediu efectiv trebuie, conform normei constituționale (art. 20 alin. (2) din Constituția României), să constate care sunt acele dispoziții de drept care sunt în contradicție cu tratatele internaționale în această materie[17].

4. – Într-un alt caz,  prima instanță a reținut că prin cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin B., la plata de despăgubiri în cuantum de 5 milioane euro, pentru erorile judiciare săvârșite în mai multe procese penale și civile, invocând ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Reclamantul a susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale și civile în care a fost parte, fără a preciza în concret numărul hotărârilor pronunțate în cauzele respective, fără a depune la dosar respectivele hotărâri și fără a preciza în ce constau erorile judiciare săvârșite.

Cu privire la răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, tribunalul a reținut că aceasta intervine în condițiile prevăzute de art. 504 C. pr. pen.  Reclamantul nu a probat faptul că ar fi fost condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare și nici că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal, iar nelegalitatea privării de libertate a fost stabilită prin ordonanța procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.

În ceea ce privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Recurentul a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român și plata de despăgubiri pentru nelegala soluționare a cauzelor sale pe parcursul derulării litigiilor anterior menționate.

Curtea de apel a reținut că răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale este reglementată de Legea nr. 303/2004 și de C. pr. pen.

Din analiza textelor de lege, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, temeiul de drept invocat de către reclamant și art. 504 C. pr. pen. , în forma în vigoare la data sesizării instanței rezultă că pot fi formulate două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze juridice distincte și anume: – acțiunea în despăgubiri formulată de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , cât și art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004; – acțiunea în regres a statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii în despăgubiri formulată de parte.

Prin urmare, instanța de apel a statuat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale poate fi avea loc doar în cazurile unei condamnări definitive a unei persoane nevinovate sau unei arestări nelegale a unei persoane. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, că s-ar afla într-una din aceste situații (să fi fost condamnat sau arestat).

Cât privește angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, Curtea de apel a reținut că aceasta poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, existența unei/unor asemenea hotărâri.

Față considerentele expuse instanța de apel, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, a respins apelul, ca nefondat.

În recurs,  s-a susținut  că este îndreptățit la despăgubirile pe care le-a solicitat în prezenta cauză prin raportare la prevederile Constituției României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei asemenea acțiuni de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unuia dintre magistrații care au judecat cauza.

Critica recurentului nu este fondată.

Antrenarea răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504 C. pr. pen.  reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei. Instanța de apel a reținut corect faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege.

Pe de altă parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În speță, reclamantul nu a afirmat și nu a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri, astfel încât s-a reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale impuse de textul normativ.

Afirmația recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile constituționale, iar legea fundamentală nu condiționează promovarea unei acțiuni de angajare a răspunderii statului pentru erorile săvârșite de magistrați de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unui magistrat, nu poate fi primită.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată principial în art. 52 alin. (3) din Constituția României.

În acest context, instanțele de fond au reținut în mod corect că textul constituțional este dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor care cuprinde condițiile imperative pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general, precum și regulile aplicabile în materie în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. În ce privește cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, prevederile art. 96 din legea specială se completează cu reglementările art. 504507 C. pr. pen.

Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi statuat, în prealabil, în privința răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, faptă de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri fundamentată pe un atare temei juridic, reclamantul trebuie să dovedească existența condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, precum și a unor condiții impuse de norma specială, respectiv să existe o hotărâre definitivă care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, respectiv ca eroarea pretinsă să se fi produs în timpul unei proceduri judiciare.

Or, în speța de față, recurentul nu combate în vreun fel argumentele și soluția instanței de apel relativ la inexistența condițiilor angajării răspunderii civile a statului, respectiv neîntrunirea condiției referitoare la existența unei hotărâri de atragere a răspunderii penale sau disciplinare a unor judecători sau procurori pentru fapte săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului său. Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii introductive este Constituția României și nu dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu poate fi primită atât timp cât răspunderea Statului este circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, dispoziția constituțională de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la stabilirea răspunderii statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul neaflându-se în vreuna din situațiile expres reglementate de lege care să-i justifice prezentul demers judiciar[18].

Titlul IV al Legii nr. 303/2004[19] reglementează Răspunderea judecătorilor și procurorilor.  Potrivit Art. 94,  Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.

Articolul   96 dispune că (1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, şi-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției acestora de la art. 991.

(3)Există eroare judiciară atunci când:

a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b)s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară[20].

(4)Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.

(5)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul.

(6)Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

(7)În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(8)Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecției Judiciare.

(9)Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres îşi exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului.

(10)Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație şi Justiție.

(11)Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiții, termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor[21]. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență[22].

Art. 97

(1)Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2)Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac.

În Capitolul II este reglementată Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor

Art. 98 (1)Judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

(2)Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor militari poate fi angajată numai potrivit dispozițiilor prezentei legi.

Constituie abateri disciplinare (Art. 99 ):

a)manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;

b)încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;

c)atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții;

d)desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

e)refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;

f)refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;

g)nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;

h)nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;

i)nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;

j)nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii, dacă fapta nu constituie infracțiune[23];
k)absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a parchetului;

l)imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;

m)nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;

n)folosirea funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni[24];
o)nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor[25];
p)obstrucționarea activității de inspecție a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;

q)participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor;

r)neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege[26];

s)utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;

ș)nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;

t)exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală[27].

Art. 991

(1)Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2)Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual[28].

5. – Într-o speță[29],  Tribunalul a făcut referire la elementele răspunderii civile delictuale din perspectiva dispozițiilor C. civ.[30]

Răspunderea statului, fără nicio distincție între procesele penale și alte categorii de procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004.

Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea, fără nicio distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004. rile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Repararea prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată, distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale

Instanța a reținut că Legea nr. 303/2004 și Constituția stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare, fiind vorba despre două instituții diferite, răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a magistraților.

Pentru răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, așa cum prevede art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de C. pr. pen.

Prevederile art. 504 C. pr. pen. , astfel cum au fost modificate, se aplică de la intrarea în vigoare nu numai situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge de la data intrării în vigoare, ci și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.

Aplicarea legii noi cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situații juridice create anterior intrării în vigoare nu înseamnă că legea retroactivează, întrucât nu aduce atingere acelei situații juridice și nici efectelor care au fost realizate.

Astfel, art. 504 C. pr. pen.  nu mai restricționează angajarea răspunderii statului numai la cele două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior modificărilor legislative, respectiv numai când, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că inculpatul nu a săvârșit fapta imputabilă ori când fapta nu există.

La stabilirea caracterului de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , iar pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzute de art. 506 C. pr. pen. , care arată că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin M.F.P.

Potrivit art. 505 C. pr. pen. , la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Având în vedere că, în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare “săvârșite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, se aplică regulile de la răspunderea civilă delictuală.

Referitor la repararea prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noțiune a termenului de “eroare judiciară”. Dacă în C. pr. pen.  sunt stabilite acele situații când persoana prejudiciată trebuie despăgubită, în materie civilă lipsește orice reglementare de acest fel.

În al doilea rând, în ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate de existența răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.

Dreptul la repararea prejudiciului ia naștere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabilește felul și întinderea prejudiciului. Dacă, în materie penală, lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie să parcurgă o serie de pași și să îndeplinească o serie de condiții:

– să aștepte să se pronunțe o hotărâre judecătorească de condamnare penală definitivă a judecătorului sau o hotărâre definitivă și irevocabilă de sancționare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);

– fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat magistratul să fie comisă în cursul procesului (o faptă în exercitarea atribuțiilor funcției specifice de magistrat, săvârșită în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);

– să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară;

– să fie pornită acțiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului și întinderea prejudiciului.

Răspunderea se poate angaja numai dacă, prin eroarea judiciară, s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puțin în situația în care persoana prejudiciată nu va introduce acțiune pentru repararea prejudiciului.

Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004).

Eroarea judiciară trebuie să fi fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din hotărârile judecătorești invocate de reclamantă și depuse la dosar reiese că este vorba despre procese de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile răspunderii statului pentru erori săvârșite în procesele penale, prevăzute de art. 504 C. pr. pen.  Ca atare, reclamanta trebuia să facă dovada, pentru angajarea răspunderii statului, a unor hotărâri definitive privind răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor, pentru o faptă săvârșită în cursul judecații procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt de natură să determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la data producerii prejudiciului.

Or, reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 1169 C. civ.

Pentru aceste considerente, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Considerentul Curții de Apel, în sensul că sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților este greșit. Textul de lege menționat se referă la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, drept a cărui exercitare este condiționată de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, în speță, cum s-a arăta deja, litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este penal, iar nu un proces de altă natură.

Cu alte cuvinte, pornind de la concluzia greșită cu privire la natura litigiului în care s-a pronunțat decizia în raport de care s-a formulat acțiunea pendinte, Curtea de Apel a aplicat un text de lege care nu era incident și, astfel, a pretins în mod greșit reclamantei să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor care au soluționat recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire.

Pornind de la dispozițiile constituționale, care determină răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare “în condițiile legii” (art. 52 alin. (3)) și de la natura penală a litigiului în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504 din 30 iunie 2009, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, conform cărora “cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. pr. pen.

Or, astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, repararea prejudiciului creat ca urmare a arestării sau condamnării pe nedrept este reglementată de dispozițiile art. 504507 C. pr. pen. , incidente, în consecință și în speța de față.

Prin urmare, criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.

Legea specială se aplică prioritar dreptului comun în materie, conform principiului  Specialia generalibus derogant  . Ca atare, în mod corect, instanța de apel a verificat în speță, ulterior stabilirii incidenței dispozițiilor art. 504 C. pr. pen. , dacă reclamanta se află în vreunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege menționat, iar nu condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun. De asemenea, față de concluzia referitoare la inexistența, în speță, a vreuneia dintre ipotezele din art. 504, în mod corect nu a mai procedat la examinarea pretinsului[31]

6. – Într-o altă cauză[32],  în ceea ce privește răspunderea civilă a intimatei-pârâte C.C., Curtea a reținut că această parte are calitatea de magistrat, astfel încât pe lângă normele de drept comun în cauză sunt aplicabile și dispozițiile speciale din Legea. nr. 303/2004, care reglementează în cuprinsul dispozițiilor art. 94 și 96 răspunderea civilă, penală și disciplinară a magistraților .

În cuprinsul textelor de lege menționate s-a prevăzut în mod imperativ că în ipoteza erorilor judiciare magistratul nu poate avea calitate de parte, ci doar statul, prin M.F.P., care are drept de regres împotriva magistratului în situația când magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență, ipoteză invocată în cauză. Raportat la aceste dispoziții legale este nefondată soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul roman, prin M.F.P.

În ceea ce o privește pe intimata – pârâtă C.C., raportat la dispozițiile art. 96 alin 6 din Lg. 303/2004, Curtea a apreciat că legiuitorul nu a prevăzut calea acțiunii directe împotriva magistratului în această ipoteză, astfel încât nu a mai analizat în apel criticile ce vizează respingerea ca nefondată a acțiunii față de această parte.

Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.G.F.P. Timiș, Curtea a apreciat că în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta nu a fost dovedită în cauză, prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate, în cuprinsul cărora s-a prevăzut că în acțiunea în repararea prejudiciului are calitate procesuală pasivă numai statul, prin M.F.P.

Curtea a reținut că cele invocate de apelantul reclamant, privind încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O. nu reprezintă critici ale sentinței apelate, ci critici ale conduitei judecătorului care a soluționat cauza, astfel încât acestea exced cadrului procesual stabilit prin acțiune, neputând face obiectul analizei în calea de atac a apelului.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâții Statul român, prin M.F.P. și C.C.

Cu privire la pârâta C.C. se arată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 pentru că instanța de apel a făcut o gravă confuzie atât în fapt cât și în drept, în raport de situația dedusă judecății și de prevederile legale aplicabile.

Cauza este întemeiată în fapt pe săvârșirea cu vinovăție a unor fapte ilicite de către pârâtă, pentru care trebuie să răspundă conform dispozițiilor art. 998, 1000 C. civ. de la 1864.

Articolul  96 din Legea nr. 303/2004 se referă la prejudicii pentru erori judiciare în modalitatea stabilită de C. pr. pen.  Acesta este sensul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, raportat la alin 3 al aceluiași articol.

Nici dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și nici dispozițiile art. 504 C. pr. pen.  nu puteau și nu pot restrânge răspunderea magistratului numai la cele două situații enunțate.

Ar însemna că se încalcă Constituția și că dispozițiile susmenționate intră în conflict cu norme constituționale, respectiv art. 16.

Recurentul înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și a dispozițiilor art. 504 C. pr. pen.

Totodată se invocă principiul supremației legii, în raport de care principiul independenței magistraților se află în raport de subsidiaritate, conform art. 124 alin. (1) – (3) din Constituție coroborat cu art. 132 din Constituție, referitor la statutul procurorilor, potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.

În considerarea celor de mai sus se solicită să aibă în vedere încălcarea de către judecătorul cauzei, a dispozițiilor art. 998,1000 C. civ. de la 1864, a Constituției României – art. 124 alin. (1) – (3) din Constituție, art. 132, art. 142, precum și ale art. 20 raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și art. I din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 cât și a Legii nr. 303 din 28 iunie 2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, hotărârea din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Prima instanță a stabilit că nu există faptă ilicită.

Prin urmare, oricând un procuror, urmare a independenței sale și a faptului că un magistrat poate aprecia de maniera în care a făcut-o prima instanță că nu există faptă ilicită, poate trimite în judecată oricând orice persoană, inclusiv un judecător.

Prima instanță s-a limitat la a constata doar lipsa faptei ilicite fără a aborda celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, hotărârea apare nemotivată.

Trimiterea în judecată s-a făcut în contextul în care procurorului i s-a imputat culpa profesională, necunoașterea dispozițiilor legale civile de drept penal și procesual penal imperative în speță.

Prin Hotărârea penală nr. 14/2007 s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cu o motivare care creionează de o manieră convingătoare profilul profesional al pârâtei Cârstea, a cărei incapacitate e asociată cu rea voință.

Referitor la ceilalți pârâți, având în vedere că instanța de apel a menținut, cu excepția Statului român, aspectele și motivarea avută în vedere de hotărârea primei instanțe, recurentul reiterează criticile din apel, fiind deopotrivă aplicabile și hotărârii pronunțate în apel.

Se arată că nu se poate accepta că pârâta nu ar fi avut raporturi de subordonare față de unii dintre ceilalți pârâți, Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pârâta, ca fost procuror, a fost integrată unui sistem caracterizat prin subordonare ierarhică în raport cu procurorii superiori, a unui sistem instituționalizat.

Independența procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus la ingerințe și imixtiuni de natura a-l determina să nu respecte legea, față de acestea este independent.

Independența procurorului nu poate fi față de lege, ceea ce însă se tinde a se invoca în speță.

„ Surprinzător este că pârâții, în virtutea calității lor, alta decât aceea de pârâți, au găsit receptivitate la un magistrat, care a rezonat la pseudoargumente de acest gen. Este de refuzat să se considere că magistratul care a pronunțat hotărârea în prima instanță este reprezentativ pentru sistemul judiciar din România. Daca ar fi așa, ar fi mai mult decât un vot de blam la adresa magistraturii.”

Procurorul nu este un liber profesionist, situație în care, este de subliniat că nici liber profesioniștii nu sunt în afara oricăror discuții în legătură cu raporturile dintre aceștia și formele de exercitare a unor profesii liberale.

Instanța superioară de fond și-a argumentat soluția în temeiul dispozițiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 conform cărora pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.

Drept urmare, față de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cererea de sesizare cu privire la art. 504 C. pr. pen.  va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât aceste dispoziții nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 și au următorul conținut: ”Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.”

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în:

– art. 16: „(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege; (3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbații pentru ocuparea acestor funcții și demnități; (4) În condițiile aderării României la U.E., cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.

– art. 124: „(1) Justiția se înfăptuiește în numele Legii; (2) Justiția este unică; (3) Judecătorii sunt independenți și se supun legii”.

Condiționarea recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea erorii judiciare are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită și reaua credință sau grava neglijență a magistratului.

Față de împrejurarea că dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale prin decizia pronunțată în recurs și nu prin încheierea conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se va dispune ca urmare a faptului că excepția de neconstituționalitate a fost invocată ca motiv de recurs.

Reclamantul și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în prima ipoteză și pentru fapta altuia în cea de-a doua ipoteză – răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Pentru a se statua cu privire la eventuala incidență a dispozițiilor susarătate trebuie pornit de la dispoziția constituțională înscrisă la art. 52 alin. (3) conform căreia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență”.

Or legea organică prin care au fost stabilite condițiile în care statul și magistratul răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Rezultă astfel că statul răspunde doar pentru erori judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie ori în calitate de comitent.

De precizat că textul art. 96 face o distincție clară între prejudiciile săvârșite în procese penale și prejudiciile materiale, cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.

Reclamantul a precizat că nu înțelege să invoce dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , situație în care devin incidente prevederile alin. (4) și (6) din art. 96 al Legii nr. 303/2004.

Astfel, răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale, este antrenată doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Or, în cauză nu există vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat aspecte care să atragă răspunderea disciplinară ori răspunderea penală a pârâtei C.C. pentru fapte de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Prin raportare la dispozițiile constituționale înscrise la art. 52 coroborate cu dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 rezultă că în speță nu poate fi vorba de incidența art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. câtă vreme statul și magistratul răspund doar în condițiile expres prevăzute de lege.

Prin urmare nu pot fi reținute considerentele instanței de apel din dispoziția de trimitere, câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată și necondiționată.

De asemenea, este eronată și motivarea instanței de apel atunci când face trimitere la dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 deoarece în cauză nu a fost antrenată răspunderea penală ori disciplinară a procurorului pentru a deveni incidente dispozițiile menționate.

Curtea de Apel a dat o soluție legală cu privire la inexistența calității procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și D.G.F.P. Timiș, câtă vreme singura entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul.

scopul reglementărilor exprese a fost acela de a asigura independența judecătorilor și procurorilor, inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe împotriva acestora de către persoanele victime ale unor erori judiciare.

Dat fiind caracterul de serviciu public al justiției legiuitorul a stabilit ca victima să fie dezdăunată de stat, acesta din urmă având posibilitatea unei acțiuni în regres împotriva magistratului vinovat doar în condițiile strict prevăzute de lege[33].

  Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri își găsește reglementarea în   Codul de procedură penală ,  în forma :

Art. 538 C. pen. : Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară

(1)Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(3)Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

(4)Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Art. 539: Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

(1)Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2)Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Art. 540: Felul și întinderea reparației

(1)La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538.

(2)Reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.

(3)La alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.

(4)Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.

(5)Reparația este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Art. 541: Acțiunea pentru repararea pagubei

(1)Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului.

(2)Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

(3)Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(4)Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.

Art. 542: Acțiunea în regres

(1)În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii[34].

(2)Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii[35].

7. – Pornind de la dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele acestui text de lege[36], reclamanta solicitând obligarea pârâtului Statului român la plata despăgubirilor, în condițiile inexistenței unei cereri de constatare a caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în modalitățile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție raportat la art. 504 din Cod.

S-a constatat că nu sunt aplicabile speței nici prevederile art. 998 și urm. C. civ., invocate de reclamantă, care vizează răspunderea specială a statului și nici cele ale art. 1000 alin. (3) C. civ., de asemenea invocate de reclamantă, conform cărora comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.

S-a arătat că nu se poate reține că reclamanta a optat pentru chemarea în judecată a comitenților ori că și-a îndeplinit obligația de a proba elementele necesare pentru angajarea răspunderii acestora, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. și anume: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite, de vreme ce nu a formulat pretenții concrete față de aceștia.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 prin care s-a respins apelul declarat de reclamanta C.M. împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a constatat că motivațiile reclamantei în susținerea cererii privind acordarea daunelor materiale și morale sunt cantonate, în esență, pe așa zisa conduită culpabilă a reprezentanților instituțiilor judiciare, însă atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul illegal al modului de desfășurare al cercetării penale, raportat la art. 5 din CEDO nu se poate angaja răspunderea statului, pentru că lipsește situația premisă a stabilirii condițiilor prevăzute de art. 504 C. pr. pen.  și a răspunderii civile delictuale.

S-a reținut, prin prisma art. 52 alin. (3) din Constituția României, că răspunderea statului în acest context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Or, apelanta nu se află în situațiile expres prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.

Curtea de apel a constatat că modul de desfășurare a cercetării penale și soluționarea cauzei cu depășirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale părților precum și dispozițiile legale imperative aplicabile. Prin așa zisele fapte considerate a fi ilicite nu a fost dovedită existența prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei.

Pe de altă parte, s-a reținut că angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispozițiilor Codului civil, din împrejurările invocate de reclamantă nerezultând caracterul nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, cauzatoare de prejudiciu și care i-ar putea conferi acesteia un anume drept.

S-a constatat astfel că enumerarea exhaustivă a unor fapte care au făcut obiectul mai multor dosare penale, fără o specificare a modului în care acestea au fost soluționate și a consecințelor produse în persoana reclamantei prin respectiva modalitate de soluționare nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate, care vizează eroarea judiciară, răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor constituționale.

A arătat că instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât a invocat prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. A precizat totodată că nu a sesizat instanța pentru repararea pagubei în conformitate cu art. 504 C. pr. pen. , deși în hotărârile pronunțate în cauză se fac ample referiri la acest temei legal, fără a fi luate în calcul prevederile art. 94 – 96 din Legea nr. 303/2004.

A precizat că a dovedit cu acte faptul că procurorii care au fost implicați în anchetarea cazului au devenit complici cu infractorii prin tăinuire, prin falsuri, prin invocarea unor înscrisuri născocite, prin distrugerea materialului probator.

Revenind la motivul de recurs privind aplicarea greșită a legii, se reține că potrivit prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, invocate de reclamantă, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Se constată deci că aceste dispoziții constituționale trimit la lege, respectiv stipulează expres faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condițiile legii.

Astfel, nu pot fi primite susținerile reclamantei potrivit cărora deși nu s-a prevalat de dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , instanța a înțeles să-și argumenteze considerentele în baza acestui text de lege.

Procedând astfel instanța a valorificat textul constituțional la care s-a făcut referire, trimiterea la dispozițiile art. 504 C. pr. pen.  realizându-se motivat de faptul că în cuprinsul acestui text de lege se stipulează tocmai răspunderea statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiții care nu sunt întrunite în speță.

În temeiul acestui articol, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) din cod ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Prin urmare, după cum corect au constatat și instanțele fondului, cerințele art. 504 C. pr. civ.  nu sunt întrunite în speță.

Totodată, în prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocate de recurentă, la alin. (3) se stipulează că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

Prin urmare, și acest text de lege face trimitere la Codul de procedură penală și deci implicit la dispozițiile art. 504 care reglementează tocmai răspunderea statului pentru erori judiciare.

Pe de altă parte, în cuprinsul aceluiași art. 96 din Legea nr. 303/2004, la alin. (4) se prevede că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În consecință, atragerea răspunderii este condiționată, în prealabil, de existența unei hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credință pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, situație neîntrunită, de asemenea, în speță.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la îngrădirea dreptului constituțional la justiție, în lumina dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât instanțele au analizat acțiunea reclamantei pe fondul acesteia prin verificarea tuturor temeiurilor legale în care s-ar putea încadra[37].

Oricine  răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, – atât despăgubiri materiale, cât și daune morale.

Concluzia noastră presupune recunoașterea existenței unei răspunderi patrimoniale directe pentru situații procesuale, care, fără a se circumscrie sferei erorilor judiciare, au avut ca rezultat prejudicierea unor persoane.

9 august 2019

dciuncan@gmail.com


[1] Art. 1359 C. civ. : Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes.  Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.

[2] M. Of. nr. 533 din   15 iulie 2016

[3] Î. C. C. J.,  Secția Penală,  Decizia nr. 227/RC/ din  21 iunie 2018,  https://idrept.ro/. Inculpata a fost trimisă în judecată și condamnată de instanța de fond pentru două infracțiuni de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte constând în aceea că și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu privind asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Inculpata, în calitate de primar, a încercat pe cale judecătorească anularea unor titluri de proprietate emise pe numele mai multor persoane.

[4] în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare ( Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009 V și http://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilor.)

[5] Î. C. C. J.,  Secția Penală,  Decizia nr. 227/RC/ din   21 iunie 2018

[6] Î. C. C. J.,  Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,   Dosar nr. 3195/1/2017,  M. Of.  nr. 588 din 11 iulie 2018,  https://idrept.ro.  S-a arătat că, întrucât titularul acțiunii penale, care este, potrivit art. 14 C. pr.  pen., statul român, prin Ministerul Public, are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul VI, cap. III al Codului de procedură penală: art. 272, 274 și 275), pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut și reglementat, în mod corespunzător, și persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acțiuni penale, a fost ulterior achitată pentru motivul că fapta nu există. prima instanță din cauza pendinte a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins, constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și al art. 538 și 539 C. pr.  pen., iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale din dreptul comun.

[7] Ori de câte ori nu suntem „în cazurile expres prevăzute de lege” devin aplicabile principiile răspunderii civile delictuale.  Amintim câteva formulări cu valoare universală de principiu: Art. 219 C. civ. : Răspunderea pentru fapte juridice.  (1)Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.(2)Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

Art. 1349 C. civ. : Răspunderea delictuală

(1)Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2)Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Art. 1355 C. civ. : Clauze privind răspunderea

(1)Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă. (2)Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei. (3)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii. (4)Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.

Art. 1357: Condițiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2)Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

[8] Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat,  potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care limitează răspunderea magistratului.  Obligația statului de a răspunde civil este totală,  înscrisă în art. 1357 din Codul civil. (http://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilo)

[9] „Noțiunea de eroare judiciară este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca, atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în primul rând, existenta unei hotărâri definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J. V
http://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/
[10] Statul nu poate el însuși,  de la sine putere,  să aprecieze el singur dacă magistratul si-a exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă,  dar legea îl obligă  să acționeze în justiție.   Acțiunea în despăgubire se îndrepta numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.  Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ.,  cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se referă la  măsura în care există o lege specială pentru producerea acelui prejudiciu,  se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1) – Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel),  dar în nici un caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public. V
http://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/

[11] Legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, când este vorba de erorile judiciare săvârșite în procesele penale prin art. 504 C. pr.  pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție. Aceste articole se limitează doar la reglementarea răspunderii pentru eroare judiciară.

[12] Î. C. C. J.,  Secția I civilă, Decizia nr 6976 din 9 decembrie 2004 și Secția a II-a civilă, Decizia nr 1911 din 15 noiembrie 2016,  https://idrept.ro.

[13] M.Of. nr. 182 din 18 mai 1998. Circumstanțierea, “potrivit legii”, nu privește posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituționale menționate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de aceasta. Și noi credem că sintagma “potrivit legii” din art. 48 alin-. (3) din Constituție se refera la întinderea răspunderii patrimoniale,   și nicidecum la înlăturarea răspunderii statului in ipoteza altor cazuri, dar nu pentru erori judiciare, pentru care avem texte exprese și limitative.

[14] Î. C. C. J.,  Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,   Dosar nr. 3195/1/2017. Nu în ultimul rând, norma procesual civilă stabilită în art. 453 C. pr. civ. , deși poate intra în sfera legii civile, nu epuizează conținutul sintagmei “lege civilă”, determinabilă în condițiile art. 276 alin. (6) C. pr.  pen.  Această determinare este realizabilă de la caz la caz, în funcție de fundamentul răspunderii indicat de parte prin expunerea temeiniciei pretenției formulate care, astfel cum s-a putut observa, cel puțin în speță, a avut caracter bivalent, răspunderea statului fiind solicitată atât pe temeiul erorii judiciare, cât și pe temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, iar în alte cazuri s-a generat pe temeiul răspunderii civile delictuale. Curtea respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în Dosarul nr 9852/302/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Pot constitui dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat și alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr.  pen.  (fapta nu există) ?”.

[15] Î. C. C. J.,  Secția I civilă,  Decizia nr. 994 din 10 mai 2016,  https://idrept.ro. Prin încheierea din data de 28 februarie 2011, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii, reținându-se că pe lângă prevederile art. 504506 C. pr.  pen. se invocă și prevederile art. 6 alin. (2) și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prevederile art. 998-999 C. civ. .Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului v și Ion Gâlea,  Cuantumul despăgubirilor În cazul unui remediu compensatoriu pentru  depășirea duratei rezonabile a procedurilor judiciare în România,  „Revista Transilvană de Ştiințe Administrative”,  2(29)/2011, pp. 76-92

[16] CEDO, Cauza Lörincz c. România, Decizia din 12 mai 2009, nr. 42268/04.

[17] Î. C. C. J.,  Secția I civilă,  Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. în speță s-a susținut că întreg procesul penal a constituit un abuz și că instrumentarea acestuia de către organele statului i-a creat un prejudiciu reclamantei. Nu au fost indicate însă textele de lege ce contravin tratatelor, pentru a fi declanșat mecanismul constituțional. De fapt, din întreaga motivare pe parcursul procesului se invocă, în realitate, încălcarea dreptului la un proces echitabil, care ar fi generat, al rândul său, violări ale altor drepturi.

[18] Î. C. C. J.,  Secția I civilă,  Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. Recurentul a reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale într-un termen rezonabil. Susținerea reclamantului nu poate fi primită, deoarece în aprecierea caracterului rezonabil al procedurii se impune a se examina întregul demers judiciar derulat, începând cu data introducerii cererii introductive la instanță, apreciere ce se realizată, în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței pentru părți a obiectului procedurii (v, spre exemplu,   hotărârile pronunțate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, § 16, Frydlender împotriva Franței, § 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, § 19). În prezenta cauză, procedura judiciară derulată pe parcursul tuturor fazelor procedurale a fost realizată cu respectarea garanțiilor procedurale ce se circumscriu dreptului la un proces echitabil, nefiind identificate în cursul soluționării cauzei întârzieri care să fi afectat celeritatea procedurii datorate autorităților judiciare competente pentru a conduce la concluzia încălcării principiului consacrat în art. 6 §1 din Convenția europeană. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie

[19] Legea nr. 303 din 28 iunie 2004  privind statutul judecătorilor și procurorilor , republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, M. Of.  nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 303/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, M. Of.  nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, M. Of.  nr. 300 din 11 aprilie 2005.

[20] V,   de exemplu ,  și Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, Decizia nr.182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008, și Decizia nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie 2009 sau Decizia nr. 1269 din 8 octombrie 2009,   M. Of. nr. 755 din   5 noiembrie 2009 

[21] Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 114 din 4 iunie 2019 pentru aprobarea Normelor privind asigurarea de răspundere civilă profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor ,  norme publicate în M. Of. nr. 482 din data de 13 iunie 2019. În cuprinsul contractelor de asigurare se face trimitere expresă la regulile stabilite prin prezentele norme (Art. 13 din Norme).

Adina A. Stancu , R. Savaliuc,  Din puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor! Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința, normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” .

[22]Art. 96 a fost modificat prin  Legea nr. 242/2018  . Textul anterior prevedea ; Art. 96 (1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3)Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4)Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

 (5)Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(7)După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8)Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

[23] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[24] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[25] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[26] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[27] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[28] Articol completat prin   Legea nr.  242/2018

[29] Î. C. C. J.,  Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16-oct-2014

[30] dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale (Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec.  nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr.  869 din 19 decembrie 2007, și dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr.  nr. 255 din 1 aprilie 2008).

[31] Î. C. C. J.,  Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16 octombrie 2014. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva Deciziei nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

[32] Î. C. C. J.,  Secția II civila, Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în materia răspunderii civile și în raport de dispozițiile art. 504 C. pr.  pen. Dispozițiile legale menționate, art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. pr.  pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Prin urmare, dispozițiile art. 504 alin. (1) C. pr.  pen. nu pot constitui o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., întrucât această interpretare ar putea conduce la ideea că statul, prin M.F.P., are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998- 999 C. civ. ar fi general aplicabile. Prin decizia civilă atacată, instanța de judecată a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat temeiul juridic al acțiunii reclamantului L.I., în art. 504 C. pr.  pen. Schimbând temeiul juridic al acțiunii inculpatului, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 506 C. pr.  pen., care la pct. 3 se referă la competența tribunalului „în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită”. În soluționarea cauzei în apel, magistrații au dat dovadă de rea-credință, transformându-se în apărătorii reclamantului, motivându-și hotărârea, pe toate argumentele invocate de acesta. Pârâtul Statul român, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. pr. civ. , solicită admiterea căii de atac, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamant. Prin decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010, pronunțată de către Curtea de Apel București, prin care a fost admis apelul reclamantului L.I. și trimisă cauza spre rejudecare, decizie devenită obligatorie prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că instanța de judecată este investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 și art. 1000 C. civ., totodată stabilind și faptul că prevederile art. 504 C. pr.  pen. nu sunt aplicabile, deoarece în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă de condamnare și nici de achitare a reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Pentru a admite apelul formulat de reclamantul L.I. și a stabili faptul că Statul român, prin M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.Prin urmare, în lumina acestor prevederi, Curtea a apreciat că numai statul, prin M.F.P. poate avea calitate de parte în litigiile având ca obiect „erori judiciare”. Pronunțându-se astfel, Curtea a schimbat natura vădit neîndoielnică a cauzei deduse judecății, transformând-o dintr-o acțiune în răspundere civilă delictuală, supusă prevederilor dreptului comun art. 998-999 și art. 1000 C. civ., într-o acțiune de reparare a prejudiciului produs prin erori judiciare, supusă dispozițiilor legii speciale – Legea nr. 303/2004, ignorând astfel obligativitatea dezlegării date prin decizia de casare.

Motivarea admiterii apelului întemeiată exclusiv pe prevederile art. 94 din Legea nr. 303/2004, reprezintă o motivare străină de natura pricinii, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. pr. civ. Hotărârea care cuprinde motive străine de natura pricinii, nu poate fi calificată decât ca fiind o hotărâre nemotivată, pronunțată cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. pr. civ. Nemotivarea hotărârii atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului. Instanța de recurs, față de nemotivarea hotărârii recurate, trebuie să procedeze la casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu își puteau găsi aplicabilitatea în cauza dedusă judecății, deoarece răspunderea Statului prin M.F.P., poate fi angajată doar în două ipoteze: repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale, în condițiile stabilite de prevederile art. 504 C. pr. pen. și repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului.

Textul se referă la erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, reclamantul invocând existența unui proces penal, iar pe de altă parte, legiuitorul a condiționat răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudicii, de stabilirea în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, ceea ce nu se verifică în cauză. Instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă reclamantul invocă producerea unui prejudiciul moral ca urmare a trimiterii sale în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Prin urmare, Statul român, prin M.F.P., nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998,999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. S-a stabilit astfel că, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile prevăzute de art. 504 C. pr.  pen. (Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006).

[33] Î. C. C. J.,  Secția II civilă, Decizia nr. 356 din  4 februarie 2014 Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C. pr.  pen. Admite recursurile declarate de pârâta C.C. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 42/A din data de 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la desființarea în parte a sentinței nr. 1809 din data de 11 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

[34] Mai corect, este ca acțiunea în regres să privească întotdeauna, în mod direct persoana care,  din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune și,  în garanție,  asigurătorul. Contractul de asigurare de răspundere civilă profesională nu acoperă riscurile rezultate ca urmare a erorilor judiciare cauzate de exercitarea funcției cu rea-credință (art. 2 alin3 din Norme). În baza Art. 78 din Legea nr. 303,  (1) Judecătorii şi procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor şi procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate şi bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.

[35] V și Nicolae Volonciu ș.a., Noul Cod de Procedura penala comentat 2015, Ed.Hamangiu ; idem, , Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea speciala  2016, Universul Juridic 

[36] Î. C. C. J.,  Sectia I civila, Decizia nr. 7745 din 2 noiembrie 2011

[37] Î. C. C. J.,  Secția I civila, Decizia nr. 7745 din 02-nov-2011

 Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

SCHIMBARE

S

Este nevoie de o schimbare completă a Guvernului pentru că membrii săi nu au înțeles mesajul transmis de români duminică la votul europarlamentarelor, consideră reprezentanții mediului de afaceri, amintind  cele mai nefaste măsuri economico-fiscale luate de guvernanți.

“Nu vedem în niciun fel o schimbare de paradigmă, o înțelegere a ceea ce a însemnat acest vot al românilor. Cred că toți trebuie să înțelegem acest moment. Noi, oamenii de afaceri l-am înțeles și așteptăm să fie înțeles și de către politicieni.   Nu putem continua cu un astfel de Guvern, cu astfel de politici publice și cu oameni care nu au înțeles mesajul transmis de români. [. . . ] este important să schimbăm acest Guvern, singura soluție în acest moment fiind un Guvern de uniune națională, un Guvern care să pregătească alegerile prezidențiale, locale, un Guvern format din specialiști, un Guvern care să știe ce înseamnă politicile publice din domeniile lor”[1].   C. N. I. P. M. M. R.  atrage atenția cu privire la problemele cu care se confruntă mediul de afaceri din România:    lipsa stabilității și a predictibilității;    încrederea în sistemul fiscal este o condiție esențială pentru investitori, predictibilitatea fiind unul dintre cei mai importanți factori care influențează deciziile de investiții; împrumuturile publice nesustenabile;  deprofesionalizarea administrației publice și a exercițiului de guvernare etc.

Ar fi bine ca P. S. D.  și opoziția să agreeze de comun acord un calendar de alegeri. Opoziția nu o să devină mai competentă și nici P. S. D.  mai iubit de popor dacă o mai lungim și ținem zece rânduri de alegeri. Ne trebuie alegeri anticipate.  Ideal ar fi să fie și sincronizate cu prezidențialele, e constituțional complicat, dar cine vrea, poate, și unele, și altele, se pot deplasa ca să scurtăm instabilitatea[2].

           După votul de duminică, e posibil să avem alegeri parlamentare anticipate. Datorăm respect, și acum scuze, compatrioților noștri din Diaspora. „Sunt între cei mai bravi români și practicanți europeni și, în orice caz, principalii investitori străini în România. Dreptul lor constituțional de vot este mai puternic decât arcanele unei legislații electorale fixiste și, uneori, inspirate de interesele mai vechi și mai noi, eventual  egoiste, ale clasei politice românești post-decembriste”[3].

Scenariul alegerilor anticipate, vehiculat de mulți în contextul politic actual, este agreat de mai puțin de 30 la sută dintre români, potrivit unui sondaj realizat de Centrul de Sociologie Urbană și Regională[4].

 Atenționat că alegerile anticipate sunt un scenariu greu de realizat în România, liderul U. S. R.  a răspuns: ”E adevărat, Constituția nu e generoasă cu acest instrument, dar am putea avea aceste alegeri anticipate odată cu alegerile locale, pentru că într-adevăr, acum pe termen scurt e dificil, e imposibil de organizat, pentru că e prevederea aceea care spune că nu se pot face anticipate cu șase luni înainte de alegerile prezidențiale, dar am putea să le facem imediat după prezidențiale, să începem procesul”[5].

În anumite situații deosebite,   „un guvern poate fi schimbat dacă nu printr-un vot,  prin acea forță de opinie” care l-a făcut – de exemplu,  dacă vreți să vă mai amintiți – pe domnul Chamberlain să renunțe la putere în mai 1940,  înlocuit cu o coaliție națională[6]

Președintele U. D. M. R. , Kelemen Hunor a declarat că Uniunea a propus la consultările cu Iohannis crearea unui guvern tehnocrat, care să organizeze alegeri parlamentare înainte de termen[7].

În considerarea cadrului constituțional actual, actele administrative care privesc raporturile autorităților publice cu Parlamentul evidențiază și o relație directă dintre executiv și legislativ (de exemplu, dizolvarea Parlamentului – art.89 din Constituție)[8].

Potrivit ar. 89 alin. (3) din Constituție,  Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență.

În baza art. 80 alin. (2),   Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Ultimul lucru ce s-ar putea spune despre democrație ar fi acela că ea ar reprezenta legea hoardei,   „cu bande de gangsteri înarmate cu arme ucigașe,   care și-ar face drum cu forța în orașe,  ocupă secțiile de poliție și punctele cheie ale guvernării. . .  Democrația nu se bazează pe violență sau terorism,  ci pe fair play. . .”[9]


[1] a declarat Florin Jianu, președintele Consiliului Național al I. M. M.  Afrodita Cicovschi, https://adevarul.ro/economie/stiri-economice/mediul-afaceri-cere-schimbarea-guvernului-nu-inteles-mesajul-transmis-romani-e-nevoie–guvern-format-specialisti, 29 mai 2019

[2] alina-mungiu-pippidi,   http://www.romaniacurata.ro/calea-inainte-alina-mungiu-pippidi, 30 mai 2019

[3] Emil Hurezeanu,   https://www.dw.com/ro/emil-hurezeanu-e-posibil-să-avem-alegeri-parlamentare-anticipate,  DW a stat de vorbă cu ambasadorul României la Berlin despre blocarea participării românilor din Diaspora la europarlamentare. 7 mai 2019

[4] https://www.realitatea.net/de-ce-nu-sunt-posibile-alegerile-anticipate-in-2018_2132257.html.  Mai mult ca sigur parlamentarii majorității parlamentare PSD-ALDE nu își doresc alegeri anticipate, în cazul cărora mulți și-ar putea pierde probabil scaunul cald din Parlament.

[5] Cosmin Ruscior, https://www.rfi.ro/politica-111832-dan-barna-alegeri-anticipate-alegeri-locale, 28 mai  2019. . La remarca R. F. I.  că nu sunt îndeplinite condițiile pentru organizarea de alegeri anticipate, Dan Barna a precizat: ”Ideea este că dacă se creează o majoritate alternativă non-PSD, care să susțină un alt Guvern decât Guvernul Dăncilă, putem agrea și un pact prin care să decidem că mergem spre anticipate, pentru a căpăta legitimitate populară. Și atunci s-ar putea îndeplini și condițiile, adică acea majoritate care ar susține Guvernul alternativ să-și asume și că va respinge următoarele două propuneri de premier, pentru a se îndeplini condițiile pentru anticipate. Dacă există voință politică, evident că se poate”. V și  https://www.antena3.ro/actualitate/rares-bogdan-vom-cere-demisia-guvernului-si-alegeri-anticipate-de-urgenta, 26 mai 2019. „Dat fiind faptul că în acest moment PSD și aliații lor din ALDE, cei care n-au făcut pragul electoral, nu mai au legitimitatea de a conduce România, vom cere alegeri anticipate de urgență pentru ca românii să se poată exprima cu privire la cine doresc să-i conducă în următorii ani”.

[6] Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol.2, Paul Editions, 2019, p. 89.

[7] https://www.economica.net/klaus-iohannis-alegeri-anticipate-sau-guvern-tehnocrat-solutia-va-fi-anuntata-dupa-noi-negocieri, 6 noiembrie 2015. “Noi propunem declanșarea de alegeri anticipate, dacă se poate găsi o soluție constituțională și legală pentru a declanșa alegeri anticipate, alegeri înainte de termen cu un guvern de tehnocrați, condus de un om care are libertatea de a-și alege miniștrii, nu trebuie să fie politicieni, dar nu putem exclude nici politicienii conduși de un om tehnocrat și cu un mandat foarte clar”

[8] Curtea de Apel București,  Secția a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal,   Sentința civilă nr. 2872 din  19 iunie 2018,   https://idrept.ro. V și Cristian Ionescu,  Sistemul   politic în România,  All Beck, 2002,   Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I,    ed. a  IV-a,   All Beck, 2005

[9] Winston Churchill,  op. cit.,p. 320-321

CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACŢIONAL ORGANIZAT

T

Procurorii din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie au dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de fostul procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie Laura Codruţa Kovesi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat în modalitatea coordonării (…) şi complicitate la represiune nedreaptă sub forma participaţiei improprii. 

Potrivit unui comunicat al Parchetului, pe data de 7 martie 2019 i-a fost adusă la cunoştinţă efectuarea în continuare a urmăririi penale. “Faptele cercetate constau în aceea că, pe durata exercitării mandatului de procuror şef la Direcţia Naţională Anticorupţie, în perioada 2015-2016, ar fi coordonat, prin activitatea efectiv desfăşurată, prin ordine şi dispoziţii date, grupul infracţional iniţiat de doi procurori şi un ofiţer de poliţie judiciară, la care au aderat alţi trei procurori şi un alt ofiţer de poliţie judiciară, iar aceştia ar fi acţionat, în mod coordonat, în scopul comiterii infracţiunilor de cercetare abuzivă, represiune nedreaptă, influenţarea declaraţiilor, inducerea în eroare a organelor judiciare, fals intelectual şi uz de fals”, informează un comunicat al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

              Potrivit anchetatorilor, ordinele şi dispoziţiile avute în vedere constau într-o circulară prin care a admis posibilitatea audierii pe parcursul urmăririi penale a aceleiaşi persoane, atât în calitate de martor cu identitate protejată, cât şi în aceea de martor cu identitate reală, precum şi într-un ordin privind adoptarea unor practici unitare în administrarea probelor audio/video la nivelul DNA, ordin prin care ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 143 alin. 2 şi 4 Cod procedură penală, întrucât s-a dispus transmiterea către instanţele de judecată numai a suporturilor care conţin convorbirile relevante în cauză. 

“Totodată, prin conduita sa de procuror ierarhic, prin dispoziţiile pe care le-a luat cu privire la un act de sesizare al instanţei prin ignorarea referatelor procurorilor cu funcţii de conducere din cadrul DNA – Structura Centrală, l-ar fi determinat pe un procuror şef secţie să confirme, fără vinovăţie, un rechizitoriu nelegal şi netemeinic şi să dispună, astfel, trimiterea în judecată a cinci persoane, despre care un număr de patru procurori au precizat în scris că nu se impune trimiterea în judecată”[1]

De la început dorim să subliniem faptul că – atât cât ni se aduce la cunoștință din media – activitatea fostului procuror șef este departe de a configura o faptă penală cu încadrarea în art. 367 C. pen.

Constituirea unui grup infracţional organizat reprezintă  (1)Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

 (2)Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3)Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(4)Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului.

(5)Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(6)Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni (Art. 367 C. pen. ).

Infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută în art. 367 C. pen. reprezintă o incriminare-cadru care a luat naştere din dorinţa legiuitorului de a renunţa la paralelismul existent anterior noului Cod penal între textele ce incriminau acelaşi gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă)[2]
             Articolul 367 C. pen.  reprezintă, în parte, corespondentul infracţiunilor de complot, prevăzută la art. 167 C. pen.   anterior, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, înscrisă în art. 323 C. pen. anterior, iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea unui grup infracţional organizat, incriminată în art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, şi iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea unui grup, prevăzută la art. 8 din actul normativ anterior arătat.

          Pluralitatea de infractori presupune, obligatoriu, pluralitatea de persoane, unitate de infracţiune, cooperare materială şi coeziune subiectivă  şi, ca atare, implică un efort comun al mai multor persoane materializat în producerea unui rezultat ilicit unic; pluralitatea evidenţiază caracterul indivizibil al contribuţiei tuturor făptuitorilor la violarea (înfrângerea) legii penale . Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite: pluralitatea naturală (necesară), pluralitatea constituită (legală) şi pluralitatea ocazională (participaţia penală).

Asocierile criminale sunt fapte de pluralitate constituită de infractori. În esenţă, pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat de lege, de a alcătui o grupare de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni[3].

Incriminările prevăzute în partea specială a legii penale în vigoare acoperă aproape  toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociaţiile criminale, inclusiv în cazul crimei organizate[4]

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, a reţinut că prin acţiunea de a se asocia se înţelege intrarea în asociaţie chiar în momentul constituirii acesteia, în acest fel luând naştere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate, realizându-se, prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a fiinţa în timp şi de a pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea de infracţiuni Prin acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri se înţelege efectuarea de acte menite să determine şi să pregătească constituirea asocierii, aceasta putând fi săvârşită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la constituirea asocierii şi indiferent dacă persoana sau persoanele care au iniţiat constituirea au intrat sau nu în asociere, iar prin aderarea la o asociere se înţelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, iar acţiunea de sprijinire

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 633 din 20 februarie 2014, a menţinut soluţia de condamnare a inculpatului C.E.C. pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. 1 şi 2 C. pen.  anterior cu motivarea că aceasta îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din noul Cod penal.

Prin deciziile penale nr. 449 din 5 februarie 2014, 608 din 19 februarie 2014 şi 1.155 din 1 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat dezincriminate faptele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, o soluţie contrară, de menţinere a condamnării pronunţate pentru săvârşirea acestei infracţiuni, fiind pronunţată prin Decizia penală nr. 919 din 13 martie 2014.

În Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că “Infracţiunile prevăzute de art. 323 C. pen.  anterior şi, respectiv, art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013, nu au fost dezincriminate, elementele constitutive ale acestora regăsindu-se în art. 367 din Codul penal[5].

Potrivit art. 4 C. pen. legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Nu există însă dezincriminare atunci când, deşi norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislaţia specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă[6].

Prin acţiunea de a se asocia se înţelege intrarea în asociaţie chiar în momentul constituirii acesteia, în acest fel luând naştere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate[7],  realizându-se, prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a fiinţa în timp şi de a pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea de infracţiuni[8]  .

Prin acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri se înţelege efectuarea de acte menite să determine şi să pregătească constituirea asocierii, aceasta putând fi săvârşită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la constituirea asocierii şi indiferent dacă persoana sau persoanele care au iniţiat constituirea au intrat sau nu în asociere.

Prin aderarea la o asociere se înţelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, alături de nucleul inițial,  iar acţiunea de sprijinire constă în înlesnirea sau ajutorul dat asociaţiei în tot timpul existenţei sale.

Membrii pot stabili  participarea tuturor sau numai a unora,  pot recruta chiar și executanți din afară.

Cerinţa esenţială ataşată elementului material al laturii obiective era aceea ca asocierea constituită sau a cărei constituire este iniţiată, la care se aderă sau căreia i se acordă sprijin, să aibă ca scop săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele menţionate în mod distinct în art. 167 din Codul penal anterior.

Noua dispoziţie a art. 367 din Codul penal a preluat atât prevederile art. 7 (aspect necontroversat în practică), cât şi pe cele ale art. 323 din Codul penal anterior şi ale art. 8 din Legea nr.39/2003[9], faptele prevăzute de aceste texte de lege nefiind dezincriminate. De altfel, aceasta a fost şi voinţa legiuitorului, aspect ce rezultă din expunerea de motive a noului Cod penal, în care se arată că, în privinţa grupărilor infracţionale, noul cod urmăreşte să renunţe la paralelismul existent înainte de intrarea sa în vigoare între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea instituirii unei incriminări-cadru – constituirea unui grup infracţional organizat – cu posibilitatea menţinerii ca incriminare distinctă a asociaţiei teroriste, dat fiind specificul acesteia[10].

Dezincriminarea infracţiunii care reprezintă scopul grupului infracţional organizat face să nu mai fie îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii prevăzute de art. 367 C. pen. Pluralitatea constituită a fost incriminată în art. 367 C. pen. ca infracţiune, în considerarea periculozităţii sale, decurgând din chiar scopul grupării, şi anume săvârşirea de infracţiuni. Pentru existenţa faptei este, aşadar, suficient ca infracţiunea să fi fost planificată şi nu efectiv comisă, astfel că legiuitorul incriminează şi actele de pregătire care iau forma iniţierii grupului infracţional organizat. Dacă infracţiunea ce intră în scopul grupării a fost însă efectiv comisă, va exista un concurs de infracţiuni între grupul infracţional organizat şi respectiva infracţiune ce a intrat în scopul grupării.

Lipsa scopului grupării, săvârşirea de infracţiuni, face ca fapta să nu mai corespundă unui model legal. 

Dacă mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un duşman al său, care se afla într-un grup – au luat hotărârea de a lovi pe cei ce alcătuiau acel grup şi au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârşită constituie numai infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., în raport de rezultatul produs, iar nu şi aceea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 322 C. pen.; infracţiunea prevăzută de acest ultim text presupune o întovărăşire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracţional comun, iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană[11].

Asocierea în vederea săvârşirii de contravenţii sau în vederea comiterii unei fapte ce intră în ilicitul disciplinar nu reprezintă infracţiunea prevăzută de art. 367 din Codul penal, chiar dacă ar fi îndeplinite celelalte condiţii din art. 367 alin. (6) din Codul penal. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi că nicio sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării şi a pedepsei reprezintă principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în raport cu dreptul penal.

În dreptul român, principiul legalităţii este consacrat de Constituţie în art. 23 alin. (12) şi prevede că “nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii” şi în art. 73 alin. (3) lit. h) potrivit căruia “prin lege organică se reglementează: infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.

O faptă concretă poate să atragă răspunderea penală dacă poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare. Premisa esenţială pentru examenul de tipicitate o constituie identificarea elementelor prin prisma cărora se va analiza concordanţa dintre fapta comisă de inculpat şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. în consecinţă, tipicitatea reprezintă corespondenţa dintre fapta concret săvârşită de o persoană şi modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare. În speţă, lipsa scopului grupului, determinată de dezincriminarea faptei în vederea căreia a fost iniţiat, constituit ori a fost sprijinit, face să nu mai fie îndeplinită condiţia tipicităţii.

Această primă trăsătură a infracţiunii se constituie într-o garanţie a respectării unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, respectiv principiul legalităţii. Astfel, tipicitatea asigură în primul rând respectarea principiului legalităţii incriminării, căci o faptă concretă poate fi sancţionată numai dacă ea se regăseşte în descrierea realizată de o normă penală[12]. În acelaşi timp, tipicitatea poate contribui la respectarea principiului minimei intervenţii, căci dintre diferitele acţiuni ce se dovedesc la un moment dat antijuridice (contrare ordinii de drept), legiuitorul trebuie să le aducă în sfera dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin mijloacele altor ramuri de drept.

Pentru considerentele expuse se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Încheierea din 9 februarie 2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal[13].

Prin Decizia nr. 10/2015, ÎCCJ a admis sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, , prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.

ÎCCJ a stabilit faptul că în interpretarea dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicității.

Amintim că, în luna ianuarie, procurorii DNA au decis, în dosarul „Tel Drum”, extinderea urmăririi penale față de SC Tel Drum SA, suspectată de săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală în formă continuată și complicitate la două infracțiuni de abuz în serviciu cu obținere de foloase necuvenite pentru sine sau altul. „În ceea ce privește infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, se reține că persoana juridică Tel Drum SA a fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în cursul anului 2001 de suspectul Liviu Nicolae Dragnea (la acea vreme președinte al Consiliului Județean Teleorman), în sensul în care, în jurul societății Tel Drum SA au fost construite schemele frauduloase de obținere a fondurilor publice”[14]. În ceea ce privește infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat se reține că persoana juridică Tel Drum SA a fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în cursul anului 2001 de suspectul L. N. D.  (la acea vreme președinte al Consiliului Județean), în sensul în care, în jurul societății Tel Drum SA ar fi fost construite schemele frauduloase de obținere a fondurilor publice.

Concret, în interesul societății Tel Drum SA și în derularea obiectului său de activitate, ar fi fost desfășurate următoarele acțiuni care intră în scopul grupului infracțional organizat:
– privatizarea Tel Drum SA și transferarea acestei persoane juridice din proprietatea Consiliului Județean Teleorman în sfera de influență și control a suspectului Liviu Nicolae Dragnea, prin persoane interpuse;

– înstrăinarea către Tel Drum SA a unui utilaj (stație de mixture A.S.F.altice) care fusese achiziționat de către Consiliul Județean Teleorman;

– acordarea către Tel Drum SA, în perioada 2002-2005, a lucrărilor de reabilitare și întreținere a structurii rutiere aflate în administrarea Consiliului Județean Teleorman, fără a exista o procedură concurențială de atribuire, deși societatea comercială devenise persoană juridică cu capital privat;

– asigurarea câștigării de către Tel Drum SA a contractelor de lucrări finanțate din fonduri publice, prin influența de care se bucurau membrii grupului infracțional organizat, prin furnizare de informații confidențiale privind licitațiile publice înainte de momentul publicării anunțurilor și prin inserarea condițiilor restrictive în caietele de sarcini (utilajul pe care Consiliul Județean Teleorman l-a înstrăinat către Tel Drum SA era unul dintre criteriile de calificare în cazul lucrărilor de reabilitare a drumurilor județene);

– obținerea, în mod preferential și fraudulos, de finanțări din bugetul national, prin intermediul suspectului Liviu Dragnea Nicolae și obținerea în mod nelegal de fonduri din bugetul Uniunii Europene prin furnizarea de documente false și inexacte, bani care ulterior erau direcționați către Tel Drum SA;

– folosirea Tel Drum SA ca entitate care facilita transferul sumelor de bani către alte societăți comerciale controlate de suspecți și către suspecți în mod direct.

Cu titlu de exemplu,  Asocierea de tip mafiot ( art. 416 bis din Codul italian ) se sancționează cu detenție de la trei la șase ani:   Asocierea este de tip mafiot când cei care fac parte din ea se prevalează de forţa de intimidare a legăturii dintre asociaţi şi de condiţia de supunere şi tăcere, care derivă din aceasta, pentru comiterea de infracţiuni, pentru obţinerea, direct sau indirect, a gestiunii sau controlului activităţii economice, concesiuni, autorizaţii, antreprize şi servicii publice sau pentru a realiza profituri ori avantaje ilicite pentru sine sau pentru alţii sau în scopul de a împiedica sau obstacole libera exercitare a votului sau pentru a-şi procura voturi pentru ei sau pentru alţii cu prilejul consultărilor electorale. Dacă asociaţia este înarmată pedeapsa este majorată… Asociaţia se consideră înarmată când participanţii au la dispoziţie, pentru realizarea scopurilor asociaţiei, arme, materiale explozive, chiar ascunse sau ţinute în depozite. Dacă activitatea economică asupra căreia asociaţii înţeleg să-şi asume sau să-şi menţină controlul este finanţată în total sau în parte cu preţul, produsul sau profitul obţinut din infracţiuni, pedepsele stabilite în alineatele precedente se majorează de la o treime la jumătate[15]

Cu privire la   critica de neconstituționalitate a  prevederilor art.I pct.62 din   Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum și a legii în ansamblul său,  referitor la critica art. 367 C. pen. ,  prin Decizia nr. 650 din   25.10.2018[16] ,  Curtea Constituțională a reținut că atât condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii infracțiunilor, respectiv condiția comiterii lor pentru a obține direct sau indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material sunt rezultatul aplicării dispozițiilor constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, nefiind de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[17].

Critica viza claritatea, precizia și previzibilitatea. Expresia „prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat” este neclară, termenele „organizat” și „structurat” sunt sinonimi, astfel că nu se poate previziona ce a intenționat legiuitorul să incrimineze. De asemenea, termenul „structurat” poate fi „interpretat ca o condiție obligatorie pentru reținerea ca infracțiune a existenței unei anumite organizări formale a grupului. Or, în realitate, nu numai că o formalizare este arareori întâlnită, dar proba acesteia se poate dovedi imposibilă, activitatea infracțională organizată nefiind cunoscută pentru birocrație internă. În asemenea cazuri, deși activitatea infracțională va avea loc, prin prisma faptului că nu există dovezi cu privire la organizarea formală a grupului, fapta va putea scăpa nepedepsită. De asemenea, se apreciază că introducerea unei condiții suplimentare legate de urmărirea unui beneficiu material este nejustificată, fiind contrară art.1 alin. (5) din Constituție. Astfel, este posibil ca grupul să fie constituit în vederea comiterii unor infracțiuni foarte grave, spre exemplu infracțiunea de omor, dar fără a se urmări obținerea unui beneficiu material. În astfel de situații nu se mai protejează relațiile sociale ocrotite prin acest text.”

În privința art.I pct.62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege, se susține că acesta contravine art.1 alin. (3) și (5) și art.147 din Constituție. Se arată că prin modificările aduse dispozițiilor legale ce reglementează infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat se realizează o dezincriminare parțială a acesteia, dezincriminare ce nu reprezintă o simplă opțiune a legiuitorului primar, potrivit art.73 alin.(3) din Constituție, ci o omisiune legislativă cu relevanță constituțională. Se susține că, dacă asemenea fapte nu sunt sancționate, respectiv nu sunt descurajate prin mijloace de drept penal, are loc o încălcare a valorilor fundamentale, ocrotite de legea penală, printre care statul de drept, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Se face trimitere la Deciziile Curții Constituționale nr.62 din 18 ianuarie 2007 și nr.224 din 4 aprilie 2017. Se arată că prin definiția în vigoare a grupului infracțional organizat sunt acoperite toate ipotezele reglementate de legislația anterioară — respectiv — art.323 C. pen. anterior privind asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, art.7 și 8 din Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, singura incriminare separată fiind cea prevăzută la art.35 din Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului. Se mai susține că, din coroborarea dispozițiilor art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală, în care sunt prevăzute condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, cu cele deduse controlului de constituționalitate, rezultă o lipsă de claritate în reglementarea infracțiunii prevăzute de art.367 din Codul penal, întrucât orice modificare a conținutului art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală va conduce implicit la schimbarea condițiilor de existență a acestei infracțiuni (§ 98 din decizie).

Suntem de acord cu formularea din critică potrivit căreia are loc o reformulare a incriminării, dar ea reprezintă voința suverană a legiuitorului[18], în concordanță că principiile juridice, cu rațiunea de existență a textului[19]. Este posibilă întotdeauna să ne întâlnim cu o neclaritate, cât de cât voită sau nu din orice parte interesată, dar judecătorul fondului, cu absolută bună voință poate face aplicare a textelor. Suntem siguri că un judecător la putea face distincție între termanii  „structurat” sau „organizat” ! Este posibil ca un grup să  comită infracțiuni de omor, dar dacă au alte scopuri decât   obținerea unui beneficiu material, avem a aplica alte texte – și  asta în mod sigur ! Codul nostru nu lipsește de protecția penală adecvată o bună parte din valorile sociale.

Înart. 1 din Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate[20] se circumstanțiagrupul  infracţional organizat ca fiind  grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului;

Textul a fost modificat prin  art. 126, punctul 1 din titlul II din Legea 187/2012, potrivit căruia Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate[21], se modifică după cum urmează:

  1. 1.      La articolul 2, literele a) şi b) vor avea următorul cuprins:

” a) grup infracţional organizat – grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul penal;

b) infracțiune gravă – infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani, precum şi următoarele infracţiuni:

Prin Legea nr. 565 din 16 octombrie 2002 a fost  ratificată Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000.

Art. 2 al convenției folosește  ca Terminologie,  a)expresia grup infracţional organizat ce desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane,

care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, UN AVANTAJ FINANCIAR SAU UN ALT AVANTAJ MATERIAL;

b)expresia infracţiune gravă înseamnă un act care constituie o infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maximum nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea.

       În privința art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)] din lege,se arată că legiuitorul a urmărit prin modificarea textului acordarea posibilității judecătorului de a diferenția participația penală și circumstanțele agravante de grupul infracțional. Legiuitorul a considerat că se impune revenirea la vechea reglementare din Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, reglementare care era mai potrivită în raport cu rațiunea incriminării acestei infracțiuni. Grupul infracțional organizat trebuie să aibă o anumită structură și un scop precis, iar în obiectul său de activitate trebuie să intre infracțiuni grave. Astfel, în condițiile unei participări ocazionale la comiterea infracțiunilor, această participație va constitui una dintre formele participației penale la comiterea faptei care formează obiectul grupului, și nu grup infracțional organizat.

Incriminarea faptei în noua formă este necesară pentru a da posibilitatea judecătorului, prin textul legal, să poată analiza diferențiat circumstanța agravantă de grupul infracțional, care presupune participarea mai multor persoane într-un mod organizat, pe paliere bine structurate și stabilite, astfel încât sancționarea grupului să se facă în raport cu gravitatea reală a faptei și nu doar printr-o simplă definiție lipsită de scopul pentru care a fost incriminat (§§ 165-166 ale deciziei).

Prin Decizia nr.619 din 11 octombrie 2016, § 43,   Curtea a statuat că „atunci când adoptă reglementări de natura legii penale, legiuitorul este ținut de exigențele formale cuprinse în art.65 alin.(1), art.73 alin.(3) lit.h), art.75 și art.76 alin.(1) din Constituție”. Pentru aceste considerente, Curtea reține că prevederile art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6) în privința trimiterii la Codul de procedură penală] din lege contravin prevederilor art.1 alin.(5) și art.73 alin.(3) lit.h) din Codul penal.

       Cu privire la celelalte critici de neconstituționalitate invocate, Curtea reține că atât condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii infracțiunilor, respectiv condiția comiterii lor pentru a obține direct sau indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material se regăsesc la art.2 lit.a) din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000. Practic, textul criticat reprezintă transpunerea directă a definiției grupului criminal organizat, prevăzută de Convenția anterior menționată, ratificată de statul român, împreună cu cele două protocoale adiționale la această convenție — Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare — prin Legea nr.565/2002.

             Așa fiind, prevederile art.I pct.62 din legea criticată sunt rezultatul aplicării dispozițiilor constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, nefiind de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[22].

În sensul Convenţiei Națiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptate la N.Y. la 15 noiembrie 2000, expresia grup infracţional organizat desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de această convenţie, pentru a obţine, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.

Expresia infracţiune gravă înseamnă un act care constituie o infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea.

Expresia grup structurat desemnează un grup care nu s-a constituit la întâmplare pentru a comite neapărat o infracţiune şi care nu deţine neapărat un anumit rol de continuitate sau de structură elaborată pentru membrii săi[23].

 Sintagma criminalitate  organizată acoperă orice faptă ilicită comisă de o organizaţie criminală definită ca o asociaţie structurată, de mai mult de două persoane, formată în timp şi acţionând într-o manieră concertată în vederea comiterii de infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă privativă de libertate cu limita maximă de cel puţin 4 ani ori cu o pedeapsă mai gravă, aceste infracţiuni constituind un scop în sine sau un mijloc pentru a obţine unele avantaje patrimoniale ori, după caz, pentru a influenţa în mod ilicit funcţionarea autorităţilor publice[24].

Reținem, de asemenea, că pluralitățile de infractori au fost clasificate în doctrină în următoarele trei categorii: pluralități naturale (necesare), pluralități constituite (legale) și pluralități ocazionale (participația penală)[25]

  Condițiile de existență a pluralității constituite sunt următoarele: a) să existe o grupare de mai multe persoane; b) gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp[26], să nu aibă caracter ocazional; c) gruparea să aibă un program infracțional [27]și o structură ierarhică[28].

Nu în ultimul rând, menționăm că prevederile art.367 din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens, mai multe decizii, printre care Decizia nr.559 din 12 iulie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată, constatând că nu poate fi reținută critica potrivit căreia prevederile art.367 alin.(1) și (6) din Codul penal reprezintă o reglementare excesivă  (întrucât ar incrimina orice asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, indiferent de scop[29]).

 Pentru aceste considerente, sesizările de neconstituționalitate formulate de Președintele României, de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, și de un număr de 110 deputați aparținând Grupului Parlamentar al Partidului Național Liberal, Grupului Parlamentar al Partidului Mișcarea Populară, Grupului Parlamentar al Uniunii Salvați România și deputați neafiliați, se impuneau a fi admise și cu privire la celelalte aspecte invocate de autorii sesizărilor și care au vizat art.I pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], art.I pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], art.I pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)] și art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[30].

            În jurisprudență s-a mai statuat că nu constituie grup infracţional organizat, grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

Prin sentinţa penală nr. 237 din 28 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 2931/2005, s-a dispus în baza art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea  art. 76 lit. a şi 76 lit. b  C. pen. , condamnarea inculpaţilor D.C.G. şi B.A.C la câte 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În baza art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea  art. 74 lit. a şi 76 lit. b  C. pen. , a condamnat pe aceeaşi inculpaţi la câte 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b  C. pen. , inculpaţii vor executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

Prin aceiaşi sentinţă a fost condamnat şi inculpatul B.O.V., pentru comiterea infracţiunii prevăzute  de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea  art. 37 lit. b  C. pen. , la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În baza art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea  art. 37 lit. b  C. pen. , a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b  C. pen. , inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În esenţă s-a reţinut că inculpaţii D.C.G. şi B.A.C, prin înţelegere cu B.O.V., îi aduceau acestuia din urmă fete care erau apoi obligate să  practice prostituţia la un popas turistic de pe raza judeţului Olt.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpaţii.

Printre motivele invocate de inculpaţi s-a regăsit şi acela al greşitei reţineri a infracţiunii prevăzute  de art. 7alin.  1 din Legea nr. 39/2003, Curtea constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi că, în mod greşit, s-a dispus condamnarea inculpaţilor.

Potrivit dispoz. art. 2 lit. a din actul normativ sus menţionat, rezultă că grupul organizat este un grup structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiul financiar sau alt beneficiul material.

Potrivit aceluiaşi text, nu constituie grup infracţional organizat, grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

Aşadar, nu există „grup organizat” fără să existe o  organizare a grupului, reguli de acţionare, ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor.

Săvârşirea mai multor furturi a unor bunuri de acelaşi fel de către mai mulţi făptuitori, la propunerea unuia dintre ei, fără să existe o organizare a grupului, reguli de acţionare, o ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor, nu constituie infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323 C. pen.anterior, ci una sau mai multe forme de participaţie prevăzute în titlul II Capitolul III din Partea generală a Codului penal.

Pentru existenţa infracţiunii, în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, trebuie să existe o acţiune de asociere, ceea ce înseamnă o grupare de mai multe persoane cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu anumite reguli privind ierarhia şi rolurile fiecăruia dintre participanţi.

Or, din examinarea probelor rezultă că într-o anume cauză nu este dovedită o asemenea acţiune de asociere între inculpaţi ci, la propunerea inculpatului G.N., ceilalţi inculpaţi au fost de acord să sustragă împreună cablurile, fără a se organiza în acest scop.

Aşa fiind, recursurile inculpaţilor au fost admise şi s-a dispus achitarea lor pentru această infracţiune[31].

Pericolul provine din însăşi constituirea şi fiinţarea grupului, al cărei scop este comiterea unei sau mai multor infracţiuni; asocierea are o existenţă independentă, cu o durată de timp şi implică o activitatea de organizare a acţiunii infracţionale.

Acţiunile desfăşurate de inculpaţii D.C.G. şi B.A.C, de a aduce, la complexul turistic, în zilele de 4, 12 şi 17 martie 2005, patru fete, care erau preluate de inculpatul B.O.V. şi obligate să practice prostituţia, sunt acte de participaţie doar la infracţiunea de trafic de persoane.

Activitatea inculpaţilor s-a desfăşurat aşadar, pe o scurtă perioadă de timp, ocazional, atunci când şi dacă inculpaţii D.C.G. şi B.A.C  găseau fete, a fost de o mică amploare şi fără o ierarhie prestabilită.

Cu privire la atitudinea psihică a inculpaţilor este cert că aceştia nu au avut reprezentarea clară a faptului că formează un grup care funcţionează după anumite reguli şi ierarhii, relevant fiind şi incidentul din 17 martie 2005, când B.O.V alias „Ovidiu” a refuzat pe una din fete şi nu i-a plătit cursa inculpatului D.C.G, pe care l-a lovit peste umăr şi faţă.

Singura înţelegere dintre cei trei inculpaţi era ca inculpaţii D.C.G. şi B.A.C să racoleze fete, de care urma să se ocupe inculpatul B. O.V., iar această simplă  înţelegere nu poate duce la concluzia că inculpaţii constituiseră un „grup infracţional organizat” în înţelesul prevederilor legale menţionate mai sus.

Aşa fiind, se constată că sub acest aspect apelurile inculpaţilor sunt întemeiate, motiv pentru care, se va dispune achitarea inculpaţilor pentru această infracţiune în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d cod pr.penală[32]

Prin sentinţa penală  nr. 106 din 8 martie 2017 Tribunalul Arad, în baza art. 396 alin. 5, raportat la art. 16 alin. 1 lit. a Cod procedură penală achită pe inculpaţii C , L, P, SC H SA-în insolvenţă, persoană juridică română, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. 1, 6 Cod penal,  rap la art. 295alin.  1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 Cod penal.

În baza 295 Cod penal, cu aplicarea art. 308 şi 309 Cod penal, cu aplicarea art. 48 alin. 1 Cod penal, cu înlăturarea dispoziţiilor art. 35 alin. 1 Cod penal, condamnă pe inculpatul P , la 3 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de delapidare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b Cod penal, pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art.295 Cod penal, cu aplicarea art.308, art. 309 şi art. 136 Cod penal, condamnă pe inculpata persoană juridică SC H SA, cu datele de mai sus, la 40.000 (patruzeci mii) lei amendă penală, reprezentând echivalentul a 200 zile amendă, valoarea unei zile amendă fiind stabilită la 200 lei.

Aplică inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară prevăzută de art. 136 alin. 3 lit. d) C. pen., respectiv interzicerea de a participa la proceduri de achiziţii publice pe o durată de un an.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă reţine următoarele:

La data de 06.07.2015 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad rechizitoriul dat în dosarul nr. 7D/P/2014 al Ministerului public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul Teritorial Arad – Biroul Teritorial Timişoara prin care au fost trimişi în judecată inculpatul C, arestat în altă cauză, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 ainl. 1, 6 Cod penal, rap la art. 295alin.  1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen. şi delapidare în formă continuată, prevăzută de art. 295alin.  1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen. cu aplicarea  art. 35alin.  1 Cod penal,

S-a reţinut, în principal, în sarcina acestora că inculpaţii C, P şi L au constituit un grup infracţional organizat în scopul delapidării S.C. U S.A în sensul însuşirii, în interesul S.C H S.A. a întregii documentaţii de proiectare constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale, desene industriale.

În contextul economic existent în România anilor 2000, pornit fiind procesul de privatizare a majorităţii unităţilor economice unde statul era proprietar, s-a procedat şi la privatizarea U Reşiţa, operaţiunile fiind încheiate la data de 23.12.2003 şi materializate într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între APAPS în calitate de vânzător şi I AG cu sediul în Elveţia, împreună cu Asociaţia Salariaţilor din U Reşiţa, în calitate de cumpărători.

Prin contractul de privatizare ,   cumpărătorul s-a obligat ca pe perioada programului investiţional să nu facă demersuri pentru modificarea sau restrângerea obiectului principal de activitate.

Obiectul principal de activitate al U Reşiţa era fabricarea de motoare şi turbine, cod CAEN 2911.

În anul 2005, viziunea managerială a acţionarului majoritar era orientată spre înfiinţarea mai multor societăţi comerciale în care U Reşiţa să deţină un pachet important de acţiuni, societăţi care urmau să desfăşoare o parte din activităţile secundare ale U Reşiţa, urmând să deservească atât U Reşiţa cât şi alţi beneficiari.

În acest context, societăţile comerciale nou înfiinţate urmau să primească în administrare şi baza tehnico-materială necesară desfăşurării activităţii.

De menţionat faptul că fizic, documentaţia tehnică ce a făcut obiectul acestei cauze nu a fost mutată, ea rămânând în locaţia anterioară, unde se găseşte şi în prezent, sigilată de organele de urmărire penală.

În actul de inculpare s-a reţinut ca prim pas al activităţii infracţionale redactarea Hotărârii 28a/28.09.2005 prin care s-a hotărât înfiinţarea SC H SA şi punerea la dispoziţia acesteia a documentaţiei tehnice rezultată din activitatea de proiectare, susţinându-se faptul că aspectele menţionate în respectiva hotărâre nu au fost discutate în şedinţa CA, precum şi faptul că această hotărâre ar fi fost redactată la mai mult timp după şedinţă, acest aspect rezultând dintr-o constatare criminalistică.

Din probatoriul administrat, a rezultat că în urma şedinţei consiliului de administraţie din data de 28.09.2005 a fost întocmit şi un proces verbal pe care apar semnăturile inculpatului C în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi martorului P în calitate de secretar al Consiliului de Administraţie.

În consecinţă, instanța de fond nu a putut reţine că aspectele conţinute de Hotărârea 28a/28.09.2005 nu au fost discutate în şedinţa CA, mai mult oricare din membrii CA văzând că se pun în aplicare eventuale operaţiuni neaprobate puteau solicita lămuriri ori să atace hotărârile respective, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată.

Cu privire la constatarea criminalistică invocată, prima instanţă  a reţinut că aceasta a fost făcută de SRI UM 232 Bucureşti, ori această instituţie nu putea din punct de vedere legal să întocmească acte de cercetare penală şi nici nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 172 alin. 4 din codul de procedură penală, respectiv SRI nu a avut calitatea de expert oficial sau independent autorizat.

În consecinţă această constatare nu a întrunit condiţiile legale pentru a fi apreciată ca probă în dosar.

Analizând starea de fapt reţinută, prima instanţă a constatat că din probatoriul administrat nu a rezultat dincolo de orice îndoială rezonabilă că între cei trei inculpaţi ar fi existat o înţelegere prin care să-şi coordoneze acţiunile în scopul însuşirii patrimoniului de cercetare-proiectare al U.

Mai mult, participarea inculpatei  L s-a reţinut prin funcţiile temporar deţinute ori prin semnarea unui proces verbal, semnare realizată prin prisma funcţiei avute.

Instanța de fond a constatat că nu rezultă nici o activitate derulată de inculpată care ar fi avut vreo contribuţie la înfiinţarea SC H SA, ori la ieşirea U din acţionariatul SC H SA, dar nici în legătură cu înregistrarea modelelor industriale în contabilitatea SC H SA.

Ca urmare, prima instanţă a apreciat că prin lipsa dovezilor cu privire la existenţa unor înţelegeri cu scop infracţional între inculpata L şi ceilalţi doi inculpaţi, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, nu există.

Cu privire la infracţiunea de delapidare, prima instanţă a reţinut că aceasta este dovedită de probatoriul administrat.

Împotriva sentinţei penale nr. 106 din 08.03.2017 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1541/115/2015, au declarat apel Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Arad, inculpații C, L, P, SC H SA şi partea civilă SC U Reşiţa SA.  

În motivarea apelului procurorul a arătat că sentinţa penală nr. 106 pronunţată de Tribunalul Arad este netemeinică sub aspectul achitării inculpaţilor: C, P, L ŞI SC H SA pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. 1, 6 Cod penal, rap la art. 295 alin.  1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen.

S-a considerat că prima instanţă, nu a procedat la o justă apreciere a tuturor mijloacelor de probă şi a reţinut greşit că în cauză nu există vreun element care să susţină acuzaţia cu privire la comiterea infracţiunii de constituire grup infracţional organizat, de către inculpaţii C, P, L şi SC H SA, precum şi cu privire la participaţia în formă continuată a inculpatei  L la comiterea infracţiunii de delapidare sub forma complicităţii.

De asemenea s-a arătat că în mod greşit prima instanţă a înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea tehnico ştiinţifică întocmită de SRI UM 232 Bucureşti, motivând că această instituţie nu putea din punct de vedere legal să întocmească acte de cercetare penală şi nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 172 alin. 4 din codul de procedură penală, precum şi administrarea probatoriului martorilor O, S şi D, motivând că declaraţiile acestora sunt subiective deoarece primii doi martori enunţaţi aveau interese personale contrare cu cele ale inculpatului C şi concurenţiale cu SC H SA, iar cel de-al treilea martor avea interes să-şi susţină constatările din audit odată ce a fost remunerat pentru această activitate, deşi a fost şi el membru în CA al U, dar niciodată nu s-a opus măsurilor propuse.

Astfel potrivit dispoziţiilor. art. 172 alin.  10, 11 C. pr. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatarea a fost efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

Cu privire la raport de constatare cu nr. 710580/27.03.2015 întocmit de specialişti din cadrul SRI – UM 0232 Bucureşti  a considerat că orice neregularitate legat de această probă este un caz de nulitate relativă, cazurile de nulitate absolută fiind prevăzute la art. 281 alin.  1 lit. a – f C. pr. pen.

Având în vedere dispoziţiile codului de procedură penală a apreciat că prima instanţă, Tribunalul Arad nu putea să înlăture de la administrarea probatoriului raportul de constatare tehnico – ştiinţifică atâta vreme cât nulitatea relativă a acesteia nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege, fiind acoperită.

Reţinându-se această probă s-a apreciat că nu puteau fi înlăturate de la administrarea probatoriului nici declaraţiile martorilor O, S şi D, ca fiind subiective, în condiţiile în care acestea s-au coroborat cu raportul de constare tehnico ştiinţifică, o probă ştiinţifică care nu poate avea caracter subiectiv şi cu ansamblul celorlalte probe administrate în cauză.

În apărare,  s-a susținut că,   pentru a fi în prezenţa infracţiunii de delapidare, un element preexistent ce trebuie dovedit este acela ca bunurile care fac obiectul acestei infracţiuni să facă parte din categoria bunurilor mobile corporale ori a energiilor cu valoare economică, or în cauză know-how-ul potrivit art. 1 lit. d) din O.G. nr. 52/1997, aprobată prin Legea nr. 79/1998, republicată este un bun necorporal, iar din punct de vedere contabil, acestea au fost clasificate în categoria imobilizărilor necorporale.

Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prevăzute de art.417 alin.  2 C. pr. pen., Curtea reţine următoarele:

Instanţa de apel îşi însușește starea de fapt reţinută de către prima instanţă pe baza materialului probator administrat în cele două faze ale procesului penal şi din care rezultă vinovăţia inculpaţilor C, P şi SC H SA sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare.

Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că cei patru inculpaţi C, P, L şi SC H SA au constituit un grup infracţional organizat în scopul delapidării SC U Reşiţa SA în sensul însuşirii în interesul SC H SA a întregii documentaţii de proiectare constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale, desene industriale, în realizarea scopului fiind parcurse trei etape de către inculpaţi care au avut ca final însuşirea în interesul SC H SA a know-how-ului.

Prin motivele de apel formulate procurorul critică sentinţa apelată prin prisma soluţiei de achitare, arătând că în mod greşit prima instanţă a înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea tehnico-ştiinţifică întocmită de SRI, cu toate că nu există un caz de nulitate absolută, iar nulitatea relativă a fost acoperită şi, de asemenea că în mod greşit au fost înlăturate declaraţiile martorilor O, S şi D, ca fiind subiective. Procurorul prin motivele de apel reiterează aceeaşi stare de fapt cu privire la fiecare inculpat pe care a menţionat-o şi în rechizitoriu (file 80-100 rechizitoriu), precum şi descrierea celor „trei etape infracţionale„ astfel cu s-a arătat prin acelaşi act de sesizare, fără a aduce alte critici punctuale hotărârii apelate.

Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în contextul economic existent în România la data de 23.12.2003, a fost încheiată privatizarea SC U Reşiţa SA . 

În anul 2005 s-a decis înfiinţarea mai multor societăţi comerciale având ca obiect principal de activitate unul din obiectele secundare de activitate ale SC U Reşiţa SA, respectiv SC UE SRL, SC UT SRL, SC H SA etc., societăţi în care SC U Reşiţa SA deţinea un pachet important de acţiuni, societăţi care urmau să desfăşoare o parte din activităţile secundare ale SC U Reşiţa SA, urmând să deservească atât SC U Reşiţa SA cât şi alţi beneficiari; viziunea managerială a acţionarului majoritar era aceea că aceste unităţi puteau să acceseze mai uşor fonduri şi puteau să pătrundă mai uşor pe diverse pieţe.

La data de 14.10.2005 a luat fiinţă SC H SA fiind înregistrată sub nr. J11/915/2005, având sediul în Reşiţa, …., iar printre acţionari era şi SC U Reşiţa SA cu o cotă de participare de 42%, fără ca uzina să participe cu aporturi în natură cum ar  fi know-how-ului. Activitatea principală a SC H SA era cercetare-dezvoltare în ştiinţe fizice şi naturale, cod CAEN 7310.

Documentaţia tehnică care face obiectul acestei cauze nu a fost mutată niciodată, ea rămânând în locaţia anterioară, locaţie în care se găseşte şi în prezent fiind sigilată de organele de urmărire penală. Această documentație a avut în timp mai mulţi proprietari aşa cum rezultă din depoziţiile martorilor şi din înscrisuri, astfel în perioada înfiinţării U, Departamentul de Cercetare şi Proiectare a funcţionat în cadrul acesteia, apoi această activitate a fost preluată de Institutul de Cercetare şi Proiectare Echipamente Hidroenergetice, iar la începutul anilor 90, prin Hotărârea de Guvern din acel an a trecut din nou în componenţa U, toate aceste modificări de proprietate făcându-se fără  a se întocmi un inventar sau a se efectua o evaluare a documentaţiilor aferente activităţii de cercetare, respectiv modele industriale.

După înfiinţarea SC H SA întreg personalul care desfăşura activitatea de proiectare în cadrul SC U SA  a trecut în schema de personal al SC H SA, iar documentaţiile tehnice existente au rămas în administrarea noii societăţi. Între cele două societăţi s-au încheiat contracte economice stabilindu-se modalitatea de lucru, preţul etc. De asemenea, SC H SA a preluat toate cheltuielile de personal şi cele funcţionale, utilizând  în activitatea sa atât baza de cercetare existentă, dar şi modele noi create.

Ca şi activitate infracţională a inculpaţilor în această primă etapă din anul 2005 prin rechizitoriu se reţine că a fost redactată hotărârea 28a/28.09.2005, prin care s-a hotărât înfiinţarea SC H SA şi punerea la dispoziţia acesteia a documentaţiei tehnice rezultate din activitatea de proiectare, menţionându-se că aceste aspecte nu au fost discutate în şedinţa Consiliului de Administraţie, iar hotărârea ar fi fost întocmită de inculpata  L şi redactată la mai mult timp după şedinţă.

Acuzaţiile invocate nu se coroborează cu probele existente la dosarul cauzei întrucât în baza şedinţei Consiliului de Administraţie din data de 28.09.2005 a fost întocmit un proces-verbal pe care apar semnăturile inculpatului C în calitate de Președinte al Consiliului  de Administraţie şi a martorului P în calitatea de Secretar  al Consiliului  de Administraţie, aspectele consemnate în procesul-verbal la subpunctul 4.4 sunt consemnate şi în hotărâre, iar în situaţia în care ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie aveau nelămuriri puteau să atace hotărârile respective, să solicite explicaţii, ori nu au existat astfel de opoziţie.

Mai mult decât atât, societatea a fost înregistrată în Registrul Comerţului în baza acestor documente care puteau fi consultate de orice persoană  care putea solicita lămuriri în acest sens, neputând fi reţinute afirmaţiile martorilor audiaţi care arată că nu îşi mai amintesc ce au hotărât în CA în condiţiile în care au făcut parte în continuare din acelaşi Consiliu de Administraţie, iar acel proces-verbal a fost găsit în original la Secretariatul societăţii putând fi consultat.

În ceea ce priveşte raportul de constatare criminalistică întocmit de SRI UM 232 Bucureşti instanţa de apel constată că acesta nu putea fi înlăturat pe motiv de nelegalitate, întrucât  acesta nu a fost înlăturat ca mijloc de probă în procedura de cameră preliminară prin invocarea unui motiv de nulitate absolută, iar în aceste condiţii această nulitate nu mai poate fi invocată după depăşirea termenului prevăzut de art. 281 alin. 4 lit. a C. pr. pen., însă concluziile acestui raport nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă. De asemenea nu se poate reţine că inculpata L ar fi întocmit această hotărâre, întrucât nu era Secretara Consiliului  de Administraţie la aceea dată, procesul-verbal din data de 28.02.2005 având semnătura martorului P, Secretar al Consiliului  de Administraţie la aceea dată, iar nici unul din martorii audiaţi inclusiv în apel nu au menţionat că aceasta ar fi întocmit aceea hotărâre.

Curtea constată că între SC U SA şi SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare şi dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale ,etc., care aparţinea SC U SA.

În ceea ce priveşte infracţiunea de grup infracţional organizat cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată instanţa de apel constată că în această etapă reţinută în rechizitoriu din anul 2005 nu s-a făcut dovada că cei patru inculpaţi au constituit un grup infracţional organizat în condiţiile în care L S.  nu a avut vreo participare infracţională, inculpatul P nu avea atribuţii în Consiliul de Administraţie în anul 2005, iar infracţiunea de grup organizat presupune existența a minim trei persoane în vederea constituirii  grupului.

Referitor la ceea de a doua etapă infracțională reţinută prin rechizitoriu, respectiv anul 2007 instanţa de apel constată că datorită problemelor financiare pe care le avea atât U, SC H SA, cât şi celelalte societăţi în care U era acţionar, în Consiliile de Administraţie ale SC H SA şi U s-au discutat soluţii pentru ieşirea din blocaj financiar şi s-a hotărât ca U să iasă din acţionariatul SC H SA pentru a creşte nivelul de bonitate al acesteia în vederea obţinerii de credite de la bănci sau alţi posibili finanţatori.

Nu se poate reţine că soluţia managerială de ieşire a SC U Reşiţa SA din acţionariatul SC H SA nu ar fi fost una corectă şi că cei trei inculpaţi ar fi avut un interes ocult, mai mult decât atât inculpata L a semnat procesul-verbal prin prisma funcţiilor deţinute în societate, neavând astfel vreo contribuţie la ieşirea SC U Reşiţa SA din acţionariat motiv pentru care nu se poate reţine că cei trei inculpaţi s-ar fi asociat în scop infracţional, nefiind întrunite condiţiile de grup infracţional organizat, astfel cum sunt prevăzute de art. 367 alin. 6 Cod Penal.

Potrivit art. 367 alin. 6 C. pen. „Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni”.

În cauză,   aceste dispoziţii legale nu sunt întrunite în mod cumulativ, pentru a se reţine în sarcina inculpaţilor infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, întrucât aşa cum a fost descrisă situaţia de fapt prin rechizitoriu precum şi încadrarea în drept, nu s-a dovedit că în cele  „trei etape infracţionale”, respectiv 2005, 2007 şi 2013 au existat trei persoane care ar fi constituit un grup infracţional organizat în scopul comiterii infracţiunii de delapidare, întrucât aşa cum s-a arătat inculpata L nu a  avut atribuţii în Consiliul de Administraţie în anul 2005, nefiind secretara a acestui consiliu, nu s-a dovedit că a întocmit aceea hotărâre 28a sau că a avut vreun rol în înfiinţarea SC H SA. În anul 2007 acesta a semnat un proces-verbal prin prisma funcţiei de secretar pe care a avut-o, fără a hotărî  în cadrul Consiliului  de Administraţie, iar ulterior nu a avut nicio legătură cu înregistrarea modelelor în contabilitatea SC H SA. De asemenea, inculpatul P nu a avut atribuţii în Consiliului de Administraţie în 2005 cu privire la înfiinţarea SC H SA sau cu privire la ieşirea SC U Reşiţa SA din acţionariatul SC H SA. prin urmare nu a existat un grup infracţional constituit din 3 persoane în prima etapă infracţională aşa cum se reţine prin actul de sesizare al instanţei.

Referitor la infracţiunea de delapidare, potrivit probatoriului administrat în mod corect prima instanţă a reţinut vinovăţia inculpaţilor C, P şi SC H SA, în participaţia reţinută prin dispozitivul hotărârii.

Astfel potrivit art. 295 C. pen., constituie infracţiunea de delapidare „însuşirea, folosirea sau traficare de către un funcţionar public în interesul său, sau pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează”.

În cauză, fapta inculpatului C de a dispune inventarierea şi înregistrarea în patrimoniul SC H SA a documentaţiei de cercetare şi proiectare aferente modelelor industriale preluată spre folosinţă de la SC U Reşiţa SA, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prin însuşirea unor bunuri pe care le administra în interesul SC H SA.

De asemenea, fapt inculpatului P, de  a pune în executare dispoziţia inculpatului C, cunoscând că documentaţia în litigiu nu a fost transmisă de SC U Reşiţa SA întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare.

Infracţiunea de delapidare a fost săvârşită în interesul şi numele SC H SA, fiind întrunite prevederile art. 135 C. pen. privind condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice.

Critica inculpatului C privind lipsa calităţii de subiect activ al pretinsei infracţiuni de delapidare este nefondată. Astfel, potrivit art. 295 C. pen. autorul infracţiunii trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, dar raportat la dispoziţiile art. 308 alin. 1 C. pen. condiţiile de la art. 295 C. pen. privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Potrivit art.308 C. pen. pot fi subiecţi activi nemijlociţi ai infracţiunii de delapidare în varianta atenuantă şi funcţionarii privaţi adică persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

În cauză potrivit probatoriului administrat, respectiv înscrisuri şi martori s-a dovedit faptul că inculpaţi au deţinut această calitate când au dispus inventarierea şi înregistrarea în patrimoniul SC H SA a documentaţiei în litigiu şi respectiv când au pus în executare această dispoziţie.

Cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de delapidare în mod corect nu s-a reţinut forma continuată din rechizitoriu şi respectiv toate modalităţile alternative, respectiv însuşire, folosire şi traficare, întrucât la înfiinţarea SC H SA, potrivit hotărârii Consiliului de Administraţie din 28.09.2005 aceasta a deţinut şi folosit documentaţia în litigiu în baza acestei hotărâri neputând fi reţinute modalităţile alternative, „folosire” şi „traficare” precum şi forma continuată a infracţiunii, deoarece nu sunt îndeplinite prevederile art. 35 C.pen. privind săvârşirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale a unei acţiuni care prezintă în parte conţinutul aceleaşi infracţiuni. De asemenea, s-a avut în vedere faptul că infracţiunea are consecinţe deosebit de grave raportat la valoarea modelelor.

În ceea ce priveşte critica inculpaţilor, privind lipsa dreptului de proprietate al SC U Reşiţa SA asupra documentaţiei în litigiu, instanţa de apel constată că aceasta este nefondată,  întrucât prin contractul de privatizare aceasta aparţinea SC U Reşiţa SA, chiar dacă la aceea dată nu s-au făcut acele evaluări şi înscrieri în contabilitate, situaţie acceptată şi de inculpaţi care prin acel proces-verbal din 28.09.2005 de înfiinţare a SC H SA recunosc la subpunctul 4.4 că SC U Reşiţa SA deţine know-how-ului în domeniul de cercetare şi dezvoltare.

Referitor la proprietatea asupra documentaţiei în litigiu instanţa de apel constată că prin contractul de privatizare la art.19 se prevăd următoarele:„cumpărătorul se obligă faţă de vânzători ca aplicarea tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, în conformitate cu legislaţia română în vigoare.

Cumpărătorul se obligă ca pe perioada realizării programului investiţional, să protejeze, să promoveze şi să nu înstrăineze mărcile de fabrică, de comerţ sau de serviciu, brevetele sau licenţe aflate în patrimoniul societăţii”.

Curtea constată că între SC U SA şi SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare şi dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale ,etc., care aparţinea SC U SA.

De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta a avut diverşi proprietari raportat şi la conjunctura politică şi economică a României, la trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă şi la modificările legislative neputându-se reţine susţinerile inculpaţilor cu privire la faptul că începând cu  anul 2011 angajaţii SC H SA au cedat dreptul de autor asupra acelor modele, întrucât în această situaţie în perioada de după 1989 şi până în 2011 ar însemna că acea documentaţie nu a avut niciun proprietare, deoarece autorii modelelor industriale nu au revendicat astfel de drepturi.

Trecerea dreptului de proprietate a documentaţiei în litigiu s-a făcut inclusiv prin Hotărâre de Guvern din 1990, ori omisiunea înregistrării în contabilitate nu echivalează cu lipsa dreptului de proprietate.

Referitor la condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de delapidare, instanţa de apel constată că documentaţie în litigiu se încadrează în „valori sau alte bunuri” condiţii impuse pentru existenţa infracţiunii de delapidare, critica inculpaţilor fiind nefondată pe considerentul că această documentaţie nu ar putea fi obiect material al infracţiunii de delapidare.

Astfel, obiect material al infracţiunii de delapidare  poate fi : banii, valorile sau alte bunuri mobile cu o valoare economică, pe care făptuitorul le gestionează sau administrează efectiv, chiar dacă acestea nu au fost înregistrate efectiv în contabilitatea persoanei vătămate. În cauză, documentaţia tehnică privind cele 85 modele industriale şi documentaţia aferentă acestora are o valoare economică stabilită prin expertiză, fiind întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii.

Critica inculpaţilor potrivit căreia U Reşiţa s-a constituit parte civilă ulterior primirii adresei din partea DIICOT, de unde ar rezulta că nu a avut iniţiativa deschiderii unui conflict juridic legat de desenele şi modelele ce fac obiectul dosarului, nici pe cale civilă şi nici în procesul penal, neconsiderându-se niciodată proprietara acestora, este nefondată.

Astfel, potrivit art.20 alin.1 C. pr. pen.,  constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept. Prin urmare, în cauză au fost respectate prevederile legale, organele de urmărire penală au informat persoana vătămată cu privire la constituirea de parte civilă, iar aceasta şi-a exercitat acest drept în termenul prevăzut de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 C. pr. pen. obiectul acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită persoanei vătămate, iar potrivit art. 1357 Cod civil răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de evaluare. Mai trebuie reţinut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs; cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare; însă nu şi prejudiciul eventual.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare raportat la consecinţele produse în mod corect prima instanţă a dispus executarea în regim de detenţie a pedepselor de 3 ani închisoare aplicate inculpaţilor C, P.

Pentru toate aceste considerente Curtea de Apel Timişoara în baza art. 421 pct.1 lit.b C. pr. pen. va respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Arad, inculpații C, L, P, SC H SA şi partea civilă SC U Reşiţa SA împotriva sentinţei penale nr. 106 din 8 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad[33].

În ceea ce-i privește pe inculpații A., E., B. și G., referitor la existența unui grup infracțional organizat, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, apreciază că dincolo de situația reținută de actul de acuzare, care reține ca și situație premisă a constituirii grupului încheierea contractului de reasigurare cu societatea nemțească Q.; că scopul acestui grup infracțional a fost protejarea intereselor economice ale SC M. SA.

Analiza probelor din cauză relevă că în cauză, există probe care să demonstreze și să susțină caracteristici ale grupului infracțional organizat cercetat în ceea ce privește pe inculpații A., E., B. și G. și anume:

– activitățile ilegale desfășurate de membrii grupului prezintă un grad sporit de pericol social, afectând grav un sector important al vieții economice;

– activitatea infracțională a fost planificată, și a avut un caracter de continuitate și o structură bine organizată,

– s-a pus în evidență existența liderilor și a ierarhiei în rândul membrilor grupului;

– s-a remarcat specializarea membrilor grupului prin divizarea și stabilirea cu precizie a atribuțiilor fiecăruia dintre aceștia, scopul final fiind protejarea intereselor economice ale SC M. SA.

Pentru înțelegerea cât mai exactă a modului în care a fost inițiat și s-a constituit grupul, Înalta Curte apreciază că se impun a fi făcute anumite precizări de natură să reliefeze cu acuratețe faptul că premisele grupului infracțional organizat au existat încă de la momentul încheierii contractului de consultanță după cum urmează:

La data de 5 mai 2012 între SC M. SA în calitate de beneficiar și SC N. SRL reprezentată de inculpatul B., în calitate de consultant, a fost încheiat un contract de consultanță care prevedea mai multe obligații contractuale în sarcina societății administrate de inculpatul B., iar în schimbul serviciilor prestate consultantul urma să primească lunar suma de 12.000 euro, plus TVA. În actul adițional  s-a stipulat o valoare a contractului în cuantum de 20.000 euro/lună, plus TVA, la care se adăuga, în baza unui contract de administrare încheiat la data de 13 august 2012, plata unei prime de 2.000 euro inculpatului B. și includea, în esență, obligația acestuia de a lua măsuri aferente managementului societății, cu informarea Consiliului de Administrație, asupra operațiunilor întreprinse și asupra celor avute în vedere, precum și obligația de a redresa situația financiară a societății, prin acordarea de consultanță în vederea: „stopării scăderii vânzării produselor, ameliorarea stării de profitabilitate și îmbunătățirea imaginii în fața clienților”.

Inculpatul participa la majoritatea ședințelor Consiliului de Administrație cât și dădea dispoziții scrise adresate tuturor angajaților și avizând cu putere rezolutivă măsurile propuse în cadrul Consiliului și adoptate în vederea implementării acestora. De altfel, inculpata G. arată că recomandările domnului A. erau practic obligatorii, iar, în măsura în care acestea nu se realizau benevol, prin rezoluția Consiliului de Administrație acestea dobândeau și oficial caracterul obligatoriu pentru angajați.

Înalta Curte, apreciază că nu încheierea în sine a contractului de reasigurare cu firma Q. Re din Germania, o societate cu o puternică imagine în ceea ce privește credibilitatea și capabilitățile financiare. Contractul de reasigurare a fost negociat, prin intermediul numitului R., broker în cadrul S. Londra și semnat în data de 20 decembrie 2012, la Q., Germania, respectiv, 21 decembrie 2012, la Sibiu, de către reasigurătorul Q., respectiv, de către SC M. SA, prin director general, E., a avut caracter nelegal, ci modul în care a avut loc înregistrarea lui în contabilitatea SC M. SA, pentru că aceasta a reprezentat o modalitate de eludare a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din România și nu a îndeplinit practic rolul pentru care a fost încheiat ci rolul de a evita o infuzie de capital și în același timp de a crea aparența de îndeplinire de către M. a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din România; scopul final fiind acela de a proteja interesele financiare ale M.

Toate acestea relevă că inculpatul A., în calitatea sa de acționar majoritar al SC M. SA și beneficiar real al acestei societăți era în mod evident interesat de situația financiară a acesteia.

În ceea ce îl privește pe inculpatul B. interesul major în funcționarea, în continuare, a SC M. SA, îl constituia menținerea contractului de consultanță încheiat de firma acestuia, N. SRL cu SC M. SA și, implicit, obținerea unor venituri de aproximativ 30.000 euro, lunar, plus alte beneficii care rezultau din funcțiile deținute. De asemenea, acesta era membru în consiliul de administrație al societății. Având în vedere convorbirile interceptate în cauză și redate de către instanța de fond în integralitatea lor, inculpatul B. a fost și intermediarul în relația dintre inculpatul A. și inculpatul E.

În ceea ce privește interesul inculpatului E. buna funcționare a inculpatei SC M. SA, era o situație de fapt care îi aducea anumite beneficii financiare personale ca director în cadrul M. de asemenea, inculpatul E. urmare a faptului că urma să devină persoana cu o funcție publică, respectiv membru al consiliului A.S.F. imediat după constituirea acestei instituții. păstrează o legătură financiară și de loialitate față de societatea M. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte, apreciază că din noua sa funcție, inculpatul avea posibilitatea de a ajuta interesele inculpatei M. prin furnizarea unor informații utile către ceilalți inculpați, cum ar fi spre exemplu date cu privire la controalele ce urmau a se desfășura la această societate, lucru care s-a și întâmplat.

În mod corect a apreciat instanța că acești trei inculpați sunt cei care au avut inițiativa constituirii grupului infracțional și cei care au acționat organizat pentru atingerea obiectivelor sale.

Înalta Curte apreciază dincolo de rolul incontestabil de lider al acestuia, că de fapt este o persoană extrem de bine pregătită profesional, care a reușit să stăpânească piața asigurărilor într-un mod extrem de abil și care a încercat să disimuleze realitatea faptică în pofida evidențelor printr-o stăpânire de sine remarcabilă.

Așadar, declarația inculpatului A., reliefează neechivoc nu numai faptul că a fost la curent cu toate activitățile ce se desfășurau în firmă ci și faptul că a inițiat, controlat și a dat dispoziții în permanență pentru a proteja interesele SC M.

Acesta a avut grijă să fie informat în fiecare minut prin organizarea unei adevărate rețele informative, prin orchestrarea unor supravegheri operative ale angajaților în legătură cu viața privată a acestora, cât și prin impunerea unor obligații angajaților de a întocmi „note informative” cu privire la activitățile profesionale și extraprofesionale. Inculpatul A. era cunoscut de către toți angajații SC M. SA drept „patronul”, „șeful” sau „domnul inginer”, ca autoritate ultimă în cazul soluționării unor conflicte sau adoptării unor măsuri radicale.

Înalta Curte, apreciază că este incontestabil probat grupul infracțional organizat pe care l-au constituit inculpații E., B. și A., că acesta a acționat o perioadă destul îndelungată de timp, fiecare membru având atribuții specifice, bine determinate și specializate, în raport de poziția ocupată în cadrul M.

În opoziție cu opinia instanței de fond, Înalta Curte, apreciază însă că, nu se poate reține că acest grup a fost susținut de inculpatul I. întrucât acesta avea interesul de a continua colaborarea cu SC M. SA profitând în mod evident de pe urma contractului încheiat de firma de consultanță cu persoana juridică inculpată.

Atitudinea acestuia, este circumscrisă din punctul de vedere al Înaltei Curți, mai degrabă unei sfere ce caracterizează servilismul unor persoane care lucrează pe lângă alte persoane potente financiar, de a le intra în grații pentru că simpla întocmire a notei de calcul pe baza căreia s-a calculat bonusul salarial al inculpatului nu putea fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul infracțional, după cum nu poate fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul infracțional nici faptul că a primit mesaje din partea inculpatului E. prin care acesta transmitea informații privind controalele ce urmau a se efectua, mesaje pe care le-a retransmis inculpatului B. Nicio probă nu dovedește că relațiile apropiate cu inculpații B. și E. ar echivala cu sprijinirea grupului, ci mai degrabă se circumscriu dorinței acestuia de a-și conserva relația cu aceștia pentru satisfacerea unui interes propriu, astfel că apelul inculpatului pe această acuzație este întemeiat și urmează a fi admis.

În ceea ce o privește pe inculpata C., Înalta Curte constată în raport de soluția de achitare dispusă în cauză pentru infracțiunile predicat, că nu mai subzistă scopul pentru care se presupune că aceasta să fi aderat sau să fi sprijinit gruparea infracțională. Faptul că se afla în relații cordiale cu inculpatul A., și că acesta a felicitat-o de ziua sa de naștere nu poate conduce la concluzia neechivocă că era omul de încredere a acestuia sau că a sprijinit grupul și acțiunile frauduloase a inculpatului A., astfel că și pentru această acuzare se impune achitarea inculpatei.

Susținerea parchetului pe acest palier, că aceasta ar fi comis fapte penale pentru a se bucura de faima și succesul grupării infracționale, nu pot fi primite, nici unde în literatura de specialitate și practica judiciară nu sunt prevăzute cu titlu de folos material ”faima și succesul”, după cum este greu de crezut că o persoană cu un nivel de pregătire ca cel al inculpatei C. ar comite fapte ce intră în sferă infracționalului pentru mai multă notorietate.

În ceea ce o privește G., în consens cu instanța fondului, apreciem că aportul său în cadrul grupului organizat a constat în aceea că în data de 26 august 2013, a înaintat o solicitare a inculpatului E. membrilor consiliului de administrație pentru acordarea unui bonus salarial ce nu i se cuvenea și care era de fapt o mită deghizată pentru ca acesta să ajute interesele M. și a prezentare un calcul nesusținut de date contractuale al acestui bonus, calcul ce fusese întocmit de inculpatul I.. Conivența dintre inculpatul B. și inculpata G., rezultă din însăși declarația acestuia prin care a arătat că el i-a spus inculpatei G. că este necesară acordarea acestui bonus salarial pentru lichidarea raportului de muncă cu inculpatul E., fiind necesară trimiterea propunerii de acordarea a acestui bonus Consiliului de Administrației, conform calculului efectuat de inculpatul I. Acesta a mai arătat că, în opinia sa inculpata G. avea ca și director general obligația de a înainta această propunere către Consiliul de Administrație.

Toate aceste probe, reliefează în opinia Înaltei Curți, în acord cu instanța de fond că inculpata G., știa despre existența grupului organizat constituit de inculpații A., E. și B. și a sprijinit în mod activ acest grup. Mai mult decât atât faptul că inculpata făcea parte din structura grupului organizat încă din faza constituirii sale rezultă din minuta de negociere iar acest aspect este confirmat de însăși declarația inculpatului A.

Așadar cooptarea și a inculpatei G. în activitățile infracționale a celorlalți inculpați se circumscrie unui plan bine organizat, structurat și pus la punct până în cele mai mici detalii, astfel că apărările inculpatei pe acest palier nu pot fi primite întrucât sunt în vădită contradicție cu realitatea.

Dincolo de faptul că actul de sesizare al instanței, reține ca și situație premisă a constituirii grupului încheierea nelegală a unui contract de reasigurare cu firma nemțească Q., Înalta Curte apreciază că scopul constituirii grupului infracțional a fost protejarea intereselor economice ale SC M. SA, și că prin fiecare demers pe care cei patru inculpați l-au inițiat au urmărit susținerea firmei.

Faptul că inculpatul A. a apelat la inculpatul B. care conducea firma de consultanță ce avea rolul de redresa societatea de asigurări și de a menține la un nivel competitiv pe piață, membru de altfel și în consiliul de administrație al societății precum și întreg parcursul ulterior a cooptării celorlalte persoane sub pretextul ridicării gradului de performanță al societății, respectiv al inculpatului E. și al inculpatei G., dovedesc pe deplin că de fapt de ne aflăm în prezența unui plan bine pus la punct, în care fiecare participant nu numai că a cunoscut dar a și acceptat să protejeze interesele M. indiferent de modul în care trebuiau să acționeze.

Este evident că acesta a cunoscut pe deplin scopul acestei asocieri, că a anticipat potențialul fiecărui membru al grupării de a-i satisface interesele, iar ceilalți membrii ai grupării astfel cum s-a arătat au contribuit pe deplin la satisfacerea intereselor M.

În ceea ce îi privește pe inculpații DDDD., D. sau H., Înalta Curte apreciază în consens cu instanța fondului că nu s-a făcut dovada dincolo de orice dubiu a implicării infracționale a acestora.

În ceea ce o privește pe inculpata H., sprijinirea grupului infracțional ar fi constat în organizarea interviului de validare al inculpatei G. în funcția de director general al M. într-o modalitate ce nu a respectat normele interne al A.S.F., acțiunile inculpatei fiind o consecință a influenței exercitate asupra sa de către inculpatul E.

În declarațiile pe care le-au dat inculpații E. și H., aceștia au arătat că au o legătură de prietenie care durează de foarte multă vreme. De asemenea, ambii au arătat că discutau în mod constant despre chestiuni legate de personalul A.S.F. sau de eventuale probleme pe care le întâmpina oricare de ei.

Analiza concretă și punctuală a acestor convorbiri reliefează că inculpata H. nu avea cunoștință despre situația M.,  nu avea cunoștința despre conivența infracțională instituită la nivelul conducerii M., iar interesul inculpatului E. față de această societate nu poate fi interpretat în sensul unei aderări sau sprijiniri de către inculpata la grupul infracțional existent.

Înalta Curte apreciază că faptele nu pot fi interpretate decât în scopul de a îi satisface acestuia cerințele legate de desfășurarea acestui interviu și nu în sensul că inculpata H. ar fi cunoscut existența grupului infracțional constituit în cauză pentru a proteja societatea inculpată.

În consens cu instanța fondului, Înalta Curte apreciază că informațiile pe care le deținea inculpata și care vizau interesul inculpatului E. vis à vis de M., nu pot conduce automat la concluzia că inculpata știa că exista un grup organizat constituit la nivelul acestei societăți sau faptul că inculpatul E. își folosea funcția și contactele pentru a sprijini societatea, fiind și remunerat pentru această activitate de către conducerea M.

Pentru a se reține că inculpata H. a acționat, cu intenție, alături de ceilalți inculpați era necesar a se proba existența unei coeziuni infracționale și a unei intenții clare de sprijinire a acestui grup, respectiv existența și cazul inculpatei a rezoluției infracționale comune celorlalți inculpați, mai precis aceea de a proteja interesele M., or atitudinea sa a fost în mod clar consecința relației de prietenie cu inculpatul E. și pentru a îi face un serviciu acestuia pe care acesta îl solicitase.

În ceea ce îl privește pe inculpatul J., se reține că rolul acestuia la grupul infracțional a constat în aceea că a procedat la ștergerea din evidența electronică a numărului de înregistrare atribuit unui document transmis de către SC M. SA, prin fax, la registratura A.S.F., și-a însușit documentul sus-menționat și i l-a înmânat ulterior inculpatului E., document care dacă ar fi fost cunoscut de conducerea A.S.F.-ului, ar fi adus evidente prejudicii de imagine inculpatului E..

În declarația dată inculpatul J. a arătat că pe domnul E. l-a cunoscut în cursul anului 2002, cu ocazia procesului de privatizare al SC P., revăzându-se cu acesta în momentul la care inculpatul E. a fost angajat în cadrul A.S.F.-ului și a rămas cu acesta în relații cordiale.

În acord cu instanța fondului, Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește grupul infracțional organizat, nu există absolut nici un mijloc de probă care să atestă, peste un dubiu rezonabil, că inculpatul J. știa că acest grup există, modul cum el funcționează sau scopul pe care acesta îl avea sau că acest inculpat ar fi avut cel mai vag interes cu privire la situația M.

Toate aceste argumente reliefează în consens cu opinia instanței de fond că soluția de achitare dispusă în cauză este conformă cu probatoriul administrat în cauză și se impune ca o consecința firească a lipsei de dovezi astfel că apelul parchetului este nefondat, atitudinea acestuia prin raportare la datele cauzei nu pot fi interpretate unei implicări cu conotații penale, astfel că soluția de achitare pe temeiul de drept ce derivă din dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. este singura care se impune a fi adoptată în cauză.

În ceea ce îl privește pe inculpatul D., întrucât pe acuzația principală reținută în sarcina inculpatului, Înalta Curte a dispus achitarea acestuia, este evident că acuzația adusă acestuia de aderare a nu mai subzistă, astfel că soluția de achitare dispusă în cauză în lipsa unei acțiuni ilicite din partea acestuia se impune ca o consecință firească, faptul că inculpatul a întocmit, la cererea patronului M., a raportului de evaluare a unui autoturism, care din punctul de vedere al Înaltei Curți a fost corect stabilit nu poate conduce la angajarea răspunderii penale a acestuia.

Susținerea acuzării în sensul în care acesta ar fi aderat la grup întrucât întocmea în mod constant rapoarte de evaluare pentru M.. și astfel prin prisma avantajelor materiale ce le obținea din plata onorariilor ce le obținea, ar fi aderat la acest grup, se circumscrie în opinia majoritară a Înaltei Curți unei sfere subiective, ce nu poate fi însă valorificată sub aspect probator ca și probă de natură să conducă la condamnarea acestuia pentru infracțiunea de grup infracțional organizat.

Acuzațiile aduse pe acest palier inculpaților F., K. și L. în acord cu instanța fondului nu sunt susținute de nicio probă de natură a forma convingerea instanței că implicarea acestora a fost de natură infracțională.

Dincolo de declarația inculpatului F., analiza actelor normative ce reglementează activitatea A.S.F.-ului și modul de alegere al membrilor consiliului de administrație, reliefează faptul că inculpatul E. a îndeplinit funcția de membru neexecutiv în Consiliul A.S.F. și a ocupat această funcție în urma procedurilor legale, inclusiv aceea de audiere în cadrul Comisiei Buget Finanțe din Parlament fiind desemnat în cadrul A.S.F. prin Hotărârea Parlamentului României nr. 60/2013 privind numirea membrilor Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, astfel că acuzația conform căreia membrii consiliului de administrație au fost aleși doar de către inculpatul F. și impuși prin influența acestuia în cadrul comisiilor parlamentare nu este dovedită în nici un mod, din moment ce nu există nici un mijloc de probă care să ateste această supoziție.

În ceea ce privește acuzația vizând demersurile efectuate de inculpatul F. pentru adoptarea unei ordonanțe de urgență de către Guvernul României, care să dea caracter normativ și obligatoriu a intereselor sale personale și de grup, Înalta Curte, apreciază că nu pot fi circumscrise sferei penalului activitatea acestuia pe acest palier.

Ordonanța de urgență nr. 94/2013 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.S.F., precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările arată în mod expres faptul că având în vedere angajamentele legislative și instituționale pe care Autoritatea de Supraveghere Financiară și le-a asumat cu Fondul Monetar Internațional și cu reprezentanții Comisiei Europene, care vizează modificarea cu celeritate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările și completările ulterioare, în vederea armonizării cu cele mai bune practici internaționale, este necesară o reducere a numărului de membrii ai consiliului de administrație al A.S.F..

În raport de recomandările Fondului Monetar Internațional și ale Comisiei Europene care stabileau dimensionarea Consiliului A.S.F., în sensul reducerii numărului de la 11 la 9 membri, stabilirea calificării profesionale minime pe care trebuie să o aibă membrii Consiliului A.S.F., stabilitatea personalului din cadrul A.S.F. și introducerea unor prevederi concrete care să prevadă regimul incompatibilităților și al conflictului de interese, atât pentru membrii Consiliului A.S.F. cât și pentru salariații A.S.F., și întrucât aspectele vizate constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, deoarece nu ar fi respectate termenele asumate de România în urma negocierilor cu organismele internaționale s-a decis adoptarea O.U.G. nr. 94/2013.

Susținerea acuzării potrivit căreia prin adoptarea acestei ordonanțe inculpatul ar fi urmărit satisfacerea unor interese personale și de grup nu este dovedită, nu rezultă în nici un mod că a avut un interes exclusiv, personal,   ci doar că a implementat și adus la îndeplinire niște măsuri de aducerea la îndeplinirea cărora era obligat prin natura funcției sale, după cum nu a fost dovedit în nici un mod că inculpatul F. ar fi numit sau angajat personal în cadrul A.S.F. sau că vreunul dintre cei ce au fost angajați după numirea în funcție a inculpatului F. nu îndeplineau criteriile necesare de pregătire profesională ori că aceste angajări au fost efectuate în mod nelegal.

Nici acuzația ce vizează implicarea ce ar fi avut-o inculpații F. și K. în activitatea grupului infracțional în sensul unui pretins interes al acestora de a-i sprijini atât pe inculpatul B. cât mai ales pe inculpatul E. și implicit interesele M., nu este probată, având în vedere considerentele expuse cu prilejul analizării acuzațiilor principale, după cum nici presupusa favorizare a inculpatului B. de către cei doi inculpați și de către inculpatul L., nu a fost dovedită cu vreun mijloc de probă care să conducă la reținerea vinovăției inculpaților cu privire la aceste acuzații.

De asemenea în acord cu instanța fondului, apreciem că nu se poate reține vreo implicare a inculpaților F. și K. în luarea unor decizii favorabile M. în cadrul A.S.F., întrucât nu există nici un mijloc de probă care să ateste o astfel de implicare.

Așa cum rezultă din actele dosarului, în însăși perioada în care inculpatul F. era președintele A.S.F. iar inculpatul K. era vicepreședinte al A.S.F., s-a dispus efectuarea unui control la societatea M. și nu a fost probat în nici un mod că în perioada cât cei doi inculpați s-au aflat la conducerea A.S.F.-ul, au avut o atitudine părtinitoare sau de favorizare a M. sau față de alte societăți de asigurare aflate pe piață.

În ceea ce privește pe inculpatul L., în raport de faptul că nici una din probele administrate în cauză nu reliefează că scopul pentru care inculpații au purtat discuții și au agreat prioritar candidatura inculpatului B., a fost acela de ajuta pe acesta în virtutea funcției sale la M. ori în virtutea afilierii acestuia la această societate sau chiar în considerarea relațiilor pe care acesta le avea în piața asigurărilor, ci de a îi susține candidatura pentru că acesta era considerat, datorită unor criterii obiective, ca fiind un mai bun partener în relația cu A.S.F.-ul, în mod evident nu poate fi reținută nici contribuția sa la sprijinirea grupului infracțional organizat.

Probele administrate în cauză pe acest palier reliefează faptul că inculpatul L. a ales să voteze astfel cum a considerat că este mai oportun pentru buna desfășurare a relațiilor dintre BAAR și A.S.F., respectiv cu inculpatul B., alegere pe care inculpatul L. a avut-o în mod deschis, discuțiile purtate de inculpatul B. cu inculpații F. sau K., sunt și în opinia Înaltei Curți discuții cu caracter general și ele se referă în linii mari doar la planurile de acțiune ale candidatului la președinția BAAR, sau la exprimarea unei opinii personale în sensul în care inculpatul F. și-a exprimat punctul de vedere că îl prefera pe inculpatul B. în această funcție din anumite rațiuni de natură obiectivă, însă pentru reținerea infracțiunii de grup infracțional organizat așa cum s-a arătat sunt necesare mult mai multe elemente care să conducă la această concluzie.

Înalta Curte, apreciază că nu s-a probat, peste un dubiu rezonabil, că acești inculpați ar fi influențat în vreun fel votul sau că ar fi existat vreo înțelegere de orice natură între acești inculpați și inculpatul B. sau că au acționat în orice mod pentru favorizarea intereselor M.

Înalta Curte consideră că în mod legal și temeinic că soluția de achitare dispusă în cazul inculpaților F., K. și L. este singura ce se impunea prin raportare la actele și lucrările dosarului, întreg probatoriul administrat în cauză reliefează neechivoc că nu se poate reține existența unei constituiri, aderări sau sprijiniri a grupului infracțional ce fusese creat pentru a proteja interesele M.

Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază de asemenea, că soluția de achitare a inculpaților F., K. și L. este una legală și temeinică și rezultă din întreaga economie a actelor și lucrărilor și dosarului, astfel că apelul parchetului pe acest aspect, cât și apelul inculpaților K. și L. pe temeiul achitării sunt nefondate pentru următoarele argumente:

În analiza probelor ce au stat la baza achitării celor trei inculpați, Înalta Curte va porni de la natura acuzațiilor aduse inculpaților după cum urmează:

Astfel în sarcina inculpatului F. se reține că în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, a exercitat presiuni, în calitate de președinte al Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii Biroului asigurătorilor de autovehicule din România (BAAR), aceștia să atribuie voturile inculpatului B. (fapt obținut, de altfel, de către inculpatul F.); inculpatul K. în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, a exercitat presiuni, în calitate de vicepreședinte al Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii BAAR, aceștia să atribuie voturile inculpatului B. ,   iar inculpatul L. în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, i-a ajutat pe inculpații K. și F. să-și exercite autoritatea de președinte, respectiv, vicepreședinte al Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a le determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii BAAR, acestea să atribuie voturile inculpatului B.

Înalta Curte, va admite apelurile formulate de apelanții intimați inculpați A., J., H., G., E., B., D., C., SC M. SA , I. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penala.

Va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție din infracțiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. în ceea ce privește pe inculpații F. și K. și din infracțiunea prevăzută  de art. 48 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută  de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen, în ceea ce îl privește pe inculpatul L.

În baza art. 255 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a art. 5 C. pen. va condamna pe inculpata SC M. SA la o pedeapsă de 250.000 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

În temeiul art. 531 C. pen. de la 1969 va aplica inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară a obligării acesteia la afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare în condițiile art. 717 C. pen. de la 1969.

  Va respinge ca nefondate apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpații K., L. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.[34]

Bibliografie

– V. Dongoroz ș. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Ed. Academiei,   București,  1972

– T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat şi adnotat”, Partea specială,   vol. II,Ed. științifică și enciclopedică,  București,  1977

– L.N. Pârvu, Implicaţiile adoptării unor legi succesive privind sancţionarea asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 153

– I. Lascu, Prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 196

– V.N. Spânu, în PCA Timişoara, „Revista Juridică”, nr. 10/1996, p.5.

– Angela Nicolae, în PCA Timişoara, Revista „Juridică”  nr. 10/1996, p.34.

– C. Păun, Legea penală română şi crima organizată, „R.D.P.” nr. 3/97, p.47

Vasile Pătulea, Implicaţii ale reglementării, prin Legea nr. 78/2000, a competenţei procurorilor specializaţi în prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, „Dreptul” nr. 11/2001, p.123

– Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, O nouă reglementare în legătură cu infracţiunile de corupţie, „Dreptul” nr. 10/2000, p.3

– Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, Infracţiuni de corupţie. Noi incriminări, „Pro Lege” nr. 4/2000, p.17

– A. Ungureanu, Interpretarea şi aplicarea Legii nr.83/92, „Dreptul” nr. 9/95, p.58

– M. Apetrei, Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracţiuni de corupţie, „Anale”, Acad. Poliţie Al.I. Cuza, 1994, p.42

– Horia Diaconescu, Modificări aduse structurii şi conţinutului infracţiunilor de luare şi dare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă prin Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, „Dreptul” nr. 4/2001, p.44

– lector univ. dr. .Crişu Anastasiu, Aspecte procedurale ale legii privitoare la corupţie, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.48.

– dr. Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Fapte de corupţie. Noi incriminări, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.61

– Fl.Scaleţchi, Corupţia – Notă de plată a săracului, „Monitorul drepturilor omului” august 2001;

– Fl.Stoica, Justiţia – la bani mărunţi, în „Monitorul drepturilor omului” august, 2001, pp.54 sqq.

– Dorin Ciuncan, Competenţa procurorului specializat în combaterea corupţiei, „Dreptul” nr. 1/2001, p.154

– C. Păun, Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, „R.D.P.” nr. 4/1999, p.71

  – Trecerea frauduloasă a frontierei. Tentativă. pluralitate constituită şi pluritate ocazională. Grup, la D. Ciuncan, Notă în „Dreptul” nr. 8/1997, 115

– I. Costel Niculeanu; Corneliu Turianu, Discuţie privind condiţiile de reţinere a infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, „Dreptul” nr. 10/2001, p.93

– D. Botez, Dacă agravanta prevăzută de art. 75 lit. a C.pen., poate fi Aplicată inculpaţilor trimişi în judecată şi pentru infracţiunea prevăzută în art. 323 C.pen, „Dreptul” nr. 4/1999, 111

V și Completurile  de 5 judecători,  Dec.  nr. 125 din 30 mai 2011,  Dosar nr. 3135/1/2011 Curtea Constituțională ,  dec. nr. 650/2018 §§ 662 sqq,  referitor la sintagma grup infracțional organizat

C. C. J. ,  S. Pen. Dec.  nr. 235/A.  din 28 iunie 2017,  http://www.scj.ro

D.  Ciuncan,  Dicționar de procedură penală,  Universul Juridic,  București,  2015,  pp. 274-275

– Corupţie – D. Ciuncan, Dreptul nr. 2/1996, p.190.

de vedere al PÎCCJ


[1] se arată în comunicat. Sursă: Agerpres

[2] Prof. univ. dr. Viorel Pașca,  Comentarii,  în George Antoniu, Tudorel Toader (coordonatori), „ Explicațiile noului Cod penal”,  vol. V,  Universul juridic,  București,  2016,  pp. 19 sqq.  Tudorel Toader ș. a.,   Noul Cod penal, comentarii pe articole,    Ed.  Hamangiu,  2014.

[3] Vasile Dobrinoiu ș. a. , Noul Cod Penal comentat. ed. a III-a ,   Universul Juridic,   2016  . Trecerea frauduloasă a frontierei. Tentativă. pluralitate constituită şi pluritate ocazională. Grup, la D. Ciuncan, Notă în „Dreptul” nr. 8/1997, 115

[4] G. Antoniu, Refecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/97, p.35.

[5] Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Adresa nr. 974/C/1370/III-5/2014 din 23 aprilie 2014

[6] În acest sens sunt dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr.187/2012, care prevăd că art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, dar sub o altă denumire. Doar în situaţia în care, în concret, nu este îndeplinită condiţia privind numărul de 3 persoane prevăzută în art. 367 alin. (6) din Codul penal, devine incident art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform căruia dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

[7] Constantin Bulai,  Ate infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială,  în V. Dongoroz ș. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, p. 686: „Asocierea presupune o oarecare structură organică,  o repartizare a atribuțiilor între memvrii grupării,  un program de activitate în care trebuie să intre săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni”

[8] Ștefan Daneș,  Comentariu,   în T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat şi adnotat”, Partea specială,   vol. II, p. 455 .

[9] V Curtea Constituțională, dec. nr. 1132 din 23 septembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, M. Of. nr. 753 din  11 noiembrie 2010  ( Curtea constată că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Analogia, ca instituţie juridică, se plasează în sfera aplicării legii ca argument de interpretare, şi nu în cea a procesului legislativ. Folosirea acestei noţiuni pentru caracterizarea normei instituite de legiuitor conduce la o contradicţie în termeni, căci analogia implică absenţa normei şi, în consecinţă, libertatea recunoscută unei autorităţi publice – în mod excepţional şi nu în materie penală – de a stabili ea însăşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca modei o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat. Or, aşa cum se poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracţiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor din Codul penal în care sunt incriminate (Decizia nr. 175 din 10 februarie 2009, M. Of. nr. 143 din 9 martie 2009. În acelaşi sens, Decizia nr. 517 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr.   384 din 5 iunie 2009).

[10] Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept îÎn Materie Penală,   Dec. nr. 12 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept, în sensul dacă infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013) îşi găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a înţeles să incrimineze în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013),  M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014. De asemenea, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, explicaţia abrogării vechilor dispoziţii ale art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 constă în faptul că ipotezele reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal

[11] Trib. Suprem, S. pen. ,   dec. nr. 2635 din 3 mai 1971. „R.R.D.” nr. 9/1971, p. 163

[12] Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal. Partea generală. Curs universitar, vol. I, p. 264- 265, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache , Drept penal român. Partea generală, p. 48-51, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; T. Toader, M.-I. Michinici, R. Răducanu, A. Crişu-Ciocîntă, S. Răduleţu, M. Dunea – Noul Cod penal. Comentarii pe articole, p. 3-6, Ed. Hamangiu, 2014

[13]Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,   Dec nr. 10 din 22 aprilie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal,  M. Of. nr.  389 din  4 iunie 2015

[14] se arată în comunicatul DNA Nr. 72/VIII/3 din  17 ianuarie 2018. V.și comunicatul din 13 noiembrie 2017, Nr. 1056/VIII/3,  http://www.pna.ro/comunicatV și  Iulia Roșca     ,  PSD redefinește grupul infracțional organizat: este nevoie ca fiecare membru să aibă un rol prestabilit și grupul să nu fie “ocazional”, pentru o “comitere imediată” ,  HotNews.ro,  18 aprilie 2018  . Proiectul de modificare a Codului penal depus de deputatul PSD Florin Iordache prevede precizări suplimentare la definiția grupului infracțional organizat. Mai exact, “nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului” .

[15] Carlo Enrico Paliero,  Codice penale e normativa complementare,  5 ed. ,  Raffaello Cortina Editore,  2001.  V și  George Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/1997, pp.44-45. |Associazione per delinquere în scopul comiterii de delicte se află în art 416 din Codice penale ( recluziune de la 3 la 7 ani)

[16] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(1 ind.1)-(1 ind.4)], pct.4 [cu referire la art.17 lit.a)], pct.5 [cu referire la art.35 alin.(1) fraza a doua], pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit.b), c) şi e)], pct.10 [cu referire la art.64 alin.(1)], pct.11 [cu referire la abrogarea art.64 alin.(6)], pct.13 [cu referire la art.75 alin.(1) lit.d)], pct.14 [cu referire la art.75 alin.(2) lit.d)], pct.15 [cu referire la art.75 alin.(3)], pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], pct.20 [cu referire la art.96 alin.(4)], pct.21 [cu referire la art.100], pct.22 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(1) şi (2)], pct.23 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(2 ind.1)], pct.24 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(3)], pct.26 [cu referire la art.154 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(2) şi (3)], art.I pct.28 [cu referire la art.159 ind.1], pct.29 [cu referire la art.173 alin.(2)-(5)], pct.30 [cu referire la abrogarea art.175 alin.(2)], pct.31 [cu referire la art.177 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.32 [cu referire la art.187 ind.1], pct.33 [cu referire la art.189 alin.(1) lit.i)], pct.38 [cu referire la art.257 alin.(4)], pct.39 [cu referire la art.269 alin.(3)], pct.40

[cu referire la art.269 alin.(4)-(6)]

, pct.41 [cu referire la art.273 alin.(4)], pct.42 [cu referire la art.277 alin.(1)-(3)], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(3 ind.1) şi (3 ind.2)], pct.46 [cu referire la art.290 alin.(3)], pct.47 [cu referire la art.291 alin.(1)], pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)], pct.51 [cu referire la art.297 alin.(3)], pct.52 [cu referire la abrogarea art.298], pct.53 [cu referire la art.308 alin.(3) şi (4)], pct.54 [cu referire la art.309] şi pct.62

[cu referire la art.367 alin.(6)]

, art.II [cu referire la sintagma „probe certe”] şi art.III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum și a legii în ansamblul său,  M. Of.  nr. 97 din   7 februarie 2019

[17]  Dec. nr.    650 din   25 octombrie 2018  § 669. Dispozițiile art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin. (6)] din lege dobândesc următorul cuprins:„(6) Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Prin infracțiune gravă se înțelege oricare dintre infracțiunile prevăzute de art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală, inclusiv acelea pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare”.

[18] V și Curtea Constituțională ,  Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007,   potrivit art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie  V și Decizia nr.224 din 4 aprilie 2017 §§ 34—35,  Legiuitorul are obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen.

[19] Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reţinut că formulările nu poate prezenta o precizie absolută (mutatis mutandis. Curtea Constituțională ,  dec. nr. 559 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (1), (3) şi (6) din Codul penal, M. Of. nr. 818 din   17 octombrie 2016)

[20] M. Of. 50 din  29 ianuarie 2003

[21] M.  Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003, cu modificările ulterioare

[22]  Dec. nr.    650 din   25 octombrie 2018  § 669

[23]  Convenţia a fost ratificată prin Legea nr. 565/2002, M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002. V,  de exemplu,  și G. Paraschiv, Crima organizată, „R.D.P.” nr. 4/1998

[24]  art. 2 Legea nr.  50/2001, Convenţia Română/Belgia privind cooperarea poliţienească, M.Of. nr. 136/2001

[25] v C. Păun, Noul Cod penal, comentat. Partea specială, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, 2014, pp. 858—865].

[26] Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, prin care, la paragrafele 19—21, s-a arătat că sintagma „constituit pentru o anumită perioadă de timp” reprezintă o condiție de existență a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat

[27]  Credem că este posibil 41 alin. 2 (pentru unitate de rezoluţie la infracţiunea scop) alături de vechiul 323 C.pen. dacă există un program care să preconizeze săvârşirea de infracţiuni, dacă – spuneam și în secolul trecut – gruparea are o organizareşi o disciplină proprii aceasta reieşind dintr-o concepţie unică de conducere şi o structură ierarhică (o reţea),  (D. Ciuncan, „R.R.D.” nr. 6/1983, p. 34).

[28] Curtea Constituțională ,  Decizia nr.823 din 12 decembrie 2017, §§ 14—15, și Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, §§ 14—16

[29] § 16 al deciziei

[30] Curtea Constituțională ,  dec. nr. 650 din  25 octombrie  2018, cu,  printre altele,   opinie concordantă Judecător, dr. Livia Doina Stanciu, în care se apreciază că prevederile art.I pct.62 din legea criticată au fost adoptate de legiuitor cu nerespectarea marjei de apreciere ce rezultă din dispozițiile art.61 alin.(1) din Constituție, care obligă Parlamentul să își exercite atribuțiile constituționale în limitele exigențelor statului de drept; așa fiind, dispozițiile art.I pct.62 din legea criticată ar  contraveni prevederilor art.1 alin.(3) și art.61 alin.(1) din Constituție.

[31] C.S.J.,  S. pen., decizia nr . 4025 din 26 septembrie 2002

[32] Curtea de Apel Craiova, S. pen. , dec. nr. 65 din 16 martie 2007,  https://www.jurisprudenta.com/   

[33] Curtea de Apel Timişoara sent. pen, nr. 106 din 8 marttie 2017, http://portal.just.ro/10, https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta

[34] ICCJ,  S. pen. , Decizia nr. 235/A  din   28 iunie 2017,  cu opinie separată

GREȘEALA DE JUDECATĂ ȘI EROAREA JUDICIARĂ. RĂSPUNDEREA MAGISTRAȚILOR

Înalta Curte de Casație și Justiție susține că modificările propuse a fi aduse Legii nr. 303/2004 în legătura cu răspunderea materială a magistraților încalcă Constituția și reglementari internaționale, deoarece nu corespund cerințelor de previzibilitate[1].   

Prin modificările aduse Legii 303/2004[2] sunt încălcate următoarele dispoziții din Constituția României: art. 1 alin. (4) privind separația puterilor în stat; art. 1 alin. (5) în ceea ce privește claritatea și previzibilitatea legii; art.16 alin. (1) privind egalitatea în fata legii și a autorităților publice; art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului; art. 21 privind liberul acces la justiție; art. 41 alin. (1) privind dreptul la munca; art. 52 alin. (3) în ceea ce privește răspunderea magistraților, art. 53 alin. (2) în ceea ce privește proporționalitatea măsurii de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți; art. 124 privind înfăptuirea justiției; art. 125 privind statutul judecătorilor; art. 126 privind instanțele judecătorești; art. 129 privind folosirea cailor de atac; art. 133 și art. 134 privind Consiliul Superior al Magistraturii și art. 147 alin. (4) teza a II-a privind obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.

Unul dintre articolele contestate de judecători este cel privitor la răspunderea materială a magistraților (art. 96 din Legea nr. 303/2004).

I. C. C. J. susține ca modificările sunt contrare art. 1 alin. (5) din legea fundamentala referitoare la obligația respectării Constituției și a legilor, „prin conținutul lor neclar și confuz”, încălcând principiul legalității, care este fundamental pentru buna funcționare a statului de drept.

„De asemenea, derogă de la dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, instituind în sarcina magistraților o răspundere materială ce depășește granițele trasate de acest articol. Prin intermediul acestor prevederi, Constituția României asigură un echilibru perfect intre necesitatea asigurării cadrului legal și instituțional al funcționarii unei justiții independente – ca premisa fundamentala a existentei statului de drept și democratic – și drepturile persoanei care a avut de suferit în urma săvârșirii unei erori judiciare, stabilind următoarele: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilita în condițiile legii și nu înlătura răspunderea magistraților care si-au exercitat funcția cu rea-credința sau grava neglijenta”, mai spune I. C. C. J.

Instanța suprema susține ca actualul cadru constituțional oferă garanția fermă a faptului ca o persoană care a fost victima unei erori judiciare va fi despăgubită pentru prejudiciile astfel cauzate, precum și faptul ca actualul conținut al legii fundamentale prevede răspunderea magistraților, pe care o circumscrie, însă, condiției privitoare la existenta unei exercitări a funcției de magistrat cu rea-credința ori cu grava neglijentă și o stabilește într-o maniera care nu implica în niciun fel elementele unei răspunderi materiale directe[3].

Conform I. C. C. J. , dispoziția actuală este în perfect acord cu conținutul Recomandării Comitetului Miniștrilor nr. 12/2010 emisa în baza art. 15 din Statutul Consiliului Europei, potrivit căreia „judecători nu răspund personal în cazul în care decizia lor este infirmata sau modificata într-o cale de atac ori pentru modul de interpretare a legii, de apreciere a faptelor sau de evaluare a pedepselor, cu excepția cazurilor de rea-credința și grava neglijenta”, precum și cu Opinia nr. 3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni unde se precizează faptul ca „magistratul nu trebuie sa muncească sub amenințarea unei sancțiuni financiare sau, mai grav, a unei pedepse cu închisoarea, amenințări a căror existenta ar putea, chiar inconștient, sa influențeze judecata sa”.

De asemenea, în pct. 5 lit. iii) din lucrările preliminare ale avizului nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se retine ca nu este potrivit ca judecătorul sa fie expus, în ceea ce privește exercițiul funcțiunii sale, vreunei răspunderi personale, cu excepția cazului în care face o greșeala intenționată. Aceeași concluzie este reluata în  Magna carta privind statutul judecătorilor  (pct. 20 – 22).

I. C. C. J. precizează ca textul art. 96, în forma propusa pentru modificare, schimba viziunea constituționala asupra acestei construcții juridice a răspunderii pentru eroarea judiciara (gândita ca o răspundere directa a statului și o răspundere subsidiara a judecătorului) si, prin stabilirea caracterului obligatoriu al acțiunii în regres împotriva magistratului, instituie, în esența, în sarcina acestuia, contrar spiritului constituțional, o răspundere materiala obiectiva.

„Noțiunea de eroare judiciară este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca, atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în primul rând, existenta unei hotărâri definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J.

Credem că „a suferi o pedeapsă” nu este egal cu „să se fi executat o pedeapsă cu închisoarea”,  neapărat[4].

In al doilea rând, explica I. C. C. J., dispozițiile internaționale invocate se aplică numai atunci când condamnarea este anulată sau se acordă grațierea, daca, un fapt nou, demonstrează că s-a produs o eroare judiciară.

Credem că „un fapt nou sau recent descoperit dovedește”,   trebuie cititîn sensul că „duce la dovedirea judiciară a constatării unei erori judiciare”[5].

Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.(spune art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004[6])

De asemenea, reglementările internaționale conturează eroarea judiciara ca o figura juridica distincta, care nu se confunda cu greșeala de judecata, pentru care, atât dispozițiile legale interne, cat și cele internaționale, prevăd alte mijloace de remediere[7].

„Fata de aceste reglementari, se constată că definiția data erorii judiciare prin forma propusă de modificarea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 încalcă art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție și art. 14 § 6 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice. Astfel, forma propusa presupune ca exista eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare și prin acesta se produce o vătămare a drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Or, „desfășurarea greșită a unei proceduri judiciare” excede cu totul noțiunii de eroare judiciară și se circumscrie mai degrabă noțiunii de greșeală de judecată.

În opinia I. C. C. J., sub un alt aspect, se constată ca sintagmele cuprinse în alin. (3) al propunerii referitoare la „înfăptuirea actului de justiție” și „se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare” nu corespund cerințelor de previzibilitate și claritate a legii, deoarece ambele sunt vagi și generale și vor ridica în practica probleme de interpretare[8], încălcând astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României.

În  plus, alin. (8) al art. 96 din proiect ridica probleme de neconstituționalitate în ceea ce privește art. 1 alin. (5) din Constituția României, deoarece prevede ca acțiunea în regres se exercita împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciara, competenta de judecata revenind Curții de Apel București, dispozițiile Codului de procedura civila fiind pe deplin aplicabile.

 „În  lipsa oricărei alte reglementari, se deduce ca instanța sesizata, respectiv Curtea de Apel București, va verifica în cadrul acțiunii daca «eroarea judiciara» a fost săvârșita cu rea-credința sau grava neglijenta. în condițiile în care reaua-credința sau grava neglijenta nu pot fi analizate decât în cadrul unei proceduri penale sau disciplinare, atribuirea unei astfel de competente unei instanțe civile este de natura a încalcă normele de competenta în materie penala și în materie disciplinara. Se încalcă, astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României privind previzibilitatea și claritatea legii, dar și ale art. 134 alin. (2) din Constituție, care prevăd ca, în materie disciplinara, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanța de judecata, prin secțiile sale. Daca s-ar accepta ideea ca reaua-credința și grava neglijenta pot fi analizate în proceduri paralele, se creează riscul imprevizibilității actului de justiție, în condițiile în care este posibil ca instanțele disciplinare sau penale sa statueze diferit asupra relei-credințe sau gravei neglijente în raport cu instanța civila investita cu soluționarea acțiunii în regres. O lipsa acută de precizie a textului legal se poate constata, de altfel, și în ceea ce privește definiția noțiunii de «gravă neglijență» care, deși prin însuși sensul firesc al sintagmei impune o culpă în formă agravată, este circumscrisa unei culpe simple. Din acest motiv, textul de lege propus poate oferi temei pentru răspunderea materială a magistraților inclusiv atunci când există culpa în cea mai puțin gravă dintre formele sale (culpa levissima)”, explica judecători.

Noi credem că o procedură penală se poate desfășura paralel de disciplinar,  antrenând răspunderi de grad diferit,  după cum și o acțiune civilă se poate continua separat de penal, urmând regulile procedurii penale. 

Mai mult, arată I. C. C. J., dispozițiile alin. (8) – care stabilesc faptul ca statul prin Ministerul Finanțelor Publice „se întoarce în mod obligatoriu” împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară – instituie o prezumție legală relativă de culpabilitate pentru magistratul chemat să răspundă material, îngreunând-i acestuia în mod nejustificat sarcina probei.

Aici trebuie să spunem că acțiunea statului trebuie să fie obligatorie întotdeauna,  dar după ce s-a stabilit judiciar existența unei erori judiciare,  în sensul legii. Dar încă o hotărâre nu îi este opozabilă magistratului,  care nu a fost parte în proces.

Textul art. 52 alin. (3) din Constituție prevede răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Se propunea o nouă formulare, respectiv „ Statul exercită dreptul de regres, în condițiile legii.” Teza propusă a fi introdusă nu reglementa o acțiune în regres a statului împotriva magistraților pentru recuperarea prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară, ci numai prin acele erori judiciare care au fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență[9].

 Din conținutul normativ al art. 52 alin. (3) din Constituție rezultă că acoperirea prejudiciului cauzat prin erori judiciare este asigurată în toate cazurile de către stat, persoana vătămată putându-se îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice [v art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004].

 În acest sens, atât art. 542 C. pr. pen., cât și art. 96 din Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile în care persoana vătămată exercită acțiunea în repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare, admisibilitatea acțiunii fiind condiționată fie de rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierii organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, fie de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

 În schimb, statul se poate îndrepta cu acțiune în regres împotriva magistratului doar dacă acesta a provocat situația generatoare de daune cu rea-credință sau din culpă gravă [art. 542 alin. (1) C. pr. pen.], respectiv a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii cu rea-credință sau gravă neglijență [a se vedea art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004]. Astfel, statul este cel care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență,  spune Curtea Constituțională

Deși sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să își exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse în corpul art. 52 alin. (3) din Constituție poate duce la situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere[10] asupra faptului dacă magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenția instanței judecătorești. De aceea, conținutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condițiile legii.

Așadar, textul constituțional nu poate constrânge statul la inițierea, în toate cazurile, a unor acțiuni în regres, ci trebuie să lase în marja sa de apreciere problema exercitării acestei acțiuni pentru ca, desigur, în final, tot instanța judecătorească să se pronunțe asupra acțiunii astfel promovate.

Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională recomandă reformularea modificării propuse în privința alin. (3) al art. 52 din Constituție[11].

Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Răspunderea magistraților,  stabilită în condițiile legii,  nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar răspunderea statului nu este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi[12]. Curtea Constituțională  a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[13].

Statul nu poate el însuși,  de la sine putere,  să aprecieze el singur dacă magistratul si-a exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă,  dar legea îl obligă  să acționeze în justiție.   Acțiunea în despăgubire se îndrepta numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.  Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ.,  cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se referă la  măsura în care există o lege specială pentru producerea acelui prejudiciu,  se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1)Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel),  dar în nici un caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public.

               Ministerul Finanțelor Publice poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în  despăgubiri,  pentru opozabilitate. .

   În aceleași condiții, la rândul său,  magistratul poate să cheme în garanție asigurătorul ( dacă există -!),  potrivit art. 72 C. pr. civ. ,  în regres. Trebuie să vorbim de o acțiune în regres,  și nu de o acțiune nouă,  în despăgubiri,  lăsată la latitudinea unui ministru; acest lucru trebuie să îl permită legea – dacă vrea![14]

Asigurarea malpraxis a fost creată pentru a-i proteja pe cei  ce desfășoară o activitate ce ar putea afecta alte persoane și are drept scop acoperirea prejudiciilor pe care aceștia le pot cauza din culpă, datorită unor erori, din cunoștințe profesionale insuficiente sau din neglijență în exercitarea profesiei [15]. În practica asigurărilor nu poate exista o garantare pentru ceea ce în penal desemnăm prin sintagma „rea-credință”. Argumentarea constă în ideea de acoperire a riscului statistic,  întâmplător. De aceea, textul trebuie citit ca referindu-se doar  la asigurarea culpei.

Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență. Principiul este statuat în Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățileadoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor[16]. 

 Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecății procesului (și dacă aceasta fapta este de natură să determine o eroare judiciară).

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere stabilită în condițiile legii și care nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Totodată, la revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește în prezent toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condițiile legii, legiuitorul reglementând, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, cerințele în care se stabilește această răspundere, printre care se află și aceea a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Astfel, dispozițiile criticate stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că și aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text. Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale[17].

Textele constituționale considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.[18]. Curtea a constatat   că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale.

 În ce privește eroarea judiciară din procesele penale, dispozițiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispozițiile din Codul de procedură penală, iar în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare[19]. Legea va trebui să prevadă o acțiune în regres,  nu o acțiune în despăgubiri! Legiuitorul va exprima,  într-un fel sau altul,  voința restabilirii unei justiții independente și responsabile!

Legea de procedură cere întotdeauna ca temei al răspunderii civile pentru magistrat, existența unei rele credințe sau  măcar a unei culpe grave  profesionale.

Articolul  78 din Legea nr. 303/2004 prevedea că  (1)Judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.

(2)La eliberarea din funcție, asigurarea prevăzută la alin. (1) încetează.

(3)Asigurarea prevăzută la alin. (1) se realizează în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

(4)Judecătorii și procurorii se pot asigura pentru risc profesional peste limita prevăzută la alin. (1).

(5)Prin hotărâre a Guvernului, se poate înființa Casa de asigurări a judecătorilor și procurorilor.

(1)Judecătorii și procurorii beneficiază de despăgubiri acordate din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării, în cazul în care viața, sănătatea ori bunurile le sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. Articolul  78  alin. (1) din titlul III a fost  modificat de Art. I, punctul 138. din Legea 242/2018[20] .

Noua formă prevede că  (1)Judecătorii și procurorii, inclusiv cei pensionați, beneficiază de despăgubiri acordate din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, în cazul în care viața, sănătatea ori bunurile le sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea.
           (2)Despăgubirile prevăzute la alin. (1) se acordă în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. ( Art. a fost modificat de Art. I, punctul 6. din Legea nr.  97/2008[21] )

(3)În cazul refuzului de acordare a despăgubirilor prevăzute la alin. (1), beneficiarul acestora se poate adresa secției de contencios administrativ a tribunalului. Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. (alin. completat prin  Legea nr. 242/2018 )

În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992[22] și ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, referitoare la asigurarea pentru risc profesional de care beneficiază.

Astfel, unele instanțe au decis că magistrații sunt îndreptățiți să beneficieze de asigurare realizată din fondurile bugetare, pentru viață, sănătate și bunuri, potrivit dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că modificările aduse art. 77 (devenit art. 78) din Legea nr. 303/2004 prin Legea nr. 247/2005, în sensul că judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, au devenit fără relevanță juridică atât timp cât acele modificări legislative au intervenit după încheierea contractelor de asigurare și efectuarea plății primelor de asigurare.

S-a considerat că o astfel de soluție se impune și în cazul în care evenimentul asigurat nu s-a produs anterior modificării aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr.247/2005, întrucât nici art. 100 din Legea nr. 92/1992 și nici textul anterior al art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu făceau vreo distincție în această privință.

Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 își puteau produce efectele numai în situații de risc, concretizat în apariția evenimentului ce dă drept magistratului să obțină plata asigurării, care, potrivit Instrucțiunilor Ministerului Justiției nr. 761/1999, date în aplicarea acelei legi, trebuia să aibă legătură cu exercitarea funcției de magistrat.

În justificarea acestui punct de vedere s-a făcut referire și la actualele dispoziții ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, subliniindu-se că din conținutul lor rezultă fără echivoc voința legiuitorului de a limita beneficiul asigurării pentru risc profesional numai la cazurile când viața, sănătatea sau bunurile magistraților au fost afectate în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu sau în legătură cu ele.

Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.

Într-adevăr, prin art. 100 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată la 30 septembrie 1997, se prevedea că “magistrații beneficiază de asigurare realizată din fonduri bugetare, pentru viață, sănătate și bunuri, în limita veniturilor pentru 15 ani de activitate”.

Prin Instrucțiunile nr. 761 din 22 aprilie 1999, emise de Ministerul Justiției în vederea aplicării textului de lege menționat, s-a precizat că ordonatorii de credite vor plăti direct despăgubirea prevăzută de norma legală, numai în situația în care se produce un eveniment care să dea dreptul magistratului la plata asigurării.

Prin aceleași instrucțiuni s-a mai stabilit că acordarea de despăgubiri magistraților în temeiul art. 100 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată, poate avea loc numai pentru evenimente determinate de exercitarea profesiei de magistrat, care să fie constatate de instituțiile publice competente potrivit legii: poliție, parchet, unități sanitare, după caz, urmând ca plata despăgubirii să fie efectuată după soluționarea definitivă a cauzei de către instanța de judecată.

Ca urmare, efectele la care se referă art. 100 din Legea nr. 92/1992, republicată, se produc numai în situații de risc, prin apariția unui eveniment cauzator de daune, determinat de exercitarea funcției de magistrat sau având legătură cu aceasta.

De altfel, în actuala reglementare a art. 78 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, se prevede, fără echivoc, că “judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu mai mult de 15 ani de activitate”, prevăzându-se, în cadrul alin. 3 al aceluiași articol, că “asigurarea prevăzută la alin. (1) se realizează în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii”.

Or, în aceste condiții, este evident că, în raport cu reglementarea legală existentă, magistrații nu pot beneficia de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare, decât în măsura în care viața, sănătatea și bunurile lor sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea[23].

Dacă vrem chiar să funcționeze sistemul,  trebuie să recunoaștem finanțelor un drept de regres,  pornit dintr-o acțiune devenită opozabilă magistratului,  și nu un drept ulterior la despăgubiri.

. 3/29/2019

dciuncan@gmail.com


[1]  Instanța supremă: Modificările legii privind răspunderea magistraților încalcă Constituția,  23 decembrie   2017 ,  https://www.republikanews.ro; Eusebi Manolache https://www.agerpres.ro/justitie

[2] V și Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, P l-x nr. 418/2017,   http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=16611

[3][3] Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări.( Art. 1364 C. civ. )

[4] Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.

[5] D. CiuncanStatutul judecătorilor și procurorilor,  „ Pandectele române”, nr. 12/2016, p. 17

[6] La revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci se referă acum la toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. Curtea constată că, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, răspunderea statului este stabilită în condițiile legii, iar legiuitorul a reglementat – prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – condițiile în care se stabilește această răspundere, printre care se află și acea cerință a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Dispozițiile criticate nu restrâng răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite.( Dec. nr. 277 din 22 martie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, M. Of. nr. 308 din 9 mai 2007. Idem, Dec. nr. 1052 din 13 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, M. Of. nr. 869 din 19 decembrie 2007)

[7] V și V. Pătulea,  Dreptul de regres al statului român,  „Dreptul” nr. 4/2002,  pp. 89 sqq,   Lacrima Rodica Boilă,  Răspunderea civilă delictuală obiectivă,  Ed. C. H. Beck,  București,  2008,  pp. 4245 sqq

[8] Interpretarea legii se face de către instanță numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății (art. 9 C. civ. ).

[9] Curtea Constituțională, dec. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României  M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 §§ 171-175.

[10] Nu este vorba de un  drept al ministrului finanțelor, de o marjă,  ci numai de competența unei instanțe de judecată. 

[11] Curtea Constituțională, dec. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României  M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 §  176.

[12] Curtea Constituțională , dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009

[13] De exemplu, dec.  nr. 633 din 24 noiembrie 2005, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005,  dec. nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 , M. Of.  nr. 85 din 9 februarie 2010

[14] Prin Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară [Art. 96 alin. (4), Legea nr. 303 din 28 iunie 2004  privind statutul judecătorilor și procurorilor,  republicată].

[15] https://www.vivendis.ro. Nu se acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de asigurat sau de către persoanele de care acesta răspunde potrivit legii, cu intenție sau ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligațiilor asumate în condițiile practicării profesiei pentru care, în conformitate cu prevederile legale, nu este autorizat/abilitat. De asemenea, nu se acordă despăgubiri pentru comiterea unor fapte incriminate ca infracțiuni săvârșite cu intenție, sau pentru producerea unor prejudicii în timp ce se afla sub influenta –voluntară, am adăuga noi – băuturilor alcoolice, drogurilor sau substanțelor excitante de orice fel.

Adina A. Stancu , R. Savaliuc,  Din puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor! Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința, normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” .

Așa cum, grava neglijenta se constata daca: “Judecătorul sau procurorul nesocotește din culpa, in mod grav si nescuzabil, normele de drept material sau procesual” (sursa: Proiectul CSM) http://stirileprotv.ro/

Mai rămâne o singura problema de rezolvat. De unde luam bani pentru liniștea magistraților? Oare de la Finanțe? „Daca ei vor accepta punctul nostru de vedere si ne vor prevedea in buget asemenea sume, putem discuta de o aplicare efectiva a dispozițiilor. Daca nu, vom avea o reglementare legislativa la începutul anului si după o rectificare la mijlocul anului viitor putem discuta si despre o punere in practica”, a declarat Alina Bica, secretar de stat la Ministerul Justiției. Ministerul Justiției trebui sa afle si ce companie de asigurări ar putea fi interesata sa plătească daune pentru erorile judecătorilor. Magistrații, trași la răspundere pentru malpraxis? http://stirileprotv.ro/

[16] www.csm1909.ro/csm

[17] Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec.  nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr.  nr. 869 din 19 decembrie 2007, și dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr.  nr. 255 din 1 aprilie 2008

[18] Examinând excepția de neconstituționalitate se constată că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității aceluiași text de lege, în raport de aceleași prevederi din Legea fundamentală. Prin mai multe decizii, ca de exemplu dec.  nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr.  nr. 869 din 19 decembrie 2007, dec.  nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr.  nr. 255 din 1 aprilie 2008, și dec nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr.  nr. 167 din 17 martie 2009

[19] Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009 V și http://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilor.

[20] LEGE nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, M. Of. nr. 868 din  15 octombrie 2018

[21] LEGE nr. 97 din 14 aprilie 2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției,  M. Of. nr. 294 din 15 aprilie 2008

[22] Înlocuită prin Legea 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. 576 din 29-iun-2004)

[23] I. C. C. J.,  Dec. nr. LXXXVII (87) din 10 decembrie 2007 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească și ale art. 78 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, referitor la dreptul magistraților la decontarea primelor de asigurare pentru viață, sănătate și bunuri,   M. Of. nr. 696 din 13 octombrie 2008 (urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, se interpretează în sensul că magistrații beneficiază de decontarea primelor de asigurare pentru viață, sănătate și bunuri, numai în măsura în care cazul asigurat s-a produs în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea).

PARTICIPAREA PROCURORILOR LA JUDECAREA CAUZELOR. S. I. I. J.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție susține că procurorul militar care a făcut ancheta penală în Dosarul Mineriada, având „cea mai bună cunoaștere a cauzei dintre toți procurorii Ministerului Public”, nu mai poate reprezenta în instanță această cauză odată ce dosarul a fost preluat de Secția specială de anchetare a magistraților. Augustin Lazăr spune că acesta este un exemplu al haosului din Justiție creat de ordonanțele ministrului Tudorel Toader.

Procurorul militar care a făcut anchetă în Dosarul Mineriadei  și care intră în sala de judecată pentru a susține acuzațiile a trebuit să fie schimbat după ce a intrat în vigoare una dintre ordonanțele de urgență promovate de ministrul Justiției, Tudorel Toader. Acesta este un exemplu din solicitarea prin care procurorul Augustin Lazăr cere C. S. M.  să sesizeze Curtea Constituțională  cu un posibil conflict constituțional legat de modul în care Guvernul a adoptat mai multe ordonanțe de urgență care modifică Legile Justiției[1].

În „dosarul Mineriada” a fost inculpat, printre alții – inclusiv militari, și un magistrat; astfel, dosarul a devenit un dosar preluat de S.I.I.J., conform   art. II alin. 11 din OUG nr. 90/2018.

          Având în vedere că, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, “Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție începe să funcționeze în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, respectiv la data de 23 octombrie 2018, ținând seama că până la acest moment Consiliul Superior al Magistraturii nu a finalizat în termenul legal procedura de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, luând în considerare faptul că legea prevede expres competența acestei secții de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, precum și faptul că, începând cu data de 23 octombrie 2018 – data stabilită de lege pentru operaționalizarea secției, Direcția Națională Anticorupție și celelalte parchete nu vor mai avea competența de a efectua urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite de aceste persoane, situație care ar afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele ce intră în competența secției și ar putea crea un blocaj instituțional, ținând cont de faptul că legea în vigoare nu conține norme tranzitorii cu privire la modul concret de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, în cazul depășirii termenului stabilit de Legea nr. 207/2018, fiind necesară adoptarea unor măsuri legislative urgente care să reglementeze o procedură simplă, derogatorie de la art. 883-885 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea numirii provizorii a procurorului-șef, a procurorului-șef adjunct și a cel puțin unei treimi din procurorii secției, ceea ce va permite operaționalizarea secției în termenul stabilit de lege, respectiv 23 octombrie 2018, Guvernul României a adoptat Ordonanță de Urgență nr. 90 din 10 octombrie 2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție[2].

Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internațională a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și pentru garantarea respectării Constituției și a legilor țării.

Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee.

Capitolul II al Legii nr. 304/2004 reglementează Organizarea Ministerului Public.

Articolul   88dinSecțiunea 21– Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție  a Legii nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară,  republicată[3] dispune că :

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se înființează și funcționează Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție care are competența exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii (alin. 1).

Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție își păstrează competența de urmărire penală și în situația în care, alături de persoanele prevăzute la alin. (1), sunt cercetate și alte persoane ( alin. 2).

În cazul infracțiunilor săvârșite de judecătorii și procurorii militari, dispozițiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile (alin. 3),  ceea ce înseamnă că urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari nu se mai efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.

              Alineatul (11) al aceluiași articol spune că de la data operaționalizării Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, cauzele de competența acesteia, aflate în lucru la Direcția Națională Anticorupție și alte unități de parchet, precum și dosarele cauzelor referitoare la infracțiunile prevăzute de art. 881 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și soluționate până la data acestei operaționalizări se preiau de către aceasta.

  Având în vedere propunerile procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, transmise prin adresele nr. 1.625/C/10.716/2013 din 3 aprilie 2014, din 28 aprilie 2014, din 2 iulie 2014 și din 11 iulie 2014, luând în considerare Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 811 din 3 iulie 2014, prin care au fost avizate favorabil propunerile de adoptare a Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul dispozițiilor art. 140 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ministrul justiției emite Ordinul pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor[4] , prevăzut în anexa care face parte integrantă din  ordin.

 La data intrării în vigoare a  ordinului se abrogă Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 529/C/2007, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 5 martie 2007, cu modificările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare (art. 2).

Articolul  26 statuează Conducerea Secției judiciare și atribuțiile acesteia Aceasta exercită atribuțiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu desfășurarea activității judiciare penale și civile și coordonează activitatea judiciară desfășurată de celelalte parchete (alin. 1)[5].

Procurorul șef al secției judiciare organizează și  programează participarea procurorilor la judecarea cauzelor penale și civile la Înalta Curte de Casație și Justiție și la Curtea Constituțională, potrivit legii și ordinelor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004,  participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție  se asigură de procurori din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție sau[6] de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.

Dacă, până la   momentul trecerii competenței unor asemenea cauze la SIIJ, participarea în şedinţa de judecată era asigurată de un alt procuror, de la data  la care a intervenit competența Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție,  asigurarea participării unui procuror  la judecarea acestor cauze revine secției judiciare,  spre deosebire de cauzele din competența DNA,  DIICOT,  de exemplu.


[1] Laurențiu Sirbu , Criză în Justiție. Efectul ordonanțelor lui Toader: Dosarul Mineriadei a ajuns la Secția specială 8 martie 2019, https://adevarul.ro/news/eveniment/criza-justitie-efectul-ordonantelor-toader-dosarul-mineriadei-ajuns-sectia-special

[2] M. Of. Nr. 862 din 10 octombrie 2018

[3]  M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.  Modificată și completată prin: Ordonanța de  urgență nr. 12/2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr.  185 din 7 martie 2019);  Ordonanța de  urgență nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, stagiul și examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (M. Of. nr.  137 din 20 februarie 2019);   Ordonanța de  urgență nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr.  874 din 16 octombrie 2018);   Legea nr.  207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  636 din 20 iulie 2018);  Ordonanța de  urgență nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene (M. Of. nr.  973 din 7 decembrie 2017);   Ordonanța de  urgență nr. 80/2016 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul administrației publice centrale, pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr.  939 din 22 noiembrie 2016);   Ordonanța de  urgență nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr.  938 din 22 noiembrie 2016);   Ordonanța de  urgență nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  866 din 31 octombrie 2016);   Ordonanța de  urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  389 din 23 mai 2016); Legea nr.  58/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr.  285 din 14 aprilie 2016);  Ordonanța de  urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M. Of. nr.  190 din 14 martie 2016);  Ordonanța de  urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (M. Of. nr.  925 din 18 decembrie 2014);  Ordonanța de  urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr.  98 din 07 februarie 2014);  Legea nr.  255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr.  515 din 14 august 2013);   Legea nr.  296/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  699 din 14 noiembrie 2013);  Ordonanța de  urgență nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr.  389 din 29 iunie 2013);   Legea nr.  76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M. Of. nr.  365 din 30 mai 2012);  Ordonanța de  urgență nr. 81/2012 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  837 din 12 decembrie 2012);  Hotărârea 666/2012 privind actualizarea numărului posturilor de judecător din fondul de rezervă (M. Of. nr.  481 din 13 iulie 2012);  Legea nr.  300/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și pentru modificarea art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  925 din 27 decembrie 2011);  Legea nr.  283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar (M. Of. nr.  887 din 14 decembrie 2011);   Legea nr.  148/2011 privind desființarea unor instanțe judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea (M. Of. nr.  510 din 19 iulie 2011);  Legea nr.  71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr.  409 din 10 iunie 2011);  Ordonanța de  urgență nr. 109/2010 privind unele măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr.  846 din 16 decembrie 2010);   Legea nr.  202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M. Of. nr.  714 din 26 octombrie 2010);  Ordonanța de  urgență nr. 114/2009 privind unde măsuri financiar-bugetare (M. Of. nr.  919 din 29 decembrie 2009);   Ordonanța de  urgență nr. 56/2009 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  381 din 4 iunie 2009);   Ordonanța de  urgență nr. 137/2008 pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr.  745 din 4 noiembrie 2008);   Legea nr.  97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr.  294 din 15 aprilie 2008);  Ordonanța de  urgență nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M. Of. nr.  684 din 08 octombrie 2007);  Ordonanța de  urgență nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr.  764 din 07 septembrie 2006);  Ordonanța de  urgență nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (M. Of. nr.  566 din 30 iunie 2006);  Regulament de ordine interioară al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr.  1013 din 3 noiembrie 2004).

V   Hotărârea 328/2016 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, precum și pentru modificarea unor acte normative (M. Of. nr.  361 din 11 mai 2016);    Ordonanța de  urgență nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr.  862 din 10 octombrie 2018);  Regulament   privind numirea; continuarea activității și revocarea procurorilor cu funcții de execuție din cadrul Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr.  812 din 21 septembrie 2018); Regulament  privind numirea și revocarea procurorilor cu funcții de conducere din cadrul Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (M. Of. nr.  812 din 21 septembrie 2018); Hotărârea nr. 57/2018 privind stabilirea numărului maxim de posturi pentru Institutul Național al Magistraturii (M. Of. nr.  185 din 28 februarie 2018); Hotărârea nr. 326/2015 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru Ministerul Public (M. Of. nr.  330 din 14 mai 2015); Hotărârea nr. 56/2014 privind stabilirea numărului maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casație și Justiție (M. Of. nr.  99 din 07 februarie 2014); Ordonanța de  urgență nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014  precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (M. Of. nr.  703 din 15 noiembrie 2013); Hotărârea nr. 103/2007 privind stabilirea numărului maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casație și Justiție (M. Of. nr.  99 din 08 februarie 2007);   Legea nr.  17/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea (M. Of. nr.  48 din 19 ianuarie 2006); de ordine interioară al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr.  1013 din 03 noiembrie 2004); Regulament de ordine interioară a parchetelor (M. Of. nr.  1087 din 23 noiembrie 2004);  Regulament de ordine interioară a parchetelor (M. Of. nr.  1087 din 23 noiembrie 2004);  Regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești (M. Of. nr.  958 din 28 octombrie 2005); Hotărârea nr. 719/2005 privind paza sediilor instanțelor judecătorești, parchetelor și Consiliului Superior al Magistraturii, a bunurilor și valorilor aparținând acestora, supravegherea accesului și menținerea ordinii interioare necesare desfășurării normale a activității în aceste sedii, precum și protecția magistraților (M. Of. nr.  647 din 21 iulie 2005) ; Hotărârea nr.  616/2005 privind condițiile, procedura de selecție și de propunere de către Consiliul Economic și Social a candidaților pentru a fi numiți ca asistenți judiciari de către ministrul justiției, precum și condițiile de delegare, detașare și transfer ale asistenților judiciari (M. Of. nr.  583 din 6 iulie 2005).

V și Curtea Constituțională,  Decizia nr. 321/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (M. Of. nr.  580 din 20 iulie 2017) ; Decizia nr. 345/2006   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr.  415 din 15 mai 2006 ; Înalta Curtea de Casație și Justiție ,   Decizia nr. 17/2018 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă (M. Of. nr.  872 din 16 octombrie 2018).   Potrivit art. VII din O.U.G. nr. 92/2018,  procurorii care, la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al Direcției Naționale Anticorupție, precum și în cadrul celorlalte parchete, rămân în funcție în cadrul acestora, numai dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

[4]   Ordinul nr. 2.632/C din 30 iulie 2014 a fost publicat în M. Of.  nr. 623 din 26 august 2014 și este reprodus și în M. Of. nr. 623 bis.  Anexa 1 a fost modificată   la 11 iunie 2018     la    21 octombrie 2016 și la 27 mai 2015 prin Ordinul nr. 2337/C/2018,   Ordinul nr.  3624/C/2016 .  și,  respectiv,   prin Ordinul  nr.  1650/C/2015 

[5] Ordinul nr. 529/C din 21 februarie 2007 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, ,  respectiv,  Ordinul nr. 2850/C din 25 octombrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a parchetelor,  anterioare,  conțineau dispoziții asemănătoare:„ organizează şi programează participarea procurorilor la judecarea cauzelor penale ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi la Curtea Constituţională, potrivit legii şi ordinelor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție”

[6] „respectiv”

PROPRIETATE. ILEGALITATEA CONFISCĂRII DE CĂTRE STAT

  




Ca și în cauzele Străin și alții, Preda și alții, reclamanții din Cauza Ana Ionescu[1] au obținut deciziile definitive recunoscându-se ilegalitatea confiscării proprietății de către stat și a proprietății legitime cu efect retroactiv asupra acestor proprietăți.  În prezent, solicitanții nu au reușit să recupereze posesia proprietăților sau să obțină despăgubiri pentru această privare (27),  mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace.

Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile restituției, inclusiv Legea nr. 165/2013[2],  că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și / sau că nu pot pretinde că au o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată faptul că Legea nr. 165 / 2013 nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist[3].  

Așa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Curtea a impus României  o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească situația normală[4],  după atât de mult timp de la căderea comunismului. Curtea reiterează că, în cazul lui Preda și alții, a constatat că incapacitatea reclamanților de a-și recupera proprietățile în ciuda hotărârilor judecătorești definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate constituia o privare în sensul primului paragraf teza  a doua din Articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea pașnică a posesiunilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1[5].  Legea nr. 165/2013  nu a furnizat o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din speță[6],  ceea  ce permite Curții să constate existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție[7].

În continuare a examinat și a respins în repetate rânduri declarațiile Guvernului privind presupusa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv Legea nr. 10/2001[8] și Legea nr. 165/2013, în cazurile în care există acte de drept valabile simultan[9].

În împrejurările speței, Curtea consideră că restituirea proprietăților în litigiu ar pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care ar fi existat dacă nu ar fi fost încălcată Articolul 1 din Protocolul nr. 1 (§38 ).În absența unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor[10] .

În ceea ce privește suma solicitată pentru pierderile de profit sau beneficiile bunurilor reclamanților, Curtea respinge această afirmație. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori[11].

Având în vedere informațiile pe care le deține cu privire la prețurile imobiliare de pe piața locală, inclusiv documentele prezentate de părți, precum și jurisprudența constantă în cauzele similare[12], Curtea consideră rezonabilă și echitabilă, în conformitate cu articolul 41, să acorde reclamanților sumele indicate (în tabelul anexat) cu privire la prejudiciul material.[13] 

Deși autoritățile române afirmau că Legea nr.165 din 2013 introduce termene stricte și realiste pentru toate etapele administrative, acestea „au lăsat să treacă toate termenele reglementate fără să-și îndeplinească obligațiile” Această hotărâre „reprezintă încă o dovadă că statul român nu înțelege să își respecte obligațiile rezultate din tratatele internaționale la care este parte .  Instituțiile care reprezintă statul în materia restituirii proprietăților sau acordării de despăgubiri fac orice este posibil pentru a întârzia momentul plății despăgubirilor sau a diminua cât mai mult cuantumul acestora”, arată Asociația pentru Proprietate Privată într-un comunicat[14].

Cum s-a ajuns aici? Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat extinderea corupției într‑o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziție[15]. O problemă majoră a fost redistribuirea „avuției naționale” şi acumularea tâlhărească a acesteia. În loc de restabilirea dreptului de proprietate s-a produs o redistribuire a avuției naționale[16].

Una dintre principalele cauze ale prezenței şi perpetuării corupției ( și în justiție) este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistrații fiind confruntați cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conținând dispoziții confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determină adoptarea unor soluții contro­versate, criticabile.

Această situație  a determinat, în cele din urmă, şi condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le‑a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale[17].

Situația,  departe de a înceta,  se perpetuează. Un simplu exemplu: problema proprietății bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică de rit bizantin, biserică națională. Este  biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale, conform canonului 151-154 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale. Prin decizia nr. 581/1999[18] Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare formulat de Procurorul General al României contra deciziei civile 833/1996 a Curții de Apel Craiova, ca nefondat.

În anul 2005, pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea cererilor de retrocedare, casând sentințele contrare adoptate de instanțele inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea îndrumărilor date de Curte.Lipsa de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie 2014[19].


[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,  Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others V. Romania,  (Application no. 19788/03 and 18 others,  Judgment,  26 February 2019

[2] Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România , M. Of. Nr. 278 din data de 17 mai 2013, promulgată prin  Decretul nr. 479/2013

[3] V hotărârea pilot în Cauza Atanasiu si alții c Romaniei ,  Troisième Section,  (Requête no15204/02),  ARRÊT,  17 janvier 2008,  définitif 17/04/2008

[4] GC), nr.31107 / 96 § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] ], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009,   As the Court has held on a number of occasions, a judgment in which the Court finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI). The Contracting States that are parties to a case are in principle free to choose the means whereby they will comply with a judgment in which the Court has found a breach. This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States under the Convention to secure the rights and freedoms guaranteed (Article 1). If the nature of the violation allows of restitutio in integrum it is the duty of the State held liable to effect it, the Court having neither the power nor the practical possibility of doing so itself. If, however, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate (see Brumărescu). 

[5] v Preda și alții, §§ 146, 148-49 . Aceasta a reiterat constatările de mai sus în cazul mai recent și similar al lui Dickmann și Gion,  §§ 103, 10

[6] v Affaire Preda et autres c Roumanie, (Requêtes nos 9584/0233514/0238052/02…)  Arrêt 29 avril 2014, définitif, 29/07/2014, § 146-150. La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention (voir, parmi d’autres, Străin et autres c Roumanie, no 57001/00, §§ 39, 43 et 59, CEDH 2005‑VII, et Porteanu c Roumanie, no 4596/03, §§ 32‑35, 16 février 2006). Elle a notamment jugé que le constat des tribunaux internes quant à l’illégalité de la nationalisation avait pour effet de reconnaître, avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété sur le bien en question (voir, parmi d’autres, Brumărescu c. Roumanie [GC], no 28342/95, § 70, CEDH 1999‑VII, Strain et autres, précité, §§ 26 et 38, Davidescu c. Roumanie, n2252/02, § 47, 16 novembre 2006, Popescu et Dimeca c. Roumanie, no 17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008, et Mărăcineanu c. Roumanie, n35591/03, § 17, 9 février 2010). Elle a également conclu, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et les lois de restitution permettant la vente aux locataires de biens soumis à restitution, que la vente par l’État du bien d’autrui, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l’existence de ce bien, s’analysait en une privation d’un bien au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole no 1.   En l’espèce, eu égard au constat du tribunal de première instance de Bucarest du 20 novembre 1998 quant à l’illégalité de l’occupation par l’État de l’immeuble en question, y compris de l’appartement situé au premier étage, et obligeant l’État à le rendre aux requérants, les propriétaires légitimes (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour estime que ces derniers disposaient d’un « bien ».   La Cour réaffirme qu’une telle privation, résultant d’une mise en échec du droit de propriété des requérants, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis de nombreuses années, est contraire à l’article 1 du Protocole no 1 (Brumărescu précité, § 79, Străin et autres, précité, §§ 39, 43 et 59, et Reichardt c. Roumanie, no 6111/04, § 24, 13 novembre 2008).Elle note que, en l’espèce, le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant la conduire à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées.  Par ailleurs, elle rappelle sa conclusion sur l’absence de voie de recours en droit interne permettant aux victimes d’une telle privation de propriété d’obtenir la jouissance de leur bien ou un dédommagement (paragraphes 124 et 130 ci-dessus).  Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention en ce qui concerne le bien de Mme et M. Rodan. V și , Fourth Section,  Case of Dickmann and Gion c Romania,(Applications nos. 10346/03 and 10893/04),  Judgment, 24 October 2017,   final,  24/01/2018,   §§ 100-102. Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat în decizia sa din 20 martie 2017 (În urma unei cereri preliminare de soluționare a problemelor juridice – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial din 11 aprilie 2017. Acesta a constatat că, în ceea ce privește bunurile imobile în privința cărora au existat cereri înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la data adoptării Legii nr. 165/2003 a intrat în vigoare, dispozițiile sale au fost relevante numai pentru cererile în care reclamanții au depus cereri de restituire sau despăgubire la nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă) că mecanismul prevăzut de Legea nr. 165/2013 a fost relevant numai pentru acei reclamanți în fața Curții care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001  Curtea reiterează că, în cazul Preda și alții, a hotărât că Legea nr. 165/2013 a furnizat un set de căi de atac eficiente pentru diferitele tipuri de circumstanțe, (§§ 134-140), subliniind în același timp că recursurile cu caracter substanțial sau procedural nu erau disponibile reclamanților aflați într-o situație similară cele din speță (a se vedea Hotărârea Preda și alții, §124).

[7] v Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza Străin și alții c  României,   (Cererea nr. 57.001/00),  Definitivă la 30 noiembrie 2005, §§ 30, 31 și 38: Guvernul consideră că reclamanții nu dispuneau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terți. În acest sens, el invocă cauzele Malhous c  Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c  României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Imobilul respectiv fusese naționalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanților în momentul introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absența dreptului. Curtea observă că reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuși Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

[8] Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 , republicată, M. Of. 798 din   de 2 septembrie 2005. Sintagma “despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” se înlocuiește cu sintagma “măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România”  Orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă;
(cf Legea nr. 165/2013).

[9] v Hotărârea Strain și alții,   §§ 54-56, În speță, Curtea notează că nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Acțiunea în revendicare atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală, teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare). În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 .  Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când aceasta recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire. Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. V și  Preda și alții,   §§ 133 și 141 și Hotărârea Dickmann și Gion,  §§ 72 și 78: Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză. Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent. Depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect. 

[10] v Preda și alții, § 163 164. În cazul în care statul pârât nu efectuează o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare de bani, valoarea actuală a proprietății (a se vedea și Katz, §§ 41-42).

[11] v Secțiunea a doua,  Cauza Buzatu c României,  (Cererea nr.34642/97),  Hotărâre din 1 iunie 2004 (satisfacție echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005 (Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare şi a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii legislative.) , și Preda și alții, § 164 164. În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa utilizării apartamentului, Curtea nu poate să speculeze cu privire la posibilitatea de închiriere a apartamentului în cauză și a câștigurilor care ar putea fi obținute din acesta . V și anexa la hotărârea  Ana Ionescu and Others c Romania, 26 februarie 2019

[12] v Hotărârea Maria Atanasiu și alții, § 253: Ținând cont de ineficiența sistemului actual de restituire și având în vedere în special vârsta reclamantelor și faptul că acestea au început procedurile administrative acum mai bine de nouă ani, Curtea, fără a specula asupra evoluției pe care o va putea înregistra în viitor mecanismul de despăgubire, consideră rezonabil să le aloce părților interesate o sumă ce ar constitui o soluționare definitivă și completă a cauzelor de față. V și Preda și alții, § 164, și Dickmann și Gion,   §§ 113-18)

[13]  Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,  Fourth Section,Case of Ana Ionescu and Others c Romania,  (Application no. 19788/03 and 18 others,  Judgment,  26 February 2019,

[14]  Valentin Bolocan ,  CEDO condamnă statul român  să plătească 2.700.000 euro pentru nerespectarea dreptului de proprietate, https://m.adevarul.ro/news/eveniment/cedo-condamna-statul-roman–plateasca-2700000-euro-nerespectarea-dreptului-proprietate, 26 februarie 2019  

[15] „Anevoioasă şi nesfârșită tranziție” – L. Boia, De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 90 sqq. Spațiul în care se întinde, triumfătoare, mahalaua (p. 95).

[16] Theophyle/Politeia, „Libertate nu am avut, nici piață liberă şi nici o clasă mijlocie, care poate forma o dreaptă funcțională” (www.fpromania nr. 30/2012). D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea 
şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000
, ed. a III-a, pp. 169 sqq

[17] Potrivit art. 1 – Protecția proprietății – din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”. De exemplu, în cauza Porțeanu c. României (prin hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s. a II‑a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându‑se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunțate prin hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c. României, nr. 26/2005, în cauza Costin c. României, nr. 21/2005, în cauza Străin şi alții c. României; mai menționăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub c. României, publicată în M. Of. nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Păun c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Aslan c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în cauza Brazdă şi Malița c. României, publicată în M. Of. nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza Dragoş c. României, publicată în M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc.

[18] Publicată în Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Series Iurisprudentia, nr.1/2001, pp.145 sqq. Disputa patrimonială dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română, Wikipedia, enciclopedia liberă,  accesat la 8 martie 2019

[19] Ce spun SUA despre libertatea religioasă în România, „Gândul”, 29 iulie 2014

CONFLICT JURIDIC DE NATURĂ CONSTITUȚIONALĂ DINTRE PARLAMENTUL ROMÂNIEI, PE DE O PARTE, ȘI ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PE DE ALTĂ PARTE. PRINCIPIUL SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT. CONTESTAȚIE ÎN ANULARE

Independența justiției poate fi pusă sub semnul îndoielii atunci când persoane cu funcții de demnitate publică fac declarații în spațiul public cu privire la componența completurilor care judecă anumite cauze și la existența unor idei preconcepute (favorabile sau nu părților) ale judecătorilor care compun aceste completuri.

  Pe rolul Curții Constituționale s-a aflat examinarea cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, determinat de refuzul explicit al acestei din urmă autorități publice de a aplica o lege adoptată de Parlament, și substituirea în acest mod, implicit, autorității legiuitoare, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului.

S-a apreciat că există un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, ca unică autoritate legiuitoare, responsabilă pentru stabilirea politicii penale a statului român, și Înalta Curte de Casație și Justiție, generat de adoptarea de către Colegiul de conducere ai acesteia a Hotărârii nr. 89/2018 și de refuzul instanței supreme de aplicare imediată a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 207/2018.§105.

Competența constituțională se realizează doar prin completurile de judecată ce funcționează în cadrul instanței supreme, iar nu prin Colegiul de conducere care are atribuții pur administrative. Prin urmare, se poate vorbi de o încălcare a dreptului de acces la o instanță (§98).

  Noua reglementare a art. 32 din Legea nr. 304/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 207/2018, obligă Înalta Curte de Casație și Justiție să reconfigureze compunerea completurilor de 5 judecători, astfel încât toți aceștia să fie desemnați în mod aleatoriu, fără stabilirea unei poziții privilegiate pentru președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Rezultă, astfel, că între Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlament, pe de altă parte, „există un grav conflict juridic de natură constituțională, care afectează caracterul statului român ca stat de drept” ( §99)

Acesta cuprinde un membru de drept și 4 trași la sorți, în condițiile în care legea reglementa desemnarea tuturor membrilor completului prin tragere la sorți. După intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, care menținea aceeași soluție legislativă de tragere la sorți a tuturor membrilor completului, prin Hotărârea nr. 89/2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că se impune amânarea aplicării Legii nr. 207/2018, până la data de 1 ianuarie 2019[1] (§124 al deciziei).

 În aceste condiții, se poate observa că actul Colegiului de conducere, organ administrativ cu caracter colegial, este unul administrativ, indiferent că este vorba de un act generat pentru modificarea/completarea/abrogarea Regulamentului sau de un act adoptat în aplicarea acestuia. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, actul administrativ se definește ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice[2].

S-a pus în discuție depășirea de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a competenței sale derivate din art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 304/2004 și art. 19 lit. j) din Regulament, prin raportare la art. 32 și 33 din Legea nr. 304/2004. Întrucât actul astfel adoptat este unul administrativ, conținutul său nu poate viza aplicarea și interpretarea legii de procedură; or, modul de desemnare a membrilor Completului de 5 judecători ține tocmai de aplicarea normelor procedurale.

Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție „nu poate prelua atribuții jurisdicționale din chiar sfera de competență primară a puterii Judecătorești” (§127).

 Curtea observă că art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 definește excesul de putere ca fiind “exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor” (§131).

Principiul separației puterilor în stat impune o anumită ordine constituțională, grefată pe activitatea generatoare de norme primare a Parlamentului, celorlalte ramuri ale puterii publice revenindu-le competența de a pune în aplicare aceste norme; numai Curții Constituționale îi este permis să constate neconstituționalitatea acestora și, astfel, să le elimine din fondul activ al legislației primare. În schimb, celelalte autorități publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale Parlamentului (cu excepția Guvernului, atunci când acționează ca legiuitor delegat), nici prin acte administrative și nici prin hotărâri judecătorești[3] . Fiecare dintre autoritățile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competențe, neputând să își aroge competențe legislative (§135). Se impune a fi evitate situațiile în care o persoană să devină judecătorul propriei cauze – Nemo debet esse iudex in causa sua.

Curtea reține că, la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 255/2013, care, prin art. 72 pct. 9, a modificat art. 32 alin. (1), (4) și (5) din Legea nr. 304/2004; în urma modificării operate, art. 32 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 304/2004 prevedea că “Judecătorii care fac parte din aceste complete [Completurile de 5 judecători – s.n.] sunt desemnați, prin tragere la sorți, în ședință publică, de președintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție”. Totodată, art. 32 alin. (5) din aceeași lege prevedea: “Completul de 5 judecători este prezidat de președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de președintele Secției penale sau de decanul de vârstă, după caz”. Din cele de mai sus, rezultă că art. 32 alin. (4) din lege a reglementat, în mod expres, tragerea la sorți a tuturor membrilor Completului de 5 judecători, fără să facă vreo diferențiere între aceștia și fără să consacre instituția membrului “de drept”. De asemenea, art. 32 alin. (5) din lege a stabilit că președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție prezidează completul doar dacă au fost desemnați prin tragere la sorți ca membri ai acestuia, aceeași regulă aplicându-se, evident, și în privința președintelui secției penale. Prin urmare, textul analizat conferă acestora dreptul de a prezida completul în măsura în care sunt desemnați prin tragere la sorți, și nu pe acela de a face parte de drept din complet. „Voința legiuitorului a fost aceea de a aplica regula tragerii la sorți în privința tuturor membrilor completului, în vederea asigurării imparțialității obiective a acestuia și a evitării stabilirii unor raporturi de preeminență între membrii completului ”(§148 al deciziei).

 Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a invocat în permanență caracterul neclar și confuz al vechilor norme legale[4], în aplicarea cărora a adoptat Hotărârea nr. 3/2014, prin noua hotărâre a persistat în conduita neloială față de principiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și, în consecință, a refuzat aplicarea imediată a noii legi procedurale și a decis să aplice vechile texte legale până la data de 31 decembrie 2018, dar și după această dată, din moment ce completurile învestite cu judecarea cauzelor își păstrează componența până la soluționarea definitivă a acestora (154).

Practic, începând cu septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a amânat intrarea în vigoare a legii în urma adoptării unei hotărâri a Colegiului de conducere, menținând, astfel, Completurile de 5 judecători stabilite prin Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 68 din 22 noiembrie 2017, prin care au fost desemnați prin tragere la sorți numai patru din cei cinci membri.

Nulitățile absolute din Codul de procedură prevede în mod expres că “determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea completului de judecată”[5] . Mai mult, art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală indică faptul că „dacă instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii, se poate formula contestație în anulare împotriva unei asemenea hotărâri penale ”(§281) .

Normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acesta vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și cele aflate în faza judecății; acest aspect a fost statuat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola c Italiei (nr. 2), § 110, prin care Curtea de la Strasbourg a arătat că dispozițiile art. 7 privind legalitatea incriminării și pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt aplicabile numai cu privire la normele penale de incriminare, în timp ce în domeniul normelor procesuale este aplicabil principiul tempus regit actum[6].   

Curtea constată că legea a intrat în vigoare în cursul anului 2018 și, în lipsa vreunei prevederi care să proroge aplicarea sa pentru anul următor în privința modului de desemnare a membrilor completurilor de 5 Judecători, rezultă că textul art. 32 din lege a intrat în vigoare la trei zile de la publicarea sa, respectiv la data de 23 iulie 2018. În aceste condiții, Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revenea obligația constituțională de a aplica legea de îndată ce aceasta a intrat în vigoare, indiferent de materia penală sau extrapenală în care judecă aceste completuri, iar „Colegiul de conducere nu putea face altceva decât să ia măsurile organizatorice necesare aplicării legii” ( §166).

Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată se sancționează întotdeauna cu nulitatea absolută [a se vedea, în acest sens, art. 281 alin. (1) lit. a) și alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală]. Situație este identică și în materie extrapenală, art. 176 pct. 4 și art. 178 alin. (1) din Codul de procedură civilă „sancționând cu nulitate necondiționată și absolută încălcarea normelor procedurale privind compunerea instanței” (§169 al deciziei).

S-a preferat o preluare a unei practici administrative la nivel jurisdicțional, ceea ce s-a convertit într-o încălcare a legii atât la nivel administrativ, cât și la cel jurisdicțional. Completurile de 5 judecători au preluat practica administrativă a Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ignorând ele însele legea.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a subliniat că “respectarea statului de drept nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităților publice, comportamente și practici constituționale, care își au sorgintea în ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți. Altfel spus, această ordine normativă constituțională are o semnificație mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituțională specifică unei comunități naționale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autoritățile/instituțiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituției”[7]  

Instanțele judecătorești, astfel cum sunt reglementate prin Constituție și Legea nr. 304/2004, își realizează funcția de înfăptuire a justiției prin intermediul judecătorilor organizați în completuri de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se stabilesc prin lege organică.

  Preluarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție a unei atribuțiuni ce vizează ideea de iuris dictio a transformat această entitate administrativă într-una jurisdicțională, din moment ce Colegiul de conducere a decis legala compunere a instanței, ceea ce a afectat dreptul la un proces echitabil, în componenta sa esențială ce privește imparțialitatea completului de judecată.

Curtea Constituțională  impune ca Înalta Curte de Casație și Justiție  să asigure de îndată constituirea noilor completuri de judecată prin tragerea la sorți a tuturor celor cinci membri ai acestora,   și nu numai a locului celui considerat ca fiind membru de drept[8].

Curtea Constituțională 1. Admite sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României și constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 255/2013. 2. Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 207/2018[9].

La data de 3 ianuarie 2019, au fost trase la sorți trei completuri de judecători în materie penală și trei în materie civilă, spre deosebire de câte două, câte erau până atunci[10].

Noilor completuri desemnate prin tragerea la sorți de joi nu le vor fi repartizate dosare precum cel al lui Liviu Dragnea, Sebastian Ghiță, Toni Greblă sau Călin Popescu Tăriceanu, cauze repartizate deja prin tragerea la sorți din decembrie anul trecut. O primă înfățișare în aceste dosare a avut loc deja în data de 19 decembrie, ele fiind amânate pentru a doua jumătate a lunii ianuarie. Judecătorii CSM au stabilit la finele anului, ca toate dosarele repartizate la completurile de 5 judecători de la ÎCCJ, în 13 decembrie, să fie judecate în 2019 de aceiași judecători, fără a fi organizată o tragere la sorți și în privința lor. Decizia Secției pentru judecători a CSM se menține chiar dacă, la termenul dosarelor cu noile complete, au fost pronunțate amânări . Următoare tragere la sorți va avea loc la începutul anului 2020.

Secția pentru judecători a CSM a recomandat, la începutul lunii decembrie anul trecut, mărirea numărului acestor completuri de la 4 la 6 (3 în materie penală și 3 în materie civilă). Tot atunci, Secția CSM a explicat procedura pe care Instanța supremă trebuie să o urmeze în privința tragerii la sorți a completurilor de 5 judecători.

După efectuarea tragerii la sorți, toate dosarele aflate în prezent pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, de competența completurilor de 5 judecători se repartizează aleatoriu, în sistem informatizat, completurilor nou înființate de 5 judecători. Președintele fiecărui complet ia măsurile urgente în vederea judecării cauzei, inclusiv sub aspectul stabilirii termenului[11].

Este pentru a patra oară în două luni când conducerea Curții supreme trage la sorți componența completurilor de 5 judecători, în materie penală și în materie civilă. Completurile formate la 3 ianuarie, vor judeca dosarele înregistrate începând din ianuarie anul acesta, cel puțin așa a decis Consiliul Superior al Magistraturii. Aceasta înseamnă că toate dosarele de mare corupție cu decizii în primă instanță, dar care nu au fost motivate înainte de finalul lui 2018, vor fi judecate în aceste componențe. E vorba, între altele, de dosarele lui Darius Vâlcov, Alina Bica – ANRP, Mircea Drăghici, Andreea Cosma[12].

Magistrații Curții de Apel București au admis în data de 23 noiembrie cererea lui Liviu Dragnea de a anula decizia ÎCCJ privind tragere la sorți a completurilor de 5 judecători din 9 noiembrie. Decizia nu e definitivă, însă instanța a decis suspendarea executării hotărârii ÎCCJ până la soluția finală.

Magistrații instanței supreme au decis ca 25 de cauze ale completurilor de 5 judecători să fie amânate pe 14 ianuarie, în urma deciziei Curții de Apel București privind anularea tragerii la sorți a completurilor, din 9 noiembrie 2018 „Anulează Hotărârea nr. 137/08.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Colegiul de Conducere. În baza art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și republicată, suspendă executarea Hotărârii nr. 137/08.11.2018, emisă de pârâtă, până la soluționarea definitivă a cauzei”,[13].  

Magistrații au arătat că întrucât atât în materie penală, cât și extrapenală, sancțiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiționată și, prin urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet și „se aplica de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate in măsura in care justițiabilii sunt încă in termenul de exercitare a cailor de atac extraordinare corespunzătoare, cat si situațiilor viitoare [14]

Chris Terhes, președintele Coaliției Românilor pentru Combaterea Corupției, susține că toate completurile extrase de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt ilegal constituite. “Nici completele acestea extrase de Tarcea nu sunt legal constituite. ICCJ si-a introdus in propriul regulament un articol care spune ca la selectarea judecătorilor pentru completele de 5 nu intra judecători de anul anterior. O asemenea prevedere nu exista in lege.

Daca legea nu spune ca judecători din anul anterior nu pot fi trași la sorti anul următor, atunci nici Colegiul de conducere nu poate include o asemenea condiție la alegerea judecătorilor din aceste completuri.

Prin urmare, înainte de a se începe extragerea de azi, a văzut cineva cate si ce nume de judecători s-au introdus in acele boluri?

Apoi, uitați-vă pe înregistrare și remarcați un lucru: biletele pentru completele de civil erau împăturate de 4 iar cele din bolul cu penalul in 2.

Ce am văzut azi ca se întâmpla la ICCJ cu alegerea acestor complete e de bezna mintii.

In cazul completelor de 5, pentru a fi totul cu adevărat aleatoriu, fie se trag 5 judecători pentru fiecare dosar, de fata cu pârțile, fie se creează completuri de câte 5 dintre toți judecătorii și apoi se desemnează aleatoriu completul pentru un dosar.

Ce am văzut azi cu extragerea completelor de 5 e o păcăleala si ma mir ca berbecii din politica nu au văzut asta pana acum.

Nu in ultimul rând, sa pui bilete intr-un borcan si sa extragi din el nu e aleatoriu.

Aleatoriu ar fi sa se introducă fiecare nume de judecător într-o bila, bilele intr-un bol, sa se amestece si apoi sa se extragă 5. Ca la Loto”,[15]

Mai mulți magistrați de la Înalta Curte de Casație și Justiție sunt nemulțumiți de recomandarea CSM privind Completurile de 5 judecători, pe care o consideră nelegală[16]. Secția pentru judecători a CSM a decis că dosarele repartizate celor 3 C 5-uri trase la sorți pe 13 decembrie 2018, printre care și dosarul liderului PSD, Liviu Dragnea, să rămână și în 2019. ”Recomandarea CSM este nelegală. Legea spune clar, completurile trebuie trase la sorți la începutul fiecărui an! Are prevalență principiul anualității C5-urilor. Practic, CSM a intervenit în soluționarea unor cauze, stabilind administrativ cine judecă. CSM nu are temei legal pentru a interveni în continuare în organizarea C5-urilor. Rolul CSM s-a încheiat când a stabilit regulile pentru 2018, doar acolo aveau temei în decizia CCR paragraful 196. Organizarea C5-urilor trebuie stabilită de instanță, nu pe cale administrativă”[17] .  

În urma deciziei Curții Constituționale, mai mulți condamnați au depus contestații în anulare în cazul sentințelor pronunțate de completurile de 5 judecători. Dan Lupașcu, fost judecător, ex-președinte al Curții de Apel București, fost membru CSM. Dan Lupașcu este avocatul fostului ministru PSD al Economiei, Constantin Niță, aflat în pușcărie după ce a fost condamnat în vară la 4 ani de detenție pentru corupție ; clientul său a introdus o contestație în anulare pe motiv că a fost condamnat de un C5 compus nelegal. Avocatul a cerut pentru clientul său și suspendarea executării pedepsei, adică eliberarea din penitenciar. Contestația lui Niță a fost repartizată C5-ului tras la sorți pe 13 decembrie 2018.

Dan Lupașcu a susținut, referitor la situația dosarelor ajunse la Completurile de 5 judecători ale ICCJ, în faza de apel, că, dacă nu s-au administrat probe, anul viitor vor fi repartizate noilor completuri. „Este o dispută și în teorie și în practică. Vă spun părerea mea. În măsura în care nu s-a administrat nicio probă, nu s-a luat nicio măsură cu influență asupra procesului, în mod normal ar trebui ca dosarul să meargă la un complet tras la sorți pentru 2019. E și o jurisprudență a CEDO care se leagă însă de chestiuni privitoare la administrarea de probe. Instanța va decide care dintre aceste păreri le va împărtăși„, a declarat Dan Lupașcu.

Recent,   au fost anulate toate probele făcute de DNA cu SRI  în dosarul lui Marian Fișcuci, primul patron Tel Drum .

În  procesul angajărilor fictive de la Protecția Copilului Teleorman nu sunt însă probe obținute de DNA cu SRI, adică interceptări sau filaje.

 Pe 4 septembrie,  a fost trimis dosarul în care fostul vicepremier Gabi Oprea este acuzat de uciderea din culpă a polițistului motociclist Bogdan Gigină la Judecătoria Sectorului 1. În motivare, se arată că „nu există un raport direct între exercitarea atribuțiilor de serviciu ale lui Gabriel Oprea și fapta de ucidere din culpă”[18].

Astfel, în ultimele săptămâni au obținut decizii de suspendare a executării pedepselor condamnați celebri precum fostul ministru al Dezvoltării Elena Udrea, fosta șefă a DIICOT Alina Bica, foștii miniștri Dan Șova și Constantin Niță, fostul președinte al Federației Române de Box Rudel Obreja, fostul șef ANAF Șerban Pop și omul de afaceri Horia Simu. Toți au fost puși în libertate[19].

Din data de 23 iulie 2018, cel puțin, vor exista hotărâri nule ce vor trebui rejudecate. În termenul de prescripție al faptelor !

23 iulie 2018 – 22 februarie 2019

dciuncan@gmail.com


[1] Hotărârea nr. 89/2018 nu a vizat simple măsuri organizatorice, ci interpretarea şi aplicarea legii în privința legalei compuneri a unei formațiuni de judecată (§ 145).

[2]  §124. Potrivit art. 29 alin. (1) lița. a) teza întâi din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație şi Justiție aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcționarea administrativă, act administrativ unilateral cu caracter normativ, ca natură juridică.

[3] v şi Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 641 din 3 iulie 2009.

[4] Legiuitorul nu a prevăzut nici norme tranzitorii, care să stabilească o derogare de la norma constituirii la începutul anului a Completurilor de 5 judecători (  §88)

[5] v în acest sens, cu privire la perspectiva istorică a instituției nulității absolute, cu referire la compunerea nelegală a completului, în Codurile de procedură penală din 1936, 1968 şi 2009, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of.  nr. 566 din 17 iulie 2017, §§ 23, 24 şi 36

[6] §163.  În același sens,  Curtea Constituţională ,   Decizia nr. 178/2018

[7]  Curtea Constituţională ,  Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, M. Of. nr. 877 din 7 noiembrie 2017, § 107.

[8] Curtea reține că prezența decizie se aplică de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, câț şi situațiilor viitoare (§199)

  [9] Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte  Cu opinie separată,  Judecători, Dr. Livia Stanciu si prof. univ. dr. Mircea Stefan Menea,  M. Of.  nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, hțțps://idrepț.ro/Documenț. Opinia separată  consideră că „s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte, deoarece: – Înalță Curte de Casație şi Justiție, prin Colegiul de conducere, nu şi-a arogat puteri, atribuții, competente sau prerogative de legiuitor, ci a aplicat, în  limitele competențelor conferite de lege, dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin prevederile Legii nr.255/2013 şi ale Legii nr.207/2018, cu privire la configurația/compunerea completurilor de 5 judecători, în cauză neputând-se, totodată, pune în discuție vreun refuz explicit al instanței supreme de a aplica o lege adoptată de Parlament; – nu a existat o situație conflictuală între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalță Curte de Casație şi Justiție, pe de altă parte, care să rezide în mod direct din textul Constituției, exercitarea atribuțiilor de către Colegiul de conducere al instanței supreme neputând fi calificată, din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unor competente de rang constituțional, acestea nefiind prevăzute expres în Legea fundamentală, ci doar în Legea infraconstituțională nr.304/2004 privind organizarea judiciară, fiind deci atribuții de rang legal;  – în fapt, a fost dedus judecății Curții Constituționale, un conflict clasic de drept administrativ, de competenta unei instanțe judecătorești;  – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Înaltei Curți de Casație şi Justiție, întrucât instanța supremă nu a încălcat atribuțiile Parlamentului, forul legislativ exercitând-şi nestingherit competenta de legiferare” Laurențiu Sîrbu ,DOCUMENȚ CCR a motivat decizia cu privire la completele de 5 judecători de la Curtea Supremă, adâncind şi mai țâre confuzia 29 noiembrie 2018,

hțțps://adevarul.ro/news/eveniment/document-ccr-motivat-decizia-privire-completele

[10] hțțps://www.dcnews.ro/o-noua-schimbare-a-completurilor-de-5-judecatori-iccj-tragere-la-sorți

[11] hțțps://www.dcnews.ro/țoader-mesaj-de-ulțima-ora

[12] hțțps://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justiție/astazi-se-trag-din-nou-la-sorti-completurile-de-5-judecatori

[13]hțțps://www.mediafax.ro/social/toațe-procesele-completurilor-de-5-judecatori-inclusiv-cel-al-lui-liviu-dragnea-amanațe-pențru-incepuțul-anului-viițor

[14] http://www.ziare.com/ccr/judecatori/ccr-critica-dur-poziția-inalței-curți-privind-consțițuirea-complețurilor-de-5-judecațori

[15] Vlad Manolache ,  Complet judecători, tragere la sorți. Tegheș: Nu sunt legal constituite

 hțțps://www.dcnews.ro/complet-judecatori, 9 noiembrie 2018

[16] , au explicat G4Media.ro surse de la Înalță Curte de Casație și Justiție.

[17] G4Media.ro

[18] Alin Ionescu , Nemulțumiri la Înalță Curte după recomandarea CSM privind completurile de 5 judecători: ”Este nelegală!”/ Dan Lupașcu, fost judecător membru CSM: ”În mod normal ar trebui ca dosarul să meargă la un complet tras la sorți pentru 2019”

hțțps://www.g4media.ro/nemulțumiri-la-inalta-curte-dupa-recomandarea-csm-privind-completurile-de-5-judecațori-esțe-nelegala19 decembrie 2018.

[19] M. H. , “Epopeea” completurilor de 5 judecători de la instanța supremă continuă – o nouă tragere la sorți, joi / Dosarele lui Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu vor fi judecate de aceiași magistrați

hțțps://www.hoțnews.ro/sțiri-esențial-22891880-epopeea-completurilor-5, , 2 ianuarie 2019

INDEPENDENȚA MAGISTRATURII ȘI INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR. CARACTERULUI ECHITABIL AL PROCEDURII. REVOCAREA SAU DESTITUIREA JUDECĂTORILOR

Procurorul general, Augustin Lazăr, semnalează mai multe prevederi care sunt neconstituționale și critică dur noua Ordonanță de urgență  de modificare a legilor justiției, precizând că prevederile acesteia pot conduce la apariția unui blocaj instituțional, Ministerul Public putând ajunge în situația de a nu-și exercita corespunzător atribuțiile constituționale de reprezentare a intereselor generale ale societății, apărare a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor. 

În Comunicatul dat publicității se face vorbire despre jurisprudența CEDO.

„Procurorul general [. . . ], luând în considerare concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului formulate în cauza Baka c. Ungariei (Hotărârea din 27 mai 2014), văzând proiectul ordonanței de urgență transmis Consiliului Superior al Magistraturii, își exprimă îngrijorarea față de blocajul instituțional al Ministerului Public ce ar putea fi generat de recentele modificări ale legilor justiției și de asemenea față de neconstituționalitatea unora dintre prevederi.”[1]

  În lumina trimiterii la hotărârea Curții,  în acea speță, a existat o contestație reală și serioasă asupra unui „drept”, pe care reclamantul îl putea susține, în mod întemeiat, recunoscut de dreptul intern[2].

  Încetarea înainte de termen a mandatului de președinte al Curții Supreme conferit reclamantului „nu a fost examinată de o instanță de drept comun sau de un alt organ care exercită funcții judiciare, și nici nu putea fi efectuată”. Această lipsă a controlului jurisdicțional rezultă dintr-un text de lege a cărui compatibilitate cu cerințele statului de drept este îndoielnică[3] . Curtea subliniază importanța ce trebuie acordată respectării caracterului echitabil al procedurii în cauzele care privesc revocarea sau destituirea judecătorilor.   The Court cannot but note the growing importance which international and Council of Europe instruments, as well as the case-law of international courts and the practice of other international bodies are attaching to procedural fairness in cases involving the removal or dismissal of judges, including the intervention of an authority independent of the executive and legislative powers in respect of every decision affecting the termination of office of a judge.  În aceste condiții, Curtea consideră că statul pârât a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului de acces la o instanță[4].

 Prin urmare, a existat o încălcare, în ceea ce îl privește pe reclamant, a dreptului de acces la o instanță, garantat de art. 6 § 1 din Convenție[5].

  Curtea observase că, la 22 iunie 2009, reclamantul fusese ales președinte al Curții Supreme, pentru un mandat de 6 ani, de către Parlament (decizia nr. 55/2009), în conformitate cu art. 48 § 1 din Constituția din 1949. Normele care reglementează mandatul președintelui Curții Supreme nu figurau în Constituția din 1949, ci, până la sfârșitul mandatului (31 decembrie 2011), în Legea LXVI din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor.    În temeiul  Legii privind organizarea și administrarea instanțelor, președinții instanțelor figurau în categoria „șefi de instanță”, adică judecători cu funcții de conducere și administrare a instanțelor și unităților organizaționale ale magistraturii.. Dacă un mandat nu se încheie pentru că perioada a expirat sau pentru că persoana a încetat să exercite funcții judecătorești,   nu i se poate pune capăt decât în situațiile următoare: comun acord, demisie sau destituire .  În plus, singurul motiv posibil pentru destituire este incompetența dovedită de a exercita funcții de conducere, caz în care reclamantul putea solicita controlul jurisdicțional al măsurii de destituire în fața tribunalului funcției publice .  

Curtea consideră că partea interesată putea pretinde în mod întemeiat că dreptul maghiar îi acorda protecție împotriva unei încetări a mandatului său de președinte al Curții Supreme în această perioadă. Curtea acordă o anumită importanță faptului că și Curtea Constituțională nu a respins pe motiv de lipsă de temei juridic recursul constituțional formulat de fostul vicepreședinte al Curții Supreme împotriva încetării înainte de termen  a mandatului său .  Înainte de a o respinge, înalta jurisdicție a examinat temeinicia plângerii sale, astfel încât aceasta s-a pronunțat asupra litigiului în ceea ce privește dreptul fostului vicepreședinte – echivalent cu cel al reclamantului – de a-și duce la capăt mandatul.

    Faptul că s-a pus capăt mandatului reclamantului ex lege, prin efectul noi legi intrate în vigoare la 1 ianuarie, în temeiul noii Legi fundamentale, nu poate anula, retroactiv, caracterul întemeiat al dreptului care îi garanta normele care erau aplicabile în momentul alegerii sale;   acele norme prevedeau un mandat de președinte de 6 ani, precum și motivele specifice pentru care i s-ar fi putut pune capăt.

Suntem departe de îngrijorarea față de un  blocaj  instituțional al Ministerului Public.

dciuncan@gmail.com


[1] https://www.g4media.ro/procurorul-general-noua-oug-pe-legile-justitiei-poate-duce-la-un-blocaj-institutional-la-nivelul-ministerului-public-si-contine-prevederi-neconstitutionale, 19 februarie 2019

[2] https://hudoc.echr.coe.int,  v, mutatis mutandis, Vilho Eskelinen and others c Finland, § 41, și Savino and others c Italy, nr. 17214/05, 20329/05 și 42113/04, §§ 68-69, 28 aprilie 2009.

[3]  Vilho Eskelinen și alții, § 64, și Tsanova-Gecheva c Bulgaria, § 87,

[4] Curtea Europeană a Drepturilor Omului,  Marea Cameră,  Hotărârea din 23 iunie 2016,     Cauza Baka c Ungariei,  (Cererea nr. 20261/12),  § 121

[5] Baka,   § 122

VALOAREA JURIDICĂ, DE RECOMANDARE, A RAPOARTELOR MCV

VALOAREA  JURIDICĂ, DE RECOMANDARE, A RAPOARTELOR MCV

Sunteți pe punctul de a fi tratați ca cetățeni de rangul al doilea de această Uniune Europeană. Treziți-vă!”. Nigel Farage[1]

Consiliul Superior al Magistraturii a emis un punct de vedere în urma raportului UE privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a luat act de Raportul Comisiei Europene dat publicității la data de 13 noiembrie 2018,  semnalând și unele erori factuale sau de apreciere, în legătură cu propria activitate,  de natură să creeze o percepție greșită cu privire la această autoritate publică[2].

Într-o altă opinie,  se semnalează faptul că Raportul MCV . . . 2018 „este scris cu o atâta rea credință și dispreț față de respectarea normelor democratice și drepturilor omului în Romania încât pe orice cetățean care a avut contact cu justiția strâmbă a ultimilor ani nu poate decât să îl îngrețoșeze total și să îl revolte absolut”[3].

Augustin Zegrean, fostul președinte CCR, afirmă că recomandările din raportul MCV sunt obligatorii, iar nerespectarea lor ar însemna nerespectarea tratatului UE, din moment ce ne-am asumat la aderare acest mecanism: „Sigur că sunt obligatorii. Uitați-vă în Constituție, în articolul 148. Acolo se spune ce trebuie să facă instituțiile statului, cum să respecte normele internaționale. Mai mult, avem articolul 11 în Constituție, care spune că dacă drepturile sunt mai bine reprezentate în normele internaționale, acestea prevalează. Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea acestor recomandări. Este ca și cum nu am respecta tratatul. Este încă o ocazie să ne facem de râs.” [4]

Judecătorul Cristi Danileț arată  că recomandările acestui raport sunt obligatoriu de implementat în România, potrivit chiar deciziilor Curții Constituționale. Astfel,   acesta arată că, potrivit deciziei nr. 2/2012 a Curții Constituționale a României, recomandările raportului MCV sunt obligatorii pentru autoritățile române[5].

În schimb, Premierul Viorica Dăncilă a declarat că este dezamăgită de concluziile raportului MCV și a menționat că poziția europarlamentarilor este „expresia unor interese electorale politice”[6].

Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor apreciază obiectivitatea și integritatea raportului MCV și precizează că recomandările nu au caracter opțional pentru România, în acest sens invocând o decizie a Curții Constituționale. Procurorii mai cer punerea în aplicare a recomandărilor și un dialog real[7].

Asociația susține că efectele asupra sistemului judiciar și a sustenabilității necesare în cadrul MCV sunt prezentate realist, în sensul că politicile inițiate și adoptate în perioada de referință s-au cumulat în direcția vulnerabilizării cadrului de sancționare a faptelor de corupție, de reducere a capacității instituționale a instituțiilor judiciare și de reducere a independenței procurorilor. Mediul profesional a cerut, în cadrul consultărilor prealabile și al participării la dezbateri parlamentare, ca propunerile de modificare să aibă o fundamentare adecvată și profesionistă.  Poziția de membru al Uniunii Europene „impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)” [8].

Toate atacurile PSD-ALDE la adresa UE după MCV și rezoluție ( De la „pumnul aplicat suveranității”, la „când Brâncuși făcea statui, ei învățau homosexualitatea” și „dragă UE, ești o c… satanistă”[9]) reflectă un nivel cultural lamentabil,  marcând  sentimente ancestrale de nesiguranță și FRICĂ al unor elemente politice nesemnificative.

În cele ce urmează înțelegem să ne pronunțăm cu privire la semnificația evoluției procesului de reformă judiciară.

Rapoartele din perioada 2007 – 2010 au evidențiat progresele făcute de România, au apreciat activitatea  D.N.A.  și crearea Agenției Naționale de Integritate, înființată pentru a controla averile demnitarilor.[10] De asemenea, au fost evidențiate progresele în combaterea corupției de la nivel local.[11]

Mecanismul de Cooperare și Verificare reprezintă un proces de verificare regulată a progreselor pe care România și Bulgaria le au în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, corupția și crima organizată (doar pentru Bulgaria). Prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției[12], s-a reținut că au fost identificate de Comisie „chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar” din România, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din 20 iulie 2011, se reține la acest capitol că “România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar”.

România a solicitat aderarea la Mecanismul de Cooperare și Verificare. Pentru a ajuta să soluționeze aceste probleme importante, Uniunea Europeană a decis să instituie un „mecanism de cooperare și verificare” special, destinat „să asigure un proces de aderare armonios și totodată să protejeze politicile și instituțiile europene”. În decembrie 2006Comisia Europeană a stabilit 4 criterii („obiective de referință”) pentru România, pentru evaluarea progreselor înregistrate în aceste domenii[13],   iar pentru Bulgaria au fost stabilite 6 criterii.[14] Cele 4 criterii inițiale pentru România sunt:

  1. asigurarea unui act de justiție mai transparent și mai eficient, în special prin consolidarea capacității și răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea și monitorizarea impactului noilor Coduri de procedură civilă și penală;
  2. instituirea unei agenții de integritate cu responsabilități privind verificarea averilor, a incompatibilităților și a potențialelor conflicte de interese, cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica sancțiuni disuasive;
  3. pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigații profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzații privind acte de corupție la nivel înalt;
  4. adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația locală[15].

Comisia Europeană[16] a definit douăsprezece recomandări esențiale care, dacă sunt urmate, ar duce la încheierea procesului MCV.  Prin urmare, recomandările din ianuarie 2017 „au fost considerate suficiente pentru încheierea MCV – cu excepția cazului în care evoluția situației ar fi inversat în mod clar sensul progreselor”. În raport s-a subliniat faptul că viteza procesului va depinde de cât de repede va fi capabilă România „să îndeplinească recomandările în mod ireversibil”. În special, recomandările s-au axat pe responsabilitatea și pe răspunderea autorităților române, precum și pe instituirea garanțiilor interne de natură să asigure ireversibilitatea rezultatelor –, astfel încât să se demonstreze că proiectele în desfășurare vor fi continuate, chiar și fără MCV[17] .

Astăzi,  cele douăsprezece recomandări din raportul din ianuarie 2017 nu mai sunt suficiente pentru a închide MCV, astfel că,   în raportul din 2018,   sunt incluse recomandări suplimentare în vederea închiderii MCV.

„În acest sens, va fi necesar ca instituțiile-cheie din România să facă dovada unui angajament ferm față de independența sistemului judiciar și lupta împotriva corupției, care sunt pietre de temelie indispensabile, și să acționeze pentru refacerea capacității naționale de garanții și de control și echilibru, astfel încât să se poată lua măsuri atunci când există riscul de regres.” Pentru remedierea situației, se recomandă următoarele măsuri: Legile justiției · Suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiției și a ordonanțelor de urgențe subsecvente. · Revizuirea legilor justiției, ținând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul MCV, precum și de recomandările Comisiei de la Veneția și ale GRECO. Numiri/revocări în cadrul sistemului judiciar · Suspendarea imediată a tuturor procedurilor în curs de numire și revocare a procurorilor de rang înalt. · Relansarea unui proces de numire a unui procuror-șef al DNA cu experiență dovedită în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție și cu un mandat clar pentru DNA de a continua efectuarea de anchete profesioniste, independente și imparțiale în materie de corupție. · Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecției Judiciare și numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecției Judiciare. · Respectarea avizelor negative ale Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în posturi de conducere a procurorilor sau la revocarea procurorilor care ocupă posturi de conducere, până la instituirea unui nou cadru legislativ în conformitate cu recomandarea 1 formulată în ianuarie 2017. · Înghețarea intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal și Codului de procedură penală. · Redeschiderea procesului de revizuire a Codului penal și a Codului de procedură penală, ținând seama pe deplin de necesitatea de a se asigura compatibilitatea cu dreptul UE și cu instrumentele internaționale de luptă împotriva corupției, precum și de recomandările formulate în cadrul MCV și de avizul Comisiei de la Veneția. Comisia va continua să monitorizeze îndeaproape situația și va efectua o evaluare a acesteia înainte de încheierea mandatului actualei Comisii. Punerea imediată în aplicare a măsurilor suplimentare este esențială pentru a repune procesul de reformă pe calea cea bună și pentru a reintra pe traiectoria încheierii MCV, astfel cum se menționa în raportul din ianuarie 2017[18].

Provocările la adresa independenței sistemului judiciar și punerea acesteia sub semnul întrebării au reprezentat, de asemenea, un motiv persistent de îngrijorare. Pe această bază, deși progresele înregistrate au adus unele obiective de referință mai aproape de îndeplinire, Comisia nu poate încă să concluzioneze că, în această etapă, vreunul dintre obiectivele de referință este îndeplinit în mod satisfăcător.

La 25 ianuarie 2017, Comisia a adoptat o evaluare cuprinzătoare a progreselor înregistrate de România în ultimii 10 ani în ceea ce privește reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției.

Raportul din ianuarie 2017 a reiterat recomandările anterioare referitoare la punerea în aplicare a unui sistem de numiri transparente bazate pe merite ale procurorilor de rang înalt, care ar asigura garanții adecvate în ceea ce privește independența și mecanismele de control și echilibru.

În avizul din 20 octombrie 2018, Comisia de la Veneția atrage atenția asupra faptului că decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general” atunci când a criticat Parlamentul și politicile Guvernului referitoare la sistemul judiciar și la cazurile de presiuni politice exercitate asupra sistemului judiciar, precum și „problemele privind legalitatea numirii sale”[19].

Comisia de la Veneția a menționat că: „Respectarea statului de drept nu se poate limita la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției”.

Obiectivele stabilite în tratatele UE sunt realizate prin intermediul mai multor tipuri de acte legislative. Unele au caracter obligatoriu, altele nu. Unele li se aplică tuturor țărilor, altele doar unora dintre ele.

  • Regulamentul este un act legislativ cu caracter obligatoriu. Trebuie aplicat în integralitatea sa, în toate statele membre.
  • Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit.
  • Decizia este un act legislativ direct aplicabil și obligatoriu pentru toți cei cărora li se adresează.
  • Avizul este un instrument care le permite instituțiilor să prezinte un punct de vedere fără caracter obligatoriu, altfel spus,   fără a le impune vreo obligație legală celor cărora li se adresează.
  • Termenul de recomandare este folosit în Raport  de 157 de ori. Recomandarea nu este obligatorie. Prin intermediul unei recomandări, instituțiile „își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a le impune însă vreo obligație legală destinatarilor recomandării”[20].

În concluzie, OBIECTIVELE PRESTABILITE TREBUIE IMPLEMENTATE ÎN MOD EXPLICIT, STRICT NECESAR „PENTRU REFACEREA CAPACITĂȚII NAȚIONALE DE GARANȚII ȘI DE CONTROL ȘI ECHILIBRU”, ȘI NU NUMAI CA OBLIGAȚIE DE MORALĂ INTERNAȚIONALĂ,  DAR ȘI PENTRU VALOAREA DE ADEVĂR JURIDIC PE CARE ÎL CONȚIN. NU VEDEM NIMIC IRAȚIONAL ȘI NICI EXCESIV ÎN PRINCIPII  SAU  FORMULĂRI.

Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte.

Calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)”. Potrivit Expunerii de motive, legea criticată dă expresie acestei obligații, prin reglementarea abaterilor pentru care judecătorii și procurorii răspund disciplinar și includerea în această categorie a faptelor prin care se încalcă îndatoririle specifice funcției ori se aduce atingere prestigiului funcției deținute. De asemenea, actul normativ dă curs recomandărilor de consolidare a capacității și a organizării Inspecției judiciare, precum și de continuare a procesului de reformă a acesteia[21].

România și-a asumat o responsabilitate europeană,   Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020 a fost aprobat prin Hotărârea nr. 282/2016 de către Guvern,  în numele unei națiuni civilizate.

Politologul Alina Mungiu-Pippidi afirmă că Mecanismul de Cooperare și Verificare al Comisiei Europene „se află sub controlul opoziției din România, iar recomandările din raport contrazic poziția Parlamentului European”[22].  Putem citi că buna credință în viața politică se răsfrânge atât asupra politicienilor de la Strasbourg,  dar mai abitir asupra Dâmboviței[23].

În luna octombrie, guvernul a adoptat o nouă ordonanță de urgență care ar modifica cerințele de vechime pentru procurorii DNA, ceea ce ar putea avea efecte negative suplimentare asupra capacității operaționale a DNA. Presiunea a fost extinsă asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție,  în special asupra judecătorilor Secției penale.” . . .  „Înființarea, în temeiul legilor justiției modificate, a noii secții de anchetare a infracțiunilor comise de magistrați dă naștere unei îngrijorări deosebite în ceea ce privește lupta împotriva corupției, întrucât o nouă structură ar putea fi mai vulnerabilă în ceea ce privește independența decât a fost cazul până în prezent în ceea ce privește DNA, dat fiind că ar putea fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraților și de exercitare de presiuni asupra acestora. În plus, fiind un departament cu atribuții generale care acoperă toate categoriile de infracțiuni comise de magistrați, acestuia îi va lipsi, de asemenea, expertiza în ceea ce privește anchetarea infracțiunilor de corupție specifice.” . . . Decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general”. „Recomandarea 10: adoptarea unor criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor de ridicare a imunității parlamentarilor pentru a se asigura faptul că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de corupție. De asemenea, guvernul ar putea avea în vedere modificarea legii pentru a limita imunitatea miniștrilor la perioada mandatului.” Sub asemenea formulări din raport s-ar fi putut strecura și gânduri ascunse,  cu interese obscure,  însă partea română trebuie să le implementeze cu toată buna credință!


[1]https://m.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/exclusiv-nigel-farage-reactie-dura-dupa-rezolutia-pe-in-cazul-romaniei-1033635. „Dar sunteți pe pragul de a fi tratați – încă nu s-a întâmplat, dar sunteți pe pragul de a fi tratați ca cetățeni de rangul 2 de această Uniune Europeană. Sunteți amenințați ca vechea doctrină Brejnev, a suveranității limitate, să fie aplicată țării voastre. Treziți-vă!”

[2] https://www.csm1909.ro/299/6257/Poziția-publică-a-Plenului-Consiliului-Superior-al-Magistraturiiprivind-Raportul-Comisiei-Europene-către-Parlamentul-European-și-Consiliureferitor-la-progresele-înregistrate-de-România-în-cadrul-Mecanismului, 14 noiembrie 2018

[3] https://floricaroman.wordpress.com/2018/11/14/. „Raportul MCV pe 2018 este dovada disprețului birocraților bruxelezi față de abuzurile evidente din justiția românească”.

[4] Florin Pușcaș, Augustin Zegrean, fost președinte CCR: „Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea recomandărilor MCV”, https://www.stiripesurse.ro/augustin-zegrean, 14  noiembrie 2018.

[5] Într-un mesaj postat pe Facebook, Laurențiu Sîrbu,  Cristi Danileț: Curtea Constituțională spune clar că recomandările MCV sunt obligatorii,     adev.ro/pi55umadev.ro/pi55um, 13 noiembrie 2018.

[6] Viorica Dăncilă, despre MCV: Nu putem fi de acord cu recomandările Comisiei Europene,  https://www.digi24.ro/stiri.

[7] Mihaela Gidei, Asociație a Procurorilor: Recomandările MCV nu au caracter opțional https://www.mediafax.ro

[8] Citând decizia   nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a  Curții Constituționale,  Denisa ZamfirMCV. Procurorii salută raportul: Apel către toți cei implicați,  https://www.dcnews.ro/mcv-procurorii-saluta-raportul-apel-catre-toti-cei-implicati_623696.html, 16 noiembrie 2018.

[9] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea-si.html?source=biziday.

[10] „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”.agerpres.ro, accesat în 15 noiembrie 2018.

[11] Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu „Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en, accesat în 15 noiembrie 2018,   „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”, .agerpres.ro.

„Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu”Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en

[12] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006.

[13]Mecanismul de Cooperare și Verificare – Direcția Generală Anticorupție”Mai-dga.ro,   13 noiembrie 2018.

[14] „Mecanismul de cooperare și de verificare (MCV) pentru Bulgaria și România – Comisia Europeană – European Commission”Comisia Europeană – European Commission, accesat în 13 noiembrie 2018.

[15] https://ro.wikipedia.org/

[16] Strasbourg, 13.11.2018 COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și de Verificare ,  SWD(2018) 551 final.

[17] C(2006)6569 Concluziile Consiliului privind mecanismul de cooperare și de verificare, 12 decembrie 2017 – https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/20171212-st15587_en.pdf. În urma concluziilor Consiliului de Miniștri din 17 octombrie 2006 , mecanismul a fost instituit prin Decizia Comisiei din 13 decembrie 2006. COM (2017) 751 https://ec.europa.eu/info/files/progress-report-romania-2017-com-2017-751_ro. „minimalizarea ori restrângerea domeniului de aplicare al corupției ca infracțiune sau provocările majore de natură să afecteze independența și eficiența parchetului anticorupție ar fi un regres”.

[18] COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare,  SWD(2018) 551 final,  13 noiembrie 2018,   Comisia Europeană Strasbourg, SWD(2018) 551 final , Raport tehnic care însoțește documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare,  COM(2018) 851 final.

[19]http://www.just.ro/raport-privind-activitatea-manageriala-a-procurorului-general-al-romaniei/ https://www.romaniajournal.ro/two-magistrates-associations-urge-toader-to-immediately-abandon-therevocation-procedure-of-prosecutor-general-lazar/

[20] https://europa.eu/european-union/eu-law/legal-acts_ro

[21] Curtea Constituțională,  decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,  M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012. referitoare la neconstituționalitatea „dispozițiilor art. 99 lit. r), s) și ș) și art. 991 din Legea nr. 303/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii […], precum și cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 44, art. 45, art. 461 și art. 47 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii”, formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și a sesizării referitoare la neconstituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, formulată de 86 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. Un alt document cu aceeași valoare de recomandare, care statuează asupra acelorași principii, este Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat „Etică judiciară – Principii, valori și calități”, ca un corp de îndrumări pentru judecătorii europeni.

[22] Florin Pușcaș, Alina Mungiu-Pippidi: „MCV este complet sub controlul opoziției din România”, https://www.stiripesurse.ro/alina-mungiu-pippidi-mcv, 15 noiembrie 2018.

[23] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea.

O MODIFICARE ÎN LEGEA NR. 303/2004. DEFĂIMARE

O MODIFICARE ÎN LEGEA NR. 303/2004. DEFĂIMARE

Din 18 octombrie 2018,  art. 5 alin. (2) al Legii nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2018[1],  astfel:  „(2)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii.”
Textul anterior dispunea că „(2)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.” Deci în orice situație magistrații trebuie să se abțină[2].

Dar  mai important este de subliniat formularea art. 9: (2)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice (text nemodificat).

În noua formulare, introdusă prin art. I, pct. 12 din Legea  nr. 242/2018 ,   (3)Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă.Cu alte cuvinte,  magistrații își pot exprima,  în orice mod, convingerile   politice . Ei nu pot defăima prin referire la celelalte două puteri,  în ansamblu. Prin defăimare se înțelege ,  generic,  afirmarea sau imputarea unor fapte determinate sau nu privitoare la sfera de activitate a unor instituții ( și până la ong-uri) ,  de natură a aduce atingere unei bune reputații,  indirect autorității acestora. Textul exclude „defăimarea”[3] particulară la adresa unei anume   persoane,  fie ea funcționând sau nu în legislativ sau  executiv. Considerăm textul inaplicabil în situația unui reprezentant al acestor puteri,  acționând în virtutea funcțiilor,  competentei sale sau în numele acestor puteri,  dacă făptuitorul cunoștea sau nu  această situație oficială. Avem una dintre primele dezincriminări postdecembristă,  rămânând ultrajul,  cu forma cea mai firavă a amenințării.

Magistrații sunt obligaţi ,   în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice,  ceea ce nu exclude posibilitatea adoptării unei atitudini sociale,  profesionale,  particulare sau publice ce poate fi interpretată într-un cod politic. Cum trebuie citit alineatul (1) al art. 9 din lege ,  potrivit căruia magistrații nu pot  „să desfăşoare sau să participe la activităţi [citim noi, exclusiv] cu caracter politic”? Doar la  următorul alineat se referă  la perioada de „  exercitarea atribuţiilor”. Nu putem să interpretăm decât în sensul unor activități manifeste,  cu vădit caracter pronunțat politic,  exclusivist etc. Considerăm că este de datoria unui magistrat să ia atitudine civică,  manifestă.

Textul trebuie citit ca obligând la o conduită morală ireproşabilă (art.44 alin.31), întreaga viață  să nu afecteze o înaltă reputaţie profesională şi morală. A nu lua o atitudine etică civică este mai rău decât a te retrage din cetate!

Protejarea vieţii private trebuie pusă în balanţă cu libertatea de exprimare garantată în art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice. în această societate, presa joacă un rol esenţial: ea nu trebuie să depăşească anumite limite, mai ales în ceea ce priveşte protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane; totuşi, ea are obligaţia de a comunica informaţii şi idei cu privire la chestiuni de interes general[4].


[1] Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din   15 octombrie 2018, modificată prin Ordonanţa  de urgenţă nr. 92 din 15 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din   16 octombrie 2018

[2] Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul (art.10 alin.1, neafectat). Judecătorii şi procurorii nu pot participa la emisiuni audiovizuale  cu caracter politic. Din formularea art.11 alin.(1),neafectat, trebuie să citim interdicția participării la orice manifestare publică cu cele mai minime nuanțe politice, chiar printr-o simplă tăcere și chiar printr-o poziție neutră: legea interzice simpla prezență, căci și aceasta afectează personalitatea magistratului, și, se înțelege angajând însăși instituția, vezi Doamne !.

[3] Ca noțiune,   Defăimarea ţării sau a naţiunii, era întâlnită,ca formulare, în art. 2361 al Codul penal   publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, a fost modificat prin: Legea nr. 143/2000; Legea nr. 197/2000; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 20/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002;Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93 din 20 iunie 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143 din 24 octombrie 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109 din 16 noiembrie 2004; Legea nr. 85 din 7 aprilie 2005; Legea nr. 160 din 30 mai 2005; Legea nr. 247 din 19 iulie 2005; Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 60, din 6 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006; Legea nr. 58 din 19 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 25 martie 2008; Ordonanţa de urgenţă nr. 198 din 4 decembrie 2008, publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  824 din 8 decembrie 2008. Art. 2361 a fost abrogat prin Legea nr. 278/2006. Art. 237. – Defăimarea unei organizații, fusese abrogat prin Decretul – lege nr. 1/1989.

[4] https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-73-dreptul-la-propria-imagine-respectul-vietii-private-si-al-demnitatii-persoanei-umane-respectul-datorat-fiintei-umane-si-drepturilor-ei-inerente.

Pagina 1 din 6712345102030...Ultima »