CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI  ȘI  PROCEDURA PENALĂ ROMÂNĂ

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995,  Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, §  36, Hotărârea din 24 mai 2007,  Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§  36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008,  Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, §  141, Hotărârea din 21 octombrie 2013,  Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§  92 și 93).[1]

Legea penală cuprinde norme exprese și clare referitoare la actele prin care se poate pune în mișcare acțiunea penală, astfel încât nu se poate susține că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) C. pr. pen. ar crea dificultăți de înțelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audiențe specializate, și anume autorităților competente să pună în mișcare acțiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalității punerii în mișcare a acțiunii penale. Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea acestora să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, §  35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35, Sud Fondi – S.R.L. și alții împotriva Italiei, §  109).

Art. 7 § 1 din Convenție consacră, la modul general, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracțiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).

   Noțiunea „drept“ („law“) folosită la art. 7 corespunde noțiunii „lege“ ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (v, în special, Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996,  Culegere 1996-V, p. 1627, § 29, Coëme și alții împotriva Belgiei, § 145, CEDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, § 51, 7 februarie 2002).

Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, § 68). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (  v, printre altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37). La fel se întâmplă și cu profesioniștii, obișnuiți să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea funcției lor. Astfel, ne putem aștepta din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35).

 Tocmai în considerarea principiului generalității legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forța lucrurilor de formule mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și pentru a se putea adapta schimbărilor de situație. Interpretarea și aplicarea acestor texte depind de practică (  v, printre altele, Kokkinakis,   , § 40, și Cantoni,   , § 31).

Funcția de decizie încredințată instanțelor servește tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în ceea ce privește interpretarea normelor, ținându-se cont de evoluția practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și rezonabil de previzibil (S.W. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, § 36).

Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă, în speță, textul prevederii legale, citită eventual în lumina jurisprudenței interpretative de care este însoțită, respecta această condiție la data faptelor (Cantoni, § 32)[2].  

Principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică europeană, precum și la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanțiale și imperioase. (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr.  185 din 11 martie 2016; CEDO  din 7 iulie 2009 și ,  respectiv,  24 iulie 2003, pronunțate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, §  99, și ,  respectiv,  Ryabykh împotriva Rusiei, §  52.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (Brumărescu § 61), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

Trebuie constatat că motivele avansate în cadrul procedurii de revizuire și acceptate de judecătorie se refereau la modalitatea în care expertul a realizat expertiza. Or, o eventuală eroare a acestuia în delimitarea terenurilor ar fi putut fi reparată prin intermediul căilor ordinare de atac, evitând astfel repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești definitive (Sergey Petrov împotriva Rusiei, nr. 1.861/05, § 28, 10 mai 2007). Numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (Pchenitchny împotriva Rusiei, nr. 30.422/03, § 26, 14 februarie 2008).

Revizuirea nu a constituit, în circumstanțele speciale ale cauzei de față, decât o modalitate deghizată de a provoca redeschiderea unei proceduri soluționate în mod definitiv, și aceasta cu privire la aspecte pe care vecinii reclamantei avuseseră posibilitatea să le aducă în discuție în cadrul acestei proceduri. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceluiași subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze (Riabykh, § 52). De altfel, faptul că există divergențe între mai multe rapoarte de expertiză nu este de natură, prin el însuși, să constate existența infracțiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experții respectivi .

Prin urmare, Curtea nu distinge în speță nicio împrejurare substanțială și imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii (v, a contrario, Protsenko împotriva Rusiei, nr. 13.151/04, §§ 30-34, 31 iulie 2008; Podrugina și Yedinov împotriva Rusiei (dec.), nr. 39.654/07, 17 februarie 2009). CEDO,  cauzele Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 7 iulie 2009,  definitivă la 7 octombrie 2009,   M. Of. nr. 179 din 14 martie 2011,  (www.monitoruloficial.ro).

Trebuie acordată o importanță specială principiului bunei guvernanțe, care cere ca autoritățile publice să acționeze în timp util, în mod corespunzător și cu consecvență maximă, atunci când miza este o chestiune în interesul general [v Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, § 120, CEDO 2000-I și Megadat.com S.R.L. împotriva Moldovei, nr. 21151/04, §  72, 8 aprilie 2008].

Ingerința asupra „bunurilor” reclamantei nu respectă cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 (v.  mutatis mutandis, Chengelyan și alții împotriva Bulgariei, nr. 47405/07, §  50, 21 aprilie 2016). Ingerința, în mod deosebit sechestrul, era necesară pentru a asigura plata impozitelor și că era proporțională în măsura în care reclamanta avea posibilitatea să o conteste

Curții să respingă obiecția preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne depusă de Guvern și să concluzioneze că natura nerecunoașterii de către autoritățile statului a efectului de lucru judecat al hotărârii definitive din 29 iunie 2016 și a neimplementării concluziilor acesteia (prin executarea în totalitate a respectivei hotărâri principale, a avut ca rezultat o sarcină excesivă impusă reclamantei (v, mutatis mutandis, Polimerkonteyner, TOV împotriva Ucrainei, §  20, 24 noiembrie 2016).În speță a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.^[3]

Prin Hotărârea din 21 octombrie 2014,  Cauza Lungu împotriva României, §  47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluționată și care făcuse obiectul unei hotărâri definitive și în absența oricărui motiv valabil, instanța națională a încălcat principiul securității raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul art. 6 §  1 din Convenție. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012,  Cauza Esertas împotriva Lituaniei, §  21, instanța de la Strasbourg a reținut că  „principiul autorității de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii numai în scopul obținerii unei rejudecări și a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeași hotărâre s-a reținut că  „orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În același sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006,  Cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei, §  69, CEDO a reținut încălcarea art. 6 §  1 din Convenție în situația în care  „abordarea Curții Supreme de Casație în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua șansă de a obține o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanație a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte și i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.”

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp și putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripție achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată și a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016,  Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, §  116, aceeași instanță europeană a statuat că  „principiul securității juridice este implicit în toate articolele din Convenție și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reținut prin aceeași hotărâre că  „Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situațiilor juridice și de a promova încrederea publicului în justiție. Orice persistență a divergențelor de jurisprudență riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

Prezenta cauză se înscrie în contextul special al restituirii lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Greco-Catolice, desființate de regimul comunist. Problema restituirii acestor lăcașuri de cult se pune la o scară destul de mare și constituie o chestiune delicată din punct de vedere social. O excludere generală din competența instanțelor a litigiilor având ca obiect lăcașurile de cult este în sine contrară dreptului de acces la instanță, cu atât mai mult cu cât sistemul de soluționare a conflictelor prealabile, introdus prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu era reglementat suficient, iar controlul jurisdicțional asupra deciziei comisiei mixte nu era adecvat (Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor,   § 66-75).

  Articolul  3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare aduse prin Ordonanța nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, oferea reclamanților posibilitatea unei acțiuni în justiție în vederea stabilirii situației juridice a lăcașului de cult (v , a contrario, Tserkva Sela Sossoulivka împotriva Ucrainei, nr. 37878/02, § 51, 28 februarie 2008). De asemenea, art. 3 astfel modificat prevedea termenele de respectat și procedura de aplicat în fața comisiei mixte, astfel încât această etapă prealabilă nu a constituit un obstacol pentru sesizarea unei instanțe (v, a contrario, Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor,   § 71).

Reclamanții au recurs la acțiunea introdusă prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, și că au acționat în justiție Biserica Ortodoxă care deținea bunul, sesizând tribunalul cu o acțiune în revendicarea lăcașului de cult în litigiu. Astfel, reclamanții susțin că acel criteriu stabilit prin legea specială, conform căruia situația juridică a lăcașurilor de cult se va stabili ținând seama de „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, constituie o limitare a dreptului lor de acces la instanță pe motiv că face să prevaleze dorința pârâtei în cadrul acțiunii.

  Curtea nu are sarcina de a aprecia în sine sistemul legislativ introdus de legiuitorul român pentru reglementarea situației juridice a lăcașurilor de cult care au aparținut bisericilor greco-catolice și au fost transferate în timpul regimului totalitar comunist în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Nu are nici sarcina de a soluționa problema ridicată de normele de drept aplicabile în general într-o acțiune în revendicare având ca obiect un lăcaș de cult. Curtea se va limita așadar, pe cât posibil, la examinarea problemelor concrete care i-au fost sesizate (Bellet împotriva Franței, 4 decembrie 1995, § 34, seria A nr. 333‑B). Deși nu are competența de a substitui aprecierea sa aprecierii autorităților naționale cu privire la aplicarea dreptului intern, are sarcina de a se pronunța în ultimă instanță asupra respectării cerințelor din Convenție. În acest scop, Curtea trebuie totuși să se axeze în speță pe criteriul „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” pentru a decide dacă aplicarea acestuia a adus atingere dreptului reclamanților de acces la instanță.

Instanțele interne nu și-au declinat competența de a judeca această cauză, ci au examinat-o pe fond înainte de a o declara vădit nefondată. Acestea au declarat că intenționează să aplice criteriul din legea specială recurgând la elemente de fapt concrete. Astfel, acestea au ținut seama de contextul istoric, de contribuțiile financiare ale diverselor părți la construirea bisericii și de modul în care a fost folosită clădirea.  Acestea au efectuat o examinare în timp a criteriului dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile și au luat în considerare aspecte istorice și sociale, nu doar aspectele statistice. Instanțele au examinat toate pretențiile reclamanților pe fond, punct cu punct, fără v  constrânse vreodată să-și decline competența de a răspunde acestora sau de a cerceta faptele relevante. Instanțele au pronunțat hotărâri atent motivate, iar argumentele reclamanților care erau importante pentru soluționarea cauzei au făcut obiectul unei examinări aprofundate. Instanțele interne au avut, în prezenta cauză, plenitudine de jurisdicție pentru aplicarea și interpretarea legii interne, fără ca refuzul formulat de partea ortodoxă în procedura amiabilă să fie obligatoriu pentru acestea. În plus, controlul efectuat de acestea a fost suficient de amplu pentru a îndeplini cerințele de la art. 6 § 1 (v , mutatis mutandis, Potocka și alții împotriva Poloniei, nr. 33776/96, § 56-59, CEDO 2001‑X; și, a contrario, Terra Woningen B.V. împotriva Țărilor de Jos, 17 decembrie 1996, § 52,  Culegere 1996‑VI).

Efectivitatea dreptului de acces la instanță impune ca o persoană să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet,   § 36). În speță, reclamanții au beneficiat de o examinare aprofundată a acțiunii lor de către completul de judecată. Simplul fapt că ei consideră inechitabil criteriul prevăzut de legea specială, și anume „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, nu este suficient pentru ca dreptul lor de acces la instanță să devină ineficient.

 Reclamanții au avut posibilitatea de a-și exercita dreptul de acces la instanță. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, se ține seama de circumstanțele cauzei și, în baza criteriilor consacrate de jurisprudența sa, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză [v, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței (MC), nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000–VII].

Art. 14 din Convenție completează celelalte prevederi normative ale Convenției și protocoalelor la aceasta. Acest articol nu are o existență independentă deoarece este valabil numai pentru „a beneficia de drepturile și libertățile” pe care acestea le garantează. În mod cert, acesta poate fi luat în considerare chiar și fără să existe încălcarea cerințelor prevăzute de acestea și, în această măsură, are o sferă de aplicare autonomă, dar nu ar trebui să se aplice dacă situația de fapt din litigiu nu intră sub incidența a cel puțin uneia dintre aceste prevederi [v , printre multe altele, E.B. împotriva Franței (MC), § 47-48, 22 ianuarie 2008].

O discriminare constă în tratarea în mod diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor aflate în situații similare [D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, § 175, CEDO 2007‑IV]. Totuși, art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze grupurile într‑un mod diferit pentru a corecta „inegalitățile faptice” dintre acestea; într-adevăr, în anumite circumstanțe, absența unui tratament diferențiat în vederea corectării unei inegalități este cea care poate, fără justificare obiectivă și rezonabilă, să atragă după sine încălcarea dispoziției în cauză [Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, § 44, CEDO 2000-IV; Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65731/01, § 51, CEDO 2006‑VI]. Poate fi considerată discriminatorie o politică sau o măsură generală ce are efecte defavorabile disproporționate asupra unui grup de persoane, chiar dacă nu vizează în mod special acest grup [Hoogendijk împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 58641/00, 6 ianuarie 2005] și că o discriminare posibil contrară Convenției poate rezulta dintr-o situație de fapt (Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, § 76, CEDO 2006‑VIII).

O diferență de tratament este discriminatorie dacă îi lipsește justificarea obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit [Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC),   § 51].

Sesizată asupra unei excepții de neconstituționalitate a criteriului în litigiu, Curtea Constituțională a prezentat motivele legate de necesitatea protejării libertății cultelor și a libertății celorlalți, integrându-le totodată în contextul istoric al cauzei. În acest sens, Curtea reamintește că, în repetate rânduri, a avut ocazia de a sublinia rolul statului în calitate de organizator neutru și imparțial al practicării religiilor, cultelor și credințelor, și de a preciza că acest rol contribuie la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase și a toleranței într-o societate democratică, în special între grupări opuse [v , printre altele, mutatis mutandis, Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României (MC), nr. 2330/09, § 165, CEDO 2013 (fragmente)]. Ținând seama de obiectivul urmărit și de justificările rezonabile ale acestuia, adoptarea de către legiuitorul național a criteriului în litigiu nu a fost contrară art. 14 din Convenție. Prin urmare, în speță, nu a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție.^[4]

Prin hotărârile din 28 iulie 2009 și 31 mai 2012, pronunțate în cauzele Gok și alții împotriva Turciei, §§  57-62, și Esertas împotriva Lituaniei, §§  23-32, CEDO a reținut că, fie și în absența casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluției adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenție, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanță și să încalce principiul securității juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999,  Cauza Brumărescu împotriva României, §  61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 §  1 din Convenție, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reținut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H.  și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013, pronunțate în cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, §  47, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, §  56, și Remuszko împotriva Poloniei, §  92).

Reglementarea unei excepții de la principiul autorității de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanțe substanțiale și convingătoare (v Hotărârea CEDO  din 24 iulie 2003,  Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, §  52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ și nevoia de a asigura eficiența sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO  din 20 iulie 2004,  Cauza Nikitin împotriva Rusiei, §  57). Însă, cu referire la noțiunea de  „eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era  „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea  „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO  din 24 mai 2007,  Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).

Având în vedere caracterul echivoc al sintagmei  „cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. , aceasta contravine normei constituționale de la art. 1 alin. (5) și sub aspectul nerespectării exigențelor referitoare la calitatea legii (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr.  839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr.  49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr.  761 din 15 noiembrie 2010, și Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr.  363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudența CEDO . În materia clarității și previzibilității unui text de lege, CEDO s-a pronunțat în repetate rânduri, statuând că o normă este  „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000,  Cauza Rotaru împotriva României, §  55).

Curtea trebuie să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea și funcționarea S.R.I., invocată de altfel și de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menționată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze și să folosească informații care vizează securitatea națională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanța pentru securitatea națională a datelor deținute despre reclamant. Cu toate acestea, reamintește că în primul rând autoritățile naționale și mai ales instanțele sunt chemate să interpreteze și să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveției  § 59)

„Sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează și calitatea «legii»; prin aceasta expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței dreptului, menționat explicit în preambulul convenției (…). Înseamnă – și aceasta reiese din obiectul și din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de § 1 (…). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate își exercită în secret atribuțiile (…).

Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, «legea» contravine principiului preeminenței dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar și modalitățile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuție, pentru a oferi persoanei protecție adecvată împotriva arbitrarului.”

Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă exista garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranța națională, motivat de ideea apărării democrației, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei §§49-50).

Pentru a fi compatibil cu exigențele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conțină garanții stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăți democratice, în special principiul preeminenței dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenției. Aceasta înseamnă că orice ingerință a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puțin și în ultimă instanța – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanții de independență, imparțialitate și procedura (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei § 55),  CEDO,  Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000 ,  M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001

Instanța de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999,  Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, §  34, că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007,  Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35, CEDO a reținut că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (v și Hotărârea din 28 martie 1990,  Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, §  68). S-a arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Totodată, s-a reținut prin aceeași jurisprudență că, având în vedere principiul generalității legilor, conținutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996,  Cauza Cantoni împotriva Franței, §  31). [5]

Ca și în cauzele Străin și alții, Preda și alții, reclamanții din Cauza Ana Ionescu^[6] au obținut deciziile definitive recunoscându-se ilegalitatea confiscării proprietății de către stat și a proprietății legitime cu efect retroactiv asupra acestor proprietăți.  În prezent, solicitanții nu au reușit să recupereze posesia proprietăților sau să obțină despăgubiri pentru această privare (27),  mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace.

Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile restituției, inclusiv Legea nr. 165/2013^[7],  că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și / sau că nu pot pretinde că au o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.

  Legea nr. 165 / 2013 nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist^[8].  

  Așa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Curtea a impus României  o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească situația normală^[9],  după atât de mult timp de la căderea comunismului.

   În cazul lui Preda și alții, s-a constatat că incapacitatea reclamanților de a-și recupera proprietățile în ciuda hotărârilor judecătorești definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate constituia o privare în sensul primului paragraf teza  a doua din Articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea pașnică a posesiunilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1^[10].  Legea nr. 165/2013  nu a furnizat o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din speță^[11],  ceea  ce permite Curții să constate existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție^[12].

În continuare a examinat și a respins în repetate rânduri declarațiile Guvernului privind presupusa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv Legea nr. 10/2001^[13] și Legea nr. 165/2013, în cazurile în care există acte de drept valabile simultan^[14].

  În ceea ce privește suma solicitată pentru pierderile de profit sau beneficiile bunurilor reclamanților, Curtea respinge această afirmație. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori^[15].

Această situație  a determinat, în cele din urmă, și condamnarea României la CEDO în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le‑a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale^[16].

În anul 2005, pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea cererilor de retrocedare, casând sentințele contrare adoptate de instanțele inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea îndrumărilor date de Curte.Lipsa de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie 2014^[17].

Termenul „suspiciune rezonabilă” reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, a reținut că prin „suspiciune rezonabilă” trebuie înțeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile). Instanța europeană a analizat această sintagmă pe tărâmul art. 5 din C.E.D.H. . Prin existența unei suspiciuni rezonabile se înțelege existența unor date sau informații de natură să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune (Hotărârea din 30 august 1990,  Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, §  32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, fiind atribuția judecătorului speței stabilirea gradului de rezonabilitate al acesteia. Nu se poate pune în discuție o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credință, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004,  Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, §  53).( prin Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr.  857 din 27 octombrie 2016, §§  18 și 19)

  Atât destinatarii legii procesual penale, cât și organele chemate să o aplice pot determina sensul noțiunii de „suspiciune rezonabilă“, sintagmă al cărei conținut concret va fi stabilit, conform celor reținute de CEDO și de Curtea Constituțională, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, textul criticat îndeplinește cerințele de claritate, precizie și previzibilitate specifice standardului calității legii, impus de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. O lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de C.E.D.H.  numai dacă este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita (v, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr.  629 din 17 august 2016, §§  17 și 18). [18]

Potrivit cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele CEDO : Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven și de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei),  imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. De asemenea, imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr.  533 din 17 iulie 2014, și Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr.  913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009,  Cauza Olujic împotriva Croației, §  57 și următoarele, și Hotărârea din 11 iulie 2013,  Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, §  114). Potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe, imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982,  Cauza Piersack împotriva Belgiei, §  30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003,  Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, §  69). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013,  Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, §  113, și Hotărârea din 15 octombrie 2009,  Cauza Micallef împotriva Maltei, §  98).

Prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor și atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare“, astfel cum susține autorul excepției, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autoritățile competente de posibilitatea de a evalua „suspiciunea rezonabilă” că imparțialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere „aparența de incompatibilitate” (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de CEDO.

  Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenței cazurilor de incompatibilitate a judecătorului și cu privire la persoanele care determină constituirea instanței, o parte dintre dispozițiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, și procurorului, magistratului-asistent și grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) și ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) C. pr. pen.. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată.

Articolul  3 din Convenție consfințește una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice. Chiar și în cele mai dificile situații, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura, pedepsele și tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restricție, aspect prin care contrastează față de majoritatea clauzelor normative ale Convenției și Protocoalelor nr. 1 și 4, iar conform art. 15 § 2, el nu suferă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce amenință viața națiunii (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni împotriva Franței [MC], nr. 25.803/94, § 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de provocările victimei (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996,   Culegere 1996-V, p. 1.855, § 79). Natura infracțiunii reproșate reclamantului este, așadar, lipsită de relevanță pentru analiza din perspectiva art. 3.

  Pentru a intra sub incidența art. 3, un rău tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă prin esență; ea depinde de toate datele cauzei și, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice și psihice, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea forței fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita împotriva Italiei, § 120, Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, § 38, și Tekin împotriva Turciei din 9 iunie 1998,   Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, §§ 52 și 53).

Un anumit tratament este „inuman“, în special pentru că a fost aplicat cu premeditare ore întregi și pentru că a produs, dacă nu adevărate leziuni, cel puțin puternice suferințe fizice și morale, și, în același timp, „degradant“, deoarece este capabil să producă victimelor sale sentimente de teamă, angoasă și inferioritate, menite să le umilească și să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o însoțește să fie considerate „inumane“ sau „degradante“, suferința sau umilința trebuie, în orice caz, să le depășească pe cele pe care le presupune o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Întrebarea dacă tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element de luat în calcul (  v, de exemplu, hotărârile V. împotriva Regatului Unit [MC], § 71, CEDO 1999-IX, și Raninen împotriva Finlandei, pp. 2821-2822, § 55). Totuși, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a art. 3.

 În ciuda caracterului subsidiar al rolului său în raport cu cel al instanțelor interne, în contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 și 3 din Convenție, pentru a stabili dacă în speță a avut loc încălcarea acestor articole, Curtea nu se consideră legată nici de constatările de fapt ale instanțelor naționale, nici de modul de soluționare a procedurilor interne, atunci când există motive serioase care fac inevitabilă abaterea de la ele.”

  Plângerile privind relele tratamente trebuie susținute în fața Curții prin elemente de probă adecvate (v, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, § 30). Pentru aprecierea elementelor de probă, ea reține criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“. În cadrul procedurii în fața Curții nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilității unor elemente de probă sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susținute de o evaluare independentă a tuturor elementelor de probă, inclusiv deducțiile pe care le poate extrage din faptele și observațiile părților. În conformitate cu jurisprudența sa constantă, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumții necontestate, suficient de grave, exacte și concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie și, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate în mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plângerii formulate și de dreptul convențional aflat în joc. Curtea este atentă și la gravitatea unei constatări conform căreia un stat contractant a încălcat drepturile fundamentale (  v, printre altele, Natchova și alții împotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 și 43.579/98, § 147, CEDO 2005-VII, și jurisprudența citată în aceasta).

Sensibilă la vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenților statului, cum sunt persoanele deținute, Procedura prevăzută de Convenție nu se pretează întotdeauna unei aplicări riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmă). Într-adevăr, în procedurile legate de cauzele de acest tip, în care un individ acuză agenți ai statului că i-ar fi încălcat drepturile ce îi sunt garantate prin Convenție, este inevitabil ca Guvernul pârât să fie uneori singurul care are acces la informațiile capabile să confirme sau să infirme aceste afirmații. Din acest motiv, faptul că Guvernul nu furnizează astfel de informații, fără a da acestui lucru o justificare mulțumitoare, poate nu numai să aducă atingere respectării de către un stat pârât a obligațiilor ce îi revin conform art. 38 § 1 a) din Convenție, ci și să îi permită Curții să tragă concluzii cu privire la temeinicia susținerilor reclamantului (v Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, § 113, CEDO 2005-X (extrase); pentru același principiu, din perspectiva art. 2, v hotărârile Timurtaș împotriva Turciei, nr. 23.531/94, § 66, CEDO 2000-VI, Akkum și alții împotriva Turciei, nr. 21.894/93, § 185, CEDO 2005-II (extrase).

Imposibilitatea de a aduce lumină asupra circumstanțelor exacte ale unei cauze nu ridică obstacole în calea constatării unei încălcări materiale a art. 2, atunci când Curtea s-a aflat în această imposibilitate din motive imputabile în mod obiectiv organelor statului, și anume nerespectarea de către guvernul pârât a obligației sale de a explica într-o manieră mulțumitoare și convingătoare desfășurarea faptelor și de a expune elemente care să permită respingerea susținerilor reclamanților (Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43.443/98, §§ 80 și 99-100, 26 februarie 2008, și jurisprudența citată în aceasta).

Această soluție a fost preferată de Curte datorită apropierii dintre situația persoanelor găsite vătămate sau moarte într-o zonă aflată sub controlul exclusiv al autorităților statului și cea a deținuților, a căror stare de sănătate ține de răspunderea statului. În cele două cazuri, persoanele în discuție se află într-o stare deosebit de vulnerabilă față de autorități, iar evenimentele în discuție, în totalitatea lor sau doar într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de acestea (  v, mutatis mutandis, Akkum, § 211).

De această dată din perspectiva art. 3, că imposibilitatea de a stabili circumstanțele exacte în care o persoană a fost rănită, atunci când ea se afla sub controlul agenților statului, nu o împiedică să ajungă la o constatare a încălcării laturii materiale a acestui articol, în lipsa stabilirii de către guvernul pârât a desfășurării faptelor într-o manieră mulțumitoare și convingătoare, cu elemente de probă în sprijinul său.

   Conștientă de necesitatea de a da dovadă de prudență în analiza evenimentelor cu beneficiul de a putea reveni [Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, § 147, CEDO 2005-II (extrase)], Curtea este pregătită să admită că, în anumite circumstanțe, poliția poate recurge la un anumit grad de forță, poate utiliza gaz lacrimogen și cătușe pentru a imobiliza un suspect.

  În ceea ce privește ancheta inițiată pornind de la plângerile depuse de reclamant, pentru a fi considerată eficientă, aceasta ar fi trebuit să includă, de exemplu, investigații detaliate și eficiente, care să conducă la stabilirea circumstanțelor exacte ale prinderii reclamantului și, dacă ar fi fost cazul, la identificarea și la pedepsirea vinovaților, precum și să permită accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetă (Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României,   § 199).

  Curtea reamintește că a statuat deja în mai multe cauze împotriva României că anchetele conduse de procurorii militari ridicau îndoieli serioase prin faptul că aceștia nu erau independenți prin raportare la polițiștii pe care trebuia să îi cerceteze (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004).

  În concluzie, ancheta efectuată cu privire la plângerile penale ale reclamantului a dus la o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale bazată exclusiv pe declarația părții interesate din 20 martie 1998 și pe probe neidentificate în rezoluția respectivă. Această anchetă este departe de a respecta cerințele de eficiență și efectivitate pe care le impune art. 3 din Convenție (Sultan Öner și alții împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie 2006).

  Este important să reamintească faptul că interdicția generală enunțată la art. 3 din Convenție le impune autorităților naționale obligația de a veghea asupra sănătății și confortului general ale unui deținut, ceea ce presupune, printre altele, obligația de a-l hrăni corespunzător ( v  Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451, CEDO 2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006).

Este cazul să se reamintească faptul că, atunci când numai statul pârât are acces la informațiile care ar putea confirma sau infirma susținerile unui reclamant, faptul că acesta nu furnizează aceste informații, fără a oferi vreo justificare satisfăcătoare pentru omisiunea sa, îi poate permite Curții să tragă concluzii referitoare la temeinicia susținerilor reclamantului (Akkum și alții, § 209).

  Tocmai din cauza acestui comportament inițial al polițiștilor, în speță, reacția ulterioară a reclamantului nu ar putea simplifica sarcina probei ce îi revine Guvernului, care trebuie să demonstreze că forța folosită în timpul intervenției nu a fost excesivă sau disproporționată (v, per a contrario, Abdulkadir Aktaș împotriva Turciei, nr. 38.851/02, § 83, 31 ianuarie 2008).

  În trecut, Curtea a avut ocazia de a analiza compatibilitatea utilizării cătușelor și a altor instrumente de constrângere cu dispozițiile art. 3 din Convenție. Astfel, ea a statuat că recurgerea la astfel de mijloace de constrângere nu ridică în mod normal nicio problemă în ceea ce privește art. 3 atunci când ea este legată de o detenție legală și nu este însoțită de utilizarea forței sau expunerea în public dincolo de ceea ce se poate considera ca necesar în limite rezonabile. În acest sens, trebuie luat în considerare, de exemplu, înlăturarea pericolului ca persoana să fugă sau să producă vătămări sau alte prejudicii (Raninen împotriva Finlandei, p. 2.822, § 56; Mathew împotriva Olandei, nr. 24.919/03, § 180, CEDO 2005-IX).

Atunci când s-a recurs la mijloace de constrângere, Curții îi revine obligația de a stabili dacă nu s-a depășit, în ceea ce privește utilizarea forței, gradul de proporționalitate impus de comportamentul reclamantului (Koutcherouk împotriva Ucrainei, §§ 140-145, CEDO 2007-…). În ceea ce privește analiza necesității de a imobiliza persoanele deținute în afara mediului penitenciar, Curtea acordă o importanță deosebită circumstanțelor fiecărei spețe în parte și se pliază unei analize de la caz la caz (Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52.058/99, § 102, 24 mai 2007).

Autoritățile au obligația de a proteja sănătatea persoanelor private de libertatea lor și, în acest context, lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar art. 3 din Convenție (Kudła împotriva Poloniei [MC], § 94, CEDO 2000-XI; Keenan împotriva Regatului Unit, § 111, CEDO 2001-III).

În lipsa oricărei justificări din partea Guvernului, acest risc ar fi putut fi acoperit prin întărirea escortei care îl însoțea pe reclamant și că, prin urmare, recurgerea la lanțuri pentru a imobiliza picioarele reclamantului a avut ca obiect limitarea mișcării părții într-un mod nerezonabil (Gorodnitchev,  § 105). La aceasta se adaugă caracterul public necontestat al măsurii în cauză.

  Guvernul i-a reproșat reclamantului, încă din stadiul analizei inițiale a admisibilității, că a omis să aducă la cunoștința parchetului competent doleanțele sale referitoare la condițiile materiale de detenție impuse în Comisariatul de Poliție (Rupa împotriva României (dec.), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, § 91).

  Reclamantul pretinde că lipsa unei anchete eficiente cu privire la susținerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul la o instanță care să poată statua asupra cererii sale de despăgubire și invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenție.

  În contextul susținerilor de încălcare a art. 3 din Convenție, Curtea a considerat întotdeauna că ar trebui să analizeze capetele de cerere ce țin de inexistența, de nelegalitatea sau de ineficiența procedurilor de despăgubire din perspectiva art. 13 din Convenție, ale cărui garanții sunt mai mari decât cele ale art. 6 (Aydın împotriva Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997,   Culegere 1997-VI, p. 1895, § 102; Egmez împotriva Ciprului, § 102, CEDO 2000-XII).

  Art. 13 din Convenție prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Articolul  13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită valorificarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, astfel cum le consfințește aceasta. Consecința acestei prevederi este, așadar, că impune o cale de atac internă care să abiliteze instanța națională competentă să fie sesizată cu conținutul unui „capăt de cerere pertinent“, întemeiat pe Convenție, și să ofere reparația potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor care le sunt impuse de această prevedere. Sfera de aplicare a obligației ce rezultă din art. 13 variază în funcție de tipul capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe Convenție. Totuși, calea de atac prevăzută de art. 13 trebuie să fie „efectivă“ atât în drept, cât și în practică, în special în sensul că exercitarea sa nu trebuie să fie împiedicată nejustificat prin actele sau omisiunile autorităților statului pârât (Aydın împotriva Turciei, s, pp. 1895-1896, § 103; Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 80, 26 iulie 2007).

Capetele de cerere enunțate de reclamant în această privință pot, așadar, „să fie susținute“ în sensul art. 13 (Boyle și Rice împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52; Cobzaru, § 83). Autoritățile aveau, așadar, obligația de a realiza o anchetă efectivă cu privire la susținerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite când s-a aflat sub autoritatea poliției Curtea reamintește că a analizat deja plângeri privind rele tratamente comise de agenți ai statului român și că a statuat că, deși instanțele civile nu sunt ținute de aprecierea pe care organele de urmărire penală o dau faptelor, importanța acordată anchetei penale ce a precedat sesizarea instanței civile este atât de mare încât o acțiune civilă separată ar fi fost iluzorie și teoretică, de vreme ce în practică ar fi fost înlăturate chiar și cele mai convingătoare probe (Cobzaru, 83).

Procurorii care erau competenți la data evenimentelor să dispună plasarea în detenție pentru o primă perioadă maximă de 30 de zile nu puteau fi considerați drept „magistrați împuterniciți prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare“ în sensul art. 5 § 3 din Convenție (v Cauza Pantea, §§ 238-239).

Durata totală a detenției reclamantului înainte de a fi adus în fața unui judecător sau a altui magistrat în sensul art. 5 § 3 a fost, așadar, de circa 4 luni. Deoarece Curtea a statuat deja că o astfel de durată nu respectă cerințele §ui 3 al art. 5 din Convenție (Cauza Pantea, § 242), rezultă că a avut loc încălcarea acestei prevederi.

§  5 al art. 5 din Convenție este respectat atunci când se poate cere reparație pentru o privare de libertate luată și executată în condiții contrare §§ 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Dreptul la reparație enunțat la § 5 presupune așadar ca o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe să fi fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. împotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, § 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a întâmplat în cauza de față.

Prevederile legislative în vigoare la data evenimentelor nu permiteau obținerea unei reparații pentru o detenție contrară Convenției, în lipsa unei soluții de achitare sau a unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale în beneficiul părții interesate (Cauza Pantea,   §§ 264-271). Or, deoarece reclamantul nu se află în niciuna dintre aceste situații, Curtea nu distinge în speță niciun motiv să se abată de la constatarea sa anterioară.

Prin urmare, art. 5 § 5 din Convenție a fost încălcat.

În materie de privare de libertate, garanția prevăzută de art. 5 § 4 din Convenție are întâietate față de cea prevăzută de art. 13 din Convenție, constituind lex specialis (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996,   Culegere 1996-V, §§ 126 și 146; Bassaïeva împotriva Rusiei, § 159, 5 aprilie 2007; Smatana împotriva Republicii Cehe, § 145, 27 septembrie 2007). Curtea nu consideră necesar în speță să stabilească dacă a avut loc nerespectarea cerințelor mai puțin stricte ale art. 13 din Convenție.

Art. 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa. (…)

 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (…)

 b)să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

 c)să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d)să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; (…) ”

Cum cerințele §§ 2 și 3 ale art. 6 din Convenție reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (v, printre altele, Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996,    Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, și Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997,    Culegere 1997-III, p. 711, § 49).

Articolul   6 din Convenție are ca obiectiv principal, în materie penală, asigurarea unui proces echitabil în fața unei „instanțe“ competente să hotărască „asupra temeiniciei acuzați[ei]“, însă din aceste dispoziții nu rezultă că fazele care se desfășoară înaintea procedurii de judecată nu ar fi avute în vedere. Cerințele art. 6 din Convenție, în special cele din § 3 al acestuia, pot și ele să joace un rol înainte de sesizarea judecătorului fondului dacă și în măsura în care nerespectarea lor inițială riscă să compromită în mod grav caracterul echitabil al procesului (v, de exemplu, Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36).

 Modalitățile de aplicare a art. 6 §§ 1 și 3 c din Convenție în timpul urmăririi penale depind de particularitățile procedurii și de circumstanțele cauzei. Pentru a se asigura că rezultatul urmărit de art. 6 din Convenție – dreptul la un proces echitabil – a fost atins, trebuie văzut în fiecare caz dacă, în lumina procedurii în ansamblul său, restricția l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (v, mutatis mutandis, John Murray împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996,   Culegere 1996I, pp. 54-55, §§ 63-64   

 În ceea ce privește admisibilitatea probelor, această chestiune intră în primul rând sub incidența regulilor dreptului intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine sarcina de a aprecia elementele de probă administrate de acestea. Sarcina stabilită în competența Curții prin Convenție constă în special în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul său a îmbrăcat un caracter echitabil (v, printre altele, Doorson, p. 470, § 67, Van Mechelen și alții,   p. 711, § 50, Sadak și alții împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 și 29.903/96, § 63, CEDO 2001-VIII, și Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002).

Pe de altă parte, dacă este adevărat faptul că probele trebuie în principiu să fie administrate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de excepții, sub rezerva respectării drepturilor apărării. Astfel, drepturile apărării sunt limitate într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 din Convenție atunci când o condamnare se întemeiază exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziții ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să o vadă interogată nici în stadiul de urmărire penală, nici în timpul dezbaterilor ( v  Saïdi împotriva Franței, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).

Dacă îi recunoaște oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător (…)“, art. 6 § 3 c) din Convenție nu precizează condițiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasă statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să îl garanteze; sarcina Curții constă în a cerceta dacă metoda pe care au ales-o respectă cerințele unui proces echitabil (Quaranta împotriva Elveției, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30). În acest sens, nu trebuie uitat faptul că Convenția are ca scop „protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective“ și că doar numirea unui avocat nu asigură prin ea însăși eficiența asistenței pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, și Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33).

  Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficiență a asistenței din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independența baroului față de stat rezultă faptul că organizarea apărării aparține, în mare parte, acuzatului și avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistență judiciară sau retribuit de clientul său (Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 c din Convenție nu obligă autoritățile naționale competente să intervină decât dacă lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vădite sau dacă sunt informate despre acest lucru într-un mod neechivoc printr-o altă modalitate (Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, și Daud împotriva Portugaliei, Hotărârea din 21 aprilie 1998,    Culegere 1998-II, pp. 749-750, § 38).

Curtea subliniază, in fine, importanța pe care trebuie să i-o acorde, în analiza noțiunii de proces echitabil, aparențelor precum și sensibilității crescute a publicului față de garanțiile unei bune justiții (Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214 B, § 24; Öcalan împotriva Turciei [MC], nr. 46.221/99, CEDO 2005-IV). Ea reamintește și faptul că, în materie de echitate, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai redusă în anchetele penale decât în domeniul contenciosului civil (Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, § 32).

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție.^[19]

Pentru aprecierea elementelor de fapt ea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumții necontestate, suficient de grave, precise și concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul părților în timpul aprecierii probelor (Orhan c. Turciei, Cererea nr. 25.656/1994, § 264, Hotărârea din 18 iunie 2002).

Curtea trebuie să dea dovadă de prudență în a asuma rolul de instanța competentă pentru a aprecia faptele, cu excepția situației în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanțelor cauzei (McKerr împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 28.883/95, Decizia din 4 aprilie 2000). În principiu, atunci când în speța au fost făcute anchete interne, nu este sarcina Curții să substituie propria interpretare a faptelor celei a autorităților interne, a căror sarcină este stabilirea faptelor pe baza probelor din cauză. Curtea nu este obligată să țină cont de constatările acestor autorități, ea putând face o evaluare proprie în lumina ansamblului informațiilor de care dispune, dar ea trebuie să se afle în posesia unor elemente convingătoare, care să conducă la o altă apreciere a faptelor decât cea a judecătorilor naționali (Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 29).

Atunci când un individ este privat de libertate sau, în general, intră în contact cu agenții forțelor de ordine, utilizarea forței fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de comportamentul acestuia, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție (Labita împotriva Italiei, [M.C.], Cererea nr. 26.772/95, § 120, CEDO 2000-IV, și Pantea împotriva României, Cererea nr. 33.343/96, § 185-186, Hotărârea din 3 iunie 2003, nepublicată).

Curtea concluzionează că art. 3 din Convenție a fost încălcat în această privință.

Atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea Poliției sau a altor servicii asemănătoare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenție, această dispoziție, combinată cu obligația generală impusă statului prin art. 1 din Convenție de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția [sa] drepturile și libertățile definite (…) [în] Convenție”, impune, în consecința, existența unei anchete oficiale efective. Această anchetă, asemenea celei impuse de art. 2 din Convenție, trebuie să fie de natură a conduce la identificarea și pedepsirea persoanelor vinovate (Labita împotriva Italiei, § 131).

Pentru ca o anchetă privind infracțiunile de omucidere sau de rele tratamente comise de către agenții statului să poată fi considerată ca efectivă, se poate considera, în general, că este necesar ca persoanele competențe să desfășoare ancheta, precum și cele care au efectuat cercetările să fie independente de persoanele implicate în evenimente (v, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998,    Culegere 1998-IV, § 81-82, și Ogur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, § 91-92). Acest lucru presupune nu numai absența oricărei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență practică (v, de exemplu, hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998,   Culegere 1998-IV, § 83-84, și Kelly și alții împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 30.054/96, § 114, Hotărârea din 4 mai 2001).

Independența procurorilor militari care au efectuat ancheta în privința polițiștilor poate fi pusă la îndoială, avându-se în vedere reglementarea internă în vigoare la momentul faptelor. Principiile generale în materie de obligații pozitive care decurg din art. 2 din Convenție și utilizarea, de către funcționarii statului, a forței letale sunt rezumate în hotărârea Soare și alții (§§ 126–128 și 130).

Curtea reamintește responsabilitatea care îi revine, de a examina cu deosebită atenție pretinsa încălcare a acestei dispoziții, luând în considerare nu doar actele funcționarilor statului care au recurs efectiv la forță, ci și toate circumstanțele în privința acestora, în special pregătirea și controlul exercitat asupra acestora (McCann și alții împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 150, seria A, nr. 324). Polițiștilor nu trebuie să le lipsească precizia atunci când își exercită funcțiile, fie în contextul unei operațiuni pregătite, fie în cel al urmăririi spontane a unei persoane percepute ca fiind periculoasă: un cadru juridic și administrativ trebuie să definească condițiile limitate în care responsabilii privind aplicarea legii pot să recurgă la forță și să utilizeze arme de foc, ținând seama de normele internaționale elaborate în domeniu (Hamiyet Kaplan și alții împotriva Turciei, nr. 36749/97, pct. 49, 13 septembrie 2005, și Makaratzis, §59 in fine).

  Curtea a decis, într-un cauză privind o operațiune a poliției care s-a soldat cu focuri de armă care au produs leziuni grave și o infirmitate fizică și psihică permanentă unei persoane suspectate de a fi comis o infracțiune, că în cadrul legislativ românesc care reglementează folosirea armelor de foc și a muniției (Legea nr. 17/1996) nu pare să fie suficient să se ofere „prin lege” nivelul de protecție a dreptului la viață impus în societățile democratice contemporane în Europa (Soare și alții,  pct. 132).

În speță era vorba despre o operațiune polițienească în care polițistul a trebuit să reacționeze fără a se pregăti (v, a contrario, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 71–72, CEDO 2000–XII) și, în acest caz, este necesar ca sfera de aplicare a obligației pozitive ce revine autorităților interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora o sarcină insuportabilă (v, mutatis mutandis, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, §  86, CEDO 2000–III). Totuși, reacțiile spontane ale polițistului trebuiau să fie compatibile cu instrucțiunile relevante în materie de intervenții polițienești.

Lipsa unor reguli clare poate explica reacția polițistului A.S., care a tras un foc de armă în direcția lui A. Cobzaru pentru a-l prinde, deși acesta nu era, în mod clar, înarmat. Polițistul a acționat astfel în mod total autonom luând inițiative necugetate, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat dacă beneficia de o instrucție corespunzătoare (v, mutatis mutandis, Makaratzis, §70).

Curtea se confruntă cu versiuni contradictorii ale evenimentelor care au condus la pierderea vieții fiului reclamantului. Totuși, reamintește că, în general, nu are obligații în raport cu constatările instanțelor interne și este liberă să facă propria evaluare ținând seama de toate elementele de care dispune [Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 166, 24 iunie 2008].

Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. O asemenea probă poate reieși dintr-o serie de indicii sau din supoziții necontestate, suficient de grave, precise și concordante. Atunci când evenimentele în cauză, în ansamblul lor sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de autorități, orice vătămare corporală sau deces survenit în această perioadă dă naștere la puternice prezumții de fapt. În realitate, trebuie să se considere că sarcina probei revine autorităților, care trebuie să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare cu privire la derularea faptelor și să expună elemente solide care permit respingerea susținerilor reclamantului [Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000‑VII, și Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43443/98, pct. 78, 26 februarie 2008].

  Reiese că, atunci când se reproșează agenților săi că au recurs la o forță potențial letală în circumstanțe aflate sub controlul lor, cu încălcarea art. 2 § 2 din Convenție, Guvernului pârât îi revine sarcina de a stabili că forța în cauză nu a depășit ceea ce era „absolut necesar” și că era „strict proporțională” cu oricare dintre scopurile autorizate prin această dispoziție.

  În plus, polițistul nu a susținut că ar fi avut motive să creadă că fiul reclamantului comisese infracțiuni grave, că ar fi fost periculos și că nearestarea sa ar fi avut consecințe negative ireversibile (v, a contrario, Makaratzis, §§64–66). Având în vedere derularea faptelor, trăgând un foc de armă în direcția fiului reclamantului pentru a-l prinde, în plină noapte, polițistul nu a luat toate măsurile de precauție suficiente pentru a-i proteja viața (v, mutatis mutandis, Alikaj și alții, §§  66–77, 29 martie 2011), în contextul lipsei unor reguli clare privind folosirea armelor de foc de către forțele de ordine.

Întrucât autoritățile române nu au demonstrat că forța potențial letală utilizată împotriva fiului reclamantului nu a depășit ceea ce era „absolut necesar”, că era strict „proporțională” și că urmărea unul din scopurile autorizate de art. 2 § 2, răspunderea statului este angajată în speță.

Principiile generale cu privire la obligațiile procedurale care decurg din art. 2 din Convenție sunt rezumate în hotărârea Soare și alții .

A avut loc o anchetă, reprezentanții parchetului s-au sesizat în cauză și au investigat circumstanțele decesului fiului reclamantului. Parchetele au pronunțat, într-o primă etapă, neînceperea urmării penale pe motiv că intervenția polițistului a fost legitimă și, ulterior, încetarea urmării penale, în absența caracterului penal al acestei intervenții. În prezent, Curtea trebuie să facă o evaluare a caracterului „efectiv” al anchetei și a diligenței cu care aceasta a fost efectuată [Ramsahai și alții împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007–II].

Deși art. 2 din Convenție nu impune autorităților de anchetă obligația de a răspunde oricărei cereri de măsuri de investigare care ar putea fi făcută de rudele victimei, acestea din urmă trebuie să fie implicate în procedură în măsura în care este necesar pentru a le proteja interesele legitime (Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 82,  Culegere 1998‑IV). În speță, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi fost implicat în mod adecvat în cadrul actelor de anchetă, informat sau consultat cu privire la probele sau mărturiile propuse de autorități (v mutatis mutandis, Predică împotriva României, nr. 42344/07, § 71, 7 iunie 2011).

 La mai mult de 6 ani de la evenimente, ancheta efectuată de parchet cu privire la operațiunea polițienească efectuată este încă pendinte. Este vorba despre o perioadă de timp foarte lungă, ce riscă să complice colectarea de către autoritățile naționale a probelor și stabilirea faptelor (v, mutatis mutandis, Ismail Altun împotriva Turciei, nr. 22932/02, pct. 82, 21 septembrie 2010). În consecință, Curtea respinge excepția de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern.

 Procedurile efectuate în ceea ce privește operațiunea polițienească din 19 septembrie 2006 nu pot reprezenta o anchetă rapidă și eficientă. Autoritățile române nu au respectat obligația procedurală care rezultă din art. 2 din Convenție. În consecință, s-a produs o încălcare a acestei dispoziții sub aspect procedural.^[20]

În Hotărârea CEDO  din 6 mai 2003,  Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006,  Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, CEDO a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 §  3 din C.E.D.H. , atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

În acord cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens,  v hotărârile pronunțate în cauzele CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Regatului Unit; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichenko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. Imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate; așadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982,  Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013,  Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009,  Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98). De asemenea, CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009,  Cauza Olujic împotriva Croației, §§ 57 și următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013,  Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114).

  Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului.

Situația vizată își are sediul materiei în dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., ce reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere „aparența de incompatibilitate” (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de CEDO. Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., „Judecătorul este incompatibil dacă: […] f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată“. Curtea constată astfel că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este percepția rezonabilă de subiectivism, modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând, în jurisprudența instanței europene, de la o „probabilitate mare” de subiectivism până la o „probabilitate reală”, o „posibilitate substanțială” și o „suspiciune rezonabilă” de subiectivism. Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, aspectul decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism[21]

  Cât privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 §  3 lit. c) din C.E.D.H. . Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992,  Cauza Croissant împotriva Germaniei, §  29, Hotărârea din 25 martie 2008,  Cauza Vitan împotriva României, §  59, Hotărârea din 8 februarie 2011,  Cauza Micu împotriva României, §  103).

Dincolo de importanța relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate conferi un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 c). El este în mod necesar supus anumitor limitări atunci când, așa cum este cazul în speță, instanțele au obligația de a hotărî dacă interesele justiției impun asigurarea unui apărător numit din oficiu pentru acuzat. Desemnând un avocat din oficiu, instanțele naționale trebuie, desigur, să țină cont de voința acuzatului. Totuși, ele pot să treacă dincolo de această limită dacă există motive întemeiate și suficiente de a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, Hotărârea din 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29).

  Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că cerințele art. 6 §§ 1 și 3 au fost respectate de instanțele interne. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea acestor prevederi din Convenție.^[22]

Art. 6 § 3 lit. c) din Convenție recunoaște oricărui acuzat dreptul de a fi asistat de un apărător ales de el (Pakelli împotriva Germaniei, 25 aprilie 1983, § 31, serie A nr. 64). Cu toate acestea și în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29, și Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, § 59, 25 martie 2008).

Faptul că reclamantul nu a fost asistat de avocatul ales în cadrul primelor interogatorii nu a adus atingere caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.^[23]

Din jurisprudența instanței de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situații individuale, dispozițiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicții care constituie măsuri de protecție pentru părți și împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiție.

Deși art. 6 §  3 lit. c) din C.E.D.H.  prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul “să fie asistat de un apărător ales de el”, CEDO a reținut că textul convențional menționat nu precizează condițiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigențele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993,  Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, §  38).

Dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă și invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr.  870 din 20 noiembrie 2015, §  33). Drept exigență impusă de prevederile art. 21 alin. (3) și ale art. 24 alin. (1) din Constituție, este necesar ca dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează incompatibilitatea calității de avocat cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce privește persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen.  și stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 .

  În aceste condiții, în acord cu dreptul părților la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen.  sunt constituționale în măsura în care nu se referă la “martorul (s.n. avocat) citat în cauză“, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., de dreptul de a refuza să fie audiat.[24]

Instanța de la Strasbourg a stabilit în Hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hümmer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art.6 §§  1 și 3 lit.d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori, al persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen., este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză susține că normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale și convenționale privind interzicerea discriminării, întrucât concubinii suspectului sau inculpatului nu beneficiază de acest drept.

Instanța de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei. În cauză, față de susținerile părților, instanța europeană a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 al Convenției, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Când trebuie să se stabilească dacă o relație constituie „viață de familie”, trebuie luați în considerare o serie de factori, în special dacă cuplul trăiește împreună, durata relației, dacă au demonstrat stabilitatea relației având copii împreună sau prin orice alte mijloace. Conform celor reținute de instanța europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracțiuni grave și protejarea vieții de familie de interferența statală. Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori și acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care și soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relația lor cu suspectul și o mărturie falsă care ar proteja această relație. Instanța europeană a subliniat că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanța de la Strasbourg nu a considerat că interferența cu viața de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu a fost încălcat.

Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie. Deși Constituția nu definește noțiunea de „viață familială”, în jurisprudența sa, CEDO a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei). Cu alte cuvinte, există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât Curtea Constituțională constată că rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția „vieții de familie”, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așa încât, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci, nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal.

Dreptul la viața familială nu are caracter absolut, exercițiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art.53 din Legea fundamentală, „prin lege”, toți participanții la înfăptuirea actului de justiție având obligația de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a „desfășurării instrucției penale”. Însă, principiul proporționalității impune ca restrângerea exercițiului acestui drept să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr.371 din 26 iunie 2014, M.Of.nr.584 din 5 august 2014, instanța de control constituțional a arătat că, în ceea ce privește pretinsa discriminare, CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§  35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24).

În măsura în care nu vor fi obligate să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul au, totuși, facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat și interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.^[25]

Noțiunea de „martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 §§  1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53; Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41. V și Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, §§  16 și 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, §§  19 și 21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, §§  27 și 28).

În condițiile în care una dintre măsurile de protecție este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d) C . pr. pen.  , audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audio-video, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiții, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă și în cazul investigatorilor și colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) C . pr. pen.  , identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.

  Au fost exprimate opinii în sensul că dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.   preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenței CEDO , potrivit căruia, în anumite circumstanțe, autoritățile judiciare pot apela la declarațiile administrate în faza „instrucției” (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecințelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranța lor. Necesitatea protecției nu poate aduce atingere substanței dreptului la apărare, astfel că, și în aceste situații, CEDO apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.

  Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejați ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluși investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii amenințați, martorii vulnerabili, dar și persoana vătămată și partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecție similare martorilor amenințați. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată și partea civilă protejată se află în aceeași situație faptică și au același regim juridic ca cel al martorilor protejați, prin urmare, și efectele declarațiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât și martorii protejați (în sens larg) sunt supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel pot fi influențați în declarații, fie pentru că unii sunt agenți executivi ai statului, fie că alții au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obține o remunerație sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaștere a vinovăției sau de renunțare la urmărirea penală etc.) în a acționa conform dorinței organului judiciar sau sunt îndatorați moral de efortul de protejare a lor și reacționează în consecință etc. Deși utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliție prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menținută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum și având în vedere condițiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilitățile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declarațiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.

Sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziție legală având în vedere cele enunțate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existența unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor și martorilor protejați (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existența anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoașterea sau necunoașterea de către inculpat a identității acestor persoane.

Instanța de contencios european a acordat o atenție deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanța europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identității sau prin includerea în programe speciale de protecție și care au dat declarații cu privire la faptele de care este acuzată o persoană și a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noțiuni sunt incluși și agenții infiltrați, care sunt reprezentanți ai organelor de anchetă și care, prin activitatea desfășurată sub protecția anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declarațiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției. Însă, dacă se menține anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăți deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Probele obținute de la martori în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenția europeană trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006,  Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002,  Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46).

Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică[26].

Admisibilitatea probelor este o chestiune ce ține în primul rând de normele dreptului intern, că, în principiu, instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea (García Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I) și că sarcina sa este, conform Convenției, să examineze dacă procedura, considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (v, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, §34,   Culegere 1998‑IV).

Atunci când o instanță de recurs este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană fie de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit (v, printre alte exemple, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 55, CEDO 2000‑VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Găitănaru, §35, și Hogea împotriva României, nr. 31912/04, §54, 29 octombrie 2013).

În sistemul judiciar român, competențele instanțelor sesizate cu recurs nu se limitau doar la chestiuni de drept. Procedura în fața instanței de recurs era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că instanța de recurs putea fie să confirme achitarea pronunțată de instanța inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției acesteia, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, §30 și Văduva împotriva României, nr. 27781/06, §43, 25 februarie 2014). În opinia Curții, în speță, Înalta Curte a oferit într-adevăr o nouă interpretare a probelor, stabilind că reclamantul comisese faptele imputate, ceea ce a avut drept consecință aplicarea unei condamnări penale.

În temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, dacă instanța de recurs reținea o cauză spre rejudecare, aceasta trebuia să se pronunțe, după caz, asupra probelor ce urmau a fi administrate în cadrul procedurii. Prin urmare, rezultă că administrarea probelor după casarea unei hotărâri era reglementată de un cadru legislativ specific (Găitănaru, §33).

Curtea amintește că a criticat anterior autoritățile române pentru lipsa administrării probelor în fața instanței de recurs (Flueraș împotriva României, nr. 17520/04, §§ 56-62, 9 aprilie 2013, și Moinescu împotriva României, nr. 16903/12, §§ 36-41, 15 septembrie 2015).

Înalta Curte și-a bazat în mod decisiv condamnarea reclamantului pentru luare de mită, între altele, pe declarațiile martorilor, depuse la dosar în fața instanțelor inferioare, și aceasta fără a proceda la audierea martorilor în cauză. Întemeindu-se, în special, pe declarațiile acelorași martori, Înalta Curte a mers mai departe decât instanțele inferioare. Fără îndoială instanța de recurs avea competența să aprecieze diferitele informații obținute, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să le prezinte. Nu este însă mai puțin adevărat că reclamantul a fost considerat vinovat pe baza mărturiilor pe care primele instanțe care au soluționat cauza le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna. În aceste condiții, omisiunea audierii martorilor de către instanța supremă înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat în mod considerabil dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004; Dan împotriva Republicii Moldova, nr. 8999/07, §§ 31-35, 5 iulie 2011, și Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46182/08, §§ 36-44, 5 iulie 2016 ; v, de asemenea, mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010, și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, §§ 49, 22 noiembrie 2011).

Respectiva condamnare a reclamantului pentru luare de mită, pronunțată fără audierea martorilor menționați anterior, și cu toate că cele două instanțe inferioare consideraseră că nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.    Prin urmare, această dispoziție a fost încălcată.^[27]

Modul în care art.  6 se aplică procedurilor de recurs depinde de caracteristicile procedurii în cauză; ar trebui să se țină seama de întreaga procedură internă și de rolul instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când s-a desfășurat o ședință publică în primă instanță, absența ședințelor publice în cale de atac poate fi justificată de particularitățile procedurii în cauză, având în vedere natura sistemului de recurs intern, întinderea competențelor căii de atac. instanței, la modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate și protejate în fața acesteia și, în special, la natura întrebărilor pe care aceasta trebuia să se pronunțe (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, § 39, Rapoartele hotărârilor și deciziilor). 1996 I).

Atunci când un organ de apel este chemat să examineze o chestiune de fapt și de drept și să examineze chestiunea vinovăției sau a nevinovăției în ansamblu, nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor întrebări. fără a aprecia în mod direct probele prezentate personal de învinuitul care susține că nu a săvârșit fapta considerată infracțiune (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32  și Constantinescu împotriva României, nr.28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII).

Admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele de drept intern, că, în principiu, este de competența instanțelor naționale să aprecieze probele colectate de acestea și că sarcina încredințată Curții prin Convenție este de a stabili dacă procedurile luate în considerare în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a probelor, au fost echitabile (García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Astfel, deși „în principiu revine instanței naționale să se pronunțe asupra necesității sau oportunității chemării unui martor (…), circumstanțe excepționale ar putea conduce Curtea să concluzioneze că aceasta este incompatibilă cu articolul 6 din examinarea unui persoană în calitate de martor” (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, § 89, Seria A nr. 158).

În plus, aspectele pe care Înalta Curte a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului erau în esență de natură faptică. Întrebarea a fost dacă reclamantul a primit mai multe sume de bani de la administratorii standurilor (v, de asemenea, mutatis mutandis, Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, § 39, 8 martie 2007). Înalta Curte a întemeiat condamnarea reclamantului pe o nouă interpretare a probelor de care nu a auzit. Astfel, ea a avut o opinie contrară față de hotărârile instanțelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant pe baza, în special, a declarațiilor acestor martori făcute în timpul audierilor desfășurate în fața lor. Fără îndoială, era de competența instanței de apel să evalueze diferitele date colectate, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să fie prezentate; rămâne faptul că reclamantul a fost găsit vinovat pe baza însăși mărturiei care a stârnit îndoieli în rândul primilor judecători cu privire la fondul acuzației împotriva reclamantului pentru a justifica achitarea sa în primă instanță și în apel. În aceste împrejurări, lipsa audierii de către Înalta Curte a acestor martori înainte de a-l condamna a redus semnificativ drepturile la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004, și mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Franței, nr. Spania, nr.17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010 și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr.23002/07, § 49, 22 noiembrie 2011).

  În sfârșit, în măsura în care Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a solicitat Înaltei Curți să-l audieze pe el sau pe martori, Curtea consideră că instanța de apel a fost obligată să ia măsuri pozitive din oficiu în acest scop, chiar dacă reclamantul nu i-a solicitat în mod expres acest lucru (v, mutatis mutandis, Botten, § 53, și Dănilă,   § 41).

Condamnarea reclamantului pentru acceptarea de mită, pronunțată în lipsa unei audieri complete a martorilor, deși fusese achitat de cele două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în cadrul sensul articolului 6 § 1 din Convenție.  Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.^[28]

Modurile de aplicare a articolului 6 în procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în speță; este indicat să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul care revine jurisdicției de apel în ordinea juridică națională. Când o ședință publică a avut loc în primă instanță, absența dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularitățile procedurii în cauză, ținând seama de natura sistemului de apel intern, de extindere puterilor jurisdicției de apel, de modul în care au fost realmente prezentate și protejate interesele reclamantului în fața acesteia, și mai ales de natura des chestiunilor pe care trebuia să le tranșeze (Botten împotriva Norvegiei, hotărârea din 19 februarie 1996,   Culegere 1996-I, p. 141, § 39).

  În fața unei curți de apel care se bucură de plenitudinea jurisdicției, articolul 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică și nici, dacă are loc o astfel de audiere are loc, cel de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-C, p. 69‑70, § 33).

Atunci când o instanță de apel este sesizată cu o cauză în fapt și în drept și studiază în ansamblu problema vinovăției sau nevinovăției, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor chestiuni fără apreciere directă a mărturiilor prezentate personal de acuzatul care susține că nu a comis fapta considerată ca infracțiune penală (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32 și Constantinescu, , § 55).   A avut deci loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.^[29]

Dispozițiile constituționale și convenționale, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și a libertăților fundamentale. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art. 21 și a celor convenționale ale art. 13. Or, în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri, ceea ce a condus la constatarea încălcării prevederilor art. 26 și 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și 13 din C.E.D.H.  (§  68).

   În analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (v, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990,  Cauza Huvig împotriva Franței, §  34; Hotărârea din 18 februarie 2003,  Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, §  30; Hotărârea din 4 decembrie 2015,  Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, §  231). Instanța europeană a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H.  în măsura în care dispozițiile incidente nu conțineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008,  Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, §  69; Hotărârea din 4 decembrie 2015,  Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, §  302). Pe lângă obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate. În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate, sens în care a admis excepția de neconstituționalitate ridicată (§§  70, 71 și 73).  Legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu procedura referitoare la supravegherea tehnică, instituind proceduri de natură să confere suficiente garanții împotriva arbitrarului organelor de urmărire penală (§  38 din Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine jurisprudența Curții Constituționale.[30]

  Potrivit dispozițiilor art. 6 §  3 lit. d) din Convenție, orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca pentru martorii acuzării. Dreptul înscris în prevederile art. 6 §  3 lit. d) din Convenție constă în posibilitatea acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să îl disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării. Acest drept constituie o aplicație a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenței în materie a CEDO , admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de acestea, cerințele § ui 3 al art. 6 reprezentând aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de §  1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, excepțiile putând fi acceptate numai sub rezerva drepturilor apărării. Ca regulă generală, §  1 și §  3 lit. d) ale art. 6 din Convenție prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a-l interoga pe autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu. Curtea de la Strasbourg a mai reținut că, în anumite circumstanțe, poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine prevederilor art. 6 §  1 și §  3 lit. d) din Convenție. Totuși, CEDO a statuat că, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 din Convenție (Hotărârea din 24 februarie 2009,  Cauza Tarău împotriva României, §§  69 și 70).

Admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de ele. Misiunea încredințată Curții prin Convenție nu constă în a se pronunța dacă depozițiile martorilor au fost admise ca probe în mod corect, ci în a cerceta dacă procedura, privită în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50,   Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004). Cerințele §ui 3 de la art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol (Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27, CEDO 1999-I).

 Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepții, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, §§  1 și 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu (Lüdi împotriva Elveției, Hotărârea din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, și Van Mechelen și alții, § 51). Așa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (  v, printre altele, Isgrò împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, și Lüdi § 47), în anumite circumstanțe poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 și 3 lit. d). Totuși, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr. 37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, și Saïdi împotriva Franței, Hotărârea din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).

 Art. 6 § 3 lit. d) din Convenție lasă instanțelor interne, tot în principiu, grija de a judeca utilitatea unei cereri de probe cu martori. Acest articol nu impune convocarea și interogarea oricărui martor al apărării: astfel cum indică cuvintele „în aceleași condiții „, el are ca scop esențial o deplină egalitate de arme în materie. Noțiunea de egalitate de arme „ nu epuizează totuși conținutul §ui 3 lit. d) de la art. 6, nici pe cel al § 1, a cărui aplicare o reprezintă prezentul alineat, printre multe altele. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul“ nu a putut interoga un anumit martor al apărării; mai este nevoie și ca partea interesată să facă plauzibilă necesitatea convocării martorului respectiv în căutarea adevărului și ca refuzul de a-l interoga să fi cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi împotriva Franței, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstanțe excepționale pot determina Curtea să constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, și Destrehem împotriva Franței, § 41, 18 mai 2004).

Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii decisivi în prezența judecătorului care trebuie, în ultimă instanță, să ia o hotărâre cu privire la cauză (Reiner și alții împotriva României, § 74, 27 septembrie 2007). Guvernul nu a furnizat nici informații referitoare la diligența instanțelor de a o aduce pe principalul martor al acuzării, împotriva reclamantei. Dacă Curtea a statuat în cauze anterioare că era excesiv să se ceară din partea autorităților unei țări să facă o anchetă pentru a găsi și a aduce în fața lor o persoană ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, § 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuși în considerare, din perspectiva acestui articol, dacă autoritățile au făcut sau nu demersuri rezonabile pentru a încerca să identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, §§ 58 și 61, și Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44, 8 iunie 2006). În speță, trebuie menționat că instanțele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia, și că ele nu au făcut niciun demers cu excepția celui de a o cita fără rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase în cursul urmăririi penale.

Având în vedere că orice sistem de apărare adoptat de reclamantă a fost compromis, Curtea nu consideră că trebuie să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamantă, în măsura în care ea consideră că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanțele cauzei, la echilibrul și egalitatea ce trebuie să primeze pe tot parcursul procesului între acuzare și apărare. Economia generală a procesului impunea astfel să i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. În final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în mod util drepturile sale de apărare (Vaturi, § 58, și, mutatis mutandis, hotărârile Destrehem și Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).

  În concluzie, având în vedere importanța deosebită a respectării drepturilor de apărare în procesul penal, Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care să îi asigure, în special în ceea ce privește condițiile de convocare și de interogare a martorilor, un anumit echilibru între acuzare și apărare. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenție.^[31]

 Noțiunea de „martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45,  Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, §§  16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, §§  19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, §§  27 și 28). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de dispozițiile art. 6 §  1 și §  3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53, și Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41).

  Ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce face denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. Mai mult, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni, astfel că denunțul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de „martor“.( Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, §§  16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, §§  19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, §§  27 și 28)

Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese cu privire la o ipotetică tragere la răspundere penală a propriei persoane (CEDO Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79, și Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46). Or, din perspectiva denunțătorului, în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.

Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori.  ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  650 din 6 august 2019, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr.  190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 162 din 26 mai 2020, M. Of. nr.  701 din 5 august 2020, Decizia nr. 165 din 26 mai 2020, M. Of. nr.  723 din 11 august 2020, și Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, M. Of. nr.  535 din 24 mai 2021). [32]

Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare și jurisprudența CEDO  (Hotărârea din 28 februarie 2006,  Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002,  Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care martorii protejați nu sunt prezenți pentru a fi audiați într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.[33]

  Potrivit jurisprudenței CEDO , art. 7 §  1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii linei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept” folosită la art. 7 corespunde celei de „lege” care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996,  Cauza Cantoni împotriva Franței, §  29, Hotărârea din 22 iunie 2000,  Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, §  145, Hotărârea din 7 februarie 2002,  Cauza E.K. împotriva Turciei, §  51, Hotărârea din 29 martie 2006,  Cauza Achour împotriva Franței, §§  41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007,  Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§  33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008,  Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, §  140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009,  Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§  107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009,  Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§  93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013,  Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§  78, 79 și 91]. Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, §  35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35, Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §  109).

  Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 §  1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995,  Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, §  36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§  36 și 37, Kafkaris, §  141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§  92 și 93).

Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică. [34]

Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 C. pr. pen.  ), judecătorul de cameră preliminară fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014,   §  59), actele pe care acesta le îndeplinește având o influență directă asupra desfășurării și echității procesului propriu-zis (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017,   §  27). Cu toate acestea, probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a lor, cât și prin obținerea probelor prin metode nelegale. Or, legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispozițiile art. 101 alin. (1)-(3), ca și folosirea procedeelor de obținere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalității. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare a textelor menționate. Astfel, dacă, în mod obișnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialității administrării probelor legiuitorul folosește expresii prohibitive în mod absolut [„este oprit a se întrebuința (…)”, „nu pot fi folosite (…)”, „este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obținute prin tortură, precum și probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) C. pr. pen.  , tehnicile de ascultare care afectează conștiința persoanei [art. 101 alin. (2) C. pr. pen.  ], provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (3) C. pr. pen.  ], ca și folosirea torturii în obținerea probelor [art. 102 alin. (1) C. pr. pen.  ] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obținut, consecința fiind excluderea necondiționată a probei. Așadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformității acestuia cu principiul loialității administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancționa cu excluderea probele obținute prin întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul pentru utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen.  ]. În același mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancțiunea excluderii și în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obținute prin tortură și probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. pr. pen.  ]. În acest sens este și jurisprudența CEDO  potrivit căreia folosirea în proces a declarațiilor obținute prin încălcarea art. 3 din C.E.D.H.  – încălcare determinată de folosirea torturii sau a tratamentelor inumane și degradante[35] – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare și încălcarea art. 6 din Convenție (Hotărârea din 25 septembrie 2012,  Cauza El Haski împotriva Belgiei) (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017,   §  28).

Incidența autorității de lucru judecat în cazul încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară nu este de natură a încălca drepturile fundamentale invocate de autorul excepției, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și la art. 6 §  3 din C.E.D.H. .

Caracterul definitiv al încheierii prin care se dispune începerea judecății sau restituirea cauzei la parchet nu contravine, ci, dimpotrivă, dă eficiență celor statuate prin deciziile Curții Constituționale pronunțate cu privire la instituția camerei preliminare, motiv pentru care acest caracter este în acord cu prevederile art. 147 din Constituție.

  Pentru aceste motive, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 425¹ alin. (1) și (7) C. pr. pen.  este inadmisibilă.

  În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, acestea au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr.  420 din 3 iunie 2016, și Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, M. Of. nr.  564 din data de 29 iunie 2020, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.

  Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, în ceea ce privește critica referitoare la aspectul lipsei de claritate și previzibilitate, Curtea a reținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune. De altfel, instanța de contencios constituțional a reținut că, în jurisprudența sa, CEDO a statuat că norma legală trebuie să fie suficient de accesibilă și de previzibilă, astfel încât să permită cetățeanului să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea. Astfel, în Hotărârea din 25 august 1998,  Cauza Hertel împotriva Elveției, CEDO a reținut că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat să fie însoțită de certitudini absolute. S-a arătat, totodată, că certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să știe să se adapteze schimbărilor de situație. S-a reținut, de asemenea, că există multe legi care se servesc, prin forța lucrurilor, de formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare depinde de practică, așa cum se întâmplă și în cazul judecătorului român. Și în Hotărârea din 25 noiembrie 1996,  Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, CEDO a decis că legea internă pertinentă care înglobează atât dreptul scris, cât și pe cel nescris trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela la nevoie la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Așa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere (cum este, în speță, cazul autorităților chemate să aplice legea) nu contravine, în principiu, acestei exigențe.[36]

Încă din 1936 legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu l-a înlăturat pe martorul soț, fost soț ori „rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia să decidă dacă depune declarație ca martor sau se abține. Dreptul rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor este reglementat și în legislația procesual penală a unor state europene, iar instanța de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, §  30, respectiv 19 iulie 2012, §  41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §§  1 și 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Legislația procesual penală a unor state europene recunoaște partenerilor de viață de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. Curtea a reținut, în acest sens, că statele europene au modalități variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, iar instanța de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012,  Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, în care s-a reținut că noțiunea de „viață de familie“, apărată prin art. 8 al Convenției, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Conform celor reținute de instanța europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracțiuni grave și protejarea vieții de familie de interferența statală. CEDO a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori și acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care și soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relația lor cu suspectul și o mărturie falsă care ar proteja această relație. Instanța europeană a subliniat, totodată, că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanța de la Strasbourg nu a considerat că interferența cu viața de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art. 8 din C.E.D.H.  nu a fost încălcat.

Aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg  potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepție de la îndeplinirea unei obligații civice normale, poate fi supus unor condiționări și limitări în ceea ce privește definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Așadar, dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Atunci când a reținut că Regatul Țărilor de Jos se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, CEDO a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanța de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate.

Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie. Deși Constituția nu definește noțiunea de „viață familială”, în jurisprudența sa, CEDO a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art. 8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (v Hotărârea din 3 aprilie 2012,  Cauza Van der Heijden împotriva Olandei ). Există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția „vieții de familie”, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așadar, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal.

În acest sens, în Decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, M. Of. nr.  584 din 5 august 2014, instanța de control constituțional a arătat că, în ceea ce privește pretinsa discriminare, CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (v hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, §  10, Marckx împotriva Belgiei, §  33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§  35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, §  72, Gaygusuz împotriva Austriei, §  42, Larkos împotriva Ciprului, §  29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, §  24).

în ipoteza persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de o parte, norma nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere, iar, pe de altă parte, se face abstracție de rațiunea instituirii dreptului de refuz al audierii, aceea de a ocroti sentimentele de afecțiune, strânsele relații pe care membrii formali ai unei familii și persoanele asimilate acestora le pot avea față de suspect sau inculpat și evitarea dilemei morale cu care se confruntă aceste persoane. [37]

Cu privire la valoarea probantă a declarațiilor martorului protejat, CEDO a reținut, în jurisprudența sa, că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga. Prin aceeași jurisprudență, CEDO a statuat că folosirea declarațiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției, însă, în condițiile menținerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 §  1 și §  3 lit. d) din Convenție impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. S-a reținut, totodată, că probele obținute de la martori, în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenție, trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (v hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 și 28 februarie 2006, pronunțate în cauzele Kostovski împotriva Olandei, §  42, Visser împotriva Olandei, §§  43-46, și Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  79-86).

Prevederile art. 126 alin. (6) C. pr. pen.   sunt neconstituționale, încălcând dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală și la art. 6 din Convenție. [38]

Folosirea declarațiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției, însă, în condițiile menținerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 §  1 și §  3 lit. d) din Convenție impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Curtea de la Strasbourg a reținut, astfel, că probele obținute de la martori, în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenție, trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu se poate baza în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârile CEDO  din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 și 28 februarie 2006, pronunțate în Cauzele Kostovski împotriva Olandei, §  42, Visser împotriva Olandei, §§  43-46, și Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  79-86).

Folosirea martorilor protejați este acceptată de jurisprudența CEDO , iar acordarea posibilității inculpatului de a lua cunoștință de anumite elemente din conținutul ordonanței înseamnă a lipsi de eficiență măsurile de protecție a martorului. Caracterul confidențial al ordonanței prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție ține de însăși rațiunea reglementării instituției martorului amenințat, iar dezvăluirea de date privind conținutul respectivei ordonanțe este de natură să pericliteze situația martorului în cauză. Dificultățile pe care un inculpat le are în susținerea apărării din cauza folosirii unui martor anonim sunt compensate prin interdicția impusă de legiuitor ca o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei să se întemeieze într-o măsură determinantă pe declarațiile unui asemenea martor, soluție instituită de prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. Consecința unei eventuale constatări a nelegalității ordonanței de acordare a statutului de martor amenințat este audierea martorului în condiții obișnuite, însă în acest caz respectiva declarație poate să servească într-o măsură determinantă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Dispozițiile art. 126 alin. (4) și (5) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile constituționale ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumția de nevinovăție. [39]

Curtea reiterează că singura sa sarcină, în conformitate cu articolul 19 din Convenție, este să asigure respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. Concret, nu îi revine sarcina de a audia erorile de fapt sau de drept presupus săvârșite de o instanță națională sau de a înlocui propria apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile. protejate prin convenție. Deși articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, el nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, o chestiune care ține în primul rând de dreptul intern (Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998, Rapoartele 1998-IV). , § 34 și Jalloh împotriva Germaniei [GC], hotărârea din 11 iulie 2006, §§ 94-96).

Deși articolul 6 § 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea și valoarea probatorie a motivelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, el impune instanțelor obligația de a se angaja la examinarea lor efectivă, cu excepția aprecierii relevanței lor (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, § 59, Seria A nr. 288). Fără a necesita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantei, această obligație presupune, totuși, ca persoana vătămată să poată aștepta un răspuns concret și explicit la mijloacele decisive pentru dezlegarea procedurii în cauză (García Ruiz c. 30544/ 96, § 26, CEDO 1999-1).

În contextul plângerii formulate de reclamantă împotriva raportului de amendă întocmit de Garda financiară, aceleași instanțe naționale, în diferite forme judecătorești, au statuat că raportul de expertiză întocmit constituia o dovadă credibilă a faptelor. invocat reclamantului si a avut in vedere ca cele doua expertize au scos la iveală că produsul preluat de la reclamant nu corespunde standardului 240-80, motorina.

Deși reamintește că admisibilitatea probelor revine în primul rând dreptului intern și instanțelor naționale (García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-1), Curtea reține că validitatea și credibilitatea acelorași probe au fost interpretate diferit de instanțele interne. Această apreciere contradictorie a condus la soluții juridice diferite în ceea ce privește stabilirea faptelor și mai ales în ceea ce privește deținerea de către reclamant a motorinei neconforme. Totuși, în măsura în care aceste probe au constituit proba decisivă pentru stabilirea faptelor, se pune o problemă în ceea ce privește echitatea procedurii. Desigur, pentru aplicarea sancțiunii reclamantului, Garda financiară se bazase, pe lângă rapoartele de expertiză, pe documente scrise. Cu toate acestea, instanțele naționale care au examinat plângerea reclamantului împotriva acestei sancțiuni nu au făcut nicio mențiune despre aceste documente în deciziile lor.

Curtea consideră că,  în speță,  reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.^[40]

Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, CEDO, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (§ 109), Rotaru împotriva României (§ 52), Sissanis împotriva României (§ 66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 C. E. D. H. . Astfel, prin Hotărârea  Cauza Sissanis împotriva României (§ 66), instanța europeană a reținut că sintagma „prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. Nu se poate considera drept „lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

Expresia „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale (Rotaru împotriva României [MC], hotărârea din data de 4 mai 2000, nr. 28.341/95, § 52, CEDO 2000-V). Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului [v Olsson împotriva Suediei (nr. 1), hotărârea din data de 24 martie 1988, seria A nr. 130, § 61]. În plus, nu putem considera drept „lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

Curtea trebuie să se asigure că există garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor autorităților. Aceasta reamintește că, în cauzele referitoare la sistemele de supraveghere secretă, analizate din perspectiva art. 8 din Convenție, s-a decis că asemenea sisteme trebuie să cuprindă garanții stabilite prin lege, care sunt aplicabile controlului activităților serviciilor interesate. Procedurile de control trebuie să respecte, cât mai fidel posibil, valorile unei societăți democratice, în special supremația dreptului, la care se referă în mod expres preambulul Convenției. Aceasta implică, printre altele, ca o ingerință a organelor executivului în drepturile persoanei să fie supusă unui control eficient, care trebuie să implice în mod normal, cel puțin în ultimă instanță, puterea judiciară, deoarece aceasta oferă cele mai bune garanții de independență, imparțialitate și procedură conformă cu legea (Klass și alții împotriva Germaniei, hotărârea din data de 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 25-26, § 55). Acest raționament ar putea fi aplicat, mutadis mutandis, în cazul art. 2 din Protocolul nr. 4, având în vedere strânsa legătură dintre acest ultim articol și art. 8 din Convenție (v în acest sens İletmiș împotriva Turciei, 6 decembrie 2005, nr. 29.871/96, § 50). Procedura de aplicare a măsurii preventive de obligare de a nu părăsi țara nu oferă astfel de garanții, Legea nr. 25/1969 neprevăzând nicio procedură de control, nici în momentul luării măsurii, nici ulterior. De altfel, toate demersurile reclamantului care vizau revocarea măsurii preventive (cereri introduse la Ministerul de Interne, contestații în fața instanțelor penale sau în contencios administrativ) au fost respinse, deoarece reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a face dovada că urmărirea penală îndreptată împotriva să se încheiase sau că fusese achitat. În realitate, este vorba de o măsură automată, aplicată pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce încalcă drepturile persoanei (v Riener împotriva Bulgariei, 23 mai 2006, nr. 46.343/99, § 121, Luordo împotriva Italiei, 17 iulie 2003, nr. 32.190/96, § 96, și İletmiș,   , § 47).

Dreptul intern nu reglementează suficient de clar întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv.

  La toate acestea se adaugă faptul că art. 27 din Legea nr. 25/1969 a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a Curții Constituționale din data de 11 aprilie 2001 și modificat ulterior prin Legea nr. 123/2001, pentru a se asigura conformitatea cu Constituția. În acest sens, s-a prevăzut că orice măsură preventivă de obligare de a nu părăsi țara trebuie luată de un magistrat (art. 29 din Legea nr. 123/2001).

Având în vedere faptul că  măsura preventivă a fost dispusă de organele de poliție, reiese că, cel puțin începând cu data de 11 aprilie 2001, aceasta nu era în conformitate cu legislația națională în vigoare, inclusiv cu Constituția.

Este în primul rând de datoria autorităților naționale și mai ales de cea a instanțelor să interpreteze și să aplice dreptul intern (Kopp împotriva Elveției, hotărârea din 25 martie 1998,   Culegere 1998-II, p. 541, § 59).

Prin sentința rămasă definitivă, Tribunalul Județean Neamț a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată împotriva reclamantului. Instanța a constatat că reclamantul nu se afla sub incidența niciunei măsuri preventive restrictive de libertate luate de un magistrat. Totuși, tribunalul nu a acordat nicio reparație pentru prejudiciul suferit de persoana interesată ca urmare a prelungirii nelegale a măsurii preventive. Mai mult, Guvernul nu a susținut deloc faptul că reclamantul ar fi putut folosi o altă cale de atac internă pentru a fi despăgubit (Vito Sante Santoro împotriva Italiei, § 45, CEDO 2004-VI).

În perioada 2 septembrie 1998-10 iunie 2004, dată la care autoritățile au revocat măsura preventivă, atingerea adusă libertății de circulație a reclamantului nu era „prevăzută de lege“.

  Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.^[41]

  Hotărârea în Cauza Rotaru împotriva României (§ 52):, „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. Totodată, în Hotărârea  Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea „drept” folosită la art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de „lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității.

În ceea ce privește materia interceptărilor, CEDO, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006,  Cauza Weber și Saravia împotriva Germaniei, §§  93-95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a „previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998,  Cauza Kopp împotriva Elveției, (§ 72) și Hotărârea din 30 iulie 1998,  Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei (§ 46)]. Legislația internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetățenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. Cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse (v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990,  Cauza Huvig împotriva Franței, §34)].

Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența CEDO s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de CEDO încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007,  Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, § 84, prin care s-a reținut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate națională“, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze și dacă astfel de garanții există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reținute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfășoară măsurile de supraveghere, sau cel puțin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiții care să îi asigure independența și conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituție, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condițiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menționată aparenta lipsă a unor dispoziții legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obținute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrității și confidențialității acestora și procedura pentru distrugerea lor (§ 86). Mai mult, a fost reținut faptul că controlul activității de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obținute depășesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreționar și fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiții foarte stricte și încredințează responsabilitatea verificării îndeplinirii condițiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcții judiciare (§ 89).

Prin Hotărârea din 10 februarie 2009,  Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei, CEDO a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecății, aparent, judecătorul de instrucție joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art.  41 C. pr. pen., rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din același cod, judecătorul de instrucție are dreptul de a păstra „casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoțite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” și de a emite „încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală“. Cu toate acestea, deși judecătorul are competența de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării și nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (§ 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menționat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie și care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obținute prin aceste măsuri operative de investigații sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea și confidențialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (§ 48). În concluzie, reținând încălcarea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Convenție referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerință foarte gravă în drepturile unei persoane și că o chestiune care merită a fi menționată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informației obținute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrității și confidențialității acesteia, precum și procedurile de distrugere a ei.

Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, M. Of. nr.  524 din 26 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91¹ și ale art. 91² alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, reținând (în §§  14-20 și 22-24) că dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video prevedeau suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, aceasta “se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.

Prin Hotărârea din 26 aprilie 2007,  Cauza Dumitru Popescu împotriva României,   după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din C.E.D.H. ^[42], având în vedere că, la data comiterii faptelor, legislația în materie era alta – CEDO a afirmat că, în noul cadru legislativ, prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006, au fost introduse numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile de lege criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.

Faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele sau, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intră în noțiunile de „viață privată” și „corespondența” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o „ingerința a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (v , printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franței și Huvig împotriva Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997,   Culegere 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes și alți 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).

Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului (Halford, § 49; Aalmoes și alți 112,; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva intervenției arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, § 67; Weber și Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acțiuni nelegitime a unui funcționar de rea-credință, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curții în cauza sunt probabilitatea unei asemenea acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes și alți 112).

În speță, dacă nu se contesta faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul sau legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte că fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.

Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru,  §§ 61-63).

Totuși, trebuie constatat faptul că infracțiunea de contrabandă cu țigări, de comiterea căreia era suspectat reclamantul, nu este enumerată în art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acțiunile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, care ar fi justificat, în opinia Guvernului, interceptarea comunicațiilor sale: legea în cauză se referă în mod expres la infracțiunea de contrabandă cu materiale explozive sau radioactive, și nu la contrabanda cu țigări. Numai o interpretare extensivă a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziții drept un temei legal al ingerinței, dacă sunt avute în vedere circumstanțele în care a avut loc contrabanda cu țigări, și anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevăr, capacitatea de apărare a țării.

Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru că aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru că autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe.

Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauza prezintă similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. Existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucură de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine).

Este adevărat că, în timp ce cauza Klass  a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10”) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților (v , în același sens, și Weber și Saravia,   § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se considera lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică.

Pentru început, trebuie constatat că, în caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului .  Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără că legea să prevadă vreo limita temporală (v, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, și Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegere 1998-V, § 60).

În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încălca grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă (Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).

Deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în fața unui organ jurisdicțional independent și imparțial, singura cale de recurs prevăzută de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestația în fața procurorului ierarhic superior (v , mutatis mutandis, Rupa împotriva României,   14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).

Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, așadar, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauza; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe (v, per a contrario, Kruslin  § 34).

O persoana ale cărei convorbiri au fost puse sub ascultare și care a fost trimisă în judecată că urmare a faptelor dezvăluite prin acest mijloc nu putea să beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptării convorbirilor sale din partea unei autorități judiciare independente și imparțiale.

Articolul 91 ^{1 -5} C. pr. pen.  nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 91 ^{1 -5} C. pr. pen.   

Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate .

Simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (v,   per a contrario, Klass §§ 53 și 55).

Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizație numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanții pentru a păstra caracterul intact și complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo, § 30 in fine; Kruslin § 35). În speță, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanței unele transcrieri fragmentare ale conversațiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare. Acest aspect nu este, prin el însuși, incompatibil cu cerințele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar și numai din punct de vedere practic, să se transcrie și să se depună la dosarul unei cauze toate conversațiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieții private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârșitul procesului penal și, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect într-un paragraf ulterior.

Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanțele în care informațiile obținute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveției [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; v, per a contrario, Klass, § 52).

Din motivarea încheierii de ședința a Tribunalului Militar Teritorial București din 5 februarie 1999 reiese că singura autoritate națională care ar fi putut să certifice realitatea și fiabilitatea înregistrărilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informații, adică tocmai autoritatea care era însărcinată sa intercepteze convorbirile, să le transcrie și să le certifice autenticitatea, autoritate a cărei independentă și imparțialitate puteau, din acest motiv, să fie puse la îndoială (v, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, § 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ogur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92).

Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja – după exemplul unui obstacol de drept – persoanele care ar fi dorit să reclame eventuale abuzuri ale autorităților. Din moment ce exista o îndoială în ceea ce privește realitatea sau fiabilitatea unei înregistrări, ar trebui să existe o posibilitate clară și efectivă că aceasta să fie supusă unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultările.

În prezent,  Codul de procedură penală  cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea C.pr.pen., care impun că operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, data de un judecător Reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție.^[43]

Potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) și alin. (13) C. pr. pen.  , constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.

Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen., prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Instanța de la Strasbourg a reținut că sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009,  Cauza Răducu împotriva României, § 91).

Convorbirile telefonice care sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva reclamantului se interpretează ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (v , printre multe altele, Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64 ). Acest punct nu a condus, de altfel, la o dispută în speță.

Pentru a fi conformă cu art. 8 din convenție, o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone,   § 67 și Klass și alții împotriva Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).

Curtea reamintește că a examinat deja aceste dispoziții legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuțioasă a acestora arăta deficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție impus de supremația dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121-126). Guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.

Noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, § 45-46 și 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influența concluzia Curții în prezenta cauză.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenție.^[44]

Totodată, CEDO a reținut că toate comunicațiile telefonice, cele prin facsimil și cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noțiunilor de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție (Hotărârea din 1 iulie 2008,  Cauza Liberty și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 56).

Potrivit art. 138 alin. (4) C. pr. pen., prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015,  M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noțiune în conceptul de viață privată.

Potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen.  , prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora. Instanța europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noțiunii de viață privată (Hotărârea din 17 iulie 2003,  Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 43). De asemenea, intră în sfera noțiunii de viață privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002,  Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§  35-36; Hotărârea din 12 mai 2000,  Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 25).

Potrivit art. 138 alin. (7) C. pr. pen.  , prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate. Instanța europeană a constatat că localizarea și supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerință în viața privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010,  Cauza Uzun împotriva Germaniei, § 52).

Noțiunea de viață privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.   face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Atât în jurisprudența sa, cât și în jurisprudența CEDO, s-a reținut că, nefiind un drept absolut, exercițiul dreptului la respectarea vieții private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, § 2 al art. 8 din C.E.D.H. și alin. 2 al art. 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului acestui drept să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale.

Potrivit jurisprudenței CEDO, o ingerință în dreptul la viața privată și de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă „este prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în § 2 al articolului și dacă este „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998,  Cauza Lambert împotriva Franței, § 22). Pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010,  M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).

În ceea ce privește art. 13 din Convenție, instanța europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție statuează cu privire la existența unei căi interne de atac în fața unei „autorități naționale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Calea de atac trebuie să fie „efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât și din cel al rezultatului practic. „Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanță de judecată. Totuși, atribuțiile și garanțiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanță pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000,  Cauza Rotaru împotriva României, §§  67, 69).

Potrivit dispozițiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi și libertăți, acesta exercitându-și controlul în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen.  . Cu toate acestea, instanța europeană a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art. 8 din Convenție, un astfel de raționament făcând inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. Pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerința în dreptul la viață privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării și aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerința care rezultă din legislația incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015,  Cauza Pruteanu împotriva României, §§  48 și 50).

  Jurisprudența CEDO în materia remediului procesual împotriva măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluție de-a lungul timpului. Dacă inițial instanța europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, cel puțin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală și să îi acorde despăgubiri (Hotărârea din 16 iulie 2013,  Cauza Bălteanu împotriva României, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012,  Cauza Patriciu împotriva României, § 86)^[45], ulterior, CEDO a constatat că statul român nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență a instanțelor interne care să demonstreze eficiența acestei căi de atac.

De regulă, perioada de șase luni începe de la data pronunțării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuși, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu există nicio cale de atac efectivă, perioada începe de la data actelor sau a măsurilor denunțate sau de la data luării la cunoștință despre actul în cauză sau efectul său asupra reclamantului ori prejudiciul adus acestuia. În plus, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu plângerea sa înainte ca poziția sa legată de cauză să fi fost stabilită definitiv la nivel intern [v Varnava și alții împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 157, CEDO 2009].

instanțele interne ale statului pârât au posibilitatea de a aplica direct dispozițiile Convenției și de a constata, într-o anumită situație, că o anumită dispoziție legală națională contravine art. 8 din Convenție (v Dumitru Popescu, §§ 101-103).

O persoană căreia îi este adusă atingere de interceptare poate solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, cel puțin ulterior datei de 1 ianuarie 2004, să declare interceptarea nelegală și să îi acorde despăgubiri [v Patriciu împotriva României (dec.), nr. 43750/05, § 86, 17 ianuarie 2012, și, mutatis mutandis, Tokarczyk împotriva Poloniei (dec.), nr. 51792/99, 31 ianuarie 2002].

În lipsa unor argumente specifice prezentate de Guvern, toate mijloacele de acțiune menționate anterior ar trebuie să fie considerate valabile și în cazul unei persoane care contestă legalitatea unei interceptări. În aceste circumstanțe, alegerea metodelor utilizate aparține în totalitate unui reclamant căruia, dacă a epuizat o cale de atac aparent efectivă și suficientă, nu i se poate reproșa că nu a încercat să facă uz și de alte căi pe care le avea la dispoziție, dar care probabil că nu aveau șanse mai mari de reușită [v Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999‑III].

Reclamantul a contestat legalitatea înregistrărilor și acuratețea transcrierilor pe tot parcursul procedurilor interne. În plus, atunci când, la 1 ianuarie 2004, au intrat în vigoare schimbări legislative care au sporit competențele instanțelor privind interceptarea, cauza reclamantului era pendinte în fața curții de apel, care avea competența deplină de a examina fondul plângerii sale .

În această privință, prezenta cauză diferă în mod esențial de Begu împotriva României (nr. 20448/02, 15 martie 2011), în care Curtea a concluzionat că reclamantul, care fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2003, adică înainte de intrarea în vigoare a noilor prevederi ale Codului de procedură penală, nu avea la dispoziție nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interceptarea care îi adusese atingere (v Begu, § 147).

Interceptarea și înregistrarea conversațiilor reclamantului cu R.J. și M.D. intră în sfera noțiunilor de „viață privată” și „corespondență” în sensul art. 8 [v , printre alte hotărâri, Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25337/94, § 57, 17 iulie 2003; Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, § 72, 10 martie 2009; și Drakšas împotriva Lituaniei, nr. 36662/04, § 52, 31 iulie 2012)]. Aceasta observă și că, în prezenta cauză, conversațiile respective au fost înregistrate la 20 ianuarie 2003, pe baza unei autorizații emise de un procuror.

Modificările Codului de procedură penală au intrat în vigoare în cursul procedurilor de apel din prezenta cauză și, astfel, permiteau supravegherea mai atentă de către instanțe a interceptărilor conversațiilor telefonice (v și Dumitru Popescu, § 82-83). Sistemul existent stabilea o procedură mai riguroasă, cu garanții suplimentare pentru persoanele implicate. Prin urmare, Curtea va evalua doar modul în care aceste garanții au fost aplicate de autoritățile naționale în situația particulară a reclamantului (v Klass și alții împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, § 33, seria A nr. 28). 46. Pentru aceste motive, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 8 din Convenție.^[46]

Este de competența autorităților naționale, în primul rând, să remedieze o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, reafirmă că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victima presupusei încălcări se pune în toate etapele procedurii (Sediri împotriva Franței (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007) . De asemenea, reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului este în principiu suficientă pentru retragerea statutului de victimă numai dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în fond, apoi au remediat în mod adecvat și suficient încălcarea Convenției (Mathew v. Țările de Jos, nr.24919/03, § 149, CEDO 2005-IV, și Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [GC], nr.36813/97, §§ 179-180 și 193, CEDO 2006-V) . În speță, în urma acțiunii în despăgubire introdusă împotriva Serviciului Român de Informații, reclamantul a obținut recunoașterea nelegalității înregistrărilor convorbirilor sale telefonice și compensarea prejudiciului său moral. Mai mult, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral pare a fi mai mare decât cea acordată în general de Curte în cauze similare referitoare la România (v, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, § 116, 26. aprilie 2007 și, mutatis mutandis, Viorel Burzo, § 175).

Prin procedura de despăgubire, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea articolului 8 din Convenție și că au reparat în mod adecvat și suficient prejudiciul suferit de reclamant. Rezultă că reclamantul nu mai este victima pretinsei încălcări, că această plângere este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art.  35 § 3 și că trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4.^[47]

Dispozițiile relevante din C. pr. pen. privind arestarea preventivă și prelungirea acestei măsuri, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum și esențialul practicii interne privind noțiunea de „pericol pentru ordinea publică“ prevăzută la art. 148 lit. h) din C. pr. pen. sunt descrise în Decizia Mujea împotriva României [(decizie), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] și în Hotărârea Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, § 40-42, 1 iulie 2008).

Dispozițiile referitoare la statutul procurorilor și instanțelor militare în vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constituție, din Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanțelor și parchetelor militare („Legea nr. 54/1993“) și din C. pr. pen. sunt descrise în Hotărârea Maszni împotriva României (nr. 59.892/00, § 24 și 25, 21 septembrie 2006). Art. 5 din Legea nr. 54/1993 este de asemenea relevant în prezenta cauză; la data faptelor, acesta prevedea următoarele:

– Art. 5: „Când inculpatul este militar activ, președintele completului de judecată, precum și procurorul care participă la judecarea cauzei trebuie să fie cel puțin egali în grad cu acesta.“

Articolele relevante din C. pr. pen. relevante în materie, respectiv art. 101-109, sunt prezentate, astfel cum erau formulate la data faptelor, în Hotărârea Varga împotriva României (nr. 73.957/01, § 21-25, 1 aprilie 2008).

Secțiunea relevantă a art. 109 din C. pr. pen. era formulată astfel la vremea faptelor:

„Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul.

 Obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza se restituie personal persoanei căreia îi aparțin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.

Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.”

Articolul   5 § 2 din Convenție enunță o garanție fundamentală: orice persoană arestată trebuie să știe de ce a fost privată de libertate. Această garanție impune obligația de a comunica unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu și accesibil, motivele de drept și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în fața unei instanțe în temeiul § 4. Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste informații „în termenul cel mai scurt“, dar polițistul care o arestează poate să nu i le ofere în întregime la fața locului. Pentru a stabili dacă aceasta a primit destule informații și suficient de repede, se ține seama de particularitățile cauzei (Čonka împotriva Belgiei, nr. 51.564/99, § 50, CEDO 2002-I).

În prezenta cauză, persoana în cauză a fost audiată la 2 iulie 2001 în legătură cu faptul că i-ar fi cerut lui B.E. suma de 600 USD, plătită de aceasta din urmă la 1 iulie 2001, pentru a nu fi reținută de poliție. Având în vedere aceste elemente și statutul său de polițist, persoana în cauză ar fi trebuit să își dea seama, încă din acest stadiu, că era bănuit de implicare în activități interzise precum luarea de mită [Rupa împotriva României (nr. 1), (decizie), 14 decembrie 2004]. De asemenea, în orele care au urmat interogatoriului său și în momentul arestării sale, a fost informat de procurorul militar asupra acuzațiilor aduse împotriva sa, care justificau măsura arestării preventive dispuse asupra sa .

Informațiile astfel oferite reclamantului cu privire la motivele arestării sale îndeplineau cerințele art. 5 § 2 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul a fost arestat preventiv în baza deciziei procurorului la 2 iulie 2001 și că legalitatea arestării sale a fost examinată pentru prima dată de către tribunalul militar la 10 iulie 2001. În măsura în care reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac pentru a contesta arestarea sa preventivă dispusă de procuror și primul control al unei instanțe asupra arestării a avut loc la 10 iulie 2001, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curții în termen de 6 luni de la încetarea situației incriminate [Agaoğlu împotriva Turciei (decizie), 28 august 2001]. În cazul de față, cererea a fost introdusă la 15 aprilie 2002, adică la mai mult de 6 luni de la data la care temeinicia măsurii arestării preventive dispuse împotriva reclamantului de către un procuror a fost examinată pentru prima dată de o instanță. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție

În prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 § 3 din Convenție a început la 2 iulie 2001, data arestării preventive a reclamantului. Perioada a încetat la 7 iunie 2002, data condamnării acestuia în primă instanță, condamnarea constituind încheierea perioadei care trebuie luată în considerare în sensul art. 5 § 3 [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI]. Perioada a fost așadar de 11 luni și 5 zile.

  Justificarea arestării preventive. Pentru a examina acest capăt de cerere, Curtea face trimitere la jurisprudența sa consacrată în materie [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, § 152-153, CEDO 2000-IV, și Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 70-71, 28 noiembrie 2002]. Aceasta a hotărât deja că art. 5 § 3 din Convenție impune cerința ca orice perioadă de arestare preventivă, oricât de scurtă, să fie motivată în mod convingător de autorități (Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, și Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, § 97, 4 octombrie 2005). O decizie motivată asigură părțile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban,   § 98).

În jurisprudența sa Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate de săvârșirea unei infracțiuni: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, § 15, seria A, nr. 9); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, § 14, seria A, nr. 7), să săvârșească noi infracțiuni (Matznetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, § 9, seria A, nr. 10) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, § 51, seria A, nr. 207, și Hendriks împotriva Olandei (decizie), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].

Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită perioadă de timp. Totuși, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp și că, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistența motivelor detenției (mutatis mutandis, I.A. împotriva Franței, 23 septembrie 1998, § 104-105,   Culegere 1998-VII). Continuarea detenției nu se justifică așadar într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință reală de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 și 48.183/99, § 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].

Cu toate acestea, se impune constatarea că, din 14 septembrie 2001, instanțele naționale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive a reclamantului. Însă nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, 6 noiembrie 2007, § 62). ). Ulterior datei menționate, instanțele naționale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin menținerea temeiurilor inițiale, faptul că pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani de închisoare, gravitatea faptelor, statutul de polițist al acuzaților și necesitatea continuării cercetării penale. Cu toate acestea, instanțele nu au oferit nicio explicație pentru a justifica în mod concret, de-a lungul timpului, felul în care punerea în libertate a reclamantului ar avea un impact negativ asupra societății civile sau ar împiedica ancheta. Mai mult, justificarea arestării nu se raporta la situația concretă a persoanei în cauză, vizând în mod general persoanele anchetate în cadrul procedurii (Calmanovici,   § 100, și Mihuță împotriva României, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, § 29).

Articolul   5 § 3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, 21 decembrie 2000, § 83, și Patsouria,   § 75-76). În prezenta cauză, deși le fusese adresată o cerere de punere în libertate pe cauțiune, instanțele naționale au declarat-o inadmisibilă, fără să o fi examinat cu celeritate .

Autoritățile nu au mai oferit motive „relevante și suficiente“ începând din 14 septembrie 2001 pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv. În aceste circumstanțe, nu este necesar să se mai verifice dacă autoritățile naționale competente au contribuit cu o „diligență deosebită“ la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, 2 martie 2006, § 50 in fine).

Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție în ceea ce privește arestarea preventivă a reclamantului, prelungită după Hotărârea din 14 septembrie 2001.

Conform jurisprudenței constante a Curții, o persoană condamnată de prima instanță se află în cazul prevăzut la art. 5 § 1 lit. a) din Convenție, care permite privarea de libertate a persoanelor după condamnare, întrucât aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive (Wemhoff,   § 9, și B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A, nr. 175, § 36). În cazul unei pedepse cu închisoarea cu o durată determinată, pronunțată de o instanță națională, pentru sancționarea unei infracțiuni, controlul vizat la art. 5 § 4 din Convenție este inclus în hotărâre (De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, seria A, nr. 12, § 76).

În speță, prin cele trei hotărâri menționate de reclamant s-a dispus prelungirea arestării sale preventive, așa cum prevedea dreptul intern, după ce a fost condamnat în primă instanță prin Hotărârea tribunalului militar din 7 iunie 2002. Prin urmare, controlul legalității arestării preventive, vizat la art. 5 § 4 din Convenție, este inclus instantaneu în hotărârea pronunțată la terminarea procesului în primă instanță și declarația de vinovăție consecutivă stabilirii legale a infracțiunii era suficientă pentru a justifica menținerea reclamantului în stare de arest preventiv [Negoescu împotriva României (decizie), nr. 55.450/00, 17 martie 2005]. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

   Cu privire la numirea unui avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant la audierea din 13 februarie 2002,  dispozițiile art. 35 din Convenție prevăd epuizarea de către reclamanți a căilor de atac interne referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate acestor încălcări (Dalia împotriva Franței, 19 februarie 1998, § 38,   Culegere 1998-I). Fără să mai considere necesar să examineze calitatea apărării asigurate reclamantului de către avocatul din oficiu, Curtea reține, ca și Guvernul, că în decursul procedurii de recurs privind prelungirea arestării preventive, reclamantul, care era asistat de avocatul său ales, nu a sesizat instanțele naționale cu acest capăt de cerere. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

 Reclamantul, în formularul de cerere și în observațiile sale, a intenționat să conteste în fața sa lipsa de independență și imparțialitate a instanțelor militare, nu faptul că instanța de apel nu era „instituită de lege“. De altfel, acesta nu a sesizat acest capăt de cerere instanțelor naționale. Prin urmare, Curtea va examina afirmațiile reclamantului așa cum au fost calificate de acesta.

Prezenta cauză privește o procedură penală în desfășurare în fața unei instanțe militare, în care inculpatul era ofițer de poliție, cu statut de militar, pentru săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcțiunii [a contrario, Altay împotriva Turciei, nr. 22.279/93, 22 mai 2001, § 74, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, § 40, CEDO 2006-VI (fragmente), și Maszni, § 53]. Pe de altă parte, aceasta constată că circumstanțele deosebite ale cauzei diferă, de asemenea, de cele din hotărârile Findlay împotriva Regatului Unit (Hotărârea din 25 februarie 1997,   Culegere 1997-I) și Grieves împotriva Regatului Unit (MC), nr. 57.067/00, CEDO 2003-XII (fragmente), care au determinat Curtea să constate încălcarea art. 6 § 1, având în vedere caracterul specific al organizării instanțelor militare în cauză.

În Convenție nu se interzice instanțelor militare să statueze asupra unor acuzații în materie penală împotriva unor membri ai personalului cu statut de militar, cu condiția să se respecte garanțiile de independență și imparțialitate prevăzute la art. 6 § 1 [Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, și Ergin,   § 40]. Pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată „independentă“ – în special în raport cu executivul și părțile -, Curtea a ținut seama de modalitatea de numire și durata mandatului membrilor, precum și de existența unor garanții împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, § 55, și Campbell și Fell împotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, seria A, nr. 80, § 78).

În speță, în perioada faptelor incriminate, modalitatea de numire și durata mandatului membrilor instanțelor militare erau reglementate de dispozițiile Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare. Astfel, judecătorii militari aveau aceeași formare profesională ca omologii lor civili și beneficiau de garanții constituționale identice cu cele de care beneficiau judecătorii civili, în măsura în care erau numiți de Președintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, erau inamovibili și se bucurau de stabilitate. Aceștia nu trebuiau să răspundă pentru deciziile lor în fața executivului [Yavuz împotriva Turciei (decizie), 25 mai 2000]. Președintele completului de judecată și procurorul care a instrumentat cazul trebuiau să aibă cel puțin același grad militar ca acuzatul, pentru a evita presiunile care ar putea fi exercitate asupra magistraților .

Orice proces penal, inclusiv în aspectele lui procedurale, trebuie să prezinte un caracter contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între acuzare și apărare: acesta este unul dintre aspectele fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal în contradictoriu implică, pentru acuzare ca și pentru apărare, facultatea de a lua cunoștință de observațiile sau mijloacele de probă prezentate de cealaltă parte. În plus, art. 6 § 1 impune organelor de urmărire penală să comunice apărării toate probele relevante de care dispun, fie incriminatorii, fie discriminatorii. Acestea fiind zise, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut [Cornelis împotriva Olandei (decizie) nr. 994/03, 25 mai 2004].

Natura publică a dezbaterilor constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1, în măsura în care aceasta protejează justițiabilii împotriva unei justiții secrete care scapă controlului public, și constituie totodată unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra încrederea în instanțele judecătorești. Prin transparența pe care o conferă administrării justiției, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garanție se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice (Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, § 65, 15 iulie 2003, și Axen împotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, seria A, nr. 72, § 25). În cazul în care nu a avut loc nicio ședință publică în primă instanță, această lacună poate fi reparată la nivelul unei instanțe superioare, cu condiția ca instanța superioară să poată examina faptele și să dispună de jurisdicție deplină (Diennet împotriva Franței, Hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A, nr. 325-A, 16, § 34).

În speță, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra faptului dacă ședințele contestate de reclamant erau „ședințe“ în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Astfel, toate celelalte ședințe în fața curții militare de apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au desfășurat în mod public. Aceste instanțe dispuneau de jurisdicție deplină pentru a soluționa chestiunea temeiniciei acuzației penale aduse împotriva reclamantului. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, însă această obligație nu poate fi înțeleasă ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 26, CEDO 1999-I]. De asemenea, instanțelor le revine sarcina de a răspunde la motivele esențiale ale apărării, cunoscut fiind faptul că sfera de aplicare a acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată așadar în lumina circumstanțelor speței (Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, § 27, și Menet împotriva Franței, nr. 39.553/02, 14 iunie 2005, § 35].

În ceea ce privește faptul că instanțele naționale nu au examinat separat cererea reclamantului de a i se restitui bunurile puse sub sigiliu în timpul percheziției domiciliare, Curtea consideră că nu este vorba despre un argument juridic care ar avea incidență asupra încadrării juridice a faptelor de natură penală de care acesta era acuzat [mutatis mutandis, Jahnke și Lenoble împotriva Franței (decizie), nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX]. În orice caz, Curtea va lua în considerare acest aspect la examinarea capătului de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Instanțele au analizat implicit motivele reclamantului, în acest sens axându-se pe principalele elemente constitutive ale infracțiunii. Curtea acordă importanță în special faptului că, în speță, reclamantul a fost audiat și a putut să conteste probele strânse împotriva sa și să adreseze întrebări martorilor. În speță, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor și a probelor făcută de instanțe [mutatis mutandis, E.S. împotriva Franței (decizie), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009] și consideră, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție poate proveni nu numai de la o instanță, ci și de la alte autorități publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, § 41-42, CEDO 2000-X, și Allenet de Ribemont împotriva Franței, 10 februarie 1995, § 35-36, seria A, nr. 308). În această privință, trebuie subliniată importanța alegerii expresiilor de către agenții statului în declarațiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată și găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, aceasta consideră că ceea ce contează în vederea aplicării dispoziției sus-menționate este sensul real al declarațiilor în cauză, nu forma ad litteram a acestora (Lavents, § 126).

Articolul  6 § 2 nu poate împiedica, în raport cu art. 10 din Convenție, ca autoritățile să informeze publicul despre anchetele penale în desfășurare, dar impune ca acestea să o facă astfel cu toată discreția și toate rezerva pe care o implică respectarea prezumției de nevinovăție (Allenet de Ribemont, § 38). Aceasta reamintește totodată că o campanie de presă virulentă este, în unele cazuri, susceptibilă să prejudicieze caracterul echitabil al procesului, influențând opinia publică și, în consecință, instanțele care trebuie să se pronunțe asupra vinovăției acuzatului [Akay împotriva Turciei (decizie), nr. 34.501/97, 19 februarie 2002].

În ceea ce privește declarația prim-ministrului, Curtea notează pentru început că videoconferința a avut loc numai cu prefecții, într-un cadru profesional, fără să fie adresată publicului. În plus, chiar și în acest context restrâns, premierul nu a menționat numele reclamantului (a contrario, Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, 25 martie 2008, § 9). Acesta s-a limitat la a preciza că 2 polițiști au fost prinși în flagrant delict, ceea ce corespunde mai degrabă unei informații privind desfășurarea unei anchete și nu echivalează cu o afirmație privind vinovăția. Ținând seama de contextul în care au fost făcute afirmațiile în litigiu, respectiv în cadrul unei prezentări a preocupărilor autorităților față de probitatea persoanelor care lucrează în instituțiile de poliție, Curtea admite că afirmațiile prim-ministrului pot fi înțelese ca o simplă modalitate de a ilustra problema identificată (Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48.297/99, § 52, 26 martie 2002). Prin urmare, în legătură cu caracterul general al termenilor folosiți, nu se poate admite că s-a făcut o declarație oficială privind vinovăția reclamantului, care de altfel nu fusese vizat nominal.

În ceea ce privește pretinsa campanie de presă, reclamantul nu a demonstrat că a existat împotriva sa o campanie mediatică de o virulență de natură să influențeze sau în măsură să influențeze formarea opiniei judecătorilor și rezultatul deliberării. Articolele incriminate de reclamant au fost publicate în zilele ulterioare declarației prim-ministrului, fără ca reclamantul să invoce un comunicat de presă oficial ca stând la baza surselor jurnaliștilor. Prin urmare, nu s-a stabilit că autoritățile au contribuit la alimentarea unei campanii de presă împotriva reclamantului [Kiratli împotriva Turciei (decizie), nr. 6.497/04, 2 septembrie 2008]. Din moment ce articolul publicat în ziarul „Cotidianul“, invocat de reclamant nu a încercat să nuanțeze afirmațiile referitoare la faptele reținute împotriva reclamantului, autoritățile naționale nu pot fi considerate răspunzătoare pentru acțiuni singulare ale presei (mutatis mutandis, Y.B. și alții împotriva Turciei, 28 octombrie 2004, § 48).

În plus, articolele referitoare la reclamant au apărut în iulie 2001, la data arestării sale, în vreme ce a fost condamnat de tribunalul militar la 7 iunie 2002. Prin urmare, s-a scurs un interval de timp important între apariția articolelor incriminate și momentul condamnării sale [Wloch împotriva Poloniei (decizie), 30 martie 2000, și Mircea împotriva României, 29 martie 2007, § 74]. De asemenea, trebuie remarcat că instanțele sesizate să judece cauza erau compuse integral din judecători de profesie, care au de regulă o experiență și o formare în măsură să le permită să respingă orice sugestie exterioară procesului [Craxi împotriva Italiei (nr. 2), 17 iulie 2003, § 104, și Mircea,   § 75]. Interesul ziarelor pentru cauză și importanța acesteia pentru opinia publică rezultau din poziția ocupată de reclamant, ofițer de poliție, în contextul combaterii corupției, motiv de îngrijorare atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru public (Viorel Burzo împotriva României, 30 iunie 2009, § 160, și Söylemez împotriva Turciei, 21 septembrie 2006, § 141).

Curtea nu poate constata, în speță, nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

 Deși art. 6 are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în fața unei „instanțe“ competente să dispună cu privire la „temeinicia acuzației penale“, nu rezultă de aici că nu se preocupă de etapele care se desfășoară anterior procedurii de judecată. Astfel, art. 6 – în special § 3 – poate juca un rol anterior sesizării instanței de fond în cazul și în măsura în care nerespectarea inițială a acestuia riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului [Salduz împotriva Turciei (MC), 27 noiembrie 2008, § 50]. Astfel cum s-a consacrat în jurisprudența Curții, dreptul formulat la art. 6 § 3 lit. c) constituie unul dintre elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală prevăzute la § 1 (Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, § 37, seria A, nr. 275, și Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, § 45, CEDO 2001-X).

Articolul   6 § 3 lit. c) recunoaște oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător […]“, dar nu precizează și condițiile de exercitare a acestuia. Astfel, acesta lasă statelor contractante alegerea mijloacelor potrivite să permită propriului sistem juridic garantarea acestuia, sarcina Curții constând în a cerceta dacă modalitatea pe care au folosit-o corespunde cerințelor unui proces echitabil [Quaranta împotriva Elveției, 24 mai 1991, § 30, seria A, nr. 205, și Sakhnovski împotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, 2 noiembrie 2010, § 95]. În această privință, nu trebuie uitat faptul că obiectivul Convenției este de a „apăra drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective“ și că numirea unui apărător nu asigură, de sine stătătoare, eficiența apărării pe care o poate procura acuzatului (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A, nr. 37).

Curtea trebuie să stabilească, în primul rând, dacă art. 6 din Convenție cuprinde această etapă procedurală, dat fiind că, în temeiul dreptului intern, nu fusese formulată nicio acuzație penală față de persoana în cauză, acesta nefiind la momentul percheziției corporale nici învinuit, nici cercetat pentru săvârșirea vreunei infracțiuni.

În această privință, trebuie reamintit că, în temeiul jurisprudenței Curții în materie penală, „acuzația“ ar putea fi definită, în sensul art. 6 din Convenție, ca o notificare oficială, emisă de autoritatea competentă, a imputației săvârșirii unei infracțiuni sau ca existența unor „repercusiuni importante asupra situației“ suspectului (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 46, seria A, nr. 35). În speță, înainte de a proceda la percheziția corporală a reclamantului, procurorul l-a informat de anumite fapte de care era acuzat, reclamantul putând deduce că era bănuit de comiterea infracțiunii de luare de mită. Prin urmare, această informație primită de reclamant chiar înainte de percheziția sa corporală în procedura penală care a urmat a avut „repercusiuni importante“ asupra situației sale, astfel încât acesta era „acuzat“ de infracțiunea de luare de mită în sensul autonom al acestui termen în cadrul art. 6 din Convenție [O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit (MC), § 35, CEDO 2007 VIII]. În consecință, art. 6 este aplicabil în speță.

În Cauza Salduz, § 55 Curtea a subliniat importanța stadiului anchetei pentru pregătirea procesului și necesitatea de a fi asistat de un avocat încă de la primul interogatoriu efectuat de poliție, cu excepția cazului în care se demonstrează față de împrejurările fiecărui caz că este necesară restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a face în așa fel încât să se respecte dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să își conceapă argumentația fără să recurgă la mijloace de probă obținute prin constrângere sau presiuni contrar voinței acuzatului [Jalloh împotriva Germaniei (MC), § 100, CEDO 2006…, și Kolu împotriva Turciei, 2 august 2005, § 51].

În speță, reclamantul s-a prezentat la sediul poliției din motive personale, așa cum a precizat în procesul-verbal întocmit cu această ocazie. Percheziția corporală a acestuia s-a efectuat în prezența martorilor, iar circumstanțele cauzei nu par să indice o limitare a libertății de acțiune a reclamantului dincolo de ceea ce impune o percheziție corporală (mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, § 48).

De asemenea, Curtea acordă importanță faptului că, în timpul percheziției reclamantului, organele de cercetare au strâns numai probe „materiale“, axându-se numai pe prelevarea urmelor de substanță fluorescentă găsite pe diferite obiecte aparținând reclamantului și pe întocmirea unui proces-verbal. În această privință, trebuie reamintit că dreptul de a nu se autoincrimina, în sine, nu se răsfrânge asupra informațiilor care pot fi obținute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voința suspectului, de exemplu, în prezenta speță, urme de substanță fluorescentă (Saunders împotriva Regatului Unit, 17 decembrie 1996, § 69,   Culegere 1996-VI). Pe de altă parte, reclamantul a avut ocazia să formuleze obiecții în procesul-verbal și să ofere explicații pentru prezența sa la sediul poliției. De altfel, acesta a negat orice implicare în fapte. În plus, examinarea probelor materiale astfel strânse a fost înregistrată de autorități; aceste aspecte au fost prezentate reclamantului, au fost dezbătute de către părți și examinate de tribunalul militar în cadrul procedurii pe fond.

 Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

 În conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât în termen de 6 luni începând cu data hotărârii definitive pronunțate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne în măsură să ofere un mijloc eficace și suficient pentru a redresa încălcările care constituie obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac interne eficiente, termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 curge de la data actului sau a hotărârii incriminate, iar în caz de situație continuă, acesta curge de la încetarea acesteia [Mujea,   și Florica împotriva României (decizie) ,  10 iunie 2003].

Curtea a examinat deja dispozițiile legale în materie de interceptare a convorbirilor existente în România anterior modificării C. pr. pen. prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea detaliată a cerințelor legislației românești aplicabile și a obstacolelor de fapt potențial întâmpinate de o persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicărilor sale denotă deficiențe incompatibile cu nivelul minim de protecție vizat de preeminența dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, , § 69 in fine și urm.). Curtea a constatat ulterior absența, la vremea respectivă, a unui control a priori al autorizației acordate unui procuror de către un judecător sau o altă autoritate independentă, precum și a unui control a posteriori al temeiniciei autorizației în cauză (Dumitru Popescu,   § 72-76). Prin urmare, la momentul respectiv, nu exista cale de atac efectivă pentru a contesta la nivel național amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private prin interceptarea discuției sale cu B.E. În consecință, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curții acest capăt de cerere în termen de 6 luni de la încetarea situației incriminate.

Cu toate acestea, Curtea nu se poate alinia poziției Guvernului, potrivit căreia termenul de 6 luni începe să curgă de la data efectuării înregistrării în litigiu. În opinia Curții, trebuie luat în considerare faptul că, în principiu, înregistrarea discuțiilor se face fără știința persoanelor implicate și că acestea din urmă nu sunt avertizate de existența înregistrărilor decât odată cu comunicarea existenței unei urmăriri penale începute împotriva lor. Termenul de 6 luni începe să curgă din momentul în care persoana respectivă a aflat de existența înregistrărilor în cauză, moment care trebuie stabilit în funcție de circumstanțele fiecărei cauze.

În temeiul dispozițiilor art. 35 din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne referitoare la încălcarea incriminată. Aceasta observă apoi că, potrivit dosarului, lucrurile puse sub sechestru de către anchetatori în timpul percheziției domiciliare nu au făcut obiectul unui sechestru printr-o hotărâre judecătorească pentru ca acea cale de atac invocată de Guvern să fie considerată un recurs efectiv în cazul reclamantului [a contrario, Rosengren împotriva României (decizie), 4 mai 2006]. Reclamantul a prezentat pretențiile sale autorităților naționale pe tot parcursul procedurii penale, solicitând restituirea lor, dat fiind că lucrurile respective nu erau relevante pentru cauză. Chiar dacă nu a menționat expres art. 109 din C. pr. pen., este evident că, dată fiind modalitatea de formulare a capătului său de cerere invocat în fața instanțelor naționale, acesta își întemeia cererea pe art. 109 din C. pr. pen., citat anterior. În aceste împrejurări, Curtea consideră că nu i se poate cere reclamantului epuizarea altor căi de atac (Borjonov împotriva României, 22 ianuarie 2009, § 54). Prin urmare, excepția de neepuizare invocată de Guvern nu poate fi reținută.

Reținerea sau punerea sub sechestru a obiectelor de către autoritățile judecătorești în cadrul unei proceduri penale se examinează din perspectiva dreptului statului de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, în sensul celui de al doilea paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1 [Smirnov împotriva Rusiei, § 54 CEDO 2007-VII, Adamczyk împotriva Poloniei (decizie), 7 noiembrie 2006, precum și Borjonov, § 57]. Aceasta constată că, în speță, sechestrul urmărea nu să îl priveze pe reclamant de obiectele sale, ci doar să îl împiedice temporar să facă uz de acestea, până la încheierea procedurii penale.

Ridicarea obiectelor în litigiu avea temei legal, respectiv art. 108 C. pr. pen., care reglementează percheziția. În această privință, Curtea admite că ridicarea și confiscarea obiectelor care sunt mijloace de probă ale unei infracțiuni pot fi necesare în interesul bunei administrări a justiției, care constituie un scop legitim ce ține de „interesul general“ al comunității (mutatis mutandis, Smirnov, § 57).

Trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijlocul folosit și scopul urmărit prin măsurile eventual aplicate de stat, inclusiv cele destinate controlării folosirii proprietății individuale. Această cerință se exprimă în noțiunea de „echilibru just“ între imperativele interesului general al comunității, pe de o parte, și exigențele apărării drepturilor fundamentale ale omului, pe de altă parte (Smirnov, § 57). Pe de altă parte, în ciuda faptului că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu menționează nimic în materie de cerințe procedurale, procedurile aplicabile în speță trebuie, de asemenea, să ofere persoanei respective o ocazie adecvată pentru a-și expune cauza în fața autorităților competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziție. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiții, procedurile aplicabile trebuie analizate din punct de vedere general (Zehentner împotriva Austriei, § 73, CEDO 2009-…).

Autoritățile naționale nu au menținut un „echilibru just“ între imperativele interesului general și exigențele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.^[48]

Autoritățile naționale nu au menținut un „echilibru just“ între imperativele interesului general și exigențele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.^[49]

Un recurs în fața unei instanțe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obținerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalității înregistrărilor în litigiu și să conducă, dacă este cazul, la pronunțarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv“, în sensul art. 8 din Convenție (Hotărârea din 3 februarie 2015,  Cauza Pruteanu împotriva României, § 55).

Curtea nu contestă că inculpații ar putea ridica argumente referitoare la legalitatea înregistrărilor în cauză în cadrul unei proceduri penale deschise împotriva lor. Nu este mai puțin adevărat că reclamantul nu beneficia în mod direct de acest drept, el fiind condiționat de trimiterea în judecată a clienților săi și de interesele acestora din urmă în procedură. Curtea consideră că accesibilitatea acestei căi de atac era în mod necesar incertă (v, mutatis mutandis, Société Canal Plus și alții împotriva Franței, § 40, 21 decembrie 2010).

  În ceea ce privește mijlocul indicat de Guvern, cel al unei acțiuni civile în despăgubiri, Curtea evidențiază că, de fapt, Convenția este direct aplicabilă în România și că prevalează asupra dispozițiilor de drept național care sunt contrare acesteia (v, mutatis mutandis, Abramiuc împotriva României, § 125, 24 februarie 2009). Cu toate acestea, în speță, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență care să demonstreze eficiența acestei căi de atac (Rachevi împotriva Bulgariei, § 64, 23 septembrie 2004).

În plus, un recurs în fața unei instanțe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obținerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalității înregistrărilor în litigiu și să conducă, dacă este cazul, la pronunțarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant –, astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenție (v, mutatis mutandis, Xavier Da Silveira,   § 48).

  În consecință,   ingerința în litigiu a fost, în speță, disproporționată cu scopul urmărit și că, prin urmare, persoana în cauză nu a beneficiat de un „control efectiv” impus de statul de drept și care să poată limita ingerința a ceea ce era „necesar într-o societate democratică”.

  Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.^[50]

Reclamantul (care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale inițiate împotriva sa a legalității interceptărilor și înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanțele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție (Decizia din 2 februarie 2016,  Cauza Bîrsan împotriva României, § 55). În temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, acțiunea poate fi introdusă în fața sa numai după ce căile de atac interne au fost epuizate. Orice solicitant trebuie să fi dat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție este destinată să o ofere în principiu statelor contractante: să evite sau să îndrepte încălcările pretinse împotriva lor. Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul articolului 13 din Convenție – cu care are strânse afinități – că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă în ceea ce privește pretinsa încălcare (v, de exemplu, McFarlane împotriva Irlandei [GC). § 107, 10 septembrie 2010).

De asemenea, Curtea a reținut în cauza Bălteanu v. România (§ 37, 16 iulie 2013) că prin contestarea în contextul procesului penal împotriva sa a legalității interceptărilor și înregistrărilor telefonice la care a făcut obiectul, reclamanta, care s-a plâns în fața acesteia a unei încălcări a articolului 8 din Convenție din cauza ilegalității unor astfel de măsuri, a recurs, în împrejurările cauzei sale, la un recurs intern efectiv, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. A ajuns la această concluzie după ce a reținut că în cazul unei încheieri de nelegalitate de către instanța penală, justițiabilul avea posibilitatea de a solicita despăgubiri în temeiul dreptului comun al răspunderii civile (Bălteanu, § 32; v și Tender împotriva României). (dec.), §§ 21-23, 17 decembrie 2013).

Curtea deduce din aceasta că instanțele interne au concluzionat, cel puțin în fond, că perchezițiile și interceptările în cauză nu au fost „conforme cu legea”, în sensul articolului 8 din Convenție. Aceștia s-au pronunțat astfel asupra esenței plângerii pe care reclamanții o trag din această dispoziție, întrucât constatarea că o ingerință în exercitarea dreptului pe care îl garantează nu a fost „conform legii” este suficientă pentru a caracteriza încălcarea acesteia, fără fiind necesar să se constate dacă celelalte cerințe pe care le prevede au fost ignorate (v, de exemplu, Huvig împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 36, Seria A nr. 176 B, Kruslin împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 37, Seria A nr. 176 A, Kopp împotriva Elveției, 25 martie 1998, § 76, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1998 II, Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, 30 iulie 1998, § 62, Raportul hotărârilor și deciziilor 1998 V și Rotaru împotriva României [GC], § 62, CEDO 2000 V).

Potrivit Curții, presupunând că reclamanții ar putea în aceste împrejurări să pretindă că sunt victime ale încălcării articolului 8 din Convenție de care se plâng, ar trebui, pentru a epuiza căile de atac interne, să pună instanțele interne în o poziție nu numai pentru a o observa, ci și pentru a o îndrepta. Având în vedere, mutatis mutandis, hotărârea Bălteanu   (v §§ 55-57; v și Tender împotriva României (dec.), § 21), consideră că, în temeiul deciziilor interne stabilind nelegalitatea perchezițiilor și interceptărilor, aceștia ar fi trebuit să introducă o acțiune în răspundere civilă în fața instanței civile și să-și ridice plângerea în temeiul articolului 8 în acest context.

În consecință, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.^[51]

În analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse ( v în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990,  Cauza Huvig împotriva Franței, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003,  Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015,  Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Instanța europeană a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispozițiile incidente nu conțineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate ( v în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008,  Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015,  Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302).

Pe lângă obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate.

Din examinarea coroborată a celor reținute de instanța europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013,  Cauza Bălteanu împotriva României, și Decizia din 17 ianuarie 2012,  Cauza Patriciu împotriva României, rezultă că eficiența căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcție de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerința suferită.

În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate.[52]

Potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., rapoartele de constatare sunt mijloace prin care se obține o probă care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Norma de procedură criticată nu permite însă o enumerare exhaustivă a tuturor specialiștilor din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-științifică, interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare. Principiul legalității, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale. Astfel, apreciem că textul de lege criticat nu încalcă cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, dispozițiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. având o formulare clară și previzibilă, care nu aduce nicio atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.

  Sub acest aspect, prin Hotărârea din 2 iunie 2005,  Cauza Cottin împotriva Belgiei, §  29, CEDO a reamintit că, potrivit prevederilor art. 6 §  1 din C.E.D.H. , unul dintre elementele procedurii echitabile este caracterul contradictoriu al acesteia, astfel că fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale și succesului pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta toate dovezile sau observațiile prezentate judecătorului în scopul de a influența Deciziei instanței (Hotărârea din 18 martie 1997,  Cauza Mantovanelli împotriva Franței, §  33, Hotărârea din 20 februarie 1996,  Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, §  31, Hotărârea din 20 februarie 1996,  Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, §  33, și Hotărârea din 18 februarie 1997,  Cauza Niderost-Huber împotriva Elveției, §  24). Tot prin Hotărârea din 2 iunie 2005,  Cauza Cottin împotriva Belgiei, §  30, Este de competența instanțelor naționale să evalueze dovezile pe care le-au obținut și pertinența celor pe care părțile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenția nu reglementează regimul probelor ca atare. Sarcina CEDO  este aceea de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a respectat caracterul echitabil impus de prevederile art. 6 §  1 din Convenție (Hotărârea din 12 iulie 1988,  Cauza Schenk împotriva Elveției, §  46). Principiul contradictorialității – ca și celelalte garanții procedurale prevăzute de dispozițiile art. 6 §  1 din Convenție – are ca scop derularea procedurii în fața unei instanțe, esențial fiind faptul ca părțile să poată participa într-o manieră adecvată la respectiva procedură în fața instanței (Hotărârea din 19 iulie 1995,  Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, §  42).

  Revenind la sintagma „sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., remarcăm că, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, printre altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii, precum și dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei. De asemenea, în cursul procedurii de cameră preliminară, inculpatul poate formula cereri și excepții cu privire la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar în faza de judecată, poate propune probe, caz în care trebuie să arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Inculpatul poate cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești, urmând ca, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, să se procedeze la administrarea probelor încuviințate [art. 374 alin. (9) și art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Potrivit prevederilor art. 100 alin. (2) C. pr. pen., în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, având în vedere că, după evaluarea tuturor probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) fraza a doua C. pr. pen.]. Așadar, pe lângă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor – consacrat de prevederile art. 103 alin. (1) C. pr. pen. – nu este unul absolut, fiind limitat de existența unor mijloace compensatorii care să asigure existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare. Așa fiind, lăsarea de către legiuitor la aprecierea organelor judiciare a necesității efectuării unei constatări de către un specialist din afara organelor judiciare reprezintă o aplicare a rolului activ pe care acestea îl au în scopul aflării adevărului în cadrul procesului penal, astfel cum acest scop este reglementat de prevederile art. 5 C. pr. pen., iar nu o manieră de a încălca, prin sintagma criticată, cerințele cu privire la calitatea legii și dreptul la un proces echitabil.

  Prin urmare, sintagma „sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen.   nu aduce atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât partea interesată beneficiază de garanțiile dreptului la un proces echitabil, eventualele dificultăți cauzate apărării în condițiile în care organele judiciare dispun efectuarea unei constatări fiind suficient contrabalansate de procedurile urmate de autoritățile judiciare, astfel că inculpatul poate susține în fața judecătorului de cameră preliminară și a instanței de judecată toate apărările necesare în condiții de contradictorialitate cu acuzarea. În procesul deliberării, judecătorul/instanța verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-științifice întocmite de specialiștii vizați de textul de lege criticat, astfel că informațiile conținute în respectivele rapoarte de constatare nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. [53]

Dreptul la neautoincriminare și dreptul la tăcere sunt o consecință directă a prezumției de nevinovăție și, totodată, aceste drepturi au o existență de sine stătătoare, izvorând din exigența echității procedurii la care face referire §  1 al art. 6 din C.E.D.H.  (Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  68; Hotărârea din 21 decembrie 2000,  Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, §  40). Astfel, în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, instanța europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinței echității procesuale, înscrisă în §  1 al art. 6 din Convenție, arătându-se însă și faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să își probeze susținerile fără a apela la probe obținute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumția de nevinovăție (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, §  69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  41, instanța europeană a analizat susținerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere și la neautoincriminare atât din perspectiva § ui 1, cât și a § ui 2 ale art. 6 din Convenție, invocând o încălcare nu doar a echității generale a procesului, dar și a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să își dovedească susținerile fără sprijinul acuzatului, garanție specifică prezumției de nevinovăție.

Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecință directă a prezumției de nevinovăție, cât și o garanție a echității procedurii, consacrate în §§  1 și 2 ale art. 6 din C.E.D.H. , în condițiile în care §  1 cuprinde garanții ale „acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenție are o sferă mai largă, incluzând și martorul.

În ceea ce privește noțiunea de „martor“, instanța europeană a reținut că aceasta are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 §§  1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53; Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41).

În ceea ce privește conceptul de „acuzație în materie penală” – art. 6 §  1 din Convenție, CEDO a reținut că acesta are o semnificație „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980,  Cauza Deweer împotriva Belgiei, §  46; Hotărârea din 15 iulie 1982,  Cauza Eckle împotriva Germaniei, §  73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976,  Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§  80-85).

În anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, CEDO a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997,  Cauza Serves împotriva Franței, că atribuirea calității de martor unei persoane și audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 §  1 din Convenție, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcție. Relevante sunt și Hotărârea din 18 decembrie 2008,  Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, §  50 și următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009,  Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, §  57, în care CEDO a criticat poziția vulnerabilă a martorilor aflați în situația de a fi constrânși să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanța europeană a reținut în Hotărârea din 19 februarie 2009,  Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, că are calitatea de „acuzat“, beneficiind de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere și neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză și care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoștința organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunțat cu privire la comiterea unei infracțiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunțului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanțială asupra acestei noțiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008,  Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situația folosirii procesuale, împotriva unui coacuzat, a declarațiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării inițiale a acestuia, în calitate de martor, în condițiile în care respectiva persoană își retractase la scurt timp declarațiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violență, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane și de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziției procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanții juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect și acuzat. Spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligația să dezvăluie orice informație pe care o cunoștea, sub sancțiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare.  Mai mult, instanța de la Strasbourg a statuat în jurisprudența sa că o persoană dobândește calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010,  Cauza Brusco împotriva Franței). Însă, atunci când se examinează problema de a ști dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligației de a da declarații – poate fi invocat de către martor, în jurisprudența CEDO  se realizează, tangențial, o analiză prin raportare la situația concretă a persoanei, reținându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, așadar, niște suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzației în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012,  Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, §  58). De asemenea CEDO a reținut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016,  Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce privește declarația unui martor căruia nu i s-a adus la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.

În situația ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanța de la Strasbourg a elaborat așa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana“, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau (iii) să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004,  Cauza Weh împotriva Austriei). Pentru a constata dacă o procedură a anulat însăși esența dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanța europeană examinează, în special, următoare elemente: natura și gradul constrângerii; existența unor garanții adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obținute (Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunțată împotriva O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, §  55; Hotărârea din 10 martie 2009,  Cauza Bykov împotriva Rusiei, §  104). Aceeași instanță europeană a statuat și că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  74).

De asemenea, deși are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare constituie o garanție distinctă de acesta, aspect reținut de CEDO în Hotărârea din 24 octombrie 2013,  Cauza Navone și alții împotriva Monaco, §  74, potrivit căruia „faptul că persoana reținută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare și de a păstra tăcerea, și, pe de altă parte, de dreptul la asistența unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunțare la unul dintre acestea nu antrenează renunțarea la celălalt“.

Dreptul împotriva autoincriminării și dreptul „acuzatului” de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil și ale prezumției de nevinovăție, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul CEDO , fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunilor de „acuzație în materie penală” și „martor“, trebuie considerat că și martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina (v în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1993,  Cauza Funke împotriva Franței; Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997,  Cauza Serves împotriva Franței; Hotărârea din 19 septembrie 2000,  Cauza IJL, GMR și AKP împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000,  Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001,  Cauza J.B. împotriva Elveției; Hotărârea din 5 noiembrie 2002,  Cauza Allan împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004,  Cauza Kansal împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004,  Cauza Weh împotriva Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008,  Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009,  Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010,  Cauza Brusco împotriva Franței; Hotărârea din 15 noiembrie 2012,  Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016,  Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit).

Dreptul la tăcere și neautoincriminare nu este absolut. În situații particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecințe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenție prin faptul că tăcerea poate avea consecințe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele, având în vedere în special ponderea pe care instanțele naționale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă și gradul de constrângere inerente situației (Hotărârea din 8 februarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §§  47 și 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situații care impun în mod clar o explicație din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susține așadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicații. În acest sens sunt și hotărârile din 6 iunie 2000 și din 20 martie 2001, pronunțate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanțe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia.

Instanța de la Strasbourg a reținut circumstanțele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura și gravitatea infracțiunii ce face obiectul acuzației. Ponderea interesului public față de urmărirea penală a unei anumite infracțiuni și față de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare și pusă în balanță cu interesul individului ca probele acuzării să fie obținute în mod legal. Cu toate acestea, „preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăși esența dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Așadar, cerințele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale își păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracțiunii ori interesul public invocat” (Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obținute cu forța într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000,  Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, §  57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007,  Cauza O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, instanța europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deși constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanții au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliția cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depășind limita legală de viteză.

În concluzie, dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenție, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunțe la acest drept, dar și organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanțe și având în vedere diverși factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept și scopul urmărit.

La nivel european, în ceea ce privește dreptul de a păstra tăcerea și dreptul la neautoincriminare, a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) și (2), potrivit căruia, „(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina”.

În preambulul Directivei se precizează următoarele: „Prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni și, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă.[…]” (§ 12) – precizare care se regăsește și în art. 2 din Directivă – „Domeniul de aplicare”; Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumției de nevinovăție și ar trebui să funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării (§ 24); Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumției de nevinovăție. Atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la autoincriminare (§ 25); […] Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea CEDO  privind dreptul la un proces echitabil în temeiul C.E.D.H. (§ 27); Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate și nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăși, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naționale privind aprecierea probelor de către instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la apărare (§ 28); „Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă” (§ 31); Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează o notă privind drepturile în temeiul articolului 4 din Directiva 2012/13/UE, această notă conține și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă (§ 32);      „Atunci când apreciază declarațiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanțele și judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor.[…]” (§ 45). La § 45 din preambulul Directivei (UE) 2016/343, se specifică faptul că, „întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de C.E.D.H. , astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de CEDO“. Acest deziderat, reiterat în preambulul a numeroase directive, își are originea în necesitatea creării unor standarde minimale de protecție a drepturilor omului și dezvoltării unui sistem comun de drepturi și libertăți fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecție a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.

La nivel european, atât persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecții de jure), cât și martorii (suspecții de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecție identică în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare.

Legislația procesual penală a multor state europene reglementează dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, inclusiv în situația în care acesta are calitatea de inculpat/coinculpat în cauză/într-un proces conex. Astfel, în Belgia, art. 471 alin. 1 § 1  C.pr. pen.  stabilește că, înainte de audierea unei persoane care nu a fost acuzată de nicio infracțiune, acesteia i se aduce la cunoștință că nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze. În Bulgaria, conform art. 118 alin. 1 § 1  C. pr. pen. , nu pot avea calitatea de martori persoanele care au participat în același proces penal în altă calitate procesuală, cu excepția inculpatului în privința căruia s-a dispus încetarea procesului penal sau a fost pronunțată o hotărâre definitivă. Art. 121 alin. 1 din același act normativ prevede că martorul nu va fi obligat să răspundă la întrebări dacă prin aceasta s-ar autoincrimina ori i-ar incrimina pe ascendenții, descendenții, frații, surorile, soțul/soția sau persoana cu care coabitează în fapt. Cehia stipulează în secțiunea 100 alin. 2  C. pr. pen.  că martorul are dreptul să refuze să depună mărturie dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. Totuși, alin. 3 precizează că mărturia nu poate fi refuzată dacă privește o infracțiune pe care martorul are datoria de a o denunța, potrivit Codului penal. Secțiunea 158 alin. 8 prevede că o persoană care dă explicații poliției (cu excepția suspectului) are obligația să spună adevărul și să nu ascundă nimic. Totuși, persoana poate refuza să dea explicații dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi trasă la răspundere penală sau ar expune acestui risc persoanele enumerate la secțiunea 100 alin. 2. Persoana vizată de poliție trebuie să fie informată în avans asupra acestui fapt. Secțiunea 211 alin. 4 menționează că înscrisul care conține depoziția unui martor care și-a exercitat, în timpul procesului, dreptul de a refuza să depună mărturie instituit prin secțiunea 100 poate fi citit numai dacă martorul a fost informat cu privire la acest drept înainte de audiere și a declarat în mod neechivoc că renunță la el, cu condiția ca audierea să se desfășoare într-o manieră conformă cu prevederile acestui cod, iar acuzatul și avocatul său să aibă posibilitatea să asiste la această audiere. În Croația, art. 286 alin. 1  C. pr. pen.  stipulează că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă astfel ar putea atrage, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, consecințe precum tragerea la răspundere penală, o dezonoare gravă sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie să fie informat cu privire la acest drept. Potrivit alin. 2, dacă refuzul de a depune mărturie se datorează temerii de răspunderea penală, procurorul poate declara că nu va declanșa procesul penal. Alin. 3 precizează că această declarație poate fi dată numai dacă răspunsurile la anumite întrebări sunt relevante pentru dovedirea comiterii de către altă persoană a unei infracțiuni mai grave, pasibilă de o pedeapsă de minimum 10 ani. Înainte de întocmirea acestei declarații de către procuror, martorul poate consulta un avocat. Alin. 4 menționează că declarația în cauză trebuie să fie scrisă și verificată de procurorul ierarhic superior. După ce declarația a fost înmânată martorului, acesta sau rudele sale apropiate nu mai pot răspunde penal pentru infracțiunea menționată în declarație, însă martorul poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă. Art. 288 alin. 3 prevede că martorul trebuie informat că nu este obligat să răspundă întrebărilor menționate la art. 286 alin. 1, iar această informare trebuie consemnată în minuta de ședință. Art. 300 alin. 1 § 5 subliniază că, exceptând cazurile special prevăzute în acest cod, depoziția unui martor nu poate fi folosită ca probă în proces dacă nu a fost consemnată mențiunea reglementată prin art. 288 alin. 3. În Estonia, art. 71 alin. 2  C. pr. pen.  prevede că martorul poate refuza să depună mărturie dacă a fost achitat sau condamnat pentru aceeași infracțiune, în calitate de coautor sau complice, ori dacă prin depoziție se poate învinui pe sine sau poate învinui una dintre persoanele enumerate la alin. 1 de comiterea unei infracțiuni sau contravenții. Potrivit art. 75 alin. 2, la începutul audierii, trebuie să i se explice suspectului că are dreptul de a refuza să dea declarații și că declarațiile date pot fi folosite împotriva sa. În Finlanda, secțiunea 8 alin. 1 din capitolul 7 al Legii nr. 805/2011 privind ancheta penală statuează că martorul trebuie să spună adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe cu privire la fapta investigată. Totuși, dacă acesta are dreptul de a refuza să depună mărturie, conform Codului de procedură judiciară, acest drept trebuie respectat și în cursul anchetei penale. Secțiunea 18 alin. 1 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară instituie regula conform căreia orice persoană poate refuza să depună mărturie, în măsura în care depoziția sa ar constitui un risc de punere sub acuzare sau anchetă penală pentru persoana în cauză sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 17 alin. 1. Potrivit secțiunii 23, dacă o persoană refuză să depună mărturie, trebuie să explice motivele refuzului. Totuși, dacă refuzul își are baza în secțiunea 18, trebuie acceptat fără explicații, atât timp cât nu este evident nefondat ori persoana în cauză nu se înșală asupra conținutului drepturilor și obligațiilor sale. Secțiunea 43 alin. 2 stabilește că, atunci când martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie, președintele completului trebuie să îl informeze cu privire la acesta. Dacă martorul nu dorește să își exercite acest drept, trebuie să fie atenționat că are aceeași obligație de a spune adevărul ca și ceilalți martori. În Franța, conform art. 61-1 alin. 1 § 4  C. pr. pen. , persoana bănuită că a comis sau a încercat să comită o infracțiune nu poate fi audiată în legătură cu faptele sale decât după ce i s-a adus la cunoștință dreptul de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea. Art. 113-4 alin. 1 stipulează că, la prima audiere a martorului asistat (suspectul, potrivit art. 113-2), judecătorul îl informează pe acesta că poate să facă o declarație, să răspundă la întrebări sau să tacă. Art. 335 § 8 prevede că nu pot fi primite declarațiile sub jurământ făcute de o persoană ce a fost acuzată, inculpată sau condamnată în calitate de coautor sau complice fie pentru aceeași infracțiune cu care a fost sesizată instanța, fie pentru o faptă ce are legătură cu infracțiunea. Totuși, art. 336 stabilește că audierea sub jurământ a persoanelor menționate în art. 335 nu este lovită de nulitate dacă nici Ministerul Public, nici vreuna dintre părți nu s-a opus depunerii jurământului. În cazul în care aceștia se opun, martorul poate fi audiat cu titlu de informare, în virtutea puterii discreționare a judecătorului. Germania reglementează în secțiunea 55  C. pr. pen.  că orice martor poate refuza să răspundă la întrebări dacă aceste răspunsuri ar putea atrage răspunderea penală sau contravențională, pentru sine sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 52 alin. 1. Martorul trebuie informat că are acest drept. Secțiunea 56 adaugă că o afirmație sub jurământ este suficientă pentru a justifica refuzul de a depune mărturie în asemenea caz. Secțiunea 252 interzice citirea declarației martorului audiat înainte de ședința de judecată, care nu și-a exercitat dreptul de a refuza să depună mărturie decât în ședință. În Italia, conform art. 63  C. pr. pen. , în situația în care poliția sau autoritatea judiciară audiază o persoană care nu are calitatea de acuzat sau inculpat, iar persoana respectivă se autoincriminează, autoritatea în cauză întrerupe procedura, informând-o că declarațiile sale pot conduce la declanșarea unei anchete împotriva sa și o invită să își desemneze un avocat. Aceste declarații nu pot fi utilizate împotriva persoanei respective. Dacă persoana în cauză trebuia audiată de la început în calitate de acuzat sau inculpat, declarațiile sale nu pot fi utilizate. Art. 64 alin. 3 impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declarațiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opțiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfășurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declarații referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, își va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor, cu respectarea prevederilor art. 197 și art. 197¹. Alin. 3¹ precizează că nerespectarea dispozițiilor alin. 3 lit. a și lit. b face inutilizabile declarațiile persoanei interogate. În lipsa informării de la alin. 3 lit. c, persoana interogată nu își poate asuma calitatea de martor, iar declarațiile sale nu pot fi folosite împotriva altor persoane vinovate. Conform art. 197 alin. 1, nu pot depune mărturie împotriva inculpatului persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex. Art. 197¹ stipulează că aceste persoane pot fi audiate ca martori dacă s-a dat o hotărâre definitivă în privința lor. În aceste cazuri, ele trebuie asistate de un avocat. Acești martori nu pot fi obligați să depună mărturie cu privire la fapte aflate în legătură cu infracțiunile pentru care au fost condamnați, dacă și-au susținut nevinovăția sau nu au făcut nicio declarație în timpul procesului. Declarațiile făcute de către persoanele menționate nu pot fi folosite împotriva lor, nici în procesul în care sunt judecate, nici în căile de atac extraordinare, nici în alte procese civile sau administrative aflate în legătură cu infracțiunea judecată. Art. 192 alin. 3 se va aplica în privința declarațiilor menționate. Art. 192 alin. 3 prevede că declarațiile făcute de persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex trebuie să fie coroborate cu alte probe care să le confirme credibilitatea. Art. 198 alin. 2 consacră dreptul martorului de a nu fi obligat să depună mărturie cu privire la fapte care ar putea atrage propria răspundere penală. Art. 210 stabilește că, în cadrul ședinței de judecată, persoanele care au calitatea de inculpat într-un proces conex și sunt judecate separat, neputând avea calitatea de martori, sunt audiate la cererea părților sau din oficiu. Acestea au dreptul să fie apărate de un avocat. De asemenea, au dreptul să nu răspundă la întrebările adresate. În Letonia, secțiunea 602 din Legea de procedură penală stipulează că persoana care are dreptul la un avocat are și dreptul de a depune mărturie sau de a păstra tăcerea. Refuzul de a depune mărturie nu va fi considerat obstrucționare a justiției sau ascundere a adevărului. Secțiunea 110 alin. 3 § 2 statuează că martorul nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa ori împotriva membrilor familiei. Totuși, conform secțiunii 131 alin. 3, dacă o persoană are dreptul de a refuza să depună mărturie și a fost informată cu privire la acest lucru, însă a ales să depună mărturie, atunci depoziția sa poate fi evaluată ca probă. Secțiunea 150 § 4 impune ca, la începutul primei audieri a persoanei care are dreptul la un avocat, acesteia să i se explice dreptul de a nu depune mărturie, precum și faptul că tot ce spune poate fi folosit împotriva sa. Luxemburg reglementează în art. 39 alin. 2  C. pr. pen.  dreptul persoanei reținute de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea, precum și dreptul de a nu se autoincrimina. Aceste drepturi trebuie să îi fie aduse la cunoștință imediat după reținere. Art. 46 alin. 3 lit. b repetă aceeași regulă în ceea ce privește persoana audiată, care poate fi suspectul din ancheta preliminară sau martorul care devine suspect pe parcursul audierii (alin. 2). Art. 73 precizează că, în faza preliminară a procesului, suspectul nu poate fi audiat în calitate de martor. Malta instituie în art. 355AD alin. 4 din Codul penal obligația generală a persoanelor de a oferi poliției informații sau documente relevante pentru urmărirea penală. Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina constituie excepția de la această regulă. Art. 643 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare care l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 644, instanța este competentă să decidă, în fiecare caz, dacă un martor este sau nu obligat să răspundă la anumite întrebări, pe motiv că asemenea răspunsuri l-ar putea pune într-o situație umilitoare. În Olanda, secțiunea 219  C. pr. pen.  stipulează că martorul poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul la aceasta l-ar expune riscului de a fi pus sub urmărire penală ori dacă acest risc ar privi o rudă de sânge sau un afin pe linie directă sau pe linie colaterală până la gradul al doilea sau al treilea, soțul/soția (actual/ă sau fost/ă) ori actualii sau foștii parteneri civili. Polonia reglementează în art. 183  C. pr. pen.  că un martor poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul ar putea să atragă răspunderea penală sau contravențională pentru martor sau pentru o rudă a sa. Dacă mărturia prezintă riscul dezonoarei, martorul poate solicita să fie audiat în ședință închisă. Art. 391 alin. 1 prevede că, în situația în care un martor refuză, fără un motiv serios, să depună mărturie, își modifică depoziția dată anterior sau afirmă că nu își poate aminti anumite aspecte, instanța poate dispune să fie citită în ședința de judecată mărturia sa anterioară, depusă în acea cauză sau în alta, fie în faza preliminară a procesului, fie în fața instanței. Alin. 2 precizează că în asemenea cazuri pot fi citite în ședința de judecată și explicațiile oferite anterior de martorul care a fost ulterior audiat în calitate de acuzat. În Portugalia, conform art. 132 alin. 2  C. pr. pen. , niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare dacă răspunsul l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 133 alin. 1 lit. a din același act normativ, nu poate avea calitatea de martor inculpatul sau coinculpatul în procesul în cauză sau într-un proces conex, atât timp cât își păstrează această calitate procesuală. În situația disjungerii cauzelor, alin. 2 precizează că inculpații cărora li se impută aceeași infracțiune sau o infracțiune aflată în legătură cu aceasta, chiar dacă au fost deja condamnați printr-o hotărâre definitivă, pot fi audiați în calitate de martori numai dacă își exprimă expres consimțământul în acest sens. În Slovacia, secțiunea 130 alin. 2  C. pr. pen.  prevede că martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie dacă depoziția sa l-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. El trebuie să fie informat cu privire la dreptul de a refuza să depună mărturie, în conformitate cu secțiunea 131 alin. 1. Potrivit secțiunii 201 alin. 4, în timpul urmăririi penale, refuzul de a depune mărturie nu poate fi folosit de poliție ca dovadă împotriva acuzatului. Slovenia stipulează în art. 238 din Legea de procedură penală că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă acest fapt ar putea avea drept consecință, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, tragerea la răspundere penală, dezonoarea sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie informat, conform art. 240 alin. 2, că nu este obligat să răspundă la întrebările menționate la art. 238, iar această notificare va fi înscrisă în minuta de ședință. În Spania, art. 118 alin. 1  C. pr. pen.  prevede că orice persoană bănuită de o faptă penală trebuie informată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea, de a nu-și mărturisi vinovăția și de a nu răspunde la întrebări, dacă nu dorește. De asemenea, informarea trebuie să conțină și dreptul de a nu se autoincrimina. Art. 418 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la o întrebare al cărei răspuns ar putea aduce prejudicii directe și considerabile, de ordin material sau moral, fie persoanei în cauză, fie uneia dintre rudele enumerate la art. 416. Sunt exceptate de la această regulă mărturiile referitoare la infracțiunile grave care atentează la siguranța statului, ordinea publică ori persoana sacră a regelui sau a succesorului său. Suedia stipulează în secțiunea 1 din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară că nu poate depune mărturie o persoană care a fost trasă la răspundere penală pentru participarea la infracțiunea la care se referă mărturia sau la altă infracțiune aflată în legătură directă cu aceasta. Regula menționată se aplică și în cazul suspecților, contravenienților și persoanelor cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Potrivit secțiunii 6 din același capitol, un martor poate refuza să depună mărturie cu privire la un aspect care ar dezvălui că el sau una din rudele menționate la secțiunea 3 a comis o faptă penală sau dezonorantă. Secțiunea 2 din capitolul 38 precizează că privilegiul de mai sus este valabil și în cazul deținătorilor unor documente care îndeplinesc condițiile de la secțiunea 6 din capitolul 36. Regula în cauză se aplică și cu privire la obligația de predare a obiectelor, conform secțiunii 5 din capitolul 39. În fine, în Ungaria, art. 7 alin. 3  C. pr. pen.  stabilește că nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie sau să furnizeze dovezi împotriva propriei persoane.

Cât privește jurisprudența altor curți constituționale referitoare la dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare,  în dosarul II. US 79/07, soluționat în data de 19 iunie 2007, Curtea Constituțională a Cehiei a constatat o încălcare a dreptului la neautoincriminare. În speță, o femeie a fost suspectată că a furat o mașină de spălat de la domiciliul fostului ei soț. Autoritățile i-au solicitat să predea obiectul și au amendat-o când a refuzat. Ea a susținut că s-ar fi autoincriminat dacă s-ar fi conformat solicitării. Curtea Constituțională a Cehiei a statuat că nu există o diferență fundamentală între dreptul acuzatului de a refuza să dea declarații și dreptul unei persoane care nu a fost încă pusă sub urmărire penală de a nu fi obligată, prin sancțiuni, să predea dovezi care ar putea cauza tragerea sa la răspundere penală. În speță, autoritățile ar fi putut să dispună confiscarea obiectului în litigiu, măsură care nu ar fi implicat încălcarea dreptului reclamantei de a nu se autoincrimina. De asemenea, Curtea Constituțională a Portugaliei, prin Decizia nr. 108 din 12 februarie 2014, a examinat constituționalitatea prevederii conform căreia persoanele inculpate în legătură cu aceleași infracțiuni sau în legătură cu infracțiuni aflate în legătură cu acestea, în procese separate, nu pot fi audiate ca martori decât cu consimțământul lor expres, chiar dacă au fost deja condamnate definitiv. În speță, un minor care inițial fusese pus sub acuzare împreună cu un adult pentru furt a fost scos de sub urmărire penală când s-a descoperit că avea sub 16 ani la data comiterii infracțiunii. Împotriva lui au fost luate măsuri educative. El a fost chemat să depună mărturie împotriva adultului acuzat împreună cu el. Regula privind consimțământul a fost interpretată de instanță în sensul că nu se aplică minorilor. Curtea Constituțională a constatat că, deși măsurile educative luate cu privire la infractorii minori nu au scop punitiv, ele impun limitări ale libertății care implică necesitatea respectării dreptului la apărare în cadrul procesului, inclusiv dreptul persoanei de a nu se autoincrimina. Totuși, deoarece procedurile din speță nu au ambele caracter penal, absența cerinței consimțământului la depunerea mărturiei nu este neconstituțională. În cazurile în care o persoană este martoră într-un proces și acuzată de aceeași infracțiune sau de o infracțiune aflată în legătură cu aceasta în alt proces, persoana respectivă poate depune mărturie în primul proces doar dacă își exprimă expres consimțământul în acest sens. În asemenea cazuri, martorul beneficiază atât de protecția generală acordată martorilor (în sensul că poate refuza să răspundă la întrebări al căror răspuns l-ar putea incrimina), cât și de protecția acordată inculpaților (dreptul de a nu spune nimic). Însă această dublă protecție rămâne valabilă numai atât timp cât potențialul martor rămâne inculpat în procesul menționat. În litigiu, în privința minorului fuseseră deja impuse măsuri educative, iar procesul lui se încheiase. Nu mai exista vreo posibilitate ca procedura să se redeschidă și să i se mai impună și alte măsuri ca urmare a mărturiei sale. Așadar, decizia de constatare a constituționalității se limitează la situații precum cea din speță.

Legea națională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere și la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiție a acestei garanții procesual penale în sistemul de drept intern.

Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M. Of. nr.  468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului și a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] și la condițiile de luare a măsurii preventive a reținerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoștință învinuitului sau inculpatului că are dreptul să își angajeze apărător și să nu facă nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, M. Of. nr.  677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că președintele „înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa […]”.

Martorii pot refuza să dea declarație doar prin raportare la dispozițiile art. 117 C. pr. pen, care însă nu instituie un drept la tăcere și la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soțului, al ascendenților și al descendenților în linie directă, precum și al fraților și al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanța de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, §  30, respectiv 19 iulie 2012, §  41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §  1 și §  3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017,   Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională. Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie.

Aceeași lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că „declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară”.

În forma inițiatorului proiectului noului Cod de procedură penală, trimisă Parlamentului spre dezbatere și adoptare, dar și în forma adoptată de Senat, reglementarea dreptului martorului de a nu se acuza era cu totul diferită, art. 116, la acel moment, stabilind un drept de neautoincriminare al martorului, precum și obligația de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale. Astfel, se prevedea că „(1) Martorul are dreptul de a nu face declarații cu privire la fapte și împrejurări prin care s-ar expune unei investigații penale. (2) Atunci când constată că prin declarația sa martorul s-ar expune unei investigații penale, organul judiciar are următoarele obligații: a) de a comunica martorului că în urma acestor declarații se pot declanșa investigații penale împotriva sa; b) de a aduce la cunoștință martorului dreptul de a nu da nicio declarație cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigații penale, precum și dreptul de a fi asistat de un avocat. (3) Declarația martorului dată cu încălcarea dispozițiilor alin. (2) nu poate fi folosită împotriva sa.” Față de aceste reglementări, doctrina a reținut că „elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală a avut în vedere așezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiției penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului; noile reguli au scopul de a asigura preeminența dreptului, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului […] astfel poate fi asigurată fiabilitatea procesului penal ce presupune […] un sistem de probe care să permită evitarea erorilor judiciare și respectarea demnității umane“. Ulterior, art. 118 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr.  486 din 15 iulie 2010, în forma adoptată de Camera Deputaților, deși a păstrat denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza”, a prevăzut doar că „Declarația martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfășurat împotriva sa.“, art. 102 § 75 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr.  515 din 14 august 2013, stabilind, în final, forma actuală a normei.

În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 C. pr. pen reglementează „dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligație procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declarației, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeași cauză. Astfel, textul criticat are în vedere două ipoteze, și anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândește calitatea de suspect și (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândește calitatea de martor.

Așadar, față de formularea actuală, art. 118 C. pr. pen.  nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. În ceea ce privește prezumția de nevinovăție, instanța de control constituțional a reținut în mod constant în jurisprudența sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 §  2 din C.E.D.H. , „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită“. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumției de nevinovăție presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumției de nevinovăție tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995,  Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, §  35; Hotărârea din 4 martie 2008,  Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, §  91).

Principiul prezumției de nevinovăție consacrat de § 2 al art. 6 cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (v, de exemplu, Allenet de Ribemont împotriva Franței, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pag. 16, § 36).

  O atingere adusă prezumției de nevinovăție poate fi adusă nu numai de un judecător sau de o instanță ci și de alte autorități publice, inclusiv polițiștii (§ 37) sau procurorii, mai ales atunci când aceștia din urmă îndeplinesc funcții cvasi-judiciare și controlează derularea anchetei (v , Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, § 42, CEDH 2000-X). Ea este atinsă de declarațiile sau acțiunile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată și care incită publicul să creadă în vinovăția sa sau care prejudiciază aprecierea faptelor din partea judecătorului competent (v, Y.B. și alții împotriva Turciei, nr. 48173/99 și 48319/99, § 50, 28 octombrie 2004).

Informând ziariștii asupra motivelor arestării preventive a reclamanților procurorul I.M. a afirmat că au încercat să influențeze și au amenințat niște martori. În plus, I.M. a declarat că el însuși a făcut presiuni asupra unui martor ca să denunțe reclamanții. Incitarea la mărturie mincinoasă era unul din motivele arestării, ce figura de asemenea printre capetele de acuzare pentru care reclamanții au fost trimiși în fața instanțelor.

Declarațiile incriminate au fost pronunțate într-un context independent de procesul penal în sine, și anume în cursul unui interviu difuzat la jurnalul televizat.

  Subliniind încă o dată importanța alegerii termenilor folosiți de agenții statului, Curtea concluzionează că cuvintele procurorului   indicau clar că reclamanții se făcuseră vinovați de instigare la mărturie mincinoasă, încurajau publicul să creadă în vinovăția lor, prejudiciind aprecierea faptelor de către judecătorii competenți (v , a contrario, Daktaras,  § 44).

Declarația comandantului poliției a făcut obiectul unei controverse între părți. Autorul său pretins nu a revenit public asupra declarației sale și nu a cerut publicarea unei dezmințiri. Aceste elemente conduc Curtea la presupunerea că cuvintele în litigiu au fost cu adevărat rostite (v, mutatis mutandis, Pandy împotriva Belgiei, nr. 13583/02, § 44, 21 septembrie 2006).

  Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul atunci când susține că aceste cuvinte nu făceau referire decât la greșelile profesionale ale reclamanților. În această privință, ea amintește că ceea ce contează în înțelesul art. 6 alin. 2 din Convenție este sensul real al declarațiilor respective și nu forma lor textuală (Lavens împotriva Letoniei, § 126, 28 noiembrie 2002).

  În cazul în speță, deși comandantul poliției a vorbit de „greșeli“, fără a preciza natura acestora, acestea nu puteau viza decât acțiunile calificate de Parchet drept fapte de corupție pentru care reclamanții au fost trimiși în fața Curții de Apel. Or, trebuie constatat că comandantul poliției a indicat reclamanții, fără niciun fel de rezervă, ca fiind vinovați de aceste fapte (v, mutatis mutandis, Allenat de Ribemont, §41 și Y.B. și alții împotriva Turciei, §49).

  În fine, în privința prezentării reclamanților în fața Curții de Apel în costumul locului de detenție, Curtea relevă că, contrar afirmațiilor Guvernului, din refuz reiese clar că președintele Curții de Apel a argumentat în fața reclamanților la 27 octombrie 2003 că aceștia din urmă au fost prezentați în fața acestei instanțe în costumul locului de detenție specific persoanelor condamnate.

  Ansamblul acestor aprecieri face Curtea să concluzioneze că s-a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, garantat de art. 6 alin. 2 din Convenție.^[54]

Principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligația de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectată de săvârșirea unei infracțiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului/inculpatului. În vederea respectării efective a prezumției de nevinovăție, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăției sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăției.

Însăși instanța europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat și persoana care beneficiază de prezumția de nevinovăție și în care condamnarea trebuie obținută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  100). De altfel, și în Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, instanța de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumția de nevinovăție, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să își construiască acuzația în materie penală fără a se folosi de probe obținute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. „Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-și construiască argumentația fără să recurgă la elemente de probă obținute prin constrângere sau presiuni, contrar voinței acuzatului” (Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  68; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009,  Cauza Bykov împotriva Rusiei, §  92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009,  Cauza Marttinen împotriva Finlandei, §  60).

Obținerea unei declarații, în temeiul art. 118 C. pr. pen – sub sancțiunea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declarații adevărate, și în condițiile în care martorul își asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.

Instanța de control constituțional a subliniat, în jurisprudența sa recentă, necesitatea extinderii exigențelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor inițiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigențe o poate avea asupra echității de ansamblu a procedurii.

în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanțele cauzei, precum și de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzații în materie penală (aceleași considerente și în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr.  887 din 5 decembrie 2014, §§  32-34). De altfel, CEDO a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influență decisivă asupra echității în ansamblul procesului penal și în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013,  Cauza Suzer împotriva Turciei, unde, în §  79, s-a subliniat importanța recunoașterii și respectării garanțiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voința unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reținut, în acest sens, că „privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaște petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declarațiile prin care s-a autoincriminat și procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare și rechizitoriului“. „Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigații mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obținerii declarației ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii” (Hotărârea din 21 decembrie 2000,  Cauza Heaney și McGuiness împotriva Irlandei).

Dreptul la neautoincriminare vizează și buna administrare a justiției și aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obținerea unei declarații, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menționat naște o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declarației, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. „Protejând acuzatul împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităților, aceste imunități contribuie la evitarea erorilor judiciare și la garantarea rezultatului urmărit de art. 6″ (Hotărârea din 25 ianuarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  68; Hotărârea din 3 mai 2001,  Cauza J.B împotriva Elveției, §  17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002,  Cauza Allan împotriva Regatului Unit). Instanța europeană instituie o dublă rațiune a dreptului la tăcere și la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/martorului împotriva abuzului de putere al autorităților judiciare care, în lipsa acestor garanții, ar putea proceda la obținerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluționare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/acuzatului/martorului de a se autoincrimina.

Normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare și dispozițiilor constituționale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanța de control constituțional a statuat, în jurisprudența sa, că acesta este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr.  177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr.  775 din 24 octombrie 2014, §  51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr.  373 din 16 mai 2016, §  23, și Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr.  494 din 19 iunie 2019, §  29).

, CEDO a reținut că „este ușor de înțeles că apar îndoieli, în special în mintea unui învinuit, în ceea ce privește neutralitatea unui expert atunci când raportul său a determinat, de fapt, inițierea/declanșarea unei urmăriri penale. În cazul de față, aparențele au sugerat că directorul avea, mai degrabă, rolul unui martor al acuzării” (Hotărârea din 6 mai 1985, pronunțată în Cauza Bonisch împotriva Austriei, §  32). „Astfel de temeri pot avea o anumită importanță, dar nu sunt decisive. Ceea ce este decisiv este dacă îndoielile ridicate de aparențe pot fi justificate în mod obiectiv. Având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, aparențele sugerează că avizul prezentat de Birou este mai degrabă asemănător cu dovezile împotriva reclamantului utilizate de autoritățile de urmărire penală, decât cu opinia «neutră» și «independentă» a unui expert.” (Hotărârea din 5 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave Macedonia, §  40).

Dacă, în mod obișnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialității administrării probelor legiuitorul folosește expresii prohibitive în mod absolut [“este oprit a se întrebuința (…)”, “nu pot fi folosite (…)”, “este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obținute prin tortură, precum și probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) C. pr. pen.  , tehnicile de ascultare care afectează conștiința persoanei [art. 101 alin. (2) C. pr. pen.  ], provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (3) C. pr. pen.  ], ca și folosirea torturii în obținerea probelor [art. 102 alin. (1) C. pr. pen.  ] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obținut, consecința fiind excluderea necondiționată a probei. Așadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformității acestuia cu principiul loialității administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancționa cu excluderea probele obținute prin întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen.]. În același mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancțiunea excluderii și în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obținute prin tortură și probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ]. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia folosirea în proces a declarațiilor obținute prin încălcarea art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – încălcare determinată de folosirea torturii sau tratamentelor inumane și degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare și încălcarea art. 6 din Convenție (Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunțată în Cauza El Haski împotriva Belgiei).

Cu privire la principiul egalității armelor, CEDO a statuat, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunțată în Cauza Dombo Beheer BV împotriva Olandei, în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței, inclusiv în ceea ce privește probele, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalității armelor – unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil și componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar – impune fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu „adversarul” ei. Așadar, principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Ankerl împotriva Elveției, §  38).

  În materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §  38, Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunțată în Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, §  60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunțată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale nu contravine art. 6 §  3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, §§  43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, §§  51 și 54). De aceea, utilizarea unei probe așa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste în mod efectiv.

În soluționarea plângerilor având ca obiect încălcarea principiilor loialității și legalității utilizării procedeelor probatorii speciale – investigatori, agenți infiltrați – CEDO a statuat cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se produc aceste probe și, în special, cu privire la verificarea respectării cerințelor de contradictorialitate și egalitate a armelor (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunțată în Cauza Jasper împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§  50-58, și Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunțată în Cauza Khudobin împotriva Rusiei, §§  133-135).

  CEDO a precizat că, în anumite circumstanțe, autoritățile judiciare pot apela la declarațiile administrate în faza „instrucției”, în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teamă pentru consecințele pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranța lor. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta astfel de mărturii, în momentul în care sunt făcute ori mai târziu, utilizarea lor nu violează în sine art. 6 §§  1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 24 noiembrie 1986, pronunțată în Cauza Unterpertinger împotriva Austriei, §§  31-33, Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, §§  43 și 44, și Hotărârea din 23 aprilie 1997, pronunțată în Cauza Van Mechelen împotriva Olandei, §  55).

  În același fel, în Cauza Schenk împotriva Elveției, instanța de la Strasbourg a arătat că este în sarcina sa aprecierea în ansamblu a caracterului echitabil al procesului, și nu excluderea în principiu și in abstracto a probelor administrate nelegal. În cauză, s-a constatat că reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare, chiar dacă cererile sale fuseseră respinse, întrucât acesta a putut contesta caracterul nelegal al înregistrărilor, pe motivul că nu fuseseră dispuse de un judecător, și, pe de altă parte, a avut posibilitatea de a tăgădui autenticitatea înregistrărilor și de a se opune la folosirea lor (Hotărârea din 12 iulie 1988, §§  46-49). De asemenea, în Hotărârea din 12 mai 2000, pronunțată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§  34-40, instanța europeană a reținut, în esență, că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta în toate gradele de jurisdicție autenticitatea înregistrărilor, precum și posibilitatea folosirii lor ca probe în proces.

  În aceste împrejurări, instanța europeană a statuat, în jurisprudența sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată și suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza „instrucției” (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părților de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală.

Acceptând posibilitatea ca o probă obținută nelegal în urmărirea penală și necercetată în mod efectiv în procedura camerei preliminare să poată sta la baza unei hotărâri de condamnare – s-ar eluda standardul convențional anterior expus, o atare soluție legislativă nefiind proporțională cu obiectivul propus în Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală, respectiv “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată” și “asigurarea premiselor pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond”. De altfel, instanța de la Strasbourg a reținut în Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunțată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, că utilizarea în cadrul procedurilor penale a probelor obținute prin încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenție ridică întotdeauna probleme legate de echitabilitatea procesului penal, chiar dacă admiterea unei asemenea probe nu a fost decisivă în luarea deciziei de condamnare a unei persoane.

  În concluzie, dispozițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitând mijloacele de probă ce pot fi administrate în verificarea conformității probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanțiile de echitabilitate a procedurii, aduc atingere dreptului la apărare și egalității de arme, componentă a dreptului părților și persoanei vătămate la un proces echitabil. Este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părțile și persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă.

Soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) C. pr. pen., care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara “oricăror înscrisuri noi prezentate” este neconstituțională.[55]

Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită „în condițiile legii” (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, M. Of. nr.  622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Potrivit jurisprudenței CEDO , măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății. Dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanțe, instanța europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o “acuzație în materie penală” adusă reclamantului în sensul art. 6 §  1 din Convenție (Decizia de admisibilitate din 18 septembrie 2006,  Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, aceeași instanță europeană a reținut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție, doar în situația examinării vinovăției în materie penală. În aceste condiții, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, s-a apreciat că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt incidente în cauză.

Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 13 din Convenție, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO , norma convențională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei “plângeri admisibile”, conform Convenției, și să ofere o soluție adecvată (v Hotărârea din 16 iulie 2014,  Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanță, pot formula contestație, conform prevederilor art. 250 alin. (1) C. pr. pen.

Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenție, acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin o dată, unei instanțe judecătorești, independente și imparțiale (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr.  69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr.  79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce privește dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituție și cum rezultă din prevederile art. 6 din Convenție, prin aceeași jurisprudență, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-și formula apărările pe care le consideră necesare, în fața unei instanțe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate și oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (v Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, M. Of. nr.  1.220 din 20 decembrie 2004).[56]

Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia textele criticate nu îndeplinesc cerințele de accesibilitate, claritate și precizie ale unei legii, deoarece nu reglementează comportamente precise pe care agentul procedural trebuie să le adopte și nici nu sunt clarificate condițiile în care agentul poate realiza afișarea înștiințării. Astfel,  de exemplu, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr.  495 din 6 iulie 2015, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (v, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr.  307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr.  584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr.  116 din 15 februarie 2012). În același sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (v Hotărârea din 4 mai 2000,  Cauza Rotaru împotriva României, §  52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007,  Cauza Sissanis împotriva României, §  66). De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.

Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (v, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr.  584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr.  579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența CEDO  cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996,  Cauza Cantoni împotriva Franței, §  29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996,  Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, §  40, Hotărârea din 4 mai 2000,  Cauza Rotaru împotriva României, §  55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, §  59).

Potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, M. Of. nr.  260 din 21 aprilie 2010, “textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce”, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege, “actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie”. Dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerințele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție.

Dispozițiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și accesul liber la justiție al acestor persoane.[57]

  Normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și cele aflate în etapa judecății. De altfel, acest aspect a fost statuat și de către CEDO, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009,  Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §  110, prin care instanța europeană a arătat că dispozițiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din C.E.D.H.  sunt aplicabile doar în privința normelor penale de incriminare și a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum.

În exercitarea legitimării sale constituționale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul a înțeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanțe. Totodată, legiuitorul, prin dispozițiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni și asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecății în primă instanță sau în apel. În această împrejurare, Stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la „condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea „sunt prevăzute numai de lege” (v, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, M. Of. nr.  1.153 din 7 decembrie 2004).

  Aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.

  În privința cauzelor aflate în curs de judecată în primă instanță, la care se referă dispozițiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, la data intrării în vigoare a noii reglementări fusese depășit momentul citirii/prezentării succinte a actului de sesizare a instanței, cauza putându-se afla în oricare dintre momentele la care art. 323-342 din Codul de procedură penală din 1968 se referă. Or, CEDO a statuat că principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv (Hotărârea din 18 martie 2014,  Cauza Beraru împotriva României, §  64).

Un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenta judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv [v P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37442/97, 9 iulie 2002].

Curtea conștientizează că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procedurii în primă instanță (v De Cubber împotriva Belgiei, 26 octombrie 1984, §  33, seria A nr. 86). Instanța de ultim grad de jurisdicție nu numai că a menținut hotărârea instanței de prim grad, ci, în plus, și-a bazat propria decizie pe probele prezentate în primă instanță fără să le examineze direct.

Articolul   6 § 3 lit. b) din Convenție asigură oricărei persoane acuzate de o infracțiune dreptul să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Mai mult, „înlesnirile” care trebuie asigurate oricărui acuzat includ posibilitatea de a fi informat, pentru pregătirea apărării sale, despre rezultatul cercetărilor efectuate pe parcursul procesului.

Accesul nerestricționat la dosarul cauzei și folosirea nerestricționată a notițelor, inclusiv, după caz, posibilitatea de a obține copii ale documentelor relevante, constituie garanții importante ale procesului echitabil. Neasigurarea acestui tip de acces a reprezentat, în motivarea Curții, unul dintre factorii care au determinat constatarea încălcării principiului egalității armelor (v Matyjek împotriva Poloniei, §  59 și 63, CEDO 2007‑V, și Luboch împotriva Poloniei, §  64 și 68, 15 ianuarie 2008).

În temeiul art. 19 din Convenție, are datoria de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele contractante ale Convenției. În special, aceasta nu are misiunea de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională decât în cazul în care și în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi și libertăți protejate prin Convenție. Deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislația națională [v Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, §  31,   Culegere 1997‑VIII, și García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, §  28, CEDO 1999‑I].

Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă – de exemplu, probe obținute nelegal – pot fi admisibile. Curtea a constatat deja, în cadrul circumstanțelor specifice ale unei anumite cauze, că faptul că instanțele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obținute nelegal nu contravenea cerințelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenție (v , între alte hotărâri, Khan împotriva Regatului Unit, §  34, CEDO 2000‑V; P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit, §  76, CEDO 2001‑IX).

Prin urmare, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a fost echitabil [v Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit (MC),  §  144].

  La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu, trebuie să se țină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora [v Bykov împotriva Rusiei (MC), § 90, 10 martie 2009].

  Curtea este conștientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, reclamantul nu a formulat o astfel de cerere. Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se țină seama de constatările Curții în temeiul art. 8, din hotărârea Dumitru Popescu (nr. 2),  cu privire la fondul dispozițiilor românești relevante referitoare la supravegherea convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv. La momentul procesului, dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva ingerinței arbitrare în viața privată a reclamantului .  S-a stabilit, între altele, că autorizația prealabilă de supraveghere a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror și nu de o instanță independentă și imparțială.

Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. b), c) și d) din Convenție.^[58]

Potrivit principiului nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui să fie luată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul întregii proceduri și al administrării probelor. Cu toate acestea, nu se poate considera că acest lucru constituie o interzicere a oricărei modificări în componența unei instanțe judecătorești în cursul unei cauze. Este posibil să apară factori administrativi sau procedurali foarte clari care pot face imposibilă participarea continuă a unui judecător la un caz. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă judecarea cauzei au o înțelegere adecvată a probelor și a argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziție a transcrierilor, în cazul în care credibilitatea martorului în cauză nu este contestată, sau prin organizarea unei reluări a argumentelor relevante sau a unor martori importanți în fața instanței nou-compuse (Hotărârea din 2 decembrie 2014,  Cauza Cutean împotriva României, §  61).

Un aspect important al procedurii penale echitabile este capacitatea acuzatului de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care decide în cele din urmă cauza. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în care observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru învinuit (v Beraru împotriva României, nr. 40107/04, § 64, 18 martie 2014). Având în vedere miza mare a procesului penal, considerentele menționate se aplică și în ceea ce privește audierea directă a învinuitului însuși de către judecătorul care decide în cele din urmă cauza.

În conformitate cu principiul nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui luată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul procedurii și al procesului de strângere a probelor (Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), 30 ianuarie 2003). Cu toate acestea, aceasta nu poate fi considerată a constitui o interdicție a oricărei modificări în componența unei instanțe în cursul unei cauze (v P.K. împotriva Finlandei). Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte clari care fac imposibilă continuarea participării unui judecător la o cauză. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să examineze cauza au o înțelegere adecvată a probelor și argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziție a stenogramelor, atunci când credibilitatea martorului în cauză nu este în discuție sau prin aranjarea unei reaudieri. a argumentelor relevante sau a martorilor importanți în fața instanței nou formate (v Mellors, și P.K. împotriva Finlandei).

Este incontestabil faptul că completul inițial de judecată care a examinat cazul reclamantului s-a schimbat în cursul procedurii în fața instanței de primă instanță. În plus, judecătorul care l-a condamnat nu-l ascultase direct pe el sau pe martori. În plus, curțile de apel care au menținut condamnarea reclamantului nu l-au ascultat nici pe acesta, nici pe martori în mod direct.

Niciunul dintre judecătorii din completul inițial care au audiat reclamantul și martorii de la primul nivel de jurisdicție nu au rămas în continuare pentru a continua examinarea cauzei (contra P.K. c. Finlanda și Beraru, § 66).

  În plus, deși condamnarea reclamantului nu s-a bazat doar pe mărturia martorilor sau pe propria sa declarație, Curtea notează că instanțele interne s-au bazat într-o oarecare măsură pe probele menționate pentru a justifica condamnarea sa. Mai mult, reclamantul a contestat credibilitatea depozițiilor a trei dintre martorii pe care s-a bazat prima instanță pentru a-l condamna și a solicitat, fără succes, ca aceștia să fie audiați din nou de instanța de a doua instanță (contra P.K. c. Finlanda). Deși din probele disponibile nu reiese că reclamantul și-a reiterat contestația împotriva celor trei martori în fața instanței de ultimă instanță sau că a încercat să conteste în vreun fel credibilitatea martorilor rămași în fața instanțelor de apel, Curtea nu este convinsă. că o contestație generală și repetată a reclamantului ar fi avut perspective mai bune de succes având în vedere motivele prezentate de instanța de a doua instanță pentru respingerea contestației sale împotriva celor trei martori.

Deși dreptul unui acuzat de a se adresa ultimului instanță este cu siguranță important, nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi audiat în cursul procesului (v Constantinescu, § 58 și Spînu împotriva României, § 58, 29 aprilie 2008). Aceleași considerente se aplică și în ceea ce privește memoriile din cadrul dezbaterilor cu privire la fondul cauzei și observațiile scrise depuse de reclamant în așteptarea pronunțării hotărârii.

La dosar nu există nicio dovadă care să sugereze că componența instanței de fond a fost modificată pentru a afecta soluționarea cauzei în detrimentul reclamantului ‒ sau pentru orice alte motive improprii ‒ sau că Tribunalul București judecătorul unic nu avea independență sau imparțialitate și constată, de asemenea, că judecătorul Judecătoriei a avut la dispoziție stenogramele audierilor la care au fost audiați martorii și reclamantul. Declarațiile reclamantului și ale martorilor au constituit probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost audiate în mod direct de judecătorul unic al Judecătoriei. În consecință, disponibilitatea stenogramelor declarațiilor nu poate compensa lipsa de imediată a procedurii.

 Curtea este conștientă de faptul că există posibilitatea ca o instanță superioară sau cea mai înaltă să poată, în anumite împrejurări, să repare deficiențele din procedura de primă instanță (v Beraru, § 67). În speță, Curtea reține că instanțele de ultimă instanță nu numai că au menținut hotărârea primei instanțe, ci și-au întemeiat hotărârile pe probele prezentate în fața instanței de fond fără a fi audiată direct.

Schimbarea completului de judecată al primei instanțe și omisiunea ulterioară a instanțelor de apel de a audia reclamantul și martorii a echivalat cu privarea reclamantului de un proces echitabil.

. Rezultă că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție^[59].

Interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul – în concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal.

  Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995,  Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, §  36, Hotărârea din 24 mai 2007,  Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§  36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013,  Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§  92 și 93).

Interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice. (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr.  432 din 22 mai 2020, §  33) . Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.[60]

  Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995,  Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, §  36, Hotărârea din 24 mai 2007,  Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§  36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013,  Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§  92 și 93).

Interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr.  432 din 22 mai 2020, §  33). Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii Decizia  nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală

ACTIVITATEA DE CERCETARE PENALĂ A POLIȚIEI JUDICIARE  300

Făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO  (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, §  10, Marckx împotriva Belgiei, §  33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§  35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, §  72, Gaygusuz împotriva Austriei, §  42, Larkos împotriva Ciprului, §  29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, §  24), Curtea Constituțională a reținut în numeroase decizii că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr.  420 din 12 iunie 2015, §  25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr.  566 din 17 iulie 2017, §  25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr.  959 din 13 noiembrie 2018, §  30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  1026 din 20 decembrie 2019, §  25).

Organul de cercetare penală care nu îndeplinește în mod nejustificat dispozițiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, nu se află într-o situație identică și nici măcar similară cu situația procurorului care comite abateri disciplinare și nu este supus sancțiunii amenzii judiciare, având în vedere rolul constituțional al Ministerului Public – consacrat de prevederile art. 131 din Constituție -, potrivit căruia procurorii, constituiți în parchete, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, astfel că, în exercitarea atribuției de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, procurorul veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri [art. 300 alin. (1) și (3) C. pr. pen.].

Una dintre cerințele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, se referă la calitatea actelor normative. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se claritatea și previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală, iar o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care să nu afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr.  307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr.  584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr.  579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr.  53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr.  116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr.  674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr.  123 din 19 februarie 2014, §  225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr.  240 din 31 martie 2016, §  13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.  190 din 14 martie 2016, §  46 și Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr.  218 din 20 martie 2019, §  80).

Dispozițiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilității acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr.  318 din 11 mai 2015, §  14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr.  657 din 29 iulie 2018, §  23 și Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr.  725 din 22 august 2018, §  17).[61]

Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancțiunea nulității, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituției cu exigențele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 și 4 august 2005, pronunțate în cauzele Vasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, și ,  respectiv,  Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reținut că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv.

Ministerul public, care, în virtutea Legii nr.92 din 4 august 1992, a înlocuit fosta procuratură, este format din magistrați care își exercită toți funcțiile sub autoritatea procurorului. Ministrul Justiției exercită controlul asupra tuturor membrilor Parchetului, inclusiv asupra procurorului general.

Chiar și atunci când, ca și în speță, își exercită o competență de natură contencioasă, un procuror de departament acționează în calitate de procuror, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiției.

Singura denumire care merită aceea de”instanță” în sensul articolului 6 § 1 este un organism care se bucură de deplină jurisdicție și care îndeplinește o serie de cerințe precum independența față de puterea executivă ca părți implicate (v, printre alte autorități, hotărârea Beaumartin împotriva Franței din 24 noiembrie 1994, Seria A nr. 296-B, p. 63, § 38). Nu este cazul procurorului județean Argeș sau procurorului general.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.^[62]

Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat măsura arestării preventive: Controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esențial al garanției oferite de articolul 5 § 3 (Aksoy împotriva Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2282, §76). Pentru a se considera că un „magistrat” exercită „funcții judiciare“, în sensul acestei dispoziții, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții, ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanții împotriva arbitrarului și a privării nejustificate de libertate (Schiesser împotriva Elveției, hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31). Astfel, „magistratul” trebuie să fie independent în raport de executiv și de părți (Schiesser, §31). În această privință, unele circumstanțe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independența și imparțialitatea sa poate fi pusă la îndoială (Huber c. Elveției, hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, § 43 și Brincat împotriva Italiei, hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A, p. 12, § 21).

În cauza Vasilescu împotriva României (hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1075, §§ 40, 41) s-a statuat deja, pe terenul art. 0 6 § 1 din Convenție, că în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă. Curtea nu identifică nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferită în speță, de această dată, pe terenul articolului 5 §3 din Convenție, din moment ce independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat“, în sensul art.  5 alineat 3 din Convenție (Schiesser, § 31).

Procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un „magistrat”, în sensul articolului 5 § 3 din Convenție, în consecință, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc și dacă acesta a intervenit „de îndată” („aussitot“), în sensul aceleiași dispoziții din Convenție.^[63]

  Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului conform cărora prima etapă nu poate fi luată în considerare în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție. Aceasta consideră că Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală data de procurorul N.O. la data de 11 noiembrie 1997 nu poate fi considerată că punând capăt urmăririi penale împotriva reclamanților din moment ce ea nu constituia o decizie internă definitivă (v, a contrario, Löffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat in fine, 3 octombrie 2000). În această privință trebuie constatat că parchetul avea, în baza art. 270 C. pr. pen. , competența de a anula o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală și de a redeschide urmărirea penală, fără să fie ținut de vreun termen.

Or, pentru procuror nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică de a redeschide procedura (v, a contrario, Withey împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X). Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizația vreunei instanțe naționale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă și dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (v, a contrario, Withey   ). Curtea nu poate ignora, în acest sens, faptul că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv [Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrêts et décisions (  Culegere) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, și Pantea împotriva României, §§ 238-239, CEDO 2003-VI]. În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv că ancheta inițială nu fusese completă .  Or, aceste carențe ale autorităților nu erau imputabile reclamanților și nu trebuie așadar să-i pună într-o situație defavorabilă.

În sfârșit, Guvernul nu a demonstrat că reluarea urmăririi penale încheiate printr-o ordonanță a procurorului are un caracter excepțional (v, a contrario, Withey).

Perioada pe care Curtea va trebui să o ia în considerare pentru a-i analiza compatibilitatea cu cerințele art. 6 alin. 1 din Convenție se întinde așadar de la 20 iunie 1994, data la care recunoașterea dreptului de recurs individual de către România a început să producă efecte, până la 11 noiembrie 1997, precum și de la 12 mai 1999 până la 21 aprilie 2005. Așadar, această perioadă a durat în total 9 ani și 4 luni.^[64]

Curtea  nu poate examina o plângere decât în măsura în care aceasta se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul în cauză, Curtea nefiind competentă ratione temporis să examineze împrejurările naționalizării ori efectele continue produse de aceasta până în prezent (cauzele Canciovici ș.a. c. României, Lindner și Hammermayer c. României, Smoleanu c. României și Moșteanu ș.a. c. României)

Prin Hotărârea  Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanțe naționale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor inițiale nu sunt imputabile reclamanților și nu trebuie să îi pună pe aceștia în situații defavorabile. Așadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreționare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017). Dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție și nici dispozițiile art. 13 C. E. D. H.  și ale art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.[65]

Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr.  224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr.  99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr.  467 din 29 iunie 2015, §  19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr.  841 din 24 octombrie 2016, §  21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr.  324 din 5 mai 2017, §  23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr.  312 din 2 mai 2017, §  23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr.  1000 din 18 decembrie 2017, §  28).

  De asemenea, Curtea Constituțională – făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO  (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, §  10, Marckx împotriva Belgiei, §  33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§  35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, §  72, Gaygusuz împotriva Austriei, §  42, Larkos împotriva Ciprului, §  29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, §  24) – a reținut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr.  420 din 12 iunie 2015, §  25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr.  566 din 17 iulie 2017, §  25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr.  959 din 13 noiembrie 2018, §  30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  1.026 din 20 decembrie 2019, §  25).

  Soluțiile de clasare nu pot genera situații similare cu cele determinate de emiterea de către procuror a unor ordonanțe având un alt obiect, astfel că lipsa instituirii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, nu este de natură să conducă la o încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, principiu consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.

Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior – oricând în cursul urmăririi penale – a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta constituie o garanție procesuală, iar lipsa instituirii unui termen – în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, termen care să suspende de drept efectuarea procedurii legale de sesizare a instanței prin rechizitoriu – are ca scop asigurarea celerității soluționării cauzelor penale, fără a reprezenta un impediment în calea accesului liber la justiție și fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil, drept a cărui respectare se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Decizia  nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 din Codul de procedură penală

Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019,   §  44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci impune existența în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO , dispozițiile art. 13 din Convenție garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obține examinarea pe fond a unei „plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenției și să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO  din 16 iulie 2014,  Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, §  131). Or, dispozițiile art. 341 C. pr. pen.   – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigențe convenționale, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017,   §  30. [66]

Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancțiunea nulității, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituției cu exigențele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 și 4 august 2005, pronunțate în cauzele Vasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, și Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reținut că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv. Totodată, prin Hotărârea  Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanțe naționale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor inițiale nu sunt imputabile reclamanților și nu trebuie să îi pună pe aceștia în situații defavorabile. Așadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreționare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017)

Dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție și nici dispozițiile art. 13 C. E. D. H.  și ale art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.[67]

  Prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr.  224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr.  99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr.  467 din 29 iunie 2015, §  19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr.  841 din 24 octombrie 2016, §  21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr.  324 din 5 mai 2017, §  23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr.  312 din 2 mai 2017, §  23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr.  1000 din 18 decembrie 2017, §  28).

  De asemenea, Curtea Constituțională – făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO  (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, §  10, Marckx împotriva Belgiei, §  33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§  35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, §  72, Gaygusuz împotriva Austriei, §  42, Larkos împotriva Ciprului, §  29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, §  24) – a reținut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr.  420 din 12 iunie 2015, §  25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr.  566 din 17 iulie 2017, §  25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr.  959 din 13 noiembrie 2018, §  30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  1.026 din 20 decembrie 2019, §  25).[68]

  Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019,   §  44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci impune existența în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO , dispozițiile art. 13 din Convenție garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obține examinarea pe fond a unei „plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenției și să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO  din 16 iulie 2014,  Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, §  131). Or, dispozițiile art. 341 C. pr. pen.   – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigențe convenționale, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017,   §  30. [69]

  Totuși, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 C. pr. pen.   competența judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, în verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 C. pr. pen., își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanței de judecată.

  Din această perspectivă, trebuie stabilit în ce măsură principiile invocate de autorii excepției sunt incidente în această fază procesuală.

  În ceea ce privește prevederile art. 6 §  1 din C.E.D.H., CEDO a reținut că conceptul de „acuzație în materie penală” are o semnificație „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980  Cauza Deweer împotriva Belgiei, §  46; Hotărârea din 15 iulie 1982  Cauza Eckle împotriva Germaniei, §  73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976  Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§  80-85).

Potrivit criteriului calificării interne, textele supuse controlului de constituționalitate fac parte C. pr. pen.  . Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 C. pr. pen.  , judecătorul de cameră preliminară își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din același act normativ, actul de sesizare a instanței de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalități reglementate de art. 307 și art. 309 C. pr. pen.  , și întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din același cod reprezintă „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” și, implicit, o acuzație în materie penală.

  În ceea ce privește faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecății aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, instanța europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiții impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea inițială a acestor condiții impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993  Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, §  36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanții în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii și de circumstanțele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  62).

Instanța europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susținute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 §  1 din Convenție (Hotărârea din 7 ianuarie 2003, Cauza Korellis împotriva Ciprului,). Totodată, în altă cauză, instanța europeană a decis că, deși judecătorul de instrucție nu trebuie să se pronunțe cu privire la temeinicia unei „acuzații în materie penală”, actele pe care le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 §  1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfășurate de un judecător de instrucție, chiar dacă e posibil ca anumite garanții procedurale prevăzute de art. 6 §  1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010  Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, §§  108 – 114).

Prevederile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincțiilor ce se desprind din jurisprudența instanței europene în ceea ce privește aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. Soluția legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) C. pr. pen.  , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată „fără participarea petentului, a procurorului și a intimatului” este neconstituțională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialității și oralității (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014) Prevederile art. 6 din Convenție trebuie respectate de legiuitor și atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară.

Contradictorialitatea este definită în doctrină ca dreptul fiecărei părți de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoștința celeilalte părți a argumentelor de fapt și de drept, pe de-o parte, și posibilitatea celeilalte părți de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în fața judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente.

  Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialității este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. Astfel, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vis-à-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006  Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, §  95).

 . Astfel, instanța europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 §  1 din Convenție, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observațiile făcute de avocatul-general în fața Curții de Casație și nu i s-a dat o copie a observațiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanței (Hotărârea din 30 octombrie 1991  Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§  27-29).

  Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei  instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000  Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, §  60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991     Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen.  , probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

  Potrivit art. 131 din Constituție, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete.

Dreptul la o procedură orală și la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracțiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanță (Hotărârea din 20 iulie 2000     Cauza Tierce și alții împotriva San Marino, §  94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicție și în cazul în care problemele nu sunt „extrem de tehnice” sau „pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009     Cauza Koottummel împotriva Austriei, §§  18-21).

  În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art. 6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse împotriva lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009     Cauza Schlumpf împotriva Elveției, §§  65-70; Hotărârea din 10 martie 2009     Cauza Igual Coll împotriva Spaniei, §§  28-38).

 Având în vedere că standardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției și de jurisprudența instanței europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudența Curții Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecție a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 53 din Convenție, instanța de contencios constituțional a statuat că garanțiile prevăzute de art. 6 §  1 din Convenție și de art. 21 alin. (3) din Constituție se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci și în procedura camerei preliminare, oferind o protecție sporită celei regăsite la nivelul Convenției.

  În ceea ce privește dreptul la o procedură orală, numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.[70]

Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017,  M. Of.  nr. 161 din 21 februarie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispozițiile art. 345 alin. (1) și ale art. 346 alin. (1) și (4¹) C. pr. pen.  , s-a statuat că nu poate reține criticile referitoare la lipsa publicității în această procedură, în condițiile în care judecătorul de cameră preliminară se pronunță „în camera de consiliu”. Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății și este un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești. Consacrarea sa este asigurată de dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală.

 CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei „justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995,  Cauza Diennet împotriva Franței, § 33). Totodată, instanța europeană a reținut că procedurile ce pot fi derulate în apel, precum și procedurile ce implică doar aspecte de legalitate sunt în concordanță cu cerințele art. 6 din Convenție, deși apelantului nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat personal de către instanța de apel (Hotărârea din 29 octombrie 1991,  Cauza Jan Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998,  Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).

Împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen.   ori în condițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen.  , dispune începerea judecății, de asemenea, în camera de consiliu, în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) și alin. (3) și nici nu sau ridicat din oficiu excepții, este în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014,  M. Of.  nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii instituite în fața judecătorului de cameră preliminară.[71]

Un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil îl reprezintă contradictorialitatea. CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006,  Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, §  95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei  instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000,  Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, §  60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991,  Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

În condițiile în care părților și persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanței, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri și de a invoca excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfășurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen.   – norma procesual penală criticată nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea nu a putut reține vreo restrângere a exercițiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror alte drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.[72]

Contradictorialitatea reprezintă un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. De asemenea, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006,  Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, §  95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, în materie penală, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații cu privire la toate probele prezentate de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei  instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000,  Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, §  60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991,  Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

. În același sens sunt și Decizia nr. 691 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr.  166 din 22 februarie 2018, și Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr.  161 din 21 februarie 2018.[73]   

 „Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancționată cu nulitatea absolută, în condițiile art. 281 C. pr. pen. Instanța nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea privind organizarea judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un judecător, din 2 judecători sau din 3 judecători” (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, M. Of. nr.  5 din 5 ianuarie 2021, §  75). „Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituțional se referă la compunerea instanței supreme – noțiune autonomă folosită de Constituție – nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea și compunerea secțiilor, secțiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcția sa jurisdicțională. Astfel, se constată că legiuitorul constituțional a dat o mare importanță ordonării acțiunii puterii judecătorești atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul celorlalte instanțe inferioare. Această construcție constituțională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanței judecătorești, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigență de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunțate de acesta. O astfel de viziune asigură coerență acțiunii puterii judecătorești, garantând, în același timp, independența și imparțialitatea judecătorului […]. Normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiție.” (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, M. Of. nr.  1.021 din 29 noiembrie 2018, §§  177, 178 și 187).

  Drept efect al principiului nemijlocirii, se menține regula unicității completului de judecată, care trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Continuitatea completului de judecată este prevăzută și de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, jurisprudența CEDO  obligă la luarea în considerare a principiului continuității completului de judecată, prin prisma exigențelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 §  1 din Convenție (v Hotărârea din 2 decembrie 2014,  Cauza Cutean împotriva României, §§  60 și 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017,  Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, §  43). În Hotărârea din 2 decembrie 2014,  Cauza Cutean împotriva României, instanța de la Strasbourg a reamintit că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor. Totuși, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicție a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenți care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înțeles în mod corespunzător probele și argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020,   §  81). În vederea respectării dreptului la un proces echitabil și a continuității completului de judecată este necesar ca hotărârea judecătorească, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, să fie rezultatul activității de deliberare la care să participe judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020,   §  83).

  Sensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele judecătorești care înfăptuiesc justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecății. Dispoziția constituțională consacră principiul legalității actului de justiție și trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituție, care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege”, și cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituție, care prevede alte două principii constituționale: independența judecătorului și supunerea lui numai legii. Aceste dispoziții fundamentează activitatea instanțelor judecătorești, pe de o parte, și fixează poziția lor față de lege, pe de altă parte. Atribuțiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conținutului său și o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiției, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul și litera ei, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, și o aplică raportului conflictual dedus judecății, soluționându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raționament juridic, care stabilește soluția judicioasă aplicabilă situației de fapt care a generat conflictul.

  Totodată, instanța de control constituțional a făcut referire la considerentele Hotărârii din 7 martie 2017,  Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, prin care Curtea europeană a statuat că judecătorii care nu au participat la proces nu pot motiva și semna hotărârea judecătorească pentru că nu pot oferi garanția că s-a realizat o bună administrare a actului de justiție.

  Având în vedere că art. 406 alin. (2) C. pr. pen.  reglementează, în mod expres, ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluționat procesul, care a luat parte la dezbateri și la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel/cei împiedicat/împiedicați să semneze, în condițiile art. 406 alin. (4) din același act normativ, Curtea nu poate reține că norma procesual penală criticată este contrară dispozițiilor constituționale invocate. Premisa legii procesual penale în vigoare este că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au soluționat procesul, spre deosebire de hotărârea  Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, în care instanța de contencios european a fost chemată să determine dacă reclamanții au avut parte de un proces echitabil, în condițiile în care motivarea Deciziei  de condamnare pronunțate de instanța națională nu a fost a judecătorului care a pronunțat-o, ci a altui judecător, care nu a participat la proces.

  Semnarea hotărârii în condițiile art. 406 alin. (4) C. pr. pen.  poate crea părților impresia că hotărârea a fost redactată de un judecător care nu a participat la dezbateri, însă cei interesați au posibilitatea de a identifica persoana redactorului, atât timp cât art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările și completările ulterioare, impune ca mențiunea privind inițialele acestuia să fie trecută pe ultima pagină a hotărârii judecătorești tehnoredactate. În acest sens, se prevede că „(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați-asistenți sau asistenți judiciari) și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului. […]”.

Susținerea autorului excepției potrivit căreia în situația în care hotărârea este tehnoredactată de o altă persoană și este semnată de președintele instanței există posibilitatea ca motivarea să nu fie redactată de către judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este contrazisă de conținutul normei procesual penale a art. 406 alin. (2) și, de altfel, constituie o chestiune de ordin procesual. De altfel, prin Hotărârea din 9 decembrie 1994,  Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §  29, instanța europeană a arătat că „problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței”. Cu alte cuvinte, motivele de neconstituționalitate privesc și o chestiune de ordin procesual care, în opinia autorului, determină incidența sancțiunii absolute a hotărârii instanței de fond, prin raportare la o situație particulară existentă în cauza penală, generată de pensionarea judecătorului fondului, ulterior pronunțării soluției și motivării hotărârii. Or, cu privire la susținerile ce vizează analiza legalității hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță, Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe, acest aspect intrând în competența instanței judecătorești ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. [74]

Dispozițiile contestate nu contravin principiului independenței judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanția constituțională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, și a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența. Noțiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție (v Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr.  440 din 23 iunie 2011).

  Cât privește sintagma „îndoială rezonabilă” conținută de dispozițiile art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen.  , Curtea a reținut, în Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr.  111 din 12 februarie 2016, că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, §  104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.

  Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței CEDO (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.  323 din 27 aprilie 2016). Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența CEDO .  Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen.  Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul în dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 C. pr. pen.  , este aplicat în materia probațiunii. El se referă la faptul că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.

Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen. constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare. [75]

  Punerea în discuția părților a noii încadrări juridice și informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) C. pr. pen., are semnificația unei „simple menționări a posibilității teoretice ca instanța să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce privește încadrarea infracțiunii” (potrivit jurisprudenței instanței CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare și pentru menținerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general și imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuție de către instanță a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum și modalitatea specifică în care este reglementată desfășurarea unei atare proceduri în fața instanței constituie o garanție ca părțile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor și ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Respectarea de către instanța de judecată a obligațiilor reglementate în art. 386 alin. (1) C. pr. pen., în condițiile în care aceasta se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, nu este în măsură să mențină caracterul echitabil al procesului penal și exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).

 Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) C. pr. pen. – conformitatea cu dispozițiile din Constituție și C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei (§ 46).[76]

Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale” și că Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019,   este  publicată  ulterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen.  a devenit inadmisibilă. [77]

Cât privește dispozițiile art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen., cu referire la sintagma „îndoială rezonabilă”, Curtea reține că, prin deciziile nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr.  617 din 31 iulie 2017, și nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr.  111 din 12 februarie 2016, a constatat că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, §  104, potrivit căreia standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordate sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.

Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței CEDO . (    Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.  323 din 27 aprilie 2016 ) Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor, în cuprinsul noii reglementări, a orientării specifice dreptului continental bazate pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența CEDO .

  Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că „proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins „dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen.

Statutul procurorului este determinat de dispozițiile art. 132 din Constituție, care, în alin. (1), stabilesc că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Din acest text constituțional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, reprezintă și el în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. „Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din «autoritatea judecătorească». Totuși, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiției», organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive” (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, M. Of. nr.  255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, M. Of. nr.  770 din 23 octombrie 2002).

  CEDO a subliniat că, pe terenul art. 6 §  1 din C.E.D.H. , în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă; or, independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat”, în sensul art. 5 §  3 din Convenție (Hotărârea din 22 mai 1998,  Cauza Vasilescu împotriva României, §§  40 și 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003,  Cauza Pantea împotriva României, §  238); mai mult, această jurisprudență a CEDO  a fost reflectată și în jurisprudența Curții Constituționale (v, în acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr.  868 din 20 noiembrie 2015, §  17). Procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției.

  În temeiul Constituției și al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,  M. Of. nr.  827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție (art. 65 din lege). Potrivit prevederilor art. 64 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 304/2004, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calității de procuror; (ii) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art. 64 alin. (5) din lege, procurorul poate contesta la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.

  Procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, M. Of. nr.  473 din 7 iunie 2018, §  89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, nu se pot reglementa garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic.

Repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcțională de care beneficiază procurorul și afectează însăși esența controlului ierarhic. Curtea nu a exclus însă posibilitatea ca legiuitorul să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparțialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, să nu afecteze substanța controlului ierarhic, fiind necesar să se mențină un just echilibru între garanțiile legale de imparțialitate obiectivă astfel reglementate și esența controlului ierarhic. Totodată, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituțional și cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituționale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcție de exigențele constituționale.

Soluția legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi privește pe procurori contravine principiului constituțional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituție, care îndrituiește procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcție de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum și de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile art. I § 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu privire la art. 8 alin. (2) C. pr. pen., sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma „sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme. Cele constatate în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018  sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

În baza studiului de drept comparat realizat în cauză, că repartizarea dosarelor penale și a altor lucrări se realizează de către procurorul ierarhic superior, având în vedere diverse criterii obiective ce privesc specializarea procurorilor, respectiv aptitudinile, experiența acestora, numărul de dosare aflate în lucru, gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte etc.

  Astfel, în Croația, art. 35 alin. 3 din Legea Parchetului statuează că procurorii adjuncți lucrează la cauzele care le-au fost repartizate într-o manieră obiectivă și independentă. Distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul Parchetului. Potrivit art. 115 din aceeași lege, însărcinările Parchetului sunt distribuite la începutul fiecărui an calendaristic, în funcție de tipul de cazuri, ținând cont de diviziunea proporțională a muncii. În Finlanda, secțiunea 5 alin. 1 din Legea nr. 32/2019 privind Parchetul General menționează că dosarele penale pot fi repartizate către parchetele locale într-o manieră care deviază de la împărțirea pe districte, dacă acest lucru este necesar pentru a echilibra volumul de muncă, pentru a facilita o soluționare mai rapidă a cauzelor, pentru a valorifica specializarea procurorilor ori din alte motive speciale. Secțiunea 20 din aceeași lege statuează că dosarele penale trebuie distribuite între procurori într-un mod care să garanteze dreptul părților de a li se analiza cauza într-o manieră independentă, imparțială și promptă. Procurorul general poate stabili ca mai mulți procurori să lucreze la același caz, determinând și diviziunea sarcinilor între aceștia. La fel, și procurorul-șef poate stabili ca mai mulți procurori din subordinea sa să lucreze la același caz. Secțiunea 7 alin. 1 din Decretul Guvernului nr. 798/2019 privind Parchetul General stabilește că dosarele penale trebuie distribuite între procurorii stagiari ținând cont de stadiul pregătirii lor și de gradul de dificultate al speței. În Letonia, conform definiției din secțiunea 30 alin. 1 din Legea de procedură penală, un membru al unui organ de cercetare penală este un procuror sau un agent al unui organ de cercetare penală autorizat să efectueze urmărirea penală care a fost inclus în cadrul unui organ de cercetare penală printr-o Decizia  a unui agent competent al unui astfel de organ sau a unui procuror ierarhic superior. Secțiunea 31 alin. 1 stipulează că supraveghetorul direct al unui agent de cercetare penală este șeful organului de cercetare penală sau al unei secții a acestuia ori adjunctul șefului, care a fost desemnat, în conformitate cu regulile de distribuire a îndatoririlor sau printr-un ordin individual, să controleze desfășurarea urmăririi penale. Potrivit alin. 3 § 2 din aceeași secțiune, supraveghetorul direct are îndatorirea de a lua decizii organizatorice importante, cum ar fi să determine criteriile de repartizare a însărcinărilor, să transfere aceste sarcini către alte persoane care coordonează procedura și să conducă urmărirea penală. Secțiunea 37 alin. 1 stabilește că procurorul care supraveghează ancheta este cel căruia i-a fost repartizată investigația în conformitate cu regulile parchetului privind distribuirea îndatoririlor sau printr-un ordin dat într-o anumită anchetă penală. Secțiunea 46 alin. 2 § 2 precizează că procurorul ierarhic superior are dreptul de a desemna un procuror care să supravegheze ancheta, dacă este necesar să se devieze de la principiile de distribuire a dosarelor care au fost aprobate anterior. În Lituania, conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, conducerea Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției desemnează procurori să desfășoare ancheta preliminară în cadrul organelor specializate de cercetare penală. Asemenea ordine pot fi date și de procurorul general, precum și de adjunctul său. Aceștia pot încredința sarcina de a investiga o cauză unui procuror din cadrul Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției. Totuși, pentru a asigura o distribuire echilibrată a dosarelor între procurorii departamentului, organizarea anchetei preliminare este de obicei încredințată procurorului-șef al departamentului. Criteriile de repartizare a dosarelor între procurorii departamentului includ, printre altele, CV-ul procurorului, volumul de muncă al acestuia, experiența sa, precum și complexitatea și volumul dosarului în cauză. În Luxemburg, art. 130 din Legea organizării judiciare prevede că procurorul împarte sarcinile de serviciu între el și adjuncții săi. El poate schimba oricând această repartizare și poate îndeplini, atunci când consideră necesar, însărcinările pe care le-a delegat în mod special unui adjunct. În Olanda, secțiunea 132 alin. 1 din Legea privind structura judiciară și organizarea sistemului de justiție prevede că Biroul procurorilor-șefi trebuie să repartizeze îndatoririle între procurorii-șefi. Secțiunea 41 alin. 2 din Legea privind statutul magistraților stabilește că șeful parchetului distribuie munca între magistrații care lucrează în parchetul său. Secțiunea 46 definește noțiunea de „muncă adecvată” ca fiind orice sarcină care este încredințată magistraților ținând seamă de abilitățile și cunoștințele acestora, cu excepția cazului în care magistratului nu i se poate cere să accepte însărcinarea din motive de natură fizică, mintală sau socială. În Polonia, art. 37 alin. 2 din Legea Parchetului stipulează că procurorul care conduce un parchet hotărăște în detaliu distribuirea sarcinilor de serviciu din cadrul acelui parchet, luând în considerare necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a responsabilităților, precum și experiența profesională a procurorilor în abordarea fiecărei categorii specifice de cauze. Conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, ținând cont de natura specifică a dosarelor privind corupția, acestea sunt distribuite de către șefii parchetelor numai procurorilor cu un nivel garantat de competență. Sunt luate în considerare experiența dobândită în soluționarea acestui tip de spețe, pregătirea profesională anterioară, seriozitatea și experiența în ceea ce privește cooperarea cu alte organe competente în domeniul anticorupție. În Portugalia, art. 57 alin. 1 din Legea nr. 68/2019 privind Statutul Ministerului Public definește Departamentul central de investigații și acțiuni penale ca fiind un organ care coordonează și dirijează ancheta și prevenirea infracțiunilor violente, economico-financiare, extrem de organizate sau deosebit de complexe. Art. 58 alin. 1 enumeră competențele de investigare ale departamentului, menționând la lit. h infracțiunile de corupție pasibile de pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Art. 59 alin. 1 stipulează că departamentul este condus de un procuror general adjunct, care, printre altele, este responsabil și de distribuirea sarcinilor de serviciu în conformitate cu reglementările departamentului (lit. b). Art. 68 alin. 1 lit. m stabilește că procurorul general regional distribuie sarcinile de serviciu între procurorii generali adjuncți din cadrul parchetului său, fără a aduce atingere prevederilor legii procesuale. Lit. g precizează că procurorul general regional poate să transfere un dosar, prin ordonanță motivată, de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 75 alin. 1 prevede că procurorul-șef coordonează activitatea parchetului din district, adoptând ordine și instrucțiuni. Conform lit. f, acesta distribuie sarcinile de serviciu între procurori, în conformitate cu reglementările parchetului din district și fără a aduce atingere prevederilor legii. La lit. m se precizează că procurorul-șef poate propune procurorului general regional, prin ordin motivat, să transfere un dosar de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 76 stipulează că metodele de gestionare a activității procesuale trebuie să vizeze o distribuire echilibrată a volumului de muncă, să îmbunătățească funcționarea serviciilor, să fie adaptate specificului acestor servicii și să respecte principiul specializării. Printre aceste metode se numără și repartizarea dosarelor. Consiliul Superior al Magistraturii adoptă și publică criteriile generale pe care trebuie să se bazeze aceste decizii, având în vedere principiul proporționalității, regulile de echilibru în distribuirea volumului de muncă și posibilele daune grave pe care aceste măsuri le-ar cauza vieții personale și familiei magistratului. Potrivit art. 78, dosarele pot fi redistribuite altui magistrat, în mod aleatoriu sau prin repartizare, în condițiile care urmează să fie reglementate de Consiliul Superior al Ministerului Public. Art. 90 prevede că distribuirea dosarelor se face cu respectarea condițiilor statutului menționat, ale legilor de procedură, ale legilor ce reglementează organizarea sistemului judiciar și ale normelor ce reglementează organizarea parchetului. Magistratul căruia îi este repartizat dosarul poate fi asistat de alți procurori, din aceleași unități sau din unități diferite, prin Decizia  a superiorului ierarhic comun, atunci când această măsură este justificată prin motive procedurale sau complexitate procesuală. În Slovenia, art. 144 din Legea procurorilor stabilește că distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul procurorilor. De regulă, dosarele se repartizează în ordinea sosirii lor, ținând seama de organizarea muncii, specializarea procurorilor și diviziunea proporțională a muncii. În conformitate cu Regulamentul procurorilor, programul anual poate specifica regulile de repartizare a cauzelor. În caz de concediere, absență prelungită, detașare sau demisie a unui procuror, dosarele acestuia pot fi repartizate altui procuror, prin ordin motivat al procurorului-șef. În funcție de natura și complexitatea cauzei individuale, procurorul-șef poate numi alți procurori care să coopereze cu titularul dosarului, determinând și modul de cooperare. Regulile concrete de repartizare a dosarelor sunt detaliate în Regulamentul procurorilor din 2012. Conform art. 50 din acesta, la distribuirea dosarelor între procurorii din cadrul Parchetului Specializat se iau în considerare specializarea, cunoștințele, calificările și experiența fiecărui procuror, nevoia de muncă în echipă, distanța locală și sarcinile deja existente ale procurorului. Art. 53 prevede că șeful Centrului de informații pentru experți pregătește un proiect anual de plan de lucru al procurorilor. Înainte de a atribui o sarcină vreunui procuror, șeful Centrului de informații pentru experți trebuie să se consulte cu șeful parchetului în care lucrează acesta. Dacă șeful parchetului se opune în scris atribuirii sarcinii din cauza altor obligații urgente ale procurorului în cauză, procurorul general trebuie să decidă în această privință. Potrivit art. 67, în cazul în care procurorul este repartizat în mai multe departamente sau lucrează cu fracțiune de normă, programul anual trebuie să determine cota aproximativă a cazurilor soluționate în cadrul unui anumit departament. Dacă în programul anual este stabilită și specializarea, trebuie indicată și ponderea aproximativă a cazurilor din domeniile respective. Dacă în cursul anului se observă că nu există suficiente dosare într-un anumit domeniu de specializare, procurorul specializat este desemnat să soluționeze alte cazuri. Programul anual stabilește tipurile de cauze, redistribuirea dosarelor, metodele de repartizare, însă programul mai detaliat va fi stabilit de șeful parchetului. Conform art. 68, șeful parchetului decide cu privire la distribuirea dosarelor, în conformitate cu programul anual de lucru. Șeful parchetului îl poate autoriza pe adjunctul său ori pe unul dintre șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne să decidă cu privire la repartizarea dosarelor către departamente sau alte unități organizatorice interne. Volumul de muncă uniform al procurorilor se asigură ținând seama de timpul estimat necesar pentru soluționarea cauzei, în conformitate cu criteriile privind calitatea muncii procurorilor și succesul urmăririi penale, precum și de programul de lucru și cauzele preconizate ale procurorului. Șefii de parchet, adjuncții acestora, șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne pot primi doar dosare care sunt de competența unității pe care o conduc, în conformitate cu graficul anual. De regulă, un caz în care s-au efectuat investigații în timpul serviciului de gardă va fi atribuit procurorului care a efectuat actele respective. Totuși, pentru a asigura o repartizare uniformă a sarcinilor de serviciu, o parte proporțională din aceste cazuri este distribuită și procurorilor care nu sunt de serviciu. La soluționarea unui dosar pot coopera și alți procurori. Art. 70 stabilește că, atunci când se anticipează că un procuror va fi supraîncărcat din cauza repartizării unui dosar complex și dificil, distribuirea cauzelor poate fi suspendată pentru o anumită perioadă de timp. În acest caz, dosarele vor fi atribuite altor procurori, dintr-un alt departament sau din altă unitate organizatorică internă. Dacă dosarul menționat necesită o analiză mai îndelungată și concentrată, șeful parchetului poate dispune să li se distribuie altor procurori un număr adecvat de dosare deja repartizate procurorului în cauză. Redistribuirile de dosare, indiferent de motive, trebuie efectuate în conformitate cu programul de lucru, cu principiul egalității volumului de muncă al procurorilor, precum și cu natura și semnificația cauzei. În toate cazurile de redistribuire, ordinele prin care se efectuează acestea trebuie să fie înregistrate în jurnal sau în dosar, indicând data, motivul și persoana care a dispus redistribuirea. În Suedia, conform Raportului de evaluare adoptat de GRECO la data de 18 octombrie 2013, procurorul-șef care conduce parchetul distribuie dosarele penale. Criteriile de repartizare pot fi competența specială sau specializarea, dar se ține cont și de volumul de muncă al fiecărui procuror. În Ungaria, în raportul din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică se menționează că dosarele care ajung la Parchetul Național pentru Investigații sunt distribuite de șeful parchetului. În principiu, toți procurorii au rang egal, dar în practică șeful parchetului ține cont de experiența, specializarea și abilitățile fiecărui procuror în parte. În general, activitățile nu se împart; procurorul căruia i-a fost repartizată cauza este responsabil de aceasta de la început până la sfârșit.

  În mod similar legislației statelor europene menționate anterior, la art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.643/C din 15 mai 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că „Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție îndeplinește următoarele atribuții: […] b) urmărește repartizarea cauzelor sau, după caz, repartizează cauze, în raport cu criterii obiective, precum: specializarea și pregătirea procurorului, volumul de activitate, complexitatea și operativitatea soluționării cauzelor, conflictele de interese sau incompatibilitățile în exercitarea funcției; […]”, iar, potrivit art. 8 lit. e), „Procurorii șefi adjuncți ai Direcției Naționale Anticorupție au următoarele atribuții: […] e) ori de câte ori se impune, efectuează repartizarea cauzelor către procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, nivel central;”, art. 30 lit. b) din același regulament prevăzând că „Procurorul șef secție are următoarele atribuții: […] b) urmărește și răspunde de repartizarea cauzelor, pe criterii obiective, potrivit legii și prezentului regulament; […]”.

  În aceste condiții, având în vedere și jurisprudența instanței de control constituțional potrivit căreia procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, întrucât activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției, astfel că legiuitorul nu poate reglementa cu privire la activitatea procurorului garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic, motivele de neconstituționalitate formulate de autori sunt neîntemeiate, excepția urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. [78]

Problema referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format și obiectul analizei CEDO  care, prin Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 24.057/03, formulată de Pompiliu Bota împotriva României, a declarat ca inadmisibilă cererea cu privire la încălcarea libertății de asociere, consacrată de prevederile art. 11 din Convenție.

  Contrar poziției Guvernului, Curtea consideră de altfel că limitarea la o perioadă de un an a posibilității de a introduce un recurs în anulare nu schimbă cu nimic situația în speță și nici cu privire la insuficiențele acestei căi extraordinare de atac, astfel cum au fost identificate mai sus (Radchikov, § 46, și mutatis mutandis, Societatea Comercială Mașinexportimport Industrial Group – S.A. împotriva României, nr. 2.268/03, § 36, 1 decembrie 2005, și Cornif împotriva României, nr. 4.287/02, § 28, 11 ianuarie 2007).

Faptul că o singură parte din hotărârea definitivă fusese desființată nu prezintă importanță în cauză, în măsura în care situația reclamantului, achitat prin hotărâre definitivă și condamnat ca urmare a recursului extraordinar, s-a înrăutățit după respectivul recurs.

  În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție asupra acestui aspect.

  Anularea deciziei civile : Curtea a soluționat – în mai multe rânduri – cauze ce ridicau chestiuni similare și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție din cauza rejudecării unei hotărâri definitive, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general (v, printre altele, Brumărescu, § 61, Societatea Comercială Mașiniexportimport Industrial Group – S.A., § 32, Piața Bazar Dorobanți – S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23-24, 4 octombrie 2007, și Societatea Comercială Plastik ABC – S.A. împotriva României, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008).

 Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător susceptibil de a conduce la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, Hotărârea din 28 noiembrie 2001, prin care Curtea Supremă de Justiție statuase, în ultimă instanță, asupra unui litigiu civil ce îl opunea pe reclamant administrației, a fost anulată ca urmare a intervenției procurorului general, care nu era parte în procedura civilă. Curtea nu poate specula asupra concluziei la care s-ar fi ajuns dacă debitorul însuși ar fi optat mai degrabă pentru calea procedurii „revizuirii“ hotărârii definitive, care este deschisă părților în situații identice cu cele ale speței (art. 322 §  5 C.pr.civ. ) și este supusă altor termene și reguli de competență de jurisdicție decât recursul în anulare.

Anularea de către Curtea Supremă de Justiție a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.

  În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, în această privință.

  Violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a repunerii pe rol – pe calea recursului în anulare introdus de procurorul general – a unei soluții definitive date unui litigiu, inclusiv în ceea ce privește privarea de „bunul“ pe care reclamantul îl dobândise prin acea hotărâre definitivă (v , printre altele, Brumărescu, §§ 67, 77 și 80, Societatea Comercială Mașiniexportimport Industrial Group – S.A., §§ 46-47, Piața Bazar Dorobanți – S.R.L., §§ 33-34; și Societatea Comercială Plastik ABC – S.A., § 17).

  Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a contestat procesul-verbal de contravenție, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al societății. Acesta mai invocă lipsa calității de victimă a reclamantului, dat fiind că amenda a fost aplicată societății și nu acestuia în mod direct. Acesta mai pune apoi în discuție aplicabilitatea art. 4, estimând că amenda aplicată societății nu constituie „condamnare penală“ în sensul jurisprudenței Curții.

  Curtea apreciază totuși că răspunsul dat acestor chestiuni și, implicit, excepțiile ridicate de Guvern sunt strâns legate de substanța capetelor de cerere enunțate de reclamant în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție [v, în special, Ankarcrona împotriva Suediei (dec.) nr. 35.178/97, CEDO 2000-IV, Nosov împotriva Rusiei (dec.) nr. 30.877/2002, 20 octombrie 2005, Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, § 49, seria A nr. 173, precum și Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, 4 octombrie 2007]. Este deci cazul să se unească excepțiile cu fondul.

  Totuși, văzând constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție, Curtea estimează că, deși acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, nu este necesar să fie examinat dacă în cauză a avut loc încălcarea acestei dispoziții (v, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica catolică de la La Canée împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50,  Culegere 1997-VIII, Glod împotriva României nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, precum și Albina împotriva României nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005). Într-adevăr, Curtea reține că atât dubla condamnare, cât și redeschiderea procesului penal, invocate de către reclamant, sunt consecințele anulării Hotărârii definitive din 25 mai 2000 și sunt, prin urmare, strict legate de încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, constatată de către Curte în cadrul §§ 41-42.^[79]

Articolul 1 alin. (3) din Constituție stabilește că „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate“, ceea ce a dus la calificarea acestui text constituțional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Constituției (Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, M. Of. nr.  504 din 8 iulie 2015, §  18).

  Din formularea textului constituțional rezultă că acesta operează cu noțiuni/sintagme distincte, dar interdependente, și anume: „demnitatea omului”, „drepturile și libertățile cetățenilor”, „libera dezvoltare a personalității umane” și “dreptatea”. Dreptatea și demnitatea omului – valori supreme în statul de drept – constituie repere pentru interpretarea și aplicarea celorlalte norme constituționale.

  „Orice încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnității umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnității umane” (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, M. Of. nr.  645 din 5 august 2019, §  48). De asemenea, CEDO a statuat că însăși esența C.E.D.H. este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002,  Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, §  65). Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției (Hotărârea din 2 iulie 2019,  Cauza R.S. împotriva Ungariei, §  34).

 . Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituție, care califică demnitatea umană și dreptatea drept valori supreme ale statului român, și, pe de altă parte, jurisprudența CEDO  coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituție, plasat în titlul II al Constituției – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, demnitatea umană și dreptatea sunt însăși sursa, temeiul și esența drepturilor și libertăților fundamentale. În accepțiunea demnității umane, omul trebuie să fie scop și subiect al acțiunii statului, și nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea și statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligației de respectare a esenței umane a individului.

  Totodată, toate acțiunile statului, îndeosebi înfăptuirea justiției, au o dimensiune valorică, raportată în special la valorile constituționale – dreptatea și demnitatea omului. Dreptatea, valoare supremă în statul de drept, deși nu se regăsește ca atare în legislația infraconstituțională, este un element intrinsec al oricărei acțiuni a statului. Statul, prin autoritățile sale, are sarcina de a impune și valoriza dreptatea în societate. Așadar, deși nu poate fi normativizată, dreptatea este percepută rațional și obiectiv ca o necesitate, o exigență rezonabilă pretinsă de societate și impusă de autoritățile statului.

  Pornind de la aceste premise, justiția are rolul de a restabili dreptatea în societate. În mod particular, în domeniul justiției penale, dreptatea constituie un imperativ suprem, în condițiile în care procesul penal se poate finaliza cu o hotărâre de condamnare, ce constituie o exprimare extremă a exercitării forței coercitive a statului. Or, pentru ca societatea și, în mod special, persoana condamnată să accepte această formă de exercitare a forței coercitive a statului, hotărârea judecătorească penală – actul final și de dispoziție al instanței, prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți – trebuie să aibă o legitimitate deplină.

Dintre multiplele sale forme, în această materie dreptatea relevă ideea de echitate, constituie o exigență a echității procedurii judiciare. Ca exigență a echității procedurii judiciare, dreptatea însoțește actul de justiție în fiecare fază și etapă procesuală. Or, o „justiție întârziată/amânată” prin lipsa motivării în fapt și în drept a hotărârii judecătorești la data pronunțării este contrară dreptului la un proces echitabil și încalcă, implicit, dreptatea – valoare supremă în statul de drept. În aceste condiții, doar pronunțarea unei hotărâri judecătorești motivate în fapt și în drept asigură realizarea justiției în spiritul dreptății, ca valoare supremă în statul de drept.

  Totodată, punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive la data pronunțării minutei (dispozitivului) cu motivarea în fapt post factum a soluției, la o dată care, în practică, se plasează la un interval mare de timp față de momentul pronunțării condamnării, este contrară demnității umane. Un asemenea tratament juridic plasează persoana condamnată într-o situație de inferioritate și are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnității sale umane.

Potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 §  2 din C.E.D.H. , „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”.

  Prezumția de nevinovăție este o garanție constituțională și reprezintă, în mod cumulat, atât un principiu de drept substanțial (garanție a libertății individuale), care consacră nevinovăția persoanei pe durata desfășurării unei proceduri judiciare penale, cât și un principiu de drept procedural (garanție a dreptului la un proces echitabil), întrucât presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana învinuită de săvârșirea unei fapte penale este protejată împotriva oricărui act al organelor judiciare care i-ar stabili culpabilitatea înainte ca persoana să fie condamnată potrivit legii (cu privire la aspectul procedural, v Hotărârea din 10 februarie 1995,  Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, §  35, și Hotărârea din 4 martie 2008,  Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, §  91).

  Sub aspect substanțial, prezumția de nevinovăție presupune dihotomia nevinovat/vinovat, vizând, astfel, un element constitutiv al infracțiunii: persoana este considerată nevinovată până când acuzația penală este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă; odată pronunțată hotărârea definitivă de condamnare, se stabilește vinovăția inculpatului, astfel că prezumția de nevinovăție este înlăturată. Sub aspect procedural, respectarea prezumției de nevinovăție conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, iar, pe de altă parte, desfășurarea procesului penal trebuie să asigure dreptul acuzatului la apărare, deci dreptul de a-și proba nevinovăția, precum și dreptul de a beneficia de toate garanțiile prevăzute de lege în materia procedurilor penale. încălcarea normelor procedurale referitoare la aceste drepturi de către organele judiciare determină încălcarea prezumției de nevinovăție a inculpatului/suspectului.

  Din perspectiva relevanței în prezenta cauză, sunt incidente considerentele legate de principiul substanțial al prezumției de nevinovăție. Standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen.  – Rezolvarea acțiunii penale constituie o garanție procesuală a libertății individuale, a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.  323 din 27 aprilie 2016, Curtea a stabilit că „acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare”. Or, atât timp cât formarea convingerii privind vinovăția inculpatului nu se poate realiza decât pe baza probatoriului administrat, deci pentru motive care exclud o îndoială rezonabilă, este evident că numai o hotărâre definitivă de condamnare care este motivată, deci care prezintă temeiurile de fapt și de drept ale condamnării, poate înlătura prezumția de nevinovăție. O interpretare contrară eludează însăși norma constituțională cuprinsă în art. 23 alin. (11) care face referire expresă la „hotărârea judecătorească de condamnare”, hotărâre prin care instanța penală soluționează fondul cauzei și care, potrivit dispozițiilor art. 401 C. pr. pen., „trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere și dispozitivul”. Or, dispozițiile art. 400 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., care prevăd că „Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii”, și dispozițiile art. 405 alin. (3) din același act normativ, care stabilesc că „Președintele completului pronunță minuta hotărârii”, consacră posibilitatea judecătorului de a pronunța o hotărâre de condamnare nemotivată (în fapt) în momentul dobândirii caracterului definitiv, întrucât normele criticate reglementează obligația judecătorului de a redacta doar dispozitivul hotărârii judecătorești de condamnare. O atare împrejurare nu poate asigura garanția constituțională privind prezumția de nevinovăție, întrucât doar motivarea, în fapt și în drept, constituie premisa unei bune înțelegeri a hotărârii și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar.

  Din perspectiva persoanei vătămate, o justiție veritabilă și eficientă implică o executare efectivă a soluțiilor judiciare cu caracter definitiv, în concordanță cu așteptările victimelor, în caz contrar, neexecutarea generând aspecte negative, cum ar fi neîncrederea societății în actul de justiție și ineficiența hotărârilor judecătorești, nerespectarea demnității persoanelor vătămate și lipsa unei satisfacții echitabile pentru acestea. Totodată, pronunțarea unei hotărâri judecătorești penale definitive, care nu dispune executarea pedepsei în privința persoanelor condamnate pentru comiterea infracțiunilor, generează riscul ca aceste persoane să săvârșească alte infracțiuni, să părăsească teritoriul țării, să atragă cheltuieli suplimentare pentru căutarea, reținerea sau o eventuală extrădare a lor. Toate aceste aspecte, menționate anterior, aduc și un impact negativ asupra scopului pedepsei penale, fac imposibilă restabilirea echității sociale, iar aplicarea legii penale ar avea doar un efect iluzoriu. Așadar, , în cazul în care sancțiunea dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă nu este pusă în executare imediat, persoana condamnată se poate eschiva de la executarea acesteia, iar persoanele vătămate nu au siguranța protecției de către stat a drepturilor lor fundamentale.

  Cu privire la acest aspect, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a subliniat în Opinia nr. 13 (2010) privind rolul judecătorilor în executarea hotărârilor judecătorești că executarea trebuie să fie echitabilă, eficientă și proporțională, toate procedurile de executare fiind necesar să fie implementate în acord cu drepturile recunoscute de C.E.D.H.  (articolele 3, 5, 6, 8, 10, 11 din Convenție, protecția datelor etc.) și alte instrumente internaționale (§ 8).

  Cât privește dreptul la libertate, proclamat în §  1 al art. 5 din C.E.D.H. , acesta are în vedere libertatea individuală în sensul clasic, adică libertatea fizică a persoanei. Scopul acestui drept este de a asigura că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Hotărârea din 8 iunie 1976,  Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §  58), art. 5 §  1 din Convenție conținând o listă exhaustivă de situații care permit privarea de libertate. Art. 5 §  1 lit. a) din Convenție stipulează că „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; […]”. Prin termenul de „condamnare” trebuie să se înțeleagă atât declararea vinovăției, în urma stabilirii legale a existenței unei infracțiuni (Hotărârea din 6 noiembrie 1980,  Cauza Guzzardi împotriva Italiei, §  100), cât și aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (Hotărârea din 24 iunie 1982,  Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, §  35). Fiecare privare de libertate trebuie să fie justificată în mod corespunzător.

Articolul   5 din C.E.D.H.  reglementează o garanție generală împotriva arbitrarului atunci când este vorba despre privarea de libertate. Având în vedere că dreptul la libertate este foarte important într-o societate democratică, instanța de la Strasbourg a subliniat în numeroase rânduri că excepțiile de la exercitarea acestui drept trebuie să fie îngăduite doar în anumite situații limitate, în conformitate cu dreptul național și cu standardele stricte stabilite în Convenție. Pentru a stabili dacă o astfel de restrângere este în conformitate cu dreptul garantat de art. 5 din Convenție, statul trebuie să precizeze motivele care au impus măsura, pe de o parte, și, pe de altă parte, motivul pentru care măsura a fost cea mai potrivită luând în considerare scopul urmărit.

CEDO recunoaște că art. 5 din Convenție presupune și un anumit control, în sensul că fiecare privare de libertate trebuie să fie conformă cu dreptul național, care prevede de cele mai multe ori obligația de a preciza motivele care stau la baza actelor autorităților. Mai mult, statul ar trebui să ia în considerare că, chiar dacă privarea de libertate este în conformitate cu dreptul național, acesta trebuie să fie în sine compatibil cu Convenția. Nu se permite existența niciunei lacune legislative atunci când se dispune privarea de libertate a unor persoane și niciun interes public nu poate justifica o privare de libertate care nu este bazată pe lege.

  Aspectul motivării hotărârilor judecătorești, fundamentat pe art. 5 din C.E.D.H. , a devenit vizibil în jurisprudența Curții de la Strasbourg atunci când aceasta a statuat că, în ciuda faptului că legea a respectat standardele convenționale, autoritățile naționale au obligația de a oferi motive solide atunci când dispun privarea de libertate. În acest sens, instanța de la Strasbourg a stabilit că, deși o perioadă de detenție este în principiu legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească valabilă, absența oricărui motiv oferit de autoritățile judiciare în hotărârile lor care autorizează luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) pentru o perioadă mare de timp poate fi incompatibilă cu principiul protecției împotriva arbitrarului prevăzut de art. 5 §  1 (Hotărârea din 21 februarie 2002,  Cauza Stasaitis împotriva Lituaniei, §  67).

  Instanța europeană a avut în mod constant aceeași poziție în cazul motivării ex post facto a lipsirii de libertate, incompatibilă cu dreptul la siguranță al persoanei, întrucât în aceste cazuri hotărârea este în mod obligatoriu viciată de arbitrar. A permite unei persoane să petreacă o perioadă mai mare de timp de la luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) fără o hotărâre judiciară bazată pe motive concrete a fost considerată că depășește limitele art. 5 din Convenție, prevedere care reglementează privarea de libertate ca o măsură excepțională de la dreptul la libertate și care este permisă doar în cazurile exhaustiv enumerate și strict definite de Convenție (Hotărârea din 19 februarie 2013,  Cauza Zuyev împotriva Rusiei, §  73). Curtea a reținut, totodată, că instanțele naționale dispun de o marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, ca efect al principiului subsidiarității, fundamental pentru funcționarea sistemului european. Cu toate acestea, instanțele sunt obligate să își justifice activitățile pe care le întreprind prin motivarea hotărârilor pronunțate. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (Hotărârea din 4 octombrie 2005,  Cauza Sarban împotriva Moldovei, §§  95 și 97, și Hotărârea din 13 martie 2007,  Cauza Castravet împotriva Moldovei, §§  32 și 33). Deși standardul pentru analiza instanței naționale este similar celui din art. 6 din C.E.D.H. , s-a subliniat că această condiție este îndeplinită doar dacă există o motivare corespunzătoare a hotărârii judecătorești.

 Un aspect esențial al analizei pe care o realizează, că instanța europeană a statuat că §  2 al art. 5 din Convenție, precum și §  4 al aceluiași articol, sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin arestare, cât și celor private de libertate prin detenție (Hotărârea din 12 aprilie 2005,  Cauza Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, §  414).

Dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, chiar dacă este examinat de instanța europeană din perspectiva „echitabilității” procedurilor (Hotărârea din 27 septembrie 2001,  Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, §§  30-33), „intră structural în cadrul conceptului de a avea dreptul la o instanță, deoarece necesită, de asemenea, stabilirea aspectelor factuale și de drept relevante invocate de către reclamant într-un anumit caz” (Hotărârea din 13 februarie 2003,  Cauza Chevrol împotriva Franței, §§  76-84). Cu alte cuvinte, deși dreptul la o Decizia  motivată este examinat în jurisprudența instanței de la Strasbourg din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, el se încadrează în conceptul de acces la instanță. Pentru a pune în aplicare prevederile art. 6 din Convenție și pentru a proteja drepturile care trebuie să fie practice și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea de la Strasbourg a elaborat elementele structurale, părți integrante ale „dreptului la o instanță”: accesul la o instanță, finalitatea hotărârilor judecătorești, executarea la timp a hotărârilor judecătorești. Dreptul de acces la o instanță este un drept calificat (Hotărârea din 28 mai 1985,  Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) și ia forme destul de diferite în sferele civilă și penală. Din această perspectivă, CEDO a reținut că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească, astfel încât justițiabilul să își poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (Hotărârea din 16 decembrie 1992,  Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, și Hotărârea din 15 februarie 2007,  Cauza Boldea împotriva României).

  Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Accesul liber la justiție nu vizează numai acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părților de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiție (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr.  1.200 din 15 decembrie 2004).

  Jurisprudența instanțelor naționale reține că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrar judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 3.338 din 11 aprilie 2011).

  Din această perspectivă, , potrivit art. 410 alin. (1) C. pr. pen., pentru procuror, persoana vătămată și părți, termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei, art. 407 alin. (1) prima și a doua frază din același act normativ stabilind că o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac. Momentul inițial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este „comunicarea copiei minutei”, fiind același pentru procuror, persoana vătămată și părți, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunțare. În vederea exercitării dreptului de a formula calea de atac ordinară, legea procesual penală stabilește obligația comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanțe. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că apelul se declară, în principal, împotriva dispozitivului hotărârii și, alăturat acestuia, împotriva motivelor acesteia (Decizia nr. 96 din 25 februarie 2020, M. Of. nr.  396 din 15 mai 2020, §  14). Cu toate acestea, instanța de control constituțional a reținut că motivarea/considerentele hotărârii, care reprezintă explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritatea de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018,   §  171).

  În aceste condiții, motivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate de instanța de judecată este cea care oferă părților din proces posibilitatea să își formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, pe de o parte, respectiv cu privire la oportunitatea promovării căii de atac, pe de altă parte. Curtea de la Strasbourg a statuat, de altfel, că „este perfect acceptabil ca o instanță să enunțe motivele Deciziei  sale după o perioadă de timp de la adoptarea sa, atât timp cât acest lucru nu neagă dreptul reclamantului de a-și exercita în mod eficient dreptul său de a depune un recurs” (Hotărârea din 16 decembrie 1992,  Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei). Așadar, motivarea hotărârii judecătorești este fundamentul echității procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți, iar, pe de altă parte, dă expresie posibilității acestuia de a dispune cu privire la un drept procesual propriu, respectiv promovarea căii de atac.

Lipsa motivării în fapt și în drept care stă la baza hotărârii judecătorești prin care a fost soluționat fondul cauzei, care să fie adusă la cunoștința părților după deliberare, la data pronunțării hotărârii judecătorești, încalcă accesul la o instanță, afectând exercitarea efectivă a dreptului de a formula apel, deoarece părțile, inclusiv inculpatul, nu pot decide cu privire la oportunitatea declarării căii de atac și, în cererea de apel, nu se pot raporta la motivele reținute în fapt și în drept de instanța de fond. Or, tocmai pentru a se putea declara în mod efectiv/util calea de atac ordinară a apelului cu privire la hotărârea prin care a fost soluționat fondul cauzei, instanța de judecată trebuie să redacteze motivele (esențiale) în fapt și în drept ale hotărârii sale la data pronunțării. Așadar, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1) și ale art. 129, este necesar ca legea procesual penală să pună la dispoziția părților, la data pronunțării hotărârii judecătorești, motivele în fapt și în drept care justifică soluția și care permit acestora exercitarea efectivă a căii de atac a apelului.

  Prevederile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen.  sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și ale art. 129, astfel cum acestea sunt interpretate, potrivit art. 20 din Constituție, și prin prisma art. 6 din C.E.D.H. .

  În concluzie, motivarea hotărârilor judecătorești îndeplinește câteva funcții importante: reprezintă un mecanism de control al instanței, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă și corectă, în fapt și în drept; reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluției; inspiră un sentiment de încredere socială și constituie un control democratic al administrării justiției; întărește principiul autorității de lucru judecat și al prezumției de nevinovăție; reprezintă temeiul executării hotărârii judecătorești, precum și al contestării acesteia la o instanță superioară. Cu alte cuvinte, motivarea în fapt și în drept a hotărârii judecătorești este relevantă în sensul că permite inculpatului să își exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac și, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiției și previne cazurile de arbitrar. Obligația de motivare contribuie, de asemenea, la obținerea încrederii publicului și a inculpatului în decizia la care s-a ajuns și permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului și remedierea acesteia (în același sens Hotărârea din 7 martie 2017,  Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei).

 Redactarea hotărârii judecătorești prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată, respectiv a hotărârii judecătorești prin care instanța se pronunță asupra apelului (motivarea în fapt și în drept) ulterior pronunțării minutei (soluției) dispuse în cauză, „în cel mult 30 de zile de la pronunțare” sau după un interval de timp ce poate depăși cu mult termenul menționat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanțiile înfăptuirii actului de justiție, aduce atingere dreptului de acces la instanță și dreptului la un proces echitabil. Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive anterior motivării în fapt și în drept a acesteia este contrară dispozițiilor constituționale și convenționale referitoare la libertatea individuală și siguranța persoanei și celor care consacră demnitatea umană și dreptatea, ca valori supreme în statul de drept.

  Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești (Decizia nr. 702 din 27 noiembrie 2014, M. Of. nr.  38 din 16 ianuarie 2015, §§  19 și 20). Acest principiu este consacrat în dispozițiile art. 6 §  1 din C.E.D.H. , potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 §  1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei „justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995,  Cauza Diennet împotriva Franței, §  33).

  Cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susține că și după judecarea în fond, instanța de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicție ar fi ținută întotdeauna de o audiență publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991,  Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, §  27, și Hotărârea din 27 martie 1998,  Cauza K.D.B. împotriva Olandei, §  39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009,  Cauza Băcanu și SC „R” împotriva României, instanța europeană a statuat că publicitatea pronunțării poate fi realizată și în alte modalități decât în ședința publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanții au susținut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceștia au considerat că practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 §  1 din C.E.D.H.

Admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, le revine instanțelor naționale obligația să aprecieze probele administrate. Misiunea conferită Curții prin Convenție constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a îmbrăcat un caracter echitabil (Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50,   Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004).

Articolul   6 § 3 d) din Convenție lasă în sarcina instanțelor interne, tot ca principiu, să judece utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea și interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată și sintagma „în aceleași condiții“, obiectivul său esențial este egalitatea deplină a armelor în materie. Totuși, noțiunea de „egalitate a armelor“ nu epuizează conținutul § 3 d) din art. 6, și nici al § 1, acesta reprezentând una din multele sale aplicații. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul“ nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării; trebuie ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru aflarea adevărului și că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (Vaturi împotriva Franței, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006).

În speță, a avut loc o confruntare directă, în ședință publică, între partea vătămată și reclamanți. Ea arată că, dacă anumite întrebări au fost respinse de judecători, altele au fost permise. Or, din încheierea de ședință nu reiese că respingerea întrebărilor a fost arbitrară sau că ar fi limitat interogatoriul în așa măsură încât dreptul la apărare să fi fost încălcat.

Cu toate că acest aspect al capătului de cerere, luat izolat, nu este susceptibil să constituie o încălcare a Convenției, în aprecierea Curții, analiza ansamblului actelor îndeplinite în cadrul procedurii dezvăluie, în speță, un dezechilibru ce a adus atingere exercitării dreptului la apărare al reclamanților (v, mutatis mutandis, Vaturi,   § 57).

Reclamanții nu au putut în niciun stadiu al procedurii să interogheze sau să obțină interogarea anumitor martori, și aceasta în ciuda complexității cauzei ce ținea de circumstanțele controversate ale înființării și funcționării unei bănci conduse de un important om politic. Curtea mai observă că toate celelalte cereri în probațiune ale reclamanților au fost respinse de instanțe.

În acest sens, Curtea este surprinsă nu numai de numărul cererilor în probațiune respinse, ci mai ales de argumentele lapidare și stereotipice pe care instanțele le-au oferit pentru a motiva acest refuz, deși de fiecare dată reclamanții au avut grijă să detalieze motivele cererilor și utilitatea acestor probe.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie constatat că întreg ansamblul probatoriu avut în vedere de reclamanți, care se baza în principal pe audierea martorilor în contradictoriu și în ședință publică, a fost compromis (v, mutatis mutandis, Vaturi,   § 58).

În aceste condiții, Curtea consideră că nu ar trebui să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor sau al celorlalte cereri în probațiune formulate de reclamanți, din moment ce apreciază că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanțele speței, la echilibrul și la egalitatea ce trebuie să existe pe toată durata procesului între acuzare și apărare. Astfel, economia generală a procesului impunea să le fie acordat reclamanților dreptul de a interoga sau de a obține interogarea unuia sau mai multor martori, la alegerea lor (v, mutatis mutandis, Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, § 42, seria A nr. 166, și Destrehem împotriva Franței, nr. 56.651/00, § 45, 18 mai 2004).

  În concluzie, având în vedere importanța respectării drepturilor la apărare în procesul penal, Curtea apreciază, ținând cont de circumstanțele deosebite ale speței, că aceste drepturi au suferit asemenea limitări încât reclamanții nu au avut parte de un proces echitabil. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție.

Nu s-a contestat faptul că hotărârile de condamnare constituiau „o ingerință a unei autorități publice“ în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare, că ele erau „prevăzute de lege“ și că urmăreau un scop legitim, „protecția reputației altora“. Așadar, rămâne de analizat dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică“.

  În acest sens, Curtea înțelege să reamintească principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența sa referitoare la libertatea de exprimare (v, printre multe altele, Sabou și Pircalab împotriva României, §§ 33-36, 28 septembrie 2004, și Cumpănă și Mazăre împotriva României [MC], §§ 88-91, CEDO 2004-XI).

  Curtea constată încă de la început că articolele incriminate se refereau la subiecte de interes general și deosebit de actuale pentru societatea românească, și anume pretinsa corupție în rândul înalților responsabili politici.

  Dacă uneori se dovedește a fi necesară protejarea oamenilor politici de atacurile grave și lipsite de orice fundament, este la fel de adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința lor decât în cazul unui simplu particular. Spre deosebire de acesta, omul politic se expune inevitabil și în mod conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale, atât de către ziariști, cât și de către cetățeni și, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranță (v, printre multe altele, Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 26, § 42).

Prin divulgarea faptelor capabile să intereseze publicul și prin exprimarea unor opinii referitoare la acestea, reclamanții au exercitat rolul de „câine de pază“ ce îi revine presei într-o societate democratică, contribuind astfel la transparența activităților autorităților publice (mutatis mutandis, Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, § 42, 27 mai 2004).

Protecția oferită ziariștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției ca părțile interesate să acționeze de bună-credință astfel încât să ofere informații demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France și alții împotriva Franței, § 37,   Culegere 2004-II).

Articolele incriminate nu se refereau deloc la aspecte ale vieții private ale lui N.V., ci la comportamentele și atitudinile sale în calitate de înalt responsabil politic (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], § 50, CEDO 1999-VI). În plus, ea observă că reclamanții au avut grijă să își susțină afirmațiile și că, ulterior, au dat dovadă de interes pentru procesele lor în toate stadiile procedurii (v, a contrario, Cumpănă și Mazăre,  , § 104, Stângu și Scutelnicu împotriva României, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, și Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că nu există motive valabile care să permită a se pune la îndoială buna lor credință.

Desigur, afirmațiile lor erau grave în măsura în care ele îl acuzau pe senatorul N.V. de corupție. Cu toate acestea, indiferent dacă ele reprezintă imputări de fapte sau judecăți de valoare, ele aveau un temei faptic, și anume rolul jucat de N.V. la înființarea băncii, materializat prin contractul din 24 mai 1999, și plata unor importante sume de bani în contul său, deși el susținea că ar fi rupt orice legătură cu banca respectivă [a contrario, Stângu împotriva României (dec.), nr. 57.551/00, 9 noiembrie 2004; Ivanciuc,   și Tudor (nr. 2) împotriva României (dec.), nr. 6.929/04, 15 iunie 2006].

  În acest context, cuvintele dure folosite cu privire la senatorul N.V. nu pot trece în ochii Curții ca afirmații în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăți jurnalistice ce include și eventuala recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (mutatis mutandis, Dalban,   § 50 și Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57.829/00, § 46, 27 mai 2004).

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții ca să statueze că soluția de condamnare a reclamanților era disproporționată față de scopul legitim urmărit și că autoritățile naționale nu au oferit motive pertinente și suficiente pentru a o justifica.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10.

Din perspectiva art. 6 din Convenție, reclamanții susțin mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil.

Aceștia consideră că practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție.

Numeroase state membre din Consiliul Europei cunosc de multă vreme, pe lângă citirea în ședință publică, și alte mijloace de a face publice hotărârile instanțelor lor, de exemplu prin depunerea la grefă spre a fi accesibile publicului.

În speță, presupunând că hotărârile litigioase nu au fost pronunțate în ședință publică, Curtea reamintește că ea a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 § 1, și anume asigurarea controlului puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură printr-o depunere la grefă decât prin citirea în ședință publică a unei hotărâri (  v, Pretto și alții împotriva Italiei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 71, § 27; Axen împotriva Germaniei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, § 30 și Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, § 69, 15 iulie 2003). Aceeași concluzie se impune în cauza de față.

Reclamanții susțin că din cauza subordonării judecătorilor ministrului justiției, care este un om politic, aceștia sunt lipsiți de independență și de imparțialitate.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate și trebuie respinse în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.^[80]

 

Scopul urmărit de art. 6 §  1 din Convenție, și anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în ședință publică a unei hotărâri (în acest sens și Hotărârea din 8 decembrie 1983,  Cauza Pretto și alții împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983,  Cauza Axen împotriva Germaniei și Hotărârea din 15 iulie 2003,  Cauza Ernst și alții împotriva Belgiei).

  Potrivit art. 352 C. pr. pen., „Ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.” Cât privește ședința de pronunțare, legea procesual penală prevede expres, în art. 405 alin. (1), că hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier. Totodată, art. 405 alin. (2) C. pr. pen., criticat în cauză, prevede că „La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează.” Ca regulă, deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) C. pr. pen.]. Curgerea acestui termen începe în ziua în care au avut loc dezbaterile, fiind un termen procedural, de recomandare, care se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (3) C. pr. pen.. În situații excepționale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea și pronunțarea nu pot avea loc în termenul menționat anterior, instanța poate amâna pronunțarea o singură dată pentru cel mult 15 zile [art. 391 alin. (2) C. pr. pen.]. Curtea reține însă că, în cazul în care pronunțarea nu are loc la data dezbaterilor, președintele completului are obligația de a informa părțile prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea.

Prevederile criticate nu contravin dispozițiilor constituționale ale art. 127 și nici dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care ședința de pronunțare este publică, potrivit art. 405 alin. (1) C. pr. pen., iar, în cazul în care pronunțarea este amânată, președintele completului face demersuri, la închiderea dezbaterilor, în vederea informării părților prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea. De altfel,  de lege ferenda, legiuitorul național ar putea avea în vedere și alte modalități care să asigure publicitatea ședinței de pronunțare și a hotărârii judecătorești, adaptate metodelor moderne de informare eficientă a părților și publicului.  [81]

Întrucât justiția privește persoane, toate garanțiile de ordin constituțional sau infraconstituțional ori care se regăsesc în documente internaționale cu valoare interpretativă constituțională, care se referă la înfăptuirea justiției, servesc, în ultimă instanță, realizării drepturilor și libertăților acestora. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 §  1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, §  30). Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, §  33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real “ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Scopul motivării hotărârii judecătorești este de a demonstra părților că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei. În plus, îl obligă pe judecător să-și întemeieze motivarea pe argumente obiective și să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29). Altfel spus, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunțată în Cauza Perez împotriva Franței, §  80, și Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunțată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, §  59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Boldea împotriva României, §  29, și Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunțată în Cauza Helle împotriva Finlandei, §  60). Potrivit jurisprudenței constante a instanței europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunțată în Cauza Papon împotriva Franței). Dreptul la o decizie motivată își are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenție, care protejează un individ împotriva arbitrarului; decizia internă ar trebui să conțină motivele care sunt suficiente pentru a face față aspectelor esențiale de fapt și de drept în cazul părților litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§ 29 și 30).

Redactarea hotărârii judecătorești – motivarea în fapt și în drept a soluției – ulterior pronunțării acesteia, în termenul reglementat la art. 406 C. pr. pen.   ori la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului menționat anterior, constituie de fapt justificarea soluției reținută în minută. Or, Curtea reține că dreptul la un proces echitabil, în sensul autonom al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, impune pronunțarea unei hotărâri motivate, iar nu justificarea ulterioară a soluției pronunțate. În acest sens, în practica instanței de contencios european al drepturilor omului s-a statuat că numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizată o corectă administrare a justiției (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, §  30). Tot astfel, s-a reținut că numai prin adoptarea unei hotărâri motivate poate exista un control public al administrării justiției (Hotărârea din 1 iulie 2003, pronunțată în Cauza Suominen împotriva Finlandei, §  37).

„Orice încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnității umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnității umane” (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 5 august 2019, §  48). De asemenea, CEDO a statuat că însăși esența Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunțată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, §  65). Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției (Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunțată în Cauza R.S. împotriva Ungariei, §  34).

Prezumția de nevinovăție este o garanție constituțională și reprezintă, în mod cumulat, atât un principiu de drept substanțial (garanție a libertății individuale), care consacră nevinovăția persoanei pe durata desfășurării unei proceduri judiciare penale, cât și un principiu de drept procedural (garanție a dreptului la un proces echitabil), întrucât presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana învinuită de săvârșirea unei fapte penale este protejată împotriva oricărui act al organelor judiciare care i-ar stabili culpabilitatea înainte ca persoana să fie condamnată potrivit legii (cu privire la aspectul procedural, a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, §  35, și Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată în Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, §  91).

Cât privește dreptul la libertate, proclamat în §  1 al art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acesta are în vedere libertatea individuală în sensul clasic, adică libertatea fizică a persoanei. Scopul acestui drept este de a asigura că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §  58), art. 5 §  1 din Convenție conținând o listă exhaustivă de situații care permit privarea de libertate. Art. 5 §  1 lit. a) din Convenție stipulează că “Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; […]”. Prin termenul de “condamnare” trebuie să se înțeleagă atât declararea vinovăției, în urma stabilirii legale a existenței unei infracțiuni (Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunțată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, §  100), cât și aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (Hotărârea din 24 iunie 1982, pronunțată în Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, §  35). Fiecare privare de libertate trebuie să fie justificată în mod corespunzător. în jurisprudența sa, CEDO recunoaște că art. 5 din Convenție presupune și un anumit control, în sensul că fiecare privare de libertate trebuie să fie conformă cu dreptul național, care prevede de cele mai multe ori obligația de a preciza motivele care stau la baza actelor autorităților. Mai mult, statul ar trebui să ia în considerare că, chiar dacă privarea de libertate este în conformitate cu dreptul național, acesta trebuie să fie în sine compatibil cu Convenția. Nu se permite existența niciunei lacune legislative atunci când se dispune privarea de libertate a unor persoane și niciun interes public nu poate justifica o privare de libertate care nu este bazată pe lege.

  Aspectul motivării hotărârilor judecătorești, fundamentat pe art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a devenit vizibil în jurisprudența Curții de la Strasbourg atunci când aceasta a statuat că, în ciuda faptului că legea a respectat standardele convenționale, autoritățile naționale au obligația de a oferi motive solide atunci când dispun privarea de libertate. În acest sens, instanța de la Strasbourg a stabilit că, deși o perioadă de detenție este în principiu legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească valabilă, absența oricărui motiv oferit de autoritățile judiciare în hotărârile lor care autorizează luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) pentru o perioadă mare de timp poate fi incompatibilă cu principiul protecției împotriva arbitrarului prevăzut de art. 5 §  1 (Hotărârea din 21 februarie 2002, pronunțată în Cauza Stasaitis împotriva Lituaniei, §  67).

Instanța europeană a avut în mod constant aceeași poziție în cazul motivării ex post facto a lipsirii de libertate, incompatibilă cu dreptul la siguranță al persoanei, întrucât în aceste cazuri hotărârea este în mod obligatoriu viciată de arbitrar. A permite unei persoane să petreacă o perioadă mai mare de timp de la luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) fără o hotărâre judiciară bazată pe motive concrete a fost considerată că depășește limitele art. 5 din Convenție, prevedere care reglementează privarea de libertate ca o măsură excepțională de la dreptul la libertate și care este permisă doar în cazurile exhaustiv enumerate și strict definite de Convenție (Hotărârea din 19 februarie 2013, pronunțată în Cauza Zuyev împotriva Rusiei, §  73). Curtea a reținut, totodată, că instanțele naționale dispun de o marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, ca efect al principiului subsidiarității, fundamental pentru funcționarea sistemului european. Cu toate acestea, instanțele sunt obligate să își justifice activitățile pe care le întreprind prin motivarea hotărârilor pronunțate. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Sarban împotriva Moldovei, §§  95 și 97, și Hotărârea din 13 martie 2007, pronunțată în Cauza Castravet împotriva Moldovei, §§  32 și 33). Deși standardul pentru analiza instanței naționale este similar celui din art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a subliniat că această condiție este îndeplinită doar dacă există o motivare corespunzătoare a hotărârii judecătorești.

  Curtea reține, ca un aspect esențial al analizei pe care o realizează, că instanța europeană a statuat că §  2 al art. 5 din Convenție, precum și §  4 al aceluiași articol, sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin arestare, cât și celor private de libertate prin detenție (Hotărârea din 12 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, §  414).

  În aceste condiții jurisprudențiale și având în vedere dispunerea cronologică în reglementarea procesual penală națională a actului procesual al pronunțării soluției [art. 405 C. pr. pen.  ] și al redactării hotărârii judecătorești – motivării în fapt și în drept [art. 406 C. pr. pen.  ], Curtea reține că, în ipoteza stabilirii existenței vinovăției printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, raportul dintre condamnare și privarea de libertate nu este doar o problemă de succesiune în timp. Nu este suficient ca privarea de libertate să succeadă condamnării, ea trebuie să aibă o bază legală și o motivare în fapt și în drept corespunzătoare în hotărârea judecătorească de condamnare, anterior punerii sale în executare. Potrivit legii procesual penale în vigoare, hotărârea instanței de apel, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel, devine definitivă și dobândește autoritate de lucru judecat la data pronunțării. La aceeași dată ea devine executorie. Or, în condițiile în care executarea are loc în baza minutei (soluției) pronunțate potrivit art. 424 coroborat cu art. 405 C. pr. pen.  , care are conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, iar nu în baza hotărârii judecătorești motivate în fapt și în drept, normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) sunt contrare dispozițiilor art. 5 §  1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive în materie penală, anterior motivării în fapt și în drept a soluției de condamnare, este de natură să aducă atingere dreptului la libertate și siguranță a persoanei condamnate, consacrat de art. 5 §  1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale.

Dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, chiar dacă este examinat de instanța europeană din perspectiva “echitabilității” procedurilor (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, §§  30-33), “intră structural în cadrul conceptului de a avea dreptul la o instanță, deoarece necesită, de asemenea, stabilirea aspectelor factuale și de drept relevante invocate de către reclamant într-un anumit caz” (Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunțată în Cauza Chevrol împotriva Franței, §§  76-84). Cu alte cuvinte, deși dreptul la o decizie motivată este examinat în jurisprudența instanței de la Strasbourg din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, el se încadrează în conceptul de acces la instanță. Pentru a pune în aplicare prevederile art. 6 din Convenție și pentru a proteja drepturile care trebuie să fie practice și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea de la Strasbourg a elaborat elementele structurale, părți integrante ale “dreptului la o instanță”: accesul la o instanță, finalitatea hotărârilor judecătorești, executarea la timp a hotărârilor judecătorești. Dreptul de acces la o instanță este un drept calificat (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) și ia forme destul de diferite în sferele civilă și penală. Din această perspectivă, CEDO a reținut că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească, astfel încât justițiabilul să își poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, și Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Boldea împotriva României).

  Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Accesul liber la justiție nu vizează numai acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părților de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiție (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).

Motivarea hotărârilor judecătorești îndeplinește câteva funcții importante: reprezintă un mecanism de control al instanței, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă și corectă, în fapt și în drept; reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluției; inspiră un sentiment de încredere socială și constituie un control democratic al administrării justiției; întărește principiul autorității de lucru judecat și al prezumției de nevinovăție; reprezintă temeiul executării hotărârii judecătorești, precum și al contestării acesteia la o instanță superioară. Cu alte cuvinte, motivarea în fapt și în drept a hotărârii judecătorești este relevantă în sensul că permite inculpatului să își exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac și, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiției și previne cazurile de arbitrar. Obligația de motivare contribuie, de asemenea, la obținerea încrederii publicului și a inculpatului în decizia la care s-a ajuns și permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului și remedierea acesteia (în același sens Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei).

Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești (Decizia nr. 702 din 27 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 16 ianuarie 2015, §§  19 și 20). Acest principiu este consacrat în dispozițiile art. 6 §  1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 §  1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei “justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunțată în Cauza Diennet împotriva Franței, §  33).

Cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susține că și după judecarea în fond, instanța de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicție ar fi ținută întotdeauna de o audiență publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunțată în Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, §  27, și Hotărârea din 27 martie 1998, pronunțată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, §  39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009, pronunțată în Cauza Băcanu și SC “R” împotriva României, instanța europeană a statuat că publicitatea pronunțării poate fi realizată și în alte modalități decât în ședința publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanții au susținut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceștia au considerat că practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 §  1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a reamintit că a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 §  1 din Convenție, și anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în ședință publică a unei hotărâri (în acest sens și Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunțată în Cauza Pretto și alții împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunțată în Cauza Axen împotriva Germaniei și Hotărârea din 15 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ernst și alții împotriva Belgiei).

Cât privește soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate și constatarea că dispozițiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen.   sunt neconstituționale și, în ceea ce privește respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și constatarea că dispozițiile art. 405 alin. (2) C. pr. pen.   sunt constituționale în raport cu criticile formulate,[82]

Motivarea hotărârilor judecătorești justifică echitatea procesului penal prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de acesta. În jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului, s-a statuat că o motivare și o analiză clare sunt cerințe fundamentale ale hotărârilor judecătorești și aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din convenție dispune, printre altele, obligația statelor de a institui instanțe independente și imparțiale și de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligații capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just și corect justiția, atât în drept, cât și în fapt, în avantajul strict al cetățenilor. Scopul motivării hotărârii judecătorești este de a demonstra părților că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a Deciziei . În plus, îl obligă pe judecător să-și întemeieze motivarea pe argumente obiective și să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței (Hotărârea din 9 decembrie 1994,  Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §  29). Altfel spus, art. 6 din convenție implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea din 12 februarie 2004,  Cauza Perez împotriva Franței, §  80, și Hotărârea din 19 aprilie 1994,  Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, §  59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007,  Cauza Boldea împotriva României, §  29, și Hotărârea din 19 februarie 1997,  Cauza Helle împotriva Finlandei, §  60). Potrivit jurisprudenței constante a instanței europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002,  Cauza Papon împotriva Franței). Dreptul la o Decizia  motivată își are originile într-un principiu mai general încorporat în convenție, care protejează un individ împotriva arbitrarului; Deciziei internă ar trebui să conțină motivele care sunt suficiente pentru a face față aspectelor esențiale de fapt și de drept în cazul părților litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994,  Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§  29 și 30).

Stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfășurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei. Trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii desfășurate în ordinea juridică internă și de rolul instanțelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987,  Cauza Monnell și Morris împotriva Regatului Unit, §  56). Acest aspect conduce la concluzia că o carență constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiția ca instanța de control judiciar să aibă competența necesară ștergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987,  Cauza H. împotriva Belgiei). Așa fiind, CEDO a apreciat că, atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual și/sau juridic în hotărârea instanței de fond, este important ca instanța superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007,  Cauza Tatishvili împotriva Rusiei).

Curțile de apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de instanțe de apel, învestite cu judecarea laturii penale și civile a cauzei, au competența legală, conform art. 421 § 2 lit. a) C. pr. pen., de a șterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanța care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de art. 421 § 2 lit. b) din același act normativ. Această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 C. pr. pen..

Textul de lege criticat constituie însăși expresia principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenție, legislația procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Așa fiind, dispozițiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătorești. Curtea apreciază că nu se încalcă nici principiul legalității. [83]

Instanța de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanță de control judiciar este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000,  Cauza Constantinescu împotriva României, §§  55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015,  Cauza Moinescu împotriva României, §§  39 și 40).

Aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcție de specificul procedurii în discuție; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă și rolul pe care îl are instanța de control judiciar în sistemul național de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanța, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularitățile procedurii în cauză, avându-se în vedere natura sistemului intern de atac, limitele competențelor atribuite instanței de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse și apărate efectiv și în special natura chestiunilor care trebuie soluționate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996,   Culegere 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).

În fața unei instanțe de control judiciar care se bucură de plenitudine de jurisdicție art. 6 nu garantează neapărat dreptul la o ședință publică, iar în cazul în care o astfel de ședința publică a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (v, de exemplu, Hotărârea Fejde împotriva Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33).

Atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problemă vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune (Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).

Această cerința nu a fost satisfăcută, motiv pentru care a existat o încălcare a art. 6 alin. 1^[84].

Instanța de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanță de control judiciar este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000,  Cauza Constantinescu împotriva României, §§  55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015,  Cauza Moinescu împotriva României, §§  39 și 40).

Soluția legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. (  Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018  ) Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, instanța de apel nu ar putea pronunța o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea inculpatului. În același sens sunt și Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr.  829 din 11 octombrie 2019, și Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr.  750 din 16 septembrie 2019. [85]

  În ceea ce privește principiul respectării autorității de lucru judecat, acesta este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar să se interpreteze în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999,  Cauza Brumărescu împotriva României, §  61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.

Primind recursul în anulare introdus, Curtea supremă de justiție a lichidat ansamblul unei proceduri judiciare care ajunsese, conform termenilor Curții supreme de justiție, la o decizie judiciară .irevocabilă., căpătând astfel autoritatea lucrului judecat și, mai mult decât atât, fiind executată. Curtea supremă de justiție a aplicat în așa fel dispozițiile articolului 330, și a încălcat principiul securității rapoartelor juridice. În speță, dreptul reclamantului la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție nu a fost respectat.

  Deopotrivă, în ceea ce privește alegarea reclamantului conform căreia el a fost privat de dreptul ca cazul său să fie ascultat de către o instanță judecătorească, Curtea constatează că în hotărârea din 1 martie 1995 Curtea supremă de justiție a considerat că revendicarea persoanei interesate era de a ataca un act legislativ, decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prin urmare, ea estimează că cazul a ieșit din competența jurisdicțiilor și că numai Parlamentul putea să se pronunțe asupra legalității naționalizării în cauză.

  Totuși, în hotărârea sa, Curtea Supremă de Justiție afirmă că reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu. Curtea nu a încercat să fie de acord cu hotărârea din 1 martie 1995 așa cum prevede dreptul intern, nici să examineze dacă Curtea supremă de justiție putea sau nu să decidă ea însăși asupra litigiului în fond, ținând cont de competența pe care o avea articolul 330 C.pr.civ. .

Hotărârea din 1 martie 1995 a fost motivată prin incompetența absolută a jurisdicțiilor de a decide asupra litigiilor civile precum acțiunea de revendicare în cazul speței. O astfel de excludere este prin esența sa contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantat de articolul 6 § 1 din Convenție (v, mutatis mutandis, hotărârea Vasilescu împotriva României din 22  mai 1998,   Culegere 1998-III, nr. 73, pp.1075-1076, §§ 39-41). Totuși, a fost încălcat articolul 6 § 1 în ceea ce privește acest punct^[86].

Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009,  Cauza Stanca Popescu împotriva României, §  99, și Hotărârea din 24 iulie 2003,  Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, §  52).

Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen.  , stabilind, totodată, în §  21 al Deciziei  nr. 623 din 8 octombrie 2015 și în §  17 al Deciziei  nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

  Principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar să fie interpretate în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999,  Cauza Brumărescu împotriva României, §  61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009,  Cauza Stanca Popescu împotriva României, §  99, și Hotărârea din 24 iulie 2003,  Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, §  52).

Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen.  , stabilind, totodată, în §  21 al Deciziei  nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr.  858 din 18 noiembrie 2015, și în §  17 al Deciziei  nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

  Distinct, în Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr.  577 din 15 iulie 2019, §§  24-29, Curtea a reținut că motivul de contestație în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) C. pr. pen.  , este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 385⁹ alin. 1 § 3 din Codul de procedură penală  din 1968. În forma inițială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) C. pr. pen.   avea următoarea formulare: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; […]”. Încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen.   sunt aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 64 din același act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deși textul de lege vorbește generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestația prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 C. pr. pen.  , prin calea de atac extraordinară a contestației în anulare, având drept scop garantarea imparțialității instanței și respectarea dreptului la un proces echitabil. În formularea inițială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanță, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condițiile în care nerespectarea exigenței de imparțialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanța de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestației în anulare.

Așa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiții este înfăptuită justiția, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituțional consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, §  26). [87]

Legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr.  69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr.  207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr.  200 din 27 martie 2003). Prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr.  224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr.  99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr.  467 din 29 iunie 2015, §  19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, §  21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, §  23,  Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr.  312 din 2 mai 2017, §  23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017,   §  28).

O deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (CEDO  ,  hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, §  10, Marckx împotriva Belgiei, §  33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§  35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, §  72, Gaygusuz împotriva Austriei, §  42, Larkos împotriva Cipru, §  29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, §  24,  CCR,   Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr.  420 din 12 iunie 2015, §  25, și Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr.  566 din 17 iulie 2017, §  25).

Hotărârile penale definitive pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate – ca și hotărârile definitive care privesc infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu – dezleagă fondul cauzei și statuează asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, rezolvând acțiunea penală. Cu toate acestea, soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate au, sub aspectul posibilității de a fi atacate cu recurs în casație, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunțate pentru restul infracțiunilor, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casație, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Astfel, dispozițiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilității de a formula recurs în casație, un tratament juridic diferit pentru părțile procesului penal, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale – la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu -, în condițiile în care recursul în casație reprezintă mijlocul procedural prin care se repară nelegalitățile, având ca obiect verificarea conformității hotărârilor penale definitive – care soluționează fondul cauzelor – cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legilor și al uniformizării jurisprudenței. Instanța de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casație acordându-se prioritate principiului legalității în raport cu principiul autorității de lucru judecat.

 Din perspectiva interesului de a cere și de a obține îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, persoane care se află în situații similare, și anume părțile din cauze în care judecata a fost finalizată cu soluții definitive date cu încălcarea legii, au parte de un tratament juridic diferit în ceea ce privește posibilitatea de a formula recurs în casație, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă.

Dacă instanța schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare dintr-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în una pentru care acțiunea penală se pune în mișcare (și) din oficiu sau dacă inculpatul este judecat pentru ambele categorii de infracțiuni – hotărârea definitivă  cauză poate fi atacată cu recurs în casație. Totodată, există cazuri – în procesul penal – în care principiul oficialității se substituie principiului disponibilității, cazuri consacrate de prevederile art. 157 alin. (4) și (5) și ale art. 199 alin. (2) din Codul penal, precum și de cele ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen.  .

Dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen.   creează, cu privire la persoane aflate în situații similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, astfel că dispozițiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție – potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie și niciun grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, §  22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, §  24, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, §  24, decizii citate anterior).

Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casație, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, §  28, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, §  33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casație, reglementând anumite situații în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferențiat nu poate fi expresia unei aprecieri exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rezonabil, în respectul principiului egalității în drepturi.

Potrivit prevederilor art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în M. Of. nr.  827 din 13 septembrie 2005), procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din același act normativ, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii. În acest sens, dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen.   prevăd atribuția procurorului de a formula și exercita, în cadrul procesului penal, contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Așadar, pornind de la scopul reglementării instituției recursului în casație, și anume îndreptarea erorilor de drept survenite prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege -, precum și de la rolul procurorului, care, așa cum a reținut instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr.  551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr.  887 din 5 decembrie 2014, §  51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, §  25, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, §  25), exigențele prevederilor art. 131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casație de către procuror, inclusiv în ceea ce privește hotărârile penale definitive pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen.  , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a soluțiilor pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părți o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiție în situația soluționării cauzei prin pronunțarea unei hotărâri definitive nelegale, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală și/sau de drept penal substanțial – avute în vedere de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen.   cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părții interesate, cât și procurorului posibilitatea de a cere și de a obține restabilirea legalității, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. [88]

  Cât privește dispozițiile art. 459 alin. (2) C. pr. pen., potrivit cărora admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță, „în camera de consiliu, fără citarea părților“, autorul excepției susține că acestea aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare și dispozițiilor constituționale privind caracterul public al ședințelor de judecată.

  Critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen. referitoare la caracterul nepublic al ședințelor de judecată în procedura examinării admisibilității în principiu a cererii de revizuire urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În acest sens, publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil. Consacrarea sa este asigurată de dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H., potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995,  Cauza Diennet împotriva Franței, § 33), însă, cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut (Hotărârea din 29 octombrie 1991,  Cauza Jan Lke Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998,  Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).

Pe de altă parte, publicitatea constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești.

  Prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, §§  13-14,  M. Of.  nr. 539 din 20 iulie 2015, a statuat că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăși soluționarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanța neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzații în materie penală. Totodată, în aceeași decizie, Curtea a făcut referire la jurisprudența instanței de la Strasbourg, amintind, printre altele, Decizia din 6 mai 2003,  Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, potrivit căreia art. 6 din Convenție nu se aplică unei proceduri care urmărește redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat și care solicită o asemenea redeschidere nu este “acuzată de o infracțiune”, în sensul art. 6 din Convenție, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei “acuzații în materie penală”. În examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire nu poate fi pusă în discuție existența unei acuzații în materie penală, întrucât instanța verifică cererea de revizuire doar sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii și termenul de introducere.

Deși toate aceste verificări, prevăzute de art. 459 alin. (3) C. pr. pen., se realizează în camera de consiliu, acest fapt este însă în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în considerentele dezvoltate în Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii de examinare a admisibilității în principiu a cererii de revizuire. În măsura în care părțile și procurorul beneficiază de dreptul de a fi prezenți în fața instanței și de a-și susține oral interesele, absența publicului din sala de judecată nu este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.

  Prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen., cât privește soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță “fără citarea părților”, în motivarea soluției sale reținând că, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluționează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită citarea părților. Prin urmare, ținând cont de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și de faptul că decizia menționată este ulterioară sesizării instanței constituționale în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen., cât privește soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță „fără citarea părților”, urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.

În temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., cu unanimitate de voturi, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), ale art. 452 alin. (1), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen.  , [89]

Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (Decizia nr. 148 din 8 mai 2001 și în Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012). Or, diferența de tratament juridic instituită prin dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. între situațiile în care motivul de revizuire stabilit la alin. (1) lit. a) al aceluiași articol poate fi invocat în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului – de observat că soluția de achitare nu se regăsește în enumerarea limitativă prevăzută de alin. (3) – este justificată de existența unor cazuri diferite, având în vedere că situația părților civile care solicită constatarea netemeiniciei soluției de achitare nu poate fi asimilată situației persoanei condamnate definitiv care solicită întoarcerea unei soluții defavorabile. De altfel, acest tratament diferențiat, pentru situații diferite în esență, are ca scop principal protejarea securității raporturilor juridice, mai ales în situația unei persoane cercetate penal și achitate definitiv. De asemenea, instanța de judecată apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere liberului acces la justiție și dreptului la un proces echitabil. Articolul   21 din Constituție permite accesul la justiție al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept și a oricărui interes legitim, în mod concret și efectiv, în sensul ca justițiabilul să beneficieze de posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci, așa cum a statuat CEDO în jurisprudența sa (cauzele Golder împotriva Regatului Unit – 1975 și Ashingdane împotriva Regatului Unit – 1985), dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. Dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite. Prin urmare, instanța apreciază că instituirea de reguli deosebite pentru invocarea unor motive diferite de revizuire, după cum sunt în favoarea sau în defavoarea persoanei condamnate, nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanță, prevăzut de art. 21 din Constituție în final, instanța apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici dreptului la apărare, consacrat de dispozițiile art. 24 din Constituție, de vreme ce posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, în condițiile expres prevăzute de lege, nu reprezintă o expresie sau o consecință a dreptului de apărare, ci, de fapt, acest drept nu poate avea o existență de sine stătătoare în afara unei căi de atac prevăzute de lege. A echivala dreptul de a formula o cale extraordinară de atac cu dreptul la apărare pare excesiv în raport cu scopurile urmărite prin chiar reglementarea dreptului de apărare, cu toate garanțiile sale.

În ceea ce privește rolul procurorului în cadrul procesului penal. potrivit prevederilor art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. În temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of.  nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din același act normativ, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen. prevăd atribuția procurorului de a formula și exercita, în cadrul procesului penal, contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres și limitativ prevăzute de lege – și de la rolul procurorului, care acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010,  M. Of.  nr. 551 din 5 august 2010, și Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014,  M. Of.  nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51), exigențele art. 131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la inițiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.  

Dispozițiile art. 453 alin. (3) C. pr. pen. cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din același cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor și a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. în situația în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părții civile, cât și procurorului posibilitatea de a cere și obține restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunțate în cauză.

Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) C. pr. pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituțională. [90]

Dispozițiile art. 454 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 4 §  2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , care instituie ca excepție de la principiul ne bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Prevederile art. 4 §  2 din Protocolul nr. 7 reprezintă o limitare a aplicării principiului securității juridice în materie penală, având în vedere că cerința de securitate juridică nu este absolută. Potrivit jurisprudenței CEDO , noțiunea „viciu fundamental”, în sensul art. 4 §  2 din Protocolul nr. 7, desemnează o încălcare gravă a unei norme de procedură, care aduce o atingere importantă integrității procedurii precedente, astfel că simpla reevaluare a actelor dosarului de către procuror sau de către instanța de grad superior nu poate îndeplini acest criteriu (Hotărârea din 8 iulie 2019,  Cauza Mihalache împotriva României, §§  129 și 133). Or, dispozițiile art. 454 alin. (1) C. pr. pen.   se înscriu în reglementarea instituției revizuirii, prin care Codul de procedură penală instituie un astfel de mecanism de redeschidere a procesului penal în cazul apariției unor fapte noi sau al descoperirii unor fapte necunoscute ori a unui viciu fundamental în cadrul procedurii anterioare, fără a aduce vreo atingere prevederilor art. 4 §  2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. [91]

Sintagma „bunuri sau alte valori” cuprinsă în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 este criticată, în esență, cu motivarea că ar lăsa loc de interpretare și, din această perspectivă, de abuzuri în aplicare. Potrivit jurisprudenței CEDO  (constant invocată de Curtea Constituțională în contextul examinării respectării standardelor de calitate a legii), tocmai având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută (v Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr.  246 din 7 aprilie 2014).

Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (hotărârile pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, §  36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§  36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, §  141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§  92 și 93).

  Aceasta este și situația sintagmei criticate, care utilizează într-adevăr noțiuni generale, dar într-un context care face ușor de interpretat și aplicat aceste noțiuni. Astfel, este evident că enumerarea obiectelor ale căror introducere, procurare, confecționare, deținere, schimb, primire, utilizare sau transmitere în penitenciar sunt interzise, în condițiile art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013, nu poate fi una exhaustivă, precum și faptul că legiuitorul a vrut să excludă orice alt bun sau valoare decât cele expres enumerate, de natură a încălca regimul juridic specific din penitenciar, sens în care legiuitorul utilizează sintagma „în alte condiții decât cele admise”. Prin urmare, textul art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 cuprinde suficiente repere de natură să permită interpretarea și aplicarea sa corespunzătoare, astfel încât criticile autoarei excepției sunt neîntemeiate. [92]

În cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, singura situație posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparținând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obținut, cu condiția ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) și (5) din Codul penal, în situația în care persoana căreia îi aparțin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor se confiscă sume de bani până la concurența valorii acestora. Așa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcționează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activități infracționale și, în același timp, garantează că astfel de activități nu aduc venituri ( v Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunțată de CEDO în Cauza Rummi împotriva Estoniei, § 103).

Dispozițiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menționate anterior, cu condiția ca persoana condamnată să fi săvârșit una dintre infracțiunile limitativ enumerate în art. 112¹ din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, și dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situații, măsura confiscării extinse este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții prevăzute în art. 112¹ alin. (2) din Codul penal, și anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit și instanța are convingerea că bunurile provin din activități infracționale de natura celor prevăzute în art. 112¹ alin. (1) din Codul penal. Cât privește bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse și care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 112¹ alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terțul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deține controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinței unui cuplu, în condițiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viață nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracțională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor, ci este o consecință a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinței bunurilor, precum și a obiectivului de interes general urmărit ( v Hotărârea din 4 noiembrie 2014,  Cauza Aboufadda împotriva Franței, §§  21-34).

Ținând seama de condițiile în care poate fi dispusă o măsură asiguratorie în vederea confiscării speciale sau extinse și de exigențele penale arătate, măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece acestea au caracter temporar și sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în așa fel încât, așa cum însăși Constituția dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condițiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni. Măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel (deciziile nr. 181 din 29 martie 2018,  M. Of. nr. 537 din 28 iunie 2018, și nr. 548 din 26 septembrie 2019,  M. Of. nr. 62 din 29 ianuarie 2020).[93]

Curtea este chemată să decidă dacă, în ipoteza neîncheierii acordului de recunoaștere a vinovăției sau a respingerii acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit celor anterior arătate, declarația dată de inculpat, conform art. 482 lit. g) C. pr. pen.  , în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției poate fi folosită în procedura penală de drept comun prin care va fi soluționată cauza penală.

 . Referitor la acest aspect, CEDO a realizat un studiu comparativ cu privire la existența unor proceduri penale similare ca natură cu procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, în care au fost incluse 30 de state membre ale Consiliului Europei. Concluziile acestui studiu au fost reținute în cuprinsul Hotărârii din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Natsvlishvili și Togonidze împotriva Georgiei, prin care, la §  72, s-a constatat că inițierea unui acord este condiționată de o mărturisire a inculpatului în Austria și Liechtenstein (în ambele state există doar conceptul “diversion”, care duce la încetarea procesului penal), în Bosnia și Herțegovina, Republica Cehă, Estonia, Franța, Germania, Ungaria, Malta, Moldova, Muntenegru, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Elveția, Ucraina și Regatul Unit; s-a reținut, pe de altă parte, că Italia constituie excepția, conform căreia un acord nu trebuie neapărat să includă o recunoaștere a vinovăției din partea inculpatului. Prin aceeași hotărâre, la §  73, instanța de la Strasbourg a constatat că, în aproape toate statele studiate, cu excepția aparentă a României, recunoașterea vinovăției poate fi utilizată numai în scopul încheierii acordului. Astfel, în cazul în care nu se ajunge la un acord sau acesta este respins de instanța de judecată, recunoașterea vinovăției sau mărturisirea inculpatului nu poate fi folosită împotriva sa.

 . Cu privire la același aspect procesual penal, Curtea reține că, potrivit unui studiu de drept comparat, de principiu, legislația procesual penală a altor țări semnatare ale Convenției prevede că declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi folosită ca probă în procesul penal în ipoteza în care încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției nu are loc sau acordul este respins de către instanța competentă. Astfel, dintr-un număr de 25 de state studiate, în 22 dintre acestea (Belgia, Bulgaria, Cehia, Croația, Elveția, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Luxemburg, Macedonia de Nord, Regatul Unit, Republica Moldova, Muntenegru, Olanda, Serbia, Turcia, Ucraina), declarația dată de inculpat în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi folosită ca probă în procedura penală de drept comun, în situația în care încheierea acordului eșuează sau dacă acesta este respins de către instanța de judecată printr-o hotărâre definitivă. În 4 dintre statele anterior menționate (Grecia, Luxemburg, Muntenegru și Serbia) declarația analizată este distrusă împreună cu restul documentelor aferente, în timp ce în 3 dintre aceste state (Macedonia de Nord, Belgia și Croația) declarația analizată este exclusă din dosarul cauzei, este sigilată și depusă la grefa instanței. Curtea constată, totodată, că nu au fost identificate state semnatare ale Convenției care să se permită, în mod expres, folosirea declarației analizate în cadrul procedurii penale de drept comun.

Conform legislației procesual penale române, acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie printr-o procedură specială, care începe în momentul inițierii acordului de către procuror sau de către inculpat și se încheie în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a acestuia. Așadar, acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi considerat încheiat și devine aplicabil doar ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care este admis de către instanța judecătorească competentă.

Între cele două momente procesuale mai sus menționate, respectiv cel al inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției și cel al admiterii sale de către instanță, acordul de recunoaștere a vinovăției nu există, existența acestuia fiind afectată de o condiție suspensivă constând în admiterea acordului de către instanța competentă, conform art. 483-488 C. pr. pen.  , printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Drept urmare, toate actele procesuale realizate între cele două momente procesuale anterior menționate, printre care se numără și declarația dată de inculpat conform art. 482 lit. g) C. pr. pen.  , sunt afectate de aceeași condiție suspensivă. În consecință, neîndeplinirea condiției mai sus arătate are ca efect inexistența acordului de recunoaștere a vinovăției, din momentul inițierii sale, dar și inexistența actelor procesuale realizate pe parcursul derulării procedurii inițiate în vederea încheierii acordului, din momentul încheierii sau al emiterii acestor acte.

Declarația dată de inculpat potrivit dispozițiilor art. 482 lit. g) C. pr. pen.   există și produce efecte juridice, existența acesteia nefiind afectată de îndeplinirea niciunei condiții, doar din momentul în care acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi considerat încheiat. Per a contrario, neîndeplinirea condiției suspensive constând în admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției de către instanța judecătorească competentă, fie ca urmare a eșuării negocierii purtate între procuror și inculpat în prima etapă a procedurii speciale reglementate la art. 478-488 C. pr. pen.  , fie ca efect al respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, prin hotărâre judecătorească definitivă, face ca declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției să nu producă efecte juridice de la momentul procesual al înregistrării sale de către organele judiciare.

În condițiile în care acordul de recunoaștere a vinovăției nu este încheiat, iar actele procesuale realizate în vederea încheierii acordului sunt lipsite de efecte juridice, cauza va fi soluționată conform procedurii penale de drept comun, care, în mod logic, va fi reluată și va continua să fie aplicată din momentul procesual imediat anterior celui în care a fost inițiată procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției.

  Pentru acest motiv, ca urmare a neîncheierii acordului de recunoaștere a vinovăției sau a respingerii acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă, are loc o repunere a inculpatului în situația procesuală anterioară inițierii procedurii speciale analizate, acesta urmând a beneficia, în consecință, de toate drepturile și garanțiile procesuale pe care le-a avut anterior inițierii acordului și pe care le-ar fi avut în lipsa inițierii acestei proceduri speciale.

  Printre aceste drepturi fundamentale se numără și dreptul la apărare, astfel cum acesta este reglementat la art. 24 din Constituție, precum și prezumția de nevinovăție, reglementată la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.

  În ceea ce privește dreptul la apărare, acest drept fundamental implică, în esență, posibilitatea inculpatului de a-și angaja un avocat sau de a beneficia de serviciile unui avocat numit din oficiu, în condițiile legii, avocat care să conceapă și să aplice o strategie pe care o consideră eficientă în vederea apărării drepturilor și intereselor procesuale ale inculpatului. Din această strategie a apărării fac parte și inițierea sau acceptarea de către inculpat a încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției și, în mod implicit, declarația dată de inculpat în cadrul acestei proceduri speciale, conform art. 482 lit. g) C. pr. pen.  .

Din perspectiva exercitării dreptului fundamental la apărare, declarația reglementată la art. 482 lit. g) C. pr. pen.   trebuie analizată prin raportare la scopul în care este dată de inculpat, care este cel al încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției pentru a beneficia de efectele juridice ale acestei proceduri speciale, reglementate la art. 480 alin. (4) C. pr. pen.  , efecte care constau, de principiu, în reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.

În condițiile inexistenței scopului anterior menționat, respectiv în afara procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, în cadrul procedurii penale de drept comun, strategia de apărare elaborată de inculpat, personal sau prin intermediul avocatului său, poate fi una diferită, care să nu conțină o declarație a inculpatului. În consecință, menținerea declarației date de inculpat conform art. 482 lit. g) C. pr. pen.  , în procedura penală de drept comun, ulterior inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției, în condițiile neîncheierii acestuia sau ale respingerii sale de către instanță, constituie o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului, sub aspectul dreptului acestuia de a-și construi propria strategie de apărare a drepturilor și intereselor procesuale.

  Mai mult, declarația dată de inculpat în cursul urmăririi penale, în cadrul procedurii penale de drept comun, este cea reglementată la art. 107-110 C. pr. pen.   și este luată și consemnată conform procedurii reglementate prin dispozițiile legale anterior menționate, această declarație fiind diferită de cea prevăzută la art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu doar sub aspectul finalității și al efectelor ei, ci și din perspectiva conținutului impus de normele procesuale și a regulilor procedurale.

  În ceea ce privește conținutul declarației prevăzute la art. 107-110 C. pr. pen.  , dispozițiile art. 109 alin. (1) C. pr. pen.   prevăd că inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată. Aceeași normă procesual penală prevede că după acest moment inculpatului i se pot pune întrebări. Sub aspect procedural, răspunsurile date de inculpat la întrebările adresate de organul judiciar vor fi formulate cu asigurarea garanțiilor procesuale prevăzute la art. 109 alin. (2) și (3) C. pr. pen.  , care prevăd că inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul său atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, îi poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii. Potrivit acelorași dispoziții procesual penale, în cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Din interpretarea coroborată a prevederilor legale anterior referite rezultă că declarația reglementată la art. 107-110 C. pr. pen.   va cuprinde doar acele relatări pe care inculpatul le consideră utile apărării drepturilor și intereselor sale procesuale, și nu recunoașterea tuturor faptelor reținute în sarcina sa de către organele de urmărire penală, aspect care ar fi contrar dreptului la tăcere al inculpatului, prevăzut la alin. (3) al art. 109 C. pr. pen.  .

  Spre deosebire de acestea, dispozițiile art. 472 lit. g) C. pr. pen.   prevăd, referitor la declarația dată de inculpat în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, faptul că această declarație trebuie să fie expresă, iar conținutul său trebuie să constea în recunoașterea comiterii faptei și în acceptarea de către inculpat a încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Astfel, normele procesual penale ce reglementează procedura încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu asigură garanțiile procesuale prevăzute la art. 109 alin. (2) și (3) C. pr. pen.  , singura garanție procesuală reglementată în favoarea inculpatului, din perspectiva analizată, fiind regula prevăzută la art. 480 alin. (2) teza a doua C. pr. pen.  , conform căreia, la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie.

  Așadar, deși declarația inculpatului reglementată la art. 107-110 C. pr. pen.   și cea prevăzută la art. 482 lit. g) C. pr. pen.   constituie același mijloc de probă, reglementat, cu titlu general, la art. 97 alin. (2) lit. a) C. pr. pen.  , acestea reprezintă două subcategorii ale declarației care sunt fundamental diferite din perspectiva conținutului, a procedurii potrivit căreia sunt date de inculpat, a garanțiilor procesuale asigurate acestuia și a finalității administrării lor, aceste diferențe fiind determinate de particularitățile procedurilor în cadrul cărora intervin, respectiv procedura procesual penală de drept comun și cea a acordului de recunoaștere a vinovăției.

  Or, având în vedere toate aceste aspecte, administrarea ca mijloc de probă, contrar voinței inculpatului, în cadrul procedurii procesual penale de drept comun a declarației date de acesta conform art. 482 lit. g) C. pr. pen.  , în condițiile neîncheierii sau respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, echivalează cu efectuarea de către organele judiciare a unui act incompatibil cu procedura penală de drept comun, care încalcă garanțiile procesuale specifice dreptului fundamental la apărare asigurate inculpatului potrivit art. 109 C. pr. pen.  .

Referitor la dreptul la tăcere, atât Curtea Constituțională, cât și CEDO au reținut, în jurisprudența lor, că preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăși esența dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. S-a reținut, așadar, că cerințele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale își păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracțiunii sau de interesul public invocat (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  97). Prin aceeași jurisprudență s-a constatat că interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obținute cu forța într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, §  57) (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, §  45). 48. S-a statuat, totodată, că dreptul la tăcere este un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 236 din 2 iunie 2020  , §  46).

  La nivel european a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 65/1 din 11 martie 2016, directivă ce reglementează, la art. 7 alin. (1), obligația statelor membre de a asigura dreptul persoanelor de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate, iar, la art. 7 alin. (2), obligația acestora de a asigura dreptul persoanelor suspectate sau acuzate de a nu se autoincrimina. De asemenea, în preambulul Directivei (UE) 2016/343 se arată, la pct. 12, că acest act normativ european ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni și, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că are calitatea anterior menționată. Se arată, totodată, că directiva ar trebui să fie aplicată în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă, aspect prevăzut, de altfel, și la art. 2 al directivei. Același preambul prevede la pct. 24 că dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumției de nevinovăție și că ar trebui să funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării, iar, la pct. 25, că dreptul persoanei de a nu se autoincrimina reprezintă de asemenea un aspect important al prezumției de nevinovăție, arătându-se că, atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la autoincriminare. De asemenea, pct. 27 din preambulul Directivei (UE) 2016/343 prevede că, pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, la pct. 31 al preambulului se arată că statele membre ar trebui să ia în considerare adoptarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, li se furnizează și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu directiva anterior menționată. În fine, la pct. 48 din preambulul Directivei 2012/13/UE se arată că atunci când apreciază declarațiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanțele și judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor, specificându-se, totodată, faptul că, întrucât directiva analizată instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat; se prevede, totodată, că nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau de Convenție, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Inițierea acordului de recunoaștere a vinovăției, urmată de neîncheierea acestui acord sau de respingerea lui prin hotărâre judecătorească definitivă, are drept consecință repunerea inculpatului în situația procesuală anterioară momentului inițierii acordului, condiții în care acesta beneficiază de toate garanțiile specifice dreptului la apărare și ale prezumției de nevinovăție.

Administrarea ca probă, împotriva voinței inculpatului, în procedura penală de drept comun a declarației date de acesta conform art. 482 lit. g) C.pr.pen., în ipoteza neîncheierii sau a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, constituie nu doar o încălcare a dreptului la apărare, ci și o încălcare a prezumției de nevinovăție, reglementată la art. 23 alin. (11) din Constituție.

Dispozițiile art. 482 lit. g) C.pr.pen.  sunt constituționale în măsura în care declarația dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate fi administrată, împotriva voinței acestuia, ca probă în procesul penal, în scopul soluționării cauzei conform procedurii penale de drept comun.

  În ceea ce privește dispozițiile art. 478 alin. (1) și ale art. 479 C.pr.pen., Curtea reține că acestea sunt în acord cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție. În acest sens, prin Decizia nr. 483 din 30 iunie 2016,  , §§  15 și 16, Curtea a reținut că instituția acordului de recunoaștere a vinovăției a fost adaptată de legiuitor la cerințele dreptului continental și că aceasta asigură toate garanțiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil.[94]

Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză. Această problemă nu poate fi invocată însă în privința făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reținute în dosarele penale și care nu au calitatea de părți ale procesului penal, fiind invocată jurisprudența CEDO , respectiv Hotărârea din 27 septembrie 2007,  Cauza Reiner și alții împotriva României, §§  48 și 54.[95]

Persoana față de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute în rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestația privind durata procesului penal. Prin urmare, în situația în care, deși sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură și nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancționată prin utilizarea procedurii speciale analizate.

Această soluție juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârșirea de către aceasta a unei infracțiuni. Prin „făptuitor” se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr.  780 din 3 octombrie 2017, §§  23-25).

  Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză.

  Această problemă nu poate fi invocată, însă, în privința făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reținute în dosarele penale și care nu au calitatea de părți ale procesului penal, fiind invocată jurisprudența CEDO , respectiv, Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§  48 și 54,  Cauza Reiner și alții împotriva României.

În materie penală, „termenul rezonabil“ din art. 6 alin. 1 din Convenție începe din momentul în care o persoană este „acuzată“; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanței de judecată, în special cea a arestării, a inculpării și a începerii urmăririi penale. „Acuzarea“, în sensul art. 6 alin. 1, poate fi definită „ca notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârșirii unei infracțiuni“, idee ce corespunde și noțiunii de „repercusiuni importante asupra situației“ suspectului [v Reinhardt și Slimane-Käid împotriva Franței, Hotărârea din 31 martie 1998,   Culegere 1998-II, p. 660, § 93, și Pantea împotriva României, § 275, CEDO 2003-VI (extrase)].

Pentru domnii Paisz și Hejja, procedura penală a început în anul 1991, când au fost arestați preventiv. În ceea ce îl privește pe domnul Konrad, așa cum reiese din declarația tatălui său dată la data de 31 iulie 1991, el a avut cunoștință încă din anul 1991 de acuzațiile aduse împotriva sa și de urmărirea penală în desfășurare .

În ceea ce îl privește pe domnul Reiner, deși a fost audiat în anul 1991 de poliție, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal și nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuși bănuit de săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deși este adevărat că martorul l-a menționat printre agresorii lui A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situației sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie și nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deși numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu e mai puțin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem și că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuși a precizat în formularul său de cerere trimis Curții că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat și l-a informat oficial că era bănuit de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, Curtea apreciază că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl privește.

Perioada ce trebuie luată în considerare nu a început în anul 1990, când a început urmărirea penală in rem, ci la data de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a recunoașterii dreptului de recurs individual de către România. Pe de altă parte, nimeni nu contestă faptul că procedura s-a încheiat la data de 26 martie 2001, data respingerii recursului reclamanților prin decizia definitivă a Curții Supreme . 

Natura rezonabilă a duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente [v, printre multe altele, Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), § 67, CEDO 1999-II]. În materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa“ (Stögmüller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr.9, p. 40, § 5).^[96]

Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză.

Prin Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§  48 și 54,  Cauza Reiner și alții împotriva României, CEDO a statuat, în privința reclamantului, că „deși a fost audiat în anul 1991 de poliție, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal și nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuși bănuit de săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deși este adevărat că martorul l-a menționat printre agresorii lui A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situației sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie și nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deși numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu este mai puțin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală în rem și că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuși a precizat în formularul său de cerere trimis Curții că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat și l-a informat oficial că era bănuit de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, Curtea a apreciat că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl privește.” Prin aceeași hotărâre, instanța europeană a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa (Hotărârea din 10 noiembrie 1969,  Cauza Stogmuller împotriva Austriei, §  5)”.

Aceeași soluție juridică rezultă și din rațiunea reglementării instituției prescripției răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal și, respectiv, art. 155 alin. (4) din același cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menționate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripție a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluționării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.

Excluderea persoanelor față de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părți ale procesului penal, din categoria titularilor dreptului de a formula contestație privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menționate, accesul liber la justiție este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puțin unei instanțe naționale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (v Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr.  79 din 30 ianuarie 2015, §  78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanții precum egalitatea armelor între acuzare și apărare, dreptul de a formula apărările necesare și dreptul de a beneficia de soluționarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (v Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr.  287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepției le sunt asigurate aceste garanții procesuale, în forme corespunzătoare etapei procesuale, anterioare urmăririi penale, în care se află.

  Persoanele care au calitatea de părți ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 488¹ alin. (1) C. pr. pen.  , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecății sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situații diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală și etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestații privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi. Egalitatea nu înseamnă uniformitate și acest principiu nu interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenței de situații (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr.  85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr.  406 din 15 iunie 2009).

Astfel cum s-a arătat și în motivarea excepției de neconstituționalitate, dispozițiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen.   nu pot fi aplicate decât în coroborare cu cele ale alin. (3) lit. a) din același articol, potrivit cărora contestația analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puțin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menționate. Or, în aceste condiții, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de rațiune juridică. [97]

Potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția.

Art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție „relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de «eroare judiciară», instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era «incompletă și părtinitoare» nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011,  Cauza Giuran împotriva României, §§  32, 40)”.

Simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară (v  Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, § 48, 24 mai 2007,   cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, § 18, 31 iulie 2008). În acea cauză, hotărârea definitivă  favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control și reformare, în baza faptului că primele instanțe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzații în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanțele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăția și încălcând, astfel, principiul prezumției de nevinovăție. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a declarat că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Toate garanțiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control și reformare.

  Curtea acordă importanță specială faptului că eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare nu putea fi neutralizată sau corectată în alt fel decât prin casarea hotărârii definitive prin care E.I. fusese găsit vinovată. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greșelile din administrația justiției.

Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.^[98]

Potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția.

Curtea a făcut trimitere la jurisprudența CEDO  dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de «eroare judiciară», instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era «incompletă și părtinitoare» nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011,  Cauza Giuran , §§  32, 40)”. 

În mai multe cauze, Curtea a subliniat, referindu-se la noțiunea de „eroare judiciară”, că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară (v  Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, §  48, 24 mai 2007).

În cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, § 18, 31 iulie 2008, hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control și reformare, în baza faptului că primele instanțe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzații în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanțele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăția și încălcând, astfel, principiul prezumției de nevinovăție. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a declarat (§  36 și urm.) că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Toate garanțiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control și reformare.

Curtea acordă importanță specială faptului că eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare nu putea fi neutralizată sau corectată în alt fel decât prin casarea hotărârii definitive prin care E.I. fusese găsit vinovată. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greșelile din administrația justiției.

Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.^[99]

 Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr.  843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptățite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este și jurisprudența CEDO  care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008,  Cauza Matveyev împotriva Rusiei, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiționale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părți, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, așadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. [100]

Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni [art. 202 alin. (1) C. pr. pen.]. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive – reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (v Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014 referitoare la natura arestului la domiciliu).

  Reținerea se dispune de organul de cercetare penală sau procuror în condițiile stabilite de art. 209 C. pr. pen.. Măsura arestului la domiciliu (art. 222) și a arestului preventiv (art. 223) se iau pentru prevenirea unor situații care ar putea periclita buna desfășurare a procesului penal [art. 223 alin. (1) lit. a)-c) ] sau a unor stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (1) lit. d) și alin. (2) ]. Luarea acestor măsuri preventive privative de libertate se realizează de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța judecătorească în fața căreia se află cauza, iar procedura corespunzătoare este reglementată de art. 218-240 C. pr. pen..

  O arestare sau detenție în sensul art. 5 §  1 lit. c) din Convenție trebuie să îndeplinească trei condiții, și anume să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă și să fie legală și în conformitate cu procedura prevăzută de lege (Hotărârea din 28 noiembrie 2017,  Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§  183-186). În Hotărârea din 16 iunie 2005,  Cauza Storck împotriva Germaniei, §  122, Curtea a reiterat că art. 5 §  5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 §§  1-4 din Convenție (Hotărârea din 29 noiembrie 1988,  Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, §  67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014,  Cauza Sâncrăian împotriva României, §  91).

  Faptele care dau naștere unor bănuieli de natură să justifice arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar a formulării unei anumite acuzații, care urmează să fie probată în etapele ulterioare ale urmăririi penale. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că scopul privării de libertate nu ar fi conform dispozițiilor art. 5 §  1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul  nu impune ca autoritatea care dispune deținerea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă la momentul arestării sau al reținerii provizorii (Hotărârea din 29 noiembrie 1988,  Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, §  53, Hotărârea din 28 octombrie 1994,  Cauza Murray împotriva Regatului Unit, §§  55 și 67, sau Hotărârea din 16 octombrie 2001,  Cauza O’Hara împotriva Regatului Unit, §  36).

  Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, M. Of. nr.  946 din 29 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate (§  43). Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, situație în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracțiune și a fost săvârșită de condamnat (§  49). “De altfel, CEDO, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 §  1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 §  1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994) ” -(§  50). “Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția  soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie“. Totodată, prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr.  613 din 24 iulie 2019, s-a stabilit că nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată și trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire ori menținere a măsurii preventive (ad similis, v și Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, §  52).

  În sensul că sistemele naționale de drept pot oferi o protecție superioară libertății individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluție de respingere a acuzației în materie penală, se reține Hotărârea din 22 octombrie 2020,  Cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei, §§  33-34, în care CEDO a atras atenția asupra particularității sistemului juridic intern armean, care oferă unei persoane achitate dreptul la despăgubire ca urmare a privării sale ilegale de libertate. Aceste dispoziții au fost interpretate de Curtea de Casație din Armenia, în decizia sa din 1 iulie 2011, ca îndreptățind o persoană achitată la o despăgubire integrală pentru prejudiciul material suferit „ca urmare a privării sale ilegale de libertate“. În consecință, normele relevante operează în sensul că orice detenție a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii. În cazul în care legislația internă prevede că acuzatul are dreptul, în situația unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenția sa din cadrul procedurilor precedente, un astfel de drept „automat” la despăgubire nu poate fi în sine considerat ca implicând faptul că detenția în cauză trebuie caracterizată drept „ilegală“. Mai mult, deși nu se poate afirma că art. 5 §  5 din Convenție impune un astfel de drept „automat” la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluții legale care să respecte cerințele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislația internă. În acest sens, CEDO a reținut că, în conformitate cu legislația armeană, reclamantul nu numai că avea dreptul la despăgubiri ca urmare a achitării sale, dar și detenția sa era considerată „ilegală” în sensul dreptului intern.

 Recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 §  5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența CEDO  referitoare la art. 5 §  5 din Convenție.

  În urma unei achitări definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăția unui acuzat nu mai este admisibilă. Astfel, CEDO consideră că, odată ce achitarea a devenit definitivă – fie și o achitare care oferă învinuitului beneficiul îndoielii în conformitate cu art. 6 §  2 – exprimarea oricărei suspiciuni de vinovăție, inclusiv cele exprimate în motivele de achitare, este incompatibilă cu prezumția de nevinovăție (Hotărârea din 21 martie 2000,  Cauza Asan Rushiti împotriva Austriei, §  31; v și Hotărârea din 25 august 1993,  Cauza Sekanina împotriva Austriei, §  30). Dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părții în cauză (Hotărârea din 27 septembrie 2007,  Cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, §  39). Prezumția de nevinovăție înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzație penală și procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în fața legii și trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăție. În acest sens, prin urmare, prezumția de nevinovăție va subzista după încheierea procedurilor penale, pentru a se asigura că, în ceea ce privește orice acuzație care nu a fost dovedită, nevinovăția persoanei în cauză este respectată (Hotărârea din 12 iulie 2013,  Cauza Allen împotriva Regatului Unit, §  103).

  Chiar dacă nici articolul 6 §  2 și nici orice altă dispoziție a Convenției nu conferă unei persoane „acuzate de o infracțiune” dreptul la rambursarea costurilor sale sau dreptul la despăgubire pentru detenția legală preventivă în cazul în care procedurile împotriva sa încetează (Hotărârea din 13 ianuarie 2005,  Cauza Capeau împotriva Belgiei, §  23), o reglementare națională care a stabilit un drept la despăgubire în caz de achitare, nu o poate condiționa de un anumit temei al achitării. În acest sens, prin Hotărârea din 25 aprilie 2006,  Cauza Puig Panella împotriva Spaniei, CEDO a statuat că exprimarea unei suspiciuni asupra nevinovăției unui acuzat este acceptată atât timp cât încetarea procesului penal nu are ca rezultat o Decizia  pe fondul acuzației, dar astfel de suspiciuni nu pot fi menținute după o achitare care a devenit definitivă (v și Hotărârea din 13 iulie 2010,  Cauza Tendam împotriva Spaniei). Prin urmare, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei are în vedere dreptul persoanelor achitate la despăgubire, stabilind că aceste persoane nu pot fi exceptate de la dreptul la despăgubire, pe motiv că nu s-a stabilit că au săvârșit sau nu fapta cu vinovăția cerută de lege, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca însăși prezumția lor de nevinovăție. Astfel, chiar dacă această cauză a vizat o anumită categorie de hotărâri de achitare, ceea ce se desprinde, ca principiu, din aceasta este că, indiferent de motivul achitării, prezumția de nevinovăție este menținută, iar aceste persoane trebuie să beneficieze de același tratament juridic sub aspectul dreptului la despăgubire. Ulterior, prin Hotărârea nr. 8 din 19 ianuarie 2017, Curtea Constituțională a Spaniei a decis că o interpretare care permite o astfel de despăgubire numai în cazurile de inexistență a faptei penale încalcă dreptul la prezumția de nevinovăție, prevăzută de art. 24.2 din Constituția spaniolă. Conform acestei hotărâri, pentru a stabili dacă administrarea justiției este sau nu responsabilă pentru un arest preventiv, nu pot fi folosite argumente care afectează direct sau indirect prezumția de nevinovăție. Astfel, tratamentul juridic al cazurilor de achitare trebuie să fie identic sub aspectul dreptului la despăgubiri al persoanei arestate și, ulterior, achitate.

Toate statele membre ale Consiliului Europei care au răspuns solicitării Curții Constituționale a României (Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Croația, Germania, Letonia, Liechtenstein, Republica Moldova, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia și Țările de Jos), la care se adaugă și Armenia, au reglementat în legislația lor națională dreptul la repararea pagubei cauzată de o măsură preventivă privativă de libertate luată în mod „legal“, urmată însă de o netrimitere în judecată/achitare, ca o măsura asimilată/particulară privării nelegale de libertate. Acest drept la despăgubiri în situația dată nu reprezintă o exigență a C.E.D.H., reglementarea acestuia, astfel cum s-a arătat și în prezenta Decizia , intrând în marja de apreciere a statelor. Aceste state au reglementat în legislația lor internă și cazuri în care nu se acordă această despăgubire, respectiv în situația în care persoana în cauză a stânjenit, a indus în eroare sau a provocat ea însăși luarea măsurii preventive. Aceasta este, însă, o situație de excepție, regula reprezentând-o dreptul la despăgubire. Totodată, de principiu, indiferent de temeiurile achitării, regula este aceea a afirmării dreptului la despăgubire. [101]

Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua C.pr.pen., care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, este neconstituțională.( Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  1026 din 20 decembrie 2019) Autoarea excepției de neconstituționalitate invocă încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (2), ale art. 49 alin. (2) și ale art. 126 din Constituție, în ipoteza în care o condamnată are un copil mai mare de un an care are nevoie de îngrijiri medicale.

  Termenul de un an reglementat prin dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.  a fost prevăzut de legiuitor drept cauză de amânare și, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, în vederea asigurării depășirii de către minor și de către mama acestuia a urmărilor sarcinii și ale nașterii, timpul de un an fiind termenul considerat adecvat pentru atingerea scopului anterior menționat. În același sens a decis și CEDO, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017,  Cauza Alexandru Enache împotriva României, §  68^[102], prin care s-a afirmat că posibilitatea de a obține amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, așadar, dincolo de urmările sarcinii mamei și ale nașterii.  

 În ceea ce privește cazul minorului care a împlinit vârsta de un an, soluționarea criticii de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză presupune analiza de către instanța de contencios constituțional a două ipoteze distincte: 1. ipoteza în care tatăl minorului mai mare de un an este cunoscut și are capacitatea fizică și juridică necesară pentru a se îngriji de creșterea și educarea minorului; 2. ipoteza în care tatăl minorului în cauză nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creșterea și educarea minorului.

  Referitor la cea dintâi ipoteză anterior menționată, prin Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019,   §§  26, 28 și 29, Curtea a constatat că, din perspectiva dreptului de a îngriji copilul – componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieții de familie consacrat de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituție -, bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situație similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeași vârstă, iar diferența de tratament între cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoașterii posibilității amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În materia concediului pentru creșterea copilului și a indemnizației de concediu parental, bărbații se află într-o situație similară cu cea a femeilor (v Hotărârea din 27 martie 1998,  Cauza Petrovic împotriva Austriei, §  36) și că dincolo de diferențele care pot exista între tată și mamă în relația lor cu copilul, în ceea ce privește îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbații și femeile se află în situații analoage [v Hotărârea din 22 martie 2012,  Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), §  132]. Totodată,  prin Hotărârea din 3 octombrie 2017,  Cauza Alexandru Enache împotriva României, CEDO a constatat că, deși instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esențial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii, totuși, în problema de a ști dacă, în timpul primului an de viață al copilului, un tată condamnat se găsește într-o situație similară celei a unei mame condamnate, considerentele reținute în cauzele Petrovic împotriva Austriei și Konstantin Markin împotriva Rusiei, sunt pe deplin aplicabile în speță. Curtea Constituțională a mai reținut că, într-adevăr, instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului, cu scopul de a se asigura că el primește atenția și îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viață. Or, chiar dacă pot exista diferențe în relația lor cu copilul, atât mama, cât și tatăl pot acorda această atenție și aceste îngrijiri.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5) și ale art. 126 din Constituție, aceasta nu poate fi reținută, întrucât judecătorul învestit cu soluționarea cererii de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei va proceda la pronunțarea unei soluții în acord cu limitele stabilite prin art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. , iar acestea  au fost reglementate de legiuitor conform politicii sale penale, în acord cu dispozițiile art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea. [103]

Acuzat – Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 46, seria A, nr. 35   [O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit  MC , § 35,   2007 VIII]. Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 55,   2000‑VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009 , fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii  Găitănaru, §35, și Hogea împotriva României, nr. 31912/04, §54, 29 octombrie 2013 Cauza Deweer împotriva Belgiei, §  46; Hotărârea din 15 iulie 1982,  Cauza Eckle împotriva Germaniei, §  73  Hotărârea din 8 iunie 1976,  Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§  80-85 Cauza Bracci împotriva Italiei, §§  51 și 54 Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  100 Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  68; Hotărârea din 21 decembrie 2000,  Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, §  40   Cauza Saunders împotriva Regatului Unit,    Hotărârea din 29 noiembrie 1996, §  69 De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  41 Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  100   Cauza Saunders împotriva Marii Britanii,  Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  68; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009,  Cauza Bykov împotriva Rusiei, §  92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009,  Cauza Marttinen împotriva Finlandei, §  60   Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45  Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53; Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41

Ancheta – Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României,   § 199   Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004 Sultan Öner și alții împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie 2006     v  Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451,   2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006 hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998,    Culegere 1998-IV, § 81-82, și Ogur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93,   1999-III, § 91-92,  Calmanovici,   § 100, și Mihuță împotriva României, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, § 29 Rosengren împotriva României  decizie , 4 mai 2006].  Hotărârea din 24 noiembrie 1993  Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, §  36  Hotărârea din 8 februarie 1996  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  62

Avocat – Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 24.057/03, formulată de Pompiliu Bota împotriva României,  Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, și Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33 Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002  Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, și Daud împotriva Portugaliei, Hotărârea din 21 aprilie 1998,    Culegere 1998-II, pp. 749-750, § 38 Hotărârea din 25 septembrie 1992,  Cauza Croissant împotriva Germaniei, §  29, Hotărârea din 25 martie 2008,  Cauza Vitan împotriva României, §  59, Hotărârea din 8 februarie 2011,  Cauza Micu împotriva României, §  103 Hotărârea din 25 septembrie 1992,  Cauza Croissant împotriva Germaniei, §  29, Hotărârea din 25 martie 2008,  Cauza Vitan împotriva României, §  59, Hotărârea din 8 februarie 2011,  Cauza Micu împotriva României, §  103 Pakelli împotriva Germaniei, 25 aprilie 1983, § 31, serie A nr. 64[Jalloh împotriva Germaniei  MC , § 100,   2006…, și Kolu împotriva Turciei, 2 august 2005, § 51]. Jalloh împotriva Germaniei  MC , § 100,   2006…, și Kolu împotriva Turciei, 2 august 2005, § 51].  mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, § 48  Hotărârea din 14 octombrie 2010,  Cauza Brusco împotriva Franței

Avocat -general –  Hotărârea din 30 octombrie 1991  Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§  27-29

Caracterului rezonabil al duratei unei proceduri–  Frydlender împotriva Franței  MC , nr. 30979/96, § 43,   2000–VII]. Pélissier și Sassi împotriva Franței  MC , § 67,   1999-II]. ,    Stögmüller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr.9, p. 40, § 5,  Wassink împotriva Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38,  Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Ankerl împotriva Elveției, §  38 Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunțată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, Hotărârea din 10 februarie 1995,  Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, §  35, și Hotărârea din 4 martie 2008,  Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, §  91 Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Ankerl împotriva Elveției, §  38 Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunțată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, v Hotărârea din 10 februarie 1995,  Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, §  35, și Hotărârea din 4 martie 2008,  Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, §  91 Hotărârea din 10 noiembrie 1969,  Cauza Stogmuller împotriva Austriei, §  5 “.

Compunerea instanței de judecată –  Hotărârea din 18 martie 2014,  Cauza Beraru împotriva României, §  64

Distrugerea datelor interceptate  v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008,  Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, §  69; Hotărârea din 4 decembrie 2015,  Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, §  302

.Dreptul la neautoincriminare și dreptul la tăcere sunt o consecință directă a prezumției de nevinovăție – Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  68; Hotărârea din 21 decembrie 2000,  Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, §  40   Hotărârea din 25 ianuarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  41– hotărârile din 24 noiembrie 1986, §  30, respectiv 19 iulie 2012, §  41, cauzele Unterpertinger împotriva Austriei,   Hummer împotriva Germaniei,  Hotărârea din 25 ianuarie 1996,  John Murray împotriva Regatului Unit, §  45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza; Hotărârea din 3 mai 2001,  Cauza J.B împotriva Elveției, §  17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002,  Cauza Allan împotriva Regatului Unit

Dreptul la neautoincriminare – Cauza Bracci împotriva Italiei, §§  51 și 54 Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  100 Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  68; Hotărârea din 21 decembrie 2000,  Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, §  40   ,   Hotărârea din 25 ianuarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  41 Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  100   Hotărârea din 10 martie 2009,  Cauza Bykov împotriva Rusiei, §  92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009,  Cauza Marttinen împotriva Finlandei, §  60 Hotărârea din 15 noiembrie 2012,  Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, §  58   Hotărârea din 13 septembrie 2016,  Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit,  Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  97  Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, §  57  Hotărârea din 24 octombrie 2013,  Cauza Navone și alții împotriva Monaco, §  74,  Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45  Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53; Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41

Dreptul la tăcere    – hotărârile din 24 noiembrie 1986, §  30, respectiv 19 iulie 2012, §  41,   cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei,  Hotărârea din 25 ianuarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  68; Hotărârea din 3 mai 2001,  Cauza J.B împotriva Elveției, §  17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002,  Cauza Allan împotriva Regatului Unit Cauza Bracci împotriva Italiei, §§  51 și 54 Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  100; ,    Cauza Saunders împotriva Regatului Unit,    Hotărârea din 29 noiembrie 1996, §  69 De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  41 Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  100   Cauza Saunders împotriva Marii Britanii,  Hotărârea din 29 noiembrie 1996; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009,  Cauza Bykov împotriva Rusiei, §  92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009,  Cauza Marttinen împotriva Finlandei, §  60 Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, §  97  Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, §  57  Hotărârea din 24 octombrie 2013,  Cauza Navone și alții împotriva Monaco, §  74,  Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45  Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53; Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41

Imparțialitatea magistratului  – Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven și de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; ,   De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei ,  Hotărârea din 1 octombrie 1982,  Cauza Piersack împotriva Belgiei, §  30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003,  Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, §  69 ,  Hotărârea din 5 februarie 2009,  Cauza Olujic împotriva Croației, §  57 și următoarele, și Hotărârea din 11 iulie 2013,  Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, §  114  Hotărârea din 1 octombrie 1982,  Cauza Piersack împotriva Belgiei, §  30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003,  Hotărârea din 1 octombrie 1982,  Cauza Piersack împotriva Belgiei, §  30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003,  Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, §  69

Judecător – Hotărârii din 7 martie 2017,  Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, Hotărârea din 3 februarie 2015,  Cauza Pruteanu împotriva României, §§  48 și 50 ,  Hotărârea din 5 februarie 2009,  Cauza Olujic împotriva Croației, §  57 ,   Hotărârea din 11 iulie 2013,  Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, §  114  Hotărârea din 1 octombrie 1982,  Cauza Piersack împotriva Belgiei, §  30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003,  Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, §  69 ,  ,  Hotărârea din 1 octombrie 1982,  Cauza Piersack împotriva Belgiei, §  30, ,  . Hotărârea din 25 septembrie 2012,  Cauza El Haski împotriva Belgiei

Martor – Vaturi împotriva Franței, § 51, 13 aprilie 2006  Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, și Destrehem împotriva Franței, § 41, 18 mai 2004 Unterpertinger împotriva Austriei,   Hümmer împotriva Germaniei,   Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45,  Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53; Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41. V ,  Hotărârea din 28 februarie 2006,  Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002,  Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46 Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004; Dan împotriva Republicii Moldova, nr. 8999/07, §§ 31-35, 5 iulie 2011,   Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46182/08, §§ 36-44, 5 iulie 2016 ; v, de asemenea, mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010,   Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, §§ 49, 22 noiembrie 2011 Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, § 89, Seria A nr. 158 Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45,   Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53, și Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41 E.S. împotriva Franței  decizie , nr. 49.714/06, 10 februarie 2009 Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 55,   2000‑VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009 , ,  Găitănaru, §35, și Hogea împotriva României, nr. 31912/04, §54, 29 octombrie 2013  Hotărârea din 18 martie 2014,  Cauza Beraru împotriva României, §  64

Mărturia anonimă  Hotărârea din 28 februarie 2006,  Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002,  Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46

Ministerul public  – hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 și 4 august 2005, pronunțate în cauzele Vasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, și ,  respectiv,  Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20,  hotărârea Beaumartin împotriva Franței din 24 noiembrie 1994, Seria A nr. 296-B, p. 63, § 38

Previzibilitate –, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35, Sud Fondi – S.R.L. și alții împotriva Italiei, §  109,  Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996,  Culegere 1996-V, p. 1627, § 29, Coëme și alții împotriva Belgiei, § 145,   2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, § 51, 7 februarie 2002,  Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, § 68,  Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37 Hotărârea din 25 august 1998,  Cauza Hertel împotriva Elveției, Hotărârea din 25 august 1998,  Cauza Hertel împotriva Elveției, Hotărârea din 29 martie 2000,  Cauza Rotaru împotriva României, §  55

Prezumția de nevinovăție – Hotărârea din 29 noiembrie 1996,  Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, §  68; Hotărârea din 21 decembrie 2000,  Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, §  40   ,     Hotărârea din 25 ianuarie 1996,  Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §  41,  Hotărârea din 10 februarie 1995,  Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, §  35; Hotărârea din 4 martie 2008,  Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, §  91

  Principiile fundamentale ale statului de drept   hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013,   cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, §  47, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, §  56, și Remuszko împotriva Poloniei, §  92

Principiul autorității de lucru judecat –  in 7 iulie 2009 și ,  respectiv,  24 iulie 2003, pronunțate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, §  99, și ,  respectiv,  Ryabykh împotriva Rusiei, §  52. Hotărârea din 12 ianuarie 2006,  Cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei, §  69, Hotărârea din 29 noiembrie 2016,  Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, §  116,  Hotărârea    din 24 iulie 2003,    Hotărârea    din 20 iulie 2004,  Cauza Nikitin împotriva Rusiei, §  57

Principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor – Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52 ,  Hotărârea din 15 noiembrie 1996,  Cauza Cantoni împotriva Franței, §  29, Hotărârea din 22 iunie 2000,  Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, §  145, Hotărârea din 7 februarie 2002,  Cauza E.K. împotriva Turciei, §  51, Hotărârea din 29 martie 2006,  Cauza Achour împotriva Franței, §§  41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007,  Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§  33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008,  Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, §  140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009,  Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§  107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009,  Cauza Scoppola împotriva Italiei  nr. 2 , §§  93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013,  Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§  78, 79 și 91,  hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei  § 109 , Rotaru împotriva României  § 52 , Sissanis împotriva României  § 66 , și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României  § 34 ,  Rotaru împotriva României [MC], hotărârea din data de 4 mai 2000, nr. 28.341/95, § 52,   2000-V,  hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei  § 109 , ,   Sissanis împotriva României  § 66 , și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României  § 34,  , Dumitru Popescu împotriva României  nr. 2 , nr. 71525/01, § 116, 26. aprilie 2007 ,   Viorel Burzo, § 175,  Negoescu împotriva României  decizie , nr. 55.450/00, 17 martie 2005

Principiul nemijlocirii – v Beraru împotriva României, nr. 40107/04, § 64, 18 martie 2014  Mellors împotriva Regatului Unit  dec. , 30 ianuarie 2003

   Principiul preeminenței dreptului,    Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei § 55 ,   ,  Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000 ,  M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001

Principiul securității raporturilor juridice v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013, pronunțate în cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, §  47, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, §  56, și Remuszko împotriva Poloniei, §  92

  Proces echitabil – Hotărârea din 28 octombrie 1999,  Cauza Brumărescu împotriva României, §  61, Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996,    Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, și Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997,    Culegere 1997-III, p. 711, § 49 Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36 John Murray împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996,   Culegere 1996I, pp. 54-55, §§ 63-64, Doorson, p. 470, § 67, Van Mechelen și alții,   p. 711, § 50, Sadak și alții împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 și 29.903/96, § 63,   2001-VIII, și Craxi împotriva Italiei  nr. 1 , nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002 Quaranta împotriva Elveției, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30  Imbrioscia împotriva Elveției, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, și Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33 Reiner și alții împotriva României, § 74, 27 septembrie 2007,  Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50,   Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei  dec. , nr. 69.264/01, 12 februarie 2004  Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27,   1999-I Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, § 37, seria A, nr. 275, și Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, § 45,   2001-X Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50,   Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei  dec. , nr. 69.264/01, 12 februarie 2004 Cerințele §ui 3 de la art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol  Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27,   1999-I Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, § 37, seria A, nr. 275, și Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, § 45,   2001-X Hotărârea din 16 februarie 2000  Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, §  60 Hotărârea din 28 august 1991     Cauza Brandstetter împotriva Austriei,  Hotărârea din 27 iunie 2000,  Cauza Constantinescu împotriva României, §§  55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015,  Cauza Moinescu împotriva României, §§  39 și 40 Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996,    Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, și Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997,    Culegere 1997-III, p. 711, § 49  Hotărârea din 27 iunie 2000,  Cauza Constantinescu împotriva României, §§  55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015,  Cauza Moinescu împotriva României, §§  39 și 40 Hotărârea din 7 iulie 2009,  Cauza Stanca Popescu împotriva României, §  99, și Hotărârea din 24 iulie 2003,  Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, §  52

Procuror – Cauza Pantea, §§ 238-239,   Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004 hotărârile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, și Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegere 1998-V, § 60 Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239,   2003-VI Rupa împotriva României,   14 decembrie 2004, nr. 58.478/00 Prado Bugallo, § 30 in fine; Kruslin § 35  Hotărârea Maszni împotriva României  nr. 59.892/00, § 24 și 25, 21 septembrie 2006  Aksoy împotriva Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2282, §76    Schiesser împotriva Elveției, hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31

Raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere  –  hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§  35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24

Retragerea statutului de victimă –  Mathew v. Țările de Jos, nr.24919/03, § 149,   2005-IV, și Scordino împotriva Italiei  nr. 1  [GC], nr.36813/97, §§ 179-180 și 193,   2006-V 

Serviciul Român de Informații  Rotaru,  §§ 61-63

Supravegherea convorbirilor Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000 ,  M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001 Hotărârea din 24 aprilie 1990,  Cauza Huvig împotriva Franței, §  34; Hotărârea din 18 februarie 2003,  Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, §  30; Hotărârea din 4 decembrie 2015,  Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, §  231     Hotărârea din 1 iulie 2008,  Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, §  69; Hotărârea din 4 decembrie 2015,  Klass și alții împotriva Germaniei, hotărârea din data de 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 25-26, § 55 İletmiș împotriva Turciei, 6 decembrie 2005, nr. 29.871/96, § 50  Hotărârea din 24 aprilie 1990,  Cauza Huvig împotriva Franței, §  34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Dumitru Popescu împotriva României,  Hotărârea din 21 aprilie 2009,  Cauza Răducu împotriva României, § 91, Hotărârea din 17 iulie 2003,  Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 43 ,  Hotărârea din 5 noiembrie 2002,  Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§  35-36; Hotărârea din 12 mai 2000,  Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 25  Hotărârea din 2 septembrie 2010,  Cauza Uzun împotriva Germaniei, § 52,   hotărârea Dumitru Popescu  nr. 2 ,  Hotărârea din 16 iulie 2013,  Cauza Bălteanu împotriva României, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012,  Cauza Patriciu împotriva României, § 86,  Dumitru Popescu împotriva României  nr. 2 , nr. 71525/01, § 116, 26. aprilie 2007, Viorel Burzo, § 175, Patriciu împotriva României (dec.), nr. 43750/05, § 86, 17 ianuarie 2012, Tokarczyk împotriva Poloniei (dec.), nr. 51792/99, 31 ianuarie 2002

Suspiciune rezonabilă – Hotărârea din 30 august 1990,  Cauza Fox, Hotărârea din 28 noiembrie 2017,  Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§  183-186 În Hotărârea din 16 iunie 2005,  Cauza Storck împotriva Germaniei, §  122,  Hotărârea din 29 noiembrie 1988,  Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, §  67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014,  Cauza Sâncrăian împotriva României, §  91  Hotărârea din 28 noiembrie 2017,  Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§  183-186 În Hotărârea din 16 iunie 2005,  Cauza Storck împotriva Germaniei, §  122,  Hotărârea din 29 noiembrie 1988,  Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, §  67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014,  Cauza Sâncrăian împotriva României, §  91 Hotărârea din 19 mai 2004,  Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, §  53 

Utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale – Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, §§  43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, §§  51 și 54

Utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale –Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, §§  43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005,

---

[1] Decizia  nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, https://sintact.ro

[2] Decizia din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiție

[3] Mihalache  v. România [MC] – 54012/10,  Hotărârea din 8.7.2019 [MC] http://ier.gov.ro/traduceri/drepturile-omului/jurisprudenta-cedo/

[4] CEDO,  Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României,  hotărârea din 19 mai 2015,  (cererea nr. 76943/11),  www.ier.ro

[5] Decizia  nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului,  https://sintact.ro

[6] Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,  Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others V. Romania,  (Application no. 19788/03 and 18 others,  Judgment,  26 February 2019

[7] Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România , M. Of. Nr. 278 din data de 17 mai 2013, promulgată prin  Decretul nr. 479/2013

[8] V hotărârea pilot în Cauza Atanasiu si alții c Romaniei ,  Troisième Section,  (Requête no15204/02),  ARRÊT,  17 janvier 2008,  définitif 17/04/2008

[9] GC), nr.31107 / 96 § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] ], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009,   As the Court has held on a number of occasions, a judgment in which the Court finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI). The Contracting States that are parties to a case are in principle free to choose the means whereby they will comply with a judgment in which the Court has found a breach. This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States under the Convention to secure the rights and freedoms guaranteed (Article 1). If the nature of the violation allows of restitutio in integrum it is the duty of the State held liable to effect it, the Court having neither the power nor the practical possibility of doing so itself. If, however, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate (see Brumărescu).

[10] v Preda și alții, §§ 146, 148-49 . Aceasta a reiterat constatările de mai sus în cazul mai recent și similar al lui Dickmann și Gion,  §§ 103, 104

[11] v Affaire Preda et autres c Roumanie, (Requêtes nos 9584/02, 33514/02, 38052/02…)  Arrêt 29 avril 2014, définitif, 29/07/2014, § 146-150. La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention (voir, parmi d’autres, Străin et autres c Roumanie, no 57001/00, §§ 39, 43 et 59, CEDH 2005‑VII, et Porteanu c Roumanie, no4596/03, §§ 32‑35, 16 février 2006). Elle a notamment jugé que le constat des tribunaux internes quant à l’illégalité de la nationalisation avait pour effet de reconnaître, avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété sur le bien en question (voir, parmi d’autres, Brumărescu c. Roumanie [GC], no28342/95, § 70, CEDH 1999‑VII, Strain et autres, précité, §§ 26 et 38, Davidescu c. Roumanie, no 2252/02, § 47, 16 novembre 2006, Popescu et Dimeca c. Roumanie, no17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008, et Mărăcineanu c. Roumanie, no 35591/03, § 17, 9 février 2010). Elle a également conclu, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et les lois de restitution permettant la vente aux locataires de biens soumis à restitution, que la vente par l’État du bien d’autrui, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l’existence de ce bien, s’analysait en une privation d’un bien au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole no 1.   En l’espèce, eu égard au constat du tribunal de première instance de Bucarest du 20 novembre 1998 quant à l’illégalité de l’occupation par l’État de l’immeuble en question, y compris de l’appartement situé au premier étage, et obligeant l’État à le rendre aux requérants, les propriétaires légitimes (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour estime que ces derniers disposaient d’un « bien ».   La Cour réaffirme qu’une telle privation, résultant d’une mise en échec du droit de propriété des requérants, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis de nombreuses années, est contraire à l’article 1 du Protocole no 1 (Brumărescu précité, § 79, Străin et autres,précité, §§ 39, 43 et 59, et Reichardt c. Roumanie, no6111/04, § 24, 13 novembre 2008).Elle note que, en l’espèce, le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant la conduire à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées.  Par ailleurs, elle rappelle sa conclusion sur l’absence de voie de recours en droit interne permettant aux victimes d’une telle privation de propriété d’obtenir la jouissance de leur bien ou un dédommagement (paragraphes 124 et 130 ci-dessus).  Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention en ce qui concerne le bien de Mme et M. Rodan. V și , Fourth Section,  Case of Dickmann and Gion c Romania, (Applications nos. 10346/03 and 10893/04),  Judgment, 24 October 2017,   final,  24/01/2018,   §§ 100-102. Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat în decizia sa din 20 martie 2017 (În urma unei cereri preliminare de soluționare a problemelor juridice – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial din 11 aprilie 2017. Acesta a constatat că, în ceea ce privește bunurile imobile în privința cărora au existat cereri înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la data adoptării Legii nr. 165/2003 a intrat în vigoare, dispozițiile sale au fost relevante numai pentru cererile în care reclamanții au depus cereri de restituire sau despăgubire la nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă) că mecanismul prevăzut de Legea nr. 165/2013 a fost relevant numai pentru acei reclamanți în fața Curții care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001  Curtea reiterează că, în cazul Preda și alții, a hotărât că Legea nr. 165/2013 a furnizat un set de căi de atac eficiente pentru diferitele tipuri de circumstanțe, subliniind în același timp că recursurile cu caracter substanțial sau procedural nu erau disponibile reclamanților aflați într-o situație similară cele din speță (V Hotărârea Preda și alții, §124).

[12] v Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza Străin și alții c  României,   (Cererea nr. 57.001/00),  Definitivă la 30 noiembrie 2005, §§ 30, 31 și 38: Guvernul consideră că reclamanții nu dispuneau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terți. În acest sens, el invocă cauzele Malhous c  Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c  României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Imobilul respectiv fusese naționalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanților în momentul introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absența dreptului. Reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuși Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

[13] Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 , republicată, M. Of. 798 din   de 2 septembrie 2005. Sintagma “despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” se înlocuiește cu sintagma “măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România”  Orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă;
(cf Legea nr. 165/2013).

[14] v Hotărârea Strain și alții,   §§ 54-56, Nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Acțiunea în revendicare atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală, teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare). În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 .  Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când aceasta recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire. Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. V și  Preda și alții,   §§ 133 și 141 și Hotărârea Dickmann și Gion,  §§ 72 și 78: Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză. Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent. Depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect.

[15] v Secțiunea a doua,  Cauza Buzatu c României,  (Cererea nr.34642/97),  Hotărâre din 1 iunie 2004 (satisfacție echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005 (Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare şi a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii legislative.) , și Preda și alții, § 164 164. În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa utilizării apartamentului, Curtea nu poate să speculeze cu privire la posibilitatea de închiriere a apartamentului în cauză și a câștigurilor care ar putea fi obținute din acesta . V și anexa la hotărârea  Ana Ionescu and Others c Romania, 26 februarie 2019

[16] Potrivit art. 1 – Protecția proprietății – din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”. De exemplu, în cauza Porțeanu c. României (prin hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s. a II‑a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându‑se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunțate prin hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c. României, nr. 26/2005, în cauza Costin c. României, nr. 21/2005, în cauza Străin şi alții c. României; mai menționăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub c. României, publicată în M. Of. nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Păun c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Aslan c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în cauza Brazdă şi Malița c. României, publicată în M. Of. nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza Dragoş c. României, publicată în M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc.

[17] Ce spun SUA despre libertatea religioasă în România, „Gândul”, 29 iulie 2014

[18] Decizia  nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) și ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală https://sintact.ro

[19] Rupa împotriva României,  Hotărârea din 16 decembrie 2008,  definitivă 16 martie 2009,  M. Of. nr.

562 din 10 august 2010 ,  https://hudoc.echr.coe.int

[20] Gheorghe Cobzaru împotriva României,  Hotărârea din 25 iunie 2015,  [Romanian translation] by the SCM Romania and IER 

[21] Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016,  M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016, § 20,  Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală

[22] Cauza Vitan împotriva României,  Hotărârea din 25 martie 2008,  M. Of. nr. 114 din 19 februarie 2010

[23] Cauza Micu împotriva României,  Hotărârea din 8 februarie 2011, M. Of. nr. 651 din 13 septembrie 2011

[24] Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.

[25] Curtea Constituțională ,   Decizia nr.562 din 19 septembrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) din Codul de procedură penală ,  M. Of. nr.837 din 23 octombrie 2017

[26] Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

[27] Cauza Gutău împotriva României,   Hotărâre din 8 noiembrie 2016,  https://hudoc.echr.coe.int

[28] Găitănaru împotriva României,   Hotărâre din 26 iunie 2012,  definitivă   26 septembrie 2012,  https://hudoc.echr.coe.int

[29] Dănilă împotriva României,   Hotărâre din  8 martie 2007,  https://hudoc.echr.coe.int

[30] Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală și ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

[31]  Cauza Tarău împotriva României, Hotărârea din 24 februarie 2009,M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010

[32] Decizia  nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) și ale art. 126 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală

[33] Decizia  nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) § 1 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, la art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 118 din Codul de procedură penală

[34] Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

[35] Dreptul la o anchetă eficientă .  Tortură,  detenție secretă,   pedepse  sau tratamente  inumane sau degradante,  la https://dorin.ciuncan.com/?s=tortura

[36] Decizia  nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1), (2) și (4¹), ale art. 347 alin. (3) teza finală și ale art. 425¹ alin. (1) și (7) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului

[37] Decizia  nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

[38] Curtea Constituțională Decizia 248/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) C.pr.pen.  ,  16-apr-2019,  M. Of. nr.  494 din   19 iunie 2019

[39] Decizia  nr. 331 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală

[40] Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României,  Hotărârea din 29 octombrie 2013,  definitivă la 29 ianuarie 2014,  https://hudoc.echr.coe.int

[41]  Cauza Sissanis împotriva României,  Hotărârea din 25 ianuarie 2007,  M. Of. nr. 784 din 24 noiembrie 2008

[42] Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.

[43] CEDO,  Cauza Dumitru Popescu împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007,  M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007

[44] Cauza Răducu împotriva României, Hotărârea din 21 aprilie 2009,  https://hudoc.echr.coe.int/, (www.ier.ro).

[45] https://www.academiadepolitie.ro/root/studii/iosud/rezumate_teze/2016/ungureanu. În speță, în urma acțiunii de despăgubire formulate împotriva Serviciului Român de Informații, reclamantul a obținut recunoașterea înregistrării ilegale a convorbirilor sale telefonice și despăgubiri pentru prejudiciul său moral .  În plus, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral pare a fi mai mare decât cea acordată în general de Curte în cazuri similare referitoare la România v, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, § 116 , 26 aprilie 2007 și, mutatis mutandis, Viorel Burzo § 175). În consecință, Curtea consideră că, prin procedura de daune, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea articolului 8 din Convenție și că au făcut reparații adecvate și suficiente pentru prejudiciul suferit de reclamant (§ 86). 

[46]  Cauza Bălteanu împotriva României, Hotărârea din 16 iulie 2013,  www.ier.ro

[47] Patriciu împotriva României (dec.), Third Section ,  Decision (Partial)    17/01/2012 nr. 43750/05

[48] Cauza Begu împotriva României  nr. 20448/02, hotărârea din 15 martie 2011,  M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012

[49] Cauza Begu împotriva României  nr. 20448/02, hotărârea din 15 martie 2011,  M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012

[50] Cauza Pruteanu împotriva României,  Hotărârea din 3 februarie 2015,  definitivă la 5 mai 2015,  www.ier.ro

[51] Cauza Bîrsan împotriva României, Decizia din 2 februarie 2016  

[52] Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală

[53] Decizia  nr. 504 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală

[54] Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, Hotărârea din 4 martie 2008,    https://hudoc.echr.coe.int

[55] Curtea Constituțională,    Decizia 802/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C.pr.pen.  ,  ,   5-dec-2017,  M. Of. nr. 116 din data de 6 februarie 2018

[56] Decizia  nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) și alin. (5¹), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) și art. 431 din Codul de procedură penală

[57] Decizia  nr. 103 din 23 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 261 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 264, art. 407 și art. 410 din același act normativ

[58] Cauza Beraru împotriva României,  Hotărârea din 18 martie 2014,  https://hudoc.echr.coe.int ,  www.ier.ro

[59] Cauza Cutean împotriva României, Hotărârea din 2 decembrie 2014,   https://hudoc.echr.coe.int/eng

[60] Decizia  nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală

[61] Decizia  nr. 79 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală

[62] cauza Vasilescu împotriva României,  hotărârea din 22 mai 1998,  https://hudoc.echr.coe

[63] Pantea împotriva României,  hotărârea din 3 iunie 2003,  M. Of. nr.  1.150 din 6 decembrie 2004

[64] Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, hotărârea din 4 august 2005,  M. Of. nr. 562 din 16 august 2007

[65] Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală

[66] Decizia  nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

[67] Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală

[68] Decizia  nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 din Codul de procedură penală

[69] Decizia  nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

[70] Decizia  nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 din Codul de procedură penală

[71] Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. d) și ale art. 345 alin. (2) C. pr. pen. 

[72] Decizia  nr. 489 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală

[73] Decizia  nr. 332 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală

[74] Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, https://sintact.ro

[75] Decizia  nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) și ale art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală,  https://sintact.ro

[76] Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală https://sintact.ro

[77] Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală

[78] Decizia  nr. 695 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, forma anterioară republicării, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și ale art. 11 și ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

[79] Pompiliu Bota împotriva României,  horărârea din 4 noiembrie 2008,  M. Of. nr. 337 din 20 mai 2009

[80] Cauza Băcanu și SC “R” împotriva României, Hotărârea din 3 martie 2009,  M. Of. 484 din 13 IULIE 2009

[81] Decizia  nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală

[82] Curtea Constituțională ,    Decizia 233/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală 7-apr-2021,  M. Of. nr. 508 din data de 17 mai 2021

[83] Decizia  nr. 868 din 14 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. b) din Codul de procedură penală

[84] Cauza Constantinescu împotriva României,  Hotărârea din 27 iunie 2000, M. Of. nr.  279 din 30 mai 2001

[85] Decizia  nr. 29 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală

[86] Hotărârea din 28 octombrie 1999,  Cauza Brumărescu împotriva României, https://hudoc.echr.coe.int/

[87] Decizia  nr. 482 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d) teza întâi din Codul de procedură penală

[88] Decizia  nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală

[89] Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală

[90] Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală

[91] Decizia  nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală

[92] Decizia  nr. 595 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală și a sintagmei „bunuri sau alte valori” cuprinse în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

[93] Decizia nr. 109 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală

[94] Curtea Constituțională ,  Decizia 490/2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală   27 octombrie 2022

[95] Decizia nr. 102 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală, https://sintact.ro

[96] Cauza Reiner și alții împotriva României,  Hotărârea din 27 septembrie 2007,  M. Of. nr. 630 din 29 august 2008

[97] Decizia  nr. 131 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488¹ alin. (2) și alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală

[98] CEDO,  Cauza Giuran împotriva României,  21 iunie 2011, (Cererea nr. 24360/04),   www.csm1909.ro

[99] Hotărârea din 21 iunie 2011,  CauzaGiuran împotriva României,  https://hudoc.echr.coe.int

[100] Decizia  nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, și ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968

[101] Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală,  https://sintact.ro

[102] Curtea a mai constatat încălcarea articolului 3 în privința condițiilor de detenție ale reclamantului. https://hudoc.echr.coe.int

[103] Decizia  nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală,  https://sintact.ro