Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție privind prescripția specială[1] va duce la închiderea a mii de dosare, dintre care 557 numai la D.N.A. În aceste 557 de dosare, în care prejudiciul estimat se ridică la 1,2 miliarde euro, iar valoarea totală a mitei și a traficului de influență se ridică la 150 milioane euro, magistrații vor fi nevoiți să constate încetarea proceselor penale și înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiuni de corupție, asimilate corupției și având ca obiect fraudarea fondurilor europene, În urma analizării cauzelor penale ale D.N.A. , a rezultat că aplicarea directă a deciziilor menționate va avea consecințe asupra unui număr de 557 cauze penale aflate în curs de urmărire penală și în fața instanțelor de judecată.
În aceste 557 de dosare, în care prejudiciul estimat se ridică la 1,2 miliarde euro, iar valoarea totală a mitei și a traficului de influență se ridică la 150 milioane euro, magistrații vor fi nevoiți să constate încetarea proceselor penale și înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiuni de corupție, asimilate corupției și având ca obiect fraudarea fondurilor europene.
Situația detaliată se prezintă astfel:
Dosare aflate în curs de urmărire penală (pe rolul D. N. A. ):
– 190 dosare;
– prejudiciu estimat 648.207.688 euro;
– valoarea totală a mitei și a traficului de influență 50.997.625 euro;
Dosare în diferite stadii de judecare (aflate pe rolul instanțelor) de judecată, în diferite stadii:
– 367 dosare;
– prejudiciu estimat 561.230.056 euro;
– valoarea totală a mitei și a traficului de influență 99.471.962 euro.
În perioada în care au avut cauze penale în lucru, procurorii D.N.A. au respectat prevederile legale în vigoare și au întocmit acte de întrerupere a prescripției răspunderii penale, conform Codului penal și Codului de procedură penală, începând din 1 februarie 2014 (data intrării in vigoare a noilor coduri) și în conformitate cu Decizia nr. 297/2018 a C.C.R. începând cu anul 2018 (de la data intrării în vigoare a Deciziei respective).
Concret, în considerarea Deciziei nr. 297/2018 a C.C.R. și în conformitate cu practica Î. C. C. J. , procurorii D.N.A. au întrerupt cursul prescripției numai ca urmare a întocmirii unor acte din categoria celor care se comunică suspecților și inculpaților (începerea urmăririi penale in personam, punerea în mișcare a acțiunii penale, finalizarea dosarului penal cu trimitere în judecată etc).
Procurorii D.N.A. vor fi consecvenți în dosarele în care se va invoca prescripția răspunderii penale și vor solicita sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) pentru a aprecia asupra concordanței deciziilor C.C.R. , respectiv Î. C. C. J. cu normele europene și jurisprudența CJUE, care, printre altele prevăd obligația statului român de a cerceta și sancționa, într-o manieră efectivă, faptele de corupție și fraudarea fondurilor europene..[2]:
D.N.A. spune că procurorii au respectat prevederile legale în vigoare și au întocmit acte de întrerupere a prescripției răspunderii penale, conform Codului penal și Codului de procedură penală, începând din 1 februarie 2014 (data intrării in vigoare a noilor Coduri) și în conformitate cu Decizia nr. 297/2018 a C.C.R. începând cu anul 2018 (de la data intrării în vigoare a Deciziei respective). Concret, în considerarea Deciziei nr. 297/2018 a C.C.R. și în conformitate cu practica ICCJ, procurorii D.N.A. au întrerupt cursul prescripției numai ca urmare a întocmirii unor acte din categoria celor care se comunică suspecților și inculpaților (începerea urmăririi penale in personam, punerea în mișcare a acțiunii penale, finalizarea dosarului penal cu trimitere în judecată etc).
„Procurorii D.N.A. vor fi consecvenți în dosarele în care se va invoca prescripția răspunderii penale și vor solicita sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) pentru a aprecia asupra concordanței deciziilor C.C.R. , respectiv ICCJ cu normele europene și jurisprudența CJUE, care, printre altele prevăd obligația statului român de a cerceta și sancționa, într-o manieră efectivă, faptele de corupție și fraudarea fondurilor europene”, adaugă D.N.A. .
De la decizia din 2018 în care a fost declarată neconstituțională o sintagmă din articolul din Codul penal privind cursul prescripției răspunderii penale și până la o ordonanța de urgență adoptată de guvern în 30 mai 2022, prin care a fost modificat Codul penal, în niciun dosar nu poate fi întreruptă prescripția, a stabilit, în iunie, Curtea Constituțională. Parlamentul nu a făcut modificările legislative ca să pună Codul Penal în acord cu decizia Curții Constituționale, astfel că din 2018 nu au existat prevederi legale care să reglementeze întreruperea prescripției, aspect taxat prin decizia C.C.R. din vara acestui an.
După decizia C.C.R. , multe procese au fost suspendate, instanțele cerând Î. C. C. J. să lămurească dacă deciziile Curții Constituționale privind prescripția retroactivează pe principiul legii penale celei mai favorabile.
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că decizia C.C.R. privind prescripția se aplică retroactiv.
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la Înalta Curte de Casație și Justiție [3] I. admite sesizările formulate de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală[4]), respectiv Curtea de Apel Brașov, Secția penală,[5]) prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură sunt norme de drept substanțial[6] susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum” și „Dacă în aplicarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. pr. pen., astfel cum au fost interpretare prin decizia nr. 10/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022, poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii” și stabilește următoarele: 1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Codul penal. 2. Instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022, nu poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.[7]
Decizia va afecta mii de dosare aflate pe rolul instanțelor sau la parchete – inculpații vor scăpa de condamnare sau acuzații, ca urmare a prescrierii faptelor.[8]
Sunt vizate dosare aflate în lucru fie la parchete, fie la instanțe și se dispune încetarea procesului penal înainte de a afla, practic, dacă acele persoane au comis sau nu o infracțiune.
Cum s-a ajuns aici! Lamentațiile ministerului public privesc drobul de sare! La prima vedere lentoarea desfășurării penale ar aparține exclusiv procurorului. Dar întârzierea urmăririi penale nu aparține de lipsa de celeritate în acțiune, ci unui complex de factori plecând de la punctul în care ne aflăm cu evoluția legislației. Trebuie să analizăm nivelul pregătirii profesionale, modalitățile de colaborare cu organele de cercetare penală, cu instituțiile speciale, modificările legislative și corelarea cu dreptul european, și în ultimul rând influența politicului în actul de justiție.
Statistic privind, de la momentul săvârșirii faptei, până la întocmirea rechizitoriului pot trece, în funcție de complexitate, între 2-4 ani. Judecata în fond, până la rămânerea definitivă a hotărârii se pot scurge între 4-6 ani. Temenele de prescripție a răspunderii penale sunt între 8 și 15 ani[9].
Prin introducerea instituției în codul penal, „se taie o controversă care exista în dreptul penal al Vechiului regat”, și anume aceea dacă legile respective la prescripțiune sunt legi de formă sau de fond, în sensul că sunt legi de fond. Stingerea „dreptului de urmărire nefiind în realitate decât o cauză de stingere a incriminării, deci o chestiune de drept penal, iar nu de procedură, și prin urmare locul ei este a fi tratată în codul penal”[10]. Deci o problemă tranșată, adusă la cunoștința magistraților în secolul trecut, și definitiv.
Definirea erorii judiciare trebuie să fie clară, precisă și previzibilă [cu privire la cerințele de calitate a legii, a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014] și să stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată. Pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care orice greșeală, cât de mică sau neînsemnată, va fi calificată drept eroare judiciară, întrucât, în principiu, este susceptibilă să producă o vătămare, iar statul va fi pasibil a răspunde civil. Constituția prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produc consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie sa circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. Prin urmare, legiuitorul trebuie să dea o definiție acestei noțiuni care să reflecte caracterul său de abatere neobișnuită de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, raportându-se, astfel, la greșeli manifeste, indubitabile, incontestabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice sau iraționale. Se evită, astfel, de exemplu, și situația calificării jurisprudenței neunitare sau a revirimentului jurisprudențial drept eroare judiciară. Este, de asemenea, de observat că simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituție (§216).[11]
Este însă de notorietate deja numărul crescut de condamnări ale României în fața Curții Europene a Drepturilor Omului , care ocupă un îngrijorător loc 4, (după Rusia, Turcia și Italia) cu 1496 de plângeri admise până la sfârșitul anului 2019. Dintre acestea, 148 de condamnări se referă doar la lipsa de celeritate a procedurilor pe plan intern, iar în alte 46 de cazuri s-a constatat lipsa unei anchete eficace, ca o formă a încălcării dreptului la viață prin nerespectarea obligațiilor procedurale care derivă din acesta[12]
Celeritatea anchetei penale. Într-o cauză, vizând celeritatea anchetei penale Curtea Europeană a Drepturilor Omului remarcă faptul că ea „lipsește cu desăvârșire, având în vedere că plângerea a fost făcută acum mai bine de 11 ani, iar in prezent cauza este încă în curs de soluționare în fața instanței naționale. Indiferent de complexitatea cazului și luând în considerare toate argumentele aduse de statul român, o asemenea perioadă de timp nu poate fi justificată.”
De exemplu, hotărârea pronunțată de Curte în cauza Mărciulescu și Neacșu contra România[13] învederează o deficiență a sistemului de justiție intern. 11 ani de anchetă echivalează cu 11 ani de „incertitudine, teamă și frustrări, atât pentru părinții copilului cât și pentru personalul medical investigat. În plus, trecerea timpului lasă amprente semnificative asupra calității probelor obținute într-un proces și permite uneori nesancționarea celor responsabili ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Considerăm că situația actuală este rezultatul mai multor factori: de la supraaglomerarea organelor judiciare, până la lipsa unor garanții efective în legislația internă”[14] (subl. ns. –D. C. )
Responsabilitatea pentru formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor revine Institutului Național al Magistraturii, conducătorilor instanțelor sau parchetelor la care aceștia își desfășoară activitatea, precum și fiecărui judecător sau procuror, prin pregătire individuală.
Formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor constituie garanția independenței și imparțialității acestora în exercitarea funcției.
Art. 37 din Legea nr. 303/2004 dispune că (1)Judecătorii și procurorii participă, cel puțin o dată la 3 ani, la programe de formare profesională continuă organizate de Institutul Național al Magistraturii, de instituții de învățământ superior din țară sau din străinătate ori la alte forme de perfecționare profesională.[15]
Judecătorii și procurorii au obligația de a urma în cadrul programelor de formare profesională continuă un curs intensiv pentru învățarea sau aprofundarea unei limbi străine și un curs intensiv pentru inițierea sau aprofundarea cunoștințelor de operare pe calculator organizate de Institutul Național al Magistraturii sau de instanțele judecătorești sau parchete, de instituții de învățământ superior din țară sau din străinătate, precum și de alte instituții de specialitate.
Consiliul Superior al Magistraturii aprobă anual, la propunerea Institutului Național al Magistraturii, programul de formare profesională continuă a judecătorilor și procurorilor.
Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege.
Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.[16]
Judecătorii și procurorii au dreptul la concedii de studii de specialitate plătite pentru participarea la cursuri sau alte forme de specializare organizate în țară sau în străinătate, pentru pregătirea și susținerea examenului de capacitate și de doctorat, precum și la concedii fără plată, potrivit Regulamentului privind concediile judecătorilor și procurorilor.[17]
Studiile universitare de doctorat reprezintă al III-lea ciclu de studii universitare și permit dobândirea unei calificări de nivelul 8 din EQF/CEC și din Cadrul Național al Calificărilor. Acestea se desfășoară pe baza Codului studiilor universitare de doctorat, aprobat prin HG nr. 681/2011 cu modificările și completările ulterioare[18]. Până la ora actuală media nu a semnalat existența vreunui scandal legat de modul în care un magistrat în funcție și-a obținut titlul universitar.
Numirea în funcția de judecător sau procuror Instituirea principiului prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. pr. civ. are la bază dispoziții constituționale, precum și prevederi existente în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în tratate și în alte reglementări internaționale[19].
Conform art. 124 alin. (1) din Constituția României, „Justiția se înfăptuiește în numele legii“, iar alin. (2) și (3) ale aceluiași articol stabilesc în sensul că „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”, și “Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.
De asemenea, art. 6 § 1 CEDH prevede dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.
În speță, răspunzând susținerilor reclamantei, prima instanță nu a statuat în sensul că nu are puterea de a se pronunța asupra încălcării principiului neretroactivității legii civile, prin modul de aplicare a dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004.
Din parcurgerea considerentelor sentinței recurate se observă că judecătorul fondului a analizat într-o manieră clară și completă susținerile reclamantei privind încălcarea principiului neretroactivității legii civile din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004, concluzionând că la emiterea hotărârilor contestate au fost respectate prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din C. civ., iar împrejurarea că una din cerințele legale, analizate în soluționarea cererii reclamantei, vizează fapte trecute, nu conduce la concluzia aplicării retroactive a normei legale.
Totodată, în ceea ce privește atributul normei de drept de a fi în acord cu prevederile constituționale, prima instanță a apreciat că asupra acestei chestiuni se poate pronunța Curtea Constituțională, prin mecanismele prevăzute de Legea nr. 47/1992 republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În contextul arătat, înlăturarea de către instanța de fond, în mod argumentat, a susținerilor reclamantei în sensul că hotărârile contestate sunt rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004 și a încălcării principiului neretroactivității legii civile, nu constituie o încălcare a principiului dreptului la un proces echitabil.
Criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea regulilor de procedură în ceea ce privește modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca obiect stabilirea unui termen de executare a hotărârii și a amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sunt neîntemeiate. Contrar susținerilor recurentei, prima instanță nu a schimbat fundamentul juridic al petitului în discuție, ci l-a examinat prin prisma dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, invocate de către reclamantă în susținerea acestui capăt de cerere.
Înalta Curte reține că procedura specială de executare prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 se aplică numai dacă prin dispozitivul hotărârii definitive ce constituie titlu executoriu, autoritatea publică a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să se efectueze anumite operațiuni administrative, fiind vorba despre obligații de a face care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentații săi legali.
Procedura de executare reglementată de Legea contenciosului administrativ se declanșează la cererea creditorului, care poate acționa în cadrul termenului de prescripție a executării silite, termen care începe să curgă de la data stabilită în hotărâre pentru executarea acesteia sau, în lipsa unei astfel de dispoziții, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În această primă etapă a procedurii se încearcă obținerea executării în natură a obligației prevăzute în titlul executoriu, prin mijloace de constrângere specifice, instanța de executare putând, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, să aplice conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar creditorului să îi acorde penalități, în condițiile art. 906 din C. pr. civ.
Împrejurarea că, în speță, în motivarea soluției de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind stabilirea unui termen de executare a hotărârii și a amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond nu a făcut referire în mod explicit la prevederile art. 18 alin. (6) din această lege, nu înseamnă că a schimbat fundamentul juridic al petitului, prin examinarea acestuia numai din perspectiva dispozițiilor art. 24 din lege.
Această concluzie se impune în raport de textul art. 18 din Legea nr. 554/2004, care stabilește soluțiile pe care le poate da instanța de judecată, reținându-se că, în cauză, în temeiul art. 18 alin. (6) din lege, instanța de fond a pronunțat o soluție pornind de la modul de formulare a capătului de cerere în discuție, prin care s-a solicitat stabilirea unui termen de executare a hotărârii în vederea aplicării amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fiind examinate în concret dispozițiile legale invocate în susținerea acestui petit.
Întrucât pretinsa încălcare a regulilor de procedură în modalitatea mai sus arătată de către reclamantă, nu se încadrează printre cazurile de nulitate necondiționată de existența unei vătămări, enumerate de art. 176 din C. pr. civ., se reține că în raport de soluția respingerii petitelor principale ale acțiunii, ca nefondate, soluția dată în privința capătului accesoriu de cerere mai sus criticat, nu este de natură a cauza reclamantei o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură, în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. pr. civ.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ., este nefondat, soluția de respingere a capetelor de cerere având ca obiect anularea hotărârilor contestate și obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ prin care să se constate îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor de numire în funcția de procuror, potrivit art. 331 din Legea nr. 303/2004, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale litigiului dedus judecății.
Dispozițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004 prevăd condițiile legale pentru numirea în funcția de judecător sau procuror, fără concurs sau examen, fiind vorba de dispoziții în vigoare de imediată aplicare, astfel că în raport de cadrul legislativ actual, nu se poate reține aplicarea retroactivă a prevederilor legale enunțate.
Din modul de reglementare a procedurii speciale instituite de dispozițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004, rezultă că au fost stabilite condiții distincte pe care o persoană trebuie să le îndeplinească, în mod cumulativ, pentru a putea fi numită, fără concurs sau examen, în funcția de judecător sau procuror, și anume: persoana să fi ocupat minimum 10 ani funcția de judecător sau procuror și magistrat-asistent, să nu fi fost sancționată disciplinar, să fi avut numai calificativul “foarte bine” la toate evaluările și să-și fi încetat activitatea din motive neimputabile.
Împrejurarea că, în speță, una dintre aceste cerințe prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, privește calificativele acordate reclamantei în anii 1984 și 1985, sub imperiul Legii nr. 60/1968, act normativ care nu mai este în vigoare, nu este de natură a conduce la concluzia aplicării retroactive a legii.
Contrar susținerilor recurentei, calificativele acordate anterior apariției Legii nr. 303/2004, nu reprezintă, din perspectiva conflictului de legi civile în timp, facta praeterita, instanța de control judiciar reținând că este opțiunea legiuitorului de a stabili condițiile necesare pentru numirea în magistratură, fără concurs sau examen, condiții care se aplică doar procedurilor viitoare de numire în funcția de judecător sau procuror.
O interpretare conform căreia cerința discuție privește numai calificativele acordate începând cu data apariției Legii nr. 303/2004, ar conduce la situația ca în cazul recurentei-reclamante, care și-a încetat activitatea în anul 1996 și nu i-au fost acordate calificative în baza Legii nr. 303/2004, această cerință legală să nu se aplice, fapt ce ar contraveni procedurii instituite de art. 331 din legea menționată, care prevede condiții cumulative pentru numirea în magistratură, fără concurs sau examen.
Instanța de recurs achiesează la opinia primei instanțe în ceea ce privește trimiterile făcute de reclamantă la considerentele Deciziei nr. 436 din 08 iulie 2014, pronunțată de Curtea Constituțională, constatând că aceste considerente nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât situațiile nu sunt similare, chiar dacă problema în discuție privește modificarea legislativă a unor condiții de numire în funcția de procuror, fără concurs.
Înalta Curte apreciază neîntemeiată, și critica recurentei-reclamante potrivit căreia dispozițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004 trebuie interpretate și aplicate în sensul că este îndeplinită cerința calificativului „foarte bine” la toate evaluările, dacă evaluările privesc perioada minimă de 10 ani.
În dezacord cu susținerile recurentei, se constată că textul art. 331 din Legea nr. 303/2004 face referire în mod expres la sintagma „toate evaluările“, ce semnifică întreaga perioadă în care persoana respectivă a îndeplinit funcția de magistrat, astfel încât, calificativul “foarte bine” se impune a fi obținut la toate evaluările.
În consecință, în mod judicios prima instanță a reținut că aplicarea dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004 în sensul prezentat de reclamantă, respectiv prin alegerea perioadei pe care dorește să o ia în considerare pentru dovedirea cerinței de a fi ocupat minimum 10 ani funcția de procuror și prin înlăturarea perioadei în care calificativul obținut nu a fost cel prevăzut de lege, contravine cerințelor legale instituite de dispozițiile menționate.[20]
Numire într-o funcție vacantă de procuror. Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-reclamant A. este fondat, iar recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate Hotărârea nr. 608 din 28.06.2019 a secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă cererea recurentului-reclamant de numire, fără concurs sau examen, într-o funcție vacantă de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau la alt parchet, în condițiile prevăzute de art. 331 din Legea nr. 304/2004.
În esență, prin hotărârea contestată s-a apreciat, față de motivația profesională exprimată în cadrul interviului susținut, că nu este oportună numirea recurentului-reclamant în funcția de procuror în condițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004.
Soluționând cauza, curtea de apel a reținut că hotărârea supusă controlului este nelegală, întrucât autoritatea emitentă nu a motivat explicit și adecvat actul administrativ emis, în sensul că nu a prezentat de o manieră clară și neechivocă algoritmul urmat asupra lipsei de oportunitate la numire, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar și, pe cale de consecință, a obligat autoritatea să emită o hotărâre motivată cu privire la verificarea oportunității numirii recurentului-reclamant în funcția solicitată.
Deși corectă, sub aspectul motivării necorespunzătoare prin prisma excesului de putere, soluția curții de apel reflectă interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 care instituie un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspecte formale ale raportului juridic dedus judecății.
În cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.
Oportunitatea este o dimensiune a legalității, derivând din capacitatea recunoscută autorității care emite actul administrativ de a alege dintre mai multe soluții posibile și egale în aceeași măsură pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut.
Prin urmare, limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunității, se regăsește în scopul legii, revenind instanței de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și respectarea în conduita autorității emitente a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească.
Deși Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 331 din Legea nr. 303/2004 în privința recurentului-reclamant, totuși, prin hotărârea nr. 608/2019 a respins cererea de numire în funcția de procuror, singurul motiv reținut fiind motivația profesională exprimată în cadrul interviului susținut, împrejurare în raport de care autoritatea a apreciat că nu este oportună numirea în funcție.
Contrar susținerilor autorității emitente, Înalta Curte reține că, în raport de circumstanțele existente la data analizării cererii de numire, respectiv situația concretă a schemelor de personal la nivelul Parchetelor și îndeplinirea de către recurentul-reclamant a condițiilor prevăzute de art. 331 din Legea nr. 303/2004, respectiv: a ocupat o funcție de procuror minim 10 ani; nu a fost sancționat disciplinar, a avut calificativul “foarte bine” la toate evaluările profesionale, și-a încetat activitatea din motive neimputabile, actul administrativ contestat nu respectă exigențele legale prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul conformității acestuia cu scopul legii, respectiv interesul public urmărit de legiuitor la edictarea dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004.
Argumentele recurentului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii în sensul că oportunitatea a fost analizată prin prisma motivației profesionale exprimată în cadrul interviului susținut sunt apreciate ca nefondate. Aceasta întrucât, pe de o parte, acest criteriu subiectiv al motivației profesionale nu este prevăzut în cuprinsul art. 331 din Legea nr. 303/2004, iar pe de altă parte, ascultarea recurentului-reclamant de către secția pentru procurori în lipsa unui psiholog care să evalueze motivația profesională a candidatului nu poate justifica concluzia autorității emitente.
De altfel, recurentul-reclamant a fost supus testării psihologice prevăzute de art. 8 din Metodologia privind numirea în funcția de procuror în condițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004, aprobată prin Hotărârea nr. 210/2019 a secției pentru procurori, fiind declarat “admis”.
Concluzionând, așadar, asupra pretinsei lipse de motivație a recurentului-reclamant care a determinat lipsa de oportunitate a cererii formulate, Înalta Curte reține că autoritatea emitentă s-a îndepărtat de la scopul legii, acționând cu încălcarea limitelor marjei de apreciere, situație în care, constatând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 331 din Legea nr. 303/2004, va obliga recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să admită cererea recurentului-reclamant și să înainteze propunere în acest sens către Președintele României.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, analizând cu precădere, conform art. 248 C. pr. civ., excepția tardivității recursului declarat cu privire la cererea de suspendare a executării, Înalta Curte reține următoarele:
Conform art. 15 alin. (2) raportat la art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul pentru exercitarea recursului împotriva unei soluții de suspendare a actului administrativ este de 5 zile de la comunicarea hotărârii.
În speță, hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării a fost comunicată recurentului-pârât la data de 20.01.2020 (conform dovezii de comunicare – dosar fond), în timp ce calea de atac a fost înregistrată la data de 30.01.2020, cu depășirea termenului legal. Întrucât nerespectarea termenului în cadrul căruia trebuia exercitat dreptul procesual atrage decăderea din exercitarea dreptului, Înalta Curte, în baza art. 185 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 15 alin. (2) coroborat cu art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat cu privire la cererea de suspendare ca tardiv declarat.
Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 331 din Legea nr. 303/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018 „Persoanele care au ocupat minimum 10 ani funcția de judecător sau procuror și magistrat-asistent, care nu au fost sancționate disciplinar, au avut numai calificativul «foarte bine» la toate evaluările și și-au încetat activitatea din motive neimputabile, pot fi numite, fără concurs sau examen, în funcțiile vacante de judecător sau procuror, la instanțe sau parchete de același grad cu cele unde au funcționat sau la instanțe ori parchete de grad inferior.”
Este adevărat că norma nu conferă un drept la numirea în funcția de procuror, fără ca o astfel de solicitare să poată fi cenzurată prin prisma criteriilor legale și a considerentelor de oportunitate prevăzute de lege, prin folosirea sintagmei „pot fi numiți“, însă puterea discreționară dată autorității nu poate fi utilizată abuziv fără justificări legale ale opțiunii sale. Astfel, analiza unei cereri de numire în funcția de procuror, fără examen, prin prisma criteriilor prevăzute de art. 331 din Legea nr. 303/2004 trebuie să asigure luarea unei decizii obiective în condiții de transparență, legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri, cu menținerea unui echilibru între interesul public pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să îl ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței justiției și interesul persoanei care a formulat cererea de numire în funcția de procuror, fără examen.
Inserând printre temeiurile acțiunii în contencios administrativ excesul de putere, definit ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor“, art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/204 oferă o consacrare normativă atribuției instanței de a examina conduita autorității publice, inclusiv din perspectiva modului de exercitare a puterii discreționare și încadrării ei în limitele marjei de apreciere prevăzute de lege, răspunzând imperativului menținerii unui echilibru rezonabil între interesul public și drepturile subiective sau interesele legitime private ce pot fi lezate prin acte administrative.
În acest context, soluția administrativă adoptată de recurentul-pârât depășește limitele marjei de apreciere, de vreme ce recurentul-reclamant îndeplinește toate condițiile legale pentru numirea în funcția de procuror, existând un număr de 38 de posturi vacante de procuror (11 posturi la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – instituție la care și-a desfășurat activitatea recurentul-reclamant).
Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A., va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, în baza art. 331 din Legea nr. 303/2004, va obliga pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să admită cererea reclamantului de numire într-o funcție vacantă de procuror, fără concurs sau examen, iar în baza art. 40 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 317/2004, să înainteze propunere în acest sens către Președintele României, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței de fond.[21]
Inspectorul judiciar. Potrivit art. 47 din Legea nr. 317/2004, „Art. 47 alin. (1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată:
a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;
b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluția de clasare este definitivă;
c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
(3) Rezoluția inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-șef. Inspectorul-șef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-șef.
(4) Rezoluția inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-șef, în scris și motivat, acesta putând dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, una din soluțiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c).
(5) Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.
6) Soluțiile pe care le poate pronunța Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt:
a) respingerea contestației;
b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.
(7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă.”
Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalității, potrivit căruia căile de atac sunt instituite de lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.
Astfel, conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) din C. pr. civ. și ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, se constată că hotărârea recurată, prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare, este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 317/2004).
Potrivit art. 483 alin. (1) din C. pr. civ., sunt supuse recursului „hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege“.
Prevederile art. 634 alin. (1) din C. pr. civ. arată că sunt hotărâri definitive „hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului”.
În cauză, recurentul a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispozițiilor menționate, este definitivă. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinței atacate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv.[22]
Articolul 6 alin. (21) din Legea nr. 303/2004,completat de Legea nr. 242/2018 dispune că Apartenența în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliție politică, are ca efect eliberarea din funcția deținută, pentru judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, personalul de specialitate juridică asimilat magistraților și personalul auxiliar de specialitate. După cum se observă, este vorba despre fosta instituție de securitate și despre o anumită activitate, limitată „ca poliție politică”
Anularea unor protocoale. S-a discutat mult despre amestecul serviciilor speciale în activitatea de justiție. Colaborarea dintre S.R.I. și sistemul judiciar a fost reglementată în diverse acte legislative, care erau în vigoare înainte de aderarea României la UE și care stipulau o separare strictă a rolului organelor de urmărire penală și a sprijinului tehnic din partea serviciilor de informații. Senatul este responsabil cu supravegherea serviciilor de securitate din România, primind rapoarte anuale din partea S.R.I. . Modalitățile practice pentru aceste colaborări au fost stabilite ulterior în cadrul unor acorduri tehnice (denumite „protocoalele”) care se referă la legislația care reglementează colaborările . Conform autorităților judiciare, aceste protocoale au fost clasificate la cererea S.R.I. . Principalul document care a făcut obiectul unei controverse este un protocol de cooperare încheiat în 2009 între procurorul general și S.R.I. . Protocolul a fost desecretizat în 2018 și aparține acum domeniului public. „Acesta stabilește o serie de principii și dispoziții tehnice privind cooperarea operațională dintre S.R.I. și organele de urmărire penală, în special în ceea ce privește măsurile de supraveghere tehnică luate în cursul anchetelor penale la inițiativa procurorului, în conformitate cu Codul de procedură penală, precum și schimbul de informații privind notificările din partea S.R.I. care cuprind indicii pentru procurori în legătură cu o posibilă infracțiune ce trebuie urmărită. Alte protocoale semnate cu instanțele au cuprins dispoziții menite să asigure confidențialitatea schimbului de informații cu privire la mandatele judiciare.”[23]
Constatarea tehnico-științifică este un mijloc de probă prin care se obține o probă în procesul penal, iar probele în cursul urmăririi penale se strâng și se administrează de organul de urmărire penală.
În cursul urmăririi penale, procurorul a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice de către specialiștii din cadrul Serviciul Român de Informații prin UM 0232 București – Institutul de Tehnologii Avansate care să analizeze caracteristicile fizico-chimice ale substanțelor prezentate pe un document, identificarea echipamentelor de imprimare și a instrumentelor de scriere, în vederea stabilirii datei la care documentul a fost întocmit .
Raportul de constatare tehnico-științifică efectuat de Serviciul Roman de Informații urmează a fi înlăturat.
Astfel cum reiese din sentința nr. 398 din 28 ianuarie 2018, pronunțată de Secția Penală a Înaltei Curți, D. N. A. își fundamentase acuzațiile și pe cinci interceptări telefonice purtate între M. R. S. , D. F. , respectiv M. A. , și alții. Toate aceste interceptări “au fost realizate de S.R.I. pe baza unor mandate de siguranță națională dispuse în temeiul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.”
Față de existența Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018 a Curții Constituționale[24], care a stabilit ca sintagma”aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor romani” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 este neconstituțională, a decis ca interceptările respective nu vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei, întrucât „au fost realizate de S.R.I. în baza unor mandate de siguranță națională emise în temeiul unor dispoziții legale neconstituționale și privesc infracțiuni care nu reprezintă o amenințare la adresa securității naționale”[25].
Exercitarea cu bună-credință a atribuțiilor specifice fiecăruia, per se, nu ar fi avut cum influența actul de justiție; totul depindea de Calitatea umană a personalului.
Valoarea juridică, de recomandare, a rapoartelor M.C.V. „Sunteți pe punctul de a fi tratați ca cetățeni de rangul al doilea de această Uniune Europeană. Treziți-vă!“. a afirmat Nigel Farage[26].
Mecanismul de cooperare și de verificare a fost instituit la momentul aderării României la Uniunea Europeană în 2007[27] pentru a remedia deficiențele din reforma sistemului judiciar și din lupta împotriva corupției. De atunci, rapoartele privind M.C.V. încearcă să contribuie la orientarea eforturilor autorităților române prin recomandări specifice și evaluează progresele realizate.
Consiliul Superior al Magistraturii a emis un punct de vedere în urma raportului UE privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a luat act de Raportul Comisiei Europene dat publicității la data de 13 noiembrie 2018, semnalând și unele erori factuale sau de apreciere, în legătură cu propria activitate, de natură să creeze o percepție greșită cu privire la această autoritate publică[28].
Într-o altă opinie, se semnalează faptul că Raportul M.C.V. . . . 2018 „este scris cu o atâta rea credință și dispreț față de respectarea normelor democratice și drepturilor omului în Romania încât pe orice cetățean care a avut contact cu justiția strâmbă a ultimilor ani nu poate decât să îl îngrețoșeze total și să îl revolte absolut”[29].
Augustin Zegrean, fostul președinte C.C.R. , afirmă că recomandările din raportul M.C.V. sunt obligatorii, iar nerespectarea lor ar însemna nerespectarea tratatului UE, din moment ce ne-am asumat la aderare acest mecanism: „Sigur că sunt obligatorii. Uitați-vă în Constituție, în articolul 148. Acolo se spune ce trebuie să facă instituțiile statului, cum să respecte normele internaționale. Mai mult, avem articolul 11 în Constituție, care spune că dacă drepturile sunt mai bine reprezentate în normele internaționale, acestea prevalează. Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea acestor recomandări. Este ca și cum nu am respecta tratatul. Este încă o ocazie să ne facem de râs.” [30]
Judecătorul Cristi Danileț arată că recomandările acestui raport sunt obligatoriu de implementat în România, potrivit chiar deciziilor Curții Constituționale. Astfel, acesta arată că, potrivit deciziei nr. 2/2012 a Curții Constituționale a României, recomandările raportului M.C.V. sunt obligatorii pentru autoritățile române[31]. În schimb, Premierul Viorica Dăncilă a declarat că este dezamăgită de concluziile raportului M.C.V. și a menționat că poziția europarlamentarilor este „expresia unor interese electorale politice”[32].
Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor apreciază obiectivitatea și integritatea raportului M.C.V. și precizează că recomandările nu au caracter opțional pentru România, în acest sens invocând o decizie a Curții Constituționale. Procurorii mai cer punerea în aplicare a recomandărilor și un dialog real[33]. Asociația susține că efectele asupra sistemului judiciar și a sustenabilității necesare în cadrul M.C.V. sunt prezentate realist, în sensul că politicile inițiate și adoptate în perioada de referință s-au cumulat în direcția vulnerabilizării cadrului de sancționare a faptelor de corupție, de reducere a capacității instituționale a instituțiilor judiciare și de reducere a independenței procurorilor. Mediul profesional a cerut, în cadrul consultărilor prealabile și al participării la dezbateri parlamentare, ca propunerile de modificare să aibă o fundamentare adecvată și profesionistă. Poziția de membru al Uniunii Europene „impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)” [34].
Toate atacurile PSD-ALDE la adresa UE după M.C.V. și rezoluție ( De la „pumnul aplicat suveranității”, la „când Brâncuși făcea statui, ei învățau homosexualitatea” și „dragă UE, ești o c… satanistă”[35]) reflectă un nivel cultural lamentabil, marcând sentimente ancestrale de nesiguranță și FRICĂ al unor elemente politice nesemnificative.
În cele ce urmează înțelegem să ne pronunțăm cu privire la semnificația evoluției procesului de reformă judiciară.
Rapoartele din perioada 2007 – 2010 au evidențiat progresele făcute de România, au apreciat activitatea D.N.A. și crearea Agenției Naționale de Integritate, înființată pentru a controla averile demnitarilor.[36] De asemenea, au fost evidențiate progresele în combaterea corupției de la nivel local.[37]
Mecanismul de Cooperare și Verificare reprezintă un proces de verificare regulată a progreselor pe care România și Bulgaria le au în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, corupția și crima organizată (doar pentru Bulgaria). Prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției[38], s-a reținut că au fost identificate de Comisie „chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar” din România, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din 20 iulie 2011, se reține la acest capitol că “România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar“.
România a solicitat aderarea la Mecanismul de Cooperare și Verificare. Pentru a ajuta să soluționeze aceste probleme importante, Uniunea Europeană a decis să instituie un „mecanism de cooperare și verificare” special, destinat „să asigure un proces de aderare armonios și totodată să protejeze politicile și instituțiile europene”. În decembrie 2006, Comisia Europeană a stabilit 4 criterii („obiective de referință”) pentru România, pentru evaluarea progreselor înregistrate în aceste domenii[39], iar pentru Bulgaria au fost stabilite 6 criterii.[40] Cele 4 criterii inițiale pentru România sunt:
asigurarea unui act de justiție mai transparent și mai eficient, în special prin consolidarea capacității și răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea și monitorizarea impactului noilor Coduri de procedură civilă și penală;
instituirea unei agenții de integritate cu responsabilități privind verificarea averilor, a incompatibilităților și a potențialelor conflicte de interese, cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica sancțiuni disuasive; pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigații profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzații privind acte de corupție la nivel înalt; adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația locală[41].
Comisia Europeană[42] a definit douăsprezece recomandări esențiale care, dacă sunt urmate, ar duce la încheierea procesului M.C.V. Prin urmare, recomandările din ianuarie 2017 „au fost considerate suficiente pentru încheierea M.C.V. – cu excepția cazului în care evoluția situației ar fi inversat în mod clar sensul progreselor”. În raport s-a subliniat faptul că viteza procesului va depinde de cât de repede va fi capabilă România „să îndeplinească recomandările în mod ireversibil”. În special, recomandările s-au axat pe responsabilitatea și pe răspunderea autorităților române, precum și pe instituirea garanțiilor interne de natură să asigure ireversibilitatea rezultatelor –, astfel încât să se demonstreze că proiectele în desfășurare vor fi continuate, chiar și fără M.C.V.[43]
Astăzi, cele douăsprezece recomandări din raportul din ianuarie 2017 nu mai sunt suficiente pentru a închide M.C.V., astfel că, în raportul din 2018, sunt incluse recomandări suplimentare în vederea închiderii M.C.V.
„În acest sens, va fi necesar ca instituțiile-cheie din România să facă dovada unui angajament ferm față de independența sistemului judiciar și lupta împotriva corupției, care sunt pietre de temelie indispensabile, și să acționeze pentru refacerea capacității naționale de garanții și de control și echilibru, astfel încât să se poată lua măsuri atunci când există riscul de regres.” Pentru remedierea situației, se recomandă următoarele măsuri: Legile justiției ; Suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiției și a ordonanțelor de urgențe subsecvente. Revizuirea legilor justiției, ținând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul M.C.V., precum și de recomandările Comisiei de la Veneția și ale GRECO. Numiri/revocări în cadrul sistemului judiciar ; Suspendarea imediată a tuturor procedurilor în curs de numire și revocare a procurorilor de rang înalt; Relansarea unui proces de numire a unui procuror-șef al D.N.A. cu experiență dovedită în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție și cu un mandat clar pentru D.N.A. de a continua efectuarea de anchete profesioniste, independente și imparțiale în materie de corupție; Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecției Judiciare și numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecției Judiciare; Respectarea avizelor negative ale Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în posturi de conducere a procurorilor sau la revocarea procurorilor care ocupă posturi de conducere, până la instituirea unui nou cadru legislativ în conformitate cu recomandarea 1 formulată în ianuarie 2017; Înghețarea intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal și Codului de procedură penală; Redeschiderea procesului de revizuire a Codului penal și a Codului de procedură penală, ținând seama pe deplin de necesitatea de a se asigura compatibilitatea cu dreptul UE și cu instrumentele internaționale de luptă împotriva corupției, precum și de recomandările formulate în cadrul M.C.V. și de avizul Comisiei de la Veneția. Comisia va continua să monitorizeze îndeaproape situația și va efectua o evaluare a acesteia înainte de încheierea mandatului actualei Comisii. Punerea imediată în aplicare a măsurilor suplimentare este esențială pentru a repune procesul de reformă pe calea cea bună și pentru a reintra pe traiectoria încheierii M.C.V., astfel cum se menționa în raportul din ianuarie 2017[44].
Provocările la adresa independenței sistemului judiciar și punerea acesteia sub semnul întrebării au reprezentat, de asemenea, un motiv persistent de îngrijorare. Pe această bază, deși progresele înregistrate au adus unele obiective de referință mai aproape de îndeplinire, Comisia nu poate încă să concluzioneze că, în această etapă, vreunul dintre obiectivele de referință este îndeplinit în mod satisfăcător.
La 25 ianuarie 2017, Comisia a adoptat o evaluare cuprinzătoare a progreselor înregistrate de România în ultimii 10 ani în ceea ce privește reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției.
Raportul din ianuarie 2017 a reiterat recomandările anterioare referitoare la punerea în aplicare a unui sistem de numiri transparente bazate pe merite ale procurorilor de rang înalt, care ar asigura garanții adecvate în ceea ce privește independența și mecanismele de control și echilibru.
În avizul din 20 octombrie 2018, Comisia de la Veneția atrage atenția asupra faptului că decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general” atunci când a criticat Parlamentul și politicile Guvernului referitoare la sistemul judiciar și la cazurile de presiuni politice exercitate asupra sistemului judiciar, precum și „problemele privind legalitatea numirii sale”[45].
Comisia de la Veneția a menționat că: „Respectarea statului de drept nu se poate limita la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției”.
Obiectivele stabilite în tratatele UE sunt realizate prin intermediul mai multor tipuri de acte legislative. Unele au caracter obligatoriu, altele nu. Unele li se aplică tuturor țărilor, altele doar unora dintre ele.
Regulamentul este un act legislativ cu caracter obligatoriu. Trebuie aplicat în integralitatea sa, în toate statele membre.
Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit.
Decizia este un act legislativ direct aplicabil și obligatoriu pentru toți cei cărora li se adresează.
Avizul este un instrument care le permite instituțiilor să prezinte un punct de vedere fără caracter obligatoriu, altfel spus, fără a le impune vreo obligație legală celor cărora li se adresează.
Termenul de recomandare este folosit în Raport de 157 de ori. Recomandarea nu este obligatorie. Prin intermediul unei recomandări, instituțiile „își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a le impune însă vreo obligație legală destinatarilor recomandării”[46].
În concluzie, OBIECTIVELE PRESTABILITE TREBUIE IMPLEMENTATE ÎN MOD EXPLICIT, STRICT NECESAR „PENTRU REFACEREA CAPACITĂȚII NAȚIONALE DE GARANȚII ȘI DE CONTROL și ECHILIBRU”, ȘI NU NUMAI CA OBLIGAȚIE DE MORALĂ INTERNAȚIONALĂ, DAR și PENTRU VALOAREA DE ADEVĂR JURIDIC PE CARE ÎL CONȚIN. NU VEDEM NIMIC IRAȚIONAL ȘI NICI EXCESIV ÎN PRINCIPII SAU FORMULĂRI.
În media externă se semnalează de mai mult timp încălcazrea standardelor drepturilor omului, ca fiind în mod regulat violate, inclusiv dreptul la un proces echitabil și cel al prezumției de nevinovăție[47].
Politicienii români sunt implicați în reglări de conturi și grave violări ale drepturilor omului, deghizate sub forma eforturilor anticorupție[48], Direcția Națională Anticorupție, de pildă, este un participant activ în luptele politice și există o strânsă legătură între cei vizați de acuzații și interesele celor de la putere. Prin intermediul D.N.A. , politicienii pot exercita influențe asupra unor funcții-cheie și pot dirija derularea anchetelor importante. Există îngrijorări legate de faptul că serviciile secrete dirijează sub acoperire anchetele anti-corupție, și care împreună cu D.N.A. , subminează independența justiției. D.N.A. a ajuns o metainstituție care, pe lângă spețe corect instrumentate (. . . multe, aproape toate!), s-a lăsat „contaminată de interese extrajudiciare, îndeosebi politice”[49].
Recentele scandaluri de corupție la nivel înalt au fost invocate de diverși analiști ca dovezi suplimentare ale „excepționalismului românesc” mai ales în ceea ce privește noua ordine economică postcomunistă[50]
Au existat numeroase abuzuri juridice. Persoane arestate au fost plimbate încătușate prin fața presei, rude ale suspecților au fost amenințate că vor fi inculpate, suspecților li s-a oferit imunitate pentru a implica alte persoane mai importante, iar dovezile s-au scurs sistematic în presă. Există dovezi clare că anchetele sunt folosite pentru reglări politice de conturi, , că asupra judecătorilor se fac presiuni pentru a avea o rată ridicată a condamnărilor, că abuzurile în timpul proceselor au devenit obișnuință. Deși documentul comunică o imagine terifiantă, nu putem fi de acord, în mod categoric, cu recomandarea făcută, sugerându-se, așteptându-se la o intervenție a Departamentului de Stat american, a Comisiei Europene și a altor organisme internaționale. Soluția, chiar dacă nu este facilă, ne stă în propriile mâini, și nu a altora!
Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte. „În timp ce independența judecătorilor și a sistemului judiciar în general își are originea în dreptul fundamental al persoanelor la un proces echitabil […], independența procurorilor și a parchetelor nu are un astfel de standard comun.”[51]
Calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)”. Potrivit Expunerii de motive, legea criticată dă expresie acestei obligații, prin reglementarea abaterilor pentru care judecătorii și procurorii răspund disciplinar și includerea în această categorie a faptelor prin care se încalcă îndatoririle specifice funcției ori se aduce atingere prestigiului funcției deținute. De asemenea, actul normativ dă curs recomandărilor de consolidare a capacității și a organizării Inspecției judiciare, precum și de continuare a procesului de reformă a acesteia[52].
România și-a asumat o responsabilitate europeană, Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020 a fost aprobat prin Hotărârea nr. 282/2016 de către Guvern, în numele unei națiuni civilizate.
Politologul Alina Mungiu-Pippidi afirmă că Mecanismul de Cooperare și Verificare al Comisiei Europene „se află sub controlul opoziției din România, iar recomandările din raport contrazic poziția Parlamentului European”[53]. Putem citi că buna credință în viața politică se răsfrânge atât asupra politicienilor de la Strasbourg, dar mai abitir asupra Dâmboviței[54].
„În luna octombrie, guvernul a adoptat o nouă ordonanță de urgență care ar modifica cerințele de vechime pentru procurorii D.N.A. , ceea ce ar putea avea efecte negative suplimentare asupra capacității operaționale a D.N.A. . Presiunea a fost extinsă asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție, în special asupra judecătorilor Secției penale.” . . . „Înființarea, în temeiul legilor justiției modificate, a noii secții de anchetare a infracțiunilor comise de magistrați dă naștere unei îngrijorări deosebite în ceea ce privește lupta împotriva corupției, întrucât o nouă structură ar putea fi mai vulnerabilă în ceea ce privește independența decât a fost cazul până în prezent în ceea ce privește D.N.A. , dat fiind că ar putea fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraților și de exercitare de presiuni asupra acestora. În plus, fiind un departament cu atribuții generale care acoperă toate categoriile de infracțiuni comise de magistrați, acestuia îi va lipsi, de asemenea, expertiza în ceea ce privește anchetarea infracțiunilor de corupție specifice.” . . . Decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general”. „Recomandarea 10: adoptarea unor criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor de ridicare a imunității parlamentarilor pentru a se asigura faptul că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de corupție. De asemenea, guvernul ar putea avea în vedere modificarea legii pentru a limita imunitatea miniștrilor la perioada mandatului.” Sub asemenea formulări din raport s-ar fi putut strecura și gânduri ascunse, cu interese obscure, însă partea română trebuie să le implementeze cu toată buna credință!
Revista britanică de politică „New Statesman” (23 martie 2018) a efectuat o analiză a situației privind anticorupția din România, semnată de David Clark, fostul consilier principal al lui Robin Cook la Ministerul Afacerilor Externe, între 1997-2001[55]. Publicația „New Statesman” se concentrează pe „cele 65 de protocoale secrete” între D.N.A. și Serviciul Român de Informații , precum și cu alte instituții și agenții judiciare și administrative, protocoale ce ridică întrebări cu privire la legalitatea procesului anticorupție.
Cuplul D.N.A.-S.R.I. manipulează sistemul judiciar, serviciul de informații oferind suportul tehnic pentru înregistrări și exercitându-și influența asupra tribunalelor, când dosarele D.N.A. sunt judecate, ceea ce încalcă, evident, drepturile constituționale.
Neregulile alimentează acuzațiile că D.N.A. își bazează dosarele pe dovezi fabricate, intimidare, șantaj, în multe cazuri fiind motivată politic, încălcând regulile democratice, constituționale, ale cetățenilor, nerespectând separarea puterilor în stat.
După aproape 30 de ani de luptă anticorupție, România se află în postura de a găsi soluții și la „statul paralel” ce s-a dezvoltat pe lângă cel de drept. și va trebui să găsească soluții și pentru corupție și pentru „statul paralel“.
“Sentințele din dosarele în care romanii au fost condamnați și aruncați în închisoare deși probele au fost făcute pe baza protocoalelor nelegale de echipele mixte formate din procurori și ofițeri de informații vor putea fi revizuite” Anunțul a fost făcut de ministrul Justiției Tudorel Toader pe 1 august 2018. Ministrul Justiției a anunțat astfel ca va propune Guvernului sa adopte o ordonanță de urgență care sa prevadă posibilitatea oferită persoanelor condamnate “pe nedrept” în baza protocoalelor S.R.I. –P.Î.C.C.J. –Î.C.C.J. sau a unor interceptări nelegale sa solicite revizuirea hotărârilor judecătorești[56].
Apariția unor hotărâri definitive prin care se constată anularea unor protocoale încheiate între diferite instituții/structuri de stat ar putea duce, în principiu, la formularea și constatarea unor cauze legale de revizuire a hotărârilor penale[57], în măsura în care acele acte de condamnare s-ar fi bazat EXCLUSIV doar pe probe ilegale, ceea ce ni se pare – după analiza noastră jurisprudențială, publicată pe diferite site-uri, aflate la cunoștința noastră, – aproape imposibilă. Introducerea în legislație a unor asemenea noi cazuri de revizuire ar putea totuși să ducă la o aplicare în timp[58].
Mutatis mutandis, hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Conform art. 147 alin. (1) din Constituția României[59] , dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Principiul securității raporturilor juridice nu este încălcat ca urmare a repunerii în discuție a unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat, cât timp motivele de revizuire reglementate sunt de ordine publică, iar autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă încălcării dispozițiilor imperative cuprinse în Legea fundamentală, dar argumentul este incomplet.
Curtea a stabilit că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita[60].
Fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut. În mod excepțional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează și cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestor cauze.
Cererea de revizuire urmează a fi soluționată în acord cu decizia Curții care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituțională le produce cu privire la acel raport juridic. Soluția legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curții, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curții. Efectele unei decizii de admitere pronunțate de instanța de contencios constituțional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, și nu decizia de admitere a Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătorești care s-au întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională. Prin urmare, decizia de admitere a Curții Constituționale mediază revizuirea, și nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecință a căii de atac extraordinare, și nicidecum a actului emis de instanța de contencios constituțional [61] .
În dezacord cu jurisprudența instanței de contencios constituțional și cu considerentele reținute, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art.453 alin.(1) lit. f) C. pr. pen., decizia Curții prin care s-a constatat neconstituționalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepția de neconstituționalitate în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere[62].
Control politic asupra activității judecătorilor și a procurorilor. Chestiunea de drept a cărei dezlegare o solicită instanța de trimitere este aceea de a stabili dacă procedura reglementată de art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 este de natură să confere Guvernului o competență directă de numire a conducerii interimare a Inspecției Judiciare și să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.[63]
Analizând conținutul acestui act normativ, se constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 conține în art. I o dispoziție de principiu, care reglementează situația vacantării funcțiilor de conducere ale Inspecției Judiciare, ca urmare a expirării mandatelor, dispunând ca interimatul să fie asigurat, până la data ocupării acestora în condițiile legii, de către inspectorul-șef sau, după caz, de inspectorul-șef adjunct ale căror mandate au expirat. Art. II introduce o dispoziție tranzitorie, prevăzând expres că, pentru situația juridică expusă la art. I care se află în curs la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018, se va aplica aceeași soluție legislativă, respectiv exercitarea interimatului să fie asigurată de către cei ale căror mandate pe funcțiile de conducere au expirat.
Problematica interpretării dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018 a fost generată de faptul că acestea au făcut obiectul cererilor preliminare în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19. Prin Hotărârea din 18 mai 2021, CJUE, analizând însă în mod generic compatibilitatea dreptului Uniunii Europene cu o reglementare națională plasată în contextul invocat în sesizare, a statuat că dreptul Uniunii Europene “se opune unei reglementări naționale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcțiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare și cu exercitarea acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor și a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național atunci când această reglementare este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activității respectivilor judecători și procurori sau de control politic al acestei activități.”
În considerentele Hotărârii din 18 mai 2021, CJUE a reținut, referitor la normele care guvernează regimul disciplinar, că cerința de independență impune ca acest regim să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare (§ 198 din hotărâre). Întrucât perspectiva inițierii unei cercetări disciplinare este în sine susceptibilă să exercite o presiune asupra celor care au sarcina de a judeca, este esențial ca organul competent să efectueze cercetările, să exercite acțiunea disciplinară și să acționeze în cadrul exercitării misiunilor sale în mod obiectiv și imparțial și în acest scop să fie la adăpost de orice influență exterioară (§ 199 din hotărâre). Prin urmare, dat fiind că persoanele care ocupă funcțiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influență determinantă asupra activității acestuia, normele care guvernează procedura de numire în aceste funcții trebuie să fie concepute astfel încât să nu poată da naștere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități (§ 200 din hotărâre).
Fără a constata neconcordanța Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018 cu dreptul Uniunii Europene, CJUE a decis că, în cele din urmă, „revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente ale contextului de fapt și de drept național, dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal a avut ca efect să confere guvernului național o competență directă de numire în aceste funcții și dacă a putut da naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități” (§ 206 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021).
În analiza prezentei sesizări se pornește de la următoarele realități juridice acceptate și statuate inclusiv în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia Curții Constituționale nr 1039 din 5 decembrie 2012, M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013):
„Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană și din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiași articol, Parlamentului, Președintelui României, Guvernului și autorității judecătorești.
(…) Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene (…), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții.“
Pe calea mecanismului hotărârii prealabile, în demersul de rezolvare de principiu a chestiunii de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând dispozițiile supuse interpretării prin prisma condiționalităților stabilite de CJUE, apreciază că, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare, dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 nu sunt de natură să confere Guvernului o competență directă de numire în aceste funcții și nici să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.
Mai trebuie amintit și faptul că art. 267 din TFUE nu abilitează CJUE să aplice normele dreptului Uniunii Europene la o speță determinată, ci numai să se pronunțe cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii, însă, conform unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării judiciare create prin articolul respectiv, CJUE, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanței naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile acestuia (§ 201 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021).
CJUE a subliniat că „o reglementare națională poate genera îndoieli precum cele menționate la punctul 200 din prezenta hotărâre atunci când are ca efect, fie și cu titlu provizoriu, să permită guvernului statului membru în cauză să facă numiri în funcțiile de conducere ale organului care are misiunea de a efectua cercetările disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară împotriva judecătorilor și a procurorilor cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național” (§ 205 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021).
Se impune a fi observat faptul că, în reperele indicate de CJUE, instanța europeană a plecat de la premisa existenței în ordinea juridică internă a unei proceduri ordinare de numire a interimatului conducerii Inspecției Judiciare, în timp ce, după cum se va arăta în continuare, rațiunea adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018 a fost tocmai aceea a lipsei acestei proceduri și a imposibilității asigurării conducerii curente a Inspecției Judiciare, ca urmare a expirării mandatelor funcțiilor de conducere.
Elementul esențial de la care pornește analiza dispozițiilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 constă în faptul că acestea nu au caracter derogatoriu de la eventuale norme legale cu caracter general care să reglementeze modul de asigurare a interimatului conducerii Inspecției Judiciare, fiind adoptate nu pentru eludarea, ci tocmai în considerarea inexistenței acestora din urmă.
Un prim argument în susținerea acestei observații este unul care rezultă chiar din titlul și din obiectul reglementării. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prevede în art. I alin. (1): „La articolul 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, (…) după alineatul (6) se introduc două noi alineate, alineatele (7) și (8), cu următorul cuprins: (…)“. Ca urmare, este evident că scopul legiuitorului delegat a fost acela de a acoperi absența normării în privința situațiilor expuse în conținutul dispozițiilor de completare.
Din perspectiva tehnicii legislative, dispozițiile prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), reglementează completarea unui act normativ ca fiind un eveniment legislativ care constă în introducerea unor dispoziții noi, ce cuprind soluții legislative și ipoteze suplimentare care nu afectează însă concepția generală ori caracterul unitar al acelui act.
În al doilea rând, relevante sunt și motivele care au stat la baza emiterii ordonanței de urgență, astfel cum sunt prezentate de către Guvern în preambulul acestui act normativ, reținându-se, printre altele, următoarele:” Având în vedere că, potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, Inspecția Judiciară este condusă de un inspector-șef, care exercită funcția de conducere și organizare a activității Inspecției Judiciare, ajutat de un inspector-șef adjunct, numiți prin concurs organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, luând în considerare că, potrivit prevederilor art. 67 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare, mandatul inspectorului-șef și al inspectorului-șef adjunct este de 3 ani, putând fi reînnoit o singură dată, în condițiile legii, întrucât dispozițiile Legii nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare, nu reglementează situația în care mandatele funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct al Inspecției Judiciare expiră înainte de finalizarea concursurilor pentru ocuparea acestor funcții și nici posibilitatea exercitării cu titlu interimar a funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct, în situația în care acestea devin vacante din alte motive, (…)față de faptul că mandatul conducerii Inspecției Judiciare a expirat la data de 1 septembrie 2018 și nu există o dispoziție legală care să reglementeze expres modul de asigurare a interimatului pentru aceste funcții, (…)considerând că situația prezentată mai sus este una extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, fiind necesară o intervenție urgentă de natură legislativă care să acopere lacuna legislativă în această materie“.
Contextul situațiilor de fapt și de drept care au condus la adoptarea ordonanței de urgență relevă, pe de o parte, existența unui vid legislativ în privința interimatului funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare, iar, pe de altă parte, o ipoteză particulară fără corespondent legal, în care vacantarea celor două funcții de conducere la 1 septembrie 2018, generată de imposibilitatea de finalizare a concursului pentru ocuparea funcțiilor în termenul legal din cauza unor proceduri judiciare referitoare la regulamentul de concurs, nu își găsea rezolvare normativă.
Totodată, spre deosebire de situația altor funcții de conducere din sistemul judiciar cu privire la care legiuitorul reglementase posibilitatea delegării în ipoteza vacanței funcției, până la ocuparea acesteia prin concurs sau numire, în cazul conducerii Inspecției Judiciare nu exista o astfel de prevedere. Astfel, pot fi identificate în legislația specifică sistemului judiciar dispozițiile art. 57 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că:
“Art. 57. – (…)(4) Delegarea în funcții de conducere a judecătorilor de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători, până la ocuparea funcției prin numire în condițiile prezentei legi.
(5) Delegarea în funcțiile de conducere de la Înalta Curte de Casație și Justiție a judecătorilor de la această instanță se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători, cu acordul scris al acestora, la propunerea președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție.”
Normele legale citate, care permit delegarea pe funcții de conducere vacante la instanțe și parchete, nu pot fi însă aplicate prin analogie și cu atât mai puțin în mod direct în situația vacanței funcțiilor de conducere de la nivelul Inspecției Judiciare.
Prin urmare, o primă concluzie este aceea că ipoteza „încălcării procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național“, la care a făcut trimitere CJUE atunci când a furnizat elementele de interpretare a dreptului Uniunii Europene în raport cu care să fie evaluate efectele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018, nu se regăsește în contextul legislativ existent la momentul adoptării acestui act normativ.
Dată fiind corelația expusă de CJUE (§ 52 din prezenta decizie), inexistența acestei premise ar face, ab initio, inutilă analiza îndeplinirii celor două condiții referitoare la aptitudinea ordonanței de urgență de a conferi Guvernului o competență directă de numire a interimatului conducerii Inspecției Judiciare și de a da naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare, ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.
Totuși, din rațiuni ce țin de necesitatea lămuririi tuturor aspectelor ce ar putea genera interpretări contradictorii, Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza în continuare reperele indicate de CJUE pentru verificarea efectelor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018, respectiv: numirea directă și îndoiala legitimă.
Cu privire la condiția ca norma în discuție să confere Executivului competența directă de numire a conducerii Inspecției Judiciare, așa cum s-a arătat anterior, circumstanțele în care a fost promovată ordonanța de urgență relevă intenția Guvernului de a reglementa, în virtutea delegării legislative ce îi este acordată de art. 115 alin. (4) din Constituție, situația de vacantare a funcțiilor de conducere cu care se confrunta Inspecția Judiciară din cauze obiective, neimputabile nici acestei instituții, nici Consiliului Superior al Magistraturii și cu atât mai puțin Executivului.
De altfel, în considerentele Hotărârii CJUE din 18 mai 2021 s-a reținut că “simplul fapt că membrii cu funcții de conducere ai organului care are misiunea de a efectua cercetări disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară în privința judecătorilor și a procurorilor sunt numiți de guvernul unui stat membru nu este de natură să dea naștere unor îndoieli precum cele menționate la punctul 200 din prezenta hotărâre. Situația este aceeași în ceea ce privește dispozițiile naționale care prevăd că interimatul unei funcții de conducere din cadrul unui astfel de organ este asigurat, în situația vacantării acestei funcții ca urmare a expirării mandatului în cauză, de conducătorul al cărui mandat a expirat, până la data ocupării acestei funcții în condițiile legii. Cu toate acestea, condițiile de fond și modalitățile procedurale aplicabile la adoptarea deciziilor de numire a acestor conducători trebuie să fie concepute astfel încât să îndeplinească cerințele amintite la punctul 199 din prezenta hotărâre” (§§ 202-204 din hotărâre).
Așadar, atât în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, cât și în jurisprudența sa din cauze similare [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982], CJUE acceptă, de principiu, că interimatul, în situații de felul celei în cauză, nu este de natură să genereze, per se, îndoieli precum cele la care se raportează instanța europeană (§ 203 din hotărâre), fiind necesară verificarea condițiilor de fond și de procedură în care se realizează numirile respective.
Se impune a fi subliniat faptul că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, Guvernul nu a procedat la numirea directă a persoanelor care au exercitat cu caracter interimar funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare. Acest act normativ nu conține dispoziții propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcțiile de conducere respective, neavând, prin urmare, caracter intuitu personae.
Examinând dispozițiile art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, prin care se introduc, în cuprinsul art. 67 din Legea nr. 317/2004, alin. (7) și (8), care reglementează procedura de asigurare a interimatului în situația vacantării funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare, ca urmare a expirării mandatului ori a altor situații, se constată că acestea reprezintă un eveniment legislativ menit a asigura soluționarea unei ipoteze neacoperite de dispozițiile în vigoare.
În aceste condiții, este evident că legiuitorul delegat a urmărit completarea cadrului normativ existent cu norme cu aplicabilitate generală și permanentă, iar nu doar la acel moment. Drept urmare, soluția normativă introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 se regăsește în prezent în fondul activ al legislației, constituind forma actuală a art. 67 din Legea nr. 317/2004.
Deopotrivă, nu poate fi asimilat unei numiri directe nici faptul că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 vizează situația particulară a vacanței funcțiilor de conducere la data intrării sale în vigoare, ipoteză în privința căreia Executivul a dispus aplicarea aceleiași soluții legislative, respectiv ca interimatul să fie asigurat de inspectorii aflați în funcție ale căror mandate expiraseră la acel moment.
Din perspectiva tehnicii de reglementare, prin modul de redactare și măsurile instituite cu privire la derularea situațiilor juridice aflate în curs la data intrării în vigoare, dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 prezintă caracteristicile unor norme tranzitorii în sensul art. 54 din Legea nr. 24/2000, articol care prevede obligația emitentului de a reglementa expres și în privința raporturilor juridice născute anterior, dar ale căror efecte continuă să se producă și după adoptarea actului normativ, nefiind așadar epuizate la intrarea în vigoare a acestuia.
În plus, conform art. 115 alin. (5) din Constituție, „Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere”. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 a fost M. Of. nr. 767 din 5 septembrie 2018 și a fost depusă spre dezbatere în procedură de urgență la Camera Deputaților cu nr. 616 din 5.09.2018 [conform mențiunilor din fișa proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018 (PL-x nr. 449/2018) [64].
Rezultă că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 a intrat în vigoare la 5 septembrie 2018, astfel că, potrivit principiului aplicării în timp a legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, se aplica raporturilor juridice existente la momentul respectiv, inclusiv vacanței funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct intervenite la 1 septembrie 2018.
În aceste condiții, se poate concluziona că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 nu produc un alt efect decât cel pe care l-ar fi produs, în absența lor, dispozițiile art. I din ordonanța de urgență, context în care este superfluu a se discuta despre potențialul risc de a conferi Guvernului competența de numire directă în funcțiile de conducere vacante la data intrării lor în vigoare.
Așadar, prin prisma argumentelor expuse anterior, nu pot fi identificate elemente care să conducă la concluzia că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 ar conferi sau ar fi conferit la momentul respectiv Guvernului competența directă de numire în funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare.
În privința celui de-al doilea standard probatoriu instituit de CJUE referitor la îndoiala legitimă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că împrejurările în care au fost adoptate prevederile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 reprezintă situații obiective excepționale, ce nu pot fi privite ca elemente care să poată reliefa conduita sau intenția Guvernului de a-și aroga, prin adoptarea ordonanței de urgență, competența de numire directă în funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare de o manieră care „să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități” (§ 200 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021).
Astfel, în preambulul ordonanței de urgență sunt reflectate circumstanțele excepționale care au reclamat intervenția normativă a Guvernului la acel moment.
Se observă că, plecând de la premisa că legea în vigoare nu reglementa, de principiu, situația obiectivă în care vacanța funcțiilor de conducere din cadrul Inspecției Judiciare intervenea ca urmare a expirării mandatelor înainte de finalizarea concursurilor pentru ocuparea acestora sau din alte motive obiective, Guvernul a arătat în preambulul ordonanței de urgență că: „ținând seama de importanța instituției Inspecției Judiciare pentru menținerea unui corp al magistraturii integru și care să se bucure de toate garanțiile de independență și imparțialitate, activitatea desfășurată de această instituție urmărind îmbunătățirea calității actului de justiție, a eficienței și eficacității sistemului judiciar, prin intermediul verificărilor și evaluărilor realizate potrivit legii, și luând în considerare că vacantarea funcției de inspector-șef al Inspecției Judiciare are repercusiuni negative asupra desfășurării activității acestei instituții și asupra procedurilor de cercetare disciplinară a magistraților, în condițiile în care inspectorul-șef are atribuții concrete în procedura disciplinară, confirmând rezoluțiile inspectorului judiciar (…)”, apreciind astfel că are obligația constituțională de a edicta în acest domeniu.
Date fiind condițiile de constituționalitate în care se realizează delegarea legislativă a Guvernului, astfel cum sunt prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție, ordonanța de urgență nu poate fi apreciată ca fiind o alternativă aflată la discreția Executivului care ar avea astfel libertatea de a adopta oricând, în regim de urgență, acte normative cu caracter de lege. Așadar, este exclusă de plano o intervenție subiectivă a Executivului prin intermediul ordonanței de urgență.
Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale referitoare la art. 115 alin. (4) din Constituție (spre exemplu, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005), Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență în următoarele condiții, întrunite în mod cumulativ: existența unei situații extraordinare, reglementarea să nu poată fi amânată și motivarea urgenței în cuprinsul ordonanței.
„Situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și au un caracter obiectiv, în sensul că existența lor nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență” (v Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, M. Of. nr. 211 din 8 iunie 1998). Elementele invocate drept situații extraordinare, care să necesite remediere în regim de urgență, reprezintă stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pun în pericol un interes public și, prin urmare, întrunesc exigențele prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție (Decizia nr. 731 din 4 noiembrie 2021, M. Of. nr 1239 din 28 decembrie 2021).
Prin urmare, cadrul constituțional care îi permite Guvernului să legifereze exclude orice posibilitate de utilizare de către acesta a atributelor de legiuitor delegat, astfel încât să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.
În al doilea rând, un asemenea potențial risc nu poate fi luat în discuție în condițiile în care aceeași persoană, numită inițial de C.S.M. , a exercitat funcția de conducere până la momentul vacantării (1 septembrie 2018) și a fost numită ulterior în funcție de C.S.M. în urma concursului organizat și desfășurat în temeiul art. 67 alin. (1)-(3) din Legea nr. 317/2004. Așadar, soluția normativă adoptată a urmărit ca interimatul să fie asigurat de către persoane care au dat dovada competenței profesionale și manageriale, exercitând deja funcțiile respective, având o cunoaștere aprofundată a activității Inspecției Judiciare și susținând un concurs, atât la momentul numirii inițiale, cât și la momentul reînvestirii pentru un nou mandat, în condițiile legii.
În fapt, în condițiile expuse, în temeiul art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, funcția de conducere de inspector-șef a fost exercitată cu caracter interimar, în perioada 1 septembrie 2018-14 mai 2019, de aceeași persoană care atât anterior interimatului, cât și ulterior interimatului (în baza Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 82 din 15 mai 2019), a fost numită de C.S.M. , potrivit procedurii prevăzute de art. 67 din Legea nr. 317/2004, în urma concursului, ceea ce exclude, de plano, orice minimă intervenție a Guvernului în desemnarea persoanelor care exercită funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct în cadrul Inspecției Judiciare.
Mai mult, soluția legislativă adoptată prevede ca interimatul funcțiilor de conducere respective să fie asigurat de persoane în privința cărora C.S.M. derulase anterior procedura de numire în urma concursului organizat potrivit legii, soluție menită să asigure și continuitatea actului managerial pentru o perioadă determinată, până la ocuparea postului în condițiile legii.
Nu poate fi ignorat nici faptul că, în prezent, în privința instituției delegării pe funcții de conducere la instanțe și parchete, se poate constata prefigurarea unei practici administrative care reflectă această soluție normativă, în sensul că, de regulă, se dispune delegarea pe o funcție de conducere vacantă a aceluiași magistrat care exercitase anterior mandatul de conducere, tocmai în considerarea argumentelor expuse mai sus.
În plus, se cuvine a fi luat în considerare și faptul că, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în funcția de inspector-șef al Inspecției Judiciare nu poate fi numit decât un judecător, a cărui întreagă carieră profesională este girată de C.S.M. , garantul independenței justiției, conform art. 133 alin. (1) din Constituție, și singura instituție cu competențe în numirea, promovarea, transferul și sancționarea judecătorilor, potrivit art. 125 alin. (2) din Constituție, ceea ce înseamnă că persoana respectivă răspunde exigențelor specifice corpului magistraților, prezentând garanțiile de imparțialitate și independență în exercitarea funcției.
Astfel, deși este necontestat faptul că interimatul celor două funcții de conducere a fost exercitat în temeiul dispozițiilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, Executivul nu a avut nicio implicare în selectarea sau numirea persoanelor care au asigurat interimatul, motiv pentru care nu se poate reține incidența ipotezei avute în vedere de CJUE la § 202 din Hotărârea din 18 mai 2021.
Ca urmare, nu se poate vorbi despre o numire într-o funcție de conducere efectuată direct de puterea executivă, cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de lege, ci de adoptarea unui act normativ, în baza unei abilitări constituționale, în considerarea unor situații extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată.
În concluzie, se apreciază că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 nu sunt de natură să confere Guvernului o competență directă de numire în funcțiile de conducere din cadrul Inspecției Judiciare și nici să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.[65]
Strategia Națională Anticorupție 2005-2007 reflectă angajamentul politic necondiționat, în ceea ce privește lupta împotriva corupției.
În temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 231 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007[66].
Prin art. 1 din Hotărâre se aprobă Strategia națională anticorupție pe perioada 2005-2007 ( prevăzută în anexa nr. 1), iar prin Art. 2 se aprobă Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 ( prevăzut în anexa nr. 2).
În cadrul Domeniului prioritar II Combaterea corupției, Obiectivul 4 Creșterea integrității și a rezistenței la corupție a sistemului judiciar s-a prevăzut că, “În vederea creșterii operativității și eficienței în activitatea de urmărire penală va fi consolidat controlul efectiv și nemijlocit al procurorului asupra activităților de investigare și cercetare penală efectuate de poliția judiciară. De asemenea se vor pune la punct proceduri care să permită sesizarea de îndată a procurorului de către structurile informative și de investigație prin transmiterea oricăror informații și suport probator referitoare la săvârșirea unor acte sau fapte de corupție sau crimă organizată” [67] .
Anexa nr. 2 cuprinde Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 . La obiectivul Creșterii integrității și a rezistenței la corupție a sistemului judiciar, , ca Măsură 4.5, „ Sesizarea de îndată a procurorului care instrumentează cazuri de crimă organizată sau corupție de către structurile informative și de investigație prin transmiterea oricăror informații și suport probator referitoare la săvârșirea unor acte sau fapte de corupție sau crimă organizată”, impune CSAT, S.R.I., SIE, structurile de informații departamentale, M.F.P., M.J., M.A.I., O.N.P.C.S.B. , P.N.A., și P.Î.C.C.J. ca Indicatori de evaluare a stadiului realizării măsurii „Stabilirea procedurilor de comunicare Protocoale semnate de instituțiile implicate”.
Acest text din coloana a 7-a este invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție[68] ca argument de text cu valoare normativă care obliga CSAT, S.R.I. , SIE, structurile de informații departamentale, M.F.P., M.J. , M.A.I., O.N.P.C.S.B., fostul P.N.A., și P.Î.C.C.J. semnarea de protocoale ( fără valoare normativă[69]), plecându-se de la prevederea „controlului efectiv și nemijlocit al procurorului ”.
În Strategie s-a arătat că Integritatea sistemului judiciar este factorul crucial pentru reușita luptei împotriva corupției. „În același timp, sistemul judiciar a fost identificat ca o zonă ale cărei disfuncționalități pot avea un impact major asupra eficienței luptei împotriva corupției. România a progresat pe calea stabilirii independenței sistemului judiciar față de puterea politică. Cu toate acestea, sunt încă necesare măsuri care sa conducă la atingerea unor standarde înalte de performanță și integritate de către magistrați. Adoptarea și diseminarea Codului deontologic actualizat sunt măsuri importante în direcția creșterii integrității și rezistenței la corupție a sistemului judiciar, alături de completarea de către magistrați a prevederilor cu privire la declarațiile de avere și de interese”[70].
Nu credem necesar/util a se invoca un „text din coloana a 7-a” dintr-o anexă, pentru a justifica activitatea curentă/operativă a unui procuror, și cu atât mai mult a unui procuror general, cu atribuții de administrație internă deplină.
Actul administrativ, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este actul emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, susceptibil de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, capabil deci prin el însuși să producă efecte juridice directe[71].
Protocolul încheiat în baza colaborării celor două autorități publice nu are calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de lege, ci este o operațiune administrativă premergătoare întocmirii actului administrativ, întrucât simpla furnizare de date cu privire la persoanele care fac parte din diferite categorii ce realizează venituri, luată separat, nu este capabilă să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice[72].
Strategia Națională Anticorupție 2016-2020, în corelare cu recomandările formulate de formatele internaționale anticorupție la care România este parte sau la care participă, a promovat schimbarea paradigmei în ceea ce privește abordarea strategică în acest domeniu. Astfel, SNA 2016-2020 a inclus obiective și măsuri care să acționeze asupra cauzelor mai profunde ale corupției, abordarea nefiind limitată la combaterea fenomenului. Documentul programatic a inclus măsuri care să vizeze prevenirea corupției, promovarea integrității organizaționale, educația anticorupție și, nu în ultimul rând, recuperarea creanțelor generate de săvârșirea de infracțiuni. Corupția rămâne o provocare la nivel național și regional, deși în plan strategic, corupția este fenomenul infracțional care a făcut cel mai des și mai constant obiectul politicilor penale în România, începând cu anul 2001. Acest fenomen afectează societatea în cele mai diverse moduri, fiind de natură a genera consecințe negative atât în viața economică, cât și socială a cetățenilor. În acest sens, s-a putut observa că, în anumite instanțe, fenomenul corupției a afectat viața, integritatea fizică, încrederea față de instituțiile statului și patrimoniul cetățenilor. Corupția rămâne o cauză care limitează perspectivele de dezvoltare a României și capacitatea de promovare a obiectivelor de politică externă, inclusiv a imaginii României în mediul internațional. Totodată, corupția afectează eficiența și profesionalismul din autoritățile și instituțiile publice, mai ales din perspectiva furnizării de servicii de interes general, aspect care generează o încredere scăzută a cetățenilor în capacitatea statului de a gestiona relațiile sociale. Cauzele fenomenului corupției sunt multiple, iar problematica prevenirii și combaterii corupției intră în spectrul de competență a mai multor instituții din România, care trebuie să coopereze pentru obținerea sinergiei în activitățile de promovare a integrității. Din perspectiva mediului de afaceri privat din România, se poate constata că au fost înregistrate evoluții în promovarea integrității în mediul de afaceri, mai ales în cadrul întreprinderilor publice, care însă pot cunoaște progrese suplimentare, printr-o colaborare strânsă cu autoritățile și instituțiile publice, care pot impulsiona inițiativele de promovare a integrității în sectorul privat. Corupția nu reprezintă un impediment (deal-breaker) în derularea afacerilor din cauza percepției greșite a antreprenorilor potrivit căreia corupția ar fi necesară pentru a derula unele contracte în România. O provocare suplimentară pentru autorități este cauzată de rolul corupției de facilitator al activității grupurilor de crimă organizată. Prin urmare, prezenta strategie include un obiectiv specific care are în vedere abordarea integrată a corupției și criminalității organizate, deoarece granița dintre corupție și criminalitate organizată este doar de ordin formal – conceptual, pentru rațiuni de abordare sistemică și coerentă din punct de vedere legal și instituțional.
Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024 confirmă atașamentul autorităților române pentru apărarea statului de drept și a democrației, independența justiției și lupta împotriva corupției, subliniind totodată efectele sistemice negative generate de corupție la nivel național. Conform capitolului privind România din Raportului 2020 privind statul de drept al Comisiei Europene, România dispune de un cadru strategic național cuprinzător în domeniul luptei anticorupție, bazat pe participarea largă a actorilor instituționali de la nivel național și local. În ciuda progreselor realizate de România în ultimul deceniu în domeniul luptei anticorupție, provocările cu care s-a confruntat sistemul judiciar în perioada 2017-2019 au pus sub semnul întrebării durabilitatea reformelor anticorupție. Importanța susținerii implementării SNA de către factorul politic a fost ilustrată în mod constant de către Comisia Europeană în cadrul rapoartelor Mecanismului de Cooperare și Verificare . În consecință, se impune în primul rând asumarea de către palierul politic a agendei naționale anticorupție și a angajamentului de a nu afecta cadrul legislativ și instituțional din domeniul anticorupției. Totodată, sunt necesare consolidarea evaluării riscurilor și a vulnerabilităților la corupție, corelarea și eficientizarea mecanismelor de prevenire, educație și combatere de care statul român dispune, respectiv consolidarea dialogului și a cooperării inter-instituționale în cadrul unei abordări integrate de tip strategic. Actuala strategie va menține abordarea utilizată de strategiile anterioare, care au acordat prioritate măsurilor preventive în sectoarele expuse la corupție. Progresul disparat al prevenției în perioada 2016-2020 a determinat menținerea sectoarelor identificate ca prioritare de strategia anterioară, cu suplimentarea acestora cu domeniul protecției mediului înconjurător și domeniul protejării patrimoniului cultural și înlăturarea sistemului judiciar din categoria sectoarelor prioritare. Prezenta strategie a fost realizată în urma unui amplu proces de consultare cu sectorul public, dar și cu societatea civilă și mediul de afaceri din România. Astfel, SNA realizează o radiografie a manifestării fenomenului la nivel național, și, corelativ, a capacității naționale de răspuns și prezintă o viziune integrată, armonizată inter-instituțional cu privire la misiunea și obiectivele necesar a fi asumate de principalele instituții cu responsabilități, cu obiective generale, specifice și acțiuni principale, individualizate în funcție de competențele legale ale fiecărei instituții și specificul sectoarelor prioritare. SNA pune accent pe rafinarea mecanismelor de cooperare pentru obținerea unor rezultate cât mai eficiente în promovarea integrității și lupta împotriva corupției. Ca orizont de timp abordarea propusă vizează perioada 2021-2025.
Articolul 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[73] definește actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;
c1)sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative;
(texte modificate prinLegea nr. 212/2018 ) , cu atât mai mult cu cât este fără echivoc că acest text nu este aplicabil decât în materia actelor administrative cu caracter unilateral[74].
Act administrativ sau operațiune administrativă, este o activitate curentă care ține uzual de competența ministerului public; limita legii este dată de „controlul efectiv și nemijlocit al procurorului ”, suveran în a desfășura urmărirea penală
Echipe mixte cu procurorii, per se nu însemnă nimic ilegal, atât timp cât în activitatea desfășurată legal, de urmărire penală, procurorul conduce și controlează totul. [75]
Dreptul magistratului la liberă exprimare are o limită. Conform art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Potrivit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară: manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.
Sub aspectul laturii obiective, abaterea disciplinară reglementată de textul de lege anterior evocat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei/unor manifestări ale unui magistrat săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu; manifestările să fi avut loc în public sau să fi ajuns la cunoștința publicului; manifestările să aducă atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției; legătura de cauzalitate între aceste manifestări și urmarea produsă să fie neîndoielnică.
Verificând întrunirea acestor condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta imputată intimatului prin acțiunea disciplinară constă în acordarea unui interviu în afara programului de lucru, publicat în ediția tipărită a revistei „22” și în mediul online, pe website-ul acestei reviste, în cadrul căruia acesta a făcut anumite afirmații de natură să afecteze onoarea, probitatea profesională sau prestigiul justiției. Ca atare, elementul material al abaterii disciplinare analizate vizează anumite afirmații făcute de intimat în cadrul unui interviu publicat în presă.
Trebuie însă subliniat că afirmațiile respective au vizat domeniul justiției, în contextul reformelor legislative aflate în dezbatere publică, în cursul anului 2018. Fără a nega existența unei obligații de rezervă a judecătorilor și procurorilor, specifică statutului de magistrat, instanța supremă reține că această obligație nu echivalează cu privarea magistraților de dreptul la liberă exprimare.
Astfel, deși magistrații trebuie să accepte anumite restrângeri ale exercițiului dreptului la liberă exprimare în virtutea funcției pe care o ocupă în sistemul judiciar, aceștia nu pot fi excluși de la orice dezbatere publică care vizează chiar domeniul în care activează.
În acest context, examinarea elementului material constând în afirmațiile pârâtului cu privire la anumite reforme legislative în domeniul justiției nu poate fi disociată de analiza dreptului la liberă exprimare, realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea și aplicarea art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, în cauza Baka împotriva Ungariei, instanța de contencios european a reținut că: în ceea ce privește nivelul protecției, art. 10 alin. (2) din Convenție nu lasă loc restrângerilor în privința libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general. În consecință, un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare, care este asociat cu o marjă de apreciere restrânsă a autorităților, va fi, în mod normal, acordat în cazul în care afirmațiile au legătură cu un subiect general de interes, ceea ce este, în special, cazul comentariilor privind funcționarea sistemului judiciar . Având în vedere, în special, importanța crescută atașată separării puterilor și necesității de a păstra independența justiției, trebuie examinată cu atenție orice ingerință în ceea ce privește libertatea de exprimare a unui judecător aflat într-o astfel de situație. Aspectele legate de funcționarea justiției sunt de interes general. Or, dezbaterile privind chestiuni de interes public se bucură în general de un nivel ridicat de protecție, în temeiul art. 10 din Convenție. Chiar dacă o chestiune care suscită o dezbatere are implicații politice, acest simplu fapt nu este suficient în sine pentru a împiedica un judecător să dea o declarație cu privire la respectivul subiect. Într-o societate democratică, chestiunile legate de separarea puterilor se pot referi la subiecte foarte importante despre care publicul are interesul legitim de a fi informat și care țin de dezbaterea politică (paragraful 165).
Totodată, în cauza Kudeshkina împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că: teama de pronunțare a unei sancțiuni are un “efect disuasiv” asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare, în special în ceea ce-i privește pe alți judecători care ar dori să participe la dezbaterea publică privind aspecte legate de administrarea justiției și a sistemului judiciar. Acest efect, care afectează societatea în ansamblul său, este, de asemenea, un factor de luat în considerare în evaluarea proporționalității sancțiunii sau măsurii represive impuse (§§ 99-100).
Prin raportare la statuările instanței de contencios european, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că opiniile intimatului expuse în cadrul interviului vizează chestiuni de interes general pentru sistemul judiciar. Or, din această perspectivă nu poate fi reținută încălcarea obligației de rezervă de către intimat, față de nivelul sporit de protecție a libertății de exprimare în privința chestiunilor care vizează sistemul judiciar.
De asemenea, chiar dacă unele afirmații ale intimatului denotă o atitudine critică, acestea nu au depășit limitele unui limbaj decent.
În plus, din perspectiva urmării imediate a abaterii disciplinare analizate, se observă că art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 sancționează manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției.
Totodată, art. 98 alin. (1) din aceeași lege prevede că judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. Ca atare, pentru a fi angajată răspunderea pentru abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu este suficient ca manifestările să fie de natură a aduce atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, ci trebuie să se demonstreze că manifestările au adus atingere acestor valori.
De altfel, atunci când legiuitorul a intenționat să sancționeze și faptele de natură a aduce atingere prestigiului justiției sau demnității funcției de magistrat a făcut o mențiune expresă în acest sens, cum a făcut-o în cazul abaterii disciplinare de la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, care sancționează utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat. Or, probele administrate în cauză relevă că afirmațiile intimatului publicate în presă nu au afectat imaginea sa în cadrul instanței la care activează și nici prestigiul justiției.
Nefiind întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare sub aspectul laturii obiective, devine inutilă examinarea criticilor referitoare la existența vinovăției, ca element constitutiv al laturii subiective. Prin urmare, nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ.
În completarea considerentelor anterioare, se cuvine a fi reiterate considerentele reținute anterior în jurisprudența Completului de 5 judecători cu privire la libertatea de exprimare a magistraților, în sensul următor:
„În ceea ce privește libertatea de exprimare, în raport cu dispozițiile art. 30 alin. (1) și (6) din Constituție și limitările impuse de art. 10 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), în lumina jurisprudenței CEDO (Morissens contra Belgia, Wille contra Liechtenstein, Ozpinar împotriva Turciei, Baka contra Ungariei) autoritățile naționale trebuie să asigure un just echilibru între nevoia de a proteja dreptul la libera exprimare (inclusiv al magistraților), pe de o parte, și nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătorești și drepturile altor persoane, pe de altă parte. Magistrații trebuie să-și exprime opiniile într-o manieră prudentă, măsurat, deoarece obligația de imparțialitate de care sunt ținuți trebuie să satisfacă exigențele serviciului public căruia îi asigură funcționalitatea. Așadar, dreptul magistratului la liberă exprimare are o limită, și anume dreptul cetățeanului la o justiție independentă, echidistantă față de politic, echilibrată și verticală. […] dreptul la liberă exprimare […] trebuie exercitat în limitele obligației de rezervă impuse magistraților tocmai în considerarea statutului lor. În caz contrar, s-ar încălca echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertății de exprimare, pe de o parte, și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate în art. 10 paragraful 2 din Convenție. Obligația de rezervă a magistraților presupune, prin însăși natura sa, moderație și reținere în ceea ce privește prezentarea opiniilor de către magistrat. Cu toate acestea, această obligație devine subsidiară doar atunci când democrația este în pericol.” (Decizia Completului de 5 judecători nr. 62 din 18 mai 2020, pct. 15)
În lumina acestor considerente, este de subliniat că obligația de rezervă și moderație incumbă magistraților inclusiv în situațiile care vizează legislația în domeniul justiției, prin exercitarea dreptului la liberă exprimare în limitele impuse de așteptările specifice funcției judiciare.
Sub acest aspect prezintă relevanță și considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului de la pct. 114 din Hotărârea din 8 decembrie 2020 pronunțată în cauza Panioglu împotriva României, în care s-a reținut că persoanele care ocupă funcții publice în sistemul judiciar sunt supuse restrângerii exercițiului dreptului la liberă exprimare în toate situațiile în care este pusă în discuție autoritatea și imparțialitatea sistemului, fiind obligate să manifeste discreție maximă, inclusiv în utilizarea mass-media chiar și în ipoteza în care sunt provocate, obligație atașată standardelor înalte specifice sistemului judiciar, pentru care este important să se bucure de încrederea publicului în scopul îndeplinirii cu succes a atribuțiilor ce îi revin.[76]
Confuzie asupra rolurilor instanțelor și parchetelor. „Sistemele de justiție penală variază în Europa și în lume. Diferitele sisteme sunt înrădăcinate în culturi juridice diferite, și nu există un model uniform pentru toate statele. Există, de exemplu, diferențe importante între sistemele de natură contradictorie (adversariale) și cele inchizitoriale, între sistemele în care un ofițer judiciar controlează ancheta și cele în care un procuror nejudiciar sau polițiștii controlează anchetele. Există sisteme în care urmărirea penală e obligatorie (principiul legalității) și altele în care procurorul poate decide să nu urmărească penal atunci când interesul public nu o cere (principiul oportunității).[77]
Cel mai grav este faptul că subordonarea Parchetului afecteaza independenta judecătorilor. Acestia nu pot actiona decat daca sunt sesizati de parchet – 95% din cazurile unui tribunal corectional sunt instrumentate de Politie sub controlul Parchetului. și atunci, la ce serveste independenta judecătorilor daca totul este decis de un Parchet care este supus unei logici a dependentei?[78]
Există standarde și recomandări mai detaliate. Astfel, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere statelor membre să asigure că procurorii sunt liberi de «ingerințe nejustificate» în activitățile lor profesionale. Carta de la Roma, adoptată de CCPE în 2014, proclamă principiul independenței și autonomiei procurorilor, iar CCPE încurajează tendința generală către o mai mare independență a parchetelor. În multe state membre ale Consiliului Europei se observă o tendință de a acorda mai multă independență parchetului, în special în ce privește deciziile luate în cauzele penale. […] Comisia de la Veneția observă, de asemenea, că în multe țări «subordonarea parchetului față de autoritatea executivă este mai mult o chestiune de principiu decât de realitate, în sensul că executivul e de fapt deosebit de atent să nu intervină în cauze individuale». Acestea fiind spuse, tendința generală de a acorda mai multă independență parchetului nu s-a transformat încă într-o regulă obligatorie care să fie aplicată uniform în Europa.”
CDL-AD(2015)039, Avizul comun al Comisiei de la Veneția, al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) și al Oficiului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (OSCE/ODIHR) privind proiectul de amendamente aduse Legii privind Parchetele din Georgia, §16 . „Principiul fundamental care ar trebui să guverneze sistemul parchetelor într-un stat e independența completă a sistemului, nicio considerație administrativă sau de altă natură nu e la fel de importantă ca acest principiu. Numai acolo unde independența sistemului e garantată și protejată prin lege publicul va avea încredere în sistem, ceea ce e esențial în orice societate sănătoasă.” [79]
Infaptuirea unei Justitii independente și impartiale depinde de calitatea muncii procurorului, care este învestit constitutional cu apararea intereselor generale ale societatii și drepturile și interesele cetatenilor, iar legal și statutar este investit în principal cu atributul efectuarii urmarii penale în cauzele penale.
Or, modul în care procurorul se situeaza pe palierul puterilor constituite în stat, adica de subordonare fata de o putere sau alta sau de independenta, da masura adecvata calitatii muncii procurorului, constanta ce poate fi masurata prin gradul de independenta/subordonare și impartialitatea procurorului.
„Nu există standarde internaționale care să impună independența parchetului. Dar, în același timp, e clar că există o tendință generală de introducere a independenței parchetului. […] În același timp, e important să se evite ca independența procurorilor să devină o amenințare la adresa independenței judecătorilor.” [80]
Aceasta independență a procurorului nu trebuie să fie una arbitrară, pentru că el trebuie să dea seama de activitatea lui în primul rand societatii românești, ale carei interese le apara, dar și structurii ierarhice de care apartine. Uniunea Nationala a Judecătorilor constata, cu ingrijorare, că, Ministerul Public este tinta unor presiuni, mai mult sau mai putin institutionale, fara precedent.
„O justitie eficienta nu poate fi conceputa în lipsa unor judecători independenti. Mutatis mutandis, nici cercetarea penala eficienta nu poate beneficia de suficiente garantii în lipsa unor procurori independenti, participarea acestora la infaptuirea justitiei penale justificand acest statut;[81]
Calitatea actului de cercetare penala – condiționatăintrinsec de modul independent sau nu în care aceasta s-a desfășurat – are o influenta deseori covarsitoare asupra modului de desfasurare a procesului penal; lipsa de independenta a procurorilor publici în desfasurarea activitatii acestora se reflecta asadar negativ și direct asupra independentei sistemului de justitie în ansamblul sau, și în mod particular asupra independentei puterii judecătoresti formate din instanțe și judecători.
Independenta procurorilor se impune și din punctul de vedere al respectarii principiului egalitatii armelor, conditie esentiala a respectarii dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este definit prin jurisprudența CEDO – raportata la art.6 din Conventie. Aceasta cerinta impune și despartirea și consolidarea separata a functiilor judiciare: acuzare, aparare, judecare și exercitarea acestora în conditiile unei independente necontestate, ferite de orice banuieli de imixtiune sau influente exterioare;
Din punctul de vedere al organizării interne, al managementului Ministerului Public și Parchetelor, inclusiv în procedura de numire a Procurorului General al Romaniei, precum și în celelalte functii de conducere, singura autoritate constitutionala ce ar trebui sa aiba atributii ar fi Consiliul Superior al Magistraturii, prin sectia de procurori, eliminandu-se astfel factori externi, ce ar putea avea caracter perturbator, indiferent de sfera din care acestia provin.”[82]
Rolul judecătorului. Rolul judecătorului este de a interpreta și aplica legea în concret, în circumstanțele de fapt și de drept ale litigiului cu care este învestit, nefiindu-i conferit dreptul de a crea, modifica sau completa dispozițiile legii. A crea o normă de competență nouă prin interpretarea a două norme de competență diferite reprezintă o situație de instituire a unei legi noi, ceea ce ar constitui o depășire a limitelor puterii judecătorești și o imixtiune nepermisă în sfera puterii legislative, singura căreia îi revine prerogativa de modificare sau completare a dispozițiilor legale în vigoare.
În activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenți față de lege, iar, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, aceștia „se supun numai legii“. Textul constituțional precitat raportat la dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora „nimeni nu este mai presus de lege” și ale art. 124 alin. (1) care stabilesc că „Justiția se înfăptuiește în numele legii” fixează poziția justiției, a judecătorului față de lege. (…) Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speța concretă. [83] ; „în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu”[84] ; “(…) principiul separației puterilor în stat impune o anumită ordine constituțională, grefată pe activitatea generatoare de norme primare a Parlamentului, celorlalte ramuri ale puterii publice revenindu-le competența de a pune în aplicare aceste norme; numai Curții Constituționale îi este permis să constate neconstituționalitatea acestora și, astfel, să le elimine din fondul activ al legislației primare. În schimb, celelalte autorități publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale Parlamentului […], nici prin acte administrative și nici prin hotărâri judecătorești (…). Fiecare dintre autoritățile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competențe, neputând să își aroge competențe legislative [85] Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) cu referire la art. 9 din Legea nr. 304/2004 și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi admisă excepția necompetenței materiale a Completului de 5 judecători și va fi declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Având în vedere declinările reciproce de competență dispuse în cauză, se reține incidența dispozițiilor art. 135 alin. (2) din C. pr. civ., conform cărora „Nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere”..[86]
Într-o cauză, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele reclamantului și a analizat excepțiile invocate conform normelor de procedură civilă, și nu în ordinea pe care recurentul-reclamant o apreciază a fi fost corectă, nu face incident motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, pentru că acest text legal are în vedere pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, respectiv de motivele invocate de părți prin căile procesuale reglementate de lege.
Instanța de fond s-a raportat la obiectul cauzei, anularea Deciziei nr. 107/03.09.2003 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității privind sistemul de proceduri pentru deconspirarea foștilor ofițeri de securitate care au desfășurat activități de poliție politică, în raport cu elementele de fapt și de drept ale cauzei, și a expus argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În ceea ce privește alegațiile recurentului-reclamant privind greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe motiv că nu ar fi avut în vedere cele arătate de pârât prin întâmpinare (că nu ar exista identitate între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic), instanța de control judiciar apreciază că în mod corect curtea de apel a reținut atribuțiile acestei instituții în raport cu dispozițiile art. 63 din Legea nr. 304/2004 și cu cele ale Legii nr. 554/2004, Ministerul Public având posibilitatea de a sesiza instanța de contencios administrativ în anumite cazuri, fără a avea, însă, calitate procesuală pasivă. De altfel, chiar recurentul citează lit. d) și k) ale art. 63 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora Ministerul Public exercită acțiunea civilă și orice alte atribuții prevăzute de lege, deci ar avea calitate procesuală activă.
Ministerul Public nu poate sta în judecată în calitate de pârât decât în cazul în care s-ar solicita anularea vreunui act emis de acesta sau când ar fi când ar fi parte a raportului juridic și ar avea atribuții în materia supusă judecății. Or, prin acțiune, reclamantul a solicitat, de fapt, obligarea Ministerului Public la a constata că Decizia nr. 107/03.09.2003 a CNSAS ar încălca libertățile și interesele legitime ale persoanelor și la a sesiza instanța de contencios administrativ.
În materia contenciosului administrativ, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1-Subiectele de sesizare a instanței alin. (4), (5) și (9) din Legea nr. 554/2004, „(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
(5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente. . .
(9) La soluționarea cererilor în contencios administrativ, reprezentantul Ministerului Public poate participa, în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.”
Prin urmare, Ministerul Public nu poate fi decât inițiatorul demersului judiciar, având calitate procesuală activă, când apreciază că actul emis de o autoritate cu exces de putere încalcă drepturi, libertăți și interese ale persoanelor sau vatămă un interes public. De asemenea, poate participa în orice fază a procesului ori de câte ori apreciază că este necesar.
Ministerul Public, în calitate de apărător al drepturilor, libertăților și intereselor persoanelor, nu poate fi obligat de o persoană să se autosesizeze și să inițieze acțiune în contencios administrativ. De altfel, manifestarea de voință a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a nu participa la judecata acțiunii reclamantului nu face altceva decât să ducă la concluzia că nu poate fi vorba despre încălcarea valorilor sociale protejate de lege.
Potrivit art. 16-Introducerea în cauză a funcționarului alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
„(1) Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă.”.
În cauză, recurentul-reclamant nu a solicitat despăgubiri, ci a justificat calitatea procesuală a acestui pârât pe motiv că a depus la dosarele de judecată decizia atacată.Or, dispozițiile legale sunt cât se poate de clare, în sensul că funcționarul public poate fi introdus în cauză în anumite condiții, când a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori a refuzat soluționarea unei cereri referitoare la un drept subiect sau interes legitim, și numai dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârzierea soluționării cererii.
Astfel, nu era necesară administrarea vreunei probe pentru constatarea acestor aspecte și pentru admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D..
Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport legal și criticile recurentului-reclamant privind admiterea excepției inadmisibilității acțiunii.Articolul rt. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, definește contenciosul administrativ ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru a fi considerat act administrativ, trebuie să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.
Însă, nu toate actele unilaterale emise de autoritățile publice, sunt acte administrative ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia. Pe acest aspect, instanța de fond în mod corect a reținut, în raport cu cele dezlegate de sentința nr. 3178 din 21 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (sentință pronunțată în materia contenciosului administrativ, și nu în materie civilă), incidența puterii de lucru judecat în ceea ce privește faptul că Decizia nr. 107/03.09.2003 a CNSAS nu reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, ci un act intern al CNSAS, privind metodologia de lucru și etapele procedurale ce trebuie parcurse pentru soluționarea sesizărilor.
Puterea lucrului judecat (res judicata) are la bază regula că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie sa fie contrazisă de o alta hotărâre, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniforma a justiției.
Se preîntâmpină, astfel, contradicțiile între hotărârile judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitiva să nu fie infirmate printr-o alta hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.
Sfera de acțiunea a puterii lucrului judecat se răsfrânge inclusiv asupra considerentelor hotărârii definitive prin care s-a lămurit un anumit aspect, hotărârea beneficiind de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul, nemaiputând fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească care să pună în discuție aspectul deja lămurit. În cauză, nu se mai poate supune unei noi aprecieri problema caracterului Deciziei nr. 107/03.09.2003 a CNSAS, dacă este sau nu act administrativ cu caracter normativ.
În mod corect a reținut instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile expres și limitativ prevăzute de lege în privința deciziei atacate, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios administrativ în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.[87]
Independența judecătorului. Principiul constituțional al independenței judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilității. Independența judecătorului nu constituie și nu poate fi interpretată ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte.
Din Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, se reține că independența nu este un privilegiu acordat în beneficiul judecătorului; „independența este dreptul fiecărui cetățean într-o societate democratică de a beneficia de o justiție care este (și este percepută ca fiind) independentă de puterea legislativă și executivă și care ocrotește libertățile și drepturile cetățenilor într-un stat de drept”. Potrivit aceleiași declarații, „depinde de fiecare judecător să respecte și să lucreze în scopul menținerii independenței justiției, atât în ceea ce privește aspectul individual, cât și instituțional”.
Cu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea Constituțională observă că definiția erorii judiciare prevăzută la art. 96 alin. (3) și (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în §§ 216 și 217 ale Deciziei nr.45 din 30 ianuarie 2018, însă este de observat că, deși preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare. Curtea nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, în schimb, îi poate stabili elementele structurale, astfel cum a procedat în decizia antereferită. Legiuitorului îi revine, în schimb, obligația de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare. Astfel, Curtea stabilește criterii/exigențe/valențe de natură constituțională în funcție de care legiuitorul trebuie să edicteze legile, însă nu are ea însăși misiunea de a formula texte de lege, această competență revenind, în exclusivitate, legiuitorului (§ 149)[88].
Legiuitorul nu s-a preocupat să dea o valoare normativă corespunzătoare considerentelor din decizia Curții Constituționale, ci s-a mărginit să le preia tale quale în cuprinsul legii. Or, în realitate, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situațiilor care pot fi încadrate în noțiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare și univoce, până la urmă, instanțelor judecătorești chemate să aplice și să interpreteze lege. Mai mult, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acuratețea și caracterul univoc va deveni lipsit de eficiență în procesul de aplicare a legii, existența sa normativă, deși incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la nașterea unor noi raporturi juridice (§150).
Eroarea judiciară „aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale” [§ 217]. Prin urmare, legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar și indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Astfel, dacă art. 538 și 539 C. pr. pen. indică aceste situații în mod clar și fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situații pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare și individualizare legală ar da coerență instituției răspunderii magistratului (§151).
Legea este adoptată pentru a fi aplicată, și nu pentru a conține principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât și reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie și abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară (§152).
Referirile din forma propusă pentru art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 la Codul de procedură penală, Codul civil și Codul de procedură civilă sunt la fel de generale, neputându-se cunoaște care dintre încălcările normelor de drept material sau procesual produc vătămări grave ale drepturilor/libertăților persoanei. În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naștere unor asemenea vătămări și să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorității lucrului judecat și, implicit, securității raporturilor juridice element component al securității juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție (§153).
Legiuitorul are competența constituțională de a identifica și normativiza acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noțiunii de eroare judiciară, cu respectarea Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În aceste condiții, legiuitorul trebuie să adopte o reglementare care, pe de o parte, să acopere toate domeniile dreptului, alegerea sa neputând viza, în mod selectiv, unul sau altul dintre aceste domenii, astfel cum pare a rezulta din noua formulă redacțională a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar, pe de altă parte, să releve o îndepărtare deosebit de gravă de la exigențele legii, însoțită de o anumită gravitate/intensitate a încălcării astfel realizate. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază faptul că răspunderea patrimonială pentru eroarea judiciară incumbă în primul rând statului, care se poate îndrepta numai împotriva magistratului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență pentru a-și recupera sumele de bani deja plătite, răspunderea patrimonială a acestuia fiind, așadar, una subsidiară și indirectă. Pentru toate celelalte cazuri, răspunderea patrimonială va reveni în exclusivitate statului (§154).
În lipsa elementelor de circumstanțiere, precizie și detaliere menționate, legea ar rămâne la un nivel științific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit. Rezultă că, în privința art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)], legiuitorul nu a respectat art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (2) din Constituție (§155).
În critica de neconstituționalitate se mai arată că revenirea la definițiile date relei-credințe și gravei neglijențe în forma în vigoare a Legii nr. 303/2004 este contrară Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, decizie care impunea corectarea acestora. Or, în realitate, Curtea, la § 226 al deciziei, a apreciat caracterul complet și conținutul normativ al acestor definiții, astfel că revenirea la acestea nu pune în discuție încălcarea deciziei antereferite. Prin urmare, sub acest aspect, nu a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituție (§156).
Articolul I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)] din lege este constituțional. În acest sens, se constată că, într-adevăr, o normă de trimitere la un text care nu face parte din dreptul pozitiv nu poate fi acceptată. Însă, în același timp, trebuie observat că, în cazul de față, trimiterea reglementată prin art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)], este operată în sens de corelare a două legi, care se află atât într-o relație de complementaritate, cât și în aceeași procedură parlamentară de modificare. Instituirea Comisiei speciale comune pentru a elabora modificări și completări la legile justiției a avut în vedere criteriul coerenței, completitudinii și unității actului legislativ, specific acestor categorii de comisii [v Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, §55], astfel că trimiterile operate între aceste acte normative supuse analizei comisiei pot și trebuie să fie acceptate. Altminteri, s-ar ajunge fie la repetări inutile în cadrul acestor acte normative, fie la o lipsă de corelare între ele. În consecință, trimiterea operată la art. 741 din Legea nr. 317/2004, lege care se află, de asemenea, în procedura controlului a priori de constituționalitate, nu încalcă, la acest moment temporal, art. 1 alin. (5) din Constituție. Desigur, în măsura în care legea la care se trimite nu va fi adoptată concomitent cu prezenta lege, norma de trimitere rămâne fără obiect, putând afecta constituționalitatea întregii construcții normative a art. 96 din Legea nr. 303/2004 (§157).
Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (8) teza întâi] nu este încălcat art. 125 din Constituție, independența judecătorului nefiind cu nimic afectată în condițiile în care o entitate administrativă, pe baza unei proceduri proprii și în urma raportului Inspecției Judiciare, apreciază că este necesară declanșarea acțiunii în regres. Raportul Inspecției Judiciare, fără a fi conform, este un element de reper pentru funcționarii Ministerului Finanțelor Publice în aprecierea introducerii acțiunii în regres, remediindu-se, astfel, situația semnalată prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la lipsa unui mecanism de filtru pentru exercitarea acțiunii în regres și la necesitatea evitării introducerii mecanice de către Ministerul Finanțelor Publice a acestei acțiuni în regres. Fiind consultativ, raportul Inspecției Judiciare, pe de o parte, nu poate fi atacat în justiție, iar, pe de altă parte, nu produce el însuși efecte juridice, tocmai pentru că nu ține de competența autorității judecătorești decizia de exercitare a acțiunii în regres a magistratului, în schimb, soluționarea acțiunii astfel declanșate este de competența instanțelor judecătorești. Nu este de competența puterii judecătorești să aprecieze când este oportună sau nu declanșarea unei acțiuni în regres, ci a administrației, revenindu-i acesteia din urmă competența de a stabili la nivel infralegal o procedură care să îi permită o evaluare a relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului, în condițiile în care statul a fost deja “condamnat” pentru eroare judiciară. Prin urmare, pe calea acestei evaluări se evită introducerea mecanică a acțiunilor în regres ori de câte ori s-a constatat o eroare judiciară, chiar în lipsa relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului (§158).
Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea constată că, fiind vorba despre un aspect care privește detalierea unor elemente ale încheierii contractului de asigurare profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 133 alin. (1) din Constituție, ca reprezentant al corpului profesional, are competența de a stabili printr-un act administrativ condițiile, termenele și procedurile necesare pentru asigurarea obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Este de la sine înțeles că nu va putea deroga de la lege, astfel că revine judecătorului/procurorului obligația de a plăti integral polița de asigurare astfel încheiată. Prin urmare, nu se încalcă art. 133 din Constituție, iar art. 134 din Constituție nu are incidență în cauză, nefiind vorba de o atribuție acordată Consiliului Superior al Magistraturii în sensul exercitării sale în mod continuu, ci de o obligație de a elabora și adopta un act administrativ în sensul celor dispuse de lege (§159).
Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională . . . respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și a legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt neconstituționale[89].
Revenind asupra formulărilor, după intervenția Curții Constituționale, Comisia specială pentru modificarea legilor justiției, a redefinit eroarea judiciară[90]. Astfel, în redefinirea erorii judiciare, noua formulare este: „S-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. S-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, precum și atunci când, prin încălcarea clară și incontestabilă a situației de fapt sau a normelor juridice aplicabile au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară”.
Termenii „flagrant” și „în mod vădit” au fost modificate cu „evident” și a fost introdus termenul „grav”. Să sperăm în noi formulări!
În concluzie, nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență. „Termenul culpă este una dintre acele expresii care nu au nimic cu adevărat juridic, care sunt împrumutate limbii curente și care solicită mai degrabă imaginația, decât rațiunea”[91].
Chiar dacă reglementarea poate fi îmbunătățită, consideram că ea este suficient de clară, întreagă și lămuritoare. Așa, de exemplu, exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență poate fi uneori abatere disciplinară , dar acest fapt nu împiedică antrenarea răspunderii speciale.
Spre deosebire de legea penală, cârmuită de principiul legalității pedepselor – nullum crimen, nulla poena, sine lege, răspunderea civilă este stabilită prin largi dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, îndestulător de mlădioși pentru a permite o interpretare extensivă. Singurul lucru ce se impune este o aplicare în spiritul legii.
O încercare de a cantona limitele răspunderii magistraților cât mai exhaustiv imaginabil, devine, în civil, cel puțin penibilă și de neexplicat în valori juridice,
Orice fel de presiune asupra legiuitorului excede cadrul administrativ, trecând în sfera presiunilor, influențelor politice[92].
Într-o altă speță, Înalta Curte reține că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, conform cărora constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu rea-credință” și „există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”.
Contrar concluziei instanței disciplinare, Înalta Curte constată că pârâta nu a conștientizat nevinovăția persoanelor trimise în judecată și nu a acționat cu intenția manifestă de a produce o vătămare persoanelor respective, ci, așa cum susține inclusiv în recurs, a avut convingerea cu privire la vinovăția persoanelor respective, deși motivarea actelor judiciare pe care le-a emis era în mod vădit contrară raționamentului juridic[93].
Acceptarea și respectarea hotărârilor judecătorești definitive și faptul de a le permite magistraților să își facă datoria în mod neîngrădit sunt esențiale[94].
Independența magistraturii și inamovibilitatea judecătorilor. Caracterului echitabil al procedurii. Revocarea sau destituirea judecătorilor. Procurorul general, Augustin Lazăr, semnalează mai multe prevederi care sunt neconstituționale și critică dur noua Ordonanță de urgență de modificare a legilor justiției, precizând că prevederile acesteia pot conduce la apariția unui blocaj instituțional, Ministerul Public putând ajunge în situația de a nu-și exercita corespunzător atribuțiile constituționale de reprezentare a intereselor generale ale societății, apărare a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor. În Comunicatul dat publicității se face vorbire despre jurisprudența CEDO. „Procurorul general [. . . ], luând în considerare concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului formulate în cauza Baka c. Ungariei (Hotărârea din 27 mai 2014), văzând proiectul ordonanței de urgență transmis Consiliului Superior al Magistraturii, își exprimă îngrijorarea față de blocajul instituțional al Ministerului Public ce ar putea fi generat de recentele modificări ale legilor justiției și de asemenea față de neconstituționalitatea unora dintre prevederi.”[95]
În lumina trimiterii la hotărârea Curții, în acea speță, a existat o contestație reală și serioasă asupra unui „drept”, pe care reclamantul îl putea susține, în mod întemeiat, recunoscut de dreptul intern[96].
Încetarea înainte de termen a mandatului de președinte al Curții Supreme conferit reclamantului „nu a fost examinată de o instanță de drept comun sau de un alt organ care exercită funcții judiciare, și nici nu putea fi efectuată”. Această lipsă a controlului jurisdicțional rezultă dintr-un text de lege a cărui compatibilitate cu cerințele statului de drept este îndoielnică[97] . Curtea subliniază importanța ce trebuie acordată respectării caracterului echitabil al procedurii în cauzele care privesc revocarea sau destituirea judecătorilor. The Court cannot but note the growing importance which international and Council of Europe instruments, as well as the case-law of international courts and the practice of other international bodies are attaching to procedural fairness în cases involving the removal or dismissal of judges, including the intervention of an authority independent of the executive and legislative powers în respect of every decision affecting the termination of office of a judge. În aceste condiții, Curtea consideră că statul pârât a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului de acces la o instanță[98].
Prin urmare, a existat o încălcare, în ceea ce îl privește pe reclamant, a dreptului de acces la o instanță, garantat de art. 6 § 1 din Convenție[99].
Curtea observase că, la 22 iunie 2009, reclamantul fusese ales președinte al Curții Supreme, pentru un mandat de 6 ani, de către Parlament (decizia nr. 55/2009), în conformitate cu art. 48 § 1 din Constituția din 1949. Normele care reglementează mandatul președintelui Curții Supreme nu figurau în Constituția din 1949, ci, până la sfârșitul mandatului (31 decembrie 2011), în Legea LXVI din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor. În temeiul Legii privind organizarea și administrarea instanțelor, președinții instanțelor figurau în categoria „șefi de instanță”, adică judecători cu funcții de conducere și administrare a instanțelor și unităților organizaționale ale magistraturii.. Dacă un mandat nu se încheie pentru că perioada a expirat sau pentru că persoana a încetat să exercite funcții judecătorești, nu i se poate pune capăt decât în situațiile următoare: comun acord, demisie sau destituire . În plus, singurul motiv posibil pentru destituire este incompetența dovedită de a exercita funcții de conducere, caz în care reclamantul putea solicita controlul jurisdicțional al măsurii de destituire în fața tribunalului funcției publice .
Partea interesată putea pretinde în mod întemeiat că dreptul maghiar îi acorda protecție împotriva unei încetări a mandatului său de președinte al Curții Supreme în această perioadă. Curtea acordă o anumită importanță faptului că și Curtea Constituțională nu a respins pe motiv de lipsă de temei juridic recursul constituțional formulat de fostul vicepreședinte al Curții Supreme împotriva încetării înainte de termen a mandatului său . Înainte de a o respinge, înalta jurisdicție a examinat temeinicia plângerii sale, astfel încât aceasta s-a pronunțat asupra litigiului în ceea ce privește dreptul fostului vicepreședinte – echivalent cu cel al reclamantului – de a-și duce la capăt mandatul.
Faptul că s-a pus capăt mandatului reclamantului ex lege, prin efectul noi legi intrate în vigoare la 1 ianuarie, în temeiul noii Legi fundamentale, nu poate anula, retroactiv, caracterul întemeiat al dreptului care îi garanta normele care erau aplicabile în momentul alegerii sale; acele norme prevedeau un mandat de președinte de 6 ani, precum și motivele specifice pentru care i s-ar fi putut pune capăt.
Suntem departe de îngrijorarea față de un blocaj instituțional al Ministerului Public.
Atitudine manifestată în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu. Abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, constând în “atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții”, presupune, sub aspectul laturii obiective, existența unei atitudini nedemne față de unul dintre subiecții pasivi expres enumerați de textul de lege, atitudine manifestată în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, iar, sub aspectul laturii subiective, presupune ca atitudinile respective să fie asumate de judecător în mod conștient și voit sau acceptat.
În ceea ce privește „atitudinea nedemnă“, întemeiat a reținut instanța disciplinară că aceasta presupune manifestări comportamentale contrare standardelor de conduită stabilite prin legi și regulamente în sarcina magistraților. În acest sens, sunt avute ca reper obligațiile impuse magistraților de a avea relații bazate pe respect și bună-credință, de a manifesta un comportament decent și civilizat, de a manifesta calm, răbdare și politețe în relațiile de serviciu, așa cum rezultă din dispozițiile art. 4 alin. (1) și art. 90 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 5 alin. (2) lit. b), lit. d) și lit. e) din Regulamentul instanțelor judecătorești.
În cauză, probatoriul administrat, reflectă, așa cum s-a reținut cu just temei în hotărârea atacată că pârâta judecător, în relația cu judecător B. și cu o parte a personalului instanței, a folosit un ton ridicat, un limbaj inadecvat, jignitor și umilitor, și a avut o conduită inadecvată, caracterizată de violență/agresivitate
Circumstanțele de fapt, modalitatea de adresare și comunicare care face dovada manifestărilor menționate, precum și conduita violentă/agresivă sunt redate pe larg în hotărârea atacată, iar reluarea acestora în cuprinsul prezentelor considerente are caracter superfluu.
Probatoriul administrat relevă percepția unitară a personalului – judecători și personal auxiliar și conex – din cadrul instanței cu privire la manifestările și modalitatea de comunicare a pârâtei în relațiile de serviciu, care se circumscriu noțiunii de “atitudine nedemnă”, fiind contrare standardelor de conduită amintite anterior, de natură a submina demnitatea funcției și de a afecta grav prestigiul justiției.
Sub aspectul laturii subiective, se reține că pârâta a acționat cu intenție indirectă, sub forma prevederii rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor.
Criticile din recurs, prin care recurenta tinde să dea o altă interpretare situațiilor de fapt relatate în declarațiile menționate la pct. 56 nu sunt susținute de mijloace de probă, ci reflectă numai interpretarea personală diferită pe care partea o dă circumstanțelor, o asemenea interpretare neavând însă valența de a demonstra contrariul celor atestate de persoanele audiate și reținute în hotărârea atacată în conținutul abaterii analizate.
Înalta Curte reține că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.
Analizând, cu prioritate, criticile invocate în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. pr. civ., cu privire la nelegalitatea sancționării pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004 în condițiile în care instanța disciplinară a fost sesizată, pentru faptele respective, cu abaterea disciplinară prevăzută de art. art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, se reține netemeinicia acestora.
Încadrarea juridică a faptei sesizate prin rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare este atributul Consiliului Superior al Magistraturii, în exercitarea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, așa cum rezultă în mod expres din dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004, conform cărora:
„Art. 50. – (1) Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și încadrarea juridică a acesteia;
b) temeiul de drept al aplicării sancțiunii;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror;
d) sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia;
e) calea de atac și termenul în care hotărârea poate fi atacată;
f) instanța competentă să judece calea de atac.
(2) Prevederile alin. (1) se completează cu dispozițiile C. pr. civ. privind cuprinsul hotărârii.”
Astfel, în prezența dispozițiilor cu caracter special ale Legii nr. 317/2004, nu se poate reține încălcarea de către instanța disciplinară a principiului disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) cu referire la art. 32 alin. (1) lit. c) din C. pr. civ., din perspectiva încadrării juridice a faptei analizate.
Totodată, în circumstanțele cauzei, se constată că, în fața instanței disciplinare, au fost respectate principiul contradictorialității și dreptul la apărare, pârâta fiind legal citată, având cunoștință de actele dosarului, și-a exercitat dreptul la apărare prin administrarea de probe și formularea de apărări, cu respectarea dispozițiilor art. 14 alin. (4) și art. 22 alin. (4) din C. pr. civ.
Criticile din recurs subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ., prin care recurenta susține că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 304/2004, sunt fondate pentru considerentele arătate în continuare.
Analiza condițiilor de angajare a răspunderii disciplinare este circumscrisă, în speță, abaterii disciplinare reglementate de dispozițiile art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, conform cărora: „Art. 99. – Constituie abateri disciplinare:
t) exercitarea funcției cu […] gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.
Art. 991. – […]
(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”
Referitor la abaterea disciplinară constând în “exercitarea funcției cu gravă neglijență”, în jurisprudența în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor s-a reținut că această abatere presupune îndeplinirea cumulativă a următoarele condiții: (i) în exercitarea funcției, magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) C. civ.), cât și penală (art. 16 alin. (4) C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Pentru abaterea disciplinară în discuție, forma de vinovăție impusă de lege este neglijența gravă (culpa lata), în sensul că și omul cel mai puțin avizat, cu un minim de diligență, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecințe grave; (iv) încălcarea să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă onerativă/prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare (Decizia nr. 48 din 27 februarie 2017, Decizia nr. 130 din 24 aprilie 2017, Decizia nr. 173 din 5 octombrie 2020).
În esență, exercitarea funcției cu gravă neglijență a fost reținută în sarcina recurentei-pârâte cu privire la modul în care a gestionat lucrările. Faptul că dosarul a rămas în nelucrare pentru o perioadă de 1 an și 4 luni relevă încălcarea evidentă a termenului de cel mult 60 de zile prevăzut de art. 343 din C. pr. pen. pentru durata procedurii în camera preliminară, nesocotirea normei de drept procesual fiind imputabilă pârâtei judecător, care nu a manifestat diligența necesară în observarea lucrărilor dosarului. Este îndeplinită și cerința consecințelor grave pe care această conduită le-a produs, întrucât soluționarea cauzei a fost întârziată pentru o perioadă îndelungată, situație incompatibilă cu imperativul rezolvării în condiții de celeritate, în general, a oricărei acuzații penale ce planează asupra oricărei persoane și, în particular, cu termenul expres prevăzut de lege pentru procedura camerei preliminare.
Însă, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită cerința referitoare la caracterul evident, neîndoielnic și nejustificat al conduitei imputate pârâtei. Faptul că nu sunt întrunite cumulativ cerințele specifice abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, nu minimalizează, sub aspectul consecinței grave a duratei prelungirii procedurii de cameră preliminată, lipsa de diligență manifestată de pârâtă în gestionarea lucrărilor dosarului. În acest sens, este de așteptat ca prezenta procedură disciplinară să o determine pe pârâta judecător să manifeste în viitor un plus de diligență în situații identice sau analoage.
Nesocotirea normei de drept procesual referitoare la soluționarea „de urgență” a cererii nu a produs consecințe grave și nu îmbracă forma unei culpe grave ori a unei erori macroscopice, care să justifice reținerea săvârșirii abaterii reținute în hotărârea atacată.
În ceea ce privește faptele imputate pârâtei din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, deși soluția instanței disciplinare de respingere a acțiunii disciplinare în privința acestei abateri nu formează obiectul criticilor din recurs, Înalta Curte constată că întemeiat s-a reținut în hotărârea atacată că nu sunt întrunite condițiile de angajare a răspunderii disciplinare sub aspectul abaterii menționate.
Modul în care pârâta și-a îndeplinit atribuțiile cu privire la practica de casare și pregătirea profesională a judecătorilor a fost analizat în cadrul procedurii de evaluare a activității profesionale de către Comisia de evaluare constituită la nivelul Tribunalului Vrancea, deficiențele constatate fiind menționate în raportul de evaluare întocmit, apreciindu-se că aspectele imputate nu prezintă cerințele specifice necesare angajării răspunderii disciplinare.
În același context, se reține că modul de îndeplinire a atribuțiilor corespunzătoare funcției de conducere de președinte al instanței, în componenta sa referitoare la evaluarea personalului auxiliar și conex, se circumscrie evaluării atribuțiilor manageriale, iar nu abaterii disciplinare imputate, nefiind identificate elementele specifice răspunderii disciplinare.
În procesul de individualizare a sancțiunii disciplinare, se observă, în sensul considerentelor anterioare, că s-a reținut în sarcina recurentei săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, care prezintă un grad sporit de gravitate în contextul în care faptele imputate s-au răsfrânt asupra activității instanței afectând climatul optim de relaționare adecvată și profesională în cadrul colectivului.
Înalta Curte are în vedere cu precădere faptul că recurenta a mai fost sancționată anterior pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, fiindu-i aplicată sancțiunea prevăzută de art. 100 lit. b) din aceeași lege, ceea ce demonstrează faptul că procedura anterioară nu și-a atins scopul de prevenire a conduitelor neconforme ulterioare.
Potrivit principiului aplicării graduale a sancțiunilor, se apreciază că scopul procedurii disciplinare poate fi asigurat prin aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, constând în “suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni” pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, sancțiune considerată a fi suficient de severă încât să atingă scopul punitiv și, în același timp, să o determine pe pârâtă să conștientizeze deficiențele ce îi sunt reproșate și să își adapteze conduita la standardele specifice funcției.[100]
Curtea Constituțională a avut a interveni cu nenumărate Decizii referitoare la Codul de procedură penală , având implicații însemnate în jurisprudență. Fiecare în parte reprezintă un adevărat manual de drept:
Decizia nr. 599/2014 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. f) și art. 341 alin. (5)-(8) C. pr. pen. (M. Of. nr. 886 din 05 decembrie 2014) ;
Decizia nr. 641/2014 [ excepție parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen. (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014) ;
Decizia nr. 712/2014 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217 C. pr. pen.
Decizia nr. 663/2014 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348 C. pr. pen. (M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015);
Decizia nr. 76/2015 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza a doua C. pr. pen. (M. Of. nr. 174 din 13 martie 2015) ;
Decizia nr. 166/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 5491 C. pr. pen. (M. Of. nr. 264 din 21aprilie 2015) ;
Decizia nr. 235/2015 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C. pr. pen. (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015) ;
Decizia nr. 336/2015 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015);
Decizia nr. 361/2015 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (11) lit. a) C. pr. pen. (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015) ;
Decizia nr. 423/2015 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^4 alin. (5) C. pr. pen. și ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 538 din 20 iulie 2015) ;
Decizia nr. 496/2015 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) C. pr. pen. (M. Of. nr. 708 din 22 septembrie 2015) ;
Decizia nr. 506/2015 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015) ;
Decizia nr. 542/2015 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;
Decizia nr. 552/2015 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) și (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) și (2) și art. 348 C. pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;
Decizia nr. 553/2015 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;
Decizia nr. 591/2015 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015) ;
Decizia nr. 631/2015 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) și art. 347 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 831 din 06 noiembrie 2015);
Decizia nr. 733/2015 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) și alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. (M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016) ;
Decizia nr. 740/2015 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C. pr. pen. (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015) ;
Decizia nr. 23/2016 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. pr. pen. (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016) ;
Decizia nr. 24/2016 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C. pr. pen. (M. Of. nr. 276 din 12aprilie 2016) ;
Decizia nr. 44/2016 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) C. pr. pen. și ale art. 125 alin. (3) din Codul penal (M. Of. nr. 305 din 21aprilie 2016) ;
Decizia nr. 51/2016 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016) ;
Decizia nr. 126/2016 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016) ;
Decizia nr. 432/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi și art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;
Decizia nr. 501/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) C. pr. pen. (M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016) ;
Decizia nr. 540/2016 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;
Decizia nr. 586/2016 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. pr. pen. cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 1001 din 13 decembrie 2016) ;
Decizia nr. 614/2016 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2151 alin. (2) și alin. (5) C. pr. pen. (M. Of. nr. 962 din 28 noiembrie 2016) ;
Decizia nr. 625/2016 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70 C. pr. pen. (M. Of. nr. 107 din 07 februarie 2017) ;
Decizia nr. 704/2016 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală C. pr. pen., în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (M. Of. nr. 158 din 02 martie 2017) ;
Decizia nr. 2/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 324 din 05 mai 2017) ;
Decizia nr. 17/2017 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și art. 2151 alin. (6) C. pr. pen. (M. Of. nr. 261 din 13aprilie 2017) ;
Decizia nr. 18/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 312 din 02 mai 2017) ;
Decizia nr. 22/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 159 din 03 martie 2017);
Decizia nr. 90/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C. pr. pen. (M. Of. nr. 291 din 25aprilie 2017) ;
Decizia nr. 244/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C. pr. pen. (M. Of. nr. 529 din 06 iulie 2017);
Decizia nr. 257/2017 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017) ;
Decizia nr. 302/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017) ;
Decizia nr. 437/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 763 din 26 septembrie 2017) ;
Decizia nr. 554/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017) ;
Decizia nr. 562/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen. (M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017);
Decizia nr. 651/2017 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua C. pr. pen. (M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017) ;
Decizia nr. 802/2017 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018) ;
Decizia nr. 21/2018 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C. pr. pen. (M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018);
Decizia nr. 22/2018 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) C. pr. pen. (M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018) ;
Decizia nr. 79/2018 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) C. pr. pen. (M. Of. nr. 399 din 09 mai 2018) ;
Decizia nr. 102/2018 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. pr. pen., precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018) ;
Decizia nr. 248/2019 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) C. pr. pen. (M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019) ;
Decizia nr. 354/2018 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^3 alin. (3) teza finală C. pr. pen. (M. Of. nr. 579 din 09 iulie 2018) ;
Decizia nr. 573/2018 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. g) C. pr. pen. (M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018);
Decizia nr. 651/2018 [ excepție admisa] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) C. pr. pen. și ale art. 4 din Codul penal (M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018) ;
Decizia nr. 87/2019 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 alin. (1) și art. 282 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019);
Decizia nr. 88/2019 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019);
Decizia nr. 243/2019 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (9) C. pr. pen. (M. Of. nr. 429 din 30 mai 2019) ;
Decizia nr. 250/2019 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019) ;
Decizia nr. 535/2019 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua C. pr. pen. (M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) ;
Decizia nr. 590/2019 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 469 alin. (3) C. pr. pen., în interpretarea dată prin Decizia nr. nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii (M. Of. nr. 1019 din 18 decembrie 2019) ;
Decizia nr. 55/2020 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. și ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României (M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020) ;
Decizia nr. 236/2020 [ excepție parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 C. pr. pen., precum și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020) ;
Decizia nr. 421/2020 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1461 C. pr. pen. (M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020) ;
Decizia nr. 102/2021 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) C. pr. pen., precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului (M. Of. nr. 357 din 7 aprilie 2021) ;
Decizia nr. 233/2021 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021) ;
Decizia nr. 637/2021 [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. (M. Of. nr. 1155 din 06 decembrie 2021) ;
Decizia nr. 175/2022 [excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (M. Of. nr.450 din 5 mai 2022) ;
Decizia nr. 9/2022 [excepție admisă] referitoare la recursul în interesul legii privind organul judiciar competent să soluționeze plângerea persoanei nemulțumite în ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluția de clasare a admis-o, a infirmat soluția procurorului de caz și a dat o nouă soluție de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent, în raport cu dispozițiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală (M. Of. nr.465 din 10 mai 2022) ;
Decizia nr. 7/2022 [excepție admisă] privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488^6 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 285 din același cod și art. 154 din Codul penal (M. Of. nr.484 din 16 mai 2022) ;
Decizia nr. 208/2022 [excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală (M. Of. nr.510 din 24 mai 2022) ;
Decizia nr. 23/2022 [ excepție parțial admisă] referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală în sensul neverificării actului prin care procurorul remediază neregularitățile rechizitorului (M. Of. nr.665 din 4 iulie 2022)
Decizia nr. 208/2022 [excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală (M. Of. nr.510 din 24 mai 2022) ;
Decizia nr. 357/2022 [excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 alin. (5) din Codul de procedură penală, precum și a sintagmei ”ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2)”, cuprinsă în art. 248 alin. (9) din același act normativ (M. Of. nr.1061 din 2 noiembrie 2022)
În ședința din 9 noiembrie 2022, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori, a decis:
1. Cu majoritate de voturi în privința art.88 alin.(2), art.206 teza finală, art.234 alin.(2), art.271 și art.290 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor și cu unanimitate de voturi în privința Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor, în ansamblul său, precum și la celelalte dispoziții din aceasta, a respins, ca neîntemeiată, după conexare, obiecțiile de neconstituționalitate formulate de Avocatul Poporului și de deputați aparținând Grupului parlamentar al Uniunii Salvați România și neafiliați și a constatat că Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, în ansamblul său, precum și dispozițiile art.17 alin.(5), art.21 alin.(4), art.22, art.25, art.26 alin.(1), art.33 alin.(1), art.43 alin.(2), art.45 alin.(1), art.59 alin.(3) și (4), art.63 alin.(1), art.75 alin.(5), art.88 alin.(2), art.89, art.114, art.115, art.117 alin.(6), art.121 alin.(4), art.128, art.132, art.133, art.135, art.139, art.140, art.141, art.143 alin.(2), art.145-149, art.150, art.160 alin.(6), art.167, art.169 alin.(8), art.172 alin.(8), art.188 alin.(4), art.206, art.228 alin.(5)-(7), art.234 alin.(2), art.235 alin.(2), art.269 alin.(16), art.271, art.273 alin.(1) lit. c) și d), art.275 alin.(1), (3) și (6), art.277 alin.(6), art.278 alin.(2), art.279, art.283, art.284 alin.(5), art.289 alin.(2), art.290 și ale anexei nr.1 pct.B art.2 lit.b) la aceasta sunt constituționale în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate.
2. Cu unanimitate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de deputați aparținând Grupului parlamentar al Uniunii Salvați România și neafiliați și a constatat că Legea privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum și dispozițiile art.13, art.15 alin.(1), art.21 alin.(6), art.28, art.30 alin.(1), (3) și (5), art.31 alin.(4) teza a doua, art.34 alin.(3), art.36 alin.(3) și (8), art.45 alin.(1), (2) și (4), art. 54 alin. (2) și (5), art.57, art.58 alin.(4) și (5), art. 68 alin.(3) și (4), art.70, art.82 alin. (2) și (3) teza a doua, art. 90 alin. (2) și (3) teza a doua, art.93, art. 97 alin. (2) și (3) teza a doua, art. 107 alin. (2), art.115 alin.(1), art.150 și art.159 din aceasta sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
3. Cu majoritate de voturi în ceea ce privește dispozițiile art.27 alin.(2) teza finală și cu unanimitate de voturi cu privire la Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, în ansamblul său, precum și la celelalte dispoziții din aceasta, a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de deputați aparținând Grupului parlamentar al Uniunii Salvați România și neafiliați și a constatat că Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, în ansamblul său, precum și dispozițiile art.8 alin.(3), art.14 alin.(3) și (4), art.22 alin.(3), art.27 alin.(2), art.29 alin.(1), art.31 alin.(1), art.40, art.41, art.49 alin.(5) și alin.(7)-(9), art.51 alin.(3), art.53 alin.(2), art.57 alin.(4) și (6) și art.59 alin.(3) din aceasta sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
II. În aceeași ședință, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori, cu unanimitate de voturi a respins, ca inadmisibile, obiecțiile de neconstituționalitate formulate de 38 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Alianței pentru Unirea Românilor și neafiliați, cu privire la Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea privind organizarea judiciară și Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii.[101]
După cum se vede există o permanentă îngrijorare de a se asigura că justiția este aplicată în mod corespunzător în România. „Chiar dacă legile au fost adoptate în cele din urmă într-un mod grăbit, în cadrul procedurii de urgență, pregătirile anterioare au inclus consultări cu toate părțile interesate. În ceea ce privește numirea și revocarea unor persoane de rang înalt, procurori, este pozitiv faptul că acest lucru este acum reglementat la nivel de lege, mai degrabă decât prin ordinul ministerial, iar implicarea mai multor actori în aceste numiri oferă un aspect pozitiv de transparență. De asemenea, este pozitiv faptul că instrucțiunile procurorilor către subordonații procurori trebuie să fie în scris și legale și că trebuie să fie prezentate motive atunci când acestea contrazic o decizie a unui procuror din subordine. Procurorul general nu are competența de a infirma deciziile procurorilor din cadrul D. N. A. sau DIICOT. În cele din urmă, este pozitiv faptul că controlul de către ministrul Justiției poate viza doar chestiuni manageriale”, apreciază Comisia de la Veneția[102].
În concluzie, lentoarea desfășurării penale ar aparține procurorului. Dar întârzierea urmăririi penale nu ține de lipsa de celeritate în acțiune, ci unui complex de factori plecând de la punctul în care ne aflăm cu evoluția legislației. În cele ce preced am încercat să schițăm un amalgam de factori ce au dus la situația de astăzi, magistratul, procuror sau judecător, este vinovat de nivelul achitărilor, al închiderii dosarelor, dar este ultimul vinovat și de arătat cu degetul!
dciuncan@gmail.com
11/15/2022
[1][1] Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept , decizia nr.67 din 25 octombrie 2022, https://www.scj.ro
[2] Comunicat, nr. 918/VIII/3, 28 octombrie 2022 , http://www.pna.ro/comunicat., Mona Hera, Decizia instanței supreme privind prescripția, https://www.hotnews.ro, 28 octombrie 2022
[3] Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept , decizia nr.67 din 25 octombrie 2022, https://www.scj.ro
[4] în dosarele nr. 1341/1/2022 (pct. I. 1), nr. 1344/1/2022 (pct. IV.1.1), nr. 1346/1/2022 (pct. IV.2.1), nr. 1348/1/2022 (pct. IV.3.1), nr. 1396/1/2022 (pct. IV.4) și nr. 1495/1/2022 (pct. IV.10.2
[5] în dosarul nr. 1465/1/2022 (pct. IV.7. 1)
[6] Prin intermediul considerentelor Deciziei nr. 1092/2012 ( M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013), Curtea Constituțională a subliniat că prescripția răspunderii penale este „normă de drept penal material”. Este incontestabil faptul că „răspunderea penală” reprezintă o instituție fundamentală a dreptului penal material. Prin urmare, pe lângă argumentul de text („ prescripția răspunderii penale”) și pe lângă faptul că este reglementată în Partea generală a Codului penal, apreciem că este de la sine înțeles că prescripția, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, nu poate fi decât o instituție de drept penal material. Cătălin Oncescu, Prescripția răspunderii penale, Decizia nr. 358/2022 , https://www.juridice.ro/,14 iunie 2022
[7] Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept , deciziei nr.67 din 25 octombrie 2022. https://www.scj.ro/II. Respinge ca inadmisibile sesizările formulate în următoarele dosare: – Dosarele nr. 1344/1/2022 (pct. IV.1.2), 1346/1/2022 (pct. IV.2.2) și 1348/1/2022 (pct. IV.3.2) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018 – 30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă; – Dosarul nr. 1415/1/2022 (pct. IV.5.2) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în temeiul principiului „tempus regit actum” pentru infracțiunile comise anterior datei de 25 iunie 2018 pot fi incidente dispozițiile art. 155 alin.1 C. pen. și dacă în temeiul aceluiași principiu, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor OUG nr. 71/2022 devin incidente dispozițiile art. 155 alin.1 C. pen. și pentru infracțiunile presupus comise anterior aceste date; – Dosarul nr. 1446/1/2022 (pct. IV.6) vizând lămurirea chestiunii de drept: a) Dacă lipsa din fondul activ al legislației a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor nr. 297/2018 și 358/2022 ale CCR, determină incidența dispozițiilor art. 5 C.p.; b) Dacă pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 25 iunie 2018 este aplicabilă doar prescripția generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripția specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 și ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1465/1/2022 (pct. IV.7.2) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dispozițiile art. 155 alin. 1 C. pr. pen. se interpretează în sensul că își mențin efectul întreruptiv de prescripție produs în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018; – Dosarul nr. 1490/1/2022 (pct. IV.8) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei activități infracționale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a Noului C. pen. dar până la pronunțarea deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art.344 Cod procedura penala a copiei certificate a rechizitoriului precum si a încheierii pronunțată de judecătorul de cameră preliminară in conformitate cu art. 346 alin.(1) si (2) C. pr. pen. constituie acte întreruptive a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1492/1/2022 (pct. IV.9) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni comisă sub imperiul Codului penal în vigoare, audierea în calitate de inculpat efectuată de procuror anterior deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1495/1/2022 (pct. IV.10.1) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă un act de procedură efectuat conform dispozițiilor procedurale și a art. 155 alin. 1 din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripție a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conținutul art. 155 alin. 1 din Codul penal s-a modificat ulterior efectuării actului de procedură; – Dosarul nr. 1506/1/2022 (pct. IV.11) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis anterior pronunțării deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art.344 Cod procedura penală a copiei certificate a rechizitoriului precum si a încheierii pronunțată de judecătorul de cameră preliminară in conformitate cu art. 346 alin.(1) si (2) C. pr. pen. constituie acte întreruptive a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1554/1/2022 (pct. IV.12) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă inexistența în legislație a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în perioada 2018-2022 (25.06.2018- 30.05.2022), conform deciziilor nr. 297/2018 și 358/2022 ale CCR, determină incidența dispozițiilor art. 5 C. pen. ; Dacă pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 25.06.2018, este aplicabilă doar prescripția generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date sau se aplică prescripția specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 și ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1576/1/2022 (pct. IV.13) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni comisă sub imperiul noului C. pen. cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din data de 25 iunie 2018, procesul verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect și audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1577/1/2022 (pct. IV.14) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni comisă sub imperiul Noului C. pen. cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, încheierea de admitere a plângerii și de desființare a ordonanței procurorului cu consecința trimiterii cauzei pentru completarea urmăririi penale pronunțată de judecătorul de cameră preliminară anterior intrării în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018 reprezintă un act de procedură întreruptiv a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1578/1/2022 (pct. IV.15) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei activități infracționale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a Noului C. pen. dar până la pronunțarea deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, procesul verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect, audierea în calitate de suspect și comunicarea, potrivit art. 344 Cod procedura penală, a copiei certificate a rechizitoriului constituie acte întreruptive a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1415/1/2022 (pct. IV.5.1) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art.5 C. pen. cu trimitere la deciziile nr. 297/26.04.2018 și nr. 258/26.05.2022 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 154 alin.1 C. pen. prin raportare la prevederile art. 16 alin.1 lit. f) C. pr. pen.pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin.1 C. pen. pentru infracțiunile săvârșite până în data de 9 iunie 2022 și dacă aceste decizii ale Curții Constituționale devin inaplicabile în această materie în ceea ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene; – Dosarul nr. 1604/1/2022 (pct. IV.16) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură, conform art. 155 alin. 1 C. pen., sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 C. pen. se face indiferent de obiectul infracțiunii sau, în ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziții în raport de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum și a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C-379/19D.N.A. -Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociația Forumul Judecătorilor din România , C-811/19 FQ și alții și C-840/19 NC
[8] Lista dosarelor cu nume grele care așteaptă prescrierea faptelor, https://www.hotnews.ro
[9] V art. 154 C. pen.
[10] Consiliul Legislativ, Lucrări pregătitoare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat” de C. Rătescu ș. a. , vol. I Partea generală, Ed. Socec&co, S. A. , București, 1937, p. 400
[11] V, cu privire la interpretarea textelor constituționale și Dec. Curții Constituționale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, M.Of. nr. nr. nr. 160 din 9 martie 2012. Totodată, legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției.
| [12] | https://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_1959_2019_ENG.pdf |
[13] Affaire Mărciulescu et Neacșu c. Roumanie (Requête no 15297/17) Arrêt 17 novembre 2020,
[14] Adrian Șandru, Cauza Mărciulescu și Neacșu contra România. Nevoia de celeritate în procesul penal. Studierea și simpla prezentare a acestor statistici contribuie la conturarea unor idei clare: România nu doar încalcă drepturile cetățenilor săi în mod repetat, dar omite să găsească soluții pentru evitarea unor încălcări viitoare. Astfel, se perpetuează practici care în mod clar ar trebui modificate, unul dintre cele mai sugestive exemple în acest sens fiind lipsa celerității anchetei penale.
[15] V Regulament din 24 august 2005 privind modul de desfășurare a cursurilor de formare profesională continuă a judecătorilor și procurorilor si atestare a rezultatelor obținute, aprobat prin Hotărârea nr. 322/2005
[16] Art. 74 din Legea nr. 303/2004
[17] Art. 79 din Legea nr. 303/2004
[18] https://www.edu.ro/studii-doctorat
[19] Î. C. C. J., Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Dec. nr. 1011 din 18 februarie 2021
[20] Î. C. C. J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Dec. nr. 1011 din 18 februarie 2021
[21] Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 5744 din 4 noiembrie 2020
[22] Î. C. C. J. , Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 2424 din 11 iunie 2020
[23] Comisia Europeană , Raport tehnic care însoțește Raportul Comisiei privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare . Raportul tehnic rezumă informațiile pe care Comisia le-a utilizat ca bază pentru evaluarea progresului României în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare (MCV) de la ultimul raport MCV din noiembrie 2017, SWD(2018) 551 final, COM(2018) 851 final, 13 noiembrie 2018
[24] Curtea Constituțională, Dec. nr. 91 din 20 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3, art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d) și art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, precum și a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. nr. 348 din 20 aprilie 2018)
[25] Elena Dumitrache, Inalta Curte arunca in aer expertizele SRI – Judecători Simona Neunita, Daniel Grădinaru și Anca Alexandrescu pun cruce implicării S.R.I. în dosarele DNA: “S.R.I. nu are competența să efectueze constatări tehnico-științifice… S.R.I. nu este specialist în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora pentru a administra probe”. I.C.C.J. a scos din dosar înregistrările realizate de S.R.I. : “Cele 5 interceptări nu dovedesc ce susține parchetul” (I.C.C.J. , S. Pen. , Sentința nr. 398 din 28 ianuarie 2018, în dos nr. 1409/1/2016), https://www.luju.ro/magistrat , 17 ianuarie 2019
[26] https://m.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/exclusiv-nigel-farage-reactie-dura-dupa-rezolutia-pe-in-cazul-romaniei. „Dar sunteți pe pragul de a fi tratați – încă nu s-a întâmplat, dar sunteți pe pragul de a fi tratați ca cetățeni de rangul 2 de această Uniune Europeană. Sunteți amenințați ca vechea doctrină Brejnev, a suveranității limitate, să fie aplicată țării voastre. Treziți-vă!”
[27] Concluziile Consiliului de Miniștri, 17 octombrie 2006 (13339/06); Dec. Comisiei de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, 13 decembrie 2006 [C(2006) 6569 final].
[28] https://www.csm1909.ro/299/6257/Poziția-publică-a-Plenului-Consiliului-Superior-al-Magistraturiiprivind-Raportul-Comisiei-Europene-către-Parlamentul-European-și-Consiliureferitor-la-progresele-înregistrate-de-România-în-cadrul-Mecanismului, 14 noiembrie 2018
[29] https://floricaroman.wordpress.com/2018/11/14/. „Raportul MCV pe 2018 este dovada disprețului birocraților bruxelezi față de abuzurile evidente din justiția românească”. [30]Florin Pușcaș, Augustin Zegrean, fost președinte CCR: „Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea recomandărilor MCV”, https://www.stiripesurse.ro/augustin-zegrean, 14 noiembrie 2018.
[31] Într-un mesaj postat pe Facebook, Laurențiu Sîrbu, Cristi Danileț: Curtea Constituțională spune clar că recomandările MCV sunt obligatorii, adev.ro/pi55umadev.ro/pi55um, 13 noiembrie 2018.
[32] Viorica Dăncilă, despre MCV: Nu putem fi de acord cu recomandările Comisiei Europene, https://www.digi24.ro/stiri.
[33] Mihaela Gidei, Asociație a Procurorilor: Recomandările MCV nu au caracter opțional https://www.mediafax.ro
[34] Citând Dec. nr. nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, Denisa Zamfir, MCV. Procurorii salută raportul: Apel către toți cei implicați, https://www.dcnews.ro/mcv-procurorii-saluta-raportul-apel-catre-toti-cei-implicati_623696.html, 16 noiembrie 2018.
[35] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea-si.html?source=biziday.
[36] „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”.agerpres.ro, accesat în 15 noiembrie 2018.
[37] Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en, accesat în 15 noiembrie 2018, „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”, .agerpres.ro.
„Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu”, Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en
[38] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006.
[39] „Mecanismul de Cooperare și Verificare – Direcția Generală Anticorupție”, Mai-dga.ro, 13 noiembrie 2018.
[40] „Mecanismul de cooperare și de verificare (MCV) pentru Bulgaria și România – Comisia Europeană – European Commission”, Comisia Europeană – European Commission, accesat în 13 noiembrie 2018.
[41] https://ro.wikipedia.org/
[42] Strasbourg, 13.11.2018 COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și de Verificare , SWD(2018) 551 final.
[43] C(2006)6569 Concluziile Consiliului privind mecanismul de cooperare și de verificare, 12 decembrie 2017 – https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/20171212-st15587_en.pdf. În urma concluziilor Consiliului de Miniștri din 17 octombrie 2006 , mecanismul a fost instituit prin Dec. Comisiei din 13 decembrie 2006. COM (2017) 751 – https://ec.europa.eu/info/files/progress-report-romania-2017-com-2017-751_ro. „minimalizarea ori restrângerea domeniului de aplicare al corupției ca infracțiune sau provocările majore de natură să afecteze independența și eficiența parchetului anticorupție ar fi un regres”.
[44][44] COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, SWD(2018) 551 final, 13 noiembrie 2018, Comisia Europeană Strasbourg, SWD(2018) 551 final , Raport tehnic care însoțește documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, COM(2018) 851 final.
[45]http://www.just.ro/raport-privind-activitatea-manageriala-a-procurorului-general-al-romaniei/ https://www.romaniajournal.ro/two-magistrates-associations-urge-toader-to-immediately-abandon-therevocation-procedure-of-prosecutor-general-lazar/
[46] https://europa.eu/european-union/eu-law/legal-acts_ro
[47] http://henryjacksonsociety.org/wp-content/uploads/2017/01/Romania-paper.pdf
[48] G.–A. Cristescu, Raport The Henry Jackson Society: Serviciile secrete și DNA subminează independența justiției în România, adev.ro/ojbtp3, 5 ianuarie 2017, evz.ro, http://www.ziardecluj.ro/raport-international-devastator-dna-si-sri-puse-la-zid-pentru-falsificarea-luptei-anticoruptie
[49] Radu Cătălin Cristea, Împăratul cu șapcă, Regomul Traian Băsescu și elitele sale, vol.II , Rao Class, 2017, p. 15, IX. Califatul statului de drept (pp. 15 sqq ). Dosarele „ Flota”, „Cășuneanu”, „ALRO”, „Voiculescu”, „Caltaboșul”, „Rarinca”, „Babiuc”, „Eba”( alegerile europarlamentare, 2009), „Cociorvan”, „Rușanu”, „Greblă” etc. probează până unde poare ajunge „o justiție ieșită din matcă și sfidând în mod grobian domnia legii”( subl. ns. – D. C. ). Trebuie să amintim poziția Europei: o evaluare pozitivă a progreselor realizate se bazează pe o Direcție Națională Anticorupție independentă, care să fie în măsură să își desfășoare activitățile cu toate instrumentele pe care le are la dispoziție și să continue să înregistreze rezultate. În rapoartele anterioare, faptul că Direcția Națională Anticorupție a continuat să înregistreze rezultate în ciuda faptului că s-a confruntat cu o presiune puternică a fost menționat drept un semn de sustenabilitate. Din acest motiv, Comisia a făcut o recomandare ; în cazul apariției unor presiuni cu efecte negative asupra luptei împotriva corupției, Comisia s-ar putea vedea obligată să reevalueze această concluzie (Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare , SWD, 2017, 701 final, https://ec.europa.eu)
[50] Cătălin Augustin Stoica, Capitalism postcomunist à la roumaine, în Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel?. Avatarurile excepționalismului românesc, Polirom, 2017, p. 253, în care se pomenește de reproducerea masivă a fostelor elite comuniste, în sensul de supraviețuire miraculoasă, în ciuda violenței căderi a regimului (p. 254). Pe noi ne duce cu gândul la evoluția predictibilă a Chinei, Vietnamului, (și urmând, mai mult decât probabil, a Cubei sau Coreei de Nord), dar fără violența din 25 Decembrie! Mai mult decât rezistență prin decuplare instituțională (p. 256), întrezărim voință pozitivă politică vectorială (în a folosi orice mijloace în atingerea scopurilor pe care noi nici nu le bănuim!). Fiecare bătălie este demult câștigată, înainte să fie dusă lupta propriu-zisă. Există o clasă, a managerilor, care doresc doar să administreze, ceea ce presupune nu a conduce, ci a supraveghea, a-și urmări obiectivele. Ar fi bune să amintim aici măcar de pisica albă/pisica neagră a lui Deng, ce face un singur lucru- să prindă șoareci ! V și Lawrence Freedman, Strategia, o istorie completă, Litera, București, 2018; a cucerit, în anul 2009, medalia ducelui de Westminter pentru literatură militară.
[51] CDL-AD(2014)029, Avizul privind proiectul de amendamente aduse Legii privind Consiliul Procurorilor din Serbia, §7, COMISIA EUROPEANĂ PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) , 6-7 octombrie 2017
[52] Curtea Constituțională, Dec. nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012. referitoare la neconstituționalitatea „dispozițiilor art. 99 lit. r), s) și ș) și art. 991 din Legea nr. 303/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr, pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii […], precum și cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 44, art. 45, art. 461 și art. 47 din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr, pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii”, formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și a sesizării referitoare la neconstituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, formulată de 86 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. Un alt document cu aceeași valoare de recomandare, care statuează asupra acelorași principii, este Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat „Etică judiciară – Principii, valori și calități”, ca un corp de îndrumări pentru judecătorii europeni.
[53] Florin Pușcaș, Alina Mungiu-Pippidi: „MCV este complet sub controlul opoziției din România”, https://www.stiripesurse.ro/alina-mungiu-pippidi-mcv, 15 noiembrie 2018.
[54] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea.
[55] Adina Mutar, „România are de luptat și cu corupția, dar și cu «statul paralel»“ , https://romanialibera.ro/politica, 26 martie 2018
[56] https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/securistii-in-fibrilatii-ministrul-justitiei-pregateste-anularea
[57] https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/bobita-rupt-pe-genunchi
[58] În același sens, avocata Ingrid Mocanu, care invocă art. 15 alin. (2) din Constitutie, potrivit căruia Legea nr, dispune numai pentru viitor, CU EXCEPTIA LEGII PENALE sau contraventionale mai favorabile. În sens contrar, judecatorul Bogdan Mateescu din C.S.M.. https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/bobita-rupt-pe-genunchi-avocata-ingrid-mocanu-il-face-de-rusine-pe-judecatorul-bogdan-mateescu-din-C.S.M.-matilet-s-a-trezit-din-nou-vorbind-pardon-scriind-matilet-fie-nu-si-a-luat-examenele-pe-bune-la-facultate-fie-are-parti-pris-uri-cu-partidul- V și Dec. nr.377 din 31 mai 2017 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a prevederilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr, nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă M. Of. nr.586 din 21 iulie 2017
[59] Republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003
[60] Curtea Constituțională , Dec. nr.126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.88 alin.(2) lit.d), art.452 alin.(1), art.453 alin.(1) lit.f), precum și ale art.459 alin.(2) C. pr. pen. , M. Of. nr.185 din 11 martie 2016, § 26
[61] în acest sens, a se vedea Dec. nr.1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr.672 din 4 octombrie 2010, Dec. nr.998 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr.39 din 17 ianuarie 2013, Dec. nr.130 din 7 martie 2013, M. Of. nr.225 din 19 aprilie 2013, și Dec. nr.474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr.48 din 21 ianuarie 2014 . Astfel, pentru revizuirea pe latură penală s-ar fi înțeles că puteau beneficia de Dec. Curții Constituționale toate persoanele față de care exista pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, dar, pe latură civilă, revizuirea putea fi exercitată numai „în acea cauză” (subl. ns. – D. C. ). Or, Dec. Curții Constituționale, neputând fi asimilată cu o lege penală MAI FAVORABILĂ sub aspectul consecințelor juridice și al momentului aplicării sale, nu poate produce efecte juridice distincte în funcție de domeniul în care intervine; din contră, un temei constituțional unic structurează efectele Dec. i în mod identic(subl. ns. – D. C. ).
[62] DEC. Nr.126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.88 alin.(2) lit.d), art.452 alin.(1), art.453 alin.(1) lit.f), precum și ale art.459 alin.(2) C. pr. pen. , M. Of. nr.185 din 11 martie 2016, § 28 cu opinie concurentă judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru.
[63] Î. C. C. J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Dec. nr. 15 din 14 martie 2022, M. Of. nr. 499 din 20 mai 2022
[65] Î. C. C. J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Dec. nr. 15 din 14 martie 2022, M. Of. nr. 499 din 20 mai 2022
[66] M. Of. nr. 272 din 1 aprilie 2005
[67] Subl. ns. – D. C. „ în acest context trebuie menționat că până la sfârșitul anului se va înființa Comunitatea de Informații în scopul coordonării tuturor structurilor cu atribuții în culegerea de informații.”.
[68] https://www.g4media.ro/procurorul-general-ii-raspunde-ministrului-justitiei-incheierea-protocoalelor-cu-sri-stabilita-in-planul-de-actiune-pentru-implementarea-strategiei-nationale-anticoruptie-document-semnat-de-tarice.html
[69] „Nu există și nu a existat nici un protocol de colaborare S.R.I. -D.N.A. și nici protocol secret Coldea/Kövesi.
Nu au existat echipe mixte S.R.I. -procurori ori întâlniri între procurori și ofițerii de informații în case conspirative. Dosarele penale sunt instrumentate strict prin raportare la Codul penal, Codul de procedură penal și Legea nr, 78/2000. În esență, rolul procurorului este să deslușească aspectele penale, să stabilească dacă în acea cauză cu care a fost sesizat a fost comisă o infracțiune de corupție, să strângă probe în acuzare și în apărare, să prezinte cazul instanței de judecată, să exercite căile de atac prevăzute de lege în sarcina lui, să ia măsurile asigurătorii prevăzute de lege pentru e evita dispariția bunurilor care ar urma să fie confiscate de instanță.
Nici Codul de procedură penală, nici altă lege specială cu aplicabilitate în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție nu prevede implicarea unui serviciu de informații în modul de obținere a probelor în dosarul penal. Probele se administrează de către procuror și de către ofițerii de poliție judiciară în baza delegării procurorului. Nici un ofițer de informații nu participă la audierea de către procuror sau polițist a unui martor sau administrarea unui alt mijloc de probă.” ( Comunicatul D.N.A. nr. 106/VIII/3 din 27 ianuarie 2017 http://www.pna.ro. V și
https://www.cotidianul.ro/efectele-desecretizarii 21 martie 2018 )
[70] Hotărârea nr. 231 din 30 martie 2005, M. Of. nr. 272 din 1 aprilie 2005. V și https://adevarul.ro/news/politica/fostul-ministru-justitiei-raluca-pruna-momentul-formularii-propunerii-procurorul-augustin-lazar-indeplinea-criteriile-formale
[71] Sentința nr. 633 din 7 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, referitor la protocolul încheiat în temeiul art. 61 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, art. 4 din H.G. nr. 495/2007 și art. 315 din Legea nr. 95/2006.
[72] I.C.C.J. , Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Dec. nr. 5163 din 25 aprilie 2013, Dosar nr. 408/54/2012, respinge excepția de nelegalitate a unui act adminstrativ privind furnizarea datelor referitoare la asigurații din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii liberale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi și din cedarea folosinței bunurilor, precum și date privind contribuțiile datorate la F.N.U.A.S.S. Pentru persoane fizice care au calitatea de angajat, către C.N.A.S., act încheiat de C.N.A.S. și A.N.A.F. Detalii: https://Legea nr,z.net/spete-contencios-inalta-curte-I.C.C.J. -2013/Dec. -5163-2013. În același sens, Î.C.C.J. , Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Dec. nr. 3311/2014, referitor la excepția de nelegalitate a Protocolului nr. P5282/2007/95896/2007 și Actul Adițional nr. 1 (181797/2009/ 801320/2009) la Protocolul încheiat între C.N.A.S. și A.N.A.F., https://lege5.ro/Gratuit/geydgmjrgm2a/Dec. -nr-3311-2014. În același sens, Î. C. C. J. , Dec. nr. 4039/2009, cu privire la o situație asemănătoare din punct de vedere juridic: „Actele administrative cu caracter normativ conțin reguli generale, impersonale și se adresează tuturor, pe când actele administrative cu caracter individual se adresează unor subiecte determinate. În speță, Dec. nr. 220 din 21 octombrie 2005 se referă la constituirea comisiei pentru negocierea metodologiei privind reproducerea operelor muzicale pe fonograme sau videograme, Dec. nr. 237 din 7 decembrie 2005 a fost emisă pentru publicarea în M. Of., Partea I a Protocolului referitor la Metodologia privind remunerațiile reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru înregistrările audiovizuale ale operelor muzicale pe suporturi, iar Dec. nr. 9 din 11 ianuarie 2006 se referă la desemnarea organismului de gestiune colectivă U.C.M.R. – A.D.A., ca organ colectiv al remunerațiilor negociate prin Protocol. Se poate observa că dispozițiile cuprinse în aceste acte nu au caracter general pentru a fi aplicabile tuturor, ci se adresează unor anumite subiecte legate de dreptul de autor, colectarea remunerațiilor pe acest domeniu al reproducerii operelor muzicale pe fonograme sau videograme. Prin urmare, nu se poate susține argumentat că aceste acte administrative ar fi unele cu caracter normativ și să poată fi atacate oricând în fața instanței de contencios administrativ. Recurentele invocă drept argument în sprijinul calificării acestor acte ca fiind cu caracter normativ faptul că acestea se publică în M. Of., însă nu toate actele publicate în monitor sunt acte administrative cu caracter normativ, iar publicarea nu duce la automata calificare a acelui act ca fiind cu caracter normativ. Publicarea în M. Of. se face în virtutea legii pentru că Legea nr. 8/1996 prevede publicarea deciziilor directorului general al O.R.D.A. în M. Of., dar nu le transformă, prin această publicare, în acte cu caracter normativ”. La fel, și Dec.Î. C. C. J. nr. 3984 din 30 septembrie 2009, a aceleiași secții. www.scj.ro. O. Podaru, Drept administrativ. Vol. Actul administrativ (I) Repere pentru o teorie altfel, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 61: „(…) poate exista un act „individual” care să aibă câteva sute de destinatari: de pildă, lista candidaților declarați admiși/respinși la examenul de admitere în magistratură”,cit.apud Marta-Claudia Cliza, Aspecte teoretice și practice privind calificarea corectă a unui act administrativ. Regulamentele emise de C.N.V.M. pentru remunerarea membrilor și a personalului propriu, https://www.juridice.ro, 6 februarie 2017 . Actul administrativ normativ conține reguli generale și impersonale de conduită, asemenea legilor. Feferitor la gradul de întindere a efectelor juridice, V D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 21. Actele administrative cu caracter intern, după cum o sugerează și denumirea, sunt cele care se aplică în interiorul unui organ al administrației publice, producând efecte doar față de personalul acestuia, funcționari publici sau agenți contractuali.( D. A. Tofan, invocat de Marta-Claudia Cliza, loc.cit. ). Faptul ca acest protocol sta la baza emiterii de catre CAS a deciziilor de impunere privind contributiile la FNUASS prin furnizarea de catre administratiile fiscale a veniturilor impozabile realizate de persoanele enumerate in protocol, nu ii confera acestuia calitatea de act administrativ in sensul prevazut de lege, deoarece efectele vătămătoare cu privire la persoana reclamantei nu se produc, în mod direct și nemijlocit, în baza acestui protocol. Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, sentința civilă nr. 241 din 29 Martie 2013, https://www.avocatura.com/. Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, prin Dec. nr. 269 din 16 martie 2010, M. Of. nr. 265 din 23 aprilie 2010, statuâ nd că, “în conformitate cu prevederile art. II pct. 1 din aceeași lege (Legea nr. 328/2006, modificată prin Legea nr. 303/2008, subl. ns), sălile și grădinile de spectacol cinematografic au trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale.”Mai mult, în legătură cu natura juridică a protocolului de predare/primire a acestor imobile, astfel cum acesta este reglementat prin dispozițiile art. II pct. 5 din Legea nr. 328/2006, cu modificările și completările ulterioare, s-a statuat, în Dec. menționată, că acesta reprezintă “modalitatea practică prin care unitatea administrativ-teritorială preia în proprietate publică și spre administrare bunurile mobile și imobile prevăzute la pct. 1-4 din actul normativ criticat“, adică obligația de predare a acestor imobile.Așadar, în conformitate cu jurisprudența sa, Curtea constată că imobilele cu destinația de cinematografe au trecut, prin efectul Legii nr. 328/2006, modificată prin Legea nr. 303/2008, în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale, iar protocolul de predare/primire care se încheia, punctual, pentru fiecare imobil în parte, între unitatea administrativ-teritorială și administratorul R.A.D.E.F. – “Româniafilm” nu avea natura juridică a unui titlu de proprietate, fiind, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții, modalitatea practică de preluare a acestor imobile.În legătură cu acest aspect, referitor la ierarhia actelor normative, Curtea observă că dispozițiile art. 115 alin. (5) teza finală din Constituție prevăd în mod expres că ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice are natura juridică a unei legi organice, aspect consacrat și în jurisprudența Curții (spre exemplu, Dec. nr. 1.189 din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 808 din 16 noiembrie 2011), potrivit căreia o ordonanță de urgență care reglementează în materia legii organice poate abroga o lege organică. Curtea Constituțională, Dec. nr. 980 din 22 noiembrie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli și grădini de spectacol cinematografic, precum și a altor imobile, cu referire la imobilele menționate în anexa nr. 1, pozițiile nr. 92 și 157, M. Of. nr. 57 din 25 ianuarie 2013.
[73][73] Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 1154 din 7 decembrie 2004, modificate prin Ordonanta de urgenta nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană (M.Of. nr. nr. 1179 din 28 decembrie 2005), Legea nr, 262/2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 510 din 30 iulie 2007), , Legea nr, 97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M.Of. nr. nr. 294 din 15 aprilie 2008), Legea nr, 100/2008 pentru modificarea alin. (1) al art. 9 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 375 din 16 mai 2008), Legea nr, 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M.Of. nr. nr. 714 din 26 octombrie 2010), Legea nr, 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 916 din 22 decembrie 2011), Legea nr, 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M.Of. nr. nr. 365 din 30 mai 2012), Legea nr, 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. nr. 757 din 12 noiembrie 2012), Legea nr, 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe (M.Of. nr. nr. 753 din 16 octombrie 2014), Legea nr, 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative (M.Of. nr. nr. 658 din 30 iulie 2018) V. Curtea Constituțională , Dec. nr. 189/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 307 din 05 aprilie 2006), Dec. nr. 647/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 921 din 14 noiembrie 2006), Dec. nr. 65/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (9) teza întâi din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 107 din 13 februarie 2007), Dec. nr. 660/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 525 din 02 august 2007), Dec. nr. 797/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (7) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 707 din 19 octombrie 2007), Dec. nr. 797/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (7) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, M. Of. nr. 707 din 19 octombrie 2007 (M.Of. nr. nr. 751 din 06 noiembrie 2007), Dec. nr. 1609/2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 70 din 27 ianuarie 2011), Dec. nr. 1609/2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 70 din 27 ianuarie 2011), Dec. nr. 302/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (4), art. 17 lit. f), art. 20 și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, precum și ale art. 5 alin. (3) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 316 din 09 mai 2011), ), Dec. nr. 1039/2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 61 din 29 ianuarie 2013), Dec. nr. 459/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 712 din 30 septembrie 2014), Dec. nr. 898/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 și art. 25 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 148 din 26 februarie 2016), I.C.C.J. , Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, Dec. nr. 10/2015 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Craiova – Secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 11 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 7.752/101/2013, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) (M.Of. nr. nr. 458 din 25 iunie 2015), Dec. nr. 11/2015 privind interpretarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 63 alin. (5) lit. e) și art. 115 alin. (2) din Legea nr, administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 19 alin. (1) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 123 alin. (5) din Constituție, prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele administrative emise de autoritățile administrației publice locale, în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (M.Of. nr. nr. 501 din 08 iulie 2015), I.C.C.J. , Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii, Dec. nr. 13 din 22 iunie 2015 privind recursul în interesul legii referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 10 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 94 și 95 din Codul de procedură civilă, cu referire la stabilirea naturii și competenței de soluționare a cauzelor având ca obiect acțiuni în pretenții prin care se solicită de către o direcție generală de asistență socială și protecția copilului obligarea unui consiliu județean sau local ori a unei alte direcții generale de asistență socială și protecția copilului la suportarea cheltuielilor de întreținere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecție prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare,( M. Of. Nr. 690 din 11 septembrie 2015), Dec. nr. 4/2016 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: art. 23 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ produce efecte doar în cazul actelor administrative individuale contestate în litigiile pendinte, în care s-a invocat motivul de nelegalitate reținut în hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ normativ, sau și în litigiile în care un asemenea motiv nu a fost invocat – în contestația reglementată de art. 205 și urm. din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cererea de chemare în judecată și în cererea de recurs, ci doar oral sau prin note de ședință, în cursul , Dec. nr. 3/2016 privind dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, introduse prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe (M.Of. nr. nr. 243 din 01 aprilie 2016), Dec. nr. 26/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea dispozițiile art. 3 ”Tutela administrativă” din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (M.Of. nr. nr. 996 din 12 decembrie 2016), Dec. nr. 16/2016 cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1, art. 231 și art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată (M.Of. nr. nr. 110 din 9 februarie 2017) Dec. nr. 35/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 1023 din 20 decembrie 2016) etc.
[74] https://www.avocatura.com/speta/164212/exceptie-nelegalitate-act-administrativ-curtea-de-apel-cluj.html
Ministerul public, S. R. I. , reprezinta fiecare in parte o institutie publică care nu este similară cu noțiunea de autoritate publică definită de Legea nr, contenciosului administrativ. Instanța admite excepția inadmisibilității acțiunilor conexate pentru lipsa naturii juridice de act administrativ a Protocoalelor de cooperare între Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. și Serviciul Român de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale (Protocolul nr. 002349/30.06.2005 și Protocolul nr. 00750/04.02.2009). Respinge ca inadmisibile acțiunile conexate formulate . . . în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu drept de recurs (Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal, hotărârea din 21 septembrie 2018, https://www.qmagazine.ro/cab-a-decis, 24 septembrie 2018 „Protocoalele S.R.I. ” au fost acorduri de voință care au avut ca scop nașterea de drepturi și obligații ale părților contractante, de exercitat, respectiv de executat în contextul și în sprijinul desfășurării acțiunilor lor având ca obiect combaterea și sancționarea, urmărirea penală și judecarea unor presupuse infracțiuni).
[75] CEDO, Hotărâri împotriva României implicând procedura penală: Cauza Alexandru Enache ; Cauza Băcanu și SC “R” ; Cauza Bîrsan ; Cauza Boldea ; Cauza Brumărescu ; Cauza Constantinescu ; Cauza Cutean ; Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni ; Cauza Dumitru Popescu ; CauzaGiuran ; Cauza Lungu ; Cauza Micu ; Cauza Mihalache ; Cauza Moinescu ; Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții ; Cauza Patriciu ; Cauza Păduraru ; Cauza Pruteanu ; Cauza Răducu ; Cauza Reiner și alții ; Cauza Rotaru ; Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. ; Cauza Samoilă și Cionca ; Cauza Sâncrăian ; Cauza Sissanis ; Cauza Stanca Popescu ; Cauza Vitan ;
[76] Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 192 din 2 noiembrie 2020
[77] CDL-AD(2010)040, Raportul privind standardele europene în privința independenței sistemului judiciar: Partea a II-a Parchetele, §7, COMISIA EUROPEANĂ PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) , 6-7 octombrie 2017 COMPILAȚIA AVIZELOR ȘI RAPOARTELOR COMISIEI DE LA viena, 6-7 octombrie 2017. „Recomandarea (2000)19 a Comitetului de Miniștri privind rolul parchetelor în sistemul justiției penale permite o pluralitate de modele de Parchete.,
https://cdn.vedemjust.educatiejuridica.ro › 2022/03
[78] Statul de drept, democratia si independenta procurorilor , Bucuresti, Conferinta 28-29 septembrie.2007, „Ziua” nr. 4055, 9 octombrie 2007
[79] CDL(1995)073rev, Avizul privind conceptul de reglementare al Constituției Republicii Ungare, capitolul 11, p.6, COMISIA EUROPEANĂ PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) , 6-7 octombrie 2017 COMPILAȚIA AVIZELOR ȘI RAPOARTELOR COMISIEI DE LA viena,
https://cdn.vedemjust.educatiejuridica.ro › 2022/03
[80] CDL-AD(2013)006, Avizul privind proiectul de amendamente aduse Legii Parchetelor din Serbia, §20, CDL-AD(2013)006, Avizul privind proiectul de amendamente aduse Legii Parchetelor din Serbia, §20, COMISIA EUROPEANĂ PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) , 6-7 octombrie 2017 COMPILAȚIA AVIZELOR ȘI RAPOARTELOR COMISIEI DE LA viena, 6-7 octombrie 2017.
[81] v pozitia Uniunii Nationale a Judecatorilor, exprimată prin Declaratia din 29 Septembrie 2007,
[82]Horatius Dumbrava, Uniunii Nationale a Judecatorilor din Romania, judecator , Curtea de Apel Tg.-Mures. Uniunea Nationala a Judecatorilor din Romania este o structura federativa, constituita din mai multe asociatii profesionale ale judecatorilor, precum si din membrii fondatori judecatori.
[83] Dec. Curții Constituționale nr. 250/2017, par. 26
[84] Dec. Curții Constituționale nr. 838/2009
[85] Dec. Curții Constituționale nr. 685/2018, § 135
[86] Pentru aceste motive, Î. C. C. J. declină competența de soluționare a acțiunii în anularea Hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1106 din 30 septembrie 2021, formulată de A., în contradictoriu cu intimații Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal Î. C. C. J. , Completurile de 5 judecători, Dec. nr. 31 din 31 ianuarie 2022. V și Î. C. C. J. Completurile de 5 judecători
Dec. nr. 29 din 31 ianuarie 2022; Dec. nr. 32 din 7 februarie 2022
[87] Î.C.C.J., Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Dec. nr. 3346 din 9 iulie 2020, https://idrept.ro/DocumentView
[88] Dec. nr. 252 din 19 aprilie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)-d)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(7) și (9)]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)]; pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4)]; pct. 42 [cu referire la art. 30]; pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)]; pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)]; art. I pct. 57 [cu referire la art. 421 alin. (2)]; pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 461 alin. (2)]; pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6)]; pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)]; pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) și la eliminarea art. 53 alin. (9) și (10)]; pct. 94 [cu referire la art. 56]; pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (12)]; pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)]; pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] și pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea nr, pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și ale legii, în ansamblul său
[89] DEC. nr. 252 din 19 aprilie 2018
[90] https://www.digi24.ro/…/Legea nr,-privind-statutul-magistratilor-admisa,22.05.2018,
https://revista22.ro/…/statutul-magistrailor-modificat-a-treia-oar-n-comisia-iordache. V și Pl-x nr. 418/2017 Propunere legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr.303/2004
[91] Henri, L on Mazeaud, p. 450, cit. apud Petre Anca, p. 185
[92] Statutul judecătorilor și procurorilor, dorin ciuncan.com, 19 noiembrie 2016
[93] I.C.C.J. , Completurile de 5 judecători, Dec. nr. 83 din 23 aprilie 2018, http://www.scj.ro. Niciunul dintre mijloacele de probă nu relevă existența, sub aspectul elementului psihologic, a unei conduite conștiente a pârâtei procuror de încălcare a normelor de drept material ori procesual urmărind sau acceptând o vătămare a drepturilor și intereselor unor persoane.
[94] Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare (SWD, 2017, 701 final), https://ec.europa.eu
[95] https://www.g4media.ro/procurorul-general-noua-oug-pe-legile-justitiei-poate-duce-la-un-blocaj-institutional-la-nivelul-ministerului-public-si-contine-prevederi-neconstitutionale, 19 februarie 2019
[96] https://hudoc.echr.coe.int, v, mutatis mutandis, Vilho Eskelinen and others c Finland, § 41, și Savino and others c Italy, nr. 17214/05, 20329/05 și 42113/04, §§ 68-69, 28 aprilie 2009.
[97] Vilho Eskelinen și alții, § 64, și Tsanova-Gecheva c Bulgaria, § 87,
[98] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Hotărârea din 23 iunie 2016, Cauza Baka c Ungariei, (Cererea nr. 20261/12), § 121
[99] Baka, § 122
[100] Î. C. C. J. , Completurile de 5 judecători , Decizia nr. 21 din 1 februarie 2021
[101] https://www.ccr.ro/comunicat-de-presa-9-noiembrie-2022v și http://dorin.ciuncan.com/, Legile justiției proiect, critici
[102] Comisia de la Veneția, Aviz de urgență asupra Legilor Justiției din România. Criticile și lucrurile pozitive remarcate, Ziare.com , 18 noiembrie 2022. Comisia de la Veneția apreciază că ”este esențial ca toți actorii relevanți pentru sistemul judiciar românesc (judecători, procurori, ministrul justiției și președintele Republicii) să colaboreze într-un spirit de cooperare loială pentru a se asigura că justiția este aplicată în mod corespunzător în România”