BENEFICIUL REDUCERII LIMITELOR PEDEPSELOR APLICABILE. FLAGRANT.  PRINCIPIUL LOIALITĂŢII ADMINISTRĂRII PROBELOR

Persoana care a comis una dintre infracţiunile în competenţa D.N.A. , iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.( Art. 19  Ordonanţă de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind D. N. A.[1]  modificat prin Ordonanța  de urgență nr.  134/2005  și prin Legea nr. 54/2006 )

Prin dispoziţiile art. 103 alin. (3)  C.pr.pen. , legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare şi jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki c Republicii Cehe, §§  76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002,  Cauza Visser c  Olandei, §§ 43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3)  C.pr.pen. , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care martorii protejaţi nu sunt prezenţi pentru a fi audiaţi într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.

În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3)  C.pr.pen.  nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament.

  În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, Curtea a precizat că, fiind interesaţi în proces, ei acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, C.pr.pen.  a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C.pr.pen. , celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

În majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei denunţătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească.

În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, aşa încât aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M.Of. nr. 639 din 1 august 2019). Actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Exceptând declaraţiile prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. , celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.[2]

Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori, concluzie aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte persoana care are calitatea de suspect sau inculpat şi care dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor. Întrucât nu există o normă care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat şi care este audiată în cauza penală disjunsă ca martor, rămâne aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate.

Dispoziţiile art. 103 alin. (3)  C.pr.pen.  raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A.  şi la art. 396 alin. (10)  C.pr.pen. , precum şi ale art. 118  C.pr.pen.  sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Curtea Constituțională, Dec.   nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3)  C.pr.pen.  raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A.  şi la art. 396 alin. (10)  C.pr.pen. , precum şi ale art. 118  C.pr.pen. ,  M. Of. nr.  535 din   24 mai 2021

Dspoziţiile art. 19 reglementează un caz special al denunţului, al cărui titular este o persoană care a săvârşit una dintre infracţiunile în cazul cărora competenţa realizării urmăririi penale revine D.N.A. . Acest denunţ trebuie să fie însoţit de facilitarea de către denunţător a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate, care au săvârşit infracţiuni din categoria anterior menţionată. Potrivit dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, denunţătorul beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, condiţia impusă de legiuitor, pentru acordarea acestei reduceri, fiind aceea ca denunţul să fie realizat în cursul urmăririi penale.

  Dispoziţiile legale constituie o aplicare, în legislaţia procesual penală naţională, a dispoziţiilor art. 22 lit. a) din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, sub auspiciile Consiliului Europei, ratificată de statul român prin Legea nr. 27/2002, M.Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002, precum şi a prevederilor art. 37 pct. 1 şi pct. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, M.Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004. Potrivit art. 22 lit. a) din Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, fiecare stat parte la convenţie s-a obligat să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecţie efectivă şi corespunzătoare persoanelor care furnizează informaţii referitoare la infracţiunile ce fac obiectul de reglementare al convenţiei sau care colaborează, în alt mod, cu autorităţile însărcinate cu investigaţii sau urmăriri, iar, conform art. 37 pct. 1 şi pct. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, fiecare stat parte ia măsurile potrivite pentru a încuraja persoanele care participă sau care au participat la săvârşirea unei infracţiuni ce intră în obiectul de reglementare al convenţiei să furnizeze autorităţilor competente informaţii utile în scopurile anchetei şi cercetării probelor, precum şi o asistenţă faptică şi concretă care ar putea contribui la lipsirea autorilor infracţiunii de produsul infracţiunii şi la recuperarea acestui produs, aceleaşi state având în vedere să prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, a micşorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanţial la anchetă sau la urmăririle referitoare la o infracţiune prevăzută de aceeaşi convenţie.

O dispoziţie legală de aceeaşi natură se regăseşte în legislaţia românească, în cuprinsul art. 290  Codul penal, ce reglementează infracţiunea de dare de mită, alin. (3) prevăzând că mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

Reducerea cu jumătate a limitelor pedepselor prevăzute de lege pentru persoanele care au comis una dintre infracţiunile atribuite prin O.U.G. nr. 43/2002 în competenţa D.N.A.  şi care facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni reprezintă, în realitate, un beneficiu, şi nu un drept, acordat de legiuitor, în aplicarea actelor internaţionale mai sus arătate, în favoarea persoanelor menţionate în cuprinsul textului criticat. Legiuitorul a impus, printre altele, condiţia ca denunţul şi actele de facilitare a identificării şi a tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate să fie efectuate în cursul urmăririi penale. Această condiţie are scopul de a determina persoanele care pot face denunţuri, în condiţiile prevăzute, să procedeze la punerea la dispoziţia organelor judiciare a informaţiilor de care dispun, într-o etapă incipientă a procesului penal, respectiv la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptelor denunţate, contribuind, în acest fel, la descoperirea şi tragerea la răspundere penală a autorilor, în timp util, înaintea intervenirii unor cauze de natură a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei şi, prin urmare, dreptul organelor judiciare de a manifesta un rol activ în combaterea faptelor de corupţie. Prin urmare, condiţia criticată de autorul excepţiei vizează aspecte ce ţin de desfăşurarea etapelor procesului penal şi are ca scop creşterea eficienţei activităţii organelor judiciare, contribuind la descoperirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie într-un interval de timp cât mai scurt de la momentul comiterii lor.

  Această condiţie nu discriminează, însă, persoanele care vor să facă un asemenea denunţ în etapele procesuale ulterioare urmăririi penale, în raport cu denunţătorii care oferă organelor judiciare informaţiile, prevăzute în cuprinsul textului criticat, în etapa procesuală anterior specificată. Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M.Of. nr. 69 din 16 martie 1994) şi, de asemenea, că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (v, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M.Of. nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, M.Of. nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011, şi Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, M.Of. nr. 644 din 2 septembrie 2014).

Diferenţa dată de etapa procesuală în care se află persoanele care denunţă comiterea unor infracţiuni de corupţie şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorilor constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil, care justifică opţiunea legiuitorului de a reglementa beneficiul unui regim juridic diferit în privinţa limitelor pedepselor aplicabile, în favoarea persoanelor care denunţă săvârşirea unor infracţiuni în cursul urmăririi penale, şi respectiv, excluderea de la acest beneficiu legal a celor care efectuează asemenea denunţuri în etapele procesuale ulterioare urmăririi penale. Această diferenţă de tratament juridic are un scop legitim, constând în descoperirea, într-un timp cât mai scurt, a comiterii unor fapte de corupţie şi în sancţionarea persoanelor care le săvârşesc, finalitate ce corespunde scopului normelor de procedură penală, prevăzut la art. 1 alin. (2)  C.pr.pen. , acela al asigurării exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare.

Dispoziţiile legale reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, şi au fost reglementate cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.

Prevederile art. 19 din ( nr. 43/2002 reglementează cu claritate, precizie şi previzibilitate conţinutul beneficiului constând în reducerea cu jumătate a limitelor pedepselor aplicabile, titularii acestuia şi condiţiile acordării lui. Curtea Constituțională, Dec.  nr. 514 din 17 iulie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. ,  M.Of. nr. 956 din data de 13 noiembrie 2018)

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate ,  după ce, într-o primă argumentare, punând semnul egalităţii între calitatea de martor şi cea de denunţător, evidenţiază aspecte legate de ponderea unei astfel de declaraţii în condiţiile existenţei unei cauze de impunitate ori de reducere a pedepsei, în final, atribuind în procesul penal martorului şi denunţătorului calitatea de parte, extrage aspecte legate de existenţa unor presupuse inegalităţi ale armelor. Or, de vreme ce premisele de la care se porneşte sunt cel puţin discutabile, şi concluzia este lovită de aceleaşi neajunsuri.

Pe de altă parte, împrejurarea că art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 atribuie competenţei D.N.A.  infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, atestă că legiuitorul a instituit o normă specială, care, din perspectiva acestor fapte, derogă de la dreptul comun, respectiv Codul penal. Modalitatea în care textele sunt interpretate şi aplicate în aceste cauze nu poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios constituţional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, neputând interveni în înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie „se realizează prin Î.C.C.J.  şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Prin Decizia nr. 35 din 11 ianuarie 2007, M.Of. nr. 88 din 5 februarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, statuând că, „în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare“.

Aspectele reclamate de autor au fost dezlegate în mare parte de Î.C.C.J.  – Secţiile Unite, care, cu prilejul pronunţării Dec.  nr. LIX (59) din 24 septembrie 2007, M.Of. nr. 274 din 7 aprilie 2008, a statuat că „dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5  Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255  Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000“. (Curtea Constituțională, Dec.  nr. 1548 din 25 noiembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3  Codul penal coroborat cu art. 223  C.pr.pen.  şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. , prin raportare la art. 78  C.pr.pen. . M. Of. nr. 69 din data de 26 ianuarie 2011.  . (Curtea Constituțională  Dec.  nr. 35 din 11 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. M. Of.  88 din data de 5 februarie 2007)

Pentru a beneficia de cauza de reducere a pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:

– efectuarea unui denunţ şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni;

– această activitate să aibă loc în timpul urmăririi penale;

– denunţul şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală să se refere la alte persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni. Drept urmare, este necesar să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, concretizată prin încunoştinţarea cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care competenţa revine D.N.A. Chiar dacă această încunoştinţare nu îndeplineşte formal condiţiile unui denunţ, ca mod de sesizare a unui organ de urmărire penală, putând interveni în cursul cercetărilor efectuate în faza de urmărire penală, ea trebuie să aibă conţinutul unui act de sesizare cu privire la alte persoane şi alte infracţiuni, distincte de cele care fac obiectul cauzei în care persoana este urmărită penal. în concluzie, denunţul trebuie să aibă ca finalitate descoperirea şi a altor infracţiuni similare, de corupţie, iar nu doar identificarea şi a altor participanţi la comiterea infracţiunii, ca urmare a ascultării unui inculpat în cursul cercetării penale.

În cauză,  cu ocazia audierii la urmărirea penală, inculpaţii au descris activitatea infracţională, arătând că la aceste fapte au participat şi alte persoane.

Raportat la modalitatea concretă în care inculpaţii au facilitat şi cercetarea altor persoane, presupus participante la comiterea infracţiunii pentru care erau urmăriţi penal, nu erau incidente dispoziţiile reţinute, care pot fi însă valorificate în operaţia de individualizare a pedepselor.

Pentru aceste considerente, se constată că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 inculpaţilor, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat de parchet, casarea, în parte, a deciziei penală atacate şi a sentinţei penale şi, rejudecând, înlăturarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 aplicate pentru recurenţii inculpaţi G.A. şi G.A. (Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Dec.  nr. 4280 din 15 decembrie 2011, www.scj.ro)

Articolul  19 din O.U.G. nr. 43/2002 condiţionează reducerea la jumătate a limitelor pedepselor de faptul ca în cursul urmăririi penale inculpatul să denunţe şi să faciliteze tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, condiţiile fiind reglementate cumulativ.

Din analiza materialului probator administrat în faza de urmărire penală reiese faptul că în urma poziţiei avute de inculpat nu s-a reuşit tragerea la răspundere penală a altor persoane, chiar dacă acest inculpat a avut o atitudine sinceră.

De altfel, acest inculpat nu s-a autodenunţat, ci a fost trimis în judecată, ca urmare a declaraţiilor făcute de inculpatul C. în contextul celorlalte probatorii administrate în cauză.

Cum condiţiile aplicării/reţinerii dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 sunt cumulative şi imperative, raportat la cele reţinute, se apreciază că, în mod greşit, s-au aplicat beneficiile acestei reglementări inculpatului Ţ. În aceste condiţii, doar inculpatului C.. i s-au reţinut, în mod corect, dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

Faţă de această împrejurare, se va admite recursul declarat de parchet, se va casa în parte atât decizia, cât şi sentinţa, cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 reţinute în favoarea inculpatului Ţ.  ( Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Dec.   nr. 4059 din 17 noiembrie 2011

Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reprezintă, conform expunerii de motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni să furnizeze aceste informaţii organelor judiciare.

Instituţia reglementată de norma supusă interpretării are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

Astfel, din perspectiva exigenţelor relative la persoana beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din lege, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a săvârşit o infracţiune.

Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea privind protecţia martorilor, republicată.

Recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca obiect infracţiunea comisă de martorul însuşi. Legea stabileşte, astfel, un reper temporal maximal, denunţul şi colaborarea celui interesat putând interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanţă dacă el este plasat „înaintea urmăririi penale”, „în timpul urmăririi penale” sau „în timpul judecăţii“.

Anterior publicării Deciziei nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor era limitată suplimentar, prin recunoaşterea efectelor sale specifice numai asupra pedepselor aplicate martorului denunţător pentru infracţiunile grave comise, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 2 lit. h) din lege.

Drept urmare, martorul aflat în situaţia prevăzută de art. 2 lit. a) pct. 1 din lege putea beneficia de reducerea la jumătate a limitelor legale ale pedepsei exclusiv în ipoteza în care infracţiunile comise de el aveau, la rândul lor, caracter grav, în înţelesul legii speciale. Efectele cauzei legale analizate nu puteau fi extinse asupra faptelor nesubsumate categoriei de infracţiuni prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, indiferent dacă ele reprezentau fapte unice comise de martorul denunţător sau fapte concurente cu alte infracţiuni grave.

Subsecvent publicării în Monitorul Oficial, sfera de incidenţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor a fost mult extinsă, efectul atenuant al denunţului formulat de martorul participant la o faptă penală producându-se, în măsura întrunirii tuturor cerinţelor legale, asupra oricărei infracţiuni comise de acesta, indiferent de natura sau gravitatea sa.

Se identifică două ipoteze principale de aplicare a cauzei legale de reducere a pedepsei pentru infracţiuni concurente.

I. O primă ipoteză este cea a existenţei unei cauze penale unice, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni concurente comise de martorul autor al unui denunţ conform exigenţelor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.

În această ipoteză, nu se ridică probleme de interpretare şi aplicare a normei legale. Constatarea întrunirii tuturor cerinţelor legale cumulative, referitoare la persoana şi conduita martorului, precum şi la stadiul procesual al cauzei în care acesta este urmărit sau judecat, va determina atribuirea deplină a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă, pentru toate infracţiunile comise de martor şi care fac obiectul urmăririi penale sau judecăţii în cauza respectivă.

II. O ipoteză distinctă este aceea a unor cauze penale separate, aflate în diferite stadii procesuale şi având ca obiect infracţiuni concurente comise de aceeaşi persoană. Aceasta este ipoteza care a generat şi problema de drept ridicată, în speţă, de către instanţa de trimitere şi a cărei dezlegare face obiectul propriu-zis al mecanismului de unificare a practicii judiciare astfel declanşat.

În această ipoteză, se pot identifica două subcategorii de cauze penale, în care efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se produc diferenţiat, în funcţie de particularităţile procedurilor parcurse.

II. a) Astfel, o primă ipoteză este aceea a unei cauze penale având ca obiect mai multe infracţiuni concurente săvârşite de martorul denunţător şi în care acesta din urmă a adoptat atitudinea de denunţare şi facilitare prevăzută de legea protecţiei martorilor, dar în care organul judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai multe infracţiuni concurente, în condiţiile legii.

În această situaţie, cauza legală de reducere îşi va produce pe deplin efectele atenuante asupra tuturor infracţiunilor comise de martorul denunţător, indiferent de momentul soluţionării definitive a cauzelor formate prin disjungere.

Opţiunea organului judiciar de a cerceta sau, după caz, a judeca separat unele dintre faptele care au făcut obiectul unitar al cauzei iniţiale are la bază, în principal, raţiuni de ordin administrativ, ce ţin de asigurarea condiţiilor propice desfăşurării optime şi cu celeritate a procesului penal.

Între măsura procesuală a disjungerii, pe de o parte, şi conduita martorului participant la o infracţiune, de a denunţa şi facilita angajarea răspunderii penale a altor persoane, pe de altă parte, nu există o relaţie de condiţionalitate sau de dependenţă; măsura disjungerii are, ca fundament şi finalitate, raţiuni de optimizare administrativă a soluţionării unei cauze penale, spre deosebire de demersul martorului denunţător, care este bazat pe un proces individual, subiectiv, de conştientizare a necesităţii combaterii infracţiunilor grave prin devoalarea existenţei şi autorilor lor, având ca finalitate obţinerea, de către martor, şi a unui beneficiu penal determinat, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă pentru propriile infracţiuni comise.

Date fiind aceste particularităţi, măsura procesuală a disjungerii nu poate influenţa, eo ipso, nici existenţa şi nici semnificaţia juridică atenuantă a denunţului şi facilitării realizate de martorul autor al infracţiunilor concurente, judecate ulterior separat ca urmare exclusivă a disjungerii. Căinţa activă a autorului denunţului trebuie valorificată în mod real şi efectiv, în legătură cu toate infracţiunile comise de acesta şi cercetate în cauza în care s-a formulat denunţul, indiferent de parcursul procesual ulterior al acesteia, numai astfel asigurându-se finalitatea instituţiei reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.

A exclude infracţiunile ce fac obiectul disjungerii din sfera faptelor susceptibile a atrage o răspundere penală atenuată, bazată pe denunţ, echivalează cu a admite că aplicarea beneficiului de drept penal substanţial derivat din norma supusă analizei ar putea fi condiţionată sau influenţată de factori străini de voinţa şi atitudinea procesuală a martorului, cum ar fi, de exemplu, diverse incidente procedurale, gradul de încărcare al activităţii organelor judiciare sau circumstanţe ce ţin de organizarea justiţiei. Or, o atare condiţionare contravine voinţei legiuitorului, exprimată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi corectivelor ulterioare aduse de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015.

II. b) O a doua ipoteză este aceea a cauzelor penale  ab initio  distincte, având ca obiect fapte săvârşite sau descoperite ulterior formulării denunţului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, dar aflate în concurs cu infracţiunile pentru care martorul denunţător a adoptat, anterior, conduita proprie cauzei de reducere a pedepsei analizate.

În această situaţie, efectele cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă se vor produce numai asupra infracţiunilor ce fac (sau, după caz, vor face) obiectul unui dosar penal determinat, în considerarea căruia martorul a formulat denunţul. Aceste efecte nu se vor produce şi în alte cauze penale având ca obiect infracţiuni descoperite sau săvârşite ulterior denunţului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului.

Raţiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţării persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave şi al facilitării tragerii lor la răspundere penală este esenţial legată de periculozitatea mai redusă ce caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, conştientizează importanţa devoalării faptelor grave comise de alte persoane şi acţionează în concordanţă cu această convingere, informând organele judiciare şi contribuind activ şi decisiv la identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni.

Conduita autorului denunţului – participant, la rândul său, la săvârşirea unei fapte penale – are semnificaţia unei circumstanţe atenuante subsecvente comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, respectiv a unei atitudini de căinţă parţial determinată de procesele psihice declanşate ca urmare a săvârşirii unor fapte penale şi de convingerea autorului că, prin formularea denunţului şi facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni grave, va asigura nu doar tragerea acestora la răspundere penală, ci şi atenuarea propriei sale răspunderi, corespunzător unei înjumătăţiri a limitelor de pedeapsă.

Fiind esenţialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de martor (fie descoperite deja de organele judiciare la data formulării denunţului, fie aduse la cunoştinţa acestora de către martorul însuşi), cauza legală de atenuare nu are, prin urmare, o existenţă juridică autonomă, ci este integrată unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate, comise de martorul denunţător la data formulării denunţului.

O atare concluzie este susţinută, sub un prim aspect, de interpretarea gramaticală a sintagmei „(…) şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează (…)” inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. Prin folosirea conjuncţiei „iar” se relevă legătura de tip consecvenţional între infracţiunea comisă de martor (ce are, în contextul normativ analizat, semnificaţia unei cauze), pe de o parte, şi procesul penal declanşat pentru acea infracţiune (expresie a efectului produs), pe de altă parte.

Cauza penală aflată înaintea sau în timpul urmăririi penale sau al judecăţii poate fi numai acea cauză în care sunt sau vor fi cercetate ori judecate infracţiuni determinate, comise de către martor anterior, şi în considerarea cărora el a formulat un denunţ urmat, cumulativ, de facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni grave, urmărind să beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru propriile fapte. Stadiul procesual în care se află cauza penală respectivă nu prezintă relevanţă pentru rezolvarea problemei de drept supuse analizei, ea putându-se afla în faza premergătoare începerii urmăririi penale sau în orice altă fază ulterioară acestui moment, limita temporală maximă fiind aceea a pronunţării unei hotărâri definitive faţă de martor.

Concluzia este aceeaşi şi în ipoteza unei pluralităţi de cauze distincte având ca obiect infracţiuni concurente; martorul va beneficia de cauza de reducere pentru toate infracţiunile comise numai în măsura în care demersul său de denunţare şi facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare dintre cauzele în care sunt cercetate aceste infracţiuni, indiferent de stadiul lor procesual.

În al doilea rând, interpretarea logică a textului conduce la aceeaşi concluzie, a incidenţei cauzei de reducere a pedepsei exclusiv în dosarul (ori, după caz, dosarele) în care martorul a înţeles să se prevaleze de instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.

Numai grefat pe o atare relaţie consecvenţională între infracţiunea comisă de martor, pe de o parte, şi procesul penal aferent, declanşat ca urmare a săvârşirii ei, pe de altă parte, legiuitorul a conceput instituţia reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţului şi colaborării martorului cu organele judiciare. În absenţa unui atare proces penal, actual sau iminent, nu subzistă situaţia premisă pentru incidenţa art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată (respectiv matorul care are, în acelaşi timp, calitatea de participant la săvârşirea unei infracţiuni) şi nici finalitatea intrinsecă a demersului său, concretizată în obţinerea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă.

A recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi în cazul infracţiunilor comise anterior datei formulării denunţului, dar nedescoperite la acea dată şi neavute în vedere la formularea denunţului, echivalează, în primul rând, cu ignorarea concluziilor desprinse din interpretarea logico-gramaticală a normei legale, astfel cum au fost anterior detaliate.

În al doilea rând, a admite incidenţa acestui beneficiu în cazul infracţiunilor concurente nedescoperite la data denunţului înseamnă a accepta, implicit, că legiuitorul a intenţionat să atribuie martorului care adoptă conduita prevăzută de art. 19 din lege beneficiul reducerii pedepsei într-un număr nedeterminat de cauze şi complet independent de conduita martorului denunţător în acele cauze.

O atare concluzie contravine voinţei legiuitorului care, urmărind să combată fenomenul infracţionalităţii grave, a înţeles să confere beneficiul diminuării obligatorii a limitelor de pedeapsă, pentru propriile fapte, infractorului care, în mod activ, dezvăluie organelor judiciare informaţii decisive pentru aflarea adevărului. Opţiunea legiuitorului reflectă, inter alia, recunoaşterea periculozităţii mai scăzute a persoanei denunţătorului şi a necesităţii de a valorifica semnificaţia juridică a acestui element circumstanţial în procesul de individualizare a pedepsei.

Tocmai de aceea, este dificil de admis subzistenţa efectivă a acestor raţiuni şi în ipoteza în care, de exemplu, denunţătorul devoalează organelor judiciare o unică infracţiune proprie, prevalându-se de incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, pentru această faptă, dar trece sub tăcere un număr semnificativ de infracţiuni mult mai grave deja comise. A recunoaşte efectele de diminuare a limitelor de pedeapsă şi în cazul acestor din urmă infracţiuni, cercetate ulterior, înseamnă a ignora însăşi raţiunea introducerii în legislaţie a cauzei de reducere a pedepsei analizată, legată esenţial de periculozitatea mai redusă a celui care conştientizează efectele pozitive ale combaterii fenomenului infracţional şi acţionează, cu bună-credinţă, concordant acestei convingeri.

A fortiori, a recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi asupra pedepselor aplicate pentru infracţiuni concurente comise de către martor ulterior datei denunţului, echivalează cu a încuraja participantul la o infracţiune care a formulat, anterior, un denunţ pentru alte infracţiuni grave, să persiste în conduita de nesocotire a ordinii de drept şi să comită, la rândul său, alte fapte penale, cu un grad de pericol social chiar mult sporit. Or, o atare concluzie este inacceptabilă şi reclamă, o dată în plus, interpretarea dispoziţiilor art. 19 în sensul în care norma consacră o cauză legală de reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a intervenit atitudinea de denunţare şi facilitare a martorului care a săvârşit o infracţiune, nu şi în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracţiuni concurente.

Î.C.C.J. urmează a admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare”. Va stabili că efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta.( Î. C. C. J. ,  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,  Dosar nr. 3.013/1/2017,  Dec. nr. 3 din 28 februarie 2018 de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor)

Cum pentru inculpaţii l. şi L. s-au reţinut prin mai multe hotărâri definitive incidenţa dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, tribunalul a considerat că aceste dispoziţii trebuie reţinute şi cu privire la faptele de corupţie deduse prezentei judecăţi, acest fapt fiind impus nu doar de solicitările procurorului, care a emis rechizitoriul, ci şi de împrejurarea că faptele judecate în prezenta cauză nu pot fi disociate de faptele de corupţie anterioare, cu care se află în strânsă legătură.

Cum pentru cei doi inculpaţi s-a reţinut cu caracter definitiv că au facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a intermediarilor, a beneficiarilor (prin indicarea concretă de probe materiale, confruntări, etc), este evident că aceştia trebuie să beneficieze de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (Legea nr. 503/2002) şi implicit de reducerea la jumătate a limitelor pedepselor stabilite de lege pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.

De asemenea, instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 sunt incidente şi cu privire la faptele de corupţie reţinute în sarcina inculpatei O.C., întrucât şi aceasta a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a intermediarilor, a beneficiarilor (prin indicarea concretă de probe materiale, confruntări, etc), a dovedit sinceritate şi a manifestat o atitudine cooperantă pe toată durata activităţii de urmărire penală, facilitând astfel într-o manieră hotărâtoare stabilirea adevărului în cauză, aşa cum s-a arătat în cuprinsul rechizitoriului.

Tribunalul a valorificat această împrejurare pozitivă prin reţinerea în favoarea inculpaţilor, cu privire la faptele de complicitate la înşelăciune, a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., urmând ca pedeapsa pentru complicitate la înşelăciune în formă continuată să fie coborâtă sub minimul special conform art. 76 C. pen.  A nu reţine în favoarea inculpaţilor această circumstanţă atenuantă, în raport cu infracţiunea de complicitate la înşelăciune, înseamnă a se face abstracţie de temeinicia hotărârilor judecătoreşti definitive, care au reţinut această conduită procesuală pozitivă a inculpaţilor.

Cum atitudinea procesuală a inculpaţilor a fost avută în vedere la reţinerea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, această cauză de atenuare nu poate fi valorificată şi în condiţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 este o normă specială, iar art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. o norma generală. Prin urmare, aceste din urmă dispoziţii nu sunt incidente cu privire la infracţiunea de luare de mită comisă de inculpaţi, însă sunt aplicabile cu privire la infracţiunea de complicitate la înşelăciune. În raport cu lipsa antecedentelor penale, precum şi cu comportamentul inculpatei O.C., înainte de săvârşirea procesului penal, tribunalul a reţinut în favoarea acesteia circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., atât pentru infracţiunea de luare de mită, cât şi pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune, urmând ca pedeapsa să fîe coborâtă sub minimul special conform art. 76 C. pen.

Drept urmare, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, tribunalul a condamnat inculpatul I.F. la o pedeapsă de 2 ani şi 10 luni închisoare, iar în baza art. 65 C. pen. i-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 76 C. pen., tribunalul a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 8 ani închisoare, iar în baza art. 65 şi art. 67 alin. (1) şi (3) C. pen. a aplicat inculpatului I.F. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale şi pedeapsa complementară a degradării militare.

Tribunalul a constatat faptele inculpatului I.F. deduse prezentei judecăţi sunt concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 181 din 26 noiembrie 2002, nr. 201 din 10 decembrie 2002, nr. ‘l65 din 12 noiembrie 2003, nr. 129 din 23 iulie 2003, nr. 144 din 18 septembrie 2003, nr. 111 din 3 mai 2004, nr. 72 din 22 aprilie 2004, nr. 78 din 30 aprilie 2004, nr. 79 din 30 aprilie 2004, nr. 131 din 18 octombrie 2005 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, ce au făcut obiectul sentinţei de contopire nr. 93 din 12 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 39 din 30 noiembrie 2006 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, definitivă prin nerecurare, fiind vorba de fapte comise de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.

Fiind vorba de fapte concurente, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., tribunalul a contopit pedepsele aplicate prin prezenta cu pedepsele astfel descontopite şi negraţiate, inculpatul I.F. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, sporită cu 1 an, în final 9 ani închisoare.

În ceea ce priveşte pe inculpatul L.G., în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani 2 luni închisoare, iar în baza art. 65 C. pen. i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 76 C. pen., acelaşi inculpat va fî condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, iar în baza art. 65 C. pen. îi va aplica pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Tribunalul a constatat că faptele inculpatului L.G. deduse prezentei judecăţi sunt concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 165 din 12 noiembrie 2003, nr. 201 din 10 decembrie 2002, nr. 181 din 26 noiembrie 2002, nr. 129 din 23 iulie 2003, nr. 144 din 18 septembrie 2003, nr. 111 din 3 iunie 2004, nr. 72 din 22 aprilie 2004, nr. 131 din 18 octombrie 2005, nr. 78 din 30 aprilie 2004, nr. 79 din 30 aprilie 2004 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, ce au făcut obiectul sentinţei de contopire nr. 82/2006 a Tribunalului Militar teritorial Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 35 din 8 noiembrie 2006 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, fiind vorba de fapte comise de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.

Fiind vorba de fapte concurente, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele concurente şi negraţiate, inculpatul L.G. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, sporită cu 2 ani, în final 10 ani închisoare.

În ceea ce priveşte sporul de pedeapsă de 2 ani închisoare, tribunalul a reţinut că este suficient pentru a reflecta în mod complet periculozitatea inculpatului şi pericolul concret al faptelor. Sub acest aspect, s-a reţinut că perioada închisorii efectiv executată de inculpat şi participarea vreme de aproape 12 ani la procesele având ca obiect infracţiunile concurente impun concluzia certă că un surplus de pedeapsă nu mai apare ca justificat, fiind evident că toate funcţiile pedepsei s-au realizat corespunzător.

În ceea ce o priveşte pe inculpata O.C.M. în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 80 C. pen., instanţa de fond a condamnat pe această inculpată la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, iar în baza art. 65 C. pen. îi va aplica pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Se impune astfel continuarea judecării cauzei din apel de la stadiul imediat prealabil pronunţării deciziei, toate actele procedurale întocmite rămânând valabile. (Î.C.C.J. , Sectia Penala, Dec.  nr. 4207 din 19 decembrie 2012)

Natura juridică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, a fost stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015, M.Of.  nr. 185 din 18 martie 2015, şi prin Dec.  nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M.Of.  nr. 327 din 13 aprilie 2018.

Prin decizia instanţei de contencios constituţional s-a arătat că legiuitorul a prevăzut prin textul legal supus controlului de constituţionalitate o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, a cărei raţiune este de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare (§§ 13 şi 16 din Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale).

Ulterior, prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, analiza instituţiei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, a fost dezvoltată, statuându-se că aceasta are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

Instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, constituie o stare legală specială, subdiviziune a cauzelor de atenuare a pedepsei, cu efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei[3]  

Aceste stări, instituţii independente create de legiuitor în raport cu obiectivele sale de politică penală, influenţează gravitatea faptei şi răspunderea persoanei care a săvârşit-o, fără însă a avea o legătură nemijlocită cu fapta concretă şi persoana făptuitorului, respectiv nu contribuie la caracterizarea ca infracţiune a unei fapte sau ca infractor a unei persoane.

Natura juridică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, respectiv de cauză specială, cu caracter personal, de reducere a limitelor de pedeapsă are ca efect valorificarea acestora exclusiv în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, desigur sub rezerva îndeplinirii tuturor condiţiilor legale. În concret, dacă instanţa constată că sunt întrunite condiţiile legale pentru reţinerea dispoziţiilor legale evocate, va avea în vedere, la individualizarea sancţiunii, limitele de pedeapsă prevăzute de lege reduse la jumătate, urmând să dea eficienţă acolo unde este cazul celorlalte criterii de individualizare.

În ceea ce priveşte cea de-a doua instituţie supusă analizei se constată că doar după parcurgerea procesului de individualizare judiciară a pedepsei şi aplicarea acesteia printr-o hotărâre definitivă pot deveni incidente dispoziţiile legale din materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 598  C.pr.pen. .

Situaţia premisă pentru incidenţa dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală  C.pr.pen.  este cea a existenţei unei pedepse individual determinate, aplicată printr-o hotărâre penală definitivă intrată sub autoritatea de lucru judecat.

Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv, care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de putere a lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula ne bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritate a lucrului judecat.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 24 octombrie 2017; Hotărârea din 28 octombrie 1999,  Cauza Brumărescu c  României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză (Hotărârea din 7 iulie 2009,  Cauza Stanca Popescu c  României, § 99).

Contestaţia la executare reglementată de dispoziţiile art. 598   C.pr.pen.  constituie un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, apărute în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, fără însă a putea schimba sau modifica soluţia care a dobândit autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M.Of. nr. 613 din 24 iulie 2019).

În cazul concret al dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală  C.pr.pen. , cauza de micşorare a pedepsei trebuie să se fi ivit după rămânerea definitivă a hotărârii penale, dar înainte de începerea executării, în timpul executării sau chiar după executarea acesteia, fără însă să poată privi aspecte de fond sau care să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat.

Or, individualizarea judiciară a pedepsei, inclusiv din perspectiva determinării limitelor prevăzute de lege pentru aceasta, constituie o chestiune intrinsecă fondului cauzei şi dobândeşte autoritate de lucru judecat odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Spre deosebire de cauza legală specială prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, care produce efecte asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege şi care poate fi valorificată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii penale, dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d)   C.pr.pen. , în varianta orice altă cauză de micşorare a pedepsei, vizează apariţia unei împrejurări ulterioare care poate produce efecte asupra pedepsei individual determinate aplicate persoanei condamnate prin hotărârea definitivă, fiind exclusă posibilitatea unei reindividualizări judiciare a aceleiaşi sancţiuni penale.

Aşadar, o încadrare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor în cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d)    C.pr.pen.  şi acordarea beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă ar constitui o derogare de la principiul autorităţii de lucru judecat şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice, situaţie care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ar fi permisă şi posibilă numai prin intervenirea unui motiv „substanţial şi imperios” (Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, M.Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018, §  56).

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, poate fi invocată numai cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei, iar nu pe calea contestaţiei la executare, fiind inadmisibil ca pe această cale să se procedeze la o nouă individualizare a pedepsei (Î.C.C.J. , Secţia penală: Dec.   nr. 1.478 din 7 martie 2006, dec,   nr. 1.292 din 6 octombrie 2016, Dec.   nr. 1.375 din 1 noiembrie 2016, Dec.   nr. 767 din 20 septembrie 2018).

Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu constituie o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din  C.pr.pen.  şi nu pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare. ( Î. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Dec.  nr. 4 din 13 februarie 2020 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală“)

 Inculpatul N.M. a avut o atitudine constantă de recunoaştere a faptelor. A arătat că a dat lămuriri complete în faza urmăririi penale şi, raportat la acest aspect, organul de urmărire penală a considerat că se impune reţinerea în favoarea sa dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002,  având în vedere că, fără informaţiile furnizate de el organului de urmărire penală, nu ar fi putut să fie identificate persoanele care ulterior au fost trimise în judecată. Recurentul a considerat, însă, că limitele legale trebuiau reduse succesiv prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 în conformitate cu art. 79 alin. (1) din C. pen., fiind îndreptăţit la reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, aşa încât pedeapsa trebuia stabilită între 8 luni închisoare şi 2 ani şi 4 luni închisoare, întrucât pe parcursul urmăririi penale a denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni de competenţa DNA, inclusiv a numitului KK., coinculpat în cauză. A menţionat că motivul indicat prin prezenta cerere a fost invocat în cursul judecării apelului, însă instanţa a omis să se pronunţe asupra lui.

Cât priveşte motivul de recurs prin care inculpatul A. a criticat neluarea în considerare a cauzei de atenuare la jumătate a limitelor de pedeapsă în conformitate cu art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (indicând că a formulat un denunţ şi a facilitat tragerea la răspundere penală a inculpaţilor cercetaţi în Dosarul nr. x/2013 al D.N.A. ), Înalta Curte precizează că nu poate fi analizat în temeiul cazului de casare prevăzute  de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen., deoarece reţinerea sau nu a cauzei de reducere a pedepsei constituie o chestiune de evaluare a comportamentului inculpatului, iar aspectele care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casaţie. Reţinerea sau nu a cauzei de reducere a pedepsei constituie o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, aceasta fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.

Ceea ce se cenzurează în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie fundamentat pe cazul prevăzute  de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen.. sunt limitele de pedeapsă clamate ca fiind nelegale, iar nu incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute  de art. 19 din Legea nr. 682/2002 (Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 23/RC din 19.01.2017   Dec. nr. 37/RC din 31.01.2017 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 215/RC din 26 mai 2017 a Î.C.C.J. , Secţia penal, Dec. nr. 467/RC din 23 noiembrie 2017 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 75/RC din 9 martie 2018 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 155/RC din 2 mai 2018 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 92/RC din 14 martie 2019 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 166/RC din 10 mai 2019 a Î.C.C.J. ).

Faţă de toate acestea, în baza unui raţionament mutatis mutandis, instanţa de recurs în casaţie consideră că dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 ce reglementează, similar, o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă, au efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei.

Interpretarea şi valorificarea datelor în funcţie de care se stabileşte dacă inculpatul beneficiază sau nu de cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 face parte din procesul de individualizare a sancţiunii penale şi reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii.

În calea extraordinară a recursului în casaţie nu se poate verifica incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

Dacă, în cauză, instanţa de apel ar fi reţinut beneficiul oferit de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi nu ar fi redus, în mod corespunzător, limitele de pedeapsă ca urmare a acestor prevederi, atunci s-ar fi putut considera că s-a aplicat inculpatului o pedeapsă nelegală.

Ceea ce se cenzurează în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie fundamentat pe cazul prevăzute  de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen.. sunt limitele de pedeapsă clamate ca fiind nelegale, iar nu incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute  de art. 19 din Legea nr. 682/2002

Instanţa de recurs în casaţie nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei, recursul în casaţie urmărind să supună Î.C.C.J. , judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dispoziţiile art. 447 C. pr.. pen. stipulând că în cadrul acestei căi extraordinare de atac se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Chestiunile care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casaţie.

Aspectele menţionate în cele ce preced pentru recurentul inculpat A. (cu ocazia examinării aceluiaşi caz de casare fundamentat pe acelaşi motiv de recurs), în legătură cu Deciziile nr. 3/2018 şi nr. 4/2020 pronunţate de Î.C.C.J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa instanţei supreme, îşi păstrează valabilitatea şi în cazul recurentului inculpat C., concluzia fiind aceeaşi, în baza unui raţionament mutatis mutandis, că instituţia reglementată de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 are natura juridică a unei cauze legale de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei.

Instanţa de recurs nu poate realiza o evaluare a conduitei procesuale a inculpatului C. în sensul de a verifica dacă a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a unor persoane care ar fi săvârşit infracţiuni de competenţa D. N. A., respectiv a coinculpatului KK., deoarece prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr.. pen., nu poate fi cenzurată modalitatea de individualizare a pedepsei, astfel cum, de fapt, a solicitat recurentul, acest aspect vizând temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

Faţă de art. 447 C. pr.. pen.. în conformitate cu care instanţa de recurs în casaţie poate examina exclusiv legalitatea deciziei în cazurile limitativ prevăzute  de art. 438 alin. (1) C. pr.. pen.., excedează analizei sale motivul privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra solicitării inculpatului de a se reţine în privinţa sa o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă, cum este şi cea prevăzute  de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, cu consecinţe asupra procesului de individualizare judiciară a sancţiunii penale (în acelaşi sens, Decizia nr. 40/RC din 7 februarie 2019 a Î.C.C.J. , Secţia penală). Numai dacă se reţineau dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi pedeapsa nu se situa între limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea comisă, reduse conform acestor dispoziţii legale, numai atunci devenea aplicabil cazul de casare invocat de recurent.

Se vor respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţi împotriva Deciziei penale nr. 135/A din 30 mai 2018 (Î.C.C.J.  Secţia Penală,  Dec. nr. 219/RC din 9 iulie 2020)

La individualizarea pedepsei, Înalta Curte a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite de inculpaţi, ridicat, prin natura infracţiunii de corupţie comisă (trafic de influenţă) şi a unor infracţiuni în legătură cu infracţiuni de corupţie (spălare a banilor, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia), cuantumul însemnat al sumei de bani ce a făcut obiectul traficului de influenţă, dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (cu referire la inculpaţii F. şi A.), dar şi cele prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen., în cazul inculpatului F., gradul de pericol social al infracţiunilor ce fac obiectul acuzaţiilor, circumstanţele personale ale inculpaţilor, aşa cum rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar.

Nu se impune coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege în urma aplicării unor circumstanţe atenuante potrivit art. 74 din C. pen. anterior, buna conduită anterior săvârşirii faptelor urmând a fi avută în vedere la stabilirea cuantumului pedepselor aplicate.

Cu referire la inculpatul G. s-a reţinut că acesta a solicitat aplicarea art. 19 din Legea nr. 682 din 2002 privind protecţia martorilor şi, în susţinerea cererii sale, a depus adresa emisă în dosarul nr. x/2015 din 22 februarie 2016 de D.N.A. , Secţia de combatere a corupţiei, din care rezultă că, în opinia parchetului, acesta poate beneficia de aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, întrucât în dosarul anterior menţionat a furnizat informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 682 din 2002, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Potrivit art. 2 lit. a) pct. 1, martorul este persoana care se află în situaţia de a avea calitatea de martor, potrivit C. pr.. pen., şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni.

Aceeaşi lege defineşte şi noţiunea de infracţiune gravă, prevăzându-se în art. 2 alin. (1) lit. h) categoriile de infracţiuni considerate grave, însă, sub acest aspect, instanţa notează că prin Decizia nr. 67/2015 Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi care nu a comis o infracţiune gravă este neconstituţională.

Instanţa a constatat că nu sunt întrunite cumulativ cele două condiţii privind denunţarea şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane, aşa încât nu va face aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce-l priveşte pe inculpatul G..

Inculpaţii F. şi A. au solicitat aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi au depus în susţinerea acestei cererilor formulate înscrisuri provenind de la D.N.A. , Secţia de combatere a corupţiei.

Inculpatul F. a furnizat informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului, cu privire la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă, de către inculpatul B., aşa încât denunţul şi a declaraţiile sale au condus la identificarea inculpatului ultim menţionat şi trimiterea acestuia în judecată, în stare de arest preventiv. A rezultat că în urma denunţurilor formulate de inculpatul A. a fost trimis în judecată, inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. S-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 cu privire la inculpaţii F. şi A..

Cu privire la inculpatul A., instanţa a făcut aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi în aceste condiţii, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-a situat, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 5 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 3 ani şi 6 luni închisoare, iar pentru infracţiunea de spălare a banilor, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 6 luni şi 6 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 6 luni şi 5 ani închisoare.

Potrivit legii vechi, păstrând proporţionalitatea în raport cu limitele superioare mai mari prevăzute de textele de incriminare incidente, s-a reţinut că pedepsele ar urma să fie de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute în  art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012.

Pedeapsa calculată potrivit dispoziţiilor din legea nouă este mai severă decât cea care ar putea fi aplicată inculpatului pe baza legii vechi.

Toate aceste aspecte au relevat, aşadar, că legea penală veche este legea mai favorabilă inculpatului.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, punând în balanţă circumstanţele reale ale comiterii faptelor, calitatea de funcţionari publici de care s-au folosit în comiterea faptelor inculpaţii B. şi A., Înalta Curte a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins numai prin executarea în regim de detenţie a pedepselor aplicate acestora.

Cu privire la inculpatul F., instanţa a făcut aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) C. pr.. pen. şi, în aceste condiţii, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-au situat, potrivit legii de la data comiterii faptei între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 8 luni şi 2 ani şi 2 luni închisoare, pentru infracţiunea de spălare a banilor, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 4 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 3 ani şi 4 luni închisoare şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, potrivit legii de la data comiterii faptei între o lună şi 8 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 2 luni şi un an închisoare.

În procesul de individualizare a pedepsei, raportat la circumstanţele reale şi personale ale inculpatului F., atitudinea sa procesuală şi vârsta, au fost stabilite pedepse orientate către mediu, iar potrivit legii în vigoare, instanţa a reţinut că ar urma să fie aplicate pedepse în cuantum de un an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute în  art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, de un an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute în  art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 şi de 8 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute în  art. 48 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen.. Ca efect al aplicării art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., pedeapsa rezultantă a fost stabilită la un an şi 6 luni închisoare la care s-ar adăugat o treime din totalul celorlalte două pedepse de un an şi 6 luni închisoare şi 8 luni închisoare, rezultând 2 ani, 2 luni şi 20 de zile de închisoare.

Totodată, potrivit legii vechi, păstrând proporţionalitatea în raport cu limitele prevăzute în  textele de incriminare incidente, instanţa de fond a reţinut că pedepsele ar urma să fie de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute în  art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute în  art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012 şi de 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute în  art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. anterior.

Ca efect al aplicării art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior, pedeapsa rezultantă, în condiţiile în care instanţa apreciază că nu se impune aplicarea unui spor ar fi tot de 2 ani închisoare. Prin urmare, s-a constatat că pedeapsa calculată potrivit dispoziţiilor din legea nouă este mai severă decât cea care ar putea fi aplicată inculpatului pe baza legii vechi.

Sub aspectul modalităţii de executare, raportat la cuantumul pedepsei rezultante şi datele personale favorabile care au format convingerea instanţei că inculpatul are aptitudinea de a se reeduca fără a executa pedeapsa în regim de detenţie, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 861 din C. pen. anterior şi, în consecinţă, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 din C. pen. anterior.

Punând în balanţă circumstanţele reale ale comiterii faptelor, calitatea de administratori ai unor societăţi comerciale de care s-au folosit în comiterea faptelor inculpaţii G. şi H., Înalta Curte a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins numai prin executarea în regim de detenţie a pedepselor aplicate acestora.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă, urmând a se face aplicarea lor în concret potrivit celor reţinute anterior.

B. JUDECATA ÎN APEL

Procedura în faţa Completului de 5 Judecători

Cu referire la inculpatul A., procurorul a solicitat majorarea pedepselor aplicate acestui inculpat, peste limita de 4 ani închisoare şi majorarea sporului de 6 luni aplicat de instanţa de fond, conform art. 34 alin. (1) lit. b), astfel încât să reflecte în mod real „amploarea activităţii infracţionale”, concursul de infracţiuni săvârşit şi specializarea inculpatului în săvârşirea infracţiunii de corupţie

Prin motivele de apel formulate s-a susţinut că pedepsele de câte 3 ani închisoare aplicate inculpatului pentru complicitate la trafic de influenţă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea alt. 5 C. pen. şi complicitate la spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, nu răspund cerinţelor de exemplaritate în raport de criteriile de individualizare prevăzute în  art. 74 C. pen.

Contrar celor susţinute de inculpat, din verificarea dispozitivul sentinţei penale apelate rezultă că de faţă de inculpaţii F. şi A. s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 cu privire la inculpaţii F. şi A., şi nu ale art. 19 din Legea nr. 682/2002. Instanţa de fond a stabilit instanţa de fond a stabilit ca lege incidentă legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor, şi nu legea în vigoare la data soluţionării cauzei, dispunând în consecinţă o pedeapsă de 3 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în  art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, cu pedeapsa accesorie aferenta pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

Acelaşi inculpat, A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în  art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, cu aplicarea pedepsei accesorii aferente pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta în vigoare anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

Ca urmare a unei anulări a suspendării condiţionate a executării pedepsei de 4 ani dispuse anterior şi a aplicării regulilor concursului de infracţiuni s-a dispus o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare şi o pedeapsă complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în  art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, cu pedeapsa accesorie aferentă.

III. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul F., instanţa de fond a stabilit ca lege incidentă legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor şi nu legea în vigoare la data soluţionării cauzei, dispunând în consecinţă condamnarea la pedeapsa de 2 ani închisoare şi o pedeapsă accesorie, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen.).

Acelaşi inculpat a fost condamnat la 2 ani închisoare şi o pedeapsa accesorie, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor (art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta în vigoare anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 din C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen.).

Inculpatul F. a mai fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (cu referire la contractul cadru de prestări servicii nr. x din 09 iulie 2012, actul adiţional nr. x din 09 iulie 2012, actul adiţional nr. x din 04 decembrie 2012, actul adiţional nr. x din 10 decembrie 2012, actul adiţional din 4 din 23 ianuarie 2013, toate la contractul cadru de prestări servicii nr. x din 09 iulie 2012) şi la pedeapsa accesorie aferentă. În urma aplicării regulilor concursului de infracţiuni s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 2 ani închisoare şi a unei pedepse accesorii aferente şi, totodată, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de cinci ani cu respectarea unor măsuri de supraveghere.

Cu privire la inculpatul F., instanţa de fond a făcut aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen. şi, în aceste condiţii, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-au situat, potrivit legii de la data comiterii faptei între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 8 luni şi 2 ani şi 2 luni închisoare, pentru infracţiunea de spălare a banilor, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 4 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 3 ani şi 4 luni închisoare şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, potrivit legii de la data comiterii faptei între o lună şi 8 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 2 luni şi un an închisoare. În ce priveşte solicitarea formulată de apelantul intimat inculpat B., de reducere a cuantumului pedepsei ca urmare a reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 .

Raportat la conţinutul adresei nr. x din 29 martie 2021 din care a rezultat că pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt a fost înregistrat dosarul nr. x/2021 în urma denunţului formulat de B. fiind furnizate informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului în urma cărora inculpata Z. a fost cercetată şi trimisă în judecată se constată că sunt îndeplinite condiţiile privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 cu privire la inculpatul B. urmând a se face aplicarea acestor dispoziţii.

Limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 din C. pen. se vor situa, prin reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, între 1 an şi 3 ani şi 6 luni închisoare, iar pentru infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, între 1 an şi 6 luni şi 5 ani închisoare.

În procesul de individualizare a pedepsei, similar celor reţinute de instanţa de fond, raportat la circumstanţele reale şi personale ale inculpatului B., atitudinea sa procesuală şi vârstă, instanţa de control judiciar constată că se impune stabilirea unor pedepse orientate către maxim, respectiv pedepse în cuantum de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. şi de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002. Ca urmare a aplicării dispoziţiilor referitoare la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiunii, prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B. ar urma să fie de 5 ani închisoare la care se va adăuga 1/3 din cuantumul pedepsei stabilite pentru infracţiunea de trafic de influenţă, respectiv 1 an, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 6 ani închisoare.

2. Înalta Curte, Completul de 5 judecători, examinând criticile formulate de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.  – D.N.A.  şi de inculpatul A. cu privire la individualizarea pedepsei aplicate acestui inculpat contrar susţinerilor formulate de apelanţi constată că operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei a fost corect realizată de către A. instanţă, pornind de la limitele speciale ale pedepsei stabilite cu luarea în considerare a criteriile generale de individualizare prevăzute de legea penală mai favorabilă, prevăzute în  art. 72 din C. pen. anterior, prin raportare la gradul de pericol social al faptelor evidenţiat de natura infracţiunilor, împrejurările şi modul de comitere a acestora, data săvârşirii faptelor, persoana inculpatului, precum şi contribuţia avută în ansamblul activităţii infracţionale.

Prin sentinţa penală apelată în procesul de individualizare a pedepsei aplicată inculpatului A., raportat la circumstanţele reale şi personale ale acestuia, atitudinea sa procesuală şi vârstă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, instanţa de fond a stabilit pedepse orientate către mediu, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002.

Necesitatea aplicării unei pedepse precum şi stabilirea cuantumului acesteia trebuie să se realizeze prin raportare la pericolul social concret al faptelor respectiv la împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Completul de 5 Judecători reţine că necesitatea aplicării unei pedepse precum şi stabilirea cuantumului acesteia trebuie să se realizeze prin raportare la pericolul social al faptei şi persoana inculpatului, ceea ce instanţa de fond a evaluat şi aplicat corect.

Raportat la gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite de inculpatul A. care este unul ridicat, prin natura infracţiunii de corupţie comisă (trafic de influenţă) şi a unor infracţiuni în legătură cu infracţiuni de corupţie (spălare a banilor), cuantumul însemnat al sumei de bani ce a făcut obiectul traficului de influenţă, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, circumstanţele personale ale inculpatului, aşa cum rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar, instanţa de control judiciar constată că nu se justifică reducerea cuantumului pedepsei care, în această nouă configurare, nu ar corespunde gravităţii faptelor comise şi implicit, nu ar fi de natură a atinge scopurile de coerciţie, exemplaritate, dar şi educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatului.

Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care nu echivalează cu aplicarea unei pedepse excesiv de severe, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ – preventivă, ceea ce A. instanţa a evaluat şi aplicat corect.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în acord cu instanţa de fond şi contrar celor solicitate de Ministerul Public şi de inculpatul A., apreciază, în final, că o justă cuantificare a acesteia corespunde menţinerii pedepselor în cuantumul stabilit de instanţa de fond. ( Î.C.C.J.  Completurile de 5 judecători,  Decizia nr. 38 din 2 mai 2023)

În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Aceştia din urmă, fiind interesaţi în proces, acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.

Or, spre deosebire de vechea reglementare, C. pr.. pen. a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute în  dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. pr.. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de lit. tura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori.

În acelaşi sens, sunt şi considerentele deciziilor instanţei de contencios constituţional nr. 59/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. pr. pen. raportat la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial,  nr. 639 din 1 august 2019 şi nr. 118/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. pr. pen. raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A.  şi la art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen., precum şi ale art. 118 din C. pr. pen., publicată în Monitorul Oficial,  nr. 535 din 24 mai 2021.

În ceea ce priveşte instituţia „denunţătorului“, Înalta Curte observă că, potrivit art. 288 alin. (1) din C. pr. pen., „organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“, iar, conform art. 290 alin. (1) din acelaşi act normativ, „denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni“.

Denunţul, pe lângă plângere, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege şi sesizarea din oficiu, reprezintă o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală. Deşi trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzute de C. pr.. pen. pentru plângere, spre deosebire de aceasta, denunţul se poate face numai personal, potrivit art. 290 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte denunţătorul, calitatea procesuală a acestuia nu este direct şi propriu reglementată de normele procesual penale (în mod contrar, v partea generală – titlul II din C. pr. pen. cu denumirea marginală – Participanţii în procesul penal). Astfel, din coroborarea art. 29 din C. pr. pen. cu art. 33 şi art. 34 din acelaşi act normativ, instanţa de apel reţine că denunţătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal.

Denunţul poate fi realizat şi în ceea ce priveşte propriile fapte, echivalând, în contextul săvârşirii unor anumite infracţiuni, cu o cauză de nepedepsire. În acest sens, în cauză interesează art. 290 alin. (3) C. pen., potrivit căruia mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

Denunţătorul poate fi, printre altele, o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului, cum este cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290   C. pen., corelativ cu luarea de mită, prevăzută de art. 289   C. pen.

Potrivit art. 34   C. pr. pen., „sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale”.

Conform art. 104 C. pr. pen., „în cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii”.

De altfel, potrivit art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ, „proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.

Persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, se observă că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a articolului 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă „deschisă“, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul.

Potrivit art. 114 alin. (1)  C. pr. pen., „poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală”, iar, conform art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, „orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali“.

Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1)   C. pr. pen., sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, şi anume martor este persoana care nu are calitatea de subiect procesual principal sau parte, constituite ca atare în proces.

Potrivit art. 6 § 3 lit. d) C.E.D.H. , orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 § 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.

Referitor la art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, CEDO a statuat, de exemplu, în Hotărârea din 24 februarie 2009,  Cauza Tarău c  României, §§  69 – 70, că „admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de ele. Cerinţele §ui 3 al art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, §§  1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. În anumite circumstanţe poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§  1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 “.

Instanţa de apel reţine că noţiunea de „martor” are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin c  Rusiei, § 45).

Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute în  art. 6 §§  1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste şi Mathisen c  Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca c  Italiei, § 41).

Ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, se observă că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni.

Denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de “martor”. (Î.C.C.J.  Secţia Penală,  Dec.   nr. 232/A din 11 iulie 2023).

Noţiunea de „martor”,  are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin c  Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute în  art. 6 §§  1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste şi Mathisen c  Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca c  Italiei, § 41).

Conceptul de „acuzaţie în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenţie, are o semnificaţie „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980,  Cauza Deweer c  Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982,  Cauza Eckle c  Germaniei, § 73).

 Faptul că o persoană dobândeşte calitatea de „acuzat“, care atrage aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie, nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Cauza Brusco c  Franţei, hotărârea din 14 octombrie 2010).

În ceea ce îi priveşte pe B. şi A., instanţa a constatat şi că au fost depuse acte în primul ciclu procesual prin care Ministerul Public a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 în ceea ce îl priveşte pe A., respectiv art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce îl priveşte pe B., ceea ce obligă şi instanţa de rejudecare să aplice o reducere cu jumătate a limitelor de pedeapsă, conform textelor de lege menţionate.

 Instanţa de fond, ca instanţă de executare, deşi a reţinut că au fost invocate două motive de contestaţie la executare, a omis să mai analizeze cel de-al doilea motiv, referitor la reţinerea dispoziţiilor art.19 din O.U.G. nr.43/2002, cu privire la pedeapsa de 8 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr.204/9.II.2015 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală.

Ambele motive ale contestaţiei la executare se încadrează, în drept, în dispoziţiile art.598, alin.1, lit.  d C.pr.pen. , respectiv dezincriminarea infracţiunii, în modalitatea în care a fost comisă, constituie un motiv de stingere a pedepsei închisorii, iar reţinerea beneficiului denunţului reprezintă o cauză specială de reducere a limitelor speciale ale pedepsei închisorii, a cărei aplicare în faza de executare urmează să fie analizată de către instanţa de fond. Deşi dispoziţiile art.425/1, alin.7, punctul 2, lit.  b C.pr.pen. , permit trimiterea, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de judecată, doar în cazul nerespectării dispoziţiilor procedurale privind citarea, Curtea apreciază că, prin omisiunea analizei în primă instanţă a unei solicitări esenţiale, contestatorului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.6, punctul 1 C.E.D.H. . Prin proces echitabil, în acest caz, se înţelege respectarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie, prevăzut de procedura penală.

Curtea constată contradictorialitatea dintre dispozitiv şi considerente, întrucât, deşi a examinat pe fond primul motiv invocat, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare. Urmează ca instanţa de fond să efectueze analiza contestaţiei la executare în integralitatea sa şi să procedeze la rejudecarea pe fond a primului motiv de contestaţie în anulare, care, în drept, se întemeiază pe dispoziţiile art.598, alin.1, lit.  d, C.pr.pen. , ceea ce înseamnă că nu este inadmisibilă contestaţia la executare.

Curtea va admite contestaţia formulată, pe care o va desfiinţa, în totalitate, şi va trimite cauza, spre rejudecarea contestaţiei la executare, la aceeaşi instanţă de judecată, şi anume la Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, Curtea de Apel Bucureşti,  Secţia I penală,  Dec. nr.180/C din 27.IV.2018

Dec.  nr. 90/A din 1 martie 2023)

Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.

Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

Articolul   3 C. E. D. H.  nu interzice utilizarea forţei în anumite circumstanţe, spre exemplu asupra unei persoane care opune rezistenţă arestării, ori încearcă să fugă sau să provoace vătămări sau pagube. Atunci când un individ este privat de libertate sau, mai general, se confruntă cu forţele de ordine, utilizarea forţei fizice împotriva sa în măsura în care nu este determinată de comportamentul său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (v și Guzel Şahin şi alţii c. Turciei, nr. 68263/01, par. 46, 21 decembrie 2006; Kop c. Turciei, nr. 12728/05, par. 27, 20 octombrie 2009 şi Timtik c. Turciei, nr. 12503/06, § 47, 9 noiembrie 2010,  V. I. Puscasu ,  Cristinel Ghigheci, Codul de procedura penala adnotat. Vol. II. Partea speciala  2019, Universul Juridic).

Procurorii l-au surprins in flagrant pe omul de afaceri D, care daduse procurorului   C , de la structura locala a Parchetului, 200 de milioane de lei pentru a promova o solutie favorabila intr-un dosar in care acesta era cercetat. Alaturi de D.  a mai fost arestat si B, care ar fi fost intermediarul dintre cei doi. Cei doi invinuiti ii promisesera procurorului suma de 10.000 de euro. Unul din avocatii inculpatilor spune insa ca flagrantul prezentat a fost de fapt o provocare, procurorul lasand sa se inteleaga in discutiile cu cei doi ca ar accepta mita. In opinia apărării,   la baza organizarii flagrantului a stat o provocare, realizata prin desele tatonari ale procurorului, exercitate asupra celor doi, prin care li s-a indus ideea ca procurorul este dispus sa negocieze o anumita atitudine fata de inculpat (https://jurnalul.ro/stiri/observator/flagrant-sau-provocare-)

Numai minciuni şi provocări din partea investigatorului sub acoperire al DGA – acestea au fost argumentele pe care şi-a construit apărarea primarulu comunei .  Acesta a fost prins în flagrant când a primit o primă tranşă de 2.000 euro după ce a promis că, pentru 7% din valoarea unui contract de concesionare a opt hectare de teren în zona turistică, va asigura trecerea prin consiliul local a hotărârii. Audiat de Curtea de Apel Timişoara, care a judecat recursul împotriva deciziei de arestare pentru acuzaţia de trafic de influenţă, a susţinut că a fost o prelucrare totală din partea investigatorului sub acoperire. Cei doi avocaţi ai primarului au susţinut că „investigatorul sub acoperire a provocat în permanenţă. A iniţiat toate discuţiile, inclusiv de bani, chiar dacă primarul i-a spus că nu-i trebuie nimic.
(https://www.pressalert.ro/2013/11/cum-se-scuza-un-primar-prins-flagrant-)

În cauza Case of Teixeira de Castro c. Portugal, hoătărârea din 9 iunie 1998, CEDO a analizat  dacă activitatea celor doi ofiţeri de poliţie a depăşit sau nu activitatea caracteristică unor agenţi sub acoperire, reţinând că aceştia au provocat comiterea faptei, neexistând niciun indiciu că aceasta ar fi fost comisă fără intervenţia lor.[4]

Curtea a reţinut o serie de aspecte: operaţiunea nu a fost ordonată şi supravegheată de către un judecător, cazierul inculpatului era alb şi nimic nu sugera că era tentat să se implice în traficul cu droguri, până cand nu a fost abordat de catre poliţie; în plus, nu s-au găsit droguri la domiciliul reclamantului, iar instanţele naţionale s-au bazat în hotărârile de condamnare pe declaraţiile celor doi ofiţeri de poliţie. (N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Probele și mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, 2007, p. 25).

 În cauza Vanyan c. Rusiei, hotărârea din 15 decembrie 2005 Curtea a constatat pe baza aceloraşi criterii, că şi o vânzare simulată de droguri efectuată de o persoană privată ce acţiona însă ca un agent sub acoperire- fiind organizată efectiv şi supervizată de poliţie -care a provocat săvârşirea infracţiunii poate fi calificată instigare şi reprezintă o încălcare a art.6 par.1. Poliţia a provocat săvârşirea infracţiunii de procurare de droguri la cererea lui O.Z, persoană care a fost de acord să participe la  o vanzare ’’test ’’ de droguri, acţionând potrivit instrucţiunilor poliţiei pentru a-l expune pe reclamant.  (https://hudoc.echr.coe.int/engVanyan,   Amalia-Cecilia Moleanu,  ,   Probaţiunea în materia infracţiunilor de corupţie. Provocarea. Martorul “denunţător”, JurisClasor CEDO – Iulie 2011, https://www.hotararicedo.ro/)

În cauza Edwards şi Lewis c. Regatul Unit, hotărârea din 27 octombrie 2004,^[13] sunt enunţatecriterii pe baza cărora judecătorul naţional trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea poliţiei :

– motivul pentru care operaţiunea poliţiei a fost organizată,

– natura şi întinderea participării poliţiei la săvârşirea de infracțiuni,

– natura determinării sau a presiunilor efectuate de poliţie. ( G. Antoniu, A. Vlasceanu, A. Barbu, Codul de procedura penala. Texte, jurisprudenta, hotarari CEDO, Hamangiu,   p. 384.)

C.E.D.O. a făcut referire la cauza Dumitru Popescu c. României, hotărârea din 26 aprilie 2007, în privinţa imposibilităţii instanţei române de a verifica temeinicia autorizaţiei de interceptare emisă de către procuror, clasificată drept secret de stat, s-a constatat încălcarea art. 8 C.E.D.H. în legătură cu interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională pentru:

– lipsa de independenţă a autorităţilor competente să autorizeze ingerinţa (statutul procurorului, care nu era independent);

– lipsa oricărui control a priori al autorizaţiei date de procuror;

– lipsa oricărui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autorităţi independente şi imparţiale;

– lipsa garanţiilor referitoare la păstrarea caracterului intact şi complet al înregistrărilor şi distrugerea acestora;

– lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor;

Totodată Curtea europeană a reţinut că instanţele interne nu s-au pronunţat asupra ilegalităţii ingerinţei în viaţa privată. A constatat încălcarea garanţiilor sub aspectul art. 8  2 din Convenţie, autorizaţia de interceptare dată de procuror nefiind foarte clar precizată, în condiţiile în care nu apar menţionate numerele de telefon puse sub ascultare, doar lista lor în procesul verbal întocmit ulterior interceptării. În plus, C.pr.pen. nu preciza circumstanţele în care informaţiile obţinute pot fi şterse. Concluzia Curţii : cadrul legal existent la data faptelor nu îndeplinea condiţiile minimale necesare pentru a evita abuzurile din partea autorităţilor, astfel încât a fost încălcat art. 8 din Convenţie. (Artin Sarchizian, Provocarea, înscenarea și mărturisirea provocată (a) săvârșirii unei infracțiuni. https://www.juridice.ro  ,  25 martie 2022.  V și I..C.C.J., Dec.   nr. 178/A/2021 www.scj.ro   CEDO, Dec.  Ramanauskas, apud. Radu Chirita, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ed. 2, ed. CH Beck, 2008, p.379  şi Furcht c  Germaniei, nr. 54.648/09, § 53, 23 octombrie 2014, CEDO Cauza, Bannikova contra Rusiei, § 67, https://hudoc.echr.coe. )

În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.

Principiul loialităţii administrării probelor impune interzicerea Întrebuinţării de  violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.  Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. (art. 101 C. pr. pen. )

Nerespectarea interdicţiei absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102  C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei (Decizia Curţii Constituţionale nr. 802/2017, § 29,  M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, Î. C. C. J.,  Secţia Penală, Dec.  nr. 232/A din   11 iulie 2023)

Simpla calitate de denunţători ai martorilor nu atrage nulitatea absolută a declaraţiilor date de aceştia în cauză, întrucât administrarea acestor mijloace de probă nu echivalează de plano cu încălcarea principiului loialităţii, în absenţa dovezilor care să demonstreze că obţinerea lor s-a făcut prin întrebuinţarea de ameninţării, violenţe, promisiuni sau alte metode prevăzute de lege în scopul strângerii probaţiunii pe care şi-a fundamentat parchetul susţinerea acuzaţiilor formulate împotriva inculpatului.  În contextul în care legiuitorul acordă un beneficiu, în sensul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, persoanelor care au comis infracţiuni grave dacă formulează denunţuri şi facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, declaraţiile date de denunţători în calitate de martori nu contravin principiului administrării loiale a probatoriului. (Î. C. C. J., Secția Penală, Dec.  nr. 359/A din 5 decembrie 2023)

Instanţa de apel a menţionat că procesul-verbal de consemnare a denunţurilor orale constituie o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală şi nu o probă, considerentele primei instanţe fiind fundamentate legal şi însuşite ca atare de instanţa de apel şi că niciunul dintre martorii audiaţi în faţa instanţei nu a reclamat o conduită a organelor de urmărire penală care să poată fi subsumată vreunei modalităţi de încălcare a principiului loialităţii din cele prevăzute în  art. 101 alin. (1) C. pr. pen. , deşi de la data audierii lor de procuror a trecut o perioadă considerabilă de timp, fapt ce face nerezonabilă orice presupunere a subzistenţei oricărei forme de presiune.

În ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte a constatat, în principal, că echitatea unei proceduri se evaluează în ansamblul său, soluţia primei instanţe nu este fondată în mod determinant pe declaraţiile martorilor denunţători, ci pe analiza coroborată a tuturor probelor testimoniale şi a înscrisurilor depuse şi care nu constituie probe derivate, precum şi că inculpatul a avut ocazia de a pune întrebări martorilor. (Î. C. C. J.,  Secţia Penală, Dec.  nr. 384/RC  din   20 iunie 2023)

Ar rămâne de aprofundat impactul moral al aplicării în practică a formei actuale a instituției denunțătorului,  într-un sistem social orwellian. Trebuie să amintim totuși că o critică  din partea autorului „fermei” venea întotdeauna din stânga stalinisnului! Așa era construit autorul lui „1984”!

---

[1] aprobat prin Legea nr. 503/2002 

[2] V și  D. Ciuncan,  Legea nr. 78 din 8 mai 2000,  Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,  ed. IV,  Universul Juridic,  2023

[3] Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. II, p. 384, Ed. Universul Juridic, 2018

[4] V Respectarea cerinţelor prevăzute de lege în materia interceptării convorbirilor telefonice , mijloace de probă care nu au fost administrate legal, Rerviciul Român de Informaţii, siguranţa naţională a României,  Infracţiuni privind siguranţa naţională,deţinere ilegală de mijloace specifice de interrceptare,  Victimă, registru secret, viaţa privată, informaţii , siguranţa naţională,  pe https://dorin.ciuncan.com/?s=siguran%C8%9Ba+na%C8%9Bional%C4%83

 

 

Potrivit art. 88 din Legea nr. 141 din 24 iulie 1997 privind Codul vamal al României[1], călătorii și alte persoane fizice cu domiciliul în țară sau în străinătate pot introduce și scoate din țară bunurile aflate în bagajele personale ori care îi însoțesc, fără a fi supuși taxelor vamale, în condițiile și în limitele stabilite prin hotărâre a Guvernului. Această hotărâre va ține seama de acordurile și de convențiile internaționale la care România este parte.

Pentru bunurile care nu se încadrează în limitele cantitative și valorice prevăzute în hotărârea Guvernului se aplică, la import, tariful vamal de import, iar la export, o taxă vamală unică de 20% aplicată la valoarea în vamă.

În capitolul 4 al legii, intitulat Vămuirea mărfurilor, secțiunea 1 reglementează declararea mărfurilor și prezentarea acestora pentru vămuire. Astfel, declararea mărfurilor și prezentarea lor pentru vămuire se fac de către importatori, exportatori sau reprezentanți ai acestora, prin depunerea unei declarații vamale în detaliu, în formă scrisă, în termen de 30 de zile de la data depunerii declarației sumare (art. 39).

Prin hotărâre a Guvernului, prevăzută la art. 88, se stabilesc și normele privind determinarea valorii în vamă a bunurilor introduse sau scoase din țară de către persoanele fizice aflate în situația menționată la alin. (1) (art. 90).

Prin Hotărârea nr. 1114 din 9 noiembrie 2001 a fost aprobat Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României[2].

Autoritatea vamală este cea care stabilește cuantumul taxelor vamale pe care le încasează și le varsă la bugetul de stat, iar eliberarea bunurilor supuse taxelor vamale se face abia după plata acestora (art. 134 din regulament).

Controlul vamal are drept scop prevenirea încălcării reglementărilor vamale și stricta respectare a condițiilor și termenelor legale, precum și descoperirea fraudelor vamale.

Controlul vamal exercitat de autoritatea vamală prin agenții săi abilitați în cadrul atribuțiilor care le sunt conferite prin reglementările vamale se execută în mod obligatoriu prin verificarea documentelor necesare efectuării vămuirii (art. 56).

Controlul documentar constă în verificarea:

a) corectitudinii completării declarației vamale în detaliu;

b) existenței documentelor anexate la declarația vamală în detaliu potrivit regimului vamal solicitat;

c) concordanței dintre datele înscrise în declarația vamală în detaliu și cele din documentele anexate;

d) formală a documentelor anexate (art. 57).

În art. 45 se arată că declarația vamală de import de mărfuri se depune la autoritatea vamală împreună cu următoarele documente:

a) documentul de transport al mărfurilor sau, în lipsa acestuia, alte documente emise de transportator, cuprinzând date referitoare la mărfurile transportate;

b) factura, în original sau în copie, ori un alt document pe baza căruia se declară valoarea în vamă a mărfurilor;

c) declarația de valoare în vamă;

d) documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferențial sau altor măsuri derogatorii la regimul tarifar de bază;

e) orice alt document necesar aplicării dispozițiilor prevăzute în normele legale specifice care reglementează importul mărfurilor declarate;

f) codul fiscal al titularului.

Controlul vamal fizic al bunurilor importate sau exportate constă în identificarea acestora pe baza declarației vamale în detaliu, însoțită de documentele depuse împreună cu aceasta.

Importul mărfurilor se face cu respectarea normelor prevăzute în Codul vamal al României, precum și a legii pentru aprobarea tarifului vamal de import, care se aplică de autoritatea vamală în condițiile stabilite în prezentul capitol (art. 58 din regulament).

În mod distinct capitolul 8 reglementează regimul vamal aplicabil călătorilor și altor persoane fizice.

Referitor la declararea bunurilor, în secțiunea 1 se arată că persoanele fizice sunt obligate să declare, verbal sau în scris, bunurile pe care le introduc sau le scot din țară și să le prezinte pentru control la birourile vamale (art. 121).

Sunt supuse declarării scrise, în toate cazurile, următoarele bunuri:

a) armele și munițiile, materiile explozive, radioactive, nucleare, precum și produsele care, potrivit legii, sunt supuse controlului destinației finale;

b) produsele și substanțele stupefiante ori psihotrope și precursorii acestora, materialele biologice cu potențial de contaminare în masă, medicamentele care conțin substanțe stupefiante sau psihotrope, substanțele chimice esențiale, precum și produsele și substanțele toxice;

c) obiectele din metale prețioase, cu sau fără pietre prețioase, care depășesc uzul personal stabilit în anexa nr. 6;

d) bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic, numai la ieșirea din țară. Bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic pot fi declarate în scris la intrarea în țară de persoanele fizice, în vederea scoaterii din țară fără aprobare (art. 122).

Declararea în scris se face pe formulare tipizate care se pun la dispoziție de birourile vamale, în mod gratuit, la cererea persoanelor fizice (art. 123).

Controlul vamal al bunurilor aparținând persoanelor fizice constă în confruntarea celor declarate cu bunurile aflate în bagajele însoțite sau neînsoțite și în colete.

Controlul vamal se efectuează prin sondaj în ceea ce privește numărul autoturismelor, numărul călătorilor și numărul bagajelor aparținând unui călător (art. 125).

Când există indicii temeinice de fraudă se poate efectua controlul vamal corporal, cu respectarea normelor de igienă și în încăperi separate, de către persoane de același sex cu controlată.

Se consideră că există indicii temeinice de fraudă în situațiile în care agenții vamali:

a) descoperă în timpul controlului indicii cu privire la existența unor bunuri nedeclarate sau ascunse;

b) dețin informații despre intenția persoanei controlate de a săvârși contravenții sau infracțiuni vamale;

c) posedă date că persoana controlată a mai săvârșit contravenții sau infracțiuni vamale;

d) constată comportamente neobișnuite din partea persoanei controlate (art. 127).

În ceea ce privește Regimul vamal aplicabil persoanelor fizice, acestea pot introduce sau scoate din țară bunuri fără caracter comercial, în limitele și în condițiile prevăzute în anexa nr. 6 (art. 131)[3].

Într-o speță, în perioada noiembrie 1999 – mai 2002 (deci în 30 de luni), au fost introduse, prin aproximativ 50 de operațiuni, în regim de persoană fizică, bunuri cumpărate în străinătate pe firmă.

Potrivit Codului comercial român, sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț având comerțul ca o profesiune și societățile comerciale (art. 7 ca fapte subiective de comerț).

În cazul în care faptele „obiective” au fost exercitate accidental, aceasta nu atribuie autorului lor calitatea de comerciant.

În practică, s-a statuat că exercitarea mai multor acte comerciale în sine nu constituie profesionalitate, deoarece profesionalitatea constă în exercitarea actelor în așa mod încât să formeze o ocupație permanentă (perseverentă), să fie un exercițiu atât de des și consecutiv încât să constituie oarecum o specială condiție de existență și de viață socială[4], să formeze o ocupație socială[5].

Dar actele obiective produc efecte în sensul legii independent de calitatea persoanei (oricum un necomerciant nu poate săvârși acte subiective de comerț).

Sunt acte de comerț cumpărarea de produse sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după prelucrare sau pentru a fi închiriate (C. com., art. 3 pct. 1).

Dar nu orice cumpărare cu intenția revinderii (închirierii, prelucrării sau schimbului) transformă un act civil într-unul comercial.

Noțiunea de „operațiune de import/export” presupune pe aceea de activitate comercială dar fără, calitatea de comerciant a subiectului[6].

Relația socială ocrotită este aceea stabilită în domeniul activității economice comerciale externe.

Ceea ce constituie obiectul material al infracțiunii este orice lucru cu valoare economică ce poate fitranzacționat, incluzând aici și drepturile evoluabile în bani (de autor, de inventator, licențele de editare, difuzare).

În acest sens, o licență legal acordată unui agent economic pentru o anumită tranzacție poate reprezenta obiectul material al infracțiunii, dacă mărfuri1c sunt exportate de către un necomerciant. Socotim că are relevanță dacă licența limita (contingenta numai exportul sau numai importul). Infracțiunea se săvârșește când comerțul este fără autorizație.

Chiar dacă bunurile formează obiectul material al altor infracțiuni, prevăzute în legi speciale, fapta va fi încadrată și în prevederile art. 302 C. pen. dacă trăsăturile esențiale ale infracțiunii au fost întrunite. De exemplu, pot forma obiectul material al infracțiunii de operații interzise cu materii strategice, metale prețioase, sau legate și de încălcarea reglementărilor vamale.

Prin folosirea formei plurale socotim că legiuitorul a avut în vedere efectuarea a cel puțin două acte de vânzare/cumpărare în scop de revânzare.

Spre deosebire de infracțiunea de speculă, actul de comerț trebuie să fie împlinit, adică să fi avut loc și vânzarea (închirierea, schimbul, tranzitul etc.) și să se fi urmărit realizarea unui câștig (de esența actului de comerț, spre deosebire de infracțiunea incriminată în art. 295 C. pen., în care profitul este indiferent pentru întrunirea condițiilor săvârșirii infracțiunii).

Condiția revânzării nu se mai pune în situația unor acte obiective de comerț (de exemplu, vânzări de acțiuni în cadrul contractului de societate).

Ea se ridică, cel puțin, numai până la al doilea act de vânzare (inclusiv) pentru a caracteriza teoretic ideea de fapt de comerț, ca o condiție necesară, dar nu suficientă.

Acțiunile nu conferă calitatea de comerciant cât timp nu se face dovada că aceste operații s-au făcut în mod repetat și obișnuit, ca o profesiune și pentru ca din efectuarea lor să se tragă un câștig[7].

Introducerea în țară a unei cantități mari de marfă, cu intenția de a o revinde, fără a se obține autorizația care să ateste calitatea de agent economic, o singură dată, socotim că nu poate caracteriza fapta ca infracțiune prevăzută în art. 302 C. pen., întrucât nu cantitatea mărfii sau valoarea caracterizează infracțiunea.

În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii, socotim că el este atât cetățeanul român, cât și cel străin care efectuează acte de comerț, operațiuni comerciale sau de cooperare economică (și în cercetarea științifică), operațiuni financiare etc. fără a avea, calitatea de comerciant/de agent economic[8].

Odată pierdută calitatea de comerciant (prin desființarea firmei) efectuarea unor operații comerciale cu element extraneu obiectiv poate constitui infracțiune cu excepția actelor aflate în derularesau efectuateîn vederea lichidăriisocietății (sau pentru realizarea creanțelor creditorilor).

În esență, credem că interpretarea noastră se apropie mult de aplicarea pe care o avea legea extrapenală anterior anului 1971, și anume potrivit Decretului nr. 317 din 26 iunie 1949, în baza căruia subiect activ al infracțiunii puteau fi și instituțiilesau întreprinderile care efectuau operațiuni de comerț exterior fără autorizarea prealabilă a M.C.E.

Această prevedere era în concordanță cu situația economică existentă atunci în țară – asemănătoare cu perioada de tranziție actuală – când asemenea operațiuni erau efectuate și de către unele firme particulare, care nu fuseseră încă naționalizate.

Infracțiunea prevăzută în art. 302 C. pen. va subzista întotdeauna cât operațiile de comerț exterior vor necesita autorizație, independent de necesitatea, utilitatea sau existența obligatorie a unor licențe de export cât timp agenții economici impex S.R.L., vor fi înființați prin autorizarea cerută de o lege a societăților comerciale[9].

În speța noastră, cu puțină atenție, vameșul putea depista, din evidențele biroului, că suntem în prezența unor operații de import și le putea trata ca atare din punct de vedere vamal, dacă nu penal. Dar reaua lui credință trebuie dovedită prin elemente de fapt din dosar.

În concluzie, lucrătorul vamal trebuia și avea posibilitatea să verifice dacă au fost sau nu încălcate cel puțin dispozițiile vamale arătate mai sus. Din datele de care dispunem nu putem constata nici măcar săvârșirea unui abuz în serviciu din partea acestuia. Procurorul ordinar ar avea suficiente elemente care să dovedească cel puțin o evaziune fiscală, din partea persoanei fizice, dar nici acestea nu atrag competența Parchetului Național Anticorupție. În  P. N. A. Buletin documentar nr. 1/2004,  pp 72 sqq

---

[1]   Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 1 august 1997 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 13 din 26 ianuarie 2001 privind soluţionarea contestaţiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 6 februarie 2001 şi prin Ordonanţă de urgenţă nr. 90 din 2 octombrie 2003 pentru modificarea Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României şi a art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 13 octombrie 2003.

[2]   Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 19 noiembrie 2001.

[3]   Anexa 6 la regulament stabileşte condiţiile şi limitele privind introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând călătorilor şi altor persoane fizice. Astfel, călătorii şi persoanele fizice stabilite în România sau cu domiciliul în străinătate pot să introducă în ţară, ca bagaje însoţite sau neînsoţite, fără să fie supuse la plata taxelor vamale, următoarele bunuri, în limitele şi în condiţiile stabilite mai jos:

a) efectele personale şi medicamentele necesare, în mod raţional, pe durata călătoriei şi a şederii în străinătate sau în ţară;

b) bijuteriile de uz personal definite ca atare în prezenta anexă;

c) cărţile, publicaţiile, înregistrările de orice fel, diapozitivele şi altele asemenea, necesare uzului personal;

d) bunurile obţinute ca premii sau distincţii în cadrul unor manifestări oficiale;

e) băuturile alcoolice, ţigările, ţigaretele şi tutunul în următoarele cantităţi: 2 l de băuturi alcoolice peste 22 grade, 4 l de vin, 4 l de bere, 200 bucăţi de ţigarete, 50 bucăţi de ţigări de foi şi 250 g de tutun pentru uzul persoanelor în vârstă de peste 16 ani;

f) alte bunuri de orice fel în limita valorică reprezentând în total echivalentul în lei al sumei de 100 euro.

Limita valorică stabilită la pct. 1 lit. f) se aplică numai la o singură trecere de frontieră (dus şi întors) în cursul unei luni. Pentru următoarele călătorii într-o lună limita valorică se reduce la 20 euro.

Pentru bunurile prevăzute la pct. 1 lit. e) limitele se aplică la o singură trecere de frontieră (dus şi întors) în cursul unei luni. Pentru următoarele călătorii într-o lună limitele se reduc la jumătate.

În afara bunurilor prevăzute la pct. 1 alin. (1) se pot introduce în ţară, prin bagaje însoţite sau neînsoţite, cu plata taxelor vamale stabilite la art. 90 din Codul vamal al României, bunuri în limita valorică reprezentând contravaloarea în lei a 1.200 euro pentru fiecare călător sau persoană fizică, o singură dată pe lună.

Valoarea în vamă pentru bunurile introduse sau scoase din ţară de călători şi de alte persoane fizice stabilite în România sau în străinătate, ce nu fac obiectul unor operaţiuni comerciale, se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice, prin aprobarea listei de valori unice în vamă ale unor produse sau grupe de produse.

Atunci când bunurile nu pot fi identificate în lista de valori unice în vamă, biroul vamal este autorizat să determine valoarea în vamă pe baza facturii externe sau, în lipsa acesteia ori când există suspiciuni, prin asimilare, luând în considerare valoarea stabilită pentru bunuri cu caracteristici asemănătoare, potrivit alin. (1).

Atunci când nu este posibilă stabilirea valorii în vamă potrivit alin. (2), valoarea în vamă este stabilită de Direcţia Generală a Vămilor, care poate lua în considerare valorile din cataloage sau cele comunicate de o societate comercială producătoare de profil ori de o instituţie specializată.

Taxele vamale se aplică la valoarea în vamă a bunurilor, fără a se ţine seama de uzura lor.

[4]   Curtea de Casaţie şi Justiţie, dec. nr. 1532 din 5 ianuarie 1935 în Codul comercial adnotat, Bucureşti, 1944, p. 32, nr. 2 şi în R. Petrescu, Probleme de drept comercial, Business Globe, 1991, p. 11, R. Petrescu, Subiectiv de drept comercial, f. ed. Bucureşti, 1993, p. 46. A se vedea şi I. Condor, Silvia Cristea Condor, Drept vamal şi fiscal, Lumina Lex, Bucureşti, 2002

[5]   Curtea de Casaţie III, Dec. nr. 1896 din 5 noiembrie 1936 în Codul comercial adnotat, p. 31 şi în R. Petrescu, Drept comercial, Oscar Print, Bucureşti, 1995; p. 80; V. Pătulea, C. Turianu, Instituţii de drept economic şi comercial, Practica judiciară, Bucureşti, 1994, p. 57 şi urm.

[6]   În acest sens şi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2480/1971 în Repertoriu, p. 297-298.

[7]   Trib. Ilfov, sec. I com., dec nr. 1229/1930 în „Pandetele române” 1930, II, p. 276. A se vedea, cu privire la profit, J. Guyon, Droit des affaires, I, Paris, p. 52. Cu excepţia vânzărilor în pierderea promoţională, pentru atragerea clientelei, pentru reclamă, pentru evitarea unei pierderi şi mai mari, prin dumping etc.

[8]   În legătură cu calitatea de subiect activ al străinilor: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4279 din 31.07.1970, nr. 5162 din 15.09.1970, nr. 3017 din 20.05.1971 (nepublicate), citate în Maria Coca-Cozma, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 268, precum şi dec. nr. 2109/1971 în C.D., p. 273.

Dacă un act este comercial pentru una din părţi toţi comercianţii, sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale (art. 56 C. com.), dar acţiunea unuia nu îl transformă pe celălalt în comerciant. Legea exclude aplicarea prezumţiei de solidaritate pentru necomercianţii care nu fac acte de comerţ (V. pătulea, C. Turianu, Elemente de drept comercial, Şansa, 1993, p. 45).

[9]   D. Ciuncan, Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, în „Dreptul” nr. 6/1995, p. 61 sqq. Dovada activităţii comerciale se face cu orice mijloc de probă, fiind un element de fapt (A se vedea N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 78).

Dorin Ciuncan

DICȚIONAR  DE  DREPT  PENAL

comentat și adnotat

PARTEA GENERALA	art. 1-187
Titlul I – Legea penală și limitele ei de aplicare	art. 1-14
Capitolul I – Principii generale	art. 1-2
Capitolul II – Aplicarea legii penale	art. 3-14
Secțiunea 1 – Aplicarea legii penale în timp	art. 3-7
Secțiunea a 2-a – Aplicarea legii penale în spațiu	art. 8-14
Titlul II – Infracțiunea	art. 15-52
Capitolul I – Dispoziții generale	art. 15-17
Capitolul II – Cauzele justificative	art. 18-22
Capitolul III – Cauzele de neimputabilitate	art. 23-31
Capitolul IV – Tentativa	art. 32-34
Capitolul V – Unitatea și pluralitatea de infracțiuni	art. 35-45
Capitolul VI – Autorul și participanții	art. 46-52
Titlul III – Pedepsele	art. 53-106
Capitolul I – Categoriile pedepselor	art. 53-55
Capitolul II – Pedepsele principale	art. 56-64
Secțiunea 1 – Detențiunea pe viață	art. 56-59
Secțiunea a 2-a – închisoarea	art. 60
Secțiunea a 3-a – Amenda	art. 61-64
Capitolul III – Pedeapsa accesorie și pedepsele complementare	art. 65-70
Secțiunea 1 – Pedeapsa accesorie	art. 65
Secțiunea a 2-a – Pedepsele complementare	art. 66-70
Capitolul IV – Calculul duratei pedepselor	art. 71-73
Capitolul V – Individualizarea pedepselor	art. 74-106
Secțiunea 1 – Dispoziții generale	art. 74
Secțiunea a 2-a – Circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante	art. 75-79
Secțiunea a 3-a – Renunțarea la aplicarea pedepsei	art. 80-82
Secțiunea a 4-a – Amânarea aplicării pedepsei	art. 83-90
Secțiunea a 5-a – Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere	art. 91-98
Secțiunea a 6-a – Liberarea condiționată	art. 99-106
Titlul IV – Măsurile de siguranță	art. 107-112
Capitolul I – Dispoziții generale	art. 107-108
Capitolul II – Regimul măsurilor de siguranță	art. 109-112
Titlul V – Minoritatea	art. 113-134
Capitolul I – Regimul răspunderii penale a minorului	art. 113-116
Capitolul II – Regimul măsurilor educative neprivative de libertate	art. 117-123
Capitolul III – Regimul măsurilor educative privative de libertate	art. 124-127
Capitolul IV – Dispoziții comune	art. 128-134
Titlul VI – Răspunderea penală a persoanei juridice	art. 135-151
Capitolul I – Dispoziții generale	art. 135-137
Capitolul II – Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice	art. 138-145
Capitolul III – Dispoziții comune	art. 146-151
Titlul VII – Cauzele care înlătură răspunderea penală	art. 152-159
Titlul VIII – Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei	art. 160-164
Titlul IX – Cauzele care înlătură consecințele condamnării	art. 165-171
Titlul X – înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală	art. 172-187
PARTEA SPECIALĂ	art. 188-446
Titlul I – Infracțiuni contra persoanei	art. 188-227
Capitolul I – Infracțiuni contra vieții	art. 188-192
Capitolul II – Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății	art. 193-198
Capitolul III – Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie	art. 199-200
Capitolul IV – Agresiuni asupra fătului	art. 201-202
Capitolul V – Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie	art. 203-204
Capitolul VI – Infracțiuni contra libertății persoanei	art. 205-208
Capitolul VII – Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile	art. 209-217
Capitolul VIII – Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale	art. 218-223
Capitolul IX – Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private	art. 224-227
Titlul II – Infracțiuni contra patrimoniului	art. 228-256
Capitolul I – Furtul	art. 228-232
Capitolul II – Tâlhăria și pirateria	art. 233-237
Capitolul III – Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii	art. 238-248
Capitolul IV – Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice	art. 249-252
Capitolul V – Distrugerea și tulburarea de posesie	art. 253-256
Titlul III – Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat	art. 257-265
Capitolul I – Infracțiuni contra autorității	art. 257-261
Capitolul II – Infracțiuni privind frontiera de stat	art. 262-265
Titlul IV – Infracțiuni contra înfăptuirii justiției	art. 266-288
Titlul V – Infracțiuni de corupție și de serviciu	art. 289-309
Capitolul I – Infracțiuni de corupție	art. 289-294
Capitolul II – Infracțiuni de serviciu	art. 295-309
Titlul VI – Infracțiuni de fals	art. 310-328
Capitolul I – Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori	art. 310-316
Capitolul II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare	art. 317-319
Capitolul III – Falsuri în înscrisuri	art. 320-328
Titlul VII – Infracțiuni contra siguranței publice	art. 329-366
Capitolul I – Infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate	art. 329-333
Capitolul II – Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice	art. 334-341
Capitolul III – Nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive	art. 342-347
Capitolul IV – Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activități reglementate de lege	art. 348-351
Capitolul V – Infracțiuni contra sănătății publice	art. 352-359
Capitolul VI – Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice	art. 360-366
Titlul VIII – Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială	art. 367-384
Capitolul I – Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice	art. 367-375
Capitolul II – Infracțiuni contra familiei	art. 376-380
Capitolul III – Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate	art. 381-384
Titlul IX – Infracțiuni electorale	art. 385-393
Titlul X – Infracțiuni contra securității naționale	art. 394-412
Titlul XI – Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate	art. 413-437
Capitolul I – Infracțiuni săvârșite de militari	art. 413-431
Capitolul II – Infracțiuni săvârșite de militari sau de civili	art. 432-437
Titlul XII – Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război	art. 438-445
Capitolul I – Infracțiuni de genocid și contra umanității	art. 438-439
Capitolul II – Infracțiuni de război	art. 440-445
Titlul XIII – Dispoziții finale	art. 446

 

ABREVIERI

alin.                                           alineat

ANAF                                       Agenția Națională de Administrare Fiscală

ANI                                        Agenția Națională de Integritate

apud                                       citat după

art.                                          articol

BNR                                        Banca Națională a României

B. Of.                                      Buletinul Oficial

B.J.                                         Buletinul jurisprudenței

c.                                            contra, versus

C. Ap.                                     Curtea de Apel

Cas. II                                     Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția a II‑a

C. Cass                                    Curtea de casație franceză

C. civ.                                     Codul civil

C. com.                                   Codul comercial

 CCR                                        Curtea Constituțională              

C.D.                                        Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem

CEDH                                     Cour Européenne des Droits de l’Homme, European Court of Human Rights

CEDO                                     Curtea Europeană a Drepturilor Omului

cf.                                           confer

C. fisc.                                     Codul fiscal

C.N.V.M.                                Comisia Națională a Valorilor Mobiliare

col.                                         colegiu

Convenție                               Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

C. pen.                                    Cod penal

C. pen. anterior                       Codul penal din 1969

C. pr. civ.                                Codul de procedură civilă

C. pr. fisc.                               Codul de procedură fiscală

C. pr. pen.                               Codul de procedură penală

C. pr. pen. anterior                                   Codul de procedură penală din 1968

CSJ                                                         Curtea Supremă de Justiție

C.S.M.                                                    Consiliul Superior al Magistraturii

Culegere                                  Culegere de decizii a curții de apel, tribunalului, Curții Supreme de Justiție,   Culegere de hotărâri şi decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului   (publicație) 

DR                                          Decizii şi rapoarte ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului (publicații)

 D. N. A.                                 Direcția Națională Anticorupție

dec. (civ./pen.)                       decizia (civilă/penală)

ECHR                                      The European Court of Human Rights,   C.E.D.O.   (publicații)

ed.                                        ediția

Ed.                                        Editura

e-OJ                                                      ediția electronică a Jurnalului Oficial UE (de la 1 iulie 2013)

 EPPO                                      Parchetul European

ETS                                     Europe Treaty Series (engl.), seria de tratate ( până în anul 2004)

G c.                                     Grand Chamber (engl.) Marea Cameră

GBP                                        lira sterlină

GPS                                     Global Positioning System (engl.), sistem de  poziționare globală

H.G.                                    Hotărârea Guvernului

ibidem                               în același loc

idem                                  același, la fel, tot așa

Î C. C. J.                            Î.C.C.J.

IRDO                                   Institutul Român pentru Drepturile Omului

JAI                                       Consiliul Justiție şi Afaceri Interne

JOUE                                  Le Journal officiel de l’Union européenne (fr.) (publicație)

Jurnalul Oficial                   Jurnalul Oficial al UE (JOUE) (publicație)

L                                          (seriile) culegerea oficială a actelor legislative ale UE  (publicație)

lit.                                     litera

J.N.                                   Revista „Justiția Nouă”

JO                                     Journal Officiel (francez)

Jud.                                   Judecătoria

MC                                       Marea Cameră

M. Of.                               Monitorul Oficial al României ( Partea I )

n^o                                     numărul (pentru limba franceză)

n.n.                                   nota noastră

O.G.                                  Ordonanța de Guvern

O.U.G.                              Ordonanța de urgență a Guvernului

op. cit.                              opera citată

p.                                             pagina

PIDCP                                   Pactul international cu privire la drepturile civile si politice 

P. Î. C. C. J.                       Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.

pct.                                   punct

pp.                                    paginile

prev.                                         prevăzut/ă       

RDC                                  Revista de drept comercial

RDP                                  Revista de drept penal

RRD                                  Revista Română de Drept

R.A.                                  Regie Autonomă

rap.                                          raportat

ref.                                           Cu referire la

s. (pen./civ./mil.)               secția (penală/civilă/militară)

Seria                                      Hotărâri şi decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului

sent. (pen./civ.)                 sentința (penală/civilă)

s.ns.                                  sublinierea noastră

sqq.                                   și următoarele

STE                                       (Seria tratate) Consiliul Europei, începând cu anul 2004 (publicație)

supra                                mai sus

ș.a.                                    și alții (altele)

t.                                       tomul

Trib.                                  Tribunalul

Trib. jud.                           Tribunalul județean/județului

Trib. reg.                           Tribunalul regional/regiunii

Trib. Suprem                     Tribunalul Suprem

UE                                         Uniunea Europeană

v.                                            vezi la, du-te la

vol.                                   volumul

Aprecierea valorii pertinente și a relevanței pentru practică ne aparține; fiind pur subiectivă, constituie doar un simplu moment de reflecție pentru cei interesați.

Cunoașterea problematicii legate de dreptul penal și procesual penal nu poate oferi totuși decât o perspectivă limitată asupra fenomenului judiciar actual (autorități, im­plicații politice etc.).

Ne bucurăm dacă punctele de vedere exprimate vor reprezenta un sprijin în activitatea operativ‑curentă sau, cel puțin, un moment de reflecție doctrinară pentru magistrați și avocați.

Este permisă orice utilizare privată (reproducere ulterioară), sub rezerva drep­tului moral prevăzut în art. 35,  alin. (4),  respectiv alin. 2 lit. d) din Legea nr. 8/1996, republicată, și sub sancțiunea prevăzută în art. 187 sqq din aceeași lege.

Lucrarea cuprinde referiri la actele normative, jurisprudență și doctrină până la data de 1 martie 2024. Comentariile poartă amprenta datei când au fost ela­borate; este evident că soluțiile doctrinare își păstrează în întregime valabilitatea pro rata temporis.

Avem în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituțio­nalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

A

ABANDONUL DE FAMILIE   Săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele fapte: părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale; neîndeplinirea, cu rea-credință, a obligației de întreținere prevăzute de lege; neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează neexecutarea, cu rea-credință, de către cel condamnat a prestațiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptățite la întreținere din partea victimei infracțiunii. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Fapta nu se pedepsește dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul își îndeplinește obligațiile. Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.  ( Decizia nr.  4/2017, M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017). Î.C.C.J. stabilește că: „în cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. – de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei. Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale (Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,  Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în cazul infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., prin sintagma «săvârșirea faptei» prevăzută de dispozițiile art. 296 din Codul procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înțelege data încetării inacțiunii (data epuizării infracțiunii de abandon de familie) sau data consumării infracțiunii (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate)” – M. Of. nr. 135 din  20 februarie 2020). În cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. – de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei.Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale Dezlegarea dată prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, deși a statuat asupra naturii și calificării juridice a infracțiunii de abandon de familie în varianta normativă prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., nu a statuat asupra interpretării sintagmei „săvârșirea faptei” din conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen., cu efecte asupra momentului de la care poate curge termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă de titularul declanșării și desfășurării procesului penal (acțiunea penală fiind guvernată de principiul disponibilității în acest caz). Cu alte cuvinte, chestiunea de drept ce a făcut obiectul prezentei sesizări a primit o dezlegare prin Decizia nr. 4 din 20 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, M. Of., nr. 360 din 16 mai 2017, numai în ceea ce privește natura infracțiunii de abandon de familie în varianta neplății pe o perioadă de trei luni a pensiei de întreținere la care autorul a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească, or, ceea ce se solicită a se dezlega prin această întrebare prealabilă este data de la care curge termenul de 3 luni prevăzut de art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  raportat la momentul săvârșirii faptei de abandon de familie în varianta normativă prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen.. Prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, s-a dat o interpretare a dispozițiilor art. 284 C.pr.pen.  de la 1968 cu privire la data de la care curge termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracțiunilor continue și continuate, însă, în vechea reglementare, termenul de 2 luni de introducere a plângerii prealabile curgea de la momentul în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul, criteriu care nu se mai regăsește în conținutul art. 296 C.pr.pen., unde legiuitorul operează cu sintagma „săvârșirea faptei”. Ca atare, ceea ce trebuie lămurit este în ce măsură argumentele ce au susținut interpretarea dată prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, dispozițiilor art. 284 C.pr.pen.  de la 1968 pot fi aplicabile și în interpretarea sintagmei „săvârșirea faptei” din conținutul art. 296 C.pr.pen.. Sub acest aspect, practica instanțelor, dar și opinia specialiștilor consultați au fost diferite în stabilirea momentului de la care curge termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă de titularul acțiunii penale (relevante fiind soluțiile pronunțate de instanțele din țară în materie și care au apreciat ca moment al săvârșirii faptei fie data consumării infracțiunii, fie data epuizării). În considerarea celor expuse anterior, având în vedere și modalitatea reglementării condițiilor cuprinse în conținutul art. 475 C.pr.pen., Sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de norma procedurală invocată. B. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu prezenta chestiune de drept a fost determinată de dificultatea interpretării și aplicării sintagmei „săvârșirea faptei” cuprinse în conținutul dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen., în sensul stabilirii momentului de la care curge termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă de către titularul acțiunii penale în cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Calificarea juridică a infracțiunii de abandon de familie, în varianta normativă prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen. (art. 305 alin. 1 lit. c) C.pen. de la 1969), constând în „neplata cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească“, în sensul că reprezintă o infracțiune unică continuă, cu toate consecințele ce decurg de aici și momentele pe care le parcurge inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere, cel al consumării și al epuizării faptei, a fost dată prin Decizia nr. 4 din 20 martie 2017, pronunțată de Î.C.C.J.  – Completul competent să judece recursul în interesul legii, M. Of., nr. 360 din 16 mai 2017, argumentele fiind expuse pe larg în conținutul deciziei și care nu vor fi reluate. În esență, în considerentele deciziei de unificare a practicii judiciare s-au reținut următoarele „(…) calificarea juridică a faptei de abandon de familie, în varianta de la lit. c) din art. 378 alin. (1) C.pen. […], ca reprezentând o infracțiune continuă, rezultă din împrejurarea că inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere se prelungește în timp, în mod natural, după data consumării, până la încetarea activității infracționale, adică la momentul epuizării. Astfel, infracțiunea de abandon de familie se consumă la expirarea perioadei de trei luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească și se epuizează la momentul reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre judecătorească, dată la care se încheie ciclul infracțional și se autonomizează activitatea desfășurată până la acel moment“. Fiind o infracțiune la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. (3) din Codul penal, ceea ce trebuie lămurit este înțelesul sintagmei „săvârșirea faptei” de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă reglementată de dispozițiile art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  Ca o excepție de la principiul oficialității procesului penal, și în noua reglementare, legiuitorul a statuat că, în cazul anumitor infracțiuni, printre care și cea de abandon de familie, declanșarea procesului penal să se realizeze la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 295 C. pen., care trebuie introdusă în termenul de 3 luni (fiind o instituție de drept penal – cauză de pedepsibilitate și de drept procedural – condiție de procedibilitate) de la momentul când persoana vătămată sau reprezentantul legal (în cazul incapabilului sau minorului) a aflat despre săvârșirea faptei, potrivit dispozițiilor art. 296 alin (1) și (2) C.pr.pen. Prin folosirea sintagmei „săvârșirea faptei” în conținutul dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen., legiuitorul nu a prevăzut nicio distincție privind termenul de 3 luni de introducere a plângerii în raport cu formele săvârșirii infracțiunii (fapte consumate sau fapte epuizate), prin urmare, termenul curge fără nicio diferențiere din momentul cunoașterii faptei de către persoana vătămată sau reprezentantul legal, în lipsa unei dispoziții legale care să stabilească momentul inițial al curgerii termenului, respectiv momentul consumării ori cel al epuizării. Atunci când legiuitorul a dorit să facă o astfel de distincție a arătat în mod expres acest lucru, cum este cazul termenului de prescripție a răspunderii penale, când a stabilit că, în cazul infracțiunilor continue, termenul curge de la data încetării acțiunii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 154 alin. (2) C. pen. Prin urmare, dacă s-ar accepta existența unei astfel de distincții în cazul infracțiunilor continue și s-ar considera ca moment inițial al curgerii termenului de introducere a plângerii prealabile momentul epuizării, s-ar ajunge la situația în care titularul acțiunii penale, deși cunoaște momentul consumării faptei, nu ar putea să introducă plângerea între momentul consumării și cel al epuizării infracțiunii, adică până la momentul la care făptuitorul ar hotărî reluarea plății pensiei de întreținere la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească. Or, printr-o asemenea interpretare s-ar ajunge la modificarea conținutului art. 296 alin. (1) C.pr.pen.  și stabilirea unui termen mai lung decât cel avut în vedere de legiuitor. Totodată, rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut această cerință a declanșării și desfășurării procesului penal a avut în vedere atât interesul social și particular al făptuitorului de a nu lăsa la latitudinea persoanei vătămate să țină sub amenințarea formulării unei plângeri prealabile făptuitorul, dar și protecția intereselor persoanei vătămate, în acest sens relevantă fiind Decizia nr. 324 din 9 mai 2017 a Curții Constituționale, M. Of., nr. 604 din 26 iulie 2017, care a precizat, referitor la durata termenului prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. Pen. , precum și la posibilitatea de a introduce plângerea prealabilă fără indicarea obligatorie a făptuitorului, că legea nouă asigură o protecție mai bună intereselor persoanei vătămate (§ 24). Astfel, în considerarea acestor argumente, în interpretarea dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen., nu se poate aprecia că termenul de introducere a plângerii prealabile, pentru infracțiunea continuă de abandon de familie, în varianta normativă prevăzută în conținutul art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen., trebuie raportat la momentul epuizării infracțiunii, după cum acest moment nici nu poate fi exclus pentru ipoteza în care persoana vătămată sau reprezentantul legal au aflat despre săvârșirea faptei la momentul epuizării faptei. Având în vedere că noua reglementare a instituției plângerii prealabile [art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.] a preluat, în esență, conținutul dispozițiilor art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1968, cu câteva mici modificări în ceea ce privește stabilirea unui termen mai lung de introducere a plângerii prealabile (de 3 luni în loc de 2 luni), că acest termen curge din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul legal au cunoscut săvârșirea faptei în loc „de la momentul în care persoana vătămată sau persoana îndreptățită au cunoscut cine este făptuitorul“, fără vreo distincție privind termenul de introducere a plângerii prealabile în raport cu formele săvârșirii infracțiunii (continue sau continuate), Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile, mutatis mutandis, dispozițiile Deciziei nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, prin care s-a dat o interpretare unitară a dispozițiilor art. 284 alin. (1) C.pr.pen. de la 1968. Termenul de două luni prevăzut de art. 284 alin. 1 C.pr.pen.  de la 1968 poate să curgă: fie din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii făptuitorului; fie din momentul cunoașterii făptuitorului, moment care se poate situa după momentul consumării infracțiunii, până la cel al epuizării; fie din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea făptuitorului, în care caz nu trebuie depășit termenul de prescripție a răspunderii penale. Înalta Curte opinează că argumentele care au susținut această interpretare pot fi transpuse și în interpretarea sintagmei “săvârșirea faptei” din conținutul dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.. În esență, acestea au vizat faptul că dispozițiile art. 284 alin. 1 C.pr.pen.  de la 1968 nu conțineau nicio distincție referitoare la formele de săvârșire a infracțiunii, ceea ce înseamnă că aceste dispoziții se aplică indiferent dacă infracțiunile constau în fapte consumate sau în fapte epuizate, situație care se regăsește și în actuala reglementare a instituției plângerii prealabile. Prin urmare, termenul de 3 luni de introducere a plângerii din actuala reglementare curge, fără nicio diferențiere, din momentul cunoașterii faptei de către persoana vătămată sau reprezentantul legal, în lipsa unei dispoziții legale care să stabilească ca moment inițial al curgerii termenului momentul consumării ori pe cel al epuizării. Un alt argument avut în vedere a fost legat de faptul că pentru începerea curgerii termenului de două luni din vechea reglementare nu era necesară epuizarea infracțiunii, interpretare ce trebuie dată și dispozițiilor art. 296 alin. (1) C.pr.pen., fiind suficient ca în cazul infracțiunilor continue, cum este și infracțiunea de abandon de familie în varianta normativă de la lit. c) a art. 378 alin. (1) C. pen., să fi fost începută comiterea acesteia sau să fi debutat acțiunea. Și ultimul raționament al Deciziei nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, întemeiat pe faptul că a considera altfel ar însemna ca persoana vătămată, care cunoaște identitatea făptuitorului, să nu introducă plângerea prealabilă în două luni din acel moment, ci să aibă la dispoziție două luni din momentul epuizării infracțiunii, ceea ce ar fi inadmisibil întrucât s-ar modifica conținutul art. 284 alin. 1 C.pr.pen.  de la 1968, își găsește pe deplin aplicabilitatea în interpretarea dispozițiilor art. 296 alin. (1) C.pr.pen. Astfel, dacă s-ar opina că termenul de 3 luni de introducere a plângerii prealabile ar curge de la momentul epuizării infracțiunii (în acest caz, momentul reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre judecătorească), deși persoana vătămată sau reprezentantul legal cunosc momentul săvârșirii faptei consumate (expirarea perioadei de 3 luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească), ar însemna să se accepte că acestea nu ar putea introduce plângerea prealabilă între momentul consumării și cel al epuizării faptei, ipoteză care ar conduce la modificarea dispozițiilor art. 296 alin. (1) C.pr.pen., prin crearea unui nou termen decât cel prevăzut de legiuitor. Referitor la Decizia de îndrumare nr. 1 din data de 20 iunie 1987 a Plenului fostului Tribunal Suprem, invocată de autorul sesizării, deși în considerente stabilește ca dată a săvârșirii faptei, în cazul infracțiunilor continue, data încetării acțiunii sau inacțiunii în raport cu care se produc și consecințele juridice referitoare la aplicarea legii penale în timp și spațiu, minoritate, prescripția răspunderii penale și alte consecințe ce sunt condiționate de epuizarea activității infracționale, se constată că nu conține nicio referire la termenul de introducere a plângerii prealabile, fiind făcută o enumerare limitată, în cazul infracțiunilor continue, a consecințelor juridice legate de momentul epuizării și cele legate de momentul consumării infracțiunii continue, vizând, în esență, consecințele juridice condiționate de momentul epuizării activității infracționale, astfel că nu are relevanță în susținerea opiniei privind data de la care curge termenul de 3 luni de introducere a plângerii prealabile raportat la momentul epuizării faptei. În concluzie, în interpretarea dispozițiilor art. 296 C. pr. Pen. , Înalta Curte apreciază că termenul de 3 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor continue, curge de la data când persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei, consumate sau epuizate, interpretare îmbrățișată și în doctrină în condițiile în care dispozițiile ce reglementează termenul de introducere a plângerii prealabile nu conțin vreo distincție privind formele de săvârșire a infracțiunii (fapte consumate sau fapte epuizate). Față de toate aceste considerente de ordin teoretic expuse și având în vedere cele două decizii de unificare a practicii judiciare în materie ale instanței supreme, Înalta Curte apreciază că termenul de 3 luni de introducere a plângerii prealabile prevăzut de art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Î.C.C.J.  – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie , urmând a stabili că, în cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., infracțiune unică continuă, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  – de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei. Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale”. (Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 2 din  20 ianuarie 2020.M. Of. nr. 135 din 20 februarie 2020)

ABSENȚA NEJUSTIFICATĂ   Absența nejustificată a oricărui militar de la unitate sau de la serviciu, care a depășit 4 ore, dar nu mai mult de 24 de ore, în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

 ABUZUL DE AUTORITATE   Fapta superiorului sau a șefului care, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, cauzează o vătămare gravă a intereselor legale ale inferiorului sau subordonatului ori îl obligă să încalce îndatoririle de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani.

ABUZUL DE ÎNCREDERE   Însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

ABUZUL DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA CREDITORILOR   Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Incriminări similare regăsim și în art.150 și 164 C. pen. elvețian, art. 313-5 și 314-7 C. pen. francez, 227 C. pen. portughez, 257-258 C. pen. spaniol, § 282 C. pen. norvegian etc. (Expunerea de motive)

ABUZUL ÎN SERVICIU   Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Dispozițiile art. 297 alin. (1) sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“.(Curtea  Constituțională,   Decizia nr.  405/2016,  M. Of. nr.517 din 8 iulie 2016 ). PrinDecizia nr. 9 din 13 februarie 2023 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate, pe de-o parte, de calitatea de instituție publică a unui spital militar și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acesta să fie subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu,  Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că Spitalul miliar este instituție publică în sensul art. 135 C.pen., iar aceasta nu poate fi autor al infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C.pen., și abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen.. (M. Of. nr. 245 din  24 martie 2023). Credem că fapta funcționarului, care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu cu știință nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor private ale unei persoane (fizice sau juridice de drept privat – inclusiv statului, atunci când acesta intră în relații de drept privat, cum ar fi relații comerciale) nu reprezintă un abuz în serviciu (sau o omisiune frauduloasă, o neglijență în serviciu).Dacă fapta privește o autoritate publică, o instituție publică, o persoană juridică de interes public, un serviciu public, precum și o activitate privată, dar de utilitate publică (de exemplu, o activitate bancară) sau de uz public vom fi în fața unui abuz în serviciu. Sub aspectul elementelor de tipicitate obiectivă, prin deciziile Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din  6iunie 2017, M. Of. nr. 517/08.07.2016 și, respectiv nr. 504/30.06.2017, conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu – atât în varianta tip, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969) și art. 297 alin. (1) C. pen., cât și în forma specială, reglementată de art. 132 din Legea nr. 78/2000, care face trimitere și se raportează la normele de incriminare din C. pen. – a fost reconfigurat sub aspectul elementului material al laturii obiective, statuându-se că prin sintagma „”îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor legale menționate se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. Instanța de contencios constituțional a restrâns în mod substanțial câmpul de aplicare a normelor ce incriminează abuzul în serviciu, stabilind, în considerentele deciziei nr. 405 din 5 iunie 2016 – pe care le-a aplicat, ulterior, și cu prilejul verificării constituționalității prevederilor art. 248 C. pen. anterior (decizia nr. 392 din 6 iunie 2017,  §§ 31-38) – că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară, respectiv legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului, fiind, astfel, excluse din sfera actelor abuzive, în înțelesul legii penale, acele comportamente ale funcționarului public care sunt interzise prin acte infralegale sau acte interne ale angajatorului. Principiul legalității incriminării,  nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar (respectiv Parlamentul, prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, sau Guvernul, prin emiterea ordonanțelor sau ordonanțelor de urgență, în baza delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție) să poată stabili conduita pe care destinatarii legii sunt obligați să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale, astfel încât sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii” (§65). Așadar, orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a nesocotit îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea respectivelor atribuții a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 405/15.06.2016 și nr. 392/06.06.2017, fiind exterioare normativului penal substanțial regăsit în art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969), art. 297 alin. (1) C. pen. și, implicit, în art. 132 din Legea nr. 78/2000, acele încălcări de către funcționar ale dispozițiilor altor acte decât cele normative cu putere de lege, cum ar fi cele cuprinse în hotărâri ale Guvernului, ordine de ministru, hotărâri ale autorităților publice centrale sau locale, regulamente de funcționare sau organizare internă ale entităților publice sau private, hotărâri ale organelor de deliberare și decizie (adunarea generală a acționarilor/asociaților) sau ale celor de supraveghere și control (consiliul de administrație) din cadrul companiilor, societăților comerciale sau altor organizații, coduri etice sau deontologice, fișe ale postului ori contracte de muncă. Dată fiind imposibilitatea obiectivă, din punct de vedere al tehnicii legislative, de a configura în mod amănunțit prin legislația primară obligațiile/îndatoririle de serviciu ce revin diverselor categorii de funcționari publici care își desfășoară activitatea în anumite domenii specifice ale autorităților/entităților/instituțiilor publice, precum și consecințele nerespectării acestora, legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, însă, așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional în considerentele deciziei nr. 405/2016 , aceste acte normative date în executarea legilor și ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă, conform prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În aprecierea îndeplinirii cerinței esențiale atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin cele două decizii ale Curții Constituționale, analiza efectuată poate viza dispoziții din legislația secundară numai în măsura în care acestea preiau, detaliază sau explicitează obligații prevăzute expres și neechivoc în legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nefiind permisă raportarea la atribuții sau îndatoriri de serviciu stipulate în sarcina funcționarilor publici doar în acte de reglementare secundară (inclusiv în hotărâri de Guvern) sau prevăzute în detaliu în cuprinsul unor asemenea acte, deși norma de drept primar este neclară, ambiguă sau are o aplicabilitate extrem de generală. Defectuozitatea în îndeplinirea unui act, ca element de tipicitate al infracțiunii de abuz în serviciu, poate fi evaluată prin raportare la nerespectarea de către subiectul activ a unor prevederi din legislația secundară doar în situația în care acestea transpun ca atare dispoziții exprese din legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nu și în cazul în care îndeplinirea atribuțiilor de serviciu se realizează prin încălcarea unor asemenea prevederi care modifică ori chiar contravin actelor normative de reglementare primară. (Î.C.C.J. Secția penală, Decizia nr. 90/A din 1 martie 2023) Istoric vorbind,- de la abuzul în serviciu la  infracțiuni asimilate  corupției- Prin termenul public, se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public (Cu privire la domeniul public,   L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, București, 1997, p. 69 sqq. .) Aceasta înseamnă că activitățile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăților comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât prin definiție, societățile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public. Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfășura activități de interes public. Credem că prin interes public, în sensul art.145 C.pen.  se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile. Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale. În dreptul interbelic, legea incrimina și pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcționarului public, care ar consista, fie din uzurparea unei atribuții, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competență, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcției sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracțiune și care ar fi fost săvârșită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeași pedeapsă se aplică și când asemenea activități ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva.     În toate aceste cazuri subiectul activ al infracțiunii nu putea fi decât funcționarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc. În ultima formulare a art.246 C.pen., după modificarea sa prin Legea nr.140/1996 (M. Of. nr. 289 / 1996.), abuzul în serviciu este fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligații pentru ambele părți implicate în operație. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” și să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcție de elementul subiectiv al acțiunii (I. Ionescu-Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. II, Partea specială, I,  Socec, București, 1937, p.129 sqq. .).   Raporturile dintre proprietar (patron, acționari), – indiferent natura proprietății (publică sau privată, concesionată sau închiriată) și salariat (și de fapt, în relații de mandat sau cel puțin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu privește o infracțiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naționale etc. Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcționarii (alții decât funcționari publici) ar fi excluși ca subiecți ai infracțiunilor de serviciu, infracțiuni (subsidiare) care privesc activități de interes public. În consecință, interesul public privește orice persoană juridică altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale. I. Potrivit art.245 C.pen. Carol al II-lea, funcționarul public care, uzurpând o atribuțiune, sau abuzând de puterea sa legală, sau depășind limitele competenței sale, ori abătându-se în orice alt mod de la îndatoririle inerente funcțiunii sale, săvârșește un act pe care legea nu-l consideră infracțiune, în scopul de a procura cuiva, pe nedrept, vreun folos sau de a-i cauza o păgubire de orice fel comitea delictul de abuz de putere. Legea incrimina și pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcționarului public, care ar consista, fie din uzurparea unei atribuții, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competență, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcției sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracțiune și care ar fi fost săvârșită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeași pedeapsă se aplică și când asemenea activități ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva ⁽I. Ionescu-Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. II, Partea specială, I, Socec, București, 1937, p.129 sqq.) . În toate aceste cazuri subiectul activ al infracțiunii nu putea fi decât funcționarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc. În ultima formulare a art.246 C.pen., după modificarea sa prin Legea nr.140/1996  (M. Of. nr.289 din 14 noiembrie 1996.), abuzul în serviciu este fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Dacă vom corobora acest text cu cel al art.258, de asemenea modificat prin Legea nr.140/1996, vom observa că legiuitorul extinde această incriminare – ca de altfel și celelalte dispoziții prevăzute în art.257-250 C.pen. – privitoare la funcționarii publici și celorlalți funcționari, caz în care pedeapsa este între 6 luni și 1 an și jumătate. Din perspectivă istorică, observăm că titlul secțiunii V „Abuzul de putere” al Codului penal antebelic a fost înlocuită cu „Abuzul de serviciu”, pentru a se pune de acord titlul secțiunii cu denumirea infracțiunii  (De asemenea, amintim că titlul III al codului privea infracțiunile contra administrației publice).        În 1950, textul privind pe funcționarul public a fost modificat prin eliminarea atributului public  (Decretul nr.192, publicat în B. Of. nr.67 din 5 august 1950). Ceea ce caracteriza în principal subgrupa infracțiunilor de serviciu, inclusiv în Codul din 1968 era bunul mers al activităților organizațiilor de stat și a celor obștești (și implicit, apărarea intereselor legale ale particularilor), ca valoare socială apărată  (V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice … vol. IV, p.75 sqq. .). Ne amintim că din punct de vedere penal prin termenul obștesc se înțelegea tot ce interesa organizațiile de stat, organizațiile obștești sau orice organizații care desfășura o activitate utilă din punct de vedere social și care funcționa potrivit legii.Doctrina și jurisprudența au extins – pe aceeași linie de gândire – înțelesul noțiunii nu numai la avutul patrimonial al organizațiilor socialiste, ci la tot ceea ce interesa obștea (organizații sindicale, politice, de tineret, sportive, științifice, de masă, bisericile, comitetele de părinți, asociațiile locatarilor etc. Șt. Daneș, Comentariuîn Colectiv, „Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat”, Partea generală, Editura Științifică, București, 1972,  p.698-700.). Astăzi, prin termenul public, se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public. Aceasta înseamnă că activitățile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăților comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât prin definiție, societățile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public. Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfășura activități de interes public.    Un prim argument este acela că, deși titlul IV limitează ocrotirea juridică la activități de interes public, textele incriminărilor mențin extinderea justificată, credem noi, la orice funcționar, chiar al unei persoane juridice de drept privat. Prin funcționar, în sensul codului nostru penal, se înțelege persoana funcționarului public, dar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul oricărei persoane juridice (de drept public sau de drept privat În doctrină și în jurisprudență a fost consacrată noțiunea de „gestionar de fapt”, considerându-se că gestionarul de fapt poate fi subiect al infracțiunii de delapidare. v doctrina la O. Loghin; T. Toader, Drept penal român,Partea specială, „Șansa”, București, 1996,  p.292-293. Jurisprudența se află în Colectiv, Practică judiciară penală, vol. III, p.149, cu comentariul V. Papadopol. Prin gestionar de fapt se înțelegea persoana care îndeplinea, în fapt, activitățile pe care le desfășura, ca atribuție principală de serviciu, un gestionar. Aceasta însemna o lărgire deosebită dată subiectului activ al infracțiunii de delapidare, sferă care se menține în principiu și astăzi, cu limitele pe care le observăm mai jos. Astfel, noțiunea de funcționar în sens penal, o conține pe aceea de funcționar public. După cum arătam, funcționarul public nu este limitat numai la un salariat. Sensul noțiunii de funcționar public este definit prin extensie și către orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de forma de învestire, o însărcinare de orice natură, evident, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art.145 C.pen. Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Aceasta înseamnă că funcționarul public poate fi și un funcționar public de fapt, altul decât un anumit salariat. Error communis facet ius. În dreptul familiei, ne amintim, lipsa de calitate de delegat de stare civilă nu împiedică deci valabilitatea căsătoriei dacă a existat convingerea generală că persoana avea calitatea de a instrumenta actul.  În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligații pentru ambele părți implicate în operație. Garantul trebuie să depună grija deosebită “ca un bun tată de familie” și să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcție de elementul subiectiv al acțiunii. (T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, București, 1993, p. 48 sqq. .). schimb, funcționarul, altul decât funcționarul public, trebuie să fie întotdeauna un salariat, adică o persoană aflată într-un raport juridic de muncă, pe baza unui contract de muncă. Este posibil ca nu aceasta să fi fost intenția legiuitorului (de a schimba sensul larg al termenului). Dar cum orice interpretare este (chiar rațională) dar de strictă interpretare, nici noi nu putem adăuga la textul legii.  Persoana despre care este vorba în alin.1, la care face trimitere alin.2 al art.147 C.pen.  este persoana cu toate caracteristicile, atributele și delimitările indicate în text. Aceasta înseamnă că funcționarul de fapt arătat în alineatul 1 al  art.147 C.pen.  este numai acela care este în serviciul unei unități publice sau de interes public.           Salariatul care exercită o însărcinare în serviciul unui agent economic poate să nu aibă întotdeauna ca atribuție de serviciu, sau ca principală atribuție de serviciu gestionarea sau administrarea unor bunuri, dar trebuie să fie în orice caz salariat al persoanei juridice pe care o prejudiciază prin însușirea, folosirea sau traficarea de bunuri. Chiar dacă el acționează, cum spuneam, ca gestionar de fapt, el este subiect activ al infracțiunii de delapidare numai dacă subiectul pasiv este agentul economic care l-a angajat. Menționăm că, potrivit dreptului muncii persoana delegată rămâne mai departe în serviciul unității cu care a încheiat contractul (schimbându-se, temporar, doar locul prestării muncii).În cazul detașării, are loc o cesiune temporară a contractului de muncă, în interesul și al noii unități.    Dacă legiuitorul ar fi dorit să extindă aria de cuprindere a salariatului de fapt ar fi menționat condiția exercitării activității chiar și temporar, chiar cu orice alt titlu (decât contractul de muncă), indiferent de forma de învestire sau desemnare, însărcinarea fiind de orice natură, chiar neretribuită. Dar dacă orice salariat exercită orice (altă) însărcinare în serviciul agentului economic, el poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare chiar dacă nu este angajat în funcția de administrator sau gestionar. Este singura extindere rațională a calității de gestionar de fapt pe care o putem accepta. Textul art.147 C.pen.  în vechea redactare asimila funcționarilor orice persoană (nu orice salariat) care îndeplinea o însărcinare în serviciul unui organ sau instituții de stat, ori unei întreprinderi sau organizații economice de stat, indiferent dacă primea sau nu o retribuție. Credem că este suficient pentru a nu mai insista în evidențierea diferenței(Am arătat la început că analizăm sfera noțiunii de funcționar în sensul Codului penal. În principiu, noțiunile trebuie folosite cu același conținut în orice ramură de drept, dacă este posibil. Atunci când legiuitorul dorește, el se poate depărta de la sensul general definit.  Funcționarul trebuie să fie întotdeauna în serviciul unei unități (în sensul alineatului 1 al articolului 147 C.pen.) sau în serviciul unei alte persoane juridice. Atât vechiul art.150, cât și noua reglementare dată alineatului 2 prin Legea nr.140/1996 dispun că prin înscris oficial se înțelege, în sensul legii penale orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art.145 sau care aparține unei asemenea unități  (Actul solicitat urmează a se îndrepta, în viitor, spre autoritățile publice, dar, deocamdată până la prezentarea sa unei autorități, nu se poate considera ca emanând de la o unitate publică. jurisprudența mai veche s-a statuat pe bună dreptate că partea din formularul de restituire C.E.C. care a fost falsificată reprezintă o simplă cerere de restituire a deponentului, deci un înscris sub semnătură privată. (T. reg. Brașov, Col.  pen., dec. nr.2413/1967, în “Revista română de drept” nr.3/1968, p.175). Totuși, din moment ce această cerere s-a înregistrat la oficiul C.E.C., ea a devenit un înscris oficial. -O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Ed. “Șansa”, București, 1996, p.481). Indiferent dacă asupra formularului s-au făcut sau nu operațiuni de verificare a datelor înscrise, dacă s-au făcut mențiuni sau nu, din momentul primirii actului de către oficiant, el aparține unei unități publice, în sensul art.150 C.pen., el dobândește calitatea de “înscris oficial”.  În consecință, falsificarea adeverinței reprezintă falsificarea unui înscris sub semnătură privată (dacă a fost făcută prin vreunul din modurile arătate în art.288) patronul-făptuitor încredințându-l altei persoane, spre folosire, în vederea producerii consecințelor juridice. Prin modalitățile arătate în art. 288 (fals material în înscrisuri oficiale) la care art.290 face trimitere se înțelege contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod.  A falsifica un înscris prin contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica un înscris (neapărat) oficial prin imitarea scrisului, ci reproducerea conținutului pe care, în mod absolut, îl are un asemenea înscris adevărat, înseamnă a plăsmui, a ticlui un asemenea înscris căruia, chiar numai prin prezentarea sa, i se atribuie aparența unui înscris adevărat. (Plen T.S. dec. îndrum. 1/1970, în C.D., p.42; v și V. Dongoroz, ș.a., Explicații teoretice, vol. IV, p.426; Colectiv, Codul penal comentat și adnotat, vol. II, p.251-252; O. Loghin, T. Toader, op.cit., ed.1996, p.482). Ceea ce vrem să subliniem este faptul că din punct de vedere penal acestui înscris sub semnătură privată i se atribuie aparența unui înscris oficial autentic, adevărat, el reprezentând, de la data intenției de a fi folosit în a produce efecte juridice un mod de falsificare, în sensul art.288, fără a fi, deocamdată, înscris oficial; falsul prin ticluire este un fals sub semnătură privată.   În ce privește persoana căreia i s-a încredințat spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, un asemenea înscris, ea este instigator la infracțiunea prevăzută în art. 290 C.pen. Prin folosirea înscrisului sub semnătură privată, (evident) cunoscând că este fals, folosire făcută în vederea producerii unei consecințe juridice, s-a consumat infracțiunea de uz de fals. Un alt aspect pe care înțelegem să îl abordăm este al comparației cu infracțiuni de fals în declarații. La falsul în înscrisuri sub semnătură privată obiectul material îl constituie înscrisul falsificat, care constituie, în același timp, și produs al infracțiunii; în schimb, la falsul în declarații obiectul material nu este înscrisul ticluit, ci declarația scrisă sau înscrisul (real, adevărat în materialitatea lui, în sensul că în el s-a consemnat o declarație) în care s-a consemnat (de oficiant) declarația făcută oral.   Diferența între un înscris ce va aparține unei unități și este încredințat altei persoane spre folosire și o declarație scrisă făcută în vederea producerii unei consecințe juridice pentru altul (de exemplu, asistența medicală se acordă gratuit în baza prevederilor art. 145 alin. 2 lit. a, b și c din Codul muncii și a Decretului nr. 246/1958) este faptul că în ambele cazuri înscrisul aparține unei unități, dar declarația consemnată este întotdeauna orală și consemnată într-un înscris întotdeauna oficial. Terța persoană atestă ea semnătura declarantului.    Dar ceea ce trece pe prim plan este scopul folosirii falsurilor.   În esență, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă constituie infracțiunea de înșelăciune, în forma calificată, și anume prin folosirea unei calități de angajat, mincinoase.   Ca atare, ne înscriem, alături de o parte a doctrinei și jurisprudenței (v discuțiile la V. Papadopol, Comentarii, în Colectiv, „Practica judiciară penală”, vol. III, p.134 sqq. . În sens contrar, T.S., S. pen., dec. 2390/1970 în „Revista română de drept” nr.2/1971, p.182), în curentul de opinie potrivit căruia infracțiunea de înșelăciune calificată nu absoarbe infracțiunile de fals și uz de fals. Pentru terț, mijlocul fraudulos constituind el însuși o infracțiune, se aplică regulile concursului de infracțiuni (art.215 alin.2 C.pen. ); fapta funcționarului care emite un asemenea act nu reprezintă o înșelăciune în dauna unității spitalicești, ci un abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiune prevăzută în art.248 C.pen.  raportat la art.258 C.pen. .  Dacă adeverința este eliberată chiar de patron (de exemplu, la o societate mică), acesta va fi autorul infracțiunii numai dacă el este salariat în sensul Codului muncii la propria societate. De exemplu, directorii sau administratorii pot fi asociați sau neasociați, desemnați prin contractul de societate sau de adunarea acționarilor. (Vezi și S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. II, București, 1993, p.253 sqq. .). Evident că dacă raporturile sunt numai de drept comercial (un mandat de exemplu cf. art.42 din Legea nr.31/1990), dacă nu sunt plătiți cu un salariu, ei nu dobândesc nici calitatea de salariat în sensul art.147 alin.2 C.pen., întrucât nu orice însărcinare în serviciul unei persoane juridice transformă pe patron într-un funcționar de fapt.      Susținem aceasta întrucât în sensul dreptului penal nu există o incompatibilitate de principiu angajat/persoană care angajează. Potrivit art.106 din Legea nr.31/1990, salarii fixe vor putea fi acordate administratorilor și cenzorilor. Dacă unitatea (privată) reprezintă în serviciu sau utilitate publică, în sensul art.147 alin.1 raportat la art.145 C.pen., nu se mai cere calitatea de salariat, patronul fiind, din punct de vedere penal, funcționar public. Cu privire la domeniul public v L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, București, 1997, p. 69 sqq. Cu privire la serviciile publice v A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, București 1996, p.103 și p.106.     Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învățământ – institute pedagogice conform Decretului nr.228/1976; de medicină legală – Decretul nr.446/1966); ca persoane juridice (fundații) pe baza Legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R.A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Clinico -Farmaceutică, potrivit H.G. nr.1314/1996); iar cele mai multe ca societăți comerciale (v H.G. nr.1284/1990; H.G. nr.100/1991 modificată prin O.G. nr.25/1995). Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R.A. Un alt aspect pe care înțelegem să îl abordăm este al comparației cu infracțiuni de fals în declarații. La falsul în înscrisuri sub semnătură privată obiectul material îl constituie înscrisul falsificat, care constituie, în același timp, și produs al infracțiunii; în schimb, la falsul în declarații obiectul material nu este înscrisul ticluit, ci declarația scrisă sau înscrisul (real, adevărat în materialitatea lui, în sensul că în el s-a consemnat o declarație) în care s-a consemnat (de oficiant) declarația făcută oral. În momentul încredințării actului unei administrații publice (spitalicești, de stat sau așezământ privat etc.) înscrisul este înscris oficial întrucât, din acest moment, actul care avea aparența de adevăr, aparține unei unități la care se referă art.145 C.pen. II. Credem că prin interes public, în sensul art.145 C.pen.  se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile. Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale. În consecință, interesul public privește orice persoană juridică altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale. Dar este posibil ca un funcționar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcției: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice. Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii înaintate (sau care trebuie prezentate) unei autorități publice pot fi obiect al traficului funcției (de exemplu, prin falsificări). Dar ceea ce trece pe prim plan este scopul folosirii falsurilor.   În esență, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă constituie infracțiunea de înșelăciune, în forma calificată, și anume prin folosirea unei calități de angajat, mincinoase.   Ca atare, ne înscriem, alături de o parte a doctrinei și jurisprudenței (v discuțiile la V. Papadopol, Comentarii, în Colectiv, “Practica judiciară penală”, vol. III, p.134 sqq. . În sens contrar, T.S., S. pen., dec. 2390/1970 în “Revista română de drept” nr.2/1971, p.182), în curentul de opinie potrivit căruia infracțiunea de înșelăciune calificată nu absoarbe infracțiunile de fals și uz de fals. Pentru terț, mijlocul fraudulos constituind el însuși o infracțiune, se aplică regulile concursului de infracțiuni (art.215 alin.2 C.pen.); fapta funcționarului care emite un asemenea act nu reprezintă o înșelăciune în dauna unității spitalicești, ci un abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiune prevăzută în art.248 C.pen.  raportat la art.258 C.pen. . Dacă adeverința este eliberată chiar de patron (de exemplu, la o societate mică), acesta va fi autorul infracțiunii numai dacă el este salariat în sensul Codului muncii la propria societate. De exemplu, directorii sau administratorii pot fi asociați sau neasociați, desemnați prin contractul de societate sau de adunarea acționarilor. (Vezi și S.Cărpenaru, Drept comercial român, vol.II, București, 1993, p.253 sqq. .). Evident că dacă raporturile sunt numai de drept comercial (un mandat de exemplu cf. art.42 din Legea nr.31/1990), dacă nu sunt plătiți cu un salariu, ei nu dobândesc nici calitatea de salariat în sensul art.147 alin.2 C.pen., întrucât nu orice însărcinare în serviciul unei persoane juridice transformă pe patron într-un funcționar de fapt.  Susținem aceasta întrucât în sensul dreptului penal nu există o incompatibilitate de principiu angajat/persoană care angajează. Potrivit art.106 din Legea nr.31/1990, salarii fixe vor putea fi acordate administratorilor și cenzorilor. Dacă unitatea (privată) reprezintă în serviciu sau utilitate publică, în sensul art.147 alin.1 raportat la art.145 C.pen., nu se mai cere calitatea de salariat, patronul fiind, din punct de vedere penal, funcționar public. De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcționarul privat pot privi administrații publice, cum ar fi cele în domeniul protecției sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocații, de șomaj etc.).Acesta este sensul larg al interesului public de care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase. Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ștanțări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, mențiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autoritățile publice și sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorități (cum ar fi declarațiile de impozitare, chitanțele fiscale, declarațiile vamale, actele de protecție socială sau asigurări sociale etc.).În concluzie, fapta funcționarului, care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu cu știință nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor private ale unei persoane (fizice sau juridice de drept privat – inclusiv statului, atunci când acesta intră în relații de drept privat, cum ar fi relații comerciale) nu reprezintă un abuz în serviciu (sau o omisiune frauduloasă, o neglijență în serviciu) Nu pot constitui nici infracțiunea prevăzută în art. 165 C.pen. la care subiectul pasiv îl constituie tot o unitate de interes public dacă fapta privește o autoritate publică, o instituție publică, o persoană juridică de interes public, un serviciu public, precum și o activitate privată dar de utilitate publică (de exemplu, o activitate bancară) sau de uz public vom fi în fața unui abuz în sericiu -.Raporturile dintre proprietar (patron, acționari), – indiferent natura proprietății (publică sau privată, concesionată sau închiriată) și salariat   (și de fapt, în relații de mandat sau cel puțin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu privește o infracțiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naționale etc. Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcționarii (alții decât funcționari publici) ar fi excluși ca subiecți ai infracțiunilor de serviciu, infracțiuni (subsidiare) care privesc activități de interes public. Dezbaterea își menține intensitatea!  În ceea ce privește susținerile inculpaților referitoare la dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea a reținut că actuala reglementare penală prevede că este infracțiunea de abuz în serviciu fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Fosta reglementare penală prevedea că infracțiunea de abuz în serviciu există atunci când există o faptă a funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia. Prin urmare vechiul C. pen. prevedea necesitatea existenței unei tulburări însemnate a bunului mers al unui organ sau al unei instituții, pe când actuala reglementare prevede doar necesitatea existenței unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice fără a mai condiționa existența infracțiunii de o anumită gravitate a acestei vătămări. Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Astfel, în cazul în care o faptă era prevăzută ca fiind infracțiune, iar prin apariția legii noi aceasta nu se mai regăsește reglementată sau este incriminată ca fiind faptă contravențională, nu va mai putea fi atrasă răspunderea penală a persoanelor cercetate pentru săvârșirea acelei fapte. Dezincriminarea unei infracțiuni operează, de obicei, prin abrogarea expresă a dispozițiilor de incriminare, însă trebuie apreciată in concreto, fiind posibil ca în legea nouă fapta să constituie infracțiune, dar sub o altă denumire sau să fie absorbită de o altă infracțiune. Astfel, actuala reglementare a abuzului în serviciu este mai permisivă față de cea anterioară, neputându-se pune problema unei dezincriminări a acestei infracțiuni odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen. În ceea ce privește existența unei tulburări însemnate a bunului mers al unui organ sau al unei instituții, Curtea a constatat că în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu săvârșite în cauza de față, această cerință a legii este îndeplinită. Astfel, prin acțiunile inculpatei H., care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a organizat și dispus constituirea unei comisii de intervievare, cu nerespectarea condițiilor legale, în vederea favorizării inculpatei G., fapt ce a condus la avizarea pozitivă a acesteia în data de 19 iunie 2013, s-a adus o tulburarea însemnată Autorității de Supraveghere Financiară prin decredibilizarea acesteia cu privire la rolul de verificare a competențelor persoanelor semnificative ce acționează într-un domeniu nebancar cu impact asupra a clienților de pe piața asigurărilor din România. De asemenea, prin acțiunile inculpatului DDDD., care, în data de 01 august 2013, l-a instigarea inculpatului E. și-a îndeplinit, în mod defectuos, atribuțiile de serviciu, în calitatea de secretar general al Autorității de Supraveghere Financiară, prin sustragerea unui înscris și ștergerea numărului de înregistrare al documentului de la registratura ASF, privând astfel, conducerea Autorității de Supraveghere Financiară de a lua la cunoștință de practicile ilegale existente în activitatea desfășurată de SC M. SA, acesta a cauzat o tulburare însemnată acestei autorități prin punerea în incapacitate de a-și exercita funcția de supraveghere și control asupra unui operator important de pe piața asigurărilor din România și prin punerea în imposibilitate a conducerii ASF de a lua la cunoștință aspecte relevante privind activitatea profesională a unui membru neexecutiv din conducerea instituției. În ceea ce privește reținerea, în concurs, a infracțiunilor de complicitate la cumpărarea de influență, complicitate la luare de mită și complicitate la date de mită, Curtea a constatat că fapta de a înlesni atât darea unei sume de bani de către o persoană, cât și primirea acestei sume de bani de către un funcționar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de dare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și ale complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, în concurs. De asemenea, fapta de a promite și de a da sume de bani unui funcționar care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarilor din cadrul instituției, pentru a-i determina să facă sau să nu facă acte ce intră în atribuțiile lor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000. Reținerea acestor infracțiuni, în concurs, este justificată atât din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv, fiind consacrată chiar prin jurisprudența ÎCCJ.,decizia penală nr. 1333/17 aprilie 2013). Potrivit art. 297 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani închisoare şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice prevăd: “(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. (3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţă şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.” Conform art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv:„Conducătorii entităţilor publice, precum şi persoanele care gestionează fonduri publice şi/sau patrimoniu public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în desfăşurarea activităţii.” În acest cadru normativ, în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, precum şi de motivele invocate de recurenta inculpată în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen., Înalta Curte urmează a verifica dacă acuzaţia penală poate fi analizată doar prin prisma acestor dispoziţii legale. În ceea ce priveşte reţinerea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, Înalta Curte constată că art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002, atât în forma în vigoare la data comiterii faptelor, respectiv anul 2008, cât şi în forma actuală, încadrează în mod explicit în categoria contravenţiilor nerespectarea acestor dispoziţii: „ (1 )constituie contravenţii următoarele fapte: a) nerespectarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3), art. 16 alin. (2), art. 43, art. 47 alin. (13) şi ale art. 63 alin. (2) – (5). „Înalta Curte subliniază dreptul exclusiv al legiuitorul primar sau delegat (conform art. 115 din Constituţie) de a califica, prin prisma gravităţii, anumite fapte drept contravenţii. În exercitarea competenţei de legiferare, legiuitorul are în vedere principiul potrivit căruia  incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc., fiind improprii în realizarea acestui deziderat. În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Însă, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual” (§§  68-69 din Decizia nr. 405/2016). Încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, nu prezintă un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală, stabilind, indiferent de consecinţele produse, incidenţa unei singure forme de ilicit, cel contravenţional. Stabilirea caracterului exclusiv contravenţional al faptelor de încălcare a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002, indiferent de consecinţele produse, exclude posibilitatea încadrării aceloraşi fapte de încălcare a legii, ca element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, în condiţiile în care nu identifică niciun alt element particular, suplimentar faţă de contravenţia reglementată în art. 72 alin. (1) din Legea nr. 500/2002. Astfel, deşi abuzul în serviciu constituie o incriminare care, în principiu, include orice încălcare a legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu, acesta nu poate fi reţinut în privinţa acelor încălcări pentru care legiuitorul a stabilit exclusiv o răspundere contravenţională. Dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală, sunt suficient de clare pentru excluderea răspunderii penale în cazul în care fapta este calificată de legiuitor doar contravenţie. Stabilirea de către legiuitor a caracterului exclusiv contravenţional al faptei reţinute în sarcina inculpatei, de aprobare a operaţiunilor de plată către S.C. M., aşa cum sunt reglementate în conţinutul art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 conduce la concluzia excluderii naturii penale a acesteia şi imposibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei sau persoanelor care s-ar face vinovate de comiterea ei.  Faţă de conţinutul acuzaţiei aduse inculpatei A., în sarcina acesteia se reţine exclusiv o încălcare a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, sub aspectul nerespectării principiilor care stau la baza aprobării operaţiunilor de plată, în calitate de director general la D. S.A. Deopotrivă, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv, au un caracter mult prea general, iar textul nu instituie acte de conduită în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în raport de care să se verifice un anume comportament, ci reprezintă principiile care stau la baza reglementărilor din întregul act normativ. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 405/2016, că: „unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ”(par. 51), iar „comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice“(§ 61). Din perspectiva condiţiei de tipicitate a elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu constând în neîndeplinirea unui act ori îndeplinirea acestuia în mod defectuos, Înalta Curte apreciază că trebuie identificată obligaţia de serviciu care a fost încălcată, implicit, dispoziţia legală care prevede conduita corespunzătoare ce trebuia urmată de către inculpată, în raport de care, comportamentul acesteia a fost considerat a fi o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu. O interpretare în sensul că este suficientă doar stabilirea unor principii, judecătorul fiind cel care trebuie să verifice dacă un anumit comportament, nereglementat expres de lege, le încalcă sau nu, este similară celei anterioare Deciziei nr. 405/2016 a instanţei de contencios constituţional, când organul judiciar era cel care stabilea, fără să se raporteze la o dispoziţie legală, dacă o anumită acţiune reprezintă o îndeplinire defectuoasa a atribuţiilor de serviciu. Dispoziţiile art. 246 C. pen. din 1969 şi cele ale art. 297 alin. (1) C. pen. încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), tocmai pentru că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată. Ca atare, apare ca evident că şi încălcarea unui principiu prevăzut de lege, cum este nediscriminarea, tratamentul egal, etc., trebuie analizată în raport de o dispoziţie legală care nu este respectată în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi nu în baza raţionamentelor făcute de instanţă. (Decizia nr. 14 din 3 februarie 2022, pronunţată de Înalta Curte – Completul de 5 Judecători) Aşadar, Înalta Curte reţine, pe de o parte, faptul că dispoziţiile art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 stabileşte caracterul exclusiv contravenţional al încălcării prevederilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, iar pe de altă parte, că prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 nu instituie acte de conduită în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aspect în raport de care va dispune achitarea inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 din C. pen. 1969 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurenta inculpată întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen., prin care solicită schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, întrucât nu a acceptat şi a socotit fără temei faptul ca rezultatul nu se va produce (pierderea sumei consemnate), Înalta Curte notează că încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei, nu se include în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul C. proc. pen., verificarea legalităţii limitelor de pedeapsă se realizează în funcţie de încadrarea juridică stabilită sau menţinută prin hotărârea atacată, instanţa care judecă recursul în casaţie nefiind abilitată prin dispoziţiile C. pr. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei. Pentru aceste argumente, Înalta Curte va admite recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din 17 decembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secția penală. Va casa, în parte, decizia penală recurată, şi va înlătura greşita aplicare a legii, va achita pe inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 raportat la art. 248¹ din C. pen. 1969 şi art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art,5 C. pen. Î.C.C.J.  Secția penală, Decizia nr. 579/RC/ din 21 decembrie 2021

ACCEPTAREA OPERAȚIUNILOR FINANCIARE EFECTUATE ÎN MOD FRAUDULOS   Acceptarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală, cunoscând că este efectuată prin folosirea unui instrument de plată fără numerar falsificat sau utilizat fără consimțământul titularului său, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează acceptarea uneia dintre operațiunile arătate, cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.

ACCESUL ILEGAL LA UN SISTEM INFORMATIC   Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta săvârșită în scopul obținerii de date informatice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dacă fapta a fost săvârșită cu privire la un sistem informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este restricționat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

ACCIDENTUL DE CALE FERATĂ   Accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalațiilor de cale ferată în cursul circulației sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreținere sau intervenție pe calea ferată. Aceste din urmă dispoziții nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.

ACTELE DE DIVERSIUNE   Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalațiilor industriale, a căilor de comunicație, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicație, a construcțiilor, a produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

ACTIVITATEA LEGII PENALE   Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare. Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „1. Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum. 2. Dacă art. 155 alin. (1) C. pen., în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă” Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 C. pen. . Înalta Curte respinge ca inadmisibile sesizările formulate,  printre altele  în următoarele dosare: Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art. 5 C. pen. cu trimitere la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 258 din 26 mai 2022 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 154 alin. (1) C. pr. pen. prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) C. pen. pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. pentru infracțiunile săvârșite până în  9 iunie 2022 și dacă aceste decizii ale Curții Constituționale devin inaplicabile în această materie în ceea ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene;  Dosarul nr. 1.604/1/2022 (pct. IV.16), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 C. pen.  se face indiferent de obiectul infracțiunii sau, în ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziții în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum și a Hotărârii din  21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C-379/19 DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C547/19 Asociația Forumul Judecătorilor din România, C811/19 FQ și alții și C-840/19 NC. M. Of. nr. 1141 din 28 noiembrie 2022). În raport cu aspectele care rezultă din jurisprudența CEDO, principiul legalității incriminării și a pedepselor are un domeniu de aplicare mai restrâns decât principiul aplicării legii penale mai favorabile, primul fiind aplicabil normelor care reglementează infracțiunile și pedepsele ce pot fi aplicate pentru comiterea acestora, în timp ce al doilea este aplicabil tuturor dispozițiilor cu caracter penal cuprinse în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Regula legii penale mai favorabile este recunoscută în jurisprudența CEDO ca fiind una dintre garanțiile care însoțesc interdicția retroactivității legii penale mai severe. Principiul aplicării legii penale mai favorabile este prevăzut și de art. 15 § (1) din Pactul Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile civile și politice. În dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile are un rang constituțional, fiind prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.  Potrivit art. 5 alin. (1) și (2) C. pen., principiul legii penale mai favorabile este aplicabil actelor normative, prevederilor acestora care au fost declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile. În mod simetric, dacă o normă favorabilă declarată neconstituțională poate ultraactiva, la rândul său o normă care devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituționalității ei (integral sau parțial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile. Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale, într-o jurisprudență constantă s-a arătat că acestea pot avea aptitudinea de a reconfigura conținutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispozițiile constatate ca neconstituționale fiind eliminate din fondul activ al legislației. Or, prin eliminarea unei dispoziții sau a unei părți dintr-o dispoziție legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituționalității ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parțială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. În acord cu argumentele expuse prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014), se reține că noțiunea de instituție autonomă, care presupune o existență de sine stătătoare și absența unei dependențe de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea, nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului C.pen. . Astfel, „nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține” (§§  46, 47). Având în vedere că instituția prescripției răspunderii penale este calificată în cvasiunanimitatea doctrinei ca fiind o instituție de drept material (substanțial) și ținând cont că aceasta nu poate fi disociată și considerată ca fiind autonomă de legea căreia îi aparține (Codul penal), cu atât mai mult nu poate fi acceptată teza disocierii și atribuirii unui caracter autonom și diferit, de procedură penală, normei cuprinse în art. 155 alin. (1) C. pen.  referitoare la întreruperea cursului prescripției. În egală măsură, în contextul examinării instituției prescripției răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparținând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) și una aparținând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripției), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia. Consecutiv, sub aceeași interdicție intră și combinarea în cauzele pendinte a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.  în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1)  C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului. Existența caracterului întreruptiv al cursului prescripției în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziții legale succesive. Revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia. Î.C.C.J.  – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală constată că în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit   principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Codul penal. Π.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022

ACTUL SEXUAL DE ORICE NATURA SAVARȘIT DE UN MAJOR IN PREZENTA UNUI MINOR                          v Coruperea sexuală a minorilor  

ACTUL SEXUAL ORAL SAU ANAL   v incestul

 ACȚIUNI ÎMPOTRIVA ORDINII CONSTITUȚIONALE   Acțiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituționale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Întreprinderea de acțiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârșite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituționale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. infracțiunea de acțiuni împotriva ordinii constituționale a fost regândită astfel încât noul său conținut reunește atât infracțiunea de subminare a puterii de stat cât și pe cea de acțiuni împotriva ordinii constituționale din actuala reglementare care, luate separat, în anumite cazuri creează paralelisme nedorite iar în alte cazuri cele două texte apar ca fiind incomplete. Astfel, o acțiune armată cu manifestări de violență prin care se urmărește schimbarea ordinii constituționale dar care, prin durată, este și de natură să slăbească puterea de stat, va face discutabilă încadrarea acesteia în oricare dintre cele două texte în cauză având în vedere că realizează deopotrivă condițiile ambelor infracțiuni. Pe de altă parte, o acțiune armată fără manifestări de violență prin care se urmărește schimbarea ordinii constituționale, dar prin care nu este slăbită puterea de stat, nu constituie infracțiunea de subminare a puterii de stat întrucât lipsește urmarea cerută de norma de incriminare dar nici infracțiunea de acțiuni împotriva ordinii constituționale pentru că fapta nu a fost comisă prin violență. Prin noua reglementare aceste neajunsuri sunt evitate. (Expunerea de motive)

ACȚIUNILE OSTILE CONTRA STATULUI   Faptele prevăzute în art. 394 (Fapta cetățeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizație străină ori cu agenți ai acestora, în scopul de a suprima sau știrbi unitatea și indivizibilitatea, suveranitatea sau independența statului) și art. 396 (Trădarea prin ajutarea inamicului), săvârșite de un cetățean străin sau apatrid, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

AERONAVE  MILITARE  Dispozițiile art. 424-426, 428 și 429 respectiv,    Părăsirea navei,  Părăsirea comenzii,   Neluarea măsurilor necesare în operațiunile navale,   Coliziunea,   Sancționarea tentativei se aplică în mod corespunzător și în cazul aeronavelor militare. 

 AFIȘAREA SAU PUBLICAREA HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE   Afișarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane. Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă cuprinsă între o lună și 3 luni. Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanță. Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăși 3 luni.

AGRAVAREA RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE   v atenuarea și agravarea răspunderii penale a persoanei juridice  

AGRESIUNE v Curtea Penală Internațională 

AGRESIUNEA ÎMPOTRIVA SANTINELEI   Fapta persoanei care amenință sau lovește santinela sau militarul aflat în serviciu de intervenție, însoțire sau de securitate se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani. Dacă fapta este săvârșită prin folosirea unei arme sau de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

AGRESIUNEA SEXUALĂ          Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218, cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Acțiunea penală   se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pedeapsa este închisoarea de la 4 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când: victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care conviețuiește cu victima; fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice; f)fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună,  făptuitorul se folosește de autoritatea funcției sale. Pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi dacă faptele sunt comise în una din următoarele împrejurări: fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața victimei în orice alt mod; fapta a fost săvârșită asupra unei femei gravide; victima se află într-o stare de vulnerabilitate vădită, datorată vârstei, bolii, unui handicap fizic sau psihic, sarcinii sau unei situații de dependență; fapta a fost comisă prin folosirea unei arme sau prin amenințarea cu aceasta; victimei i s-a administrat, fără știința sa sau împotriva voinței sale, alcool sau orice substanță care îi afectează discernământul sau controlul acțiunilor sale.  Tentativa la infracțiunile de mai sus se pedepsește. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 8 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale de viol prevăzute în art. 218 alin. (1) și alin. (2), fapta constituie viol.  Conform art. II din Legea nr. 217/2020, prin excepție de la prevederile art. 9 pentru faptele prevăzute la art. 218-220, art. 221 alin. (1)-(21), art. 222¹, art. 216¹ și art. 374 alin. (1) și (11) din Legea nr. 286/2009,   legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română indiferent de pedeapsa prevăzută de legea română, chiar dacă fapta nu este prevăzută ca infracțiune de legea penală a țării unde aceasta a fost săvârșită. V și violul

AGRESIUNEA SEXUALĂ SĂVÂRȘITĂ ASUPRA UNUI MINOR           Actul de natură sexuală, altul decât cele de viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 2181, comis de un major asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 9 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Actul de natură sexuală, altul decât cele de viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 218¹, comis de un minor asupra unui alt minor cu vârsta sub 14 ani se sancționează cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Asemenea fapte  nu se sancționează dacă diferența de vârstă între făptuitor și victimă nu depășește 5 ani. Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218¹, comis de un major asupra unui minor prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Actul de natură sexuală, altul decât cele de viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 2181, comis între minori prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.  Dacă faptele sunt comise în una din următoarele împrejurări:  fapta a fost comisă de către un membru de familie al minorului sau de către o persoană care conviețuiește cu minorul;  minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia cauzată de boală, handicap psihic sau fizic, de o situație de dependență ori de o stare de incapacitate fizică sau psihică;  fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața minorului în orice alt mod;  fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;  fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună; fapta a fost săvârșită de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor ori o infracțiune de trafic de persoane sau trafic de minori, maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani. Comiterea de către un major a unui act de natură sexuală, altul decât cele  de viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 218¹, împotriva unui minor cu vârsta între 16 și 18 ani se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, dacă: fapta a fost comisă de un membru de familie al minorului sau de o persoană care conviețuiește cu acesta; minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia, cauzată de boală, handicap psihic sau fizic, situație de dependență sau de o stare de incapacitate fizică sau psihică; fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice; fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața minorului în orice alt mod. Dacă faptele sunt săvârșite în următoarele împrejurări: fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună; fapta a fost comisă de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale asupra unui minor, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor ori o infracțiune de trafic de persoane sau trafic de minori, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Tentativa   se pedepsește. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 8 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea unor fapte de Viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 218¹ alin. (1)-(3), acestea constituie infracțiunea de viol săvârșit asupra unui minor. V violul

 AGRESIUNI ASUPRA FĂTULUI   v Întreruperea cursului sarcinii, Vătămarea fătului

ALCOOL   v conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe  

ALEGĂTORI   v coruperea alegătorilor 

ALTE ACTE DE PENETRARE VAGINALA SAU ANALA         v incestul

 ALTERAREA INTEGRITĂȚII DATELOR INFORMATICE   Fapta de a modifica, șterge sau deteriora date informatice ori de a restricționa accesul la aceste date, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI    constă în stabilirea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni și amânarea temporară a aplicării acesteia, atunci când pedeapsa concret stabilită este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani iar instanța apreciază, ținând seama de persoana infractorului și de conduita avută de acesta anterior și ulterior comiterii infracțiunii, că în raport cu situația personală a inculpatului, aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă fixă de 2 ani. Pe parcursul acestui termen de supraveghere persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere, cu un conținut flexibil și variat,  care să permită atât verificarea conduitei persoanei (putând fi obligată să nu-și schimbe locuința avută fără acordul serviciului de probațiune, să nu se deplaseze în anumite locuri, la anumite manifestări sportive ori culturale, sau la alte adunări publice, stabilite de instanță, să nu comunice cu victima sau cu membrii familiei acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, sau să nu se apropie de acestea etc.) cât și sprijinirea acesteia pentru a conștientiza riscurile la care se expune prin comiterea de infracțiuni ori de a-i înlesni integrarea socială (putând fi obligat să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile în condițiile stabilite de instanță, să frecventeze un program de consiliere psihologică, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială, să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală etc.) Sistemul de obligații pe durata termenului de supraveghere este de asemenea unul flexibil, permițând instanței de judecată să-l adapteze în raport de conduita persoanei supravegheate fie prin impunerea unor noi obligații, fie prin sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, ori chiar prin încetarea executării unora din obligațiile pe care le-a impus inițial, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare. Pentru a avea mai multe șanse de reușită în procesul de recuperare a persoanei aflată în termenul de supraveghere s-a acordat o atenție sporită rolului consilierilor de probațiune, persoane specializate tocmai în acest gen de activități, pentru a contribui într-un mod calificat la procesul de reintegrare socială. În acest sens, pe durata termenului de supraveghere serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța dacă: a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea; b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile care îi revin; c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.  Sub aspectul efectelor, la împlinirea termenului de supraveghere persoanei față de care s-a dispus amânarea nu i se mai aplică pedeapsa și pe cale de consecință nu este supusă nici unei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită dacă aceasta a avut o conduită care să justifice opțiunea instanței de a nu-i aplica o pedeapsă. Pentru a spori eficiența mijloacelor de protecție a intereselor victimei, producerea efectelor este condiționată, printre altele, de îndeplinirea integrală a obligațiilor stabilite prin hotărâre, în ipoteza neexecutării acestora fiind obligatorie revocarea amânării și dispunerea executării pedepsei, afară de cazul când infractorul dovedește că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească. Amânarea aplicării pedepsei se regăsește într-o reglementare similară în dreptul german (§ 59 sqq. . C. pen.), și într-o reglementare parțial diferită în dreptul francez (art.132-60 C. pen.). (Expunerea de motive)   v anularea amânării aplicării pedepsei  ,  Condițiile amânării aplicării pedepsei

AMENDA   Calcularea amenzii se face prin sistemul zilelor amendă, care, prin mecanismul de determinare a cuantumului, asigură o mai bună individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul proporționalității, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât și al eficienței, prin determinarea valorii unei zile-amendă ținând seama de situația patrimonială a condamnatului. Acest sistem folosește două elemente esențiale pentru determinarea cuantumului amenzii și anume: numărul zilelor-amendă, care exprimă gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, considerent pentru care numărul acestora se stabilește pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, și valoarea unei zile-amendă, care reprezintă suma de bani corespunzătoare unei zile-amendă ce se determină ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în grija sa. Odată stabilite, numărul zilelor-amendă se înmulțește cu valoarea unei zile-amendă iar rezultatul obținut reprezintă suma pe care condamnatul a fost obligat să o plătească cu titlul de amendă. Acest sistem de aplicare a pedepsei amenzii este întâlnit în codurile penale din Germania (§ 40), Spania (art.50), Franța (art.131-5), Portugalia (art.47), Elveția (art.34, în vigoare de la 1 ianuarie 2007), Suedia (cap. 25, secțiunea 1), Finlanda (cap.2 secțiunea 4) și a fost preluat și de Legea 301/2004. Proiectul stabilește limitele generale ale numărului zilelor-amendă între 15 zile și 400 de zile iar cele ale valorii unei zile-amendă între 10 lei și 500 lei. În privința limitelor speciale, variabile progresiv sunt doar limitele numărului zilelor-amendă care, ca și în actualul C.pen., se determină în raport de modul în care norma de încriminare prevede amenda ca pedeapsă unică ori alternativ cu pedeapsa închisorii de o anumită durată.  Al doilea element de noutate constă în posibilitatea fie de a majora limitele speciale ale pedepsei amenzii, fie de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa închisorii, atunci când prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial. Rațiunea introducerii acestei reglementări este explicată de necesitatea de a consacra mijloace de constrângere penală eficiente care să nu presupună majorarea duratei pedepsei închisorii. În ultimul deceniu și jumătate fenomenul infracțional s-a amplificat datorită creșterii considerabile a numărului infracțiunilor contra patrimoniului ori a celor susceptibile de a aduce beneficii patrimoniale infractorilor iar în fața acestei realități până acum, în planul politicii penale, s-a considerat ca fiind oportună și suficientă majorarea semnificativă a pedepsei închisorii pentru aceste infracțiuni însă efectul nu a fost nici pe departe cel scontat. Reversul unei asemenea abordări a dus la apariția unor pedepse cu închisoarea disproporționate în raport cu importanța valorii sociale  protejate de legea penală și locul acesteia în cadrul ierarhiei valorilor ocrotite penal, astfel ajungându-se la cazuri în care pedeapsa pentru anumite infracțiuni contra patrimoniului să fie egală cu cea prevăzută pentru unele infracțiuni contra vieții.  Pentru a asigura mijloacele juridice necesare și eficiente în prevenirea și sancționarea acestei categorii de infracțiuni prin care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe fondul diminuării semnificative a duratei pedepsei cu închisoarea așa cum se observă în partea specială a proiectului, s-a optat pentru soluția introducerii posibilității aplicării și a unei constrângeri de ordin patrimonial, atunci când instanța apreciază că o asemenea sancțiune este necesară și contribuie la o mai bună individualizare a pedepsei. Astfel, în cazul în care pentru infracțiunea săvârșită, prin care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, legea prevede numai pedeapsa amenzii, sau pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii dar instanța optează pentru aplicarea amenzii,  limitele speciale ale acesteia se pot majora cu o treime. Dacă în schimb legea prevede pentru infracțiunea comisă numai pedeapsa cu închisoarea, sau pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii dar instanța optează pentru aplicarea pedepsei cu închisoarea, instanța va putea aplica pe lângă pedeapsa închisorii, atunci când va considera necesar, și pedeapsa amenzii care va însoți astfel pedeapsa închisorii. Durata pedepsei închisorii și cuantumul pedepsei amenzii vor fi stabilite pe baza criteriilor de individualizare a celor două pedepse între limitele speciale prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Posibilitatea aplicării unei amenzi alături de pedeapsa închisorii pentru aceeași faptă nu reprezintă o premieră pentru legislația noastră penală, fiind întâlnită în Codul penal din 1936 (art.25 pct.5 și art.52 alin.1) iar în prezent este consacrată și în dreptul francez (art.131-2, 131-5 C. pen.), olandez (art.9 alin.3 C. pen.), italian (art.24 alin.2), elvețian (art.50), german (§ 41), reglementarea propusă fiind inspirată de prevederile codului german. Un alt element de noutate apare în reglementarea înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii ori a executării pedepsei amenzii prin prestarea unei munci în folosul comunității. Reglementarea în vigoare prevede că sustragerea cu rea-credință a condamnatului de la plata amenzii conduce la înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, dar acest lucru este posibil numai dacă infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii. În cazul în care infracțiunea săvârșită este sancționată numai cu amenda sau nu se face dovada sustragerii cu rea-credință de la plata amenzii la care a fost condamnat, instituția înlocuirii amenzii devine inoperabilă. De asemenea, dacă cel condamnat, deși de bună-credință, nu poate executa pedeapsa amenzii și nici nu are bunuri care să poată fi executate silit nu va suporta în final nici un fel de constrângere ca efect al infracțiunii comise. Pentru a înlătura aceste neajunsuri ale reglementării actuale, în cazul neexecutării amenzii cu rea-credință, se trece mai întâi la executare silită a condamnatului și dacă nici în acest fel nu se poate obține contravaloarea amenzii, datorită relei credințe a condamnatului, care și-a diminuat ori înstrăinat bunurile care puteau fi executate silit, instanța procedează la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii prin transformarea zilelor de amendă stabilite prin hotărârea inițială de condamnare în zile de închisoare. În acest fel dispare inconvenientul din reglementarea actuală care permitea înlocuirea amenzii cu închisoarea numai dacă aceasta din urmă era prevăzută de norma de încriminare. O dispoziție similară regăsim, spre exemplu, în art.36 alin.1 C. pen. elvețian (forma în vigoare de la 1 ianuarie 2007) sau art.49 C. pen. portughez. În ipoteza în care condamnatul este de bună credință însă se află în imposibilitatea de a executa în tot sau în parte pedeapsa amenzii și nici nu poate fi executat silit din motive neimputabile, instanța, cu consimțământul prealabil al condamnatului, înlocuiește zilele de amendă cu un număr corespunzător de zile de muncă în folosul comunității. Reglementată în acest fel munca în folosul comunității apare, sub aspectul naturii juridice, ca o formă substitutivă de executare a pedepsei amenzii în cazul persoanelor de bună credință insolvabile care consimt la executarea pedepsei amenzii în această modalitate. Până la executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunității aceasta poate înceta, dacă persoana condamnată achită suma de bani corespunzătoare zilelor de amendă rămase neexecutate, ori poate fi transformată în privare de libertate prin înlocuirea zilelor de amendă neexecutate în zile de închisoare, dacă persoana condamnată fie nu execută munca în folosul comunității în condițiile stabilite de instanță fie săvârșește o nouă infracțiune. Dispoziții similare conțin art. 36 alin.3 lit. c) C. pen. elvețian, art. 53 C. pen. spaniol, art. 48 C. pen. portughez. (Expunerea de motive)  v Stabilirea amenzii

AMENDA CARE ÎNSOȚEȘTE PEDEAPSA ÎNCHISORII   Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii. Limitele speciale ale zilelor-amendă se determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanță și nu pot fi reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei. La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.

AMENINȚAREA cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

ANULAREA AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI   Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. În caz de concurs de infracțiuni, instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condițiile amânării aplicării pedepsei . Dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior amânarea aplicării pedepsei.

ANULAREA LIBERĂRII CONDIȚIONATE     Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, instanța poate acorda liberarea condiționată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări. Când, după anulare, instanța dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii. Prin Decizia nr. 10 din 28 aprilie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (1) C. pen. ,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (1) C. pen., sintagma „dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la acordarea liberării” vizează atât situația infracțiunilor săvârșite anterior liberării condiționate și descoperite după acordarea liberării condiționate, până la împlinirea termenului de supraveghere, cât și situația infracțiunilor săvârșite anterior liberării condiționate și descoperite anterior liberării condiționate”. (M. Of. nr. 500 din 12 iunie 2020). Prin Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operațiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracțiuni între pedepsele stabilite pentru infracțiunile (A) și (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea (C). (M. Of. nr. 907 din 6 octombrie 2020).

ANULAREA REABILITĂRII   Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.

ANULAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. În caz de concurs de infracțiuni sau pluralitate intermediară, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunțat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

APA  v  Infectarea apei  

APĂRARE   v Constituția  României  

APLICAREA ÎN SPAȚIU A LEGII PENALE    În reglementarea principiului personalității, a fost introdusă cerința dublei incriminări, cerută de majoritatea doctrinei române urmând unui model acceptat de majoritatea legislațiilor europene (§7 alin.2 C. pen. german, art.6 C. pen. elvețian, art.5 alin.1 pct.2 C. pen. olandez, art.23 alin.2 din Legea de organizare judecătorească din Spania), dar s-a considerat oportună limitarea acesteia la situația infracțiunilor de gravitate mică și medie, sancționate de lege cu închisoarea de cel mult 10 ani (o dispoziție similară conține și  art.113-6 alin.2 C. pen. francez). Cât privește principiul realității legii penale române, s-a decis aducerea în sfera sa de incidență a oricărei infracțiuni comise în străinătate contra Statului român, a unui cetățean român sau a unei persoane juridice române, pentru a evita situațiile în care s-ar impune intervenția legii penale române, dar aceasta nu este posibilă datorită neîncadrării infracțiunii în categoriile restrictive reglementate de legea în vigoare. S-au avut în vedere în acest context mai ales infracțiunile de criminalitate organizată care sunt comise în străinătate contra unui cetățean român ori contra statului român, fără a viza însă viața sau integritatea corporală a cetățeanului, respectiv siguranța națională (lipsire de libertate, trafic de minori, fraude informatice etc.). Noua reglementare nu va duce însă în practică, așa cum s-ar putea crede, la o extindere nejustificată a competenței legii penale române, căci punerea în mișcare a acțiunii penale rămâne condiționată de autorizarea procurorului general, care va aprecia oportunitatea unei proceduri în astfel de situații. Cât privește principiul universalității, textul a fost complet reformulat, având în vedere că reglementarea C. pen.  în vigoare, deși pare a conferi o competență extrem de largă organelor judiciare române, nu a fost aplicată în practică în cele aproape patru decenii de la intrarea în vigoare a codului. Noua formulare a principiului universalității circumscrie mai exact sfera sa de incidență, limitând-o la situațiile în care intervenția legii penale române se impune în considerarea unor angajamente asumate în plan internațional. Astfel, competența universală a legii penale române va interveni în două ipoteze: cazul infracțiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul unei convenții internaționale; cazul în care s-a refuzat extrădarea, când principiul aut dedere aut judicare impune statului solicitat să instrumenteze cauza. O formulare similară a principiului universalității întâlnim și în alte legislații, cum este cazul: § 6-7 C. pen. german, art.7 alin.2 C. pen. elvețian (forma în vigoare de la  1 ianuarie 2007), art.5 alin.1 lit. e și alin.2 C. pen. portughez). În fine, au fort aduse modificări importante și în ceea ce privește reglementarea în materia extrădării (art. 14). Sub aspect terminologic, în noua reglementare s-a renunțat la folosirea  termenului de „convenție” în favoarea celui de „tratat” pentru a se realiza  punerea de acord atât cu Convenția de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cât și cu Legea 590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaționale interstatale indiferent de denumirea dată acestora (convenție, acord etc.). Pe de altă parte textul a fost completat pentru a reglementa predarea către sau de către statul român a unei persoane în relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene dar și predarea unei persoane  către un tribunal penal internațional. În primul caz completarea se impune având în vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, prin care s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, conform căreia statele membre ale Uniunii Europene,  să  înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare. Decizia – cadru a Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007.  Cât privește predarea către un tribunal internațional, această procedură se deosebește fundamental de extrădare întrucât predarea unei persoane nu mai este acordată la cererea unui alt stat suveran, ci la cererea unui tribunal internațional, organizație la care, prin ratificarea statutului acesteia, statul solicitat este parte, cu toate drepturile și obligațiile aferente, inclusiv obligația de predare, iar România, prin Legea nr. 111/2002, a ratificat Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale.

APLICAREA LEGII PENALE DE DEZINCRIMINARE   Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Prin Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015 privind examinarea sesizării prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu unor probleme de drept,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția Penală și pentru cauze cu minori, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept: „1. Dacă dispozițiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârșit fapta prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum și datorită necunoașterii cu exactitate ori a imposibilității de cunoaștere a dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul «relei-credințe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situație în care sunt sau nu incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012; 2. Dacă simplele neconcordanțe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum și neatașarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noțiunea de «suspiciune de fraudă» sau «fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru Protecția Intereselor Financiare ale Comunităților Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 și art. 2 lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora; 3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situații mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, motivat și de faptul că norma de incriminare nu întrunește cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenție; 4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul C.pen.  atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoașterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracțiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial.” (M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2016). Prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) C. pr. pen.  și ale art. 4 C. pen. ,  Curtea Constituțională constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) C. pr. pen., care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională. 2. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 4 C. pen. , care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională.( M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018). Deciziile instanței constituționale, prin caracterul lor general obligatoriu, creează cadrul necesar aplicării art. 4 C. pen.  privind dezincriminarea, atât pentru cauzele în curs, cât și pentru cele definitiv soluționate, întrucât ele au aptitudinea de a scoate din vigoare o normă de incriminare. Or, în măsura în care art. 4 C. pen.  prevede expres retroactivitatea legii de dezincriminare, toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la faptele dezincriminate încetând prin intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că și decizia Curții Constituționale, asimilată ca efecte juridice legii de dezincriminare, trebuie să producă aceleași consecințe, deci să poată constitui temei pentru formularea unei cereri întemeiate pe art. 595 C. pr. pen.. Curtea a considerat că este de neacceptat ca o lege de dezincriminare, care este expresia voinței și opțiunii legiuitorului, manifestată în cadrul marjei sale de apreciere, ca rezultat al politicii penale a statului la un moment dat, și care abrogă o normă care a beneficiat de prezumția de constituționalitate, să aibă efecte atât asupra cauzelor pendinte, cât și asupra celor definitiv judecate, iar o decizie a Curții Constituționale, care sancționează o normă de incriminare, constatând neconstituționalitatea sa, să nu producă efecte asupra cauzelor definitiv soluționate, cu consecința ca persoanele care cad sub incidența acesteia să execute în continuare o pedeapsă, întemeiată pe o normă neconstituțională. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât intervenirea unei legi de dezincriminare reprezintă o chestiune de oportunitate, apreciată în exclusivitatea de legiuitor. Or, dacă răspunzând unor motive de oportunitate, legea de dezincriminare își extinde efectele și asupra unor condamnări definitive, cu atât mai mult acesta trebuie să fie efectul unei decizii de admitere a unei excepții de neconstituționalitate având ca obiect o normă de incriminare, care lipsește de validitate juridică norma legală. A admite că declararea neconstituționalității unei norme de incriminare într-o cauză penală nu ar avea niciun efect asupra situației persoanelor condamnate definitiv la închisoare în alte cauze penale înseamnă a admite că aceste persoane trebuie să continue executarea pedepselor aplicate chiar dacă temeiul legal al condamnării lor a dispărut. În acest caz, nu se mai asigură supremația Constituției și principiul legalității incriminării și executării pedepsei. Este de neconceput ca, în disonanță cu art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea și aplicarea pedepsei din Legea fundamentală și art. 7 Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, starea de libertate a unei persoane să depindă de cât de repede sau de încet se judecă un proces pentru fapte săvârșite în același moment. Este adevărat că, potrivit Constituției, numai legea penală poate retroactiva, dar, dacă decizia Curții Constituționale vizează o lege penală de incriminare, este inadmisibil ca aceasta să aibă efecte mai restrânse decât cele ale legii de dezincriminare. Astfel, în vreme ce legea este rezultatul unei evaluări a legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, decizia Curții Constituționale este rezultatul unui control de constituționalitate în urma căruia norma își pierde validitatea constituțională. Sancțiunea aplicată legii, respectiv lipsirea de efecte juridice, produce consecințe similare abrogării sale, astfel că efectele deciziei Curții Constituționale nu pot decât să fie asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare.   Aceste argumente sunt valabile și pentru deciziile Curții Constituționale care au ca efect micșorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege.

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP    Rezolvarea conflictelor de legi în timp generate de succesiunea celor două coduri va reprezenta una dintre primele și cele mai dificile sarcini cu care se   confruntă organele judiciare. Diversitatea situațiilor care pot să apară, evidențiază necesitatea unor demersuri susținute în vederea unei bune pregătiri a implementării noii reglementări.    Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.     Ea nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi (art. 4  din Noul C.pen. ).  Dispozițiile legii penale de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. Dispozițiile art. 4 nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire (art. 3 din Legea nr. 187/2012).   Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere. (art. 16 din Legea nr. 187/2012)   În aplicarea dispozițiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal. (  art. 17 din Legea nr. 187/2012).      În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.  Aceste dispoziții   se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile (art. 5 ). Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere. (art. 16 din Legea nr. 187/2012).    Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.      Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.      Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.     Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.  Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile descrise mai sus,  pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.  Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.    Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor de mai sus.    Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.   Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa. Se susține ca în cazul succesiunii de legi penale în timp, cu privire la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea penală mai favorabilă independent de legea determinată ca fiind mai favorabilă în raport de fiecare dintre infracțiunile concurente, fără a se putea spune că astfel s-ar crea o  lex tertia . În același mod se va proceda și atunci când faptele au fost judecate separat și când, cu ocazia contopirii, instanța este ținută de autoritatea de lucru judecat a pedepselor aplicate pentru diferitele infracțiuni.( Florin Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal) Determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancționator al concursului se va face in concreto, fără a contopi pedepsele stabilite mai întâi potrivit legii vechi și apoi potrivit legii noi. Mental, un judecător are a compara niște pedepse ce ar rezulta, teoretic.  Nu poate există nicio ipoteză în care se poate spune de plano că noul C.pen.  este o lege mai severă, fără a mai fi necesară raportarea la situația concretă. In doctrină (C. Barbu, Aplicarea legii penale române în spațiu și timp) s-a reproșat uneori se va ajunge  la crearea unei  lex tertia, prin îmbinarea dispozițiilor din două legi ( în ipoteza în care pentru infracțiunile aflate în concurs este mai favorabilă una dintre legi, iar în privința pedepsei rezultante cealaltă). S-a considerat neîntemeiată această obiecție deoarece nu este vorba de aplicarea dispozițiilor din două legi pentru aceeași faptă, aplicarea pedepsei rezultante fiind o operațiune autonomă în raport cu stabilirea pedepselor pentru fiecare infracțiune concurentă. Or, așa cum se știe, dată fapta stabilită și pedeapsa aplicată conform uneia dintre legi, se poate recurge la instituțiile care funcționează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului (F.  Streteanu, Documentare. . . ). Dacă pedeapsa nu se calculează în  abstracto, raționamentul este perfect aplicabil. În orice variantă, comparându-se rezultatele, se aplică o singură lege, aceea mai favorabilă infractorului, după principiul constituțional. Prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni (Curtea Constituțională,  Decizia nr.841 din 2 octombrie 2007, M. Of.  nr.723 din 25 octombrie 2007 ) .  Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei (Curtea Constituțională,  Decizia nr.834 din 2 octombrie 2007, M. Of.  nr.727 din 26 octombrie 2007, sau Decizia nr.265 din 6 mai 2014, § 31).   „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art.61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of.  nr.853 din 2 decembrie 2011, sau Decizia nr.265 din 6 mai 2014, § 32). Decizia Curții Constituționale nr.265 din 6 mai 2014 a fost receptată și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (v, cu titlu exemplificativ, Curtea Constituțională,  Decizia nr.5 din 26 mai 2014, M. Of.  nr.470 din 26 iunie 2014, Decizia nr.9 din 2 iunie 2014, M. Of.  nr.497 din 3 iulie 2014, Decizia nr.19 din 15 septembrie 2014, M. Of.  nr.769 din 23 octombrie 2014, sau Decizia nr.13 din 6 mai 2015, M. Of.  nr.410 din 10 iunie 2015, decizii pronunțate de Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală . ). Operațiunea de determinare a legii penale mai favorabile este una complexă, care se realizează in concreto. Prin urmare, trebuie luate în calcul atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Această operațiune nu comportă doar o comparare a minimului sau maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru o infracțiune dată, ci, pe lângă criteriul antemenționat, prezintă relevanță, cu titlu exemplificativ, regimul juridic al concursului de infracțiuni, al recidivei, al pluralității intermediare, al modului în care norma penală este configurată [formă simplă/calificată a infracțiunii], aspectele referitoare la individualizarea pedepselor. De aceea, o aplicare globală a legii penale mai favorabile implică o viziune de ansamblu, în funcție de datele cauzei (Curtea Constituțională,  Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018,  M. Of.  nr.97 din 7 februarie 2019. (Curtea constată că art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(12)] din lege, reglementând o anumită ordine obligatorie de analiză în trepte a criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile, indicate în art. 5 alin.(11) din lege, încalcă art.15 alin.(2) din Constituție, întrucât ordinea impusă permite calificarea unei legi penale mai aspre ca fiind mai blânde. Totodată, întrucât contravine ideii de aplicare globală a legii penale, astfel cum acest concept a fost definit prin Decizia nr.265 din 6 mai 2014, se reține și încălcarea art.147 alin.(4) din Constituție, cu privire la efectele general obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale). Principiul legalității obligă pe judecător să țină seama nu numai de textele care incriminează (sau nu) și pedepsesc faptele, ci de toate normele care își găsesc aplicarea, nu în abstract, ci  în fiecare  caz concret (V.  Dongoroz, Drept penal, „Tirajul”, Institutul de Arte Grafice, București,1939) – concursul de infracțiuni, recidiva, participația, tentativa circumstanțe etc (C. Barbu, Aplicarea legii . . . . În și cazul concursului, este mai blândă aceea dintre legi care în ansamblul dispozițiilor sale conduce la o pedeapsă rezultantă mai mică pentru infractor. C.  Barbu,, Gh.  Dărîngă, Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal,.  V  și Fl.   Streteanu, Documentare . . .  .   În cazul concursului vorbim de o tratare independentă ( la G.  Antoniu, Comentariu), de o instituție separată, autonomă (de textele care prevăd incriminări sau pedepse), dar nu de o lege separată.). Determinarea concretă a legii penale mai favorabile, vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze.  Doar o lege inexistentă (combinată) ar constitui o lex tertia.  Curtea Constituțională a statuat că criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Dispozițiile art. 320¹ C.pr.pen. [anterior] reglementează Judecata în cazul recunoașterii vinovăției. Textul a fost introdus în Codul de procedură penală prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010. Reglementarea urmărește să dea expresie dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată și costisitoare. Astfel, dacă în etapa judecății în primă instanță inculpatul declară, până la începerea cercetării judecătorești, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare al instanței și solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, apare redundantă o readministrare de către judecător a acelorași probe care au dovedit acuzația și despre care inculpatul a luat cunoștință cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală.  O astfel de procedură se subsumează exigențelor privind celeritatea și stabilirea adevărului în cauzele penale. Termenul până la care se poate solicita procedura simplificată nu poate fi decât cel anterior începerii cercetării judecătorești, pentru că numai astfel se poate da expresie dreptului la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. În privința aplicării în timp a legii penale, s-a impus completarea dispozițiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului cu prevederea din art.5 alin.2, referitoare la situația actelor normative neconstituționale, respectiv a ordonanțelor de urgență respinse sau aprobate cu modificări, dat fiind că aceste acte, deși își încetează – în tot sau în parte, după caz – activitatea, continuă să se aplice situațiilor juridice aflate la un moment dat sub imperiul lor, în măsura în care sunt mai favorabile. O reglementare a acestui gen de situații, se regăsește și în art. 2 alin. final C. pen. italian (soluția legiuitorului italian fiind însă diferită, pentru că are la bază o reglementare constituțională diferită). În contextul consacrării explicite în Constituție a principiului separației puterilor în stat, o altă problemă care s-a cerut soluționată a fost stabilirea relației între principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert, principiul constituțional enunțat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorității de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorități se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituțională, cum este cazul principiului legalității pedepsei. În consecință, s-a optat pentru menținerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art.6) și renunțarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalității. În reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile au fost aduse o serie de modificări față de reglementarea actuală, menite a înlătura dificultățile de aplicare a textului. În acest sens, ipoteza măsurilor educative a primit o reglementare distinctă (art.6 alin.4), ele fiind sancțiuni principale și neputând fi asimilate pedepselor complementare. De asemenea, s-a avut în vedere că legea mai favorabilă intervenită după condamnarea definitivă se apreciază în primul rând prin raportare la sancțiunea principală, chiar dacă pedeapsa complementară sau măsura de siguranță ar fi mai severă, astfel că pedepsele complementare din legea veche care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta (alin.5). Dacă însă legea nouă nu modifică pedeapsa principală, pedepsele complementare și măsurile de siguranță, prevăzute de ambele legi, se execută în limitele legii noi, dacă acestea din urmă sunt mai favorabile (alin.6).(Expunerea de motive)  Aplicarea legii în timp s-a ridicat în cazul unui trafic de influență  săvârșit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003.

APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE DUPĂ JUDECAREA DEFINITIVĂ A CAUZEI   Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.  Prin Decizia nr. 13 din 25 aprilie 2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă instituția aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 C. pen.  este incidentă sau nu în situația în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen. “ Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că dispozițiile art. 6 C. pen. sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanța nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. ( M. Of. nr. 464 din   21 iunie 2017).   Prin Decizia nr. 15 din 23 iunie 2014 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul C.pen. , ce reglementează regimul sancționator al recidivei, în situația în care fapta a fost săvârșită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile și persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni cu reținerea art. 37 lit. b) C. pen. anterior, în situația în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul C.pen. ,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,  în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. pen., pentru ipoteza unei infracțiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului C.pen., pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracțiunea săvârșită prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 43 alin. (5) C. pen. . (M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014)   V și Activitatea legii penale  

APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE PÂNĂ LA JUDECAREA DEFINITIVĂ A CAUZEI    În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.  Acestedispoziții   se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile. Prin Decizia nr. 265/2014, Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 5 din sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Prin Decizia  nr. 11 din 5 mai 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă „în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 86¹  C. pen. anterior și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 86⁴ alin. 1 C. pen. anterior sau conform art. 96 alin. (4) și (5) C. pen. actual“,  În aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., conform Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 86¹ din Codul penal anterior și o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează conform art. 96 alin. (4) și (5) C. pen.(. Of. nr. 468 din 23 iunie 2016). Prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept:  dacă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen., pentru infracțiuni comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului C.pen. , Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale se aplică avându-se în vedere toate infracțiunile comise de inculpat și impune aplicarea noului C.pen.  pentru toate infracțiunile ori se aplică doar în raport cu infracțiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispozițiilor din vechiul C.pen.  pentru acestea din urmă”, stabilește că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului C.pen. , pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 C. pen. și art. 10 din Legea nr. 187/2012,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului C.pen. , pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 C.pen. și art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Prin Decizia nr. 13 din 6 mai 2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă în aplicarea dispozițiilor art. 5 C.pen., conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) C.pen., nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispozițiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) C.pen., referitoare la pluralitatea intermediară,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că în aplicarea dispozițiilor art. 5 C.pen., conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării care, conform art. 41 alin. (1) C. pen., nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012  raportat la art. 83 alin. 1  C. pen.  anterior. (M. Of.  nr. 410 din  10 iunie 2015). Prin Decizia nr. 10 din 2 iunie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1    C.pen. anterior atunci când pentru fapta concretă legea mai favorabilă este Codul penal actual în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, precum și efectele circumstanțelor atenuante prevăzute de Codul penal anterior (art. 76 C. pen.  anterior sau art. 76  C. pen. actual) în condițiile neagravării situației în propria cale de atac,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în aplicarea art. 5, circumstanțele atenuante se apreciază global în funcție de incriminare și sancțiune în situația intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțele atenuante, circumstanțele ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct față de instituția pedepsei. Înlăturarea circumstanțelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac prevăzut în art. 418 C. pr. pen., atunci când în concret, pentru aceeași faptă, se stabilește o sancțiune mai puțin severă. (M. Of. nr. 502 din 7 iulie 2014).  Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C.pen.,  Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.  (M. Of. nr. 372 din   20 mai 2014)

APLICAREA LEGII PENALE TEMPORARE   Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp. Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă. Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile de mai sus, pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă. Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită .

APLICAREA LEGII PENALE v Aplicarea legii penale de dezincriminare  ,  Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei  , Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei  ,  Aplicarea legii penale temporare

APLICAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI   Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară. Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită.  Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

APLICAREA ȘI EXECUTAREA PEDEPSELOR COMPLEMENTARE ÎN CAZUL PERSOANEI JURIDICE   Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-f) C. pen.,  și anume suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară; afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare,  se pot aplica în mod cumulativ. Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

APLICĂRII PEDEPSEI    v amânarea aplicării pedepsei, anularea amânării aplicării pedepsei,     Condițiile amânării aplicării pedepsei       

ARME sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziții legale. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.

ASISTAREA ZILNICĂ   Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

ASISTENȚA ȘI REPREZENTAREA NELOIALĂ   Fapta avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înțelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeași cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei reprezentate se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează înțelegerea frauduloasă dintre avocat sau reprezentantul unei persoane și un terț interesat de soluția ce se va pronunța în cauză, în scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Textul incriminării este inspirat de reglementările similare ale art. 467 C. pen. spaniol, art. 371 C. pen. portughez, art. 380 C. pen. italian și art.§ 356C. pen. german. (Expunerea de motive)

ATENTATUL CARE PUNE ÎN PERICOL SECURITATEA NAȚIONALĂ   Atentatul contra vieții săvârșit împotriva unei persoane care deține o funcție de demnitate publică, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

ATENTATUL CONTRA UNEI COLECTIVITĂȚI   Atentatul săvârșit contra unei colectivități prin otrăviri în masă, provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

ATENUAREA ȘI AGRAVAREA RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE   În caz de concurs de infracțiuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. În caz de pluralitate de infracțiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepția dizolvării, sau cele de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeași natură și cu același conținut se aplică cea mai grea, În caz de pluralitate de infracțiuni, măsurile de siguranță luate se cumulează.

AUTORITATE v Abuzul de autoritate  

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ   se înființează ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă, autofinanțată, care își exercită atribuțiile potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, prin preluarea tuturor atribuțiilor și prerogativelor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private,  având în vedere disfuncționalitățile constatate în activitatea desfășurată în sectorul pieței de capital și cel al asigurărilor, este necesară adoptarea unor măsuri de ordin legislativ, care să asigure eficientizarea activității de supraveghere sectorială realizată în afara ariei de competență a băncii centrale. Ordonanța de Urgentă nr. 93 din 18 decembrie 2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorități de Supraveghere Financiară a fost aprobată prin Legea nr. 113/2013. V abuzul în serviciu

AUTORUL ȘI COAUTORII   Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală. Coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală. proiectul corectează greșeala C. pen.  în vigoare care enumeră pe autor, alături de instigatori și complici, ca participant la infracțiune, deși între aceștia există o deosebire calitativă; autorul comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii și complicii săvârșesc fapta în mod mijlocit prin autor. Proiectul, ca și Codul penal în vigoare, reglementează participația penală prin referire la „fapta prevăzută de legea penală” și nu prin raportarea activității autorului, instigatorilor și complicilor la infracțiune, așa cum apreciază unii autori de drept penal. Proiectul aduce o reglementare explicită a coautoratului, cerută de doctrină și practică și întâlnită și în alte legislații (spre exemplu, art.28 C. pen. spaniol). De asemenea, proiectul păstrează instituția participației improprii, devenită tradițională în dreptul nostru și care s-a dovedit funcțională fără dificultăți în practică, în detrimentul teoriei autorului mediat. Reglementarea participației improprii a fost însă completată cu prevederile referitoare la coautorat. ( Expunerea de motive)

 AVERTISMENTUL Când dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică infractorului un avertisment. Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunțarea la aplicarea pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni. În caz de concurs de infracțiuni se aplică un singur avertisment.   Anularea și efectele renunțării la aplicarea pedepsei Persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită.

 

B

 BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI    vconfiscarea extinsă  

BANCRUTA FRAUDULOASĂ   Fapta persoanei care, în frauda creditorilor: falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate; înstrăinează, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. dispozițiile art. 296 alin. (1) C. pr. pen. reglementează explicit momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care poate fi formulată plângerea prealabilă, moment care corespunde datei la care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. În cazul particular al infracțiunii de bancrută frauduloasă incriminată de art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen., acest moment corespunde, în concret, datei la care subiectul pasiv a cunoscut caracterul inexistent al datoriei înfățișate în registrele sau în actele debitorului, relevant fiind, așadar, a se stabili momentul la care persoana vătămată a luat cunoștință în mod efectiv de conduita incriminată, iar nu cel la care ea ar fi putut cunoaște o atare conduită. Obiectul juridic principal al bancrutei frauduloase îl constituie relațiile sociale referitoare la protecția creditorilor față de debitorii lor care nu respectă regulile de afaceri, prin săvârșirea acestei infracțiuni fiind lezat dreptul de gaj general al creditorilor. Preexistența unor drepturi patrimoniale ale subiectului pasiv în raporturile cu debitorul său reprezintă, prin urmare, o condiție specifică atașată acestui subiect, cu relevanță asupra realizării conținutului tipic obiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 241 C. pen. ea se subsumează, astfel, sferei de aplicare a noțiunii de “chestiuni prealabile”, cu toate consecințele procesuale inerente acestei calificări. (Î.C.C.J. Secția penală, Decizia nr. 9/A din  18 ianuarie 2022) Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act sau în bilanț, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracțiunii de bancrută frauduloasă prevăzută și pedepsită în art. 276 lit. a) a Legii societăților comerciale – Legea nr. 31/1990. Republicată în temeiul art. X din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/1997, publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 195/1997, publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 31/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, și a mai fost modificată prin: Legea nr. 41/1991, publicată în M. Of. nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44/1991, publicată în M. Of. nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80/1991, M. Of. nr. 263 din 23 decembrie 1991, și prin Legea nr. 78/1992, publicată în M. Of. nr. 178 din 28 iulie 1992. Ulterior, legea a mai fost modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999, Legea nr. 127/2000 pentru modificarea și completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale   M. Of. nr. 345 din 25 iulie 2000, Ordonanță de urgență nr. 762001 privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților,  M. Of. nr. 283 din 31 mai 2001, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003 și prin Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004. În această modalitate alternativă nu este necesară existența falimentului declarat al societății, adică starea de insolvabilitate comercială a firmei. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă – și nu numai patronul – ce dispune falsificarea și semnează balanțele de verificare la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor. Simțim nevoia unor considerații care să clarifice mai bine acest raționament, în raport și cu noua reglementare a materiei (art. 276 care a înlocuit art. 208 din Legea nr. 31/1990 în urma republicării legii). Codul comercial incrimina bancruta simplă pentru activități apreciate ca frauduloase (săvârșite mai înainte de declararea de faliment) chiar dacă erau comise în scopul unui moratoriu, deci cu intenția de salvare a solvabilității firmei (art. 879 C. com. – Codul comercial, publicat în M. Of. din 10 mai 1887, a fost promulgat prin Decret la 10 mai 1887 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. Modificări au fost aduse în 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995. Ulterior au mai fost aduse modificări prin: – Ordonanța de urgență nr. 32/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997;– Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999;– Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000. Art. 695-888 au fost abrogate prin art. 130 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare.). Bancruta frauduloasă, incriminată în art. 880 C. com., consta în orice alte activități frauduloase, săvârșite în orice alt scop decât cele incriminate în art. 879 C. com.; dacă scopul fraudulos consta expres în a frauda pe creditori [chiar și înainte de declararea în faliment), fapta se încadra în alineatul (2)].Pedeapsa bancrutei simple era de până la doi ani, iar la bancruta frauduloasă de până la 12 ani (maximul închisorii corecționale);În prezent art. 276 din Legea nr. 31/1990 republicată incriminează bancruta frauduloasă când este vorba de: a) fapte săvârșite în vederea diminuării (aparente) a valorii activelor sau chiar prin sustrageri, ascunderi, însoțite sau nu de falsuri sau distrugere și b) în caz de faliment, înstrăinarea în frauda creditelor a unei anumite părți însemnate din active. Observăm că deși reglementarea actuală încearcă să acopere cele mai vaste zone de fraudare a creditorilor, scopul legiuitorului este acela al salvării de la faliment, și nu al sancționării penale a falitului. Reglementarea reorganizării judiciare își propune să faciliteze continuarea activității, restructurarea activității comerciantului. Ca excepție, lichidarea are ca obiect urmărirea încasării creanțelor din averea debitorului, descărcarea de datorii, conservarea valorilor, menținerea unor contracte încheiate de debitor și, etapizat, introducerea de acțiuni civile pentru anularea actelor frauduloase. Potrivit Principiilor Băncii Mondiale, un sistem de insolvență eficient trebuie să fie integrat în sistemul juridic și economic al statului pentru a se realiza un echilibru între lichidare și reorganizare, pe baza ideii de maximizare a averii debitorului – The Principles and Guidelines emphasize contextual, integrated solutions and the policy choices involved in developing those solutions. The principles are a distillation of international best practice in the design of insolvency and creditor rights systems. Adapting international best practices to the realities of developing countries, however, requires an understanding of the market environments in which these systems operate. The challenges include weak or unclear social protection mechanisms, weak financial institutions and capital markets, ineffective corporate governance and uncompetitive businesses, and ineffective laws and institutions. These obstacles pose enormous challenges to the adoption of systems that address the needs of developing countries while keeping pace with global trends and international best practices. The application of the principles in this paper at the country level will be influenced by domestic policy choices and by the comparative strengths (or weaknesses) of laws and institutions. (The World Bank Principles and Guidelines for Effective Insolvency and Creditor Rights Systems, April 2001, la adresa www.worldbank.org). Ideea centrală este a unui plan de organizare și continuare a activității debitorului [art. 59 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată – Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului,   M. Of. nr. 608 din 13 decembrie 1999, republicată în temeiul art. XI din Legea nr. 99/1999,   M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 64/1995 a fost publicată în M. Of. nr. 130 din 29 iunie 1995 și a mai fost modificată prin:– Ordonanța Guvernului nr. 38/1996,   M. Of. nr. 204 din 30 august 1996, abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/1997, publicată în M. Of. nr. 265 din 3 octombrie 1997;– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/1997,   M. Of. nr. 265 din 3 octombrie 1997, abrogată prin Legea nr. 99/1999,   M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999. Ulterior, legea a mai fost modificată prin:– Rectificarea nr. 64 din 22 iunie 1995, publicată în M. Of. nr. 89 din 28 februarie 2000;– Ordonanța nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, publicată în M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2002;– Legea nr. 82/2003 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului   M. Of. nr. 194 din 26 martie 2003;– Legea nr. 149/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, precum și a altor acte normative cu incidență asupra acestei proceduri, publicată în M. Of. nr. 424 din 12 mai 2004. I. Turcu, Insolvența comercială. Reorganizarea judiciară și falimentul, Ed. Lumina Lex, București, 2000; I. Schiau, Regimul juridic al insolvenței comerciale, Ed. All Beck, București, 2001; S.M. Miloș, Principalele modificări ale Legii privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, în „Revista de drept comercial” nr. 6/2004, p. 67 sqq; I. Schiau, Modificările aduse prin Legea nr. 149/2004, Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, în „Dreptul” nr. 9/2004, p. 21 sqq. ]. Toți creditorii (anterior deschiderii procedurii de reorganizare) vor depune declarații de creanțe car vor fi susținute de administratorul căruia i s-a încredințat sarcina redresării activității (art. 74 din lege). În cazul în care pasivul se apropie de activ, se va trece la lichidarea acelui activ și numai dacă pasivul este mai mare există pericolul „să ne îndreptăm” spre un faliment. Numai în cazul în care debitorul nu respectă planul de reorganizare, dacă planul nu este confirmat, dacă comitetul creditorilor (sau camera de comerț teritorială) cere motivat (pe ideea pierderilor continue din averea debitorului) se va începe procedura falimentului. Instanța numai motivat de lipsa oricăror posibilități de redresare rațională a activității va dispune începerea procedurii falimentului prin inventarierea averii debitorului și stabilirea masei pasive fixe [art. 59 alin. (2) teza a II-a din lege, coroborat cu art. 82 și urm.], iar judecătorul sindic va trimite, în acest caz, o notificare pentru înregistrarea creanțelor împotriva debitorului. Lichidatorul (sub controlul judecătorului sindic) le va înscrie în tabelul de creanțe la valoarea lor nominală, iar bunurile vândute vor fi depuse în contul averii debitorului. Unele instanțe au motivat aplicarea fostului art. 208 din Legea societăților comerciale care incrimina bancruta frauduloasă prin existența unor neînregistrări contabile, ascunderea unei părți a activelor, denaturarea rezultatelor contabile cu consecința sustragerii sau neplății impozitelor(J. Buzău, sent. pen. nr. 424/2000; J. Craiova, sent. pen. nr. 3129/1998; J. Băilești, sent. pen. nr. 336/1997; J. Calafat, sent. pen. nr. 281/1996 (nepublicate); D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în RRDP nr. 3/2000, p. 124 sqq. Gh. Ivan, Bancruta – o infracțiune specifică mediului de afaceri în R.D.P. nr. 2/2010.) uneori, chiar dacă societatea a obținut profituri – J. Băilești, sent. pen. nr. 972/1996 și menținută prin T. Dolj, d. pen. nr. 2002/1997 și C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 202/1997 (nepublicate). Alte instanțe au considerat că faptele de acest fel reprezintă încălcări ale Legii contabilității sau evaziuni fiscale – C. Ap. Craiova dec. pen. nr. 369/1997; J. Craiova, sent. pen. nr. 3995/1996 definitivă prin neapelare (nepublicate). În fața acestei practici pe care o apreciem ca oscilantă, ne vedem obligați a sublinia esența bancrutei: întotdeauna vom avea ca premisă o intenție frauduloasă (prezumată) rezultând din diminuarea valorii activelor în scopul neonorării (chiar viitoare) a creditorilor [lit. a) art. 276 din Legea societăților comerciale, republicată] și o intenție frauduloasă (manifestă) prin înstrăinarea în frauda creditorilor [lit. b)]. Cum prin creanțe înțelegem și creanțele statului provenite din impozite, potrivit art. 108 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 64/1995, apreciem și că ascunderea unei părți din activul societății, cu consecința neplății impozitului, poate fi considerată ca bancrută frauduloasă prevăzută de lit. a) dacă există posibilitatea probării unei acțiuni urmărind sau acceptând o viitoare încetare totală a plății. Societatea este insolvabilă și dacă inculpatul a înstrăinat active în frauda creditorilor achitând alte datorii, efectuând cheltuieli personale, neplătind furnizorii, cunoscând starea de insolvabilitate a societății- J. Craiova, sent. pen. nr. 952/1992 (nepublicată). Vom avea o bancrută în modalitatea lit. a), de asemenea, ori de câte ori se încearcă păgubirea creditorilor prin nerespectarea sau amânarea plății acestora; chiar și cea mai mică întârziere de plată dovedită (nerenegociată) poate să aibă această semnificație. În cazul lit. b), înstrăinarea trebuie să aibă loc din momentul deschiderii procedurii de faliment, adică de la ridicarea dreptului de administrare și dispoziție a bunurilor (art. 78 din Legea falimentului). Dar chiar și în acest caz, nu orice înstrăinare atrage sancțiunea penală, ci numai aceea care, în final, în esență, afectează drepturile creditorilor. De exemplu, nu va fi sancționat conducătorul societății care înstrăinează bunuri, chiar și după ridicarea dreptului de dispoziție, în vederea creșterii averii sale, deci a creșterii posibilității de dezdăunare a creditorilor. Procedura falimentului, ca jurisdicție comercială, este independentă de procedura penală, acestea desfășurându-se independent una de cealaltă. În reglementarea actuală, cel chemat în justiție este societatea debitoare, acțiunile vizând averea societății. Debitor este întotdeauna societatea comercială – Efectuarea procedurilor de faliment este suspendată față de debitorii societății comerciale cu capital majoritar de stat, pentru care Guvernul poartă răspunderea instituirii unor proceduri speciale de supraveghere financiară temporară (art. 129 din lege). Procedura aplicabilă R.A. pentru insolvabilitate va urma să vină, ea va fi cea urmărită, toate activele se vor depune în contul său, al averii sale. Este evident că nu sunt urmărite bunurile patronului, ale acționarilor, și nu este vorba de averea lor. Nu ei sunt debitori, dar se va putea vorbi de o răspundere a conducătorilor S.A. sau S.R.L., adică a administratorilor, directorilor și cenzorilor, în măsura în care au contribuit la ajungerea societății în situația unei supravegheri judiciare. Este vorba de o răspundere pentru fapta proprie în limita folosului (creditului) propriu obținut, al intereselor personale, al falsului, înșelăciunii, contabilității fictive sau frauduloase (art. 124 din lege). Instanța, aplicând o pedeapsă, va soluționa totodată și latura civilă, prin restabilirea situației reale; prin stabilirea valorii reale a activelor; prin anularea actelor false; prin repararea pagubei aduse debitorului – societatea comercială în cazul însușirii, distrugerii sau înstrăinării către un terț de bună-credință (în ultimul caz, în ipoteza pronunțării falimentului), în măsura în care această acțiune a fost alăturată celei publice. Toate despăgubirile vor fi aduse în averea societății debitoare, de unde se vor îndestula, potrivit prevederilor descrise anterior, toți creditorii, în ordinea privilegiilor, a garanțiilor sau a acțiunilor întreprinse în interiorul masei pasive. Partea civilă împotriva infractorului este societatea comercială fraudată, care va trebui să dezdăuneze în nume personal creditorii fraudați, întrucât toate activitățile s-au desfășurat direct în patrimoniul persoanei juridice. Ultima activitate va fi plata creanțelor și raportul fiscal al lichidării, aprobat de judecătorul sindic. În consecință, bancruta are drept consecință o declarare a insolvabilității, dar premisele celor două modalități [de la lit. a), respectiv lit. b)] sunt delimitate net de momentul declanșării falimentului (în sensul titlului VIII). Infracțiunea are o singură premisă, care este fraudarea, înșelarea creditorilor, cu diferite grade de prezumare a acestei intenții. În noul Cod penal, bancruta simplă, incriminată prin art. 240, este nominată ca fiind neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, într-un termen care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență. Art.  241 incriminează bancruta frauduloasă ca fiind fapta persoanei care, în frauda creditorilor: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate; c) înstrăinează, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active. Prăbușirea uneia dintre cele mai mari bănci din Statele Unite, Lehman Brothers, a declanșat un val de replici la nivel global, prin efectul de domino al falimentului băncii americane. Toate piețele financiare au înregistrat deprecieri puternice. „Efectul de domino” al falimentului băncii americane Lehman Brothers a dus indicele principal al Bursei de Valori București la minimul istoric al ultimelor 45 de luni, după ce a căzut marți cu 7,1%. Simpla suspiciune existentă pe piață, potrivit căreia Groupe Société Générale ar avea o expunere mare pe Lehman Brothers, a condus la o depreciere-record de 13,25% a titlurilor BRD-Société Générale la bursa de la București (1,39 miliarde lei). De asemenea, și firma de dezvoltare imobiliară Impact, care are printre acționari banca americană Lehman Brothers, a pierdut 10% pe piața de capital. Evoluția monedei naționale a fost afectată și ea ca urmare a crizei de pe piața bancară din America. Leul s-a depreciat cu patru bani în raport cu euro, atingând nivelul de 3,66 lei pentru un euro. Problemele financiare pe care le traversează compania-mamă ar putea afecta și AIG România. American International Group (AIG), firmă cu probleme mari de lichiditate, ar putea fi următorul gigant financiar prăbușit în urma crizei economice globale, susțin analiștii financiari. AIG e a doua companie în domeniul asigurărilor de viață și a patra pe piața fondurilor de pensii. Presa semnalează efectele de moment. Astfel, Bursa românească a scăzut cu 7%, leul s-a depreciat puternic, iar acțiunile BRD au pierdut 13%. După cum era de așteptat, și România a fost afectată de cutremurul de pe Wall Street. „Efectul de domino” al falimentului băncii americane a dus indicele principal al Bursei de Valori București (BVB) la minimul ultimelor 45 de luni, după ce a căzut marți cu 7,10%. În același timp, indicele BET-FI s-a prăbușit cu 9%, cea mai puternică scădere într-o zi din ultimul an și jumătate. Au fost afectate și titlurile BRD-Groupe Societe Generale. Acestea au căzut cu 13,25%, ultimele operațiuni fiind efectuate la 13,1 lei pe acțiune. S-a ajuns astfel ca, în prezent, acțiunile BRD să fie cotate la mai puțin de jumătate din valoarea pe care o aveau la începutul anului. De asemenea, și firma de dezvoltare imobiliară Impact, care are printre acționari banca Lehman Brothers, a pierdut 10% pe bursă. Băncile, creditorii ipotecari, asigurătorii și alte instituții financiare din lume au raportat deja pierderi de 500 miliarde de dolari, pe fondul deprecierii activelor lor. Condițiile de creditare s-au înăsprit mult, băncile au devenit refractare la a se împrumuta una pe alta, iar capitalul a devenit mai greu de găsit și pentru companii, cât și pentru persoane fizice. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) a anunțat că indicatorii de solvabilitate și lichiditate ai AIG Life România și AIG România (filiale locale ale American International Group) respectă cerințele prevăzute de reglementările în vigoare. Totodată, cele două companii au încheiate contracte de reasigurare cu mai mulți reasigurători, procentul de risc reținut în cadrul grupului din care fac parte fiind foarte redus. În primul semestru al anului, cele două companii au înregistrat profit, se arată într-un comunicat al CSA. AIG Life România și AIG România au încheiate contracte de reasigurare, procentul de risc reținut fiind foarte redus. Agenția americană ce supraveghează instituțiile de credit Fannie Mae (Federal National Mortgage Association – Agenția Ipotecară Națională Federală) și Freddie Mac (Federal Home Loan Mortgage Corporation – Corporația Federală de Creditare Ipotecară pentru Locuințe) intenționează să dea în judecată mai multe bănci majore pentru prezentarea greșită a calității ipotecilor pe care le-au vândut în timpul crizei imobiliare. Potrivit reprezentanților agenției, băncile ar fi trebuit să știe că ipotecile pe care le vindeau erau active toxice. Printre băncile care vor fi date în judecată se numără Bank of America, JPMorgan Chase și Goldman Sachs, potrivit unor surse. Fannie Mae și Freddie Mac au pierdut peste 30 de miliarde de dolari din cauza afacerilor cu astfel de ipoteci, statul fiind nevoit să le naționalizeze, pentru a le salva de la faliment (Nelson D. Schwartz, U.S. Is Set to Sue a Dozen Big Banks Over Mortgages, „The New York Times”, September 1, 2011).

BANCRUTA SIMPLĂ   Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, într-un termen care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Titlul VIII al Codului comercial (Publicată în M. Of. nr. din 10 mai 1887. Codul Comercial a fost promulgat prin Decret la 10 mai 1887 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. În cursul anilor, Codul comercial a suferit modificări substanțiale.Cu modificările din 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995.) vorbea despre infracțiuni penale în materie de faliment. Potrivit art. 876 este culpabil de bancruta simplă comerciantul care a încetat plățile și care se găsește într-unul din cazurile următoare:1. Dacă cheltuielile sale personale sau acelea ale familiei sale au fost prea mari, în raport cu starea sau condițiunea sa economică;2. Dacă a pierdut o mare parte din patrimoniul sau în operațiuni curat de noroc sau manifest imprudente;3. Dacă, în scopul de a-și întârzia falimentul a făcut cumpărări cu intențiunea urmată de fapt de a revinde lucrurile cumpărate cu prețul sub valoarea lor curentă sau dacă a avut recurs la împrumuturi, giruri de efecte sau alte mijloace ruinătoare, pentru a-și procura fonduri;4. Dacă în urma încetării plăților, a plătit pe vreun creditor în detrimentul massei;5. Dacă nu a ținut deloc registrele prescrise de lege, ori dacă nu le-a ținut în mod regulat sau cel puțin registrul-jurnal încheiat și vizat conform art. 27;6. Dacă nu a plătit, la epocile stipulate prin concordat, partea promisă creditorilor săi, precum s-a zis la art. 863, ultimul alineat. Este, de asemenea, culpabil de bancruta simplă comerciantul care a încetat plățile și care se găsește în vreunul din cazurile următoare:1. Dacă nu a făcut în mod exact inventarul anual sau dacă registrele și inventarele sale sunt incomplete sau neregulat ținute sau nu dau seama de adevărata stare a activului și pasivului sau chiar când n-ar fi fraudă; 2. Dacă, având contract de căsătorie, nu s-a conformat dispozițiunilor art. 19 și 20;3. Dacă, în cele trei zile de la încetarea plăților, nu a făcut declarațiunea prescrisă de art. 703 sau dacă fiind vorba de falimentul unei societăți, declarațiunea făcută nu arată numele tuturor soților solidari; 4. Dacă fără împiedicare legitimă, nu s-a prezentat în persoana înaintea judecătorului-sindic, în cazurile și în termenele prescrise, și dacă, prezentându-i-se, i-a dat informațiuni false sau dacă s-a depărtat fără permisiune de la domiciliul sau în timpul falimentului; 5. Dacă nu a îndeplinit obligațiunile luate într-un concordat obținut într-un faliment anterior (art. 877). Oricine exercitând obișnuit profesiunea de mijlocitor, va fi căzut în faliment, e culpabil de bancrută simplă. Era culpabil de bancruta simplă comerciantul care chiar înainte de declarațiunea de faliment și numai pentru a-și facilita obținerea unui moratoriu, și-a atribuit, cu bună știință și în contra adevărului, o parte din activ, sau a simulat datorii neexistente pentru a face să intervină în adunări creditori în tot sau în parte fictivi (art. 879). Potrivit art. 880, este culpabil de bancruta frauduloasă comerciantul falit care a sustras sau falsificat registrele sale, distras, tăinuit sau disimulat o parte din activul sau și comerciantul care, într-un alt scop decât cel indicat în articolul precedent, a înfățișat datorii neexistente sau care, în registre, în scripte sau în acte autentice ori private sau în bilanț, s-a dat în mod fraudulos dator de sume ce nu datora. Mai pot fi declarați bancrutari frauduloși, comercianții care, înainte de declararea în faliment, vor fi înstrăinat o parte însemnată din mărfuri sau activ pe prețuri reduse și mai scăzute decât costul lor, în scopul fraudulos de a frustra pe creditori. Delictele de bancrută simplă se pedepseau cu închisoare de la 15 zile până la doi ani. Cel ce se face culpabil de bancruta simplă va putea fi, osebit de aceasta, declarat incapabil de a exercita profesiunea de comerciant și a i se interzice dreptul de intrare în localurile de bursă ( art. 881). Bancruta frauduloasă se va pedepsi cu maximum închisorii corecționale și cu interdicțiunea pe timp mărginit. Pedeapsa închisorii chiar când judecata găsește circumstanțe ușurătoare, nu poate fi redusă la mai puțin de un an. Cel ce este condamnat pentru faptul de bancruta frauduloasă va fi, osebit de aceasta, declarat incapabil de a mai exercită profesiunea de comerciant și i se va interzice dreptul de intrare în localurile de bursă. Contra acelora ce vor fi exercitat obișnuit profesiunea de mijlocitor, în caz de bancrută frauduloasă, se va aplica maximul pedepsei. Prepusul sau reprezentantul comerciantului falit care în gestiunea lui încredințată, s-a făcut culpabil de vreuna din faptele indicate la nr. 2, 3, 4 și 5 din art. 876 și la nr. 1 din art. 877, sau la art. 880, se va pedepsi conform dispozițiunilor pentru bancruta frauduloasă (art. 883). În caz de faliment al unei societăți în comandită, prin acțiuni sau anonimă, administratorii și directorii ei vor fi pedepsiți după dispozițiunile art. 881, dacă falimentul a provenit din culpa lor, sau dacă nu au fost îndeplinite dispozițiunile art. 92, 93, 95, 96, 101, 104, 142, 146, 147, 148, 157, 168, 173, 174, 175, 178 179, 182, 183 și 184, sau dacă sunt culpabili de vreunul din faptele arătate la nr. 2, 3, 4 și 5 ale art. 876 și la nr. 1, 3 și 4 ale art. 877. Ei se vor pedepsi cu aceeași pedeapsă, dacă sunt culpabili de vreunul din faptele indicate ia art. 830. Asemenea și: 1. Dacă au omis cu dol de a publica contractul special și schimbările ulterioare în modurile prescrise de lege. 2. Dacă au arătat în mod fals capitalul subscris sau vărsat. 3. Dacă au distribuit societarilor dividende evident fictive și cu chipul acesta, au micșorat capitalul social. 4. Dacă cu dol au făcut preluări mai mari decât cele permise prin actul social. 5. Dacă au ocazionat cu dol, sau prin mijlociri de operațiuni doloase, falimentul societăței (art. 884). Judecătorul-sindic al falimentului, care se va fi făcut culpabil de malversațiuni în administrațiunea sa se va pedepsi cu maximul închisoarei, iar dacă paguba cauzată este mică, închisoarea se va putea reduce până la trei luni. Dispozițiunile acestui articol se vor aplica asemenea auxiliarilor și celor însărcinați de către judecătorul-sindic cu executarea operațiunilor falimentului. (art. 885). Se vor pedepsi cu maximul închisoarei acei care deși n-ar fi complici în bancrută se vor dovedi culpabili: 1. Că într-un faliment, cu bună-știință au distras, tăinuit sau disimulat, prin declarațiuni publice sau private, bunuri mobile sau imobile de ale falitului; 2. Că, în mod fraudulos, au produs în faliment creanțe simulate, în numele lor propriu sau prin persoane interpuse: 3. Că au săvârșit vreunul din faptele arătate în art. 889, exercitând comerțul sub numele altuia sau sub nume simulat. Aceeași pedeapsă se va aplica și comerciantului care și-a prestat numele. Ascendenții, descendenții, afinii și soțul falitului, care cu știință vor fi distras sau tăinuit valori sau alte lucruri aparținând falimentului, se vor pedepsi cu închisoare corecțională (art. 886). Creditorul care va fi stipulat cu falitul sau cu altă persoană, avantaje în folosul său propriu, pentru votul sau în deliberările falimentului, sau în cererea de moratoriu, sau acela care, prin alte moduri decât cele prevăzute în art. 88, își va fi procurat avantaje în sarcina activului falimentului, se va pedepsi cu închisoare până la un an și cu amendă până la 2.000 lei (art. 886). În cazurile prevăzute de cele două articole precedente sentința penală de condamnare va trebui să ordone: 1. Reintegrarea, dacă este cazul, la massa creditorilor, a bunurilor sau valorilor sustrase și restituirea celor în drept a sumelor ce creditorul primise, fără să-i fi datorat; 2. Despăgubirea daunelor pentru sumele câte s-au constatat cu rezerva despăgubirei și a altor daune mai mari, dacă s-ar dovedi în urmă; 3. Anularea în privința tuturor și chiar a falitului a convențiunilor particulare ce vor fi fost încheiate pentru a procura creditorilor avantajele menționate în articolul precedent. Dacă cererile pentru obiectele sus indicate nu au fost propuse în instanța penală sau dacă, fiind propuse, a intervenit o ordonanță de neurmărire sau o sentință absolutorie, acele cereri vor putea fi în urma introduse și judecate înaintea tribunalului de comerț (art. 888). Acțiunea penală pentru infracțiunile cuprinse în acest titlu este de ordine publică. Ea poate fi pusă în mișcare chiar înainte de declarațiunea de faliment, când încetarea plăților este însoțită de faptul de dosire, de ascundere, de închiderea magazinelor, de darea la o parte, sustragerea sau împuținarea frauduloasă a patrimoniului în dauna creditorilor. În aceste cazuri, procurorul tribunalului trebuie să comunice îndată încetarea plăților președintelui tribunalului comercial pentru îndeplinirea dispozițiunilor titlului I al acestei cărți (art. 875). Articolul 695-888 Cod comercial au fost abrogate prin art. 130 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare. Titlul VIII din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale- M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990.în forma sa inițială reglementa Infracțiuni privitoare la societățile comerciale. Prin art. 194 se pedepseau : 1. fondatorii, administratorii și directorii care, în prospectele, rapoartele și comunicările adresate publicului ori adunărilor generale, arată cu rea-credință fapte neadevărate asupra constituirii societății, asupra condițiilor economice ale acesteia, sau le ascund cu rea-credință în tot sau în parte, precum și cei care încalcă dispozițiile art. 70; 2. administratorii și directorii care, în lipsă de bilanț ori contrariu celor rezultate din el, sau în baza unui bilanț fals, au încasat sau plătit dividende, sub orice formă, din beneficii fictive sau care nu puteau fi distribuite; 3. administratorii, directorii și ceilalți funcționari ai societății care, pentru a-și procura lor sau altora un câștig în paguba societății, răspândesc știri false sau întrebuințează alte mijloace frauduloase, care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau obligațiilor societății, ori a altor titluri ce-i aparțin; 4. administratorii și directorii care, pentru a-și procura lor sau altora un câștig în paguba societății, dobândesc în contul acesteia acțiuni ale altor societăți la un preț pe care-l știu vădit superior valorii lor efective sau vând pe seama societății acțiuni pe care acestea le dețin, la prețuri despre care au cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor efective; 5. administratorii și directorii care, cu rea-credință, folosesc bunurile sau creditul societății într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lor propriu, ori pentru a favoriza o altă societate, în care ei sunt interesați direct sau indirect. Se pedepseau cu închisoare de la doi la șapte ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă constând în una din următoarele fapte: falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii neexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act ori în bilanț, a unor sume nedatorate, precum și în caz de faliment al societății, înstrăinarea în frauda creditorilor a unei părți însemnate din activ (art. 208). Legea nr. 31/1990 a fost M. Of., nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, și a mai fost modificată prin: Legea nr. 41/1991, M. Of., nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44/1991, M. Of., nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80/1991, M. Of., nr. 263 din 23 decembrie 1991, și prin Legea nr. 78/1992, M. Of., nr. 178 din 28 iulie 1992. Ulterior, Legea nr. 31/1990 a fost reM. Of., nr. 33 din 29 ianuarie 1998 în temeiul art. X din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/1997, M. Of., nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 195/1997, M. Of., nr. 335 din 28 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Titlul VIII reglementa infracțiuni în următoarea formă: Art. 265. – Se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. prezintă, cu rea-credință, în prospectele, rapoartele și comunicările adresate publicului, date neadevărate asupra constituirii societății ori asupra condițiilor economice ale acesteia sau ascunde, cu rea-credință, în tot sau în parte, asemenea date; 2. prezintă, cu rea-credință, acționarilor un bilanț contabil inexact sau date inexacte asupra condițiilor economice ale societății, în vederea ascunderii situației ei reale; 3. refuză să pună la dispoziția experților, în cazurile și în condițiile prevăzute la art. 25 și 37, documentele necesare sau îi împiedică, cu rea-credință, să îndeplinească însărcinările primite. Art. 266. – Se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. dobândește, în contul societății, acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știe vădit superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societății, acțiuni pe care aceasta le deține, la prețuri despre care are cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății; 2. folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect; 3. se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru datorii proprii; 4. răspândește știri false sau întrebuințează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau a obligațiunilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății; 5. încasează sau plătește dividende, sub orice formă, din beneficii fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de bilanț contabil ori contrarii celor rezultate din acesta; 6. încalcă dispozițiile art. 178. Art. 267. – Se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. emite acțiuni de o valoare mai mică decât valoarea lor legală ori la un preț inferior valorii nominale sau emite noi acțiuni în schimbul aporturilor în numerar, înainte ca acțiunile precedente să fi fost achitate în întregime; 2. se folosește, în adunările generale, de acțiunile nesubscrise sau nedistribuite acționarilor; 3. acordă împrumuturi sau avansuri asupra acțiunilor societății; 4. predă titularului acțiunile înainte de termen sau predă acțiuni liberate în total sau în parte, în afară de cazurile stabilite de lege, ori emite acțiuni la purtător fără a fi achitate integral; 5. nu respectă dispozițiile legale referitoare la anularea acțiunilor neachitate; 6. emite obligațiuni fără respectarea dispozițiilor legale sau acțiuni fără să cuprindă mențiunile cerute de lege. Art. 276. – Se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 12 ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă, constând în una dintre următoarele fapte: a) falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății ori ascunderea unei părți din activul societății; înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act ori în bilanțul contabil, a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în vederea diminuării aparente a valorii activelor; b) înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăți, a unei părți însemnate din active. Legea nr. 31/1990 a mai fost republicată,  M. Of., nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 în temeiul art. XII din titlul II al cărții a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, M. Of., nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare. Prezentăm ultima reglementare a Titlului VIII – Infracțiuni: Art. 271. – Se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. prezintă, cu rea-credință, în prospectele, rapoartele și comunicările adresate publicului, date neadevărate asupra constituirii societății ori asupra condițiilor economice ale acesteia sau ascunde, cu rea-credință, în tot sau în parte, asemenea date; 2. prezintă, cu rea-credință, acționarilor/asociaților o situație financiară inexactă sau cu date inexacte asupra condițiilor economice ale societății, în vederea ascunderii situației ei reale; 3. refuză să pună la dispoziție experților, în cazurile și în condițiile prevăzute la art. 26 și 38, documentele necesare sau îi împiedică, cu rea-credință, să îndeplinească însărcinările primite. Art. 272. – Se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. dobândește, în contul societății, acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știe vădit superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societății, acțiuni pe care aceasta le deține, la prețuri despre care are cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății; 2. folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect; 3. se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru datorii proprii; 4. răspândește știri false sau întrebuințează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau a obligațiunilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății; 5. încasează sau plătește dividende, sub orice formă, din profituri fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situație financiară ori contrarii celor rezultate din aceasta; 6. încalcă dispozițiile art. 183. Art. 282. – Se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 12 ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă, constând în una dintre următoarele fapte: a) falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății ori ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrul societății, în alt act ori în situațiile financiare a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșită în vederea diminuării aparente a valorii activelor; b) înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăți, a unei părți însemnate din active. Articolul 282, prin care se sancționa bancruta frauduloasă a fost abrogat prin Legea nr. 85/2006. Într-o speță(Judecătoria sectorului 5 București, sent. pen. nr. 1516 din 6 iunie 1997), s-a subliniat că falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, un alt act sau bilanț, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracțiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută și pedepsită în art. 208 al Legii societăților comerciale. În această formă nu este necesară existența falimentului declarat al societății, starea de nesolvabilitate comercială a firmei, constatată prin orice mijloace de probă, decurgând din: – registrele economico-financiare deficitare; – contractarea de împrumuturi ruinătoare obținute prin mijloace frauduloase (fals, uz de fals, înșelăciune);– imposibilitatea achitării împrumuturilor la scadență, fiind indiferent că s-au făcut și plăți până în momentul urmăririi penale. Este coautor funcționarul care falsifică înscrisuri servind la înfățișarea de plăți inexistente sau la prezentarea în registrele societății a unor sume nedatorate, în scopul obținerii de credite. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă, și nu numai patronul, ce dispune falsificarea și au semnat balanțele de verificare (pe anii 1994-1995) la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor- Prin Ordonanța de urgență nr. 32, publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997 au fost abrogate art. 205-209 ale Legii nr. 31/1990; Ordonanța a fost aprobată și modificată prin Legea nr.195 din 17 noiembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997. Pct. 11 al ordonanței dispune abrogarea art. 205-207 și 209 al legii. Ulterior, Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998. În speță, T. București, S. I pen., prin dec. nr. 140 A din 2 februarie 1998 (dosar nr. 3860/1997), a achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen. pentru această infracțiune. Există totuși o contradicție a termenilor. Nu orice persoană poate fi vinovată de bancrută frauduloasă, pentru că bancruta ține de calitatea de creditor, pe care nu o poate avea oricine. O persoană fizică (cu sens de civilă) nu poate fi falit, în stare de insolvență. Confitura este insolvența unui noncomerciant.  Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, a fost M. Of., nr. 130 din 29 iunie 1995. Prin Legea nr. 82/2003 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului(Publicată în M. Of. nr. 194 din 26 martie 2003), după capitolul IV se introduce capitolul IV¹ cu următorul cuprins: „Capitolul IV¹ – Infracțiuni și pedepse Art. 127¹. – Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 276 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorilor prevăzuți la art. 1 lit. b) și c) ori ascunde o parte din activul averii acestora; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorilor prevăzuți la art. 1 lit. b) și c), în alt act sau în situația financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșită în vederea diminuării aparente a valorii activelor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvabilitate a debitorilor prevăzuți la art. 1 lit. b) și c), o parte însemnată din active. Art. 127- Prin Ordonanța de urgență nr. 32, publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997 au fost abrogate art. 205-209 ale Legii nr. 31/1990; Ordonanța a fost aprobată și modificată prin Legea nr.195 din 17 noiembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997. Pct. 11 al ordonanței dispune abrogarea art. 205-207 și 209 al legii. Ulterior, Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998. În speță, T. București, S. I pen., prin dec. nr. 140 A din 2 februarie 1998 (dosar nr. 3860/1997), a achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen. pentru această infracțiune. Există totuși o contradicție a termenilor. Nu orice persoană poate fi vinovată de bancrută frauduloasă, pentru că bancruta ține de calitatea de creditor, pe care nu o poate avea oricine. O persoană fizică (cu sens de civilă) nu poate fi falit, în stare de insolvență. Confitura este insolvența unui noncomerciant. – (1) Infracțiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 alin. (1) Cod penal, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 8 ani, atunci când este săvârșită de administratorul ori lichidatorul averii debitorului, precum și de către orice reprezentant sau prepus al acestuia. (2) Infracțiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 alin. (2) Cod penal, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani, atunci când este săvârșită de administratorul ori lichidatorul averii debitorului, precum și de către orice reprezentant sau prepus al acestuia, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. (3) Tentativa infracțiunilor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește. Art. 127³ – (1) Însușirea, folosirea sau traficarea de către administratorul ori lichidatorul averii debitorului, precum și de către orice reprezentant sau prepus al acestuia de bani, valori ori alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracțiunea de delapidare și se pedepsește cu închisoare de la un an la 15 ani și interzicerea unor drepturi. (2) În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 ani la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. (3) Tentativa infracțiunilor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește. Art. 127⁴. – Fapta persoanei care, în nume propriu sau prin persoane interpuse, solicită înregistrarea unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente asupra averii debitorului se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Art. 127⁵. – Infracțiunile prevăzute la art. 127¹-127⁴ se judecă în primă instanță de tribunal și în procedură de urgență.” Ulterior, Legea nr. 149/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, precum și a altor acte normative cu incidență asupra acestei proceduri – Publicată în M. Of. nr. 424 din 12 mai 2004 a introdus forma simplă a infracțiunii. Astfel, textul va avea următorul cuprins: „Art. 127¹. – (1) Constituie infracțiunea de bancrută simplă și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termenul prevăzut la art. 25. (2) Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 276 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c) ori ascunde o parte din activul averii acestora; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c), în alt act sau în situația financiară, sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în vederea diminuării aparente a valorii activelor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c), o parte însemnată din active.” Refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv sau reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziție judecătorului-sindic, administratorului sau lichidatorului judiciar, în condițiile prevăzute la art. 32 alin. (1), documentele și informațiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a)-e) sau împiedicarea acestora, cu rea-credință, de a întocmi documentația respectivă se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă. Infracțiunile prevăzute la art. 127¹-127⁵ se judecă în primă instanță de tribunal, cu celeritate. Legea nr. 64/1995 a fost republicată – În M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. în temeiul dispozițiilor art. VIII alin. (1) din Legea nr. 149/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, precum și a altor acte normative cu incidență asupra acestei proceduri, M. Of., nr. 424 din 12 mai 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Articolul 141 dispunea: „(1) Constituie infracțiunea de bancrută simplă și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termenul prevăzut la art. 32. (2) Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 282 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c) ori ascunde o parte din activul averii acestora; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c), în alt act sau în situația financiară, sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în vederea diminuării aparente a valorii activelor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c), o parte însemnată din active.” Infracțiunile se judecă în primă instanță de tribunal, cu celeritate. La data intrării în vigoare a Legii nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței- Publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, reM. Of., nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 282 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, reM. Of., nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice altă dispoziție contrară se abrogă. Ca atare, forma actuală a incriminărilor este: Art. 143-(1) Constituie infracțiunea de bancrută simplă și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27. (2) Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în frauda creditorilor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active. În această modalitate alternativă nu este necesară existența falimentului declarat al debitorului, adică starea de nesolvabilitate comercială a firmei. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă – și nu numai patronul – ce dispune falsificarea și semnează balanțele de verificare la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor. Potrivit art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, constituia infracțiunea de bancrută simplă și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege. Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în frauda creditorilor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active (alin. 2). Aceasta înseamnă sancționarea bancrutei simple doar pentru întârzierea deschiderii procedurii. Trimiterea la art. 27 ne lasă să credem că debitorul știe de starea de insolvență în care se află (din moment ce trebuia să declanșeze o procedură). Deși sintagma „caz de insolvență” este reținută doar la lit. c), debitorul cunoaște imposibilitatea de plată și ca premisă a falsificării sau înfățișării de datorii inexistente. Legea spune că insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Ea este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori. De principiu, insolvența nu echivalează cu o stare de neplată. Legea vrea să spună că este suficient ca activul patrimonial să nu permită satisfacerea creanței către un creditor. Proba se face oricum, efectiv prin urmărirea și executarea bunurilor debitorului, fără ca prin aceasta creditorul să fie satisfăcut. Astfel, prejudiciul a devenit actual. Referitor la caracterul exigibil al creanței, amintim că o datorie devine exigibilă prin sosirea scadenței stipulate. Prin înfățișare de datorii inexistente se înțelege,,prezentarea unei datorii care în realitate nu există în fața unei autorități competente a lua măsuri în legătură cu aceasta”- C. Voicu, A. Boroi, Dreptul penal al afacerilor, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008. Or, dispoziția de efectuare a compensării obligațiilor financiare dintre două societăți (cauza Foresta și Best Wood Nehoiu) nu prezumă per se existența unei stări de insolvență și, cu atât mai puțin, o intenție criminală. Însăși ideea de compensare reflectă o voință de salvare a creanțelor. Insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței. În ceea ce privește premisa necesară existenței infracțiunii de bancrută frauduloasă, aceasta nu putea fi decât falimentul, înțeles ca stare juridică, constatat juridicește, după cum pentru celelalte modalități prevăzute la lit. a) nu este necesară constatarea unei stări de drept- D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în R. D. P.  nr. 3/2000, p. 124; ibidem, în „Buletin documentar” P.N.A nr. 3-4/2006.  Ceea ce caracterizează astăzi o bancrută frauduloasă este existența unui element psihic – consilium fraudis. El rezultă din dovedirea sau prezumarea intenției de a cauza un prejudiciu în defavoarea debitorului. Legea merge foarte departe cu prezumarea fraudei. După noi, nu orice vânzare este ilicită. Nici măcar un preț redus nu este suficient pentru a susține o fraudare. Legea permite răsturnarea sarcinii probei, de exemplu, prin afirmarea intenției de a salva un patrimoniu. O valoare nouă egală nu poate dovedi un prejudiciu. O valoare mare, peste cea inițială, poate fi frauduloasă dacă operațiunea se face spre fraudarea creditorului. În jurisprudență s-a statuat că, pentru ca judecătorul-sindic să se poată pronunța în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere și/sau al altor persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice debitoare în stare de insolvență, prin cererea de chemare în judecată trebuie să se dovedească condițiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția persoanelor acuzate. Criticile recurentei referitoare la numărul mic al salariaților debitoarei, lipsa unui personal calificat care să justifice asumarea unor contracte de genul celuia semnat cu societatea creditoare, lipsa logisticii necesare derulării contractului și neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate nu prezintă nicio relevanță juridică sub aspectul aplicării art. 138 din Legea insolvenței, ele constituind, de fapt, motive de rezoluțiune a convenției și nu de antrenare de răspundere- C. Ap. Timișoara, S. Com., dec. civ. nr. 532 din 24 iunie 2008. În sensul Legii nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, M. Of.  nr. 50 din 29 ianuarie 2003, prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Legea delimitează ca fiind infracțiune gravă, printre altele, și infracțiunea de bancrută frauduloasă. Într-o speță, se arată că, deși nu deținea nicio calitate în societate, în activitatea acesteia se implica și un alt membru al grupului infracțional organizat, inc. O.M., fratele acționarului majoritar, care realizează multiple acte privind activitatea curentă a fabricii de prelucrare a lemnului de la N SRL (p. 22 din rechizitoriu). Declarațiile administrate în cauză – atât ale altor inculpați, cât și ale martorilor – evidențiază faptul că O. M. supraveghea activitatea fabricii și dădea dispoziții legate în principal de activitatea de producție, personal, aprobarea cheltuielilor. Deciziile-cadru privind politica de administrare a firmei au aparținut însă altui inculpat, O.H., iar implicarea inc. O.M. în activitatea fabricii s-a realizat cu aprobarea celui dintâi (rechizitoriu. pp. 22-23). Tot în rechizitoriu se mai arată că majoritatea activităților, îndeosebi în ceea ce privește buna funcționare a fabricii se realizau sub supravegherea inculpatului principal (p. 24). În ce privește vânzarea-cumpărarea activelor SC Foresta Nehoiu SA, un alt inculpat, I. Gh., administrator, afirmă că nu a negociat niciunul dintre contracte, în fapt cel care a stabilit prețul și societățile către care s-au vândut activele fiind inculpatul principal (rechizitoriu p. 42). Prin debitor se înțelege și persoana care are calitatea de a îl reprezenta pe debitor. Dar fapte de falsificare, sustragere sau distrugere de evidențe le poate săvârși orice funcționar al debitorului ce cunoaște situația insolvenței. În alte cazuri există o participație improprie- Judecătoria sectorului 5 București, sent. pen. nr. 1516 din 6 iunie 1997 a apreciat că este coautor funcționarul care falsifică înscrisuri servind la înfățișarea de plăți inexistente sau la prezentarea în registrele societății a unor sume nedatorate, în scopul obținerii de credite. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă, și nu numai patronul, ce dispune falsificarea și au semnat balanțele de verificare (pe anii 1994-1995) la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor. Pluralitatea de făptuitori este socotită, pe bună dreptate, ca un indiciu serios al unei periculozități sociale sporite- V V. Dongoroz, Participația, în „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1969, p. 182, D. Ciuncan, Unele considerații privind săvârșirea infracțiunii de mai multe persoane, în „Dreptul” nr. 6/1983, p. 34 sqq.  Sistemul Codului nostru penal a prevăzut în partea sa generală numai reglementarea pluralității ocazionale, sub denumirea de participație (art. 23-31), pluralitatea naturală și pluralitatea constituită fiind reglementate, în limitele necesare, în partea specială (art. 167, 303, 304, 322, 323). În general, participarea mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni nu este considerată ca o circumstanță agravantă, răspunderea penală a făptuitorilor stabilindu-se potrivit regulilor din partea generală a codului. O situație specială prezintă însă săvârșirea faptei de mai multe persoane împreună. În asemenea caz, fie că toți făptuitorii acționează în calitate de coautori, fie că numai unul este autor, iar ceilalți îl ajută prin acțiuni simultane, conlucrarea mărind forța de acțiune a infractorilor le dă acestora mai multă siguranță și îndrăzneală, ei pot ascunde mai repede bunurile sustrase, numărul infractorilor poate să intimideze victima, să îi înfrângă mai ușor rezistența, să o împiedice să fugă sau să ceară ajutor. Pericolul social sporit constă în forța pe care o reprezintă acțiunea în grup- A se vedea: C. Bulai, Individualizarea pedepsei, în „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. II, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1970, p. 162; D. Lucinescu, Comentariu, în „Codul penal al Republicii Socialiste România, comentat și adnotat”, Partea specială, vol. I, de T. Vasiliu ș.a., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 268; Plen. T.S., dec. de îndrumare nr. 13/1965, în Culegere de decizii 1965, p. 67; T.S., s. pen., dec. nr. 3060/1974, în Culegere de decizii 1974, p. 332; T.S., s. pen., dec. nr. 2994/1974, în Culegere de. decizii 1974, p. 330; T. S., s. pen., dec. nr. 2153/1971, în RRD nr. 1/1972, p. 454.; T. S., s. pen., dec. nr. 2425/1969, în Culegere de decizii 1969, p. 342.  Ceea ce îmbină organic diferitele forme de contribuție personală la săvârșirea unei infracțiuni este voința infractorilor de a realiza împreună o anumită faptă, voința lor comună, chiar dacă sub raportul motivației fiecăruia dintre participanți vor exista deosebiri. În procesul care va duce la săvârșirea faptei ( V. Dongoroz, op. cit., p. 181) contribuția fiecărei persoane are caracter de „antecedent cauzal”, pluralitatea caracterizându-se, printre altele, tocmai prin amplificarea procesului cauzal, aportul fiecăruia angrenându-se, într-o mai mică sau mai mare măsură, în conținutul raportului de cauzalitate. Pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat prin lege, de alcătui, a forma o grupare de persoane în vederea unor scopuri ilicite (de exemplu, faptele incriminate prin art. 167, 323 C. pen.). Odată constituiți în bandă, membrii grupului au calitatea de autori ai infracțiunii, indiferent dacă au intrat de la început sau numai au aderat ulterior ori au sprijinit în orice mod asocierea. În doctrină, s-a subliniat că lupta împotriva fenomenului infracțional trebuie să lovească în manifestările infracționale chiar în forma lor embrionară, pentru ca pericolul latent pe care îl prezintă aceste manifestări să fie împiedicat de a evolua către un rău efectiv; or, asocierea unor persoane, în scopul săvârșirii unor infracțiuni, constituie, în mod evident, prin ea însăși, „o manifestare primejdioasă pentru liniștea și siguranța obștească și pentru menținerea ordinii juridice, manifestare care nu poate rămâne neincriminată”- v V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 480. În practică, aplicarea dispozițiilor legale care reglementează pluralitatea constituită se izbește, uneori, de anumite dificultăți. Aceste greutăți sunt determinate de faptul că, în toate situațiile în care o infracțiune este săvârșită de mai multe persoane împreună [art. 75 lit. a) C. pen., art. 192, alin. (2), art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 209 lit. a) C. pen., art. 269 alin. (2) C. pen. etc.], dar și în cazurile prevăzute în art. 167 și 323 C. pen., vom avea elemente de asociere, o voință comună și interese care coincid, putând fi – în cazul în care vreuna dintre infracțiunile ce constituie scopul asociației a fost înfăptuită – în prezența efectuării împreună a unor acte materiale. În asemenea situații, există, pe lângă infracțiunea respectivă, săvârșită în circumstanțe agravante, și infracțiunea prevăzută în art. 167 sau art. 323 C. pen.? Pentru existența unei asocieri, în sensul art. 167 sau 323 C. pen., o condiție minimă o reprezintă înțelegerea stabilităîntre membrii grupului (v E. Garcon, Code penal annote, voI. 1, Paris, 1952, p. 929 sqq. În același sens, T.S., s. pen., dec. nr. 2495/1976, În „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980” de V. Papadopol, M. Popovici, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 37. Pentru existența asocierii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc privind constituirea și scopul grupării, infracțiunea consumându-se în momentul realizării acelui consens.) de a acționa împreună sau, cu alte cuvinte, dorința acestora de a se alătura grupării ce se alcătuiește ori s-a alcătuit, unită cu știința că se urmărește o acțiune ilicită comună. Dar o asemenea înțelegere o putem întâlni și în cazul unor infracțiuni săvârșite de mai multe persoane împreună, în sensul agravantelor legale prevăzute în dispozițiile sus-menționate. De exemplu, mai multe persoane se pot înțelege să comită împreună – prin acțiuni concomitente, simultane– un furt, prevăzut în art. 209 lit. a) C. pen., fără ca înțelegerea lor să caracterizeze o pluralitate constituită, după cum nici constatarea că acele persoane au mai fost condamnate pentru mai multe infracțiuni de același gen și că se cunosc între ele nu poate duce la concluzia existenței unei asocieri în sensul art. 323 C. pen.- v T.S., s. pen., dec. nr. 207/1955, În Culegere de decizii, 1955, pp. 93 sqq. Hotărârea de a acționa împreună în scopul săvârșirii de infracțiuni- Chiar dacă uneori, înainte de săvârșirea unor fapte, participanții s-au întâlnit și au discutat cum să procedeze – în timp ce alteori au acționat la întâmplare, stabilind, la locul infracțiunii, aportul fiecăruia – niciodată inculpații nu s-au întrunit în scopul asocierii pentru a planifica și a pregăti săvârșirea infracțiunilor; întâlnirile și discuțiile lor având avut un caracter spontan, fără nicio organizare (Tribunalul Municipiului București, s. a II-a penală, dec. nr. 394/1990, în „Dreptul” nr. 5/1992, p. 90) implică, în cazul formelor de pluralitate infracțională prevăzute în art. 167 și 323 C. pen., rezoluția de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea acelor infracțiuni. Aceasta înseamnă a culege date, a discuta metodele de lucru, a cădea de acord asupra lor și, în ultima analiză, a elabora un plan infracțional. Un plan infracțional, mai mult sau mai puțin evoluat, întâlnim însă și în unele cazuri de participație. Sub raport organizatoric, asociațiile de infractori pot fi de o complexitate diversă. Existând asociații cu o structură organizatorică, cu o ierarhie internă a compartimentelor, cu șefi și executanți, auxiliari etc., aceasta presupune existența unor raporturi pe orizontală și pe verticală între infractori și șefi sau între infractori și banda ca atare. Există însă și grupări bazate pe o simplă înțelegere și având, în genere, un număr restrâns de membri. Dar despre o anumită organizare se poate vorbi, uneori, și în cazul săvârșirii unor infracțiuni de către mai multe persoane împreună. Această organizare se poate limita la simple indicații de regie (repartizarea rolurilor între diverșii participanți: pânda, efracția, tăinuirea etc.), însă se poate extinde până la alcătuirea unor planuri de acțiune. Ca atare, pentru caracterizarea faptei ca fiind o pluralitate constituită, este necesară referirea la încă două aspecte, acela al elementului programatic – adică al infracțiunilor pe care gruparea și-a propus să le săvârșească – și al duratei asocierii. În doctrină s-a arătat că nu este necesar ca programulasociației să constea într-o infracțiune determinată, fiind suficient ca gruparea să vizeze un gen determinat de infracțiuni V V. Manzini, Trattato di diritto penale italiano, voI. VI, ed. a lV-a, Torino, 1962, p. 181 sqq; R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, voI. V. ed. a 3-a, Paris, 1925, p. 10. (Sunt dovedite și elementele constitutive ale infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., fiind evidentă stabilirea de la început a modului în care urma să se desfășoare activitatea infracțională sub coordonarea inculpatei, pe termen lung, cu stabilirea precisă a rolului participanților și cu susținerea lor în permanență, atât financiar, cât și moral de către organizator – Cas, s. pen., dec. nr. 4751din 24 octombrie 2003). În cazul participației însă, acordul subiectiv intervenit între participanți trebuie, în mod necesar, să privească săvârșirea unei anume infracțiuni determinate. Pe de altă parte, pluralitatea constituită, prevăzută în art. 167 și 323 C. pen., presupune o alcătuire durabilă- v V. Dongoroz, Drept penal, cit. supra, p. 482. Profitând de autoritatea materială și ascendentul moral pe care îl avea, a constituit o grupare formată din subordonați din cadrul societății comerciale unde era patron – Cas, s. pen., dec. nr. 1716 din 2 aprilie 2003, un agregat de oarecare durată,închegat în vederea realizării unui scop infracțional comun, iar nu o simplă înțelegere întâmplătoare și sporadică. Pentru existența pluralității constituite nu este suficient – ca în caz de participație – ca mai multe persoane să lucreze în înțelegere pentru simpla executare a unei infracțiuni, ci se cere o asociere de natură să dureze un anumit timp și cu o pronunțată coeziune, determinată de un obiectiv comun, de o concepție unică și de o disciplină statornicită între membrii grupării- În acest sens, fosta Curte de casație, secția a II-a, a decis că fapta inculpaților de a se fi asociat numai pentru a prăda avutul unei persoane nu prezintă elementele infracțiunii de asociere (dec. nr. 2117/1926, În „Jurisprudența română”, 1927, p. 63, cit. apud C. Rătescu ș.a., Codul penal adnotat, vol. II, Partea specială, București, 1937, p. 283).  De aceea, dacă, de exemplu, mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un dușman al său, care se afla într-un grup au luat hotărârea de a lovi pe cei care alcătuiau acel grup și au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârșită constituie numai infracțiunea de vătămare corporală, în raport cu rezultatul produs, iar nu și aceea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni – S T.S., S. pen., dec. nr. 2635/1971, În Culegere de decizii 1971, p. 390, în „Revista română de drept” nr. 9/1971, p. 163.  Infracțiunile a căror săvârșire constituie scopul – programul – asocierii pot fi de orice natură, fiind suficient ca acest scop să constea în săvârșirea a cel puțin unei singure infracțiuni, pentru ea asocierea să constituie o infracțiune prin ea însăși- În acest sens, C. Bulai, Alte infracțiuni care aduc atingere privind conviețuirea socială, în „Explicații teoretice ale Codului penal IV, Partea specială, de V. Dongoroz ș,a., Ed. Academiei, București, 1972, p. 690. Dacă programul asocierii constă în comiterea mai multor infracțiuni, însă după săvârșirea uneia singure fapta a fost descoperită – fără ca scopul final al grupării să se fi realizat pe deplin –, va exista, chiar și în acest caz, un concurs de infracțiuni, termenii pluralității constituindu-i infracțiunea prevăzută în art. 167 sau act. 323 C. pen., după caz, și infracțiunea săvârșită în înfăptuirea scopului asociației. Soluția rezultă din prevederile art. 167 alin. (4) și art. 323 alin. (2) C. pen., care o consacră expres. Acest concurs este real, nu ideal, deoarece infracțiunile prevăzute în art. 167 și 323 C. pen. presupun o „activitate autonomă de constituire și de organizare a unui nucleu cu un scop determinat – săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni –, activitate care rămâne distinctă, de săvârșirea infracțiunilor”- St. Danes Comentariu, în „Codul penal al Republicii Socialiste România, comentat și adnotat”, Partea specială, vol. II, de T. Vasiliu ș.a., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 454. În practică, s-a decis că fapta unor inculpați, deținuți într-un penitenciar, de a se fi asociat – întocmind un plan amănunțit, cu determinarea rolului fiecăruia – pentru a lovi și imobiliza paznicii, pentru a le lua uniformele și armele, pentru a evada, urmând ca ulterior să-și procure haine și alimente prin furt, întrunește toate elementele infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută în art. 323 C. pen. (T.S., s. pen., dec. nr. 4182/1971, în „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975” de V. Papadopol, M. Popovici, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 54. Pentru existența infracțiunii, în ceea ce privește elementul material al laturii obiective trebuie să existe o acțiune de asociere, ceea ce înseamnă o grupare de mai multe persoane cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu anumite reguli privind ierarhia și rolurile fiecăruia dintre participanți (Cas, s. pen., dec. nr. 4025 din 26 septembrie 2002). Nu ne aflăm, așadar, în fața unei activități unice care, chiar unite cu multiple circumstanțe și rezultate, ar realiza – comprimate – conținuturile mai multor infracțiuni, așa cum cere, în alți termeni, art. 33 lit. b) C. pen. Săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane împreună – în condițiile art. 75 lit. a) C. pen. sau ale vreuneia din agravantele speciale prevăzute în art. 197 alin. (2) lit. b), art. 192 alin. (2), art. 209lit. a) C. pen. etc. – nu implică existența unei asocieri în sensul art. 167 sau art. 323 C. pen., după cum și asocierea prevăzută de aceste texte poate avea o existență autonomă, neafectată de faptul   că nu s-a comis niciuna dintre infracțiunile ce constituie scopul grupării – În practică s-a decis că fapta unor persoane de a fi pregătit săvârșirea unei infracțiuni – prin elaborarea unui plan amănunțit de acțiune, prin distribuirea rolurilor fiecăruia, prin procurare de indicatoare necesare – constituie infracțiunea de asociere, care s-a consumat în momentul asocierii chiar dacă în fapt, nu s-a trecut la acțiuni concrete de realizare a planului conceput (T. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 239/1982, nepublicată). Dar ori de câte ori săvârșirea unei infracțiuni, de către mai multe persoane reprezintă realizarea scopului unei asocieri de infractori, în prealabil constituită, ne vom afla în fața a două infracțiuni în concurs real, aplicarea dispozițiilor art. 167 și art. 323 C. pen. fiind pe deplin compatibilă cu răspunderea agravată pe care o implică săvârșirea infracțiunii-program, în condițiile art. 75 lit. a) C. pen. sau ale celorlalte dispoziții legale sus-menționate. Instanța, aplicând o pedeapsă, va soluționa totodată și latura civilă, prin restabilirea situației reale; prin stabilirea valorii reale a activelor; prin anularea actelor false; prin repararea pagubei aduse debitorului – societatea comercială în cazul însușirii, distrugerii sau înstrăinării către un terț de bună credință (în ultimul caz, în ipoteza pronunțării falimentului), în măsura în care această acțiune a fost alăturată celei publice. Toate despăgubirile vor fi aduse în averea societății debitoare, de unde se vor îndestula, potrivit prevederilor descrise anterior, toți creditorii, în ordinea privilegiilor, a garanțiilor sau a acțiunilor întreprinse în interiorul masei pasive. Partea civilă împotriva infractorului este societatea comercială fraudată, creditorul, cel dintâi trebuind să dezdăuneze în nume personal creditorii fraudați, întrucât toate activitățile s-au desfășurat direct în patrimonial persoanei juridice. În consecință, incriminarea bancrutei este graduală, insolvența existând ca premisă fără delimitarea netă a momentului declanșării procedurii (cum era înainte). Infracțiunea are o singură premisă, care este fraudarea, înșelarea creditorilor, cu diferite grade de prezumare a acestei intenții prin pericolul social crescând, prin gravitatea și materialitatea faptelor săvârșite. Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, un alt act sau bilanț, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracțiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută și pedepsită în art. 208 al Legii societăților comerciale. În această formă nu este necesară existența falimentului declarat al societății, starea de nesolvabilitate comercială a firmei, constatată prin orice mijloace de probă, decurgând din: – registrele economico-financiare deficitare; – contractarea de împrumuturi ruinătoare obținute prin mijloace frauduloase (fals, uz de fals, înșelăciune); – imposibilitatea achitării împrumuturilor la scadență, fiind indiferent că s-au făcut și plăți până în momentul urmăririi penale. Este co-autor funcționarul care falsifică înscrisuri servind la înfățișarea de plăți inexistente sau la prezentarea în registrele societății a unor sume nedatorate, în scopul obținerii de credite. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă, și nu numai patronul, ce dispune falsificarea și au semnat balanțele de verificare (pe anii 1994-1995) la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor (Judecătoria sectorului 5 București, sentința penală nr. 1516 din 6 iunie 1997). Prin Ordonanța de urgență nr. 32/1997, M.Of. nr. 133 din 27 iunie 1997 au fost abrogate art. 205-209 ale Legii nr. 31/1990; Ordonanța a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 195/1997, M.Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997. Pct. 11 al ordonanței dispune abrogarea art. 205-207 și 209 al legii. Ulterior, Legea nr. 31/1990 a fost republicată M. Of.  nr. 33 din 29 ianuarie 1998. În speță, Tribunalul București, Secția I penală, prin decizia nr. 140 A din 2 februarie 1998 (dosar nr. 3860/1997), a achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen. pentru această infracțiune. Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act sau în bilanț, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracțiunii de bancrută frauduloasă prevăzută și pedepsită în art. 276 lit. a) a Legii societăților comerciale- Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998. Republicată în temeiul art. X din O.U.G. nr. 32/1997, publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 195/1997, publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 31/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, și a mai fost modificată prin: Legea nr. 41/1991, publicată în M. Of. nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44/1991, publicată în M. Of. nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80/1991, publicată în M. Of. nr. 263 din 23 decembrie 1991, și prin Legea nr. 78/1992, publicată în M. Of. nr. 178 din 28 iulie 1992. Ulterior, legea a mai fost modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999, Legea nr. 127/2000 pentru modificarea și completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale publicată în M. Of. nr. 345 din 25 iulie 2000, Ordonanța de urgență nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților publicată în M. Of. nr. 283 din 31 mai 2001, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003 și prin Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004.  În această modalitate alternativă nu este necesară existența falimentului declarat al societății, adică starea de nesolvabilitate comercială a firmei. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă – și nu numai patronul – ce dispune falsificarea și semnează balanțele de verificare (pe anii 1994-1995) la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor. Simțim nevoia unor considerații care să clarifice mai bine acest raționament, în raport și cu noua reglementare a materiei (art. 276 care a înlocuit art. 208 din Legea nr. 31/1990 în urma republicării legii). Codul comercial incrimina bancruta simplă pentru activități apreciate ca frauduloase (săvârșite mai înainte de declararea de faliment) chiar dacă erau comise în scopul unui moratoriu, deci cu intenția de salvare a solvabilității firmei (art. 879 C. com. Codul Comercial, publicat în M. Of. din 10 mai 1887, a fost promulgat prin decret la 10 mai 1887 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. Modificări au fost aduse în 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995. Ulterior au mai fost aduse modificări prin: – Ordonanța de urgență nr. 32/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997; – Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999; – Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.  Art. 695-888 au fost abrogate prin art. 130 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare.  Bancruta frauduloasă, incriminată în art. 880 C. com., consta în orice alte activități frauduloase, săvârșite în orice alt scop decât cele incriminate în art. 879 C. com.; dacă scopul fraudulos consta expres în a frauda pe creditori [chiar și înainte de declararea în faliment), fapta se încadra în alineatul (2)].  Pedeapsa bancrutei simple era de până la doi ani, iar la bancruta frauduloasă de până la 12 ani (maximul închisorii corecționale); În prezent art. 276 din Legea nr. 31/1990 republicată incriminează bancruta frauduloasă când este vorba de: a) fapte săvârșite în vederea diminuării (aparente) a valorii activelor sau chiar prin sustrageri, ascunderi, însoțite sau nu de falsuri sau distrugere și b) în caz de faliment, înstrăinarea în frauda creditelor a unei anumite părți însemnate din active. Observăm că deși reglementarea actuală încearcă să acopere cele mai vaste zone de fraudare a creditorilor, scopul legiuitorului este acela al salvării de la faliment, și nu al sancționării penale a falitului. Reglementarea reorganizării judiciare își propune să faciliteze continuarea activității, restructurarea activității comerciantului. Ca excepție, lichidarea are ca obiect urmărirea încasării creanțelor din averea debitorului, descărcarea de datorii, conservarea valorilor, menținerea unor contracte încheiate de debitor și, etapizat, introducerea de acțiuni civile pentru anularea actelor frauduloase. Potrivit Principiilor Băncii Mondiale, un sistem de insolvență eficient trebuie să fie integrat în sistemul juridic și economic al statului pentru a se realiza un echilibru între lichidare și reorganizare, pe baza ideii de maximizare a averii debitorului- The Principles and Guidelines emphasize contextual, integrated solutions and the policy choices involved in developing those solutions. The principles are a distillation of international best practice in the design of insolvency and creditor rights systems. Adapting international best practices to the realities of developing countries, however, requires an understanding of the market environments in which these systems operate. The challenges include weak or unclear social protection mechanisms, weak financial institutions and capital markets, ineffective corporate governance and uncompetitive businesses, and ineffective laws and institutions. These obstacles pose enormous challenges to the adoption of systems that address the needs of developing countries while keeping pace with global trends and international best practices. The application of the principles in this paper at the country level will be influenced by domestic policy choices and by the comparative strengths (or weaknesses) of laws and institutions. (The World Bank Principles and Guidelines for Effective Insolvency and Creditor Rights Systems, April 2001, la adresa www. worldbank. org.). Ideea centrală este a unui plan de organizare și continuare a activității debitorului [art. 59 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată, Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, publicată în M. Of. nr. 608 din 13 decembrie 1999, Republicată în temeiul art. XI din Legea nr. 99/1999, publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 64/1995 a fost publicată în M. Of. nr. 130 din 29 iunie 1995 și a mai fost modificată prin: Ordonanța Guvernului nr. 38/1996, publicată în M. Of. nr. 204 din 30 august 1996, abrogată prin O.U.G. nr. 58/1997, publicată în M. Of. nr. 265 din 3 octombrie 1997; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/1997, publicată în M. Of. nr. 265 din 3 octombrie 1997, abrogată prin Legea nr. 99/1999, publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999. Ulterior, legea a mai fost modificată prin: Rectificarea nr. 64 din 22 iunie 1995, publicată în M. Of. nr. 89 din 28 februarie 2000; Ordonanța nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, publicată în M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2002; Legea nr. 82/2003 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului publicată în M. Of. nr. 194 din 26 martie 2003; Legea nr. 149/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, precum și a altor acte normative cu incidență asupra acestei proceduri, publicată în M. Of. nr. 424 din 12 mai 2004. I. Turcu, Insolvența comercială. Reorganizarea judiciară și falimentul, Ed. Lumina Lex, București, 2000; I. Schiau, Regimul juridic al insolvenței comerciale, Ed. All Beck, București, 2001; S.M. Miloș, Principalele modificări ale Legii privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, în „Revista de drept comercial” nr. 6/2004, p. 67 sqq.; I. Schiau, Modificările aduse prin Legea nr. 149/2004, Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, în „Dreptul” nr. 9/2004, p. 21 sqq.]. Toți creditorii (anterior deschiderii procedurii de reorganizare) vor depune declarații de creanțe car vor fi susținute de administratorul căruia i s-a încredințat sarcina redresării activității (art. 74 din lege). În cazul în care pasivul se apropie de activ, se va trece la lichidarea acelui activ și numai dacă pasivul este mai mare există pericolul „să ne îndreptăm” spre un faliment. Numai în cazul în care debitorul nu respectă planul de reorganizare, dacă planul nu este confirmat, dacă comitetul creditorilor (sau camera de comerț teritorială) cere motivat (pe ideea pierderilor continue din averea debitorului) se va începe procedura falimentului. Instanța numai motivat de lipsa oricăror posibilități de redresare rațională a activității va dispune începerea procedurii falimentului prin inventarierea averii debitorului și stabilirea masei pasive fixe [art. 59 alin. (2) teza a II-a din lege, coroborat cu art. 82 și urm.], judecătorul sindic va trimite în acest caz o notificare pentru înregistrarea creanțelor împotriva debitorului. Lichidatorul (sub controlul judecătorului sindic) le va înscrie în tabelul de creanțe la valoarea lor nominală, iar bunurile vândute vor fi depuse în contul averii debitorului. Unele instanțe au motivat aplicarea fostului art. 208 din Legea societăților comerciale care incrimina bancruta frauduloasă prin existența unor neînregistrări contabile, ascunderea unei părți a activelor, denaturarea rezultatelor contabile cu consecința sustragerii sau neplății impozitelor (J. Buzău, sent. pen. nr. 424/2000; J. Craiova, sent. pen. 3129/1998; J. Băilești, sent. pen. 336/1997; J. Calafat, sent. pen. 281/1996 (nepublicate); D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în RRDP nr. 3/2000, p. 124 sqq.) uneori, chiar dacă societatea a obținut profituri- J. Băilești, sent. pen. nr. 972/1996 și menținută prin T. Dolj, d. pen. 2002/1997 și C. Ap. Craiova, d. pen. 202/1997 (nepublicate). Alte instanțe au considerat că faptele de acest fel reprezintă încălcări ale Legii contabilității sau evaziuni fiscal- C. Ap. Craiova d. pen. nr. 369/1997; J. Craiova, sent. pen. nr. 3995/1996 definitivă prin neapelare (nepublicate). În fața acestei practici pe care o apreciem ca oscilantă, ne vedem obligați a sublinia esența bancrutei: întotdeauna vom avea ca premisă o intenție frauduloasă (prezumată) rezultând din diminuarea valorii activelor în scopul neonorării (chiar viitoare) a creditorilor [lit. a)] art. 276 din Legea societăților comerciale, republicată) și o intenție frauduloasă (manifestă) prin înstrăinarea în frauda creditorilor [lit. b)]. Cum prin creanțe înțelegem și creanțele statului provenite din impozite, potrivit art. 108 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 64/1995, apreciem și ascunderea unei părți din activul societății, cu consecința neplății impozitului poate fi considerată ca bancrută frauduloasă [lit. a)] dacă există posibilitatea probării unei acțiuni urmărind sau acceptând o viitoare încetare totală a plății. Societatea este insolvabilă, și dacă inculpatul a înstrăinat active în frauda creditorilor achitând alte datorii, efectuând cheltuieli personale, neplătind furnizorii, cunoscând starea de insolvabilitate a societății (J. Craiova, sent. pen. nr. 952/1992,  nepublicată.). Vom avea o bancrută în modalitatea lit. a), de asemenea, ori de câte ori se încearcă păgubirea creditorilor prin nerespectarea sau amânare plății acestora; chiar și cea mai mică întârziere de plată dovedită (nerenegociată) poate să aibă această semnificație. În cazul lit. b) înstrăinarea trebuie să aibă loc din momentul deschiderii procedurii de faliment, adică de la ridicarea dreptului de administrare și dispoziție a bunurilor (art. 78 din Legea falimentului). Dar chiar și în acest caz, nu orice înstrăinare atrage sancțiunea penală, ci numai aceea care, în final, în esență, afectează drepturile creditorilor. De exemplu, nu va fi sancționat conducătorul societății care înstrăinează bunuri, chiar și după ridicarea dreptului de dispoziție, în vederea creșterii averii sale, deci a creșterii posibilității de dezdăunare a creditorilor. Procedura falimentului, ca jurisdicție comercială, este independentă de procedura penală și se vor desfășura independent una de alta. În reglementarea actuală, cel chemat în justiție este societatea debitoare, acțiunile vizând averea societății. Debitor este întotdeauna societatea comercială – Efectuarea procedurilor de faliment este suspendată față de debitorii societății comerciale cu capital majoritar de stat, pentru care Guvernul poartă răspunderea instituirii unor proceduri speciale de supraveghere financiară temporară (art. 129 din lege). Procedura aplicabilă R.A. pentru insolvabilitate va urma să vină. Ea va fi cea urmărită, toate activele se vor depune în contul său, al averii sale. Este evident că nu sunt urmărite bunurile patronului, ale acționarilor, și nu este vorba de averea lor. Nu ei sunt debitori, dar se va putea vorbi de o răspundere a conducătorilor S.A. sau S.R.L., adică a administratorilor, directorilor și cenzorilor, în măsura în care au contribuit la ajungerea societății în situația unei supravegheri judiciare. Este vorba de o răspundere pentru fapta proprie în limita folosului (creditului) propriu obținut, al intereselor personale, al falsului, înșelăciunii, contabilității fictive sau frauduloase (art. 124 din lege). Instanța, aplicând o pedeapsă, va soluționa totodată și latura civilă, prin restabilirea situației reale; prin stabilirea valorii reale a activelor; prin anularea actelor false; prin repararea pagubei aduse debitorului – societatea comercială în cazul însușirii, distrugerii sau înstrăinării către un terț de bună-credință (în ultimul caz, în ipoteza pronunțării falimentului), în măsura în care această acțiune a fost alăturată celei publice. Toate despăgubirile vor fi aduse în averea societății debitoare, de unde se vor îndestula, potrivit prevederilor descrise anterior, toți creditorii, în ordinea privilegiilor, a garanțiilor sau a acțiunilor întreprinse în interiorul masei pasive. Partea civilă împotriva infractorului este societatea comercială fraudată, care va trebui să dezdăuneze în nume personal creditorii fraudați, întrucât toate activitățile s-au desfășurat direct în patrimonial persoanei juridice. Ultima activitate va fi plata creanțelor și raportul fiscal al lichidării, aprobat de judecătorul sindic. În consecință, bancruta are drept consecință o declarare a insolvabilității, dar premisele celor două modalități [de la lit. a), respectiv b)] sunt delimitate net de momentul declanșării falimentului (în sensul titlului VIII). Infracțiunea are o singură premisă, care este fraudarea, înșelarea creditorilor, cu diferite grade de prezumare a acestei intenții.

 BIGAMIA   Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Persoana necăsătorită care încheie o căsătorie cu o persoană pe care o știe căsătorită se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

BOLI v zădărnicirea combaterii bolilor  

 

C

CALCULUL DURATEI PEDEPSELOR   v Durata executării

CALCULUL PEDEPSEI ÎN CAZUL COMUTĂRII SAU ÎNLOCUIRII PEDEPSEI DETENȚIUNII PE VIAȚĂ   În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, perioada de detențiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.

CALCULUL TERMENULUI DE REABILITARE   Termenele prevăzute în art. 165 și art. 166 se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. Pentru cei condamnați la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod. În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată. În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data împlinirii termenului de supraveghere. În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse.

CALCULUL TIMPULUI   La calcularea timpului ziua se socotește de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul de 12 luni. Luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. Dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracția de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracția se va aplica asupra termenului transformat în zile, după care durata obținută se transformă în luni. În acest caz, luna se socotește de 30 de zile și se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracției. În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător dispozițiile de mai sus,   transformarea făcându-se între ani și luni.

CALE FERATĂ   v accidentul de cale ferată  

CAMĂTĂ   Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Camăta, sub o formulare nouă, este adusă din nou în sfera ilicitului penal.            Codul în vigoare, la adoptare, avea incriminată camăta sub denumirea marginală “specula“, constând în fapta de a da bani cu dobândă ca îndeletnicire. Prin Legea nr. 12/1990 această faptă a fost dezincriminată. Se consideră justificată incriminarea cametei întrucât aceasta prezintă pericol specific infracțiunii iar realitatea a demonstrat că prin săvârșirea acestui gen de fapte, ce pot aduce mari venituri, se eludează legislația fiscală dar se pot produce și consecințe, uneori grave, pentru interesele unei persoane. (Expunerea de motive)

CAPITULAREA   Predarea în mâinile inamicului de către comandant a forțelor armate pe care le comandă, lăsarea în mâinile inamicului, distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuințare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare pentru purtarea războiului, fără ca vreuna dintre acestea să fi fost determinată de condițiile de luptă, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu  închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

CARANTINĂ  v zădărnicirea combaterii bolilor  

CATEGORII DE LEGI   v Constituția  României  

CATEGORIILE MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ   Măsurile de siguranță sunt: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii; confiscarea specială. e)confiscarea extinsă.

CATEGORIILE PEDEPSELOR    v Pedepsele principale,  Pedeapsa accesorie

CAUZA PENALĂ  v aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei,  aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei      

CAUZE DE AGRAVARE   vConcursul între cauze de atenuare sau de agravare

CAUZE DE ATENUARE SAU DE AGRAVARE   vConcursul între cauze de atenuare sau de agravare

CAUZE DE REDUCERE A PEDEPSEI   Dacă persoana care a săvârșit una dintre infracțiunile contra securității naționale înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanților, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII   v  Reabilitarea de drept,  Reabilitarea judecătorească

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ   v Efectele amnistiei,  Prescripția răspunderii penale

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI   v Efectele grațierii,  Prescripția executării pedepsei

CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE   Ca dispoziții generale,  nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate. Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit. Capitolulcauzelor de neimputabilitate  înlătură cea de-a treia trăsătură esențială a infracțiunii – imputabilitatea. Cauzele de neimputablitate sunt cauze personale, care nu se răsfrâng asupra participanților, de ele urmând a beneficia doar persoana care a acționat sub imperiul lor. Principalele modificări în această materie sunt: a) Introducerea în această categorie – și nu în cea a cauzelor justificative – a excesului justificat de legitimă apărare sau stare de necesitate. Această abordare, acceptată de numeroase sisteme europene – § 33 și 35 C. pen. german, art. 16 alin.2 și art.18 alin.2 C. pen elvețian (forma în vigoare de la 1 ianuarie 2007), art.33 și 35 C. pen. portughez – se justifică prin aceea că în respectivele situații suntem în prezența unor cauze cu caracter personal, care nu se răsfrâng asupra participanților, spre deosebire de cauzele justificative. Dacă spre exemplu, două persoane aflate împreună comit o faptă în legitimă apărare depășind limitele unei apărări proporționale, însă numai una a acționat sub imperiul unei stări de tulburare, doar aceasta va beneficia de efectele excesului neimputabil, nu și cea care a depășit limitele apărării în deplină cunoștință de cauză. b) înlocuirea termenului de „beție” utilizat în codul în vigoare cu cel de „intoxicație”, acesta din urmă redând mai fidel și mai corect din punct de vedere medico-legal conținutul respectivei cauze. Termenul este folosit și de alte legislații (art.20 pct.2 C. pen. spaniol). (Expunerea de motive)

CAUZELE JUSTIFICATIVE   Ca  dispoziții generale,  nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților. cauzele justificative, sunt împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii – caracterul nejustificat. Este vorba de împrejurări care operează in rem, efectele lor fiind extinse și asupra participanților. (Expunerea de motive)

CAZUL FORTUIT   Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. reglementarea legală a cazului fortuit nu se justifică, în condițiile în care pentru a înlătura existența infracțiunii este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere. Astfel, dacă existența infracțiunii este exclusă în condițiile în care autorul nu a putut prevedea rezultatul (ceea ce înseamnă că nu există nici măcar o culpă fără prevedere, lipsind deci vinovăția), ce importanță mai are să constatăm că nici o altă persoană nu ar fi avut această posibilitate? Este de semnalat și faptul că nici dreptul francez, german, elvețian, portughez, sau olandez nu cunoaște o reglementare în materie, iar legiuitorul spaniol a renunțat în 1995 la dispozițiile anterioare C. pen.  privitoare la cazul fortuit. (Expunerea de motive)

CENTRU DE DETENȚIE    instituție specializată în recuperarea minorilor,  cu regim de pază și supraveghere. Astfel de centre nu sunt înființate la acest moment, pentru că ele nu pot fi identificate cu penitenciarele pentru minori. Legiuitorul, reglementând această măsură educativă, nu a avut în vedere doar o schimbare de denumire a actualelor penitenciare, ci o schimbare de esență a acestor instituții. Minorii vor urma în aceste centre anumite programe intensive de reintegrare socială, paralel cu programe de instrucție școlară și profesională. Măsura reținerii și arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul de detenție (art. 21 din Legea nr. 187/2012) https://legeaz.net/dictionar-juridic  v internarea într-un centru de detenție  

CENTRU EDUCATIV   măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională  v internarea într-un centru  

 CERCETAREA ABUZIVĂ   Întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Cu aceeași pedeapsă se sancționează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.

CIRCUMSTANȚE AGRAVANTE   Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante: săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante; săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri; săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor; săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze; săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii; săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență; săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte. În privința circumstanțelor agravante, principala modificare constă în renunțarea la categoria circumstanțelor agravante judiciare întrucât, ținând seama de modul imprecis al reglementării și de efectul asupra răspunderii penale, textul se situează la limita principiului previzibilității legii, lăsând posibilitatea agravării răspunderii penale a unei persoane, căreia i se reproșează adoptarea unei conduite periculoase, în condițiile în care fapta ce atrage acest efect nu este descrisă de lege cu claritate pentru se putea înțelege fără echivoc în ce constă împrejurarea care imprimă faptei un caracter mai grav. Modul în care aceste circumstanțe funcționează astăzi în practica judiciară oferă adeseori exemple tipice de analogie în defavoarea inculpatului, procedeu prohibit în dreptul penal și sancționat de jurisprudența CEDO pe terenul art.7 din Convenție. Mai trebuie menționat și faptul că niciunul dintre sistemele legislative de referință (german, italian, spaniol, portughez, olandez, elvețian, belgian, francez etc.) nu conține o reglementare a unor circumstanțe agravante judiciare. Sub aspectulconținutului circumstanțelor agravante s-a procedat la o reevaluare a împrejurărilor care au aptitudinea de a evidenția un grad de pericol ridicat astfel încât să justifice reținerea acestora ca circumstanțe legale. În acest sens s-a extins sfera de aplicare a circumstanței privind contribuția a trei sau mai multe persoane la comiterea unei fapte prin eliminarea sintagmei „împreună”, deoarece contribuția unui asemenea număr de persoane reprezintă întotdeauna o formă mai sigură și mai ușoară de atingere a scopului urmărit, fără a interesa în mod deosebit natura contribuțiilor și momentul la care acestea au survenit. Eventuala contribuție survenită efectiv și concomitent în momentul comiterii faptei, în măsura în care în concret evidențiază un grad ridicat de periculozitate, poate fi valorificată cu ocazia individualizării pedepsei. De asemenea, s-a extins și sfera de aplicare a circumstanței privind comiterea infracțiunii de către o persoană în stare de intoxicație preordinată, la cauzele care determină această stare fiind adăugate, pe lângă alcool, și alte substanțe psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei interdicții legale sau medicale. Introducea acestei circumstanțe este determinată de constatările practicii judiciare din ultimii ani conform cărora numeroase infracțiuni contra persoanei și contra patrimoniului, dar nu numai, se comit pe fondul consumului de alcool, de droguri sau de alte substanțe interzise ori cu regim special. S-a renunțat la agravarea răspunderii în cazul comiterii infracțiunii din motive josnice deoarece, prin forța lucrurilor, în majoritatea covârșitoare a cazurilor comiterea infracțiunilor nu este animată de resorturi care pot stârni admirație sau pot reprezenta repere morale. În măsura în care, într-un caz concret, mobilul comiterii infracțiunii evidențiază în mod flagrant nivelul scăzut de conștiință al infractorului, această împrejurare poate fi avută în vedere în procesul de individualizare al pedepsei. În plus, conținutul acestei circumstanțe nu a fost niciodată delimitat cu precizie de doctrină și jurisprudență. Totodată a fost introdusă o nouă circumstanță agravantă, constând în săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze, întrucât o asemenea împrejurare evidențiază o periculozitate ridicată a infracțiunii dar și a infractorului. În privința efectelor circumstanțelor agravante acestea sunt obligatorii și se determină prin aplicarea unei fracții de o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă, fără însă ca această majorare adusă limitei minime și maxime să poată depăși 2 ani în cazul pedepsei închisorii. (Expunerea de motive)

CIRCUMSTANȚE ATENUANTE   Următoarele împrejurări constituie circumstanțe atenuante legale: săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă; depășirea limitelor legitimei apărări; depășirea limitelor stării de necesitate. acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanța atenuantă nu se aplică în cazul săvârșirii următoarelor infracțiuni: contra persoanei, furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracțiuni contra siguranței publice, infracțiuni contra sănătății publice, infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, contra securității naționale, contra capacității de luptă a forțelor armate, infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, a infracțiunilor privind frontiera de stat a României, a infracțiunilor la legislația privind prevenirea și combaterea terorismului, a infracțiunilor de corupție, infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracțiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, privind regimul juridic al substanțelor dopante, a celor privind spălarea banilor, privind activitățile aeronautice civile și cele care pot pune în pericol siguranța zborurilor și securitatea aeronautică, privind protecția martorilor, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, a celor privind traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea și combaterea pornografiei și a celor la regimul adopțiilor. Pot constitui circumstanțe atenuante judiciare: eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii; împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. În materia circumstanțelor atenuante elementele de noutate privesc conținutul circumstanțelor atenuante judiciare și efectele circumstanțelor atenuante. Sub aspectul conținutului, a fost înlăturată circumstanța privitoare la conduita bună a infractorului anterior săvârșirii infracțiunii, rămânând ca o asemenea împrejurare să fie avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei. De asemenea a fost eliminată circumstanța atenuantă motivată de conduita ulterioară comiterii faptei, constând în prezentarea infractorului în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților, deoarece prin conținutul lor asemenea împrejurări nu influențează în mod semnificativ evaluarea periculozității infractorului ca să justifice o circumstanță atenuantă însă pot conduce la o atenuare a răspunderii datorită ajutorului pe care infractorul îl acordă autorităților pe parcursul procesului penal ori reglementarea raporturilor dintre infractor și autorități în cursul procesului penal este în sarcina legii de procedură penală. De asemenea, a fost regândită reglementarea efectelor circumstanțelor atenuante,în primul rând sub aspectul întinderii și a modului de determinare al acestor efecte dar și sub aspectul diferențierii gradului de atenuare în raport de natura circumstanțelor atenuante reținute. Existența circumstanțelor atenuante conduce, în cazul celor legale, la reducerea la jumătate a limitei speciale maxime și minime ale pedepsei prevăzute de lege, iar în cazul celor judiciare reducerea acelorași limite se face cu o treime. Reducerea atât a limitei speciale minime dar și a celei maxime a pedepsei conferă judecătorului o mai mare libertate de apreciere în stabilirea concretă a pedepsei prin aceea nu mai este obligat să aplice, de drept, o pedeapsă sub minimul special al pedepsei dar păstrează această posibilitate în măsura în care operațiunea de individualizare conduce la o asemenea concluzie. În același timp, prin reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o fracție (1/2 sau 1/3) se realizează o determinare proporțională a efectului atenuant ținând cont de gradul de pericol abstract stabilit de legiuitor pentru o anumită infracțiune. Diferențierea întinderii efectelor circumstanțelor atenuante, după cum acestea au caracter legal sau judiciar, este justificată prin semnificația diferită pe care acestea o au în procesul de individualizare. Astfel, circumstanțele atenuante legale, prevăzute expres și evaluate de legiuitor, sunt întotdeauna concomitente momentului săvârșirii faptei și relevă existența anumitor împrejurări ce influențează direct conduita infractorului prin aducerea acestuia într-o stare care, deși nu justifică săvârșirea infracțiuni, scuză într-o anumită măsură comportamentul său, fapt ce diminuează gravitatea infracțiunii și influențează forma și întinderea răspunderii penale. Circumstanțele atenuante judiciare sunt fie ulterioare momentului comiterii infracțiunii, fie concomitente dar determinate numai generic sub aspectul conținutului, astfel că aceste circumstanțe nu au o semnificație evidentă în aprecierea gravității infracțiunii ori a periculozității infractorului. Ele însă pot avea un efect atenuant în procesul de evaluare a periculozității infractorului (dacă acesta își manifestă regretul față de infracțiunea comisă prin contribuția adusă pentru înlăturarea ori diminuarea consecințelor faptei), ori a periculozității infracțiunii (dacă există împrejurări legate de fapta comisă, altele decât cele prevăzute ca circumstanțe atenuante legale, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului). (Expunerea de motive)

CIRCUMSTANȚE PERSONALE ȘI REALE   Circumstanțele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți. Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

CIVILI v  infracțiuni săvârșite de militari sau de civili,   Sustragerea de la serviciul militar în timp de război,  Agresiunea împotriva santinelei,  Sustragerea de la luarea în evidența militară,  Neprezentarea la încorporare sau concentrare,  Jefuirea celor căzuți pe câmpul de luptă,  Folosirea emblemei Crucea Roșie în timpul operațiunilor militare

COAUTORI  v autorul și coautorii  

COBORÂREA PAVILIONULUI   în timpul luptei, în scopul de a servi cauza inamicului, săvârșită de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, precum și de către orice altă persoană ambarcată, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

 CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂfusese modificat și completat prin Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 194 din 2 martie 2018),   Legea nr. 9/2017 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 144 din 26 februarie 2017) , Ordonanța de  urgență nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 101 din 5 februarie 2017), Ordonanța de  urgență nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 92 din 01 februarie 2017), Ordonanța de  urgență nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 866 din 31 octombrie 2016), Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016), Legea nr. 116/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 418 din 02 iunie 2016), Ordonanța de  urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016), Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016), Ordonanța de  urgență nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de  urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), Legea nr.  318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 961 din 24 decembrie 2015), Ordonanța de  urgență nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 473 din 30 iunie 2015), Ordonanța de  urgență nr. 82/2014pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de  urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014), Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013). A se urmări și Î.C.C.J. , Decizia nr.  19/2017  referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Brașov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecății, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate (M. Of. nr. 953 din 04 decembrie 2017), Decizia nr.  20/2017  privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C.pr.pen., în sensul stabilirii modalității de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv dacă aceasta este cea prevăzută de dispozițiile art. 269 alin. (2) și (4) C.pr.pen.  sau cea prevăzută de dispozițiile art. 271 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 904 din 17 noiembrie 2017), Decizia nr.  13/2017  referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 469 alin. (3) C.pr.pen., în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate (M. Of. nr. 735 din 13 septembrie  2017), Decizia nr.  10/2017  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: ”Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C.pr.pen., instanța care soluționează contestația în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar” (M. Of. nr. 392 din 25 mai 2017), Decizia nr.  41/2016  privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C.pr.pen., în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicționale menționate în cuprinsul acestui articol sau poate fi și implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare (M. Of. nr. 115 din 10 februarie 2017), Decizia nr. 21/2016  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) C.pr.pen., în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 C. pen., sau asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) C. pen., ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice (M. Of. nr. 884 din 04 noiembrie 2016), Decizia nr. 540/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C.pr.pen.  (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) , Decizia nr.  6/2016  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 427 alin, (1) raportat la art. 426 lit. b) și d) C.pr.pen.  și aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. (M. Of. nr. 287 din 15 aprilie 2016) , Decizia nr.  1/2016  referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 C.pr.pen.  stabilește că: în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă (M. Of. nr. 258 din 06 aprilie 2016) , Decizia nr.  33/2015  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea ca judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea plângerii împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală să poată dispune admiterea plângerii și schimbarea soluției de renunțare la urmărirea penală în soluția de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca și consecință imediată pronunțarea unei soluții de clasare (M. Of. nr. 36 din 19 ianuarie 2016), Decizia nr.  29/2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului C.pen.  pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul C.pen.  sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire (M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016), Decizia nr.  27/2015  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă ordonanța procurorului ierarhic superior, prin care în baza art. 335 alin. (1) C.pr.pen.  este admisă plângerea persoanei vătămate și se dispune infirmarea ordonanței procurorului și redeschiderea urmăririi penale, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 335 alin. (4) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 919 din 11 decembrie 2015) , Decizia nr.  2/2015  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili care este calea de atac legală în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C.pr.pen.  (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului (M. Of. nr. 159 din 06 martie 2015) , Decizia nr.  25/2014  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. 10 C.pr.pen., cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită (M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014), , Decizia nr.  23/2014  referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluției procurorului de neurmărire penală, iar dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 475 C.pr.pen., s-a exprimat opinia că o cerere de strămutare formulată în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire penală este inadmisibilă (M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), Decizia nr.  4/2014  referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 203 alin. (5) și art. 425^1 alin. (1) C.pr.pen., în sensul de a stabili care dispoziții sunt aplicabile, respectiv dacă ședința de judecată prin care este soluționată, în cursul urmăririi penale și în procedura de cameră preliminară, contestația formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți și de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfășoară în ședință publică și dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o decizie (M. Of. nr. 821 din 11 noiembrie 2014), Decizia nr.  11/2014  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 216 alin. (1) și (2) raportat la art. 242 alin. (10) C.pr.pen., în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării inițiale a acestei măsuri, cât și cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, precum și a chestiunii de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 242 alin. (10), (11) și (12) raportat la art. 203 alin. (5) și (6) și art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) și art. 362 alin. (2) C.pr.pen., în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune de către instanța de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune se realizează în ședință publică sau în camera de consiliu (M. Of. nr. 503 din 07 iulie 2014), Decizia nr. 10/2014  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 C. pen. anterior atunci când pentru fapta concretă legea mai favorabilă este Codul penal actual în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, precum și efectele circumstanțelor atenuante prevăzute de Codul penal anterior (art. 76 C. pen. anterior sau art. 76 C. pen. actual) în condițiile neagravării situației în propria cale de atac (M. Of. nr. 502 din 07 iulie 2014). Curtea Constituțională,  Decizia nr.  16/2018  referitoare la examinarea sesizării cu privire la următoarea problemă de drept: ”Natura termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C.pr.pen.  și consecințele nerespectării acestuia” (M. Of. nr. 927 din 02 noiembrie 2018), Decizia nr.  354/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^3 alin. (3) teza finală C.pr.pen.  (M. Of. nr. 579 din 9 iulie 2018), Decizia nr.  102/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C.pr.pen., precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018), Decizia nr.  102/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C.pr.pen., precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018),Decizia nr.  79/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 399 din 09 mai 2018), Decizia nr.  22/2018   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018), Decizia nr.  21/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018), Decizia nr.  802/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 116 din 06 februarie 2018), Decizia nr.  651/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4¹) teza a doua C.pr.pen.  (M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017), Decizia nr.  554/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017), Decizia nr.  651/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua C.pr.pen.  (M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017), Decizia nr. 562/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017), Decizia nr.  437/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 763 din 26 septembrie 2017), Decizia nr. 244/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 529 din 06 iulie 2017), Decizia nr. 90/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 291 din 25 aprilie 2017), Decizia nr.  17/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și art. 215¹ alin. (6) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 261 din 13 aprilie 2017), Decizia nr.  22/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 159 din 03 martie 2017), Decizia nr.  625/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 107 din 07 februarie 2017), Decizia nr.  586/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C.pr.pen.  cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 1001 din 13 decembrie 2016), Decizia nr.  614/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215¹ alin. (2) și alin. (5) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 962 din 28 noiembrie 2016), Decizia nr.  432/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4¹) teza întâi și art. 440 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016), Decizia nr.  257/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017),Decizia nr.  302/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017),  Decizia nr.  23/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016), Decizia nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016),Decizia nr.  235/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015),Decizia nr.  23/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016), 2 mai 2016,   Decizia nr.  641/2014   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 887 din 05 decembrie 2014), Decizia nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016), Decizia nr.  44/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) C.pr.pen.  și ale art. 125 alin. (3) C. pen. (M. Of. nr. 305 din 21 aprilie 2016), Decizia nr.  24/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016), Decizia nr.  23/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016),  Decizia nr.  51/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), Decizia nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016), Decizia nr.  740/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015), Decizia nr.  733/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) și alin. (7) pct. 2 lit. d) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016), Decizia nr.  704/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală C.pr.pen., în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (M. Of. nr. 158 din 02 martie 2017), Decizia nr.  740/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015), Decizia nr.  501/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 733 din 21 septembrie  2016), Decizia nr.  591/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015), Decizia nr.  631/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) și art. 347 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 831 din 06 noiembrie 2015), Decizia nr.  18/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 312 din 02 mai 2017),Decizia nr.  496/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 708 din 22 septembrie  2015),Decizia nr.  553/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie  2015),Decizia nr.  552/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) și (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) și (2) și art. 348 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie  2015), Decizia nr.  542/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie  2015), Decizia nr.  2/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 324 din 05 mai 2017), Decizia nr.  361/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1^1) lit. a) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015), Decizia nr.  506/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015), Decizia nr.  423/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^4 alin. (5) C.pr.pen.  și ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 538 din 20 iulie 2015), Decizia nr.  235/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015), Decizia nr.  361/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1^1) lit. a) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015), Decizia nr.  361/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1¹) lit. a) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015), Decizia nr.  166/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549 ¹ C.pr.pen.  (M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015), Decizia nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016), Decizia nr.  235/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015),Decizia nr.  166/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549¹ C.pr.pen.  (M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015), Decizia nr.  76/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza a doua C.pr.pen.  (M. Of. nr. 174 din 13 martie 2015), Decizia nr.  336/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015), Decizia nr.  663/2014   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015), Decizia nr.  641/2014 [A/A/A/R] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014), Decizia nr.  712/2014  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015), Decizia nr.  599/2014   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. f) și art. 341 alin. (5)-(8) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 886 din 05 decembrie 2014), Decizia nr. 641/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 887 din 05 decembrie 2014).  De asemenea, V și   Ordinul nr. 64/2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal (M. Of. nr. 500 din 7 iulie 2015)

CODUL PENAL din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009) a intrat în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepția dispozițiilor alin. (2) și alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod. Legea nr. 301/2004 – Codul penal, M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, și Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se abrogă. În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului penal. Această lege a fost adoptată la  25 iunie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituția României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședința comună din  22 iunie 2009 și publicat în Monitorul Oficial nr.  510 din   24 iulie 2009.  Legea a fost promulgată prin Decretul nr. 1211/2009 pentru promulgarea Legii privind Codul penal, M. Of. 510 din 24 iulie 2009. Codul a mai fost modificat prin  Legea 430/2023 pentru completarea art. 299 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1 din3 ianuarie 2024),  Legea 424/2023 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002 (M. Of. nr. 1194 din 29 decembrie 2023),Legea 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002 (M. Of. nr. 634 din 11 iulie 2023),  Legea 401/2023 pentru modificarea art. 437 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1132 din 14 decembrie 2023),  Legea 323/2023 pentru modificarea art. 378 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1020 din 8 2023), Legea 314/2023 pentru modificarea art. 331 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1013 din 07 noiembrie 2023), Legea 291/2023 pentru modificarea și completarea art. 84 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și pentru completarea art. 121 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 968 din 25 octombrie 2023),  Legea 258/2023 pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 871 din 28 septembrie 2023), Legea 248/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 673 din 21 iulie 2023), Legea 214/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 634 din 11 iulie 2023), Legea 213/2023 pentru completarea art. 91 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 629 din 10 iulie 2023),  Legea 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative (M. Of. nr. 616 din 06 iulie 2023), Legea 171/2023 pentru modificarea și completarea art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 532 din 15 iunie 2023) . Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 510 din data de 24 iulie 2009,   Legea 430/2023 pentru completarea art. 299 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1 din3 ianuarie 2024),  Legea 424/2023 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002 (M. Of. nr. 1194 din 29 decembrie 2023),Legea 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002 (M. Of. nr. 634 din 11 iulie 2023),  Legea 401/2023 pentru modificarea art. 437 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1132 din 14 decembrie 2023),  Legea 323/2023 pentru modificarea art. 378 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1020 din 8 2023), Legea 314/2023 pentru modificarea art. 331 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1013 din 07 noiembrie 2023), Legea 291/2023 pentru modificarea și completarea art. 84 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și pentru completarea art. 121 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 968 din 25 octombrie 2023),  Legea 258/2023 pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 871 din 28 septembrie 2023), Legea 248/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 673 din 21 iulie 2023), Legea 214/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 634 din 11 iulie 2023), Legea 213/2023 pentru completarea art. 91 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 629 din 10 iulie 2023),  Legea 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative (M. Of. nr. 616 din 06 iulie 2023), Legea 171/2023 pentru modificarea și completarea art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 532 din 15 iunie 2023),   Legea nr. 170/2022 pentru modificarea art. 369 din Legea nr. nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 548 din  6  iunie 2022),  Ordonanța  de urgență nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 531 din 30 mai 2022),   Legea nr. 8/2022 pentru modificarea art. 257 alin. (4) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 20 din 6 ianuarie 2022), Legii nr. 104/2008 privind prevenirea şi combaterea producerii şi traficului ilicit de substanţe dopante cu grad mare de risc (M. Of. 739 din 28 iulie 2021),  Legea nr. 207/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru dispunerea unor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor şi a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/413/JAI a Consiliului (M. Of. 720 din 22 iulie 2021),  Legea nr. 186/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 657 din 2 iulie 2021),   Legea nr. 146/2021 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare şi execuţional penale (M. Of. 515 din 18 mai 2021), Legea nr. 233/2020 pentru modificarea art. 199 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 1036 din 5noiembrie 2020),  Legea nr. 228/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene (M. Of. 1019 din 02noiembrie 2020), Legea nr. 217/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of.  nr.1012 din 30 octombrie 2020),  Ordonanța  de urgență nr. 28/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.228 din 20 martie 2020), Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of.  nr.194 din 02 martie 2018),   Ordonanța  de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of.  nr.92 din 1 februarie 2017),   Ordonanța  de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of.  nr.92 din 01 februarie 2017), Ordonanța  de urgență nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of.  nr.389 din 23 mai 016),   Legea nr. 159/2014 pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.887 din 5 decembrie 2014),   Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.757 din 12noiembrie 2012),  Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.180 din 20 martie 2012),  Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.757 din 12noiembrie 2012),   Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.258 din 19 aprilie 2012),   Decretul 1211/2009 pentru promulgarea Legii privind Codul penal (M. Of.  nr.510 din 24 iulie 2009) v și  referinte de aplicare Legea nr. 234/2022 pentru modificarea art. 18³ din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi pentru dispunerea altor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2017/1.371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (M. Of.  nr.730 din 20 iulie 2022).  Decizia 57/2023 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Constituie infracțiune, în condițiile art. 335 alin. (3)  C. pen. , acțiunea de încredințare a unui vehicul pentru a fi condus pe drumurile publice unei persoane despre care știa că se află sub influența alcoolului, în cazul în care aceasta din urmă săvârșește infracțiunea de refuz de prelevare de probe biologice în vederea determinării alcoolemiei, fiind trimisă în judecată pentru această infracțiune?” (M. Of. nr. 1035 din 14 noiembrie 2023) . Ultime decizii ale  Curții Constituționale,   Decizia 58/2023 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept legate de termenul general de prescripție pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe în modalitatea violenței în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2)  C. pen.  cu aplicarea art. 199 alin. (1)  C. pen. , ambele norme raportate la art. 187  C. pen.  privind înțelesul noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege (M. Of. nr. 965 din 25 octombrie 2023),   Decizia nr.13/2023 privind aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (3)  C. pen.  privind recidiva internațională, în situația existenței unei condamnări definitive dispuse de o instanță străină, se poate realiza numai în urma parcurgerii procedurii de recunoaștere a hotărârii străine de condamnare, exclusiv pe cale incidentală, prevăzută de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 818 din 11 septembrie 2023), Decizia nr.7/2023 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. d) teza finală  C. pen.  (M. Of. nr. 559 din 21 iunie 2023),  Decizia nr.221/2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 378 alin. (1) lit. c)  C. pen.  (M. Of. nr. 505 din 09 iunie 2023), Decizia nr.222/2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) teza finală  C. pen.  și ale art. 386 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 441 din 22 mai 2023),   Decizia nr.9/2023 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate, pe de-o parte, de calitatea de instituție publică a unui spital militar și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acesta să fie subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu (M. Of. nr. 245 din 24 martie 2023),   Decizia nr.78/2022 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept privind art. 335 alin. (2)  C. pen.  (M. Of. nr. 51 din 18ianuarie 2023),   Decizia nr.71/2023 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 85 alin. (2) lit. g)  C. pen.  (M. Of. nr. 1052 din 21 noiembrie 2023),  Decizia nr.58/2023 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept legate de termenul general de prescripție pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe în modalitatea violenței în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2)  C. pen.  cu aplicarea art. 199 alin. (1)  C. pen. , ambele norme raportate la art. 187  C. pen.  privind înțelesul noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege (M. Of. nr. 965 din 25 octombrie 2023),  Decizia nr.13/2023 privind aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (3)  C. pen.  privind recidiva internațională, în situația existenței unei condamnări definitive dispuse de o instanță străină, se poate realiza numai în urma parcurgerii procedurii de recunoaștere a hotărârii străine de condamnare, exclusiv pe cale incidentală, prevăzută de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 818 din 11 septembrie 2023),   Decizia nr.7/2023 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. d) teza finală  C. pen.  (M. Of. nr. 559 din 21 iunie 2023), Decizia nr.221/2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 378 alin. (1) lit. c)  C. pen.  (M. Of. nr. 505 din 09 iunie 2023),   Decizia nr.222/2023  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) teza finală  C. pen.  și ale art. 386 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 441 din 22 mai 2023),  Decizia nr.9/2023 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate, pe de-o parte, de calitatea de instituție publică a unui spital militar și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acesta să fie subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu (M. Of. nr. 245 din 24 martie 2023)

COLECTIVITĂȚI   v atentatul contra unei colectivități  

COLIZIUNEA   Fapta comandantului unei nave militare sau a oricărei persoane aflate la bordul navei, care a produs o coliziune sau punerea pe uscat a navei, dacă fapta a avut ca urmare avarierea gravă a acesteia, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul în care fapta a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Fapta săvârșită în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

COMBATERII BOLILOR   v zădărnicirea combaterii bolilor  

COMERCIALIZAREA DE PRODUSE ALTERATE   Vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate depășită, dacă sunt vătămătoare sănătății, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.  Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în consum de carne sau produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt vătămătoare sănătății. Vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate depășită, dacă sunt vătămătoare sănătății ori și-au pierdut în tot sau în parte eficiența terapeutică, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

COMPETENTA  DIRECTIEI  NATIONALE ANTICORUPTIE v directia  nationala anticoruptie, șantajul

COMPLICELE   este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Potrivit dispozițiilor art. 48 C. pen. (reglementare similară celei prev. de art. 26 C. pen. anterior), complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.  A rezultat, așadar, că, pentru ca acțiunile desfășurate de o persoană să poată fi circumscrise participației penale sub forma complicității, trebuie îndeplinite următoarele condiții, sub aspect obiectiv: să se fi săvârșit în mod nemijlocit de către o altă persoană o faptă prevăzută de legea penală; să se fi efectuat acte de sprijinire a autorului în comiterea faptei (constând fie într-o contribuție materială care a sprijinit sau ajutat la realizarea laturii obiective, fie morală, care a înlesnit ori ajutat la realizarea laturii subiective); contribuția să fi servit efectiv la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală; contribuția complicelui trebuie să fie reală și efectivă, adică să se integreze în antecedența cauzală a rezultatului ilicit și să fie folosită de autorul faptei. Sub aspect subiectiv, este necesar ca cel care înlesnește sau ajută în orice fel la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală să acționeze cu intenție directă sau indirectă. Intenția se caracterizează, sub aspectul factorului intelectiv, printr-o poziție psihică bivalentă, pe de o parte, față de fapta săvârșită de către autor și de rezultatul său și, pe de altă parte, față de propria activitate și de urmările acesteia. Complicele cunoaște activitatea autorului și prevede ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos și, totodată, are cunoștință că prin activitatea sa contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală de către autor. Astfel cum a rezultat chiar din conținutul reglementării, complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă, în raport de momentul realizării actului de ajutor. Constituie o complicitate anterioară (cea care interesează în cauză) orice contribuție dată de complice înainte de a se fi trecut la efectuarea de acte de executare de către autor, dar în vederea executării, iar contribuția care poate fi nemijlocită sau mijlocită și implică întotdeauna o legătură subiectivă prealabilă, directă sau indirectă, între autor și complice.( Î.C.C.J.  Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022).  Complicitatea reprezintă modalitatea de participație cea mai des întâlnita în practica judiciara si consta în fapta persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajuta în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penala, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei, sau de a favoriza infractorul, promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia. Complice este persoana care cu intenție, înlesnește sau ajuta în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea complice, care promite înaintea sau în timpul săvârșirii fapte, ca va tăinui bunurile provenite din acesta sau ca va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu e îndeplinită. https://www.scritub.com/stiinta/drept/

COMPROMITEREA INTERESELOR JUSTIȚIEI   Divulgarea, fără drept, de informații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Dezvăluirea, fără drept, de informații dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală. Dispozițiile art. 277 alin. (2) din C. pen. prevăd că Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. În ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de compromitere a intereselor justiției, se constată că elementul material al acesteia constă într-o dezvăluire ce a fost realizat de către inculpat prin expunerea pe Facebook a ordonanței organului de urmărire penală. Această dezvăluire a fost făcută fără drept, deoarece reprezentantul autorității căreia i s-a transmis ordonanța nu avea dreptul de a dezvălui conținutul dosarului de urmărire penală. Instanța de control judiciar constată că ordonanța ce a fost dezvăluită reprezintă un înscris oficial, în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 178 din C. pen., fiind un înscris care emană de la o autoritate publică, iar acest înscris a fost dezvăluit de către un funcționar public în sensul legii penale, inculpatul fiind primarul comunei Ș, deci o persoană care, conform art. 175 din C. pen., exercită o funcție publică. De asemenea, se constată că inculpatul a luat cunoștință de conținutul ordonanței în virtutea funcției pe care o exercita, întrucât aceasta a fost transmisă de către organele de urmărire penală primăriei. Inculpatul a luat cunoștință de Ordonanță în calitate de primar și a făcut cunoscut, în public, conținutul actelor administrate de procuror. Mai mult decât atât, dezvăluirea ordonanței respective, a datelor referitoare la numele persoanelor față de care se făceau investigații și a locului presupuselor fapte, a fost făcută înainte de pronunțarea unei soluții definitive în cauză. În ceea ce privește tipicitatea subiectivă, se constată că fapta a fost comisă cu vinovăția cerută de lege, respectiv intenție indirectă întrucât inculpatul, prin dezvăluirea, fără drept, în cadrul “live-ului” de pe contul personal de Facebook, a ordonanței emisă de organele de cercetare, de care a luat cunoștință în calitatea de primar, a prevăzut și, deși nu a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii rezultatului faptei sale, respectiv atingerea adusă fazei de urmărire penală în dosarul în care se efectuau cercetări.  Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată că au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul de incriminare, în sensul că a existat o dezvăluire fără drept a unui înscris oficial dintr-o cauză penală de către un funcționar public care a luat cunoștință de aceasta în virtutea funcției, înainte de soluționarea definitivă a cauzei, iar inculpatul a acționat cu vinovăția cerută de lege. (Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 84 din   21 noiembrie 2022).  În scopul de a întări garanțiile privind dreptul la un proces echitabil și în special prezumția de nevinovăție, consacrate în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost incriminată fapta de dezvăluire, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționarea definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției. Potrivit Convenției, statele semnatare au, pe lângă obligația negativă de a se abține de la orice încălcare a drepturilor în afara limitelor permise, și obligația pozitivă de a lua măsurile necesare să asigure garantarea acestor drepturi împotriva încălcării lor de către orice altă persoană astfel că încălcarea prezumției de nevinovăție angajează responsabilitatea statului în cazul încălcării oricăreia dintre cele două obligații arătate. Prin această reglementare se urmărește împiedicarea funcționarilor publici să prezinte public mijloace de probă (declarații de martori, expertize, înregistrări audio-video, procese verbale de redare a conținutului unor convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de desfășurare în scopul de a nu transforma prezumția de nevinovăție într-o prezumție provizorie de vinovăție până la soluționarea cauzei. Preocuparea pentru protejarea prezumției de nevinovăție prin mijloace penale se observă și în legislațiile occidentale, reglementări similare fiind în art. 226-13 și 434-7-2 C. pen. francez, art. 379 bis C. pen. italian, art.466 C. pen. spaniol, art. 371 C. pen. portughez, art. 293 C. pen. elvețian și Capitolul 20 C. pen. suedez. Potrivit art. 277  C. pen. ,  (1)Divulgarea, fără drept, de informații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2)Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.(3)Dezvăluirea, fără drept, de informații dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.(4)Nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală.D.N.A. a sesizat procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.  pentru a aprecia asupra necesității sesizării din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 277 Cod penal, respectiv compromiterea intereselor justiției, în legătură cu împrejurarea că, în conținutul unui comunicat dat publicității la data de 1 august 2017, Ministerul pentru Relația cu Parlamentul a inserat date nepublice din cadrul unei anchete penale, de natură să afecteze buna desfășurare a acesteia. Concret, în comunicat se oferă date despre obiectul percheziției și se fac referiri la calitatea persoanelor audiate și la natura probelor.După ce presa a cerut precizări de la Guvern, în legătură cu perchezițiile efectuate, Ministerul pentru Relația cu Parlamentul a precizat într-un comunicat de presă că, luni, 31 iulie,  procurorii DNA au făcut percheziții în patru birouri din cadrul Ministerului pentru Relația cu Parlamentul, într-un dosar privind concursurile pentru ocuparea unor funcții de consilier 1,  respectiv, consilier 2,  organizate în aceeași zi. „Mai mulți procurori și ofițeri de poliție judiciară din cadrul DNA București au efectuat percheziții, în baza unui mandat de percheziție domiciliară emis de către Î.C.C.J.  – Secția penală”. D.N.A. arată într-un comunicat că datele furnizate de Ministerul pentru Relația cu Parlamentul în legătură cu descinderea de ieri a procurorilor afectează desfășurarea anchetei. Potrivit DNA, aceste informații erau „date nepublice din cadrul unei anchete penale” care afectează desfășurarea acesteia. Procurorii spun că oficialii ministerului nu ar fi trebuit să precizeze care a fost obiectul perchezițiilor, cine au fost persoanele audiate și ce probe au fost ridicate. Se afirmă că dezvăluirea acestor informații se încadrează la  art. 277 Cod penal. Datele din anchetă au fost devoalate de instituția guvernamentală în condițiile în care, anterior, D.N.A. – unitatea de parchet competentă să efectueze ancheta a emis un comunicat din care rezulta că stadiul anchetei impune limite stricte de comunicare publică (http://www.digi24.ro/stiri,  1. 8.2017,  comunicat nr. 746/VIII/3 din data de 1 august 2017.  Potrivit unor surse citate de Hotnews, printre numele aflate în vizorul procurorilor este și cel al unei jurnaliste.) .Reglementarea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției a cunoscut modificări importante, afirmându-se că sunt impuse de noile realități ale unei societăți democratice în cadrul căreia dreptatea este ridicată la rang de valoare supremă (art. 1 alin. 3 din Constituție), având ca obiectiv asigurarea legalității, independenței, imparțialității și fermității în procesul de înfăptuire a actului de justiție, prin sancționarea penală a faptelor de natură să influențeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiției (P. Dungan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiției, în „Dreptul” nr. 8/2010, pp. 77-78.).  Pornind de la aceste rațiuni au fost identificate și incriminate o serie de fapte evidențiate și în practica judiciară, care pot afecta semnificativ activitatea de înfăptuire a justiției precum: obstrucționarea justiției, influențarea declarațiilor, vendeta, presiuni asupra justiției, compromiterea intereselor justiției, sfidarea instanței, asistența și reprezentarea neloială precum sau neexecutarea sancțiunilor penale . Reglementarea acestei noi infracțiuni urmărește în primul rând creșterea gradului de exigență față de funcționarii publici care își desfășoară activitatea în domeniul administrării justiției în legătură cu modul de gestionare a unor date și informații pe care le obțin în cursul unui proces penal, care pot influența semnificativ aflarea adevărului ori dreptul la un proces echitabil al persoanei cercetate sau judecate. S-a mai afirmat că practica judiciară a dovedit fără echivoc că reglementările actuale nepenale sunt insuficiente și ineficiente astfel că folosirea mijloacelor penale pentru atingerea scopului urmărit este justificată și apare ca singura soluție viabilă( Expunere de motive,   Lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, § 60,    http://www.cdep.ro/proiecte/2011) În același timp, în scopul de a întări garanțiile privind dreptul la un proces echitabil și în special prezumția de nevinovăție, consacrate în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost incriminată fapta de dezvăluire, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționarea definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției. Potrivit Convenției, statele semnatare au, pe lângă obligația negativă de a se abține de la orice încălcare a drepturilor în afara limitelor permise, și obligația pozitivă de a lua măsurile necesare să asigure garantarea acestor drepturi împotriva încălcării lor de către orice altă persoană astfel că încălcarea prezumției de nevinovăție angajează responsabilitatea statului în cazul încălcării oricăreia dintre cele două obligații arătate. Prin această reglementare se urmărește împiedicarea funcționarilor publici să prezinte public mijloace de probă (declarații de martori, expertize, înregistrări audio-video, procese verbale de redare a conținutului unor convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de desfășurare în scopul de a nu transforma prezumția de nevinovăție într-o prezumție provizorie de vinovăție până la soluționarea cauzei. În plus, aprecierea unei probe, indiferent de conținutul acesteia, poate duce adesea la concluzii eronate atâta timp cât nu este evaluată în raport de întregul probator al dosarului pentru a-i stabili astfel legalitatea, relevanța și forța probatorie (de pildă o interceptare telefonică din conținutul căreia rezultă cu certitudine comiterea unei infracțiuni poate fi declarată nelegală dacă pe parcursul procesului se dovedește că nu a fost autorizată sau că este falsificată; o mărturie care ulterior este dovedită ca fiind mincinoasă etc.) dar odată adusă la cunoștința publicului, o probă aparent incriminatoare, va induce în mod inevitabil ideea de vinovăție, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbată nici măcar prin prezentarea verdictului oficial de nevinovăție constatat de autoritățile judiciare. Preocuparea pentru protejarea prezumției de nevinovăție prin mijloace penale se observă și în legislațiile occidentale, reglementări similare fiind în art. 226-13 și 434-7-2  C. pen.  francez, art. 379 bis  C. pen.  italian, art.466  C. pen.  spaniol, art. 371  C. pen.  portughez, art. 293  C. pen.  elvețian și Capitolul 20  C. pen.  suedez( Expunere de motive,   § 71,  http://www.cdep.ro/proiecte/2011)  În doctrină, s-a susținut că această incriminare este un exces de represiune nejustificat nici de solicitările doctrinei, nici de ale jurisprudenței G. Antoniu, Observații cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal, în “R. D. P. ” nr. 1/2008, p. 24.Autorul al acestei infracțiuni este calificat în toate variantele de incriminare. Astfel, potrivit variantei tip, subiect activ este un magistrat sau un alt funcționar public(În înțelesul pe care această noțiune îl are conform art. 175 în NCP. Curtea Constituțională a arătat că, din coroborarea dispozițiilor cuprinse în cele două alineate ale art. 147 Cod penal rezultă astfel că are calitatea de „funcționar” atât persoana care este „funcționar public” în accepțiunea prevederilor din primul alineat al acestui articol, cât şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât „autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public”, la care se referă art. 145 Cod penal. (Curtea Constituțională, decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, M. Of., nr. 169 din 2 august 1995. Curtea Constituțională, decizia nr. 256 din 5 decembrie 2000, M. Of., nr. 5 din 5 ianuarie 2001 etc. )  care a luat cunoștință de informațiile confidențiale în virtutea funcției, având atribuții în legătură cu soluționarea unei cauze penale și care dobândește informațiile în virtutea funcției desfășurate (judecător, procuror, organ de cercetare al poliției judiciare, organ de cercetare penală special etc.) Idem,   V. Dobrinoiu ș. a.,  Noul Cod penal comentat,  Partea specială,  ed. a III-a,  revăzută și adăugită,  Universul juridic,  2016.Divulgarea presupune darea în vileag, destăinuirea, dezvăluirea, transmiterea prin orice mijloace de informații confidențiale prin care urmează să se administreze o probă. Informațiile confidențiale presupun numai acele informații care pot împiedica sau îngreuna administrarea unei probe (de pildă, divulgarea identității unui suspect ale cărui mijloace de comunicație sunt interceptate, dezvăluirea unei operațiuni sub acoperire preconizată ori aflată în desfășurare, divulgarea datelor din conținutul unei autorizații de percheziție care nu a fost încă efectuată, dezvăluirea de informații privind data și locul în care urmează să se realizeze o prindere în flagrant etc.). De asemenea, informațiile trebuie să privească data, timpul (spre exemplu, ziua și ora administrării probei), locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă (prin percheziție domiciliară sau în sistem informatic, folosind interceptări, investigatori sub acoperire etc.).Dacă cel care transmite informațiile confidențiale acționează în temeiul unui drept, fapta nu va constitui infracțiune (spre exemplu, purtătorul de cuvânt al organului judiciar furnizează informații în limitele mandatului conferit în cadrul unei conferințe de presă). Dacă divulgarea informațiilor confidențiale se face în vederea ajutării făptuitorului de a se sustrage de la urmărire penală sau judecată, fapta constituieIfavorizare a făptuitorului, iar nu compromiterea intereselor justiției. Potrivit art. 277 alin. (4) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală. Prin introducerea acestei cauze justificative s-a urmărit să nu se permită ascunderea sub motivarea protejării intereselor justiției a unor manifestări contrare acestor interese comise de autorități, considerent pentru care divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activități ilegale comise de autorități într-o cauză penală nu intră în sfera ilicitului penal. Condiția pentru incidența acestei cauze justificative este ca ilegalitatea să fie vădită, evidentă pentru toată lumea. O astfel de faptă nu numai că nu compromite interesele justiției, ci chiar servește la realizarea acesteia și, în consecință, nu poate constitui infracțiune Vasile Dobrinoiu ș. a., Noul Cod Penal comentat. ed.  a III-a .  Universul Juridic. 2016. V șiI.-C. Marcu, O noutate absolută în legislația României – infracțiunea de compromitere a intereselor justiției, în “CDP” nr. 3/2010, p. 58; M. Oprea, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, București, 2015.Efectele unui asemenea demers sunt de natură a soluționa compromiterea intereselor justiției! (dciuncan@gmail.com)  v Funcționar

 COMPROMITEREA UNOR INTERESE DE STAT   Distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate interesele de stat, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

 COMPUTAREA DURATEI MĂSURILOR PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE   Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade și în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă. În cazul amenzii care însoțește pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii.

COMPUTAREA PEDEPSELOR ȘI MĂSURILOR PREVENTIVE EXECUTATE ÎN AFARA ȚĂRII   În cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile legale ale aplicării pedepsei în spațiu (art. 8-11 C. pen. ), partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune în România. Dispozițiile acestea se aplică în mod corespunzător și în cazul în care pedeapsa executată în afara țării este amenda.

  COMUNICAREA DE INFORMAȚII FALSE   Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

CONCURS FORMAL DE INFRACȚIUNI   v Concursul de infracțiuni

CONCURS REAL DE INFRACȚIUNI   v Concursul de infracțiuni

CONCURSUL DE INFRACȚIUNI   Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni. Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni. Se observă un tratament penal mai sever, dar în același timp realist, al concursului de infracțiuni comparativ cel consacrat de Codul penal în vigoare. Modificarea se justifică ținând seama de statisticile existente care demonstrează fără dubiu că în majoritatea covârșitoare a cazurilor instanțele nu procedează la adăugarea sporului, astfel că în realitate sistemul cumulului juridic cu spor facultativ a funcționat în fapt ca un veritabil cumul prin absorbție.  Nu în ultimul rând, în materia sancționării concursului a fost introdusă o dispoziție de excepție, care permite ca în situația comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanța să poată aplica pedeapsa detențiunii pe viață, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracțiunile concurente. Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei și pentru fiecare instanța a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. Aplicând sistemul clasic de sancționare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani, cu toate că față de numărul și gravitatea infracțiunilor comise se justifică aplicarea detențiunii pe viață. De aceea, art.38 alin. 2 oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opțiune este sau nu justificată (Expunerea de motive). V  Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

 CONCURSUL ÎNTRE CAUZE DE ATENUARE SAU DE AGRAVARE   Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă, circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine. Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă. Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei și una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc,  după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform celor arătate de mai sus

CONDAMNĂRI CARE NU ATRAG STAREA DE RECIDIVĂ   La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; infracțiunile amnistiate; infracțiunile săvârșite din culpă.

 CONDIȚIILE AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI   Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția condamnărilor care nu atrag starea de recidivă sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților. Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage și amânarea aplicării amenzii care însoțește pedeapsa închisorii în condițiile legii.  Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen.  și art. 88 alin. (3) C.pen., respectiv: dacă “în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracțiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare” Î.C.C.J.,   în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen.   și art. 88 alin. (3) C. pen.  ,  stabilește că  în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. (M. Of. nr. 860 din 1 noiembrie 2017) v revocarea amânării aplicării pedepsei

 CONDIȚIILE LIBERĂRII CONDIȚIONATE ÎN CAZUL DETENȚI UNII PE VIAȚĂ   Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață poate fi dispusă, dacă: cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune; cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. De la data liberării condiționate, condamnatul este supus unui termen de supraveghere de 10 ani.

CONDIȚIILE LIBERĂRII CONDIȚIONATE ÎN CAZUL PEDEPSEI ÎNCHISORII   Liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiționată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depășește 10 ani, sau a cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute mai sus.  În calculul fracțiunilor de pedeapsă se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depășește 10 ani, și a cel puțin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. În calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute mai sus se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depășește 10 ani, și a cel puțin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Intervalul cuprins între data liberării condiționate și data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.

CONDIȚIILE RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE   Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte. Prin Decizia nr. 1 din 13 ianuarie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “dacă întreprinderea individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracțiuni săvârșite în realizarea obiectului de activitate”,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică și, prin urmare, nu poate răspunde penal în condițiile prevăzute de art. 135 C.pen.. (M. Of. nr. 138 din 23 februarie 2016). Prin Decizia nr. 9 din 13 februarie 2023 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate, pe de-o parte, de calitatea de instituție publică a unui spital militar și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acesta să fie subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că:” Spitalul miliar este instituție publică în sensul art. 135 C.pen., iar aceasta nu poate fi autor al infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, și abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen.. (M. Of. nr.  245 din 24 martie 2023).

  CONDIȚIILE REABILITĂRII JUDECĂTOREȘTI   cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții: nu a săvârșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166; a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri.

CONDIȚIILE RENUNȚĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI   Instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiții: infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportuna din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă: infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția condamnărilor care nu atrag starea de recidivă sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; față de același infractor s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat; infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților;

CONDIȚIILE SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții: pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;    infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Când pedeapsa închisorii este însoțită de pedeapsa amenzii aplicate în condițiile legii, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere. Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum și a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă: pedeapsa aplicată este numai amenda; aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată; infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.  Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum și a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Prin Decizia nr. 4 din 20 ianuarie 2020 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. a) și alin. (3) C. pen.  Î.C.C.J. Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. a) și alin. (3) C. pen., când pedeapsa amenzii se adaugă pedepsei închisorii, amenda penală se execută, chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere. (M. Of. nr. 211 din   16 martie 2020).

  CONDUCEREA UNUI VEHICUL FĂRĂ PERMIS DE CONDUCERE   Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Obligația inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. .( I.C.C.J.,  Decizia nr.  18/2019, M. Of. nr.  66 din 30 ianuarie 2020 )  Soluția legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1), care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituțională.( Curtea Constituțională,   Decizia nr.  224/2017, M. Of. nr.427 din   9 iunie 2017 )   Poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. persoana care, după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. și până la anularea permisului de conducere dispusă de către șeful poliției, conduce un autovehicul pe drumurile publice. ( I.C.C.J.,  Decizia nr.  27/2021, M. Of. nr.664 din  6 iulie 2021  ) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care deține un permis de conducere provizoriu valabil, eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie (“Provisional Driving Licence“), constituie infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., în situația în care persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. ( I.C.C.J.,  Decizia nr.  78/2022, M. Of. nr.51 din 18 ianuarie 2023  ) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana care încredințează un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care știe că se află în una dintre situațiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau sub influența alcoolului ori a unor substanțe psihoactive.  Prin Decizia nr. 14/2020,   Î.C.C.J. stabilește că, în interpretarea dispozițiilor art. 335 alin. (3) C. pen., care incriminează fapta unei persoane de a încredința un vehicul pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care știa că se află sub influența alcoolului, acestea trebuie să vizeze o persoană care să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.(M. Of. nr.135 din 10 februarie 2021 ). PrinDecizia nr. 11 din 12 aprilie 2017 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „în ce măsură tractorul agricol sau forestier condus pe drumurile publice devine asimilat autovehiculului, iar conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînregistrat, potrivit legii, sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere întrunește condițiile de tipicitate a infracțiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) C.pen., respectiv art. 335 alin. (1) C.pen.”,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că,  în interpretarea noțiunii de “autovehicul”, prevăzută de art. 334 alin. (1) C.pen. și art. 335 alin. (1) C.pen., raportat la art. 6 pct. 6 și pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002, modificată și completată prin OG nr. 21/26.08.2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 335 alin. (1) C. pen. (M. Of. nr. 479 din 26 iunie 2017).

CONDUCEREA UNUI VEHICUL SUB INFLUENȚA ALCOOLULUI SAU A ALTOR SUBSTANȚE   Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana, aflată sub influența unor substanțe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere.  Dacă persoana efectuează transport public de persoane, transport de substanțe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obținerea permisului de conducere sau în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Acțiunea de conducere a unui vehicul, astfel cum este prevăzută de art. 336 C. pen., nu presupune în mod necesar punerea în mișcare a vehiculului prin acționarea sistemelor de autopropulsie. ( I.C.C.J.,   Decizia nr.  6/2019,  M. Of. nr. 386 din 16 mai 2019)  Prin Decizia nr. 3 din 12 mai 2014 privind examinarea sesizării formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia, Secția Penală și pentru cauze cu minori prin care se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 336 alin. (1) C.pen., în sensul de a se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanță penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia, Secția Penală și pentru cauze cu minori prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 336 alin. (1) C.pen., în sensul dea se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanță penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice. În aplicarea art. 336 alin. (1) C.pen., în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanță penală este cel dat de prima prelevare.  (M. Of. nr. 392 din  28 mai 2014). Sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) este ( Curtea Constituțională  Decizia nr. 732/2014,   M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015) Fapta unei persoane de a conduce pe drumurile publice un autovehicul, având o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge și aflându-se sub influența unor substanțe psihoactive, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) și (2) C. pen., infracțiune unică.(  I.C.C.J., Decizia nr. 11/2022,  M. Of. nr. 430 din  3 mai 2022) Folosirea sintagmei «substanțe psihoactive» din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) C. pen. include, pe lângă categoria de substanțe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, și substanțele prevăzute în conținutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, cu modificările și completările ulterioare ( I.C.C.J.,   Decizia nr.  48/2021,  M. Of. nr. 698 din 14 iulie 2021)   Fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere și schimbarea poziției vehiculului implicat într-un accident de circulație”.( I.C.C.J.,   Decizia nr.  22/2022,  M. Of. nr. 580 din 15 iunie 2022).

CONFISCAREA EXTINSĂ      Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112 C. pen. , (bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală) când față de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei. Confiscarea extinsă se dispune asupra bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței. Confiscarea extinsă poate fi dispusă și asupra bunurilor transferate către terți, dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului a fost evitarea confiscării. Pentru aplicarea dispozițiilor legale se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Prin bunuri  înțelege și sumele de bani. La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, membrii familiei acesteia. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea. Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate. Prin  Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională  s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) C.pen. (M. Of. 102 din 9 februarie 2015)     Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii și ale 147 alin. (4) referitor la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.   Curtea reține că, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 ( M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014) s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012   Curtea a reținut că: „sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la  retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial) și nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare” (v,   în acest sens Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014).   S-a arătat că dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale. S-a subliniat, de asemenea, că prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial.   S-a mai reținut, cu privire la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, că “așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție (v și Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011).   Curtea a statuat că, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. 2 lit. a) C.pen. este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Măsura de siguranță a confiscării extinse este o normă de drept penal material.   Curtea a decis că măsura de siguranță a confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracțiunea care a determinat condamnarea, cât și actele anterioare acesteia din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse au fost comise după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 63/2012. Principiul neretroactivității legii își găsește justificarea și are rolul de a asigura stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecților de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odată adoptată, produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. S-a constatat că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. În considerarea celor de mai sus și având în vedere jurisprudența instanței de contencios constituțional, potrivit căreia confiscarea extinsă este o instituție de drept material, Curtea a constatat că norma legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. S-a observat că, dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) C. pen. cuprind o soluție legislativă identică cu cea a art. 1182 alin. 2 lit. a) C. pen. din 1969, cele două texte fiind introduse în actele normative anterior arătate prin Legea nr. 63/2012. Având în vedere identitatea de obiect al prezentei excepții cu cel al excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1182 alin. 2 lit. a) C. pen. din 1969, norma privind confiscarea extinsă prevăzută la art. 1121 alin. (2) lit. a) C. pen. nu poate depăși limita temporală reprezentată de data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, neputându-se dispune cu privire la bunurile dobândite de persoana condamnată înaintea datei anterior referite, soluție de principiu reținută în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014. Prevederile art. 1121 alin. (2) lit. a) C. pen. nu pot depăși limita temporală cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoarea Legii nr. 63/2012, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus                                                                  
condamnarea sunt comise după această dată, soluția contrară încălcând principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și constată că dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) C.pen. sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 . Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite  în mod licit – Republicată. Abrogată  prin Legea nr.115/1996 privind declararea si controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici si a unor persoane cu funcții de conducere (M.Of. 263 din 28 octombrie 1996),  dobândirea de bunuri prin alte mijloace decât cele cu caracter licit constituie o încălcare a principiilor eticii si echitații socialiste si este interzisa. Bunurile dobândite cu încălcarea dispozițiilor alineatului precedent sau, după caz, valoarea lor băneasca vor fi trecute  în proprietatea statului,  în condițiile prezentei legi. Puteau fi supusă controlului, în condițiile acestei legi, proveniența bunurilor oricărei persoane fizice, dacă sunt date sau indicii că exista o vădită disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile sale legale și nu se justifică dobândirea licită a bunurilor. Prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei  în cauza de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor. Controlul privește bunurile dobândite  în ultimii 15 ani dinainte de sesizare, atât cele existente  în patrimoniul persoanei  în cauza, cat si cele înstrăinate cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Daca sunt dovezi certe ca bunuri dobândite anterior acestei perioade au proveniența ilicita, controlul va fi extins si asupra acestora. La justificarea provenienței bunurilor vor fi luate  în considerare toate veniturile obținute din activități productive utile pentru societate, precum si cele dobândite prin acte juridice legale.  în cazul veniturilor pentru care nu s-au achitat impozitele sau taxele legale aferente, vor fi sesizate organele financiare  în vederea stabilirii si achitării acestora  în termenele de prescripție legale (Art. 2)Judecători, daca constata ca proveniența unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificata, va hotărî fie trecerea  în proprietatea statului a bunurilor ori a cotei nejustificate, fie plata unei sume de bani egale cu valoarea lor de procurare. In cazul imobilelor si autoturismelor a căror valoare de procurare este mai mica decât cea găsita nejustificata sau cel mult egala cu aceasta, judecători va hotăra trecerea lor  în proprietatea statului. Trecerea  în proprietatea statului se face la valoarea stabilita de judecători, pe baza de expertiza. Daca valoarea de expertiza este mai mare decât valoarea de procurare, trecerea se va face la aceasta din urma valoare. In judecarea cauzei instanța nu se limitează la bunurile si valorile menționate  în actul de sesizare. Dacă  în legătura cu bunurile a căror proveniența este nejustificata rezulta săvârșirea unei infracțiuni, judecători trimite dosarul la unitatea competenta de procuratura, spre a vedea daca este cazul sa pună  în mișcare acțiunea penala. Judecători, dacă constată că proveniența bunurilor este justificata, hotărăște închiderea dosarului (Art. 11).Legea nr. 18/1968 a fost abrogată prin Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici (  M. Of. 263 din 28 octombrie 1996- Republicată. – Cu intervenții succesive prin  Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative (M.Of. nr. 621 din  2  septembrie 2010),   Legea nr. 94/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 49/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008),   Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 359 din 25 mai 2007).Potrivit art. 1,  se instituie obligația declarării averii pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și unele persoane cu funcții de conducere din regiile autonome, Fondul Proprietății de Stat, Banca Națională a României și băncile cu capital de stat, total sau majoritar, precum și procedura controlului averilor acestora în cazul în care există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit.Dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii și veniturilor dobândite de celălalt soț. Sunt supuse controlului și bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afinii de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană (Art. 10). (1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată. (2) Dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni, instanța trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mișcare acțiunea penală.(3) În cazul în care se constată că proveniența bunurilor este justificată, instanța hotărăște închiderea dosarului (Art. 18). Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege (Art. 44  Dreptul de proprietate privată alin,  (1).Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. (2)Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă(Art. 44  alin. 8).Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește sub acest aspect, în art. 5 alin. (1), regula potrivit căreia orice privare de libertate trebuie să se facă „potrivit căilor legale“, adică să fie reglementată în dreptul intern. Acest principiu se regăsește și în art. 9 pct. (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice – DECIZIE nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, 440 din data de 23 iunie 2011-Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, M. Of.  nr. 211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunțat asupra unei inițiative de revizuire a Constituției prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumție cu următorul text: “Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Cu acel prilej Curtea a reținut că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin. (1) al art. 41 in Constituție [în prezent art. 44 alin. (1)], conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reținând că prin propunerea de revizuire se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, precum și faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii, iar înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, Curtea a constatat neconstituționalitatea acestei propuneri. De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, M. Of.  nr. 317 din 13 mai 2003, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică „pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni”. Acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni. Ca urmare, referindu-se și la Decizia sa nr. 85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit că și în acest caz se vizează suprimarea unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 148 alin (2) din Constituție [actualul art. 152 alin. (2)]. Cu același prilej Curtea, referindu-se la modul de redactare a normei examinate a reținut că „dacă textul urmărește să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracțiuni, redactarea sa este necorespunzătoare“. Prin acel  proiect de lege se propunea eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii. Ca și în precedentele enunțate, Această prezumție constituie o garanție a dreptului de proprietate al persoanei. În absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia „Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție.Curtea subliniază în acest context cele reținute în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, menționată, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, M. Of.  nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumții nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislației Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalității. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere și de inițiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce privește sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune care are legătură cu criminalitatea organizată – V și Î.C.C.J. ,   Secția de Contencios Administrativ și Fiscal,  Decizia nr. 956 din 8 martie 2018,  https://idrept.ro/. CJCE,  Cauza C-402/05P. Yassin Abdullah Kadi și Al Barakaat International Foundation c Consiliul Uniunii Europene și Comisia Comunitățiloe Euronene,  Hotărârea din 3 septembrie 2008,  Cauza C-379/08,  ERG ș. a. ,  Hotărârea din 9 martie 2010,  curia. europa. eu. Tudorel Toader,  Marieta Safta, Constituția României,  Ed. Hamangiu,  2015,  pp. 185-211 .Articolul  112 C. pen. prevede posibilitatea confiscării nu doar a bunurilor obținute din infracțiuni, ci și a bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor sau a căror deținere este interzisă de legea penală. Mai mult, în ceea ce privește confiscarea extinsă, ceea ce ține de particularitatea acestei măsuri este faptul că instanța nu trebuie să aplice măsura confiscării extinse în considerarea unor „probe sau indicii temeinice că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”, ci, din ansamblul coroborat de condiții pe care legea le cere a fi îndeplinite (inclusiv cea referitoare la valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, care depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit), trebuie să rezulte „convingerea” că bunurile provin din activitățile infracționale expres prevăzute. În acest sens sunt și prevederile art. 5 – Confiscarea extinsă din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, potrivit cărora „Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale“. Curtea Constituțională – Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. Nr. 97 din 7 februarie 2019, §§ 390-392-  constată că legiuitorul a operat cu noțiunea de probă pentru ca instanța să își întemeieze hotărârea prin care aplică măsura de siguranță a confiscării extinse pe „probe certe, dincolo de orice îndoială“. Rezultă că instanța trebuie să administreze probe distincte pentru a putea dispune această măsură; or, administrând astfel de probe, se ajunge la probarea actului infracțional în sine, ipoteză în care ar urma să se aplice confiscarea specială, și nu cea extinsă. Astfel, folosirea sintagmei „dincolo de orice îndoială” în cuprinsul art. 1121 alin. (21) și (3) din Codul penal face inutilă reglementarea instituției confiscării extinse, întrucât instituie un standard de probă ce presupune soluționarea în întregime a raportului juridic penal de conflict, cu consecința aplicabilității instituției confiscării speciale, dar și a instituirii unei condiții mai severe decât cele prevăzute în Directiva 2014/42/UE în privința regimului probator. Cu privire la măsura de siguranță a confiscării extinse, Curtea reține că aceasta a fost reglementată, prin dispozițiile art. II din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ca temei juridic al dispunerii măsurii confiscării și asupra altor bunuri decât cele care pot face obiectul confiscării speciale, reglementate la art. 112 C. pen., a căror legătură cu săvârșirea infracțiunii a fost dovedită. Așa fiind, aplicabilitatea confiscării extinse subzistă câtă vreme legătura (alta, a) bunurilor ce fac obiectul său cu săvârșirea infracțiunii nu a fost pe deplin probată (dar a fost dovedită – !!). În acest sens, prevederile art. 5 § (1) din Directiva 2014/42/UE utilizează, în privința confiscării extinse, sintagma „în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile […] o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale” ,   în timp ce, în legătură cu confiscarea specială, art. 4 din aceeași directivă face referire la existența unei hotărâri (alta ?!) definitive de condamnare. Raportului juridic penal de conflict este unul și același,  în cadrul unic al procesului penal. Cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 377 din 30 septembrie 2004, M.Of. nr. 958 din 19 octombrie 2004, și Deciziei nr. 1.060 din 14 octombrie 2008, M.Of. nr. 761 din 11 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau valori în executarea unei sancțiuni penale, contravenționale, administrative ori civile sau a unei măsuri de confiscare specială, prevăzute de lege, nu constituie expropriere și nu încalcă în niciun alt mod dreptul de proprietate garantat constituțional. Astfel, dispozițiile art. 118 lit. b) și d) din Codul penal sunt în deplină concordanță cu prevederile art. 44 alin. (9) din Constituție, republicată, .  Or, legiuitorul, în acord cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, a stabilit prin textul legal criticat anumite limite înlăuntrul cărora judecătorul poate răspunde exigențelor impuse de art. 111 alin. 1 C. pen. tocmai pentru prezervarea altor drepturi ce țin de garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată. Măsura de siguranță a confiscării speciale nu este o pedeapsă în sensul atribuit de art. 53 C. pen., motiv pentru care nu poate fi primită critica potrivit căreia art. 118 C. pen. contravine art. 23 alin. (12) din Constituție.Totodată, nu se poate susține că este afectat art. 53 din Legea fundamentală, deoarece textul dispune fără echivoc asupra necesității confiscării ca măsură de siguranță care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol ori preîntâmpinarea săvârșirii de fapte penale. Or, tocmai norma constituțională pretins afectată permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale – Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 168 din 2 martie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul penal, M. Of. nr. 167 din   16 martie 2010. Cu titlu de exemplu,  amintim Decizia nr. 424 din 18 februarie 2016,  prin care Î.C.C.J.  Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a recunoscut existența  unor venituri suplimentare ilicite. Referitor la împrumutul menționat, pornind de la imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris (art. 1198 C. civ.  prima instanță a administrat probe – extrase de cont și alte dovezi privind veniturile împrumutătorului, declarați ale acestei persoane, etc.) pe baza cărora a ajuns la o concluzie judicioasă, neexistând nici un element care să susțină un cuantum mai mare. De altfel, în același sens s-a repoziționat și ANI în recurs, prin întâmpinare achiesând la concluzia primei instanțe, în condițiile în care anterior a negat de planor teza existenței împrumutului. Contrar susținerilor recurenților, nu pot fi considerate venituri licite sumele primite în perioada supusă controlului de la N., direct sau prin intermediari. În această privință, prezumția constituțională de liceitate a dobândirii averii a fost răsturnată, argumentația curții de apel fiind la adăpost de orice critică – https://idrept.ro/Document.Chiar dacă principiul disponibilității, specific procedurilor nepenale, nu este prevăzut ca atare în corpul Legii nr. 115/1996 el se degajă din modul în care este reglementată procedura controlului averii, în care  comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între ANI și instanța judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de „filtrare”, conform celor statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 307/2014.Ca urmare, câtă vreme dispozițiile procedurale ale legii pentru declararea și controlul averilor demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici se întregesc cu prevederile C. pr. civ. și cu cele privind executarea creanțelor bugetare (art. 31 din lege) rezultă că instanța de judecată nu poate reține cu titlu de „avere nejustificată” o sumă mai mare decât aceea indicată în actul declanșator al procedurii – Î.C.C.J. ,   Secția de Contencios Administrativ și Fiscal,  Decizia nr. 424 din  18 februarie 2016. În același sens, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 1573/2012, https://idrept.ro/ Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reamintește că sarcina urmăririi penale  era de a stabili, pe baza probațiunii, că inculpatul a cheltuit sau a primit sume specifice de bani în cursul celor șase ani care au precedat declanșarea delictului. Instanța de condamnare a fost apoi obligată să presupună că aceste cheltuieli sunt derivate din veniturile din traficul de droguri. Dificultatea a fost apoi transmisă inculpatului pentru a arăta, din nou pe bază de probe, că banii proveneau în schimb dintr-o sursă legitimă- CEDH, Fourth Section, Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos. 19955/05 and 15085/06)23/12/2008,,  §38-50  https://hudoc.echr.coe.int/.   Emiterea unui ordin de confiscare în temeiul Legii din 1994 a fost diferită de impunerea standard a unei sentințe în urma condamnării de către o instanță penală, deoarece severitatea ordinului – atât în ​​ceea ce privește suma de bani care trebuie plătită, cât și durata închisoarea care urmează să fie executată în lipsă – depindea de constatarea unui beneficiu din comportamentul infracțional din trecut pentru care inculpatul nu fusese neapărat condamnat. Din acest motiv, Curtea a observat că, pe lângă menționarea specifică a articolului 6 § 2, dreptul unei persoane într-un dosar penal de a fi considerat nevinovat și de a solicita urmăririi penale să poarte dovada acuzațiilor împotriva sa sau ea face parte din noțiunea generală de audiere echitabilă în temeiul articolului 6 § 1 (op. cit., § 40 și v, mutatis mutandis, Saunders  c  Regatului Unit, hotărârea din 17 decembrie 1996, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1996- VI, § 68).   Dreptul la prezumția de nevinovăție nu este absolut, întrucât prezumțiile de fapt sau de drept funcționează în orice sistem de drept penal. Deși Convenția nu consideră astfel de prezumții cu indiferență, ele nu sunt interzise în principiu, atât timp cât statele rămân în limite rezonabile, ținând seama de importanța a ceea ce este în joc și menținând drepturile la apărare (v Salabiaku c. Franța , hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, § 28).  În Cauza Phillips  c  Regatului Unit (nr. 41087/98, §§ 35 și 39, CEDO 2001-VII),, Curtea a constatat că funcționarea schimbării acestei sarcini de probă era compatibilă cu articolul 6 § 1 din Convenție, întrucât, la evaluarea cuantumului beneficiului, judecătorul a fost mulțumit, pe baza fie a audierilor reclamantului, fie a probelor prezentate de procuratură, cu privire la fiecare element luat în considerare, că reclamantul deținea proprietatea sau cheltuise banii și că deducerea evidentă a fost că au venit de la o sursă ilegitimă .  Astfel, după cum a rezumat Curtea în Geerings  c  Olandei, nr. 30810/03, § 44, 1 martie 2007: „… reclamantul deținea în mod demonstrabil bunuri a căror proveniență nu a putut fi stabilită; … se presupunea că aceste bunuri au fost obținute în mod ilegal; și … reclamantul nu a reușit să ofere o explicație alternativă satisfăcătoare ”.  Sarcina Curții este de a stabili dacă modul în care ipotezele legale au fost aplicate în cadrul procedurilor particulare au încălcat principiile de bază ale unei proceduri echitabile inerente. la articolul 6 § 1 .  Sarcina Curții este de a stabili dacă procedurile în totalitate, inclusiv modul în care au fost luate probe, au fost corecte (Edwards  c  Regatului Unit, hotărârea din 6 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 34).În cazul de față, Curtea constată că primul reclamant a fost condamnat pentru o infracțiune care presupunea importul a peste 28 de kilograme de heroină pură, cu o valoare de peste 1,2 milioane GBP. În evaluarea cuantumului beneficiului pe care l-a primit din traficul de droguri în perioada de șase ani, judecătorul, care a audiat toate probele la proces, pe lângă examinarea probelor în timpul procedurii de confiscare, a constatat că reclamantul a fost principalul participant la tranzacție și a considerat că faptul că a fost capabil, împreună cu coacuzatul său, să cumpere un lot atât de mare, a indicat că aceasta nu a fost prima sa acțiune în traficul de droguri. Judecătorul a constatat în continuare că procuratura a stabilit, pe baza probabilității, că reclamantul a cheltuit sau a primit sume mari de bani. Dovezile reclamantului referitoare la activitățile sale comerciale nu au explicat în mod satisfăcător de unde proveneau acești bani și, prin urmare, judecătorul a constatat că reclamantul a beneficiat din traficul de droguri. Al doilea reclamant a fost ca organizator principal într-o afacere cu trafic internațional de droguri.  În prima etapă a procedurii de confiscare, judecătorul a luat în considerare probe, printre altele, ale ofițerului de poliție sub acoperire pe care reclamantul îl credea spălător de bani și a constatat că, în perioada de șase ani, acești bani au venit la rândul lor din traficul de droguri anterior.   Pe parcursul acestor proceduri, drepturile la apărare au fost protejate de garanțiile încorporate în sistem. Astfel, în fiecare caz, evaluarea a fost efectuată de o instanță cu o procedură judiciară, inclusiv o audiere publică, dezvăluirea prealabilă a procesului de urmărire penală și posibilitatea reclamantului de a prezenta probe.  Fiecare solicitant a fost reprezentat de un avocat la alegerea sa. Sarcina revine acuzării pentru a stabili că reclamantul deținuse bunurile în cauză în perioada relevantă. Deși legea a cerut instanței să presupună că bunurile provin din traficul de droguri, această ipoteză ar fi putut fi respinsă dacă reclamantul ar fi arătat că a dobândit proprietatea prin mijloace legitime.   A doua etapă a procedurii a presupus calcularea valorii activelor realizabile disponibile în prezent pentru solicitant. Legislația din această etapă nu impunea instanței de condamnare să facă nicio presupunere cu privire la activitatea infracțională din trecut: în schimb, trebuia să facă o evaluare a mijloacelor reclamantului în momentul pronunțării ordinului. După cum a explicat Curtea de Apel în Cauza R. c Barwick, sarcina revine pârâtului să stabilească conform standardului civil că suma care ar putea fi realizată era mai mică decât suma evaluată ca beneficiu.  Fiecare dintre reclamanții prezenți a ales să prezinte probe orale referitoare la bunurile sale realizabile. Aceștia erau reprezentați legal și fuseseră informați  cu privire la modul în care a fost calculată cifra beneficiilor. Fiecare reclamant a avut ocazia să-și explice situația financiară și să descrie ce se întâmplase cu activele pe care judecătorul le luase în considerare la stabilirea cifrei de beneficii. Primul reclamant, despre care s-a constatat că avea sume mari de bani inexplicabili care treceau prin conturile sale bancare nu a dat nicio explicație credibilă pentru aceste anomalii. Cel de-al doilea reclamant nici măcar nu a încercat să explice ce s-a întâmplat cu diferitele loturi de canabis pe care s-a constatat că le-a cumpărat. În fiecare caz, judecătorul a constatat că probele reclamantului au fost lipsite de credibilitate .    Hotărârile Curții de Apel nu au fost incompatibile cu noțiunea de echitate audierea în cadrul procedurilor penale pentru a atribui sarcina fiecărui solicitant pentru a da o relatare credibilă a situației sale financiare.   Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a art. 6 § 1 din Convenție cu privire la oricare dintre reclamanți- CEDH,  Fourth Section,  Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos. 19955/05 and 15085/06)23/12/2008,, §38-50  https://hudoc.echr.coe.int/. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Amintim că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranță se va considera făcută și la confiscarea extinsă, conform art. IV și art. V din Legea nr. 63/2012- Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea se va considera făcută la art. 112 și 1121 și ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranță, trimiterea se va considera făcută și la confiscarea extinsă (Art. IV). Dispozițiile art. II și IV intră în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (Art. V). Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M Of nr. 258 din 19 aprilie 2012.  Prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, ( M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011),   Curtea Constituțională, referindu-se la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că „așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. (2) lit. a) C.pen.  din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 C.pen.  din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Cât privește instituția confiscării extinse „care nu este altceva decât o varietate a măsurii de siguranță a confiscării”, Această instituție a fost introdusă în legislația română prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ( M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012), lege care transpune în legislația națională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, ( Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005). De altfel, în Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European și către Consiliul Uniunii Europene privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, dat publicității în luna iulie 2011, se recomandă ca în sfera luptei împotriva corupției țara noastră să dovedească rezultate convingătoare în recuperarea produselor infracțiunii, urmând cele mai bune practici din alte state membre ale Uniunii Europene și adoptând o nouă lege privind confiscarea extinsă. Analiza Curții Constituționale va avea ca punct de plecare susținerile autorilor excepției potrivit cărora dispozițiile art. 1182 alin. 2 lit. a) C.pen.  din 1969 afectează principiul aplicării legii penale mai favorabile și egalitatea cetățenilor în fața legii prin aceea că retroactivează, fiind aplicabile discriminator faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Prin efectele sale confiscarea extinsă, așa cum s-a arătat mai sus, deși nu este condiționată de răspunderea penală, presupune o legătură indisolubilă cu infracțiunea. Drept urmare, apare ca o cauză de înlăturare a unei stări de pericol și de preîntâmpinare a săvârșirii unor alte fapte penale. Principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituții. În ceea ce privește principiul egalității în fața legii a cetățenilor, Este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi și, pe cale de consecință, să nu se dispună luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă și rezonabilă față de primul. Altfel spus, dispozițiile referitoare la confiscarea extinsă sunt constituționale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012.În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Aceasta nu presupune însă că judecătorul de drept comun, în procesul de înfăptuire a justiției, nu este liber să facă analiza corespunzătoare, de la caz la caz, în situația în care urmează a da dezlegare unei pricini în care faptele au fost comise în formă continuată- Curtea Constituțională, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. e) și art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, și a dispozițiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) C.pen.  din 1969, publicată în M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art. 107 C. pen.). Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (alin. 3 al art. 107),dar este vorba de „persoana care a comis o faptă. . . .”. Suntem totuși în “situația. . . „ dar legat de alin. 2, numai <față de> persoană,  înlăturarea stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor penale raportându-se numai la acea persoană <penală>” (ajuridic spus, dar încetățenit!!).  Chiar dacă se urmărește înlăturarea unei stări ,  pericolul nu poate fi privit în abstract, ci legat de preîntâmpinarea săvârșirii de către un făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală. Semnalăm o posibilă incongruență, atât timp cât Constituția a înlăturat confiscarea averii: Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii (art. 44 alin. 8, respectiv, 9 ).Articolul   1121, introdus prin Legea nr. 63/2012, reglementează  confiscarea extinsă: sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele produse, folosite, date, dobândite. . . , în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unor infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare. Confiscarea extinsă se dispune dacă,  cumulativ:  a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; și  b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute de lege. Se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Se confiscă, de asemenea, bunurile obținute din exploatarea sau folosirea lor și bunurile produse de acestea   – Curtea Constituțională , dec. nr. 11/2015, M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015. V și Dan Lupașcu, Mihai Mareș,  coordonatori,  Codul penal Jurisprudență obligatorie, Jurisprudență relevantă,  Universul juridic,  2018,  pp. 99-100;  Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, ratificată prin Legea nr.263/2002; Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, precum și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare, ratificate prin Legea nr.565/2002.Confiscarea extinsă este o instituție de drept material- Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010,   cu modificările și completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.  Modificarea introdusă prin  Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012  transpune în legislația națională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor, Curtea Constituțională  s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal – Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal,  M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015.   Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care aveau următorul cuprins:”(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; […]”.  Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii și ale 147 alin. (4) referitor la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.  Prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 ( M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014) s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.  Curtea a reținut că: „sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial) și nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare“- ,   în acest sens Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.   S-a arătat că dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale. S-a subliniat, de asemenea, că prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial.  Prevederile art. 112¹ alin. (2) lit. a) C.pen. nu pot depăși limita temporală cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoarea Legii nr. 63/2012, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată, soluția contrară încălcând principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.  Câștigul financiar constituie principalul motiv care stă la baza criminalității organizate transfrontaliere, inclusiv a organizațiilor criminale de tip mafiot. Prin urmare, statul trebuie  să dispună de mijloacele de a depista, sechestra /îngheța, gestiona și confisca produsele provenite din săvârșirea de infracțiuni. Prevenirea și combaterea eficace a criminalității organizate trebuie realizată și prin neutralizarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, în anumite cazuri, extinse la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale. Atât în cazul confiscării simple, directe,  cât și a celei extinse,  măsura constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților. în aplicarea acestei sancțiuni, instanța de judecată va examina dacă restricția dreptului îndeplinește exigențele art. 53 din Constituție, respectiv va examina: prevederea în lege; scopul urmărit; caracterul necesar; caracterul proporțional.Prevederea în legea română a măsurii include condițiile de aplicare și scopul. Confiscarea extinsă se dispunea dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) valoarea, bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1).Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terț unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți ori dintre părinți, și. copii, în cazul în care conviețuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deține controlul. Este cazul să amintim de o reglementare mai veche, potrivit căreia, ca persoane responsabile civilmente,  persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul și au tras foloase de pe urma infracțiunii răspund solidar împreună cu acesta, în baza art. 15 din fostul Decret nr. 221/1960, în limitele foloaselor de care au beneficiat, chiar dacă nu au avut cunoștință că infractorul a săvârșit o faptă penală prin care s-a adus un prejudiciu, fiind suficient să se dovedească că au beneficiat de pe urma infracțiunii – Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 1319/1975, în Culegere de decizii, 1975, p. 435.  Încă nu se inventase confiscarea extinsă la nivel european. Pentru repararea prejudiciilor cauzate prin infracțiuni sunt supuse urmăririi și bunurile persoanelor care au gospodărit împreună cu infractorul, ori au avut raporturi strânse cu el, în măsura în care s-a constatat judecătorește ca au tras foloase de pe urma infracțiunii. Decretul este publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 1 iulie 1960 și republicat în B. Of. nr. 144 din 15 decembrie 1969,  în temeiul Decretului nr. 679 din 7 octombrie 1969.   Parte responsabilă civilmente,  având raporturi strânse cu infractorul,   care a tras foloase. Dacă nu a fost chemată ca parte în procesul penal,  există doar soluția unei acțiuni civile separate (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1373/1985,  în Culegere de decizii, 1985, p.352). În măsura în care s-a constatat judecătorește că s-a tras foloase de pe urma infracțiunii.  Instanțele au obligația să administreze probe că s-a profitat și întinderea valorii de care s-a beneficiat (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1426/1981,  Culegere de decizii, 1981, p.325). Prin bunuri se înțelege și sumele de bani. Este vorba de orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parțial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate; produsele includ și venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracțiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse. O definiție extinsă a bunurilor (ca valoare echivalentă) include documente sau instrumente juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unor astfel de bunuri, de exemplu, instrumente financiare sau documente care pot da naștere unor drepturi de creanță și care se află, în mod normal, în posesia persoanei căreia i se aplică procedurile relevante. De asemenea, este vorba și de  bunuri  transferate în cunoștință de cauză, în vederea evitării confiscării, către terți sau achiziționate de aceștia (fără să se aducă atingere drepturilor terților de bună credință). Amintim că, potrivit art. 14 C. civ.,  orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.  Buna-credință se prezumă până la proba contrară. Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității (de exemplu, art. 347 C. civ. – Adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, în vigoare de la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor).La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, persoanele prevăzute la alin. (3).Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării. Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite veniturilor licite ale persoanei condamnate. Confiscarea face parte din cadrul politicilor de prevenire a infracționalității și fiind prevăzută de lege, confiscarea extinsă a vizat un scop legitim. Cu privire la proporționalitatea cu scopul vizat, Î.C.C.J.   a verificat dacă procedurile care s-au derulat în fața instanțelor a oferit acuzatului și soției sale, ținând cont de gravitatea măsurilor ce au fost aplicate, o ocazie adecvată de a-și susține cauza în fața autorităților competente. Această condiție a fost îndeplinită, câtă vreme cauza a fost examinată în fond și recurs, în urma unor proceduri contradictorii. In plus, s-au examinat faptele într-o modalitate obiectivă fără să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situația financiară a acuzatului și soției sale pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât grație folosirii unor profituri ilicite. Astfel, ținând cont de interesul general referitor la combaterea fenomenului infracțional, înalta Curte a considerat că ingerința nu este disproporționată față de scopul vizat. Înalta Curte reține întrunirea cumulativă a acestora astfel: Obiectul judecății în această cauză se referă la infracțiuni de corupție, respectiv infracțiunea de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în forma autoratului sau complicității. Sancțiunea prevăzută de lege, potrivit caracterizării în drept a activității infracționale, este închisoarea de la 2 Ia 12 ani, maximul special fiind în cuantumul determinat potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, majorat cu 2 ani față de norma de incriminare din C. pen. Fapta de corupție a fost aptă, iar nu numai susceptibilă, să-i procure participantului un folos material. Astfel inculpatului P.l.A. a obținut un folos injust constând în suma de bani remisă, iar activitatea sa ilicit penală în perioada iunie 2008 – iunie 2012 i-a creat condițiile realizării plăților către unitățile bancare. Soții P. au achiziționat două apartamente cu sume de bani obținute din contracte de credit ipotecar pentru care ratele lunare aferente au fost achitate din sume obținute ilicit. De asemenea, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condițiile referitoare la faptul că:a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă anterioară de 5 ani, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; b) Au fost administrate probatorii din care rezultă indubitabil că plățile lunare aferente creditelor obținute au fost achitate constant din sumele ilicite dobândite din activitatea infracțională. Confiscarea specială are ca obiectiv deposedarea inculpatului de bunurile a căror valoare depășește nivelul veniturilor licite ale acestuia. Se constată că cele două contracte de credit au fost încheiate în 12, 16 iunie 2008, iar activitatea infracțională dedusă judecății în prezenta cauză s-a săvârșit în perioada mai – iunie 2012.Ca urmare perioada iunie 2008 – iunie 2012 va constitui perioada de referință pentru raportarea veniturilor și determinarea caracterului licit ori ilicit al acestora. Astfel, Înalta Curte va avea în vedere, pentru această perioadă de referință, sumele totale obținute de soții P., lunar si va cenzura si eventualele sume obținute de la terți (rude), prin liberalități. Având în vedere clauzele contractelor de împrumut, Ministerul Public și prima instanță au reținut că cei doi soți au achitat lunar, în perioada iunie 2008 – iunie 2012, suma de aproximativ 1.500 euro, în timp ce veniturile salariate lunare cumulate ale acestora nu au depășit, 4.100 lei, echivalentul a mai puțin de 1.000 euro. Înalta Curte constată că soții P.l.A. și P.D.A., în perioada de referință, au avut calitatea de funcționari publici cu statut special în cadrul M.A.I., iar potrivit Legii nr. 176 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, aveau obligația legală de a completa declarația de avere. Se constată că în legătură cu veniturile nete salariale declarate există diferențe nesemnificative, între declarațiile soților, astfel încât înalta Curte va reține aceste venituri salariale în cadrul analizei următoare. La dosarului cauzei au fost atașate înscrisuri emanate de la unitățile bancare referitoare la derularea contractelor de credit . Apărările inculpatului în sensul că a primit de la părinții săi sume importante de bani, 76.259 lei în anul 2008 și 55.903 lei în anul 2009, nu pot fi apreciate ca sincere și apte să facă dovada achitării ratelor din venituri obținute licit, în perioada 2008-2012.În primul rând, în calitate de funcționari publici soții P. aveau obligația de a însera în declarațiile de avere aceste venituri suplimentare, or nici una dintre declarațiile de avere completate nu se referă la donații ori liberalități făcute în favoarea lor de către rude, apărarea fiind una evident pro causa. Ca urmare, Înalta Curte apreciază că inculpatul și soția sa nu au dovedit proveniența licită a sumelor destinate achitării ratelor, în condițiile în care se prezumă că veniturile salariale au asigurat mijloacele de subzistență familiei.  În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun aparținând (și) soțului, Înalta Curte reține următoarele: Soții P. au obținut cele două apartamente în timpul căsătoriei, acestea intrând în proprietatea comună devălmașă, soția deținând indubitabil o cotă parte. Înalta Curte reține că măsura confiscării a făcut obiectul cenzurii în cele două grade de jurisdicție, respectiv în fața instanțelor de fond și de recurs. Măsura a fost solicitată inițial de procuror prin actul de sesizare și probatorii au fost administrate încă din cursul urmăririi penale, înscrisuri (provenind de la unitățile bancare, declarații de avere), probatoriul fiind prelungit în fața instanțelor (înscrisuri: extrase de cont pentru inculpat și rudele sale ori ale soției; declarații de martori, fiind audiate rude ale soților, declarația părții însăși). Aceste probatorii, evidențiate anterior, au fost administrate în susținerea intereselor legitime ale inculpatul și soției sale, chiar dacă aceasta din urmă nu a fost parte în prezenta cauză. Avocații aleși ai inculpatului au susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, de-a lungul întregii proceduri. În ansamblul său, procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese. C.E.D.O., prin hotărârea din data de 10 aprilie 2012, pronunțată în cauza S. c L., a arătat că reclamanta, deși nu a fost parte în procedura penală desfășurată împotriva soțului său a avut ocazia să administreze probe în valorificarea propriului interes, aspect ce a condus la concluzia lipsei încălcării drepturilor acesteia sub aspectul art. 6 § 1 din Convenție – https://hudoc.echr.coe.int/.Nu există nici un impediment actual ca în cursul proceselor penale să nu se dispună citarea terțului în patrimoniul care va resimți efectul măsurii de siguranță a confiscării pentru a fi încunoștințat despre procedura derulată și posibilele consecințe asupra drepturilor sale de natură civilă, dându-i-se posibilitatea reală de a se apăra, inclusiv prin administrarea de probe. În cauză avocatul inculpatului a susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, iar procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese în procesul desfășurat împotriva soțului său acuzat de infracțiuni de corupție. În aceeași hotărâre menționată anterior, C.E.D.O. a arătat și faptul că măsura confiscării dispuse față de soț nu echivalează cu atestarea vinovăției sale în raport cu vreo infracțiune și, ca urmare, nu se poate reține o încălcare a art. 6 § 2 din aceeași Convenție. În ceea ce privește incidența legi ce a reglementat confiscarea extinsă se constată că infracțiunea cercetată este comisă în iunie 2012, după intrarea în vigoare a art. 118 C. pr.pen., în aprilie 2010. Din momentul intrării în vigoare a acestui text a devenit previzibil și accesibil pentru acuzat faptul că săvârșirea ulterioară de infracțiuni îl va supune exigențelor acestei legii, măsura de siguranță vizând și foloase dobândite printr-o conduită anterioară. Această interpretare a textului, este susținută de doctrină. Inculpatul a săvârșit infracțiunea cercetată în iunie 2012, iar actele ilicite anterioare evaluate sub aspectul măsurii de siguranță au fost săvârșite în perioada iunie 2008 – iunie 2012. Sub aspectul acestei activități anterioare infracțiunii cercetate relevante sunt poziția inculpatului care a recunoscut activitatea infracțională descrisă în actul de sesizare, dar și conținutul unor convorbiri interceptate în care însuși făptuitorul se referă la săvârșirea unor acte ilicit penale similare în perioada menționată 2008-2012. Înalta Curte reiterează faptul că, în recurs, în procedura audierii, inculpatul a precizat, asistat de apărători aleși, că înțelege să achieseze la întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, deci inclusiv la conținutul interceptărilor. Astfel, structurată strategia apărării pentru acest inculpat, respectiv pe susținerea unei conduite de recunoaștere totală a faptului ilicit penal și de necontestare a probatoriilor administrate, cu excepția audierii, nu au fost solicitate sau administrate probatorii noi în calea de atac. Posibilitatea confiscării unor bunuri obținute din activități infracționale anterioare actului ilicit penal dedus judecății, cu respectarea anumitor garanții legate de exercițiul dreptului la apărare, este recunoscută de C.E.D.O., care atestă ca acest demers nu este contrar exigențelor art 6 § 1 din Convenție. În ceea ce privește natura juridică a acestei măsuri, deși prevăzută de legiuitor în titlul destinat măsurilor de siguranță, prin severitatea efectelor și prin scopul său trebuie apreciată ca o veritabilă pedeapsă. Scopul acestor măsuri nu este numai unul eminamente preventiv, ci trebuie acceptată și natura represivă a acestei sancțiuni. Acest caracter prin el însuși demonstrează necesitatea ca măsura confiscării extinse să facă obiectul unei dezbateri contradictorii, astfel cum s-a procedat în cauză, neputându-se reține la art. 118 alin. (2) C. pen., întrucât exced nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate, respectiv suma lunară de plată dedusă din contractele de credit obținute pentru achiziția celor două apartamente depășește veniturile (salariale, nete) lunare, totale ale soților. Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană,   Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,  29 aprilie 2014,  L 127/39 arată că „este suficient ca instanța să evalueze pe baza probabilităților sau să poată prezuma în mod rezonabil că este semnificativ mai probabil ca bunurile în chestiune să fi fost obținute în urma unor activități infracționale decât din alte activități. În acest context, instanța trebuie să analizeze circumstanțele specifice ale cauzei, inclusiv faptele și probele disponibile, pe baza cărora ar putea fi luată o hotărâre privind confiscarea extinsă. Faptul că valoarea bunurilor unei persoane este disproporționată față de venitul legal al acesteia s-ar putea înscrie între acele fapte care conduc instanța la concluzia că bunurile provin din activități infracționale. Statele membre ar putea, de asemenea, să stabilească o cerință pentru o anumită perioadă de timp în care bunurile ar putea fi considerate a fi provenit din activități infracționale” (subl. ns.- D.C.). În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun ipotecat, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1746 C. civ., în vigoare la data încheierii contractelor de ipotecă, precum și dispozițiilor din noul C. civ., art 2327, 2345 și 2360, care preiau dispozițiile din reglementarea anterioară, garanția imobiliară urmărește bunul indiferent de proprietar, nu este o piedică în translatarea proprietății și a devenit opozabilă erga omnes prin înscrierea sa în C.F. Ca urmare, trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părții civile, întrucât nu va avea nici o influență asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rangul 1.Pentru aceste considerente, în baza art. 385¹⁵ alin (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.  – D.N.A., Serviciul Teritorial Constanța, împotriva sentinței penale nr. 172/ P din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, Secția Penală și pentru C.P.M.F. Va casa în parte sentința recurată și,  rejudecând, va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (5), art. 81,art. 82 și art. 83 C. pen. cu toate consecințele, în ce-l privește pe inculpatul N.A. În baza art. 86 C. pen., va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului N.A. pentru cele două infracțiuni de complicitate la trafic de influență, prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 257 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref.la art. 257 alin. (1) C. pen., pe durata unui termen de încercare de 6(șase) ani și 6 (șase) luni stabilit în baza dispozițiilor art. 86” C. pen. [. . . ] În baza art. 118 alin. (1) lit. p) și alin. (2) C. pen., va dispune confiscarea extinsă, în favoarea statului, a celor două apartamente obținute cu credit ipotecar de către inculpatul P.l.A. -I.C.C.J., S. pen. , dec. nr. 1922 din 5 iunie 2013,  www.scj.ro  și idrept. ro. Consiliul Europei, apreciind că România, alături de alte state membre, nu este încă în măsură să confiște în mod eficient produsele infracțiunilor, a adoptat Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor și altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea. Decizia CE are ca scop să garanteze că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracțiunea și în ceea ce privește sarcina probei privind sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune având legătură cu criminalitatea organizată. Printr-un proiect de lege s-a propus eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii. Curtea reține că în absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari- M. Of.  nr. 29 din 11 octombrie 1991.  De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 (Curtea Constituțională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of.  nr.  440 din 23 iunie 2011 , cu Opinie separată prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc), Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică „pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni“. Curtea a reținut că acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (7¹), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia „Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție. Reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.  Cu majoritate de voturi, curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție– Curtea Constituțională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of.  nr.  440 din 23 iunie 2011 , cu Opinie separată prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc. În dezacord cu hotărârea Curții Constituționale , în opinia separată se consideră că modificarea vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituție nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanțiilor acestuia.Se arată că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăsește prezumția caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituțiile Franței, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei și Ciprului. Prezumția ar trebui înlăturată, deoarece „nu aduce atingere securității juridice a dreptului de proprietate“ , acesta fiind în continuare garantat și ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicția confiscării averii dobândite licit. Este știut că principiul securității juridice își are originea în dreptul german, care a consacrat protecția cetățenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerențelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia. În acest sens Consiliul Constituțional din Franța a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea și caracterul inteligibil al legii (François Luchaire – Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justiție a Uniunii Europene a preluat același sens al conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluționată prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodată, și CEDO s-a pronunțat în același sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 și 22 septembrie 1994, pronunțate în cauzele Sunday Times c Marii Britanii și Hentrich c Franței, se arată, documentat- V și Case of Handyside c The United Kingdom ,  5493/72,  07/12/1976, Case of Agosi c The United Kingdom, 9118/80,  24/10/1986, Case of Allan Jacobsson v. Sweden (No. 1), 10842/84 , 25/10/1989, Case of Sun v. Russia, 31004/02,  05/02/2009, Affaire Grifhorst c. France, 28336/02, 26/02/2009 etc., în opinie.Autorul opiniei consideră că „sensul principiului securității juridice reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum și prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înțeles la nivel european“ (subl. ns. – D.C.) .Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996- M. Of.  nr.211 din 6 septembrie 1996 a făcut obiectul constituționalității unei  inițiative de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7) din Constituția României . Prin inițiativa de revizuire se propunea înlocuirea prezumției caracterului licit al dobândirii averii cu următorul text: ”Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Curtea Constituțională a arătat cu acel prilej, europenește, că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin.(1) al art.41 din Constituție, conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. În mod corespunzător, alin.(8) al art.41 din Constituție prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. Astfel fiind, prezumția instituită de art.41 alin.(7) din Constituție nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii. Prin propunerea de revizuire se urmărea răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii. Securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este însă indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii.  De aceea înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, conchide curtea.  În conformitate cu art. 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenția ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalității organizate transnaționale, statele părți pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracțiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracțiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare. Fiecare stat membru ia măsurile necesare care să-i permită, în condițiile prevăzute, să confiște în totalitate sau în parte bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune, în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționaledesfășurate de persoana condamnată. Decizia-cadru 2001/500/JAI a impus statelor membre să permită confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor „ca urmare a pronunțării unei condamnări definitive” și să permită confiscarea unor bunuri a căror valoare corespunde acelor instrumente și produse Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (JO L 182, 5.7.2001, p. 1).Confiscarea poate opera doar în cadrul unei proceduri penale,  în fața oricărei instanțe penale competente, față de o  persoană condamnată – sub orice formă de participare-„Dacă și în ce măsură persoana condamnată este răspunzătoare pentru faptul că confiscarea instrumentelor a devenit imposibilă” (Directiva 2014/42/UE) – subl. ns. D. C. –  pentru săvârșirea uneiinfracțiuni deosebit de grave limitativ enumerate (Spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri și terorismul, precum și pentru identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor. Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumții nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislației Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalității.) ca atare în lege,- răsturnându-se prezumția caracterului licit al averii, cuprinsă în  art. 44 pct. 8 din Constituția României, republicată. Nu vedem nici o „extindere” a principiilor de drept penal ! În acest sens este și Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005-„ sub rezerva pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracțiune”. .  La confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor ca urmare a hotărârii definitive a unei instanțe și confiscarea unor bunuri de valoare echivalentă acestor instrumente și produse ar trebui să se aplice conceptul extins de infracțiune prevăzut în această directivă. Înlăturarea  prezumției  aduce atingere securității juridice a dreptului de proprietate“, atât timp cât averea este proprietate, dreptul este afectat în esența sa, după cum aplicarea dreptului penal reprezintă o știrbire a libertății persoanei, adusă de societate în numele legii, și se afectează în substanța lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar și ale terților care nu fac obiectul urmăririi penale. Mijlocul tehnic constă în instituirea unei prezumții legale de greșeală și  presupunând un raport de cauzalitate, care, prin mijlocirea faptei celui pentru care se răspunde, leagă comportarea celui prezumat răspunzător de paguba pricinuită. Prezumțiile de responsabilitate descompun sarcina probei și înlocuiesc dovada anevoioasă a culpei sau  raportul de cauzalitate cu proba unor elemente vecine și conexe ușor de dovedit, de care legea leagă prezumția- M. Eliescu,  Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, pp. 249-253. Prezumție de culpă,  la Petre Anca,  Fapte ilicite,  în „Teoria generală a obligațiilor” de Tudor Popescu și  Petre Anca  ,  Ed. Științifică,  1968,  p. 213. Avem prezumția legală- Vom avea o culpă comună,  pentru coluziune,   în cazul coautorilor,  complicilor,  tăinuitorilor (la aceștia vorbim de o răspundere în măsura valorii,  întrucât nu există un raport de cauzalitate direct,  ci prezumat legal,  fapta lui fiind posterioară). – Vom avea o culpă comună,  pentru coluziune,   în cazul coautorilor,  complicilor,  tăinuitorilor (la aceștia vorbim de o răspundere în măsura valorii,  întrucât nu există un raport de cauzalitate direct,  ci prezumat legal,  fapta lui fiind posterioară). -a  caracterului licit al averii,  avem prezumția legală a indemnului,  determinării faptei ,  terții știau sau ar fi trebuit să știe– sunt determinări legale ca atare ca fiind,  special,  opera legiuitorului. Întâlnim o prezumție simplă,  la lumina și înțelepciunea judecătorului,  a tragerii unui folos,  al terților- Ei având un drept propriu. După forța ei probantă, credem că avem de-a face și cu o prezumție legală  relativă,  iuris tantum,  cândlegea vorbește de  convingerea instanței,  care se poate baza inclusiv  ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei- Jurisprudență relativ recentă și la Gheorghe Beleiu, Drept civil român, „Șansa”,  1995,  pp. 111sqq.  Referitor la fundamentul răspunderii – culpă,  responsabilitate,  garanție, obiectivă,  echitate –  în cazul confiscării extinse din art. 112¹,  alin. (1) și (2) C. pen. putem vorbi de prezumții de factură intermediară,  provenind dintr-o reglementare specială,  limitativă,  restrictivă- Despre prezumția de culpă v și Petre Anca,  loc. cit. pp. 214-216: mutatis mutandis, proba contrară este doar cazul fortuit. În conținutul noțiunii de culpă trebui inclus orice comportament uman neadecvat,  nepotrivit unei anume situații (o slăbiciune,  o neatenție,   o încredere exagerată) și care a avut un rezultat prejudiciabil – Lacrima Rodica Boilă,  Răspunderea civilă delictuală obiectivă,  Ed. C. H. Beck,  București,  2008,  p. 66, discutând despre criza actuală a răspunderii civile.  Fundamentarea  răspunderii pe ideea etico-morală a echității (în afirmarea idealului de justiție socială) pare autoarei a fi prea generală (p. 501). Articolul  1369 din Codul civil reglementeaază  răspunderea altor persoane.Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei. Aceste dispoziții se aplică și în privința celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite. În acest caz,  este vorba de o răspundere solidară. Dacă paguba rezultă din fapte deosebite, iar între făptuitori nu a existat înțelegere, responsabilitatea se împarte, încât autorul fiecărui delict va fi obligat numai la repararea prejudiciului cauzat prin propriul fapt juridic ilicit – obligații divizibile – C.S.J., S. civ., dec. nr. 1834/1991, în „Dreptul” nr. 6/1992, p. 88)..V șiMadalina Afrasinei ș. a. , Noul Cod Civil comentat , Hamangiu,  2013. Revizuirea art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituție   aduce   atingere dreptului de proprietate, dar nu ni se pare necesară/utilă, atât timp cât este posibilă și chiar obligatorie aplicarea „tratatelor internaționale anterior menționate și a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală“. Apreciem că legea română corespunde oricăror norme de echitate. Prin Legea nr. 228/2020- Legea nr. 228 din 2 noiembrie 2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene,  M. Of. nr. 1019 din   2 noiembrie 2020 s-a transpus în legislația națională art. 4 alin. (2), art. 5-7, art. 8 alin. (1) și (6), art. 9 și art. 11 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 127 din 29 aprilie 2014, precum și art. 8 alin. (4) din Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 65 din 11 martie 2016. Codul penal, M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare.  V Expunerea de motive, cdep. Plx 537/07. 12. 2017,  alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins: „Art. 112^{1. –} (1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când fața de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei.(2) Confiscarea extinsă se dispune asupra bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței. Confiscarea extinsă poate fi dispusă și asupra bunurilor transferate către terți, dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului a fost evitarea confiscării.” Se înlătură astfel limitarea aplicării instituției confiscării extinse doar în cazul anumitor infracțiuni- Extinderea domeniului Art. 112¹– Confiscarea extinsă     (1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele menționate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:    a) infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori;    b) infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;    c) infracțiuni privind frontiera de stat a României;    d) infracțiunea de spălare a banilor;    e) infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei;    f) infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului;   g) constituirea unui grup infracțional organizat;    h) infracțiuni contra patrimoniului;    i) nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive;    j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;    k) divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri, infracțiuni privind regimul importului și al exportului, precum și al introducerii și scoaterii din țară de deșeuri și reziduuri;    l) infracțiuni privind jocurile de noroc;  m) infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;  n) infracțiuni de evaziune fiscală;  o) infracțiuni privind regimul vamal;   p) infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice; q) traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană. Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață (art. 349 C. pr. pen. ). Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal (art. 97 C. pr. pen. )- Administrare care să permită acuzatului suficiente garanții de contrabalansare sub aspectul credibilității martorilor/persoanelor audiate, sub aspectul veridicității probei etc. V și Ion  Neagu,  Mircea Damaschin,  Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat, Universul Juridic,  2018. Faptele privitoare la răspunderea civilă constituie un obiect al probei. Instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din orice activități infracționale,  nu numai activități infracționale de natura celor prevăzute anterior,  limitativ,   la alin. (1). Legea vorbește de  convingerea instanței,  care se poate baza inclusiv  ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei- Este evident, caracterul dobândirii fiecărui bun trebuie dovedit ca ilicit ( . . . și periculos, necesar din art 10 CEDH, nu e sinonim cu indispensabil,  spune CEDO,  cauza Handyside c UK,  7 decembrie 1976,  Sun c Russia,  5 februarie 2009,  cu bani  câștigați în mod legal, prin activitățile sale comerciale dar omis nedeclarați vamal,  Phillips c Regatul Unit, nr. 41087/98, §§ 9-18 , CEDO 2001-VII, cu bunuri provenind dintr-o infracțiune, sau Raimondo c. Italiei, hotărârea din 22 februarie 1994, seria a nr. 281-a, § 29,  cu bunuri dobândite ilicit).   Măsurile de siguranţă, între care se regăseşte şi măsura confiscării extinse, au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale. Totodată, incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de ea mai reținut existenţa stării de pericol relevată de acea faptă. Prin urmare, starea de pericol care constituie, în acord cu art. 111 din C. pen. din 1969, temei al luării măsurii de siguranţă, nu se confundă cu pericolul social al infracţiunii, deoarece aceasta priveşte persoana, făptuitorul sau anumite lucruri având legătură cu fapta săvârşită de el şi care constituie o ameninţare pentru viitor.” (ICCJ,  dec.  nr. 78 / 2014, M. Of.  nr. 273 din 14 aprilie 2014,  dec. 32/2023) V și D. Ciuncan,  Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000,  ed. a IV-a.  V confiscarea specială

CONFISCAREA SPECIALĂ   Sunt supuse confiscării speciale: bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală. În cazul bunurile care au fost folosite,   dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime. În cazurile acestea,   dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparțin infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora. Dispozițiile arătate mai sus nu se aplică în cazul faptelor săvârșite prin presă. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea, cu unele excepții . Prin Decizia nr. 6 din 2 martie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 427 alin, (1) raportat la art. 426 lit. b) și d) din Codul de procedură penală și aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal Î.C.C.J. respinge, ca inadmisibile, sesizările formulate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă: “1. În aplicarea dispozițiilor art. 427 alin, (1) raportat la art. 426 lit. b) și d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau persoana juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal poate să formuleze contestație în anulare, dacă drepturile ori interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanța de apel prin hotărâre definitivă. 2. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranță a confiscării speciale poate fi dispusă în raport cu următoarele situații: față de terțe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părți în procesul penal, cu consecința aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală;  față de persoana responsabilă civilmente în raport de care s-a respins acțiunea civilă exercitată în procesul penal;  asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material; asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă și nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată și lichidată. 3. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranță a confiscării speciale poate fi dispusă în condiții de solidaritate ori trebuie individualizată.” (M. Of. nr. 287 din   15 aprilie 2016).

CONFLICT ARMAT v utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă

CONFLICT DE INTERESE  v folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane,     funcționar public

CONSECINȚE DEOSEBIT DE GRAVE   reprezintă o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.

CONSECINȚELE RĂSPUNDERII PENALE   Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Față de minorul arătat mai sus se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat; atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

CONSEMNAREA LA SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ   Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

CONSIMȚĂMÂNTUL PERSOANEI VĂTĂMATE   Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia. consimțământul persoanei vătămate a fost prevăzut ca o cauză justificativă, după modelul altor legislații (art.50 C. pen. italian, art.38 C. pen. portughez etc.). Consimțământul nu va opera însă ca o cauză justificativă în cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru că nu îi aparțin (spre exemplu, consimțământul unui soț dat pentru ca celălalt să încheie o nouă căsătorie nu este valabil, pentru că valoarea lezată nu îi aparține), fie pentru că ar duce la o pierdere totală și ireversibilă a valorii sociale (spre exemplu, consimțământul dat de victimă ca autorul să îi amputeze un picior, fără a exista o necesitate medicală în acest sens). De asemenea, consimțământul nu va produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, atunci când legea îi exclude valoarea justificativă (spre exemplu, în cazul traficului de persoane). (Expunerea de motive)

CONSTITUIREA DE STRUCTURI INFORMATIVE ILEGALE    Inițierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative în scopul culegerii de informații secrete de stat ori desfășurarea de către acestea a unei activități de culegere sau prelucrare de asemenea informații, în afara cadrului legal, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACȚIONAL ORGANIZAT   Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Când infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă faptele au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Nu se pedepsesc persoanele care au comis aceste fapte, dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului. Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele arătate înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.  Prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept, în sensul dacă infracțiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 și art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 și Legea nr. 255/2013) își găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a înțeles să incrimineze în dispozițiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 și Legea nr. 255/2013),  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Stabilește că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate. (M. Of. nr. 507 din  8 iulie 2014). Prin Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului C.pen. ,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului C.pen. , infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicității. (M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015).

CONSTITUȚIA  ROMÂNIEI   Modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, M. Of.  nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României. Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 767 din data de 31 octombrie 2003 În Art. 23 din Constituția României se află reglementată Libertatea individuală (1)Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.(2)Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.(3)Reținerea nu poate depăși 24 de ore.(4)Arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal.(5)În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.(6)În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate.(7)Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.(8)Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu.(9)Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege.(10)Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.(11)Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.(12)Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.(13)Sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală. În Art. 24 din Constituția României se află reglementat Dreptul la apărare (1)Dreptul la apărare este garantat.(2)În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Art. 26 reglementează Viața intimă, familială și privată (1)Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.(2)Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Art. 27 din Constituția României   reglementează Inviolabilitatea domiciliului (1)Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia.(2)De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situații:)executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;)înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;)apărarea securității naționale sau a ordinii publice; d)prevenirea răspândirii unei epidemii.(3)Percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.(4)Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante. Art. 28 din Constituția României  reglementează Secretul corespondenței Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Art. 29 reglementează: Libertatea conștiinței (1)Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. (2)Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. (3)Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. (4)În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă. (5)Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. (6)Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Art. 30 reglementează: Libertatea de exprimare (1)Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2)Cenzura de orice fel este interzisă. (3)Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații. (4)Nici o publicație nu poate fi suprimată. (5)Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării. (6)Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (7)Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8)Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege. Art. 31 reglementează: Dreptul la informație (1)Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. (2)Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. (3)Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională. (4)Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. (5)Serviciile publice de radio și de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii și controlul parlamentar asupra activității lor se reglementează prin lege organică. Art. 52 reglementează: Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (1)Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. (2)Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. (3)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Art. 53 reglementează: Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți (1)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Art. 73 reglementează: Categorii de legi (1)Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare. (2)Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției. (3)Prin lege organică se reglementează: a)sistemul electoral; organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente; b)organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice; c)statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora; d)organizarea și desfășurarea referendumului; e)organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării; f)regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război; g)regimul stării de asediu și al stării de urgență; h)infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora; i)acordarea amnistiei sau a grațierii colective; j)statutul funcționarilor publici; k)contenciosul administrativ; l)organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi; m)regimul juridic general al proprietății și al moștenirii; n)organizarea generală a învățământului;  o)organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală; p)regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială; r)statutul minorităților naționale din România; s)regimul general al cultelor; t)celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi organice. V  Dan Claudiu Danisor, Constituția României comentată,   Universul Juridic,  2009,       Decizia nr. 838/2009  referitoare la sesizarea formulată de Președintele României, domnul Traian Băsescu, privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Î.C.C.J. , pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte (M. Of. nr.  461 din 3 iulie 2009);  Decizia nr. 11/2015  privind interpretarea dispozițiilor art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 63 alin. (5) lit. e) și art. 115 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 19 alin. (1) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 123 alin. (5) din Constituție, prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele administrative emise de autoritățile administrației publice locale, în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 501 din 8 iulie 2015) ;  Decizia nr. 52/2018  privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, respectiv ale efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 (M. Of. nr.  609 din 17 iulie 2018) ;  Decizia nr. 5/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 964 alin. (3), ale art. 966 și ale art. 983 alin. (3) din Codul civil (M. Of. nr.  287 din 22 martie 2021) ; v și Hotărârea nr. 26/2010 privind actele de sesizare a Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție (M. Of. nr. 870 din 27 decembrie 2010). Constituția României, în forma inițială, a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost M. Of.  nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.  v dreptul de proprietate privată,  funcționar public,  infracțiuni contra umanității,  legea penală,  prescripția răspunderii penale,  principiul legalității incriminării și a pedepsei,  răspunderea penală a persoanei juridice ,  restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți  

CONSTRÂNGEREA FIZICĂ Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

CONSTRÂNGEREA MORALĂ   Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

 CONSTRÂNGEREA SUPERIORULUI   Constrângerea, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani. Fapta săvârșită de 2 sau mai mulți militari împreună ori în fața trupei adunate sau prin folosirea unei arme se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. În timp de război,   constrângerea, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar fapta săvârșită de 2 sau mai mulți militari împreună ori în fața trupei adunate sau prin folosirea unei arme se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani.

CONTAMINAREA VENERICĂ   Transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care știe că suferă de o astfel de boală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Instanța de judecată va dispune măsura de siguranță a obligării la tratament medical.

CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU INFRACȚIUNI CONCURENTE Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile privind Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni.  Aceste dispoziții  se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă. Dacă infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente. Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. În cazul contopirii pedepselor se ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Prin Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operațiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracțiuni între pedepsele stabilite pentru infracțiunile (A) și (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea (C). (M. Of. nr. 907 din 6 octombrie 2020) V Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

CONȚINUTUL PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI   Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părintești; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii; dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță; dreptul de a părăsi teritoriul României; dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță; dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță; dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea; dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată. Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, instanța dispune interzicerea exercitării drepturilor   de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat Interzicerea exercitării drepturilor se dispune cumulativ. Pedeapsa prevăzută străinului de a se afla pe teritoriul României nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viața persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată. Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile, instanța individualizează în concret conținutul acestei pedepse, ținând seama de împrejurările cauzei.

CONȚINUTUL ȘI MODUL DE EXECUTARE A PEDEPSEI ACCESORII A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI    Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute pentru pedepsele complementare, a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară. În cazul detențiunii pe viață, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanță a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) C. pen,   sau a unora dintre acestea. Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.  Prin Decizia nr. 29 din 11 noiembrie 2019 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 65 alin. (3) din Codul penal,  Î.C.C.J. Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 65 alin. (3) din Codul penal, stabilește că: aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară, nu este posibilă în cazul dispunerii unei soluții de condamnare la pedeapsa amenzii. (M. M. Of. nr. 63 din   30 ianuarie 2020). dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părintești; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii; dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;

CONVENȚIA DE LA GENEVA DIN 12 AUGUST 1949 PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA SORȚII RĂNIȚILOR ȘI BOLNAVILOR DIN FORȚELE ARMATE ÎN CAMPANIE, ratificată prin decretul nr. 183 din 14 mai 1954, publicat în Buletinul Oficial, nr. 25 din 21 mai 1954. Conflicte care nu au caracter internațional În caz de conflict armat neprezentând un caracter internațional și ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părți Contractante, fiecare dintre Părțile în conflict va trebui să aplice cel puțin următoarele dispoziții:1. Persoanele care nu participă direct la ostilități, inclusiv membrii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detențiune sau din orice altă cauză, vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credință, sex, naștere sau avere sau orice alt criteriu analog. În acest scop, sunt și rămân prohibite, oricând și oriunde, cu privire la persoanele menționate mai sus: a) atingerile aduse vieții și integrității corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile și chinurile; b) luările de ostatici; c) atingerile aduse demnității persoanelor, mai ales tratamente umilitoare și înjositoare; d) condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoțită de garanții judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate.2. Răniții și bolnavii vor fi ridicați și îngrijiți Un organism umanitar imparțial, așa cum este Comitetul Internațional de Cruce Roșie, va putea să ofere serviciile sale Părților în conflict. Părțile în conflict se vor strădui, pe de altă parte, să dispună intrarea în vigoare, prin acorduri speciale, a tuturor sau a unei părți din celelalte dispoziții ale prezentei convenții. Aplicarea dispozițiilor care preced nu va avea efect asupra statutului juridic al Părților în conflict. Puterile neutre vor aplica prin analogie dispozițiile prezentei convenții răniților și bolnavilor, precum și membrilor personalului sanitar și religios, aparținând forțelor armate ale Părților în conflict, care vor fi primiți sau internați pe teritoriul lor, precum și morților ridicați.

CONVENȚIA DE LA GENEVA DIN 12 AUGUST 1949 PRIVITOARE LA PROTECȚIA PERSOANELOR CIVILE ÎN TIMP DE RĂZBOI, ratificată prin Decretul nr. 183/1954 (B. Of. nr. 25 din 21 mai 1954   v infracțiuni contra umanității  

CONVENȚIA DE LA VIENA DIN 1969 PENTRU DREPTUL TRATATELOR  v Extrădarea

CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 și nr. 8 din 19 martie 1985 și completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994, M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994. Prin aceeași lege au fost ratificate, de asemenea, primul Protocol adițional la convenție, Paris, 20 martie 1952; Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în convenție și în primul protocol adițional la convenție, Strasbourg, 16 septembrie 1963; Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie 1983; Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984; Protocolul nr. 9, Roma, 6 noiembrie 1990, și Protocolul nr. 10, Strasbourg, 25 martie 1992. Câteva directive propuse de Comisie adoptate.  Acestea sunt:  Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale ;  Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale  ;  Directiva (UE) 2016/1919 a  Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare ;;  Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale;  directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare; Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate,  DIRECTIVA 2013/48/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate.  etc v nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive,  prescripția,      

CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎMPOTRIVA CORUPȚIEI, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. v funcționar public

CONVENȚIA PENALĂ A CONSILIULUI EUROPEI PRIVIND CORUPȚIA (Legea nr.260/2004) v infracțiuni de corupție   

CONVENȚIA PENALĂ PRIVIND CORUPȚIA, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, ratificată de România, prin Legea nr.27/2002  v  legalitatea incriminării 

CONVENȚIA PENTRU PROTECȚIA INTERESELOR FINANCIARE ALE COMUNITĂȚILOR EUROPENE  v aplicarea legii penale de dezincriminare,   eroarea, 

CORESPONDENȚĂ   v Constituția  României  

CORUPEREA ALEGĂTORILOR   Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidați ori un anumit candidat se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Nu intră în categoria bunurilor bunurile cu valoare simbolică, inscripționate cu însemnele unei formațiuni politice.

 CORUPEREA SEXUALĂ A MINORILOR               Actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta unui major de a incita un minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prin mijloacele de transmitere la distanță, prin intermediul comunicării electronice sau al rețelelor sociale, la comiterea oricărui act de natură sexuală asupra sa, asupra unei persoane sau împreună cu o persoană, inclusiv atunci când actul de natură sexuală nu este comis, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

CREDITORI  v  abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor  

CRIMA DE AGRESIUNE v Curtea Penală Internațională 

CRIMA DE GENOCID  v Curtea Penală Internațională 

CRIMELE DE RĂZBOI  v Curtea Penală Internațională 

CRIMELE ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII   v Curtea Penală Internațională 

CRIMINALITATEA INFORMATICĂ   În scopul adaptării dreptului penal față de dezvoltarea tehnologică, care oferă mijloace moderne de utilizare a Internetului, a fost adoptată, prin Legea nr. 105/2009, Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă săvârșite prin intermediul sistemelor informatice, M. Of.  nr. 278 din 28 aprilie 2009. Armonizarea dreptului intern cu prevederile Convenției s-a realizat prin adoptarea Legii nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, M. Of.  nr. 279 din 21 aprilie 2003, completată prin Ordonanța de urgență nr. 40/2003, Legea nr. 171/2004 și prin Ordonanța de urgență nr. 119/2006. Întrucât în cursul negocierilor Convenției părțile nu au reușit să ajungă la un consens cu privire la includerea și a altor fapte, s-a decis ca acestea să fie reglementate ulterior printr-un Protocol adițional, care a fost adoptat la 28 ianuarie 2003 și vizează incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice. România a semnat Protocolul la data de 9 noiembrie 2003, sub rezerva ratificării. La data de 1 mai 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 105/2009, pentru ratificarea Protocolului adițional, adoptat la Strasbourg la 28 ianuarie 2003, la Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă săvârșite prin intermediul sistemelor informatice. Protocolul adițional la Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă săvârșite prin intermediul sistemelor informatice a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 28 aprilie 2009. Statele membre ale Consiliului Europei, subliniind necesitatea garantării unei aplicări exhaustive și eficiente a tuturor drepturilor omului, fără diferențiere sau discriminare, așa cum sunt stipulate în instrumentele europene și în alte instrumente internaționale, considerând că dreptul intern și dreptul internațional necesită reglementarea unor răspunsuri legale adecvate la propaganda de natură rasistă și xenofobă săvârșită prin intermediul sistemelor informatice, conștiente că sistemele informatice oferă un mijloc fără precedent de facilitare a libertății de exprimare și de comunicare în lumea întreagă, preocupate totodată de riscul ca aceste sisteme informatice să fie utilizate cu rea-credință sau într-o manieră abuzivă în scopul difuzării unei propagande rasiste și xenofobe, convinse de necesitatea asigurării unui bun echilibru între libertatea de exprimare și o luptă eficientă împotriva faptelor de natură rasistă și xenofobă, recunoscând că prezentul protocol nu aduce atingere principiilor stabilite în dreptul intern privind libertatea de exprimare, au convenit a completa, pentru părțile participante la acesta, dispozițiile Convenției privind criminalitatea informatică, privind incriminarea faptelor de natură rasistă și xenofobă prin intermediul sistemelor informatice. În sensul protocolului, material rasist și xenofob înseamnă orice material scris, orice imagine sau orice altă reprezentare de idei ori teorii, care susține, încurajează sau incită la ură, discriminare ori violență împotriva oricărei persoane sau a unui grup de persoane, pe considerente de rasă, culoare, ascendență, naționalitate ori origine etnică, precum și religie, dacă este folosit ca pretext pentru oricare dintre acești factori. Fiecare stat adoptă măsurile legislative și alte măsuri considerate necesare pentru a incrimina ca infracțiuni, potrivit dreptului său intern, atunci când sunt comise cu intenție și fără drept, următoarele fapte: – distribuirea sau alte forme de punere la dispoziția publicului, prin intermediul unui sistem informatic, a materialelor rasiste și xenofobe, – amenințarea, prin intermediul unui sistem informatic, cu săvârșirea unei infracțiuni grave, astfel cum este definită în dreptul intern, (i) a unor persoane pentru motivul apartenenței la un grup care se identifică prin rasă, culoare, ascendență, naționalitate ori origine etnică, precum și religie, dacă este folosită ca pretext pentru oricare dintre aceste motive, sau (ii) a unui grup de persoane care se distinge prin una dintre aceste caracteristici, precum și– distribuirea sau alte forme de punere la dispoziția publicului, prin intermediul unui sistem informatic, a materialelor ce neagă, minimalizează în mod grosolan, aprobă ori justifică actele constitutive ale genocidului sau ale crimelor împotriva umanității, astfel cum sunt definite în dreptul internațional și recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului Militar Internațional înființat prin Acordul de la Londra la data de 18 aprilie 1945 sau a oricărui alt tribunal internațional înființat prin instrumente internaționale relevante și a cărui competență a fost recunoscută de către acea parte. Pe de altă parte, Ordonanța de urgență nr. 31/2002, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 214 din 28 martie 2002 (modificată și completată prin Legea nr. 107/2006 și prin Legea nr. 278/2006) a incriminat răspândirea, vânzarea sau confecționarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum și deținerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi. Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, conform cu prevederile art. 5 § 2 lit. b) din Protocolul adițional, România formulează următoarea rezervă: „România își rezervă dreptul de a nu aplica dispozițiile § 1 al art. 5 din Protocol, privind insulta având la bază o motivație rasistă și xenofobă.” În art. 5 al protocolului se arată că:1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri considerate necesare pentru a incrimina ca infracțiune, potrivit dreptului său intern, insulta având la bază o motivație rasistă și xenofobă (cu intenție și fără drept).2. O parte poate: a) fie să solicite ca infracțiunea prevăzută la § 1 să aibă ca efect expunerea la ură, dispreț sau ridicol a persoanei ori a grupului de persoane menționat la § 1; b) fie să își rezerve dreptul de a nu aplica, în totalitate sau în parte, § 1. Având în vedere că soluția preconizată în proiectul noului Cod penal este aceea a dezincriminării infracțiunii de insultă, România a formulat rezerva. În expunerea de motive a legii de aprobare a protocolului nu sunt prezentate măsuri de implementare. Se consideră totuși că este necesară modificarea Legii nr. 161. Noi apreciem că pentru implementarea protocolului, conform principiilor legisticii formale, se impune, în primul rând, și modificarea Ordonanței de urgență nr. 31/2002. Nu se întrevăd cel puțin măsuri de  sancționare contravențională.

CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI   Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

CRUCE ROȘIE v Mișcarea internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie   

CUMPĂRAREA DE INFLUENȚĂ   Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunț  . Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

CURTEA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ  România a ratificat Statutul de la Roma al Curții prin Legea nr. 111/2002. Ministerul Justiției este autoritatea centrală română competentă să primească cererile Curții Penale Internaționale, să le transmită neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare române competente și să comunice Curții Penale Internaționale documentele aferente. instituție permanentă, care poate să își exercite competența față de persoane pentru crimele cele mai grave, având un răsunet internațional în sensul prezentului statut. Ea este complementară jurisdicțiilor penale naționale. Competența și funcționarea sa sunt reglementate de dispozițiile prezentului statut. 1.Competența Curții este limitată la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunității internaționale. În baza prezentului statut Curtea are competență în ceea ce privește următoarele crime: a)crima de genocid; b)crimele împotriva umanității; c)crimele de război; d)crima de agresiune. 2.Curtea își va exercita competența în ceea ce privește crima de agresiune când va fi adoptată o dispoziție conform art. 121 și 123, care va defini această crimă și va fixa condițiile exercitării competenței Curții în ceea ce o privește. Această dispoziție va trebui să fie compatibilă cu dispozițiile pertinente ale Cartei Națiunilor Unite Art. 6: Crima de genocid În scopurile prezentului statut, prin crimă de genocid se înțelege oricare dintre faptele menționate mai jos, săvârșită cu intenția de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, și anume: a)uciderea de membri ai grupului; b)vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale privind membri ai grupului; c)supunerea cu intenție a grupului unor condiții de existență care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parțială; d)măsuri vizând împiedicarea nașterilor în sânul grupului; e)transferarea forțată de copii aparținând unui grup în alt grup. Art. 7: Crime împotriva umanității 1.În scopurile prezentului statut, prin crimă împotriva umanității se înțelege una dintre faptele menționate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile și în cunoștință de acest atac: a)omorul; b)exterminarea; c)supunerea la sclavie; d)deportarea sau transferarea forțată de populație; e)întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispozițiilor fundamentale ale dreptului internațional; f)tortura; g)violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală de o gravitate comparabilă; h)persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități identificabile din motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul §  3, ori în funcție de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competența Curții; i)disparițiile forțate de persoane; j)crima de apartheid; k)alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății fizice sau mintale. 2.În scopurile §  1; a)prin atac îndreptat împotriva unei populații civile se înțelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la §  1 împotriva oricărei populații civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizații având ca scop un asemenea atac; b)prin exterminare se înțelege îndeosebi fapta de a impune cu intenție condiții de viață, ca privarea accesului la hrană și la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părți a populației; c)prin supunerea la sclavie se înțelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de ființe umane, în special de femei și copii; d)prin deportare sau transfer forțat de populație se înțelege fapta de a deplasa în mod forțat persoane, expulzându-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se află legal, fără motive admise în dreptul internațional; e)prin tortură se înțelege fapta de a cauza cu intenție durere sau suferințe acute, fizice sau mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; înțelesul acestui termen nu se extinde la durerea sau suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, care sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele; f)prin graviditate forțată se înțelege deținerea ilegală a unei femei însărcinate în mod forțat, cu intenția de a modifica compoziția etnică a unei populații sau de a comite alte violări grave ale dreptului internațional. Această definiție nu poate în nici un fel să fie interpretată ca având o incidență asupra legilor naționale referitoare la graviditate; g)prin persecuție se înțelege denegarea cu intenție și grav de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internațional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivității care face obiectul acesteia; h)prin crima de apartheid se înțelege fapte inumane analoage celor vizate la §  1, comise în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale și cu intenția de a menține acest regim; i)prin dispariții forțate de persoane se înțelege cazurile în care persoanele sunt arestate, deținute sau răpite de către un stat ori o organizație politică sau cu autorizarea, sprijinul ori asentimentul acestui stat sau al acestei organizații, care refuză apoi să admită că aceste persoane sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul unde se află, cu intenția de a le sustrage protecției legii pe o perioadă prelungită.3.În scopurile prezentului statut, prin termenul sex se înțelege unul sau celălalt sex, masculin ori feminin, după contextul societății. El nu implică nici un alt sens. Art. 8: Crime de război 1.Curtea are competență în ceea ce privește crimele de război, îndeosebi când aceste crime se înscriu într-un plan sau o politică ori când ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe scară largă.2.În scopurile statutului, prin crime de război se înțelege: a)infracțiunile grave la convențiile de la Geneva din 12 august 1949, și anume oricare dintre faptele menționate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispozițiile convențiilor de la Geneva:(i) omuciderea intenționată;(ii) tortura și tratamentele inumane, inclusiv experiențele biologice;(iii) fapta de a cauza cu intenție suferințe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică ori sănătatea;(iv) distrugerea și însușirea de bunuri, nejustificate de necesități militare și executate pe scară largă într-un mod ilicit și arbitrar;(v) fapta de a constrânge un prizonier de război sau o persoană protejată să servească în forțele unei puteri inamice;(vi) fapta de a priva cu intenție un prizonier de război sau oricare altă persoană protejată de dreptul său de a fi judecată regulamentar și imparțial;(vii) deportarea sau transferul ilegal ori detenția ilegală;(viii) luarea de ostatici; b)celelalte violări grave ale legilor și cutumelor aplicabile conflictelor armate internaționale în cadrul stabilit al dreptului internațional, și anume una dintre faptele ce urmează:(i) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva populației civile în general sau împotriva civililor care nu participă direct la ostilități;(ii) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva bunurilor cu caracter civil, adică a celor care nu sunt obiective militare;(iii) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva personalului, instalațiilor, materialului, unităților sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menținere a păcii conform Cartei Națiunilor Unite, cu condiția ca acestea să aibă dreptul la protecția pe care dreptul internațional al conflictelor armate o garantează civililor și bunurilor cu caracter civil;(iv) fapta de a lansa intenționat un atac știind că el va cauza în mod incidental pierderi de vieți omenești în rândul populației civile, răniri ale persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau daune extinse, de durată și grave, mediului înconjurător care ar fi vădit excesive în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat;(v) fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, orașe, sate, locuințe sau construcții care nu sunt apărate și care nu sunt obiective militare;(vi) fapta de a omorî sau de a răni un combatant care, după ce a depus armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiții;(vii) fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, drapelul sau insignele militare și uniforma inamicului sau ale Organizației Națiunilor Unite, precum și semnele distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva și, făcând aceasta, de a cauza pierderi de vieți omenești sau răniri grave;(viii) transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupantă, a unei părți a populației sale civile, în teritoriul pe care ea îl ocupă, sau deportarea ori transferarea în interiorul sau în afara teritoriului ocupat a totalității sau a unei părți a populației din acest teritoriu;(ix) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor consacrate religiei, învățământului, artei, științei sau acțiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor și locurilor unde bolnavii sau răniții sunt adunați, cu condiția ca aceste construcții să nu fie obiective militare;(x) fapta de a supune persoanele unei părți adverse căzute în puterea sa la mutilări ori la experiențe medicale sau științifice de orice fel, care nu sunt motivate de un tratament medical, dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane, ci care atrag moartea acestora sau le pun grav sănătatea în pericol;(xi) fapta de a omorî sau răni prin trădare indivizi aparținând națiunii sau armatei inamice;(xii) fapta de a declara că nu va fi îndurare pentru învinși;(xiii) fapta de a distruge sau de a confisca bunurile inamicului, în afară de cazurile în care aceste distrugeri sau confiscări ar fi imperios ordonate de necesitățile războiului;(xiv) fapta de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile în justiție drepturile și acțiunile cetățenilor părții adverse;(xv) fapta unui beligerant de a constrânge cetățenii părții adverse să ia parte la operațiunile de război îndreptate împotriva țării lor, chiar dacă ei erau în serviciul acestui beligerant înainte de începerea războiului;(xvi) jefuirea unui oraș sau a unei localități, chiar luate cu asalt;(xvii) fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;(xviii) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate și orice lichide, materii sau procedee analoage;(xix) fapta de a utiliza gloanțe care se dilată sau se aplatizează cu ușurință în corpul uman, cum sunt gloanțele al căror înveliș dur nu acoperă în întregime mijlocul sau sunt perforate de tăieturi;(xx) fapte de a folosi arme, proiectile, materiale și metode de luptă de natură să cauzeze daune de prisos sau suferințe inutile ori de a acționa fără discriminare cu violarea dreptului internațional al conflictelor armate, cu condiția ca aceste arme, proiectile, materiale și metode de luptă să facă obiectul unei interdicții generale și ca ele să fie înscrise într-o anexă a prezentului statut, pe cale de amendament adoptat potrivit dispozițiilor art. 121 și 123;(xxi) atingerile aduse demnității persoanei, îndeosebi tratamentele umilitoare și degradante;(xxii) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, astfel cum aceasta a fost definită la art. 7 §  2 lit. f), sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală constituind o infracțiune gravă la convențiile de la Geneva;(xxiii) fapta de a utiliza prezența unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forțe militare să nu fie ținta operațiunilor militare;(xxiv) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor, materialului, unităților și mijloacelor de transport sanitar și a personalului care folosește, conform dreptului internațional, semnele distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva;(xxv) fapta de a înfometa în mod deliberat civili, ca metodă de război, privându-i de bunurile indispensabile supraviețuirii, inclusiv împiedicându-i intenționat să primească ajutoarele prevăzute de convențiile de la Geneva;(xxvi) fapta de a proceda la recrutarea și înrolarea copiilor de vârstă mai mică de 15 ani în forțele armate naționale sau de a-i face să participe activ la ostilități; c)în caz de conflict armat care nu prezintă un caracter internațional, violările grave ale art. 3, comun celor 4 Convenții de la Geneva din 12 august 1949, și anume oricare dintre faptele menționate mai jos, comise împotriva persoanelor care nu participă direct la ostilități, inclusiv membrii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase în afara luptei din cauza bolii, rănirii, detenției sau din orice altă cauză:(i) atentatele la viața și la integritatea corporală, mai ales omorul sub toate formele sale, mutilările, tratamentele cu cruzime și tortura;(ii) atingerile aduse demnității persoanei, mai ales tratamentele umilitoare și degradante;(iii) luările de ostatici;(iv) condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă, date de un tribunal legal constituit și cu respectarea garanțiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile; d)lit. c) a §  2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internațional și nu se aplică deci situațiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt insurecția, actele izolate și sporadice de violență și actele de natură similară; e)celelalte violări grave ale legilor și cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă un caracter internațional, în cadrul stabilit de dreptul internațional, și anume oricare dintre următoarele fapte:(i) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva populației civile în general sau împotriva persoanelor civile care nu participă direct la ostilități;(ii) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor, materialelor, unităților și mijloacelor de transport sanitar și a personalului care utilizează, conform dreptului internațional, însemnele distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva;(iii) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva personalului, instalațiilor, materialului, unităților sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menținere a păcii, conform Cartei Națiunilor Unite, cu condiția ca acestea să aibă dreptul la protecția pe care dreptul internațional al conflictelor armate îl garantează civililor și bunurilor cu caracter civil;(iv) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva construcțiilor consacrate religiei, învățământului, artei, științei sau acțiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor și locurilor unde sunt adunați bolnavi și răniți, cu condiția ca aceste clădiri să nu fie obiective militare;(v) jefuirea unui oraș sau a unei localități, chiar luate cu asalt;(vi) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, astfel este definită la art. 7 §  2 lit. f), sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală constituind o violare gravă a art. 3 comun celor 4 convenții de la Geneva;(vii) fapta de a proceda la recrutarea și înrolarea copiilor în vârstă mai mică de 15 ani în forțele armate sau în grupări armate ori de a-i face să participe activ la ostilități;(viii) fapta de a ordona deplasarea populației civile pentru considerente având legătură cu conflictul, în afara cazurilor în care securitatea civililor sau imperativele militare o cer;(ix) fapta de a ucide sau a răni prin trădare un adversar combatant;(x) fapta de a declara că nu va exista îndurare pentru învinși;(xi) fapta de a supune persoanele care sunt împotriva unei alte părți la conflict, căzute în puterea sa, la mutilări sau experiențe medicale ori științifice care nu sunt nici motivate de un tratament medical dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane și care atrag moartea acestora sau le pun în mod serios sănătatea în pericol;(xii) fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui adversar, în afară de cazul în care aceste distrugeri sau confiscări sunt imperios ordonate de necesitățile conflictului; f)lit. e) a §  2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internațional și nu se aplică deci situațiilor de tulburări și de tensiuni interne, cum sunt insurecțiile, actele izolate sau sporadice de violență sau alte acte de natură similară. Lit. e) a §  2 se aplică conflictelor armate care opun în mod prelungit, pe teritoriul unui stat, autoritățile guvernului acestui stat și grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate între ele.3.Nici o prevedere din §  2 lit. c) și e) nu afectează responsabilitatea unui guvern de a menține sau restabili ordinea publică în stat ori de a apăra unitatea și integritatea teritorială a statului prin toate mijloacele legitime. Crimele ce țin de competența Curții nu se prescriu . Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale din 17 iulie 1998,  M. Of. nr. 211 din 28 martie 2002

D

DAREA DE MITĂ   Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art. 289, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita. Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în cazul constrângerii sau date după denunț . Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Martorul denunțător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 290 alin. (3) C. pen. poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen. . ( I.C.C.J.,  Decizia nr. 1/2020,  M. Of. nr. 173 din 3 martie 2020 ) Decizia – cadru a Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007. În ceea ce privește reținerea, în concurs, a infracțiunilor de complicitate la cumpărarea de influență, complicitate la luare de mită și complicitate la date de mită, Curtea a constatat că fapta de a înlesni atât darea unei sume de bani de către o persoană, cât și primirea acestei sume de bani de către un funcționar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de dare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și ale complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, în concurs. De asemenea, fapta de a promite și de a da sume de bani unui funcționar care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarilor din cadrul instituției, pentru a-i determina să facă sau să nu facă acte ce intră în atribuțiile lor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000. Reținerea acestor infracțiuni, în concurs, este justificată atât din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv, fiind consacrată chir prin jurisprudența ÎCCJ.,decizia penală nr. 1333/17 aprilie 2013).

DATE INFORMATICE  v  alterarea integrității datelor informatice  

DEGRADAREA MILITARĂ Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaților militari în activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață. Degradarea militară poate fi aplicată condamnaților militari în activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.

DEFĂIMARE    o modificare în Legea nr. 303/2004. Din 18 octombrie 2018,  art. 5 alin. (2) al Legii nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2018 (Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, M. Of.  nr. 868 din   15 octombrie 2018, modificată prin Ordonanța  de urgență nr. 92 din 15 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției, M. Of., nr. 874 din   16 octombrie 2018  ),  astfel:  „(2)Judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății.”Textul anterior dispunea că „(2)Judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței sau conducătorului parchetului și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu.” Deci în orice situație magistrații trebuie să se abțină (Judecătorii și procurorii nu își pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul (art.10 alin.1, neafectat). Judecătorii și procurorii nu pot participa la emisiuni audiovizuale  cu caracter politic. Din formularea art.11 alin.(1),neafectat, trebuie să citim interdicția participării la orice manifestare publică cu cele mai minime nuanțe politice, chiar printr-o simplă tăcere și chiar printr-o poziție neutră: legea interzice simpla prezență, căci și aceasta afectează personalitatea magistratului, și, se înțelege angajând însăși instituția, vezi Doamne !). Dar  mai important este de subliniat formularea art. 9: (2) Judecătorii și procurorii sunt obligați ca în exercitarea atribuțiilor să se abțină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice (text anterior).În noua formulare,  (2) Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă și executivă. Cu alte cuvinte,  magistrații își pot exprima,  în orice mod, convingerile   politice . Ei nu pot defăima prin referire la celelalte două puteri,  în ansamblu. Prin defăimare se înțelege,  generic,  afirmarea sau imputarea unor fapte determinate sau nu privitoare la sfera de activitate a unor instituții ( și până la ONG-uri),  de natură a aduce atingere unei bune reputații,  indirect autorității acestora. Textul exclude „defăimarea” particulară la adresa unei anume   persoane,  fie ea funcționând sau nu în legislativ sau  executiv. Ca noțiune,   Defăimarea țării sau a națiunii, era întâlnită, ca formulare, în art. 236¹ al Codul penal   publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, a fost modificat prin: Legea nr. 143/2000; Legea nr. 197/2000; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 20/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93 din 20 iunie 2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 143 din 24 octombrie 2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109 din 16 noiembrie 2004; Legea nr. 85 din 7 aprilie 2005; Legea nr. 160 din 30 mai 2005; Legea nr. 247 din 19 iulie 2005; Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 M. Of., nr. 601 din 12 iulie 2006, Ordonanța de urgență nr. 60, din 6 septembrie 2006, M. Of., nr. 764 din 7 septembrie 2006; Legea nr. 58 din 19 martie 2008, M. Of., nr. 228 din 25 martie 2008; Ordonanța de urgență nr. 198 din 4 decembrie 2008, publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  824 din 8 decembrie 2008. Art. 236¹ a fost  abrogat prin Legea nr. 278/2006. Art. 237. – Defăimarea unei organizații, fuseseabrogat prin Decretul – lege nr. 1/1989. Considerăm textul inaplicabil în situația unui reprezentant al acestor puteri,  acționând în virtutea funcțiilor,  competentei sale sau în numele acestor puteri,  dacă făptuitorul cunoștea sau nu această situație oficială. Avem una dintre primele dezincriminări postdecembristă,  rămânând ultrajul,  cu forma cea mai firavă a amenințării. Protejarea vieții private trebuie pusă în balanță cu libertatea de exprimare garantată în art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului. Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. în această societate, presa joacă un rol esențial: ea nu trebuie să depășească anumite limite, mai ales în ceea ce privește protejarea reputației și a drepturilor altor persoane; totuși, ea are obligația de a comunica informații și idei cu privire la chestiuni de interes general (https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-73-dreptul-la-propria-imagine-respectul-vietii-private-si-al-demnitatii-persoanei-umane-respectul-datorat-fiintei-umane-si-drepturilor-ei-inerente).

DELAPIDAREA   Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Potrivit art. 215¹ Cod penal în vigoare, delapidarea este definită ca fiind însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, pedeapsa fiind închisoare de la unu la 15 ani. În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Prin „funcționar public” se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145. Prin „funcționar” se înțelege persoana, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat (art. 147 Cod penal). Reglementările privitoare la noțiunile funcționar public și funcționar, precum și cele privitoare la infracțiunea de luare de mită sunt de nivelul legii, iar nu de nivel constituțional, astfel încât este de atributul exclusiv al legiuitorului să determine conținutul acestor noțiuni. În acest sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii- v, de exemplu, Curtea Constituțională, decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, publicată în M. Of. nr. 169 din 2 august 1995. În susținerea excepției de neconstituționalitate respinse prin deciziile menționate autorii au invocat, ca și în cauza de față, dispozițiile art. 134 alin. (1) din Constituție, referitoare la economia de piață, pentru a se demonstra că nu poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită decât funcționarul public, iar nu orice funcționar, astfel cum acesta este caracterizat prin art. 147 alin. (2) Cod penal. Din această perspectivă reglementarea răspunderii penale pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, atât pentru funcționarii publici, cât și pentru ceilalți funcționari, nu poate fi considerată ca fiind neconstituțională, atât timp cât reglementările privind noțiunile funcționar public și funcționar, inclusiv incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, sunt rezervate prin Constituție domeniului legii (Curtea Constituțională, decizia nr. 256 din 5 decembrie 2000, publicată în M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2001, Curtea Constituțională, decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, publicată în M. Of. nr. 169 din 2 august 1995). Amintim că prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public- Critica adusă prevederilor art. 145 Cod penal este neîntemeiată. Prin această reglementare legiuitorul nu și-a propus să explice noțiunea de proprietate publică, ci înțelesul termenului public, raportat nu numai la noțiunea de proprietate, ci și la „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public…, serviciile de interes public…”. De aceea, dispozițiile art. 145 Cod penal nu contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit cărora „Proprietatea este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, și ale art. 135 alin. (2) din Constituție, care stabilesc că „Proprietatea este publică sau privată”. Critica formulată de autorul excepției, în legătură cu distincția între proprietatea publică și cea privată, nu prezintă vreun interes pentru calificarea faptei săvârșite, ca infracțiune prevăzută la art. 248 Cod penal. Abuzul în serviciu contra intereselor publice reprezintă însă cea mai gravă formă a abuzului în serviciu, deoarece este fapta unui funcționar public și lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activității acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. Așadar, infracțiunea există chiar dacă prin fapta săvârșită nu s-a produs o pagubă. Într-o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 248 Cod penal rezultă că acestea se aplică și în cazul în care subiectul activ al infracțiunii este alt funcționar, în conformitate cu art. 258 Cod penal, prevederi ignorate de autorul excepției de neconstituționalitate. Calitatea de funcționar public sau de funcționar a făptuitorului, în cazul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, trebuie constatată însă de instanța de judecată, deoarece interpretarea și aplicarea legii țin de competența acesteia (Curtea Constituțională, decizia nr. 178/1998, publicată în M. Of. nr. 77 din 24 februarie 1999. V și decizia nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 232/1993. Delapidarea este incriminată în art. 295 alin. (1) din proiectul Codului penal: Însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Funcționar public, în sensul legii penale este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții specifice puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui agent economic sau unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarată ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175 din proiect). Dacă trăsăturile infracțiunii sunt aceleași, suntem convinși că vor apărea probleme în aplicarea practică relativ la circumscrierea subiectului activ. Astfel, dacă până acum orice funcționar putea delapida, trebuie să observăm că legiuitorul a limitat incriminarea doar la funcționarul public. En passant, observăm sancțiuni (între limite) reduse, chiar pentru încălcarea (doar a) proprietății publice, care ar putea avea o limită maximă ceva mai ridicată (și nu ca pentru vătămarea fătului, lipsire de libertate, șantaj, proxenetism, agresiune sexuală); limita mică se potrivea domeniului privat (chiar și al statului), dar îl vedem astăzi sporit la 2 ani. Comparativ, limita maximă actuală pentru delapidare o regăseam și la distrugerea calificată, luare de mită, distrugerea calificată la căi ferate, rele tratamente aplicate minorului. Bref, legiuitorul apreciază o scădere a pericolului social la infracțiunea în discuție referitor la domeniul public. În cele ce urmează, vom încerca delimitarea sintagmei. În sensul legii penale, funcționar public, este persoana care exercită: – atribuții specifice puterii legislative, executive sau judecătorești; – o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură- v  A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, București, vol. II, pp. 597 sqq; – singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui agent economic sau unei (a) persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei (b) persoane juridice declarată ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia; – un serviciu de interes public pentru care (a) a fost învestită de autoritățile publice sau care este (b) supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175 din proiect). Sintagma serviciu public aparține dreptului administrativ desemnând în sensul cel mai larg o activitate de interes general, coordonată de o autoritate executivă, disponibilă, utilă oricărei persoane interesate, urmând un regim de drept public. Serviciul de interes public aparține domeniului privat de reglementare, iar noi ne vedem nevoiți a îngloba aici utilitățile publice (apă, gaze, canal, energie electrică, deșeuri, radio și tv național, pompieri civili, protecția consumatorului, asigurările sociale, biblioteci publice, irigații, amenajarea teritoriului(art. 37 alin. (31) și art. 38 alin. (1) din Legea îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004. Hotărârea nr. 1574 din 4 decembrie 2008, pentru aprobarea Listei amenajărilor de îmbunătățiri funciare sau a părților de amenajări de îmbunătățiri funciare declarate de utilitate publică, care se administrează de Administrația Națională a Îmbunătățirilor Funciare, și a Listei amenajărilor de îmbunătățiri funciare sau a părților de amenajări de îmbunătățiri funciare din administrarea Administrației Naționale a Îmbunătățirilor Funciare, cărora li se retrage recunoașterea de utilitate publică, precum și pentru modificarea art. 80 alin. (2) lit. f) din Normele metodologice de aplicare a Legii îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004, aprobate prin Hotărârea nr. 1.872/2005, publicată în M. Of. nr. 849 din 17 decembrie 2008), lucrările de construcție de autostrăzi și drumuri naționale- Hotărârea nr. 574/2009, pentru completarea H.G. nr. 1.733/2006 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Varianta de ocolire Cluj Est”, publicată în M. Of. nr. 327 din 18 mai 2009, infrastructuri feroviare- Hotărârea nr. 390 din 1 aprilie 2009, privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național „Infrastructură feroviară de acces la podul peste Dunăre de la Calafat-Vidin” publicată în M. Of. nr. 247 din 14 aprilie 2009,  gărzi particulare etc.). Este acesta un alt sens al noțiunii, dar fără incidență penală. Ne limităm, penal, terminologic, pentru că, în dreptul nostru, noțiunea de utilitate publică se regăsește, ca atare, în reglementarea privitoare la asociații și fundații. Prin termenul public, se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public. Formularea art. 145 Cod penal ni se părea, nostalgic, mult mai adecvată. Fiind, administrativist corectă, o folosim în continuare (doar ca noțiune de drept administrativ). Aceasta înseamnă că activitățile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăților comerciale este declarată potrivit legii ca afectând un interes public, întrucât prin definiție, societățile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public. Serviciul public este entitatea stabilită și controlată de stat ori de instituția publică-locală destinată să satisfacă un interes public. Mijloacele financiare vin din patrimoniul administrației publice- P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Institutul de Arte Grafice, București 1934, p. 113; I.V. Brisc, Avut public și privat, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 78; L. Giurgiu, Domeniul public, repere juridice, Ed. Tehnică, București, 1997, p. 203; M. Oșoreanu, Teoria generală a serviciului public, „Studii de drept românesc” nr. 3/1994, pp. 219-226; A. Sebeni, Contractul de concesiune, în „Dreptul” nr. 8/1999, p. 3-  în timp ce funcționarea unui serviciu public are loc în regim privat. În principiu, toate bunurile destinate folosinței publice fac parte din domeniul public (C.S.J., S. cont. adm., decizia nr. 152 din 28 februarie 1994), dar stabilirea regimului juridic al fiecărui bun urmează să se facă avându-se în vedere natura și destinația acestuia (C.S.J., S. cont. adm., decizia nr. 393 din 18 mai 1994).Interesul public implică afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile comunității fără a presupune accesul nemijlocit al acestora la utilizarea bunului conform destinației menționate. Potrivit art. 135 alin. (5) din Constituția României, bunurile proprietate publică ce aparțin statului (bogățiile subsolului, căile de comunicație, marea teritorială etc.) pot fi concesionate, închiriate sau date în administrare regiilor autonome, în condițiile legii. Concesiunea publică este o formă contractuală de exercitare a dreptului de proprietate publică (Ordonanța de urgență nr. 54/2006,privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, M. Of.  nr. 30 iunie 2006, modificată prin Legea nr. 22/2007 M. Of.  nr. 35 din 18 ianuarie 2007).Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 448 din 24 noiembrie 1998, modificată și completată prin Ordonanța de urgență nr. 30/2000, Ordonanța de urgență nr. 206/2000 și prin Legea nr. 241/2003) arată că dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel (art. 10).Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii; nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale; nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile, iar actele juridice încheiate cu încălcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută (art. 11).Sunt servicii de interes economic general, printre altele: în sectorul poștal, serviciilor de natura celor reglementate prin Ordonanța Guvernului nr. 31/2002 privind serviciile poștale, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 642/2002, cu modificările și completările ulterioare; în sectorul electricității, serviciilor reglementate prin Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările și completările ulterioare; în sectorul gazelor, serviciilor reglementate prin Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările și completările ulterioare; serviciilor de distribuție și alimentare cu apă și serviciilor de canalizare și tratare a apelor uzate sau reziduale reglementate prin Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, cu modificările și completările ulterioare; serviciilor de tratare a deșeurilor; în sectorul energiei termice, serviciilor reglementate prin Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006; serviciilor de salubrizare, reglementate prin Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006, cu modificările și completările ulterioare; serviciilor de iluminat public, reglementate prin Legea serviciului de iluminat public nr. 230/2006; serviciilor publice de administrare a domeniului public și privat de interes local (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 49/2009, privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii și libertatea de a furniza servicii în România, M. Of.  nr. 366 din 1 iunie 2009, în vigoare de la data 1 iunie 2009). Dacă, din punct de vedere penal, am face o distincție între serviciu public și serviciu de interes public, ar trebui să observăm incriminarea doar vizând un funcționar al celui din urmă, ar trebui drept corolar, prin absurd, să excludem funcționarii serviciilor publice, altele decât ai serviciilor de interes public. Distincția o face codul, dar ea ar fi absurdă. Contraargumentul este acela al utilizării sensului larg al sintagmei de serviciu public (ce include și serviciile de interes public).Ordonanța nr. 26/2000, cu privire la asociații și fundații, a fost Ordonanța a fost modificată ulterior prin O.G. nr. 37/2003, Legea nr. 246/2005 și prin Legea nr. 305/2008. Ea abrogă Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociații și Fundații), publicată în M. Of. nr. 27 din 6 februarie 1924, cu modificările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare. Capitolul VI al legii reglementează asociațiile, fundațiile și federațiile recunoscute ca fiind de utilitate publică. În sensul acestui act normativ, prin utilitate publică se înțelege orice activitate care se desfășoară în domenii de interes public general sau al unor colectivități – Hotărârea nr. 530/2008, privind recunoașterea Asociației Magistraților din România ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 397 din 27 mai 2008. Hotărârea nr. 103/2009, privind recunoașterea Asociației „Centrul de Mediere Craiova” ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 103 din 19 februarie 2009. Hotărârea nr. 1415/2008, privind recunoașterea Asociației „Uniunea Armenilor din România” ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 767 din 14 noiembrie 2008- -(art. 38¹), raportat la sediul materiei – asociații și fundații. O asociație sau o fundație poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă activitatea acesteia se desfășoară în interes general sau al unor colectivități și, în principiu, funcționează de cel puțin 3 ani; prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfășurarea unei activități anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoțit de situațiile financiare anuale și de bugetele de venituri și cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoașterea statutului de utilitate publică; valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori în parte este cel puțin egală cu valoarea patrimoniului inițial– De exemplu, Hotărârea nr. 1580/2008 privind recunoașterea Fundației Române pentru Democrație ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 835 din 11 decembrie 2008. Hotărârea nr. 1506/2008, privind recunoașterea Asociației „Livone Tenis Club – Ilie Năstase” ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 797 din 27 noiembrie 2008. În sens invers, Hotărârea nr. 1344/2008, pentru retragerea actului de recunoaștere a Asociației „Domus” ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 731 din 29 octombrie 2008. Subliniem că persoanele juridice pot fi de utilitate publică – asociații, fundații sau alte organizații de acest fel – chiar dacă au fost înființate prin legi, ordonanțe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public anterioare ordonanței, chiar dacă acestea rămân supuse reglementărilor speciale – Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 39 din 17 ianuarie 2006, modificată prin Legea nr. 4/2007, O.U.G. nr. 152/2007 și prin Legea nr. 120/2008. Legea reglementează dreptul la o indemnizație lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii, care sunt membri ai uniunilor de creatori legal constituite, recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică. Cuantumul indemnizației reprezintă echivalentul a 50% din pensia cuvenită titularului sau, după caz, aflată în plată la data solicitării, dar nu poate depăși două salarii de bază minime brute pe țară, garantate în plată. Legea nr. 407/2006, a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, publicată în M. Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006, dacăoorganizație de vânătoare – persoana juridică română constituită în condițiile legii, pe baza principiului liberei asocieri a vânătorilor, în scopul gestionării durabile a vânatului și al exercitării vânătorii recreativ-sportive, care poate adera la asociații și uniuni sau federații naționale de profil pentru reprezentarea lor la nivel național și internațional, este de utilitate publică. Conform Statutului din 19 septembrie 1994 al Uniunii Germane a Camerelor de Comerț și Industrie – Reprezentanța Economiei Germane, publicat în M. Of. nr. 293 din 17 octombrie 1994, Reprezentanța Economiei Germane este persoană juridică de la data înregistrării la instanța competentă, este constituită în conformitate cu prevederile Legilor nr. 21/1924 și nr. 105/1992, nu are caracter politic și nici scop lucrativ-care stau la baza înființării și funcționării lor (art. 85). În consecință, în sens penal, persoanele juridice de utilitate publică sunt considerate separat de persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Observăm că unele persoane juridice private se pot constitui ori ca – în sens penal – persoane juridice de utilitate publică ori ca serviciu de interes public. Astfel, instituțiile financiare nebancare au obligația, în principiu, de a se constitui ca societăți comerciale pe acțiuni.Organizarea și funcționarea instituțiilor financiare nebancare sunt reglementate, după caz, cu cele ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu cele ale Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările ulterioare, sau/și cu cele ale legilor speciale aplicabile în materie – Legea nr. 93/2009, privind instituțiile financiare nebancare, publicată în M. Of. nr. 259 din 21 aprilie 2009. Oricum, instituțiile financiare nebancare intră în regimul unui serviciu de interes public pentru care (a) a fost învestită de autoritățile publice sau care este (b) supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175 din proiect). Banca Națională a României realizează monitorizarea (termen nepenal) instituțiilor financiare nebancare înscrise în Registrul general, în principal pe baza informațiilor furnizate de aceste entități prin raportările transmise. Banca Națională a României poate desfășura ori de câte ori consideră necesar și inspecții (termen nepenal) la sediul instituțiilor financiare nebancare și la unitățile teritoriale ale acestora, prin personalul împuternicit în acest sens (art. 43 din Legea nr. 93/2009).  Banca Națională a României realizează supravegherea prudențială a instituțiilor financiare nebancare înscrise în Registrul special, atât pe baza informațiilor furnizate de aceste entități prin raportările transmise, cât și prin inspecții la sediul instituțiilor financiare nebancare și la unitățile teritoriale ale acestora, prin personalul împuternicit în acest sens (art. 44 din Legea nr. 93/2009). Această supraveghere prudențială, ca termen financiar, se calchiază perfect sensului penal. Vor putea fi subiecți ai infracțiunii de delapidare funcționarii acestui serviciu de interes public pentru că este supus controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Instituțiile financiare nebancare înscrise în Registrul special sunt persoane juridice declarante la Centrala riscurilor bancare a Băncii Naționale a României, în conformitate cu reglementările în domeniu emise de Banca Națională a României. Un alt exemplu, îl aflăm în Norma din 24 aprilie 2008, privind autorizarea și supravegherea reasigurătorilor, M. Of.  nr. 351 din 07 mai 2008, emisă prin Ordinul nr. 5/2008 de președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, modificat prin Ordin nr. 6/2008, M. Of.  nr. 436 din 11 iunie 2008. În temeiul prevederilor art. 5 lit. b), b1) și d) și ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, aceste norme stabilesc condițiile și documentele în baza cărora Comisia de Supraveghere a Asigurărilor acordă reasigurătorilor autorizația de desfășurare a activității de reasigurare și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească fondatorii și persoanele semnificative ale reasigurătorilor. În consecință, judecătorul trebuie să stabilească în concret, de la caz la caz, poziția persoanei juridice de drept privat și, în funcție de aceasta, să analizeze celelalte elemente ale infracțiunii. Din punct de vedere penal, orice funcționar public se va raporta întotdeauna la orice serviciu public, de utilitate publică sau de interes public. O bancă, de exemplu, este organizată ca societate. Indiferent de natura capitalului, de acționariat, ea este o persoană juridică de drept privat. În accepțiunea nouă, ea poate fi calificată (prin legea ei de organizare) ca aparținând unui interes public, unei utilități publice. Consecința ar fi că funcționarul ei, falsificând un act nu ar săvârși un fals în înscrisuri sub semnătură privată, ci un fals intelectual. Proprietatea privată trebuie ocrotită în mod egal. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Domeniul privat al statului, atunci când este afectat unei activități comerciale nu poate fi privilegiat. S-ar încălca astfel principiul egalității de tratament în raporturi juridice civile (comerciale). Un agent economic, o persoană juridică (indiferent de forma capitalului, integral sau majoritar de stat, ori particular) nu trebuie situat decât pe același plan cu oricare dintre operatorii din piață, în deplină libertate contractuală. Fapta sa ar trebui circumscrisă unui abuz, și atâta tot – T. Avrigeanu, Examen critic, în G. Antoniu ș. a., „Reforma legislației penale”, Ed. Academiei, București, 2003, pp. 38 sqq.. Ceea ce observăm noi, este că proprietatea publică nu este ocrotită distinct – Dar ocrotirea distinctă a capitalului integral sau majoritar de stat este neconstituțională. – prin sancțiuni penale majorate, ceea ce se impunea.

DESCOPERIREA UNEI INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ÎN TIMPUL MINORITĂȚII   Dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al liberării condiționate se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune în timpul minorității pentru care s-a luat, chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă de libertate, amânarea, suspendarea sau liberarea se anulează, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile legale.

DESISTAREA ȘI ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI   Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.

DETENȚIUNEA PE VIAȚĂ constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor. V  Neaplicarea detențiunii pe viață,  Înlocuirea detențiunii pe viață,  Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață

DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA ÎNTREŢINERII DE ACTE SEXUALE SAU DE NATURĂ SEXUALĂ ÎNTRE MINORI                  Fapta majorului care determină întreţinerea unui raport sexual, a unui act sexual oral sau anal, precum şi a oricăror alte acte de penetrare vaginală sau anală între minori care nu au împlinit vârsta de 16 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 218¹ alin. (1)-(3) (Violul săvârşit asupra unui minor), după caz, redusă cu o treime. ( Art. 219¹ alin. 1).  Fapta majorului care determină comiterea oricărui act de natură sexuală, altul decât cele prevăzute mai sus, între minori care nu au împlinit vârsta de 16 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 219¹ alin. (1)-(3) (Agresiunea sexuală săvârşită asupra unui minor), după caz, redusă cu o treime. ( Art. 219¹ alin. 2).  Dacă fapta prevăzută la alin. (1) este precedată sau urmată de fapta prevăzută la alin. (2), se pedepseşte doar fapta prevăzută la alin. (1). V și agresiunea sexuală săvârşită asupra unui minor,  violul săvârşit asupra unui minor

DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII   Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani. Când fapta s-a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârșită față de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persoană care nu a putut să-și dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă actele de determinare sau înlesnire au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. S-a consacrat o reglementare distinctă între fapta care a fost urmată doar de o încercare de sinucidere și cea care a condus la sinuciderea victimei.  În egală măsură, s-a prevăzut un tratament sancționator diferențiat după cum faptele au fost comise cu privire la o persoană cu discernământ nealterat, cu privire la o persoană cu discernământ diminuat sau la o persoană lipsită de discernământ, în acest ultim caz neputând fi vorba de o hotărâre luată de cel în cauză, iar fapta fiind sancționată la fel ca și infracțiunea de omor. Reglementarea este apropiată de cea întâlnită în (art.580 C. pen. italian, art.135 C. pen. portughez, § 235 C. pen. norvegian). (Expunerea de motive)

DETURNAREA DE FONDURI   Schimbarea destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice, fără respectarea prevederilor legale, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor provenite din finanțările obținute sau garantate din fonduri publice. Tentativa se pedepsește. Infracţiunea de deturnare de fonduri poate fi considerată o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât presupune realizarea unui act contrar atribuţiilor de serviciu de către un funcţionar, care schimbă, prin încălcarea prevederilor legale, destinaţia fondurilor băneşti ori a resurselor alocate. Spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu însă, în cazul infracţiunii de deturnare de fonduri fapta se realizează prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice, “fără respectarea prevederilor legale”, existenţa infracţiunii nefiind condiţionată de producerea unui rezultat. Astfel, fiind o infracţiune de pericol, infracţiunea de deturnare de fonduri se consumă în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, respectiv în momentul schimbării destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice. Or, sumele de bani şi resursele materiale din fondul public, satisfăcând un interes general, trebuie folosite conform destinaţiei stabilite, cu respectarea întocmai a disciplinei bugetare. Subiectul activ nemijlocit, deşi nu este determinat printr-o anumită calitate, deturnarea de fonduri nu poate fi săvârşită în mod nemijlocit decât de funcţionarul public care administrează aceste fonduri şi resurse materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice şi care are obligaţia de a nu schimba destinaţia acestora şi de a cunoaşte atât prescripţiile legislaţiei primare – legi şi ordonanţe, cât şi conţinutul actelor de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară în această materie. Tocmai din acest motiv, în cazul infracţiunii de deturnare de fonduri, sintagma “fără respectarea prevederilor legale” are în vedere o sferă normativă mai largă, aşadar, atât dispoziţiile legislative de nivel primar, cât şi cele de nivel secundar, prin aceasta nefiind încălcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) (C. C. R. ,  dec. 634 /2019,  Î. C. C. J.,  dec. 44/2023)

DETURNAREA LICITAȚIILOR PUBLICE   Fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o licitație publică ori înțelegerea între participanți pentru a denatura prețul de adjudecare se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puține cazuri, participanții la o licitație publică au recurs a diferite manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitație a unor potențiali participanți, alterând astfel prețul de adjudecare. Faptele de această natură sunt incriminate și de alte legislații, cum este cazul art.313-6 C. pen. francez, art.230 C. pen. portughez, art.262 C. pen. spaniol. (Expunerea de motive)

 DEȚINEREA DE INSTRUMENTE ÎN VEDEREA FALSIFICĂRII DE VALORI   Fabricarea, primirea, deținerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1) și art. 312 se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Fabricarea, producerea, primirea, deținerea, transmiterea sau punerea la dispoziție a unui dispozitiv, instrument, unor date informatice, echipamente, inclusiv hardware sau software, sau a oricăror alte mijloace cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată fără numerar se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.  Cu pedeapsa prevăzută la alin. (2) se sancționează și dobândirea pentru sine sau pentru altul, inclusiv prin importul, exportul, vânzarea, transportul sau distribuția unui dispozitiv, instrument, unor date informatice, echipamente, inclusiv hardware sau software, ori a oricăror alte mijloace cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată fără numerar.
(la data 25 iulie 2021 Art. 314, alin. (3) din partea II, titlul VI, capitolul I modificat de Art. I, punctul 9. din Legea 207/2021 ) Nu se pedepsește persoana care, după comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute la alin. (1)-(3), înainte de descoperirea acestora și înainte de a se fi trecut la săvârșirea faptei de falsificare, predă instrumentele, materialele deținute sau orice alte mijloace autorităților judiciare ori încunoștințează aceste autorități despre existența lor.
  DEZERTAREA   Absența nejustificată de la unitate sau de la serviciu, care depășește 3 zile, a oricărui militar se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Dezertarea săvârșită în următoarele împrejurări: de doi sau mai mulți militari împreună; având asupra sa o armă militară; în timpul misiunilor la care participă în afara teritoriului statului român, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani. În timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu sau de urgență, dezertarea oricărui militar de la unitate sau serviciu care a depășit 24 de ore se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM.   Structură structură în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.  şi este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. , prin intermediul procurorului-şef al DIICOT . specializată în combaterea și investigarea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, înființată în anul 2004, în scopul destructurării grupurilor infracționale organizate, frontaliere şi transfrontaliere. Efectuează investigații în materia infracțiunilor grave, definite de O. U. G.  nr. 78/2016, aprobată prin Legea nr. 120/2018.. https://www.diicot.ro/  Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are următoarele atribuţii: a)efectuarea urmăririi penale pentru infracţiuni prevăzute în competenţa direcţiei prin prezenta ordonanţă de urgenţă şi prin legi speciale; b)conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţia procurorului de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară organizaţi în cadrul structurilor specializate în combaterea criminalităţii organizate, la nivel central şi teritorial, aflaţi în coordonarea DIICOT , ori detaşaţi în cadrul direcţiei, precum şi de către ofiţerii sau agenţii de poliţie judiciară care au primit avizul din partea procurorului-şef al DIICOT ; c)sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege, pentru judecarea cauzelor, precum şi exercitarea căilor de atac conform legii în cauzele privind infracţiunile date în competenţa DIICOT ; d)participarea la şedinţele de judecată, cu excepţia fazei de executare a pedepsei, în cauzele pentru care procurorii DIICOT  au sesizat instanţele de judecată ori au exercitat căile de atac ori în alte situaţii în care participarea procurorului este obligatorie în raport cu infracţiunile date de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa direcţiei; e)conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic în cadrul urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, din dispoziţia procurorilor direcţiei; f)studierea cauzelor care generează săvârşirea infracţiunilor de criminalitate organizată, trafic de droguri, criminalitate informatică şi terorism ori a altor infracţiuni date în competenţa direcţiei şi a condiţiilor care le favorizează, elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale în acest domeniu; g)constituirea şi actualizarea bazei de date vizând infracţiunile ce sunt date în competenţa DIICOT ; h)solicitarea şi acordarea asistenţei judiciare internaţionale în cauzele care privesc infracţiuni date în competenţa direcţiei prin prezenta ordonanţă de urgenţă şi prin legile speciale; i)exercitarea altor atribuţii prevăzute de Codul de procedură penală şi de legile speciale.  Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile procedurale prevăzute de lege în cauzele privind infracţiunile atribuite prin lege şi prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa sa.  Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cooperează cu alte autorităţi naţionale sau străine şi reprezintă punct de contact permanent în reţele de cooperare ori de asistenţă judiciară constituite la nivel naţional şi internaţional cu privire la infracţiuni pentru care direcţia efectuează urmărirea penală, potrivit legii.

D.N.A.   Ordonanţă de Urgenţă privind D.N.A. (Ordonanţa a fost modificată prin Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupţie (M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002). Ea a fost modificată prin: Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003);  O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 747 din 26 octombrie 2003);  Legea nr. 26/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004); O.U.G. nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei (M. Of. nr. 365 din 27 aprilie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005); O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 809 din 6 septembrie 2005); O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005); Legea nr. 383/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 1159 din 21 decembrie 2005);  Legea nr. 54/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 226 din 13 martie 2006);  O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 314 din 7 aprilie 2006); Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006);  O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006);  O.U.G. nr. 63/2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013);  Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012); Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013). Vezi şi Regulament din 2004 privind organizarea şi desfăşurarea concursului sau examenului pentru ocuparea funcţiei de manager economic şi a altor funcţii vacante din Departamentul economico-financiar şi administrativ al Parchetului Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1170 din 10 decembrie 2004), Hotărârea nr. 655/2006 privind suplimentarea numărului de posturi la D.N.A. din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 468 din 30 mai 2006),  Decizia 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT  (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Curtea Constituţională, Decizia nr. 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22^3 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT  (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Decizia nr. 26/2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. (M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi ale art. 367 alin. (9) C, pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi ale art. 367 alin. (9) C. pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Hotărârea nr. 665/2010 privind modificarea numărului maxim de posturi la D.N.A. din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 528 din 29 iulie 2010), Hotărârea nr. 650/2021 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru D.N.A. (M. Of. nr. 606 din 17 iunie 2021), Hotărârea nr. 1022/2015 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi ale D.N.A.  (M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2016), Hotărârea nr. 486/2015 privind aprobarea unor măsuri administrative pentru buna funcţionare a instituţiilor din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015), Hotărârea nr. 643/2014 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi al D.N.A.  (M. Of. nr. 582 din 4 august 2014). (Ordonanţa a fost modificată prin Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupţie (M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002). Ea a fost modificată prin: Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003);  O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 747 din 26 octombrie 2003);  Legea nr. 26/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004); O.U.G. nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei (M. Of. nr. 365 din 27 aprilie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005); O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 809 din 6 septembrie 2005); O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005); Legea nr. 383/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 1159 din 21 decembrie 2005);  Legea nr. 54/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 226 din 13 martie 2006);  O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 314 din 7 aprilie 2006); Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006);  O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006);  O.U.G. nr. 63/2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013);  Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012); Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013). Vezi şi Regulament din 2004 privind organizarea şi desfăşurarea concursului sau examenului pentru ocuparea funcţiei de manager economic şi a altor funcţii vacante din Departamentul economico-financiar şi administrativ al Parchetului Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1170 din 10 decembrie 2004), Hotărârea nr. 655/2006 privind suplimentarea numărului de posturi la D.N.A. din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 468 din 30 mai 2006),  Decizia 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT  (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Curtea Constituţională, Decizia nr. 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22^3 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT  (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Decizia nr. 26/2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. (M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi ale art. 367 alin. (9) C, pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi ale art. 367 alin. (9) C. pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Hotărârea nr. 665/2010 privind modificarea numărului maxim de posturi la D.N.A. din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 528 din 29 iulie 2010), Hotărârea nr. 650/2021 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru D.N.A. (M. Of. nr. 606 din 17 iunie 2021), Hotărârea nr. 1022/2015 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi ale D.N.A.  (M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2016), Hotărârea nr. 486/2015 privind aprobarea unor măsuri administrative pentru buna funcţionare a instituţiilor din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015), Hotărârea nr. 643/2014 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi al D.N.A.  (M. Of. nr. 582 din 4 august 2014). V și Activitatea legii penale,  Compromiterea intereselor justiției, Confiscarea extinsă, Favorizarea făptuitorului ,  Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri,  Șantajul

 DISPOZIȚII FINALE  Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014.   Art. 247 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal dispune :Cu excepţia prezentului articol, a art. 121 pct. 8 şi a art. 249, care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, prezenta lege intră în vigoare la data de 1 februarie 2014.   v  Intrarea în vigoare

DISTRUGEREA CALIFICATĂ Dacă faptele de distrugere prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalații sau componente ale acestora și care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

DISTRUGEREA DIN CULPĂ Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparține făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârșită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.

DISTRUGEREA SAU SEMNALIZAREA FALSĂ   Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalațiilor de cale ferată ori a celor de comunicații feroviare, precum și a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare ori așezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează săvârșirea de acte de semnalizare falsă sau săvârșirea oricăror acte care pot induce în eroare personalul care asigură circulația mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată în timpul executării serviciului, dacă prin aceste fapte se creează un pericol de accident de cale ferată.  Dacă faptele au avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Când faptele săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. Tentativa se pedepsește.

DISTRUGEREA, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparține în tot sau în parte altei persoane și servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Distrugerea unui dispozitiv electronic de supraveghere folosit pentru monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare sau execuțional penale se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate privește bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Dispozițiile se aplică chiar dacă bunul aparține făptuitorului. Pentru faptele de distrugere prevăzute în alin. (1) și alin. (2) ale art. 253 C. pen. acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea penală a persoanei vinovate. acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) și alin. (4) ale art. 253,   respectiv privește bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri se pedepsește.

DIVERSIUNE  v  actele de diversiune  

DIVERSIUNE  v actele de diversiune  

DIVULGAREA INFORMAȚIILOR SECRETE DE SERVICIU SAU NEPUBLICE   Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care ia cunoștință de acestea, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Dacă, urmare a faptei, s-a săvârșit o infracțiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecție a martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă s-a comis cu intenție o infracțiune contra vieții, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.

DIVULGAREA INFORMAȚIILOR SECRETE DE STAT   Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de stat, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176(autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică), se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Deținerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conține informații secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. public Persoana care deține un document ce conține informații secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepsește dacă predă de îndată documentul la organul sau instituția emitentă.

DIVULGAREA SECRETULUI CARE PERICLITEAZĂ SECURITATEA NAȚIONALĂ   Divulgarea unor documente sau a unor date care constituie informații secrete de stat, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, Deținerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce conține informații secrete de stat, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani. Divulgarea, fără drept, a unor documente sau date care constituie informații secrete de stat, de către cel care ia cunoștință de acestea în afara îndatoririlor de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani.

DIVULGAREA SECRETULUI PROFESIONAL   Divulgarea, fără drept, a unor date sau informații privind viața privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoștință despre acestea în virtutea profesiei ori funcției și care are obligația păstrării confidențialității cu privire la aceste date, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE  Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când: persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni; obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani. În caz de neexecutare, cu rea-credință, a uneia dintre pedepsele complementare,  instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.  Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când: persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni; obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani.

domeniul luptei împotriva criminalității. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere și de inițiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce privește sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune care are legătură cu criminalitatea organizată – V și Î.C.C.J. , Secția deContencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 956 din 8 martie 2018, https://idrept.ro/. CJCE, Cauza C-

DOMICILIU   v Constituția  României

DREPT   Noțiunea de „drept” („law/droit”), astfel cum este utilizată la art. 7 CEDH, corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenției și cuprinde atât dreptul izvorât din lege, cât și din jurisprudență și implică anumite condiții calitative, printre care accesibilitatea și previzibilitatea (Del Río Prada împotriva Spaniei, § 91; S.W. împotriva Regatului Unit, §  35) Aceasta include în mod evident jurisprudența instanțelor (ibidem, §§  36 și 41-43), dar și texte cu caracter infralegislativ sau de reglementare. https://www.echr.coe.int › Guide_Art7

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ   Art. 44 din Constituția României dispune: (1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. (4) Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3)  și (5)  se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.

DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR  Principalele tratate din domeniul Dreptului Internațional Umanitar la care România este parte și alte instrumente juridice relevante: Convenția  referitoare la începerea ostilităților/ A treia Convenție de la Haga (Haga, 18 octombrie 1907),  Convenția privind legile și obiceiurile războiului pe uscat/ A patra Convenție de la Haga (Haga, 18 octombrie 1907),  Anexa la cea de-a patra Convenție de la Haga din 1907 : Regulamentul privind respectarea legilor și obiceiurilor războiului pe uscat (Haga, 18 octombrie 1907),  Protocolul privind interzicerea utilizării gazului asfixiant, otrăvitor sau a altor tipuri de gaz și a mijloacelor bacteriologice de purtare a războiului (Geneva, 17 iunie 1925),  Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie/Prima Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949),  Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate pe mare/A doua Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949),  Convenția cu privire la tratamentul prizonierilor de război/A treia Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949), Convenția referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război/A patra Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949),  Protocolul adițional nr. 1 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Geneva, 10 iunie 1977),  Protocolul adițional nr. 2 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (Geneva,10 iunie 1977),  Protocolul aditional nr. 3 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind adoptarea unui semn distinctiv adițional (Geneva, 6 decembrie 2005), Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954),  Regulamentul de aplicare a Convenției pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954),  Protocolul la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954),  Al doilea Protocol la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 26 martie 1999),  Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (New York, 9 decembrie 1948), Declarația (IV) privind interzicerea utilizării gloanțelor care se lățesc sau se turtesc ușor în corpul omenesc (Haga, 29 iulie 1899),  Protocolul referitor la prohibiția folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice (Geneva, 17 iunie 1925),  Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor  bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea lor (Londra, Moscova, Washington, 10 aprilie 1972),  Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind fragmentele nedetectabile (Protocolul I la Convenția din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor-capcană și a altor dispozitive (Protocolul II la Convenția din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii armelor incendiare (Protocolul III la Convenția din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind armele laser care pot provoca orbirea (Protocolul IV la Convenția din 1980) (Viena, 13 octombrie 1995),  Protocolul privind resturile explozive de război (Protocolul V  la Convenția din 1980) (Geneva, 28 noiembrie 2003),  Convenția privind interzicerea perfecționării, fabricării și stocării de arme bacteriologice (biologice) și cu toxine și distrugerea acestora (Londra, Moscova și Washington, 10 aprilie 1972),  Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora (Paris, 13 ianuarie 1993),  Convenția privind interzicerea utilizării, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea acestora (Oslo, 18 septembrie 1997),  Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind fragmentele nedetectabile (Protocolul adițional I la Convenția din 1980, Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor capcană și a altor dispozitive (Protocolul adițional II la Convenția din 1980, Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii armelor incendiare (Protocolul adițional III la Convenția din 1980, Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind arme laser care provoacă orbirea (Protocolul adițional IV la Convenția din 1980, Viena, 13 octombrie 1995),  Protocolul privind resturi explosive de război (Protocolul adițional V la Convenția din 1980, Geneva, 28 noiembrie 2003),  Convenția cu privire la drepturile copilului (New York, 20 noiembrie 1989),  Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate la Convenția cu privire la drepturile copilului (New York, 25 mai 2000),  Convenția privind interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător (Geneva, 18 mai 1977),  Statutul din 1993 al Tribunalului Penal pentru urmărirea persoanelor răspunzătoare pentru încălcări serioase ale dreptului internațional umanitar comise, începând cu 1991, pe teritoriul fostei Iugoslavii,  Statutul din 1994 al Tribunalului Penal Internațional pentru urmărirea persoanelor răspunzătoare de genocid și alte încălcări serioase ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Rwandei și a cetățenilor din Rwanda răspunzători pentru genocid și alte asemenea încălcări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 și 31 1998) https://www.mae.ro/

DREPTUL LA APĂRARE   v Constituția  României  

DREPTUL PERSOANEI VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ   v Constituția  României  

DURATA EXECUTĂRII PEDEPSEI privative de libertate se socotește din ziua în care condamnatul a început executarea hotărârii definitive de condamnare. Ziua în care începe executarea pedepsei și ziua în care încetează se socotesc în durata executării. Perioada în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital intră în durata executării, în afară de cazul în care și-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei. Permisiunile de ieșire din penitenciar, acordate condamnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în durata executării pedepsei.

E

EFECTELE AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI   Persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa și nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, dacă nu a săvârșit din nou o infracțiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării și nu s-a descoperit o cauză de anulare. Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.

 EFECTELE AMNISTIEI   Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate.

EFECTELE CAUZELOR DE ATENUARE ȘI AGRAVARE   În cazul infracțiunilor săvârșite în timpul minorității, cauzele de atenuare și agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.

 EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR AGRAVANTE   În cazul în care există circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special. Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor agravante reținute.

EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUANTE   În cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, în cazul reținerii circumstanțelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute.

EFECTELE COMASĂRII ȘI DIVIZĂRII PERSOANEI JURIDICE   În cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii /răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja: în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; în sarcina persoanei juridice absorbante; în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate. În cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii,  la individualizarea pedepsei se va ține seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea, precum și de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operațiune.

 EFECTELE GRAȚIERII   Grațierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară. Grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare și măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere. Grațierea nu are efect asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate. Grațierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de grațiere.

  EFECTELE LIBERĂRII CONDIȚIONATE   În cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiționate și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

  EFECTELE MĂSURILOR EDUCATIVE   Măsurile educative nu atrag interdicții, decăderi sau incapacități.

 EFECTELE REABILITĂRII DE DREPT SAU JUDECĂTOREȘTI   Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut. Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță. Prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018 privind dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: “Dacă în interpretarea dispozițiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispozițiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracțiune de omor sau tentativă la infracțiunea de omor, împiedică reținerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracțiuni de omor sau tentative la infracțiunea de omor”,   Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Stabilește că în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal și a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni de omor sau tentative la infracțiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor nu împiedică reținerea elementului circumstanțial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. (M. Of. nr. 1000 din   27 noiembrie 2018).

EFECTELE SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   În cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

EFECTUAREA DE LUCRĂRI NEAUTORIZATE ÎN ZONA DRUMULUI PUBLIC   Efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public ori de amenajare a accesului rutier la drumul public, fără autorizație de construcție eliberată în condițiile legii ori cu încălcarea condițiilor stabilite în autorizație, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Amplasarea unor construcții, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizație de construcție eliberată în condițiile legii ori cu încălcarea condițiilor stabilite în autorizație, dacă prin aceasta se creează un pericol pentru siguranța circulației, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana autorizată de către administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulație.

EFECTUAREA DE OPERAȚIUNI FINANCIARE ÎN MOD FRAUDULOS   Efectuarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală, prin utilizarea, fără consimțământul titularului, a unui instrument de plată fără numerar sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Cu aceeași pedeapsă se sancționează efectuarea uneia dintre operațiunile de mai sus, prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive. Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în vederea efectuării uneia dintre operațiunile arătate,   se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

EMITEREA FRAUDULOASĂ DE MONEDĂ   Confecționarea de monedă autentică prin folosirea de instalații sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condițiilor stabilite de autoritățile competente sau fără acordul acestora, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în circulație a monedei confecționate în condițiile amintite mai sus,   precum și primirea, deținerea sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulație. Tentativa se pedepsește.

EROAREA   Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Dispozițiile de mai sus se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei. Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii. Prevederile de mai sus se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată. Prin Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția Penală și pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu unor probleme de drept,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția Penală și pentru cauze cu minori, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept: “1. Dacă dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârșit fapta prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum și datorită necunoașterii cu exactitate ori a imposibilității de cunoaștere a dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul «relei-credințe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situație în care sunt sau nu incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012; 2. Dacă simplele neconcordanțe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum și neatașarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noțiunea de «suspiciune de fraudă» sau «fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru Protecția Intereselor Financiare ale Comunităților Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 și art. 2 lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora; 3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situații mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000, motivat și de faptul că norma de incriminare nu întrunește cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenție; 4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul C.pen.  atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoașterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracțiunii prevăzute de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial.” (M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2016). reglementarea erorii, pe baza clasificării moderne care distinge între eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și eroarea asupra caracterului interzis al actului. Această abordare este astăzi promovată de numeroase legislații europene (§ 16-17 C. pen. german, art.14 C. pen. spaniol, art.16-17 C. pen. portughez, art.13 și 21 C. pen. elvețian, § 8 și 9 C. pen. austriac) și este în concordanță cu concepția proiectului privind trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Dispozițiile alin 1, 2 și 4 din art.30 privesc eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii, eroare care înlătură intenția, ca sub-element al laturii subiective. Această eroare înlătură și culpa dacă este invincibilă, respectiv lasă să subziste răspunderea penală pentru o faptă din culpă dacă eroarea este culpabilă, iar fapta este incriminată și în modalitatea respectivă. Spre exemplu, dacă o persoană, dorind să facă o glumă, îndreaptă spre o altă persoană o armă pe care o știa neîncărcată, deși în realitate nu era așa, și ucide victima, autorul nu va răspunde pentru o faptă intenționată de omor datorită erorii, dar va răspunde pentru o ucidere din culpă datorită faptului că această eroare îi este imputabilă. Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care înlătură imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de fapt – autorul crede că se află în fața unui atac ce ar legitima o apărare, deși în realitate nu este așa (legitimă apărare putativă), considerând astfel că poate comite fapta în mod licit – ori o eroare de drept extrapenal (autorul crede că o anumită normă din dreptul civil referitoare la transferul dreptului de proprietate îi conferă dreptul de a vinde un anumit bun, el comițând în realitate un abuz de încredere) sau penal. Eroarea asupra caracterului ilicit înlătură imputabilitatea doar atunci când este invincibilă. În situațiile în care această eroare este culpabilă ea poate fi valorificată doar ca o circumstanță atenuantă judiciară. (Expunerea de motive)

EVADAREA   din starea legală de reținere sau de deținere se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Când evadarea este săvârșită prin folosire de violențe sau arme, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Se consideră evadare: neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deținere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate; părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deținere; încălcarea de către persoana aflată în arest la domiciliu a obligației de a nu părăsi imobilul ori nerespectarea de către aceasta a itinerarului sau condițiilor de deplasare, stabilite potrivit legii.  În situațiile prevăzute la alin. (3) lit. a) și b)ale art. 285,   pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării.
 1În situația prevăzută la alin. (3) lit. c), se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) ale art. 285 se pedepsește.

EXCESUL NEIMPUTABIL   Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

 EXECUTAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI   Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe: de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii; de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate. În cazul în care s-a dispus liberarea condiționată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării. Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârșirea unei noi infracțiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.

EXECUTAREA PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   v anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

EXECUTAREA PEDEPSELOR COMPLEMENTARE ÎN CAZUL PERSOANEI JURIDICE   v aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice  

EXERCITAREA FĂRĂ DREPT A UNEI PROFESII SAU ACTIVITĂȚI    pentru care legea cere autorizație ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015 privind recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. vizând interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităților specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare,  Î.C.C.J. stabilește: “Fapta unei persoane care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități prevăzută de art. 348 C.pen. . (M. Of. nr. 816 din   3 noiembrie 2015).

EXERCITAREA UNUI DREPT SAU ÎNDEPLINIREA UNEI OBLIGAȚII   Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și „ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art.20 pct.7 C. pen. spaniol, art.51 C. pen. italian, art.36 C. pen. portughez etc.). (Expunerea de motive)

EXPLOATAREA CERȘETORIEI   Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Dacă fapta este săvârșită în următoarele împrejurări: de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerșește; prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

EXPLOATAREA PATRIMONIALĂ A UNEI PERSOANE VULNERABILE   Fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității ori relației de dependență în care debitorul se află față de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanță de valoare vădit disproporționată față de această prestație se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicații cu alcool sau cu substanțe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanță sau să renunțe la un drept, dacă s-a produs o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Acest gen de fapte sunt incriminate în majoritate legislațiilor europene. V art.157 C. pen. elvețian, art.226 C. pen. portughez, care au inspirat redactarea textului din proiect, dar și art.644 C. pen. italian, art.313-4 C. pen. francez, § 295 C. pen. norvegian. (Expunerea de motive)

EXPLOATAREA UNEI PERSOANE constă în supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat; ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; obligarea la practicarea cerșetoriei;  prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.   

EXPUNERE DE MOTIVE     Elaborarea și adoptarea unui nou C.pen.  reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat. Decizia de a se trece la elaborarea unui nou C.pen.  nu este o simplă manifestare a voinței politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluției economico-sociale dar și a doctrinei și jurisprudenței. Elaborarea unui cod (penal, civil, comercial etc.) presupune, așadar, mai multe premise: o evoluție a relațiilor sociale, care face ca vechile reglementări să apară ca depășite; o activitate de cercetare științifică laborioasă, desfășurată în prealabil și menită să identifice necesitățile de reglementare relevate de doctrină și practică; cunoașterea aprofundată a celor mai recente tendințe ale legislațiilor naționale din Europa și a normelor europene în domeniul considerat. Profundele transformări în plan politic, social și economic, suferite de societatea românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea Codului penal în vigoare, și mai ales în perioada de după 1989, nu lasă loc pentru nicio îndoială în privința necesității adoptării unui nou C.pen. . Pornind de la aceste premise, pentru elaborarea proiectului noului C.pen.  a fost constituită în cadrul Ministerului Justiției o comisie formată din cadre didactice universitare, judecători, procurori, cu participarea reprezentanților Consiliului Legislativ. Pe parcursul procesului de elaborare a proiectului comisia a avut privilegiul să beneficieze de colaborarea și sprijinul unor renumiți specialiști în materie precum  Jean Pradel, profesor emerit al Universității din Poitiers, George Antoniu,   Costică Bulai și Valerian Cioclei. De asemenea, a existat o foarte bună colaborare cu  judecătorii și procurorii de la instanțe și parchete, care prin criticile și sugestiile formulate asupra reglementărilor propuse în proiect au influențat semnificativ opțiunea finală în favoarea anumitor soluții, disponibilitatea și interesul de care au dat dovadă trebuind subliniate în mod deosebit.  În elaborarea proiectului s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiției legislației penale române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referință în dreptul penal european. Aceste două direcții avute în vedere la elaborarea proiectului au putut fi conciliate tocmai prin analiza atentă a evoluției legislației penale române. Astfel, în valorificarea tradiției legislației noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre ele menținute și de Codul penal în vigoare. Așa cum este cunoscut, codul din 1936 a avut două surse de inspirație principale – codul penal italian și codul penal din Transilvania (în esență, de inspirație austriacă). În același timp, este o realitate că, în prezent, reglementările penale cu cea mai largă influență în dreptul european aparțin în continuare spațiului german și italian. Convergența reglementărilor propuse de proiect cu cele din aceste legislații, și cu cele pe care ele le-au inspirat (dreptul spaniol, elvețian, portughez), a permis valorificarea creativă a tradiției naționale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate la tendințele actuale ale dreptului penal european. Fidelitatea față de tradiția italo-germană nu presupune însă preluarea unor dispoziții din aceste legislații în forma în care ele se regăseau la momentul elaborării Codului penal din 1936, ci, dimpotrivă, luarea în considerare a evoluțiilor intervenite în aceste sisteme, a teoriilor și reglementărilor moderne dezvoltate între timp. Pentru toate aceste considerente, membrii comisiei nu s-au raliat opțiunii comisiei de elaborare a Legii nr.301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru penal în 1936) ca principală sursă de inspirație pentru reglementările nou introduse. Această orientare a comisiei de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea soluțiilor adoptate de alte sisteme europene, cum este cazul dreptului francez, belgian, olandez sau cel al unora dintre țările scandinave. Au fost, în egală măsură, păstrate o serie de instituții specifice legislației penale române, unele introduse prin Codul penal în vigoare, care și-au dovedit funcționalitatea (spre exemplu, a fost menținută participația improprie, deși majoritatea legislațiilor operează în aceste ipoteze cu instituția autorului mediat). Nu în ultimul rând, au fost preluate din Legea nr. 301/2004, o serie de elemente în acord cu tendințele actuale ale legislațiilor penale europene (renunțarea la instituția pericolului social, consimțământul victimei etc.).  Expunere de motive,   Lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, http://www.cdep.ro/proiecte/2011

EXTRĂDAREA   poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii. Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condițiile legii. Predarea unei persoane către un tribunal penal internațional se acordă în condițiile legii. În fine, au fort aduse modificări importante și în ceea ce privește reglementarea în materia extrădării (art. 14). Sub aspect terminologic, în noua reglementare s-a renunțat la folosirea  termenului de „convenție” în favoarea celui de „tratat” pentru a se realiza  punerea de acord atât cu Convenția de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cât și cu Legea 590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaționale interstatale indiferent de denumirea dată acestora (convenție, acord etc.). Pe de altă parte textul a fost completat pentru a reglementa predarea către sau de către statul român a unei persoane în relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene dar și predarea unei persoane  către un tribunal penal internațional. În primul caz completarea se impune având în vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, prin care s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, conform căreia statele membre ale Uniunii Europene,  să  înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare. Decizia – cadru a Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007.  Cât privește predarea către un tribunal internațional, această procedură se deosebește fundamental de extrădare întrucât predarea unei persoane nu mai este acordată la cererea unui alt stat suveran, ci la cererea unui tribunal internațional, organizație la care, prin ratificarea statutului acesteia, statul solicitat este parte, cu toate drepturile și obligațiile aferente, inclusiv obligația de predare, iar România, prin Legea nr. 111/2002, a ratificat Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale.

 

F

FACILITAREA ȘEDERII ILEGALE ÎN ROMÂNIA   Fapta persoanei care facilitează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracțiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranți, care nu are cetățenia română și nici domiciliul în România, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Când fapta a fost săvârșită: în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial; de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) sunt săvârșite cu privire la un alt străin aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

FALSIFICAREA DE INSTRUMENTE DE AUTENTIFICARE STRĂINE   Dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se aplică și atunci când fapta privește instrumente de autentificare sau de marcare folosite de autoritățile unui stat străin.

FALSIFICAREA DE INSTRUMENTE OFICIALE   Falsificarea unui sigiliu, a unei ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menționate în art. 175 alin. (2) se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Falsificarea unui sigiliu, a unei ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc alte persoane decât cele prevăzute în alin. (1) se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Tentativa se pedepsește.

FALSIFICAREA DE MONEDE   Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează falsificarea unei monede, emise de către autoritățile competente, înainte de punerea oficială în circulație a acesteia. Tentativa se pedepsește.

FALSIFICAREA DE TIMBRE SAU EFECTE POȘTALE   Falsificarea de timbre de orice fel, mărci poștale, plicuri poștale, cărți poștale sau cupoane răspuns internațional se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Tentativa se pedepsește.

 FALSIFICAREA DE TITLURI DE CREDIT SAU INSTRUMENTE DE PLATĂ   Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăților sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepsește. Dacă fapta prevăzută la alin. (1) privește un instrument de plată fără numerar, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.  

FALSIFICAREA DE VALORI STRĂINE   Dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se aplică și în cazul când infracțiunea privește monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată, inclusiv instrumente de plată fără numerar emise în străinătate.
FALSIFICAREA DOCUMENTELOR ȘI EVIDENȚELOR ELECTORALE   Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă ori de pe lista electorală complementară a unor persoane care nu figurează în această listă. Introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obținute în secțiile de votare sau determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează introducerea de date, informații sau proceduri care duc la alterarea sistemului informațional național necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.

FALSIFICAREA INSTRUMENTELOR DE AUTENTIFICARE SAU DE MARCARE   v Falsificarea de instrumente oficiale,  Folosirea instrumentelor false,  Falsificarea de instrumente de autentificare străine

FALSIFICAREA SAU MODIFICAREA. ȘTERGEREA SAU MODIFICAREA MARCAJELOR DE PE ARME LETALE   Falsificarea sau ștergerea, înlăturarea ori modificarea, fără drept, a marcajelor de pe arme letale se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă.

FALSIFICAREA SAU SUBSTITUIREA DE ALIMENTE ORI ALTE PRODUSE   Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau substituite, dacă sunt vătămătoare sănătății, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi. Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau substituite care sunt vătămătoare sănătății se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

FALSIFICAREA UNEI ÎNREGISTRĂRI TEHNICE   Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de încredințarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează folosirea unei înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii unei consecințe juridice. Prin înregistrare tehnică, în sensul prezentului articol, se înțelege atestarea unei valori, greutăți, măsuri ori a desfășurării unui eveniment, realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat și care este destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecințe juridice.

FALSUL INFORMATIC   Fapta de a introduce, modifica sau șterge, fără drept, date informatice ori de a restricționa, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecințe juridice, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Prin Decizia nr. 4 din 25 ianuarie 2021 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă fapta de a deschide și utiliza un cont pe o rețea de socializare deschisă publicului (rețea care nu solicită dovezi din care să reiasă folosirea numelui real de către deținătorul unui cont), furnizând ca nume de utilizator numele unei alte persoane și introducând date reale vizând această persoană (informații, fotografii, imagini video etc.) realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals informatic, prevăzută de art. 325 din Codul penal, cu referire la cerințele ca acțiunea de introducere a unor date informatice să fie realizată fără drept și, respectiv, să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului”,  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că fapta de a deschide și utiliza un cont pe o rețea de socializare deschisă publicului, folosind ca nume de utilizator numele unei alte persoane și introducând date personale reale care permit identificarea acesteia, întrunește două dintre cerințele esențiale ale infracțiunii de fals informatic prevăzute în art. 325 C. pen., respectiv cea ca acțiunea de introducere a datelor informatice să fie realizată fără drept și cea ca acțiunea de introducere a datelor informatice să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului.(M. Of. nr. 171 din   19 februarie 2021).

  FALSUL INTELECTUAL   Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Tentativa se pedepsește.

FALSUL ÎN DECLARAȚII   Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Fapta săvârșită pentru a ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ   Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Tentativa se pedepsește. Prin Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017 privind recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidențiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale și chitanțe de plată întocmite în fals în numele unor societăți comerciale care nu recunosc tranzacțiile sau care au avut în perioada funcționării comportamentul fiscal asemănător societăților comerciale „fantomă”, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale; raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals prevăzute de art. 322 și art. 323 din Codul penal,  Î.C.C.J. Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii stabilește că fapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prin folosirea de facturi și chitanțe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. (M. Of. nr. 1024 din 27 decembrie 2017).

FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE   Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Falsul prevăzut în alin. (1), săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice. Tentativa se pedepsește. Vși abuz în serviciu

FALSUL PRIVIND IDENTITATEA   Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identități altei persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menține în eroare un funcționar public, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Când prezentarea s-a făcut prin întrebuințarea identității reale a unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Încredințarea unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosit fără drept se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Prin Decizia nr. 20 din 4 iunie 2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept privind: “interpretarea dispozițiilor art. 327 alin. (2) C.pen.  în sensul de a lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) C.pen.  împrumută toate condițiile elementului material de la art. 327 alin. (1) C.pen., inclusiv condiția ca prezentarea să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat sau art. 327 alin. (2) din Codul penal împrumută de la art. 327 alin. (1) C.pen.  condițiile elementului material, mai puțin condiția vizând modalitatea în care se face prezentarea, astfel încât condiția ca acțiunea de prezentare să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat este înlocuită în art. 327 alin. (2) ) C.pen.  cu condiția ca acțiunea de prezentare să fie efectuată prin întrebuințarea identității reale a unei persoane”,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că cerința esențială a elementului material al infracțiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta-tip, vizând folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, este obligatorie și în ipoteza în care acțiunea de prezentare s-a făcut prin întrebuințarea identității reale a unei persoane.(M. Of. nr. 573 din  30 iulie 2015).

FALSURI ÎN ÎNSCRISURI   v Falsul material în înscrisuri oficiale,  Falsul intelectual,  Falsul în înscrisuri sub semnătură privată,  Uzul de fals,  Falsificarea unei înregistrări tehnice,  Falsul informatic,  Falsul în declarații,  Falsul privind identitatea,  Infracțiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin

FAMILIE v abandonul de familie,  agresiunea sexuală, coruperea sexuală a minorilor,  conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, favorizarea făptuitorului, folosirea prostituției infantile,  folosirea serviciilor unei persoane exploatate  ,  folosirea unui minor în scop de cerșetorie, relele tratamente aplicate minorului nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, infracțiuni de război contra persoanelor   împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu influențarea declarațiilor,  internarea într-un centru,  internarea într-un centru de detenție,   infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie,  împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă,  măsurile de supraveghere și obligațiile, membru de familie, plângerea prealabilă și împăcarea, pornografia infantilă,  răzbunarea pentru ajutorul dat justiției, șantajul, tăinuirea, traficul de minori, ultrajul,  ultrajul judiciar, violența în familie, violul,  limitele răspunderii penale,  minoritatea făptuitorului,  minor devenit major,  nedenunțarea,  nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului  ,  obligații ce pot fi impuse minorului,  plângerea prealabilă și împăcarea,  prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate, prescripția executării măsurilor educative, prescripția răspunderii penale, prescripția răspunderii penale a minorilor,  plasarea sub supraveghere judiciară,  racolarea minorilor în scopuri sexuale,   referatul de evaluare, relele tratamente aplicate minorului, stagiul de formare civică, supravegherea,    termenele de prescripție a răspunderii penale,  traficul de minori,   traficul de persoane,  trecerea frauduloasă a frontierei de stat  ,  

 FAPTĂ SĂVÂRȘITĂ ÎN PUBLIC   Fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă: într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane; într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane; într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante.

FAPTE COMISE ÎN CIRCUMSTANȚE AGRAVANTE    Dacă faptele de coruperea sexuală a minorilor, și racolarea minorilor în scopuri sexuale prevăzute la art. 221 şi,  respecriv,   222 sunt săvârşite de două sau mai multe persoane împreună sau de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune contra libertăţii şi integrităţii sexuale asupra unui minor, o infracţiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. V coruperea sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale

FAPTE SĂVÂRȘITE DE CĂTRE FUNCȚIONARI STRĂINI SAU ÎN LEGĂTURĂ CU ACEȘTIA   Prevederile prezentului capitol se aplică în privința următoarelor persoane, dacă, prin tratatele internaționale la care România este parte, nu se dispune altfel: funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte; membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;  funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Uniunii Europene; persoanelor care exercită funcții juridice în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum și funcționarilor de la grefele acestor instanțe; funcționarilor unui stat străin; membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin. juraților din cadrul unor instanțe străine.

FAPTE SĂVÂRȘITE DE CĂTRE MEMBRII INSTANȚELOR DE ARBITRAJ SAU ÎN LEGĂTURĂ CU ACEȘTIA   Dispozițiile art. 289 și art. 290 se aplică în mod corespunzător și persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.

FAPTE SĂVÂRȘITE ÎN LEGĂTURĂ CU UN REFERENDUM   Dispozițiile art. 385-391(Împiedicarea exercitării drepturilor electorale,  Coruperea alegătorilor,  Frauda la vot,  Frauda la votul electronic,   Violarea confidențialității votului,   Nerespectarea regimului urnei de vot,   Falsificarea documentelor și evidențelor electorale,  Fapte săvârșite în legătură cu un referendum,) se aplică în mod corespunzător și în cazul faptelor săvârșite cu prilejul unui referendum.

FAPTELE CARE AU PRODUS CONSECINȚE DEOSEBIT DE GRAVE   Dacă faptele prevăzute la art. 228, 229, 233, 234, 235, 239, 242, 244, 245, 247, art. 249-251 respectiv furtul,  furtul calificat,  tâlhăria,  tâlhăria calificată,  abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, înșelăciunea privind asigurările,  exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, frauda informatică, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos  au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate. Dacă faptele de delapidare,  abuz în serviciu,  neglijența în serviciu,  uzurparea funcției,  divulgarea informațiilor secrete de stat, divulgarea informațiilor secrete de serviciu,  obținerea ilegală de fonduri, respectiv,   art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 C. pen. au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

 FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI   Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor. Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește. s-a renunțat la folosirea noțiunilor de „infracțiune” și „infractor” în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală” și de „făptuitor” întrucât activitatea de înfăptuire a justiției este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii (de pildă minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condițiilor de existență sau inexistență a responsabilității penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal și nu în raport de aprecierea făcută de favorizator. În acest sens sunt și art. 378 alin. 4 C. pen. italian și art. 453 C. pen. spaniol. În al doilea rând, sub aspectul laturii subiective a fost reformulat scopul comiterii infracțiunii. Astfel, textul nu mai vorbește de împiedicarea sau îngreunarea urmăriri penale, judecății sau executării pedepsei ci a tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei, urmărind în acest fel să aducă sub incidență penală și ajutorul dat făptuitorului înainte de începerea unei urmăriri penale precum cel prin care se asigură scăparea de la locul săvârșirii faptei. În acest sens sunt și § 258 alin. 1 și 2 C. pen. german și art. 367 alin. 1 și 2 C. pen. portughez. ( Expunerea de motive).  Procurorii din cadrul D. N. A.  au dispus trimiterea în judecată a inculpatului B Ș A, medic șef secție la Spitalul C București, în sarcina căruia s-a reținut infracțiunea de favorizare a infractorului, infracțiune în legătură directă cu infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție și prevăzută în Legea nr. 78/2000.
Concret, inculpatul B Ș A și-a folosit prerogativele sale de medic specialist chirurgie cardia vasculară și și-a asumat internarea lui A N în cadrul secției pe care o conducea deși diagnosticul medical nu impunea internarea în cadrul acestei secții iar primele intervenții medicale au fost realizate de către un alt medic dintr-o altă secție. În continuare, deși nu a făcut nicio mențiune cu privire la necesitatea unei intervenții chirurgicale cardia – vasculare în fișa medicală a persoanei condamnate, inculpatul și-a arogat fără drept calitatea de a emite opiniile oficiale ale spitalului, a preluat controlul asupra comunicării publice și a transmis că persoana condamnată are și alte afecțiuni medicale, care, în realitate, erau secundare celor urgente gestionate deja de un alt medic. De asemenea, inculpatul a evitat să comunice oficial reprezentanților Direcției Generale de Politie Municipiului București dacă persoana condamnată poate fi încarcerată. Toate acestea au avut drept consecință prelungirea internării în spital și amânarea momentului transferului la o unitate de detenție, situație care a impus reprezentanților Direcției Generale de Politie Municipiului București să facă demersuri legale suplimentare pentru clarificarea îndeplinirii condițiilor juridice de transfer. Ca urmare a acestor demersuri, la data de 26 iunie 2012, Tribunalul București, ca instanță de executare, a stabilit că situația persoanei condamnate Năstase Adrian de a se afla internat la Spitalul C București nu împiedică cu nimic punerea în aplicare a mandatului de executare a pedepsei, lucru care s-a realizat în aceeași zi.    Dosarul a fost înaintat spre judecare la Î.C.C.J.  București. Comunicat,  Biroul de Informare și Relații Publice, 6 decembrie 2012,  nr. 895/VIII/3  Asupra apelului de fată;  Prin sentința penală nr. 213 din 04 martie 2014, Î.C.C.J. , Secția penală, în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., a dispus achitarea inculpatului B.Ș.A. pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen. (art. 264 C. pen. anterior, cu  aplicarea  art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000).   În fapt, instanța de fond a reținut că la data de 20 iunie 2012, Tribunalul București, ca instanță de executare, a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 196 din 20 iunie 2012, privind persoana condamnată N.A., urmare a Deciziei penale nr. 160 din 20 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători, prin care a rămas definitivă pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior, dispusă prin sentința penală nr. 176 din 30 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație Justiție, Secția penală. Mandatul de executare a pedepsei închisorii privind pe N.A. a fost remis spre executare D.G.P. a Municipiului București, iar conform prevederilor interne trebuia pus în aplicare prin intermediul S.I.C. – Biroul „Urmăriri”, condus de comisarul șef A.M. După pronunțarea deciziei de către Î.C.C.J.  și după ce dispozitivul acesteia a ajuns la cunoștința publică, ministrul de interne în funcție la acel moment, I R, a luat legătura cu șeful Poliției Române, chestorul P.T., căruia i-a sugerat să asigure prezenta unei ambulanțe în apropierea locuinței lui N.A., motivat de faptul că purtase o discuție telefonică cu acesta din urmă și i s-a părut că nu s-ar afla într-o formă psihică bună. Chestorul P.T. i-a transmis sugestia ministrului comisarului șef D.G., adjunctul D.G.P. a Municipiului București. Acesta l-a apelat pe cos. șef R.G. de la Serviciul „Omoruri”, care a dat curs solicitării șefilor ierarhici, asigurând prezenta unui echipaj medical de urgenta de la Serviciul de Ambulanță al Municipiului București în momentul executării mandatului care-l privea pe A.N.  Suplimentar celor reținute de către instanța de fond, prezintă relevanță și se impune a fi menționată și declarația martorului L.I. din fata instanței de apel, unde a învederat următoarele: „La momentul la care m-am prezentat la spital în noaptea de 20/21 iunie 2012 am constatat că pacientul era deja internat în secția de chirurgie cardia vasculară condusă de inculpatul B., împrejurare care nu m-a surprins având în vedere rezultatele primelor investigații efectuate și care, prin raportare la topografia plăgii, care era în apropierea arterei carotide. Deși pacientul era conștient și cooperant, evoluția sa ulterioară ar fi putut cel puțin teoretic necesita o intervenție de specialitate efectuată la nivelul secției condusă de inculpatul B., fiind vorba de un proiectil care afectase cartilajul tiroid, iar planul arterelor carotide ca și traiectoria proiectilului se aflau în vecinătatea cartilajului tiroidian. A fost consultat într-o comisie interdisciplinară ad hoc din care au mai făcut parte martorul B., inculpatul B. și șeful secției A.T.I., doctor G. Din discuția cu pacientul dar și cu inculpatul B. am înțeles că pacientul avea o patologie cardiovasculară având o insuficiență coronariană severă. Am hotărât temporizarea intervenției chirurgicale pentru a doua zi dimineață având în vedere că pacientul avea un puseu hipertensiv, suferea de diabet și în plus suferea de o oarecare agitație. Intervenția chirurgicală efectuată a doua zi a fost una strict de chirurgie plastică, însă din echipa condusă de mine au intrat pe lângă colaboratori de-ai mei de specialitate și inculpatul B. datorită posibilei afectări a arterei carotide. Inculpatul a participat efectiv la operație ajutând la operațiunile care s-au efectuat. Intra operator am constatat că nu fusese afectată carotida deși traiectul glonțului a fost milimetric fată de teaca vasculară, astfel încât nu a fost nevoie de intervenția de specialitate ținând de chirurgia cardiovasculară a inculpatului B. Practic, pacientul N.A. era al a meu ca profil de patologie de urgenta, care de fapt determinase și internarea sa în spitalul de urgenta. Pacientul necesita monitorizare în continuare datorită patologiei cardiovasculare pe care o prezenta și întrucât era vorba despre o persoană operată am considerat că acesta poate fi monitorizat ideal în secția de A.T.I. a secției condusă de inculpatul B. (s.n. secția condusă de martor nu avea un compartiment de A.T.I.). În momentul în care s-a terminat intervenția chirurgicală am considerat că pacientul trebuie să stea în spital circa 7-10 zile, interval de timp determinat de amploarea intervenției chirurgicale. Riscul major pe care l-am considerat a fost de infecție, fiind vorba de o plagă împușcată.” Convorbirile telefonice cu diverse persoane, fără atribuții legate de punerea în executare a hotărârii, sunt de natură a evidenția faptul că inculpatul nu era de acord cu transferarea condamnatului, însă legiuitorul nu sancționează simpla intenție de a comite o infracțiune. În ceea ce privește declarațiile publice ale inculpatului, care, deși nu avea calitatea de purtător de cuvânt a comunicat informații privind starea de sănătate a condamnatului N.A., conducând astfel, în opinia publică, la conturarea ideii iminenței unei intervenții chirurgicale asupra cordului, acestea sunt lipsite de orice relevanță penală; întrucât nu opinia publică era cea chemată să pună în executare mandatul, ci organele de politie însărcinate de lege în acest scop, iar lipsa demersurilor S.I.C. nu a fost nicidecum consecința informațiilor pe care le-a cules din presă. De altfel, analizând conținutul acestor materiale, se constată că inculpatul B.Ș. preciza în mod expres că „în acest moment nu ar propune o intervenție chirurgicală legată de problemele cardiace” (Gândul.ro, articol din 22 iunie 2012). Instanța de fond a făcut o amplă analiză a tuturor acestor acțiuni imputate, neimpunându-se reluarea argumentelor, mai ales că, așa cum s-a arătat, ele creează doar condițiile unor acțiuni viitoare, îmbrăcând forma unor acte premergătoare, fără relevanță penală. În raport de toate aceste considerente, soluția de achitare pronunțată de cei trei judecători care au soluționat cauza în fond, întemeiată pe dispozițiile art. 16 lit. b) C. pr. pen., este în totală concordanță cu materialul probator administrat, astfel că se impunea respingerea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. , D.N.A. ca nefondat. Temporizarea procedurii de punere în executare a mandatului a fost determinată de lipsa unui cadru legislativ care să reglementeze situația întreruperii procedurii de punere în executare a M.E.P.I., organele de politie încercând să caute modalitățile legale pentru rezolvarea cazului. În contextul unor puncte de vedere diferite, S.I.C. s-a adresat instanței de executare pentru ca aceasta să analizeze dacă internarea condamnatului constituie un impediment la punerea în executare a mandatului. Deși cunoștea încă de luni 25 iunie 2012, ora 11.31, poziția I.N.M.L., respectiv că, potrivit dispozițiilor legale, asupra transferului se poate pronunța doar medicul curant, un răspuns similar fiind formulat sâmbătă 23 iunie 2012 ora 19,20 de către A.N.P., fiind evident că aceiași soluție urma să fie dată și la sesizarea spitalului, organele de politie nu au demarat nicio acțiune prin care să solicite medicilor exprimarea unui punct de vedere sub acest aspect, ci s-au limitat la comunicare cu alte instituții, Tribunalul București, A.N.P. și I.N.M.L., așteptând o soluție din partea acestora. S.I.C. – Biroul Urmăriri nu a acționat în vederea punerii efective în executare, în sensul emiterii formelor necesare încarcerării, prezentarea acestora unității medicale și solicitarea oficială adresată medicilor ce aveau condamnatul în supraveghere de a dispune externarea, decât la data de 26 iunie 2012, după confirmarea de către instanță a legalității acestei demers, respectiv a faptului că internarea unei persoane în spital nu constituie un impediment la punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei. De altfel, lipsa unei acțiuni concrete de punere în executare a mandatului și rezumarea activității la corespondența cu diverse instituții au constituit motivele pentru care, la data de 26 iunie 2012, s-a început urmărirea penală fată de lucrătorii D.G.P.M.P. cu atribuții sub acest aspect, cu privire la săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., soluția de scoatere de sub urmărire penală fiind determinată de constatarea că aceștia „au acționat în raport de prevederile legale și procedurile existente la momentul punerii în aplicare a mandatului de executare a pedepsei”. În toată perioada internării, nicio persoană din cadrul S.I.C. nu l-a contactat personal pe inculpatul B.Ș. sau pe profesorul L.I. pentru a-i solicita un punct de vedere referitor la starea de sănătate a condamnatului. În ceea ce privește poziția inculpatului B.Ș., se rețin următoarele: Sesizarea I.N.M.L. s-a făcut ca urmare poziției unanime a medicilor ce au compus comisia constituită pentru a răspunde solicitării S.I.C. Decizia de convocare a acestei comisii nu a aparținut inculpatului B.Ș., ci managerului spitalului, martorul M.R. În cadrul comisiei au participat medicii care au acordat îngrijiri medicale condamnatului A.N., astfel cum rezultă din mențiunile făcute de aceștia în foile de observație clinică generală și în foile de A.T.I. (prof. dr. I.L. chirurgie plastică, dr. B.Ș. chirurgie cardiovasculară, conf. dr. I.G. – A.T.I., dr. V.R. – psihiatrie și dr. I.L. – O.R.L). Concluziile comisiei se referă la necesitatea monitorizării în cadrul spitalului a evoluției postoperatorii cel puțin în primele 7 zile (invocându-se posibilitatea apariției unui proces septic), făcându-se trimitere punctuală și la celelalte morbidități ale pacientului, fără însă a se considera că acestea ar împiedica externarea. Poziția comisiei sub aspectul numărului de zile de îngrijiri medicale este confirmată și de către raportul de expertiză medico-legală care a stabilit că leziunile au necesitat 14-16 zile îngrijiri medicale . Nu există nicio probă din care să rezulte că membrii acestei comisii ar fi fost influențați în vreun fel de către inculpat. Dimpotrivă, martorul L.I., în mod constant, inclusiv în apel, a arătat că, fiind vorba despre o plagă împușcată, exista un risc major de infecție iar fată de amploarea intervenției chirurgicale pacientul trebuie să stea în spital circa 7-10 zile. De asemenea, aceeași a fost poziția medicului psihiatru și în data de 26 iunie 2012, astfel cum rezultă din declarația martorului G.R. „am fost invitat să discut cu medicul psihiatru, care mi-a spus că starea de sănătate a lui N.A., privită prin prisma specialității sale, o determină să nu-și asume responsabilitatea transferului sau audierii” .  În condițiile în care S.I.C. cunoștea punctul de vedere al I.N.M.L., întrucât îl sesizase sub același aspect și primise răspunsul, anterior, în cursul aceleiași zile, decizia spitalului de a se adresa aceleiași instituții, nu a constituit o împrejurarea care să împiedice organele de politie să acționeze în vederea punerii în executare a mandatului. – În ceea ce privește poziția inculpatului din data 26 iunie 2012, din declarația martorului G.R. dată în cursul urmăririi penale și în fata instanței de fond, rezultă că inculpatul a „tergiversat să dea un răspuns clar, spunându-mi că el nu este de acord cu transferul”, purtând o discuție de aproximativ20 de minute, „acesta căutând practic să amâne momentul redactării scrisorii medicale, timp în care mi-a mai prezentat odată imaginea 3D a inimii. În final a acceptat să completeze acea scrisoare și ne-a dat și un protocol de tratament cu antibiotice”. Se constată așadar că, deși a existat o opoziție în a fi de acord cu transferul condamnatului, acesta a fost doar momentană, inculpatul acționând în sensul cerut de organele de politie însărcinate cu punerea în executare a mandatului. Aceasta a fost prima și singura solicitare care i-a fost adresată inculpatului B.Ș., iar poziția de moment a acestuia nu se poate circumscrie unui act de îngreunare a punerii în executare a mandatului nr. 196 din 20 iunie 2012 privindu-l pe condamnatul N.A. Referitor la celelalte fapte care îi sunt reproșate inculpatului, respectiv: internarea condamnatului în secția pe care o conducea; împrejurarea că intenționa, mai devreme sau mai târziu, să îl supună pe acesta unei intervenții pe cord; afirmațiile făcute către terțe persoane (fără atribuții legate de punerea în executare a mandatului) în sensul că nu va fi de acord cu transferul; comunicarea publică a faptului că exista un risc de infarct date fiind leziuni coronariene, astfel cum s-a arătat și anterior, chiar dacă li s-ar acorda conotația susținută de către parchet, nu se pot circumscrie unor acțiuni de ajutor în sensul art. 264 C. pen., întrucât, prin ele însele, nu lezează valoarea socială ocrotită și nu aduc atingere ordinii juridice. Acestea nu se înscriu în sfera acțiunii prevăzută de norma de incriminare și nici nu se află în imediata vecinătate a acesteia în așa fel încât să nu lase loc pentru comiterea unor acte intermediare esențiale; ele sunt doar de natură a crea condițiile unor acțiuni ulterioare care să producă urmarea imediată prevăzută de lege, respectiv să blocheze, să amâne demersurile reprezentanților statului învestiți cu atribuții de reluare a procedurii de punere în executare a mandatului. Ca atare, acestea pot fi caracterizate doar ca acte pregătitoare, care sunt lipsite de relevanță penală atunci când nu sunt urmate de acte de executare care să se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracțiunii. Spitalizarea condamnatului era oricum necesară fiind o urgenta medicală, necontestată, S.C.U. fiind unitatea medicală cea mai apropiată. Circumstanțele în care a avut loc internarea la secția condusă de inculpat au fost amplu analizate de către judecătorii fondului, probatoriul readministrat în apel nefiind de natură a contrazice concluzia acestora pe care autorii opiniei separate și-o însușesc. Se impune a se accentua faptul că, în cursul urmăririi penale, din oficiu, s-a dispus efectuarea unei expertize medici legale și a unui supliment la aceasta, iar unul din obiective formulate de anchetatori a fost acela de a se stabili medicul curant/responsabil conform prevederilor O.M.S. nr. 1091/2006 și specializarea căreia îi revenea competenta urmăririi evoluției postoperatorii a pacientului. Conform concluziilor raportului de expertiză că acestea erau în competenta „Chirurgiei vasculare și chirurgiei plastice, respectiv A.T.I. aferente acestor secții”. În cadrul S.C.U. Floreasca nu există secție de chirurgie vasculară distinctă de cea ce chirurgie cardiovasculară, ci o unică secție de chirurgie cardiacă și vase mari, condusă de inculpatul B.Ș., iar în cadrul secției de chirurgie plastică, nu există serviciu de A.T.I., aspect confirmat de martorii L.I. și M.R. Raportul de expertiză a confirmat afecțiunile cardiace ale condamnatului (arterioscleroză coronariană, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială cu valori ale tensiunii arteriale mai mari de 200/100 mmHg, afecțiuni cronice pentru care pacientul are indicație medicală de tratament cronic ), iar medicii audiați în calitate de martori (B.S.P., L.I., B.M.) au evidențiat existenta unui risc din punct de vedere cardiovascular ce se putea dezvolta pe fondul afecțiunilor preexistente, factorul agravant fiind trauma și starea emoțională a pacientului (încercarea de a se sinucide). Convorbirile telefonice cu diverse persoane, fără atribuții legate de punerea în executare a hotărârii, sunt de natură a evidenția faptul că inculpatul nu era de acord cu transferarea condamnatului, însă legiuitorul nu sancționează simpla intenție de a comite o infracțiune. În ceea ce privește declarațiile publice ale inculpatului, care, deși nu avea calitatea de purtător de cuvânt a comunicat informații privind starea de sănătate a condamnatului N.A., conducând astfel, în opinia publică, la conturarea ideii iminenței unei intervenții chirurgicale asupra cordului, acestea sunt lipsite de orice relevanță penală; întrucât nu opinia publică era cea chemată să pună în executare mandatul, ci organele de politie însărcinate de lege în acest scop, iar lipsa demersurilor S.I.C. nu a fost nicidecum consecința informațiilor pe care le-a cules din presă. De altfel, analizând conținutul acestor materiale, se constată că inculpatul B.Ș. preciza în mod expres că „în acest moment nu ar propune o intervenție chirurgicală legată de problemele cardiace” (Gândul.ro, articol din 22 iunie 2012). Instanța de fond a făcut o amplă analiză a tuturor acestor acțiuni imputate, neimpunându-se reluarea argumentelor, mai ales că, așa cum s-a arătat, ele creează doar condițiile unor acțiuni viitoare, îmbrăcând forma unor acte premergătoare, fără relevanță penală. În raport de toate aceste considerente, soluția de achitare pronunțată de cei trei judecători care au soluționat cauza în fond, întemeiată pe dispozițiile art. 16 lit. b) C. pr.  pen., este în totală concordanță cu materialul probator administrat, astfel că se impunea respingerea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. , D.N.A. ca nefondat. Î. C. C. J.  Completul de 5 Judecători,  Decizia penală nr. 31 din 2 martie 2015 https://legeaz.net/spete-penal-iccj Ș B, medicul care l-a tratat pe A  N, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare pentru favorizarea lui A  N  după tentativa de sinucidere. Decizia este definitivă. RomaniaTV.net,  2 martie 2015,

FĂT   v agresiuni asupra fătului

FOLOSIREA ABUZIVĂ A FUNCȚIEI ÎN SCOP SEXUAL   Fapta funcționarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obține favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta. Pretinderea sau obținerea de favoruri de natură sexuală de către un funcționar public care se prevalează sau profită de o situație de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcția deținută, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta. Dacă faptele au fost săvârşite de către personalul didactic din învăţământul universitar sau preuniversitar împotriva unui elev sau student, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

FOLOSIREA EMBLEMEI CRUCEA ROŞIE    Folosirea, fără drept, în timp de pace a emblemei sau a denumirii Crucii Roşii ori a unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, precum şi folosirea oricărui semn sau oricărei denumiri «Crucea Roşie» care constituie o imitaţie a unei asemenea embleme ori denumiri se pedepseşte cu închisoare de la două la 18 luni sau amendă. Folosirea, fără drept, în timp de război sau pe durata stării de asediu, în legătură cu operaţiunile militare, a emblemei sau a denumirii Crucii Roşii ori a unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, precum şi folosirea oricărui semn sau oricărei denumiri care constituie o imitaţie a unei asemenea embleme ori denumiri se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.V Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie 

FOLOSIREA FUNCȚIEI PENTRU FAVORIZAREA UNOR PERSOANE   Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani.  Aceste dispoziții) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situații: a)emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b)exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Vom analiza exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.Art. 301 C. pen.  reglementează Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:(1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani. (2)Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situații:a)emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b)exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Fosta fomulare prevedea Art. 301: Conflictul de interese: (1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.  (2)Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative. Sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) este neconstituțională. și constată că sintagma “ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) C.pen., cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională. Analizând conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, Curtea constată că, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, M. Of., nr. 71 din 29 ianuarie 2014, cu privire la introducerea în cuprinsul alin. (1) al art. 253¹ din C. pen.  din 1969, normă ce reglementa infracțiunea de conflict de interese, a noțiunii de “folos material necuvenit”, a reținut că prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului material obținut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice. Potrivit celor statuate de Curte în decizia anterior referită, conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată. Prevederile art. 253¹ din Codul penal din 1969 au fost preluate în art. 301 din Codul penal în vigoare, așa încât, pentru considerentele reținute în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea reține că noțiunea de folos patrimonial din cuprinsul art. 301 alin. (1) C.pen.  are în vedere orice tip de folos patrimonial și nu doar folosul patrimonial necuvenit. Cu privire la criticile de neconstituționalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituție, în care se face referire la calitatea legii, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, reM. Of., nr. 260 din 21 aprilie 2010, dacă o noțiune sau un termen nu sunt consacrate sau pot avea înțelesuri diferite, semnificația acestora în context se stabilește prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devin obligatorii pentru actele normative din aceeași materie. în același sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, M. Of., nr. 532 din 17 iulie 2014, §  31, Curtea Constituțională a statuat că o noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. Raportând cele arătate la §  anterior în privința noțiunii de „funcționar public” prevăzută de art. 301 C.pen., Curtea reține că art. 175 alin. (1) C.pen. definește funcționarul public ca fiind persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, alin. (2) al art. 175 C.pen.  prevede că este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. De aceea, având în vedere definiția dată funcționarului public în sensul Codului penal, funcționarul public prevăzut de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, reM. Of., nr. 365 din 29 mai 2007, se identifică întotdeauna cu subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese, noțiunea de funcționar public, în sensul legii penale, fiind însă mai cuprinzătoare. Noțiunile de „soț”, „rudă” și „afin”, precum și cele de „raporturi de muncă” și “raporturi comerciale” nu sunt definite în cuprinsul titlului X al părții generale a Codului penal, fiind aplicabile, prin urmare, din perspectiva prevederilor art. 301 din Codul penal, definițiile date acestora în celelalte ramuri de drept și care constituie legi generale în raport cu dispozițiile dreptului penal în vigoare. Prin soți se înțelege, conform art. 258 alin. (4) din Codul civil, bărbatul și femeia uniți prin căsătorie. Rudenia firească este, potrivit art. 405 alin. (1) din Codul civil, legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, iar, potrivit alin. (2) al acestui articol, rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege. Conform art. 407 alin. (1) din Codul civil, afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț, art. 407 alin. (2) prevăzând că rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț. Având în vedere că prevederile art. 301 alin. (1) C.pen.  nu disting între rudenia firească și cea civilă, Curtea reține că norma penală criticată are în vedere oricare dintre cele două subcategorii. În privința gradului de rudenie sau de afinitate, acesta se stabilește, conform art. 406 alin. (3) din Codul civil, astfel: în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea; în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă. Noțiunea de raport de muncă este reglementată în Codul muncii, fără ca acesta să îl definească în mod expres. Din ansamblul întregii reglementări rezultă că raporturile de muncă sunt relațiile juridice care iau naștere între persoane fizice, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, după caz, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către cele dintâi, în folosul celor din urmă, care, la rândul lor, se obligă să remunereze munca prestată și să creeze condițiile necesare prestării acesteia. Existența relației de muncă nu depinde de denumirea pe care părțile o dau convenției pe care o încheie, ci de condițiile de fapt în care este prestată activitatea. Prin urmare, subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul și salariatul (angajatul). Având în vedere art. 1 din Codul muncii, raporturile de muncă ce au la bază contractul individual de muncă își găsesc reglementarea de drept comun în conținutul normativ al acestui cod [conform alin. (1) al art. 1], iar celelalte categorii de raporturi de muncă sunt reglementate prin legi speciale, Codul muncii fiind aplicabil și acestora în măsura în care reglementările speciale nu conțin dispoziții specifice derogatorii [alin. (2) al art. 1]. Aceste din urmă categorii de raporturi de muncă vizează funcționarii publici, magistrații, militarii, membrii cooperatori și personalul cultelor religioase. Spre deosebire de noțiunile mai sus analizate, noțiunea de raport comercial nu mai este expres definită prin legislația în vigoare, ca urmare a abrogării, prin dispozițiile art. 230 lit. c) și i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of., nr. 409 din 10 iunie 2011, a Codicelui de comerț din 1887 și a Codului comercial Carol al II-lea, și nici nu poate fi dedusă prin interpretarea dispozițiilor civile în vigoare, întrucât aceasta este folosită într-un alt context și în mod izolat, spre exemplu, în cuprinsul prevederilor art. 2557 din Codul civil referitor la raporturile de drept internațional privat. De asemenea, art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of., nr. 696 din 30 septembrie 2011, prevede că la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma „contract comercial” sau „contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerț”, cu termenul „contracte”. Așadar, dacă până la intrarea în vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011, noțiunea de „raport comercial” avea un înțeles normativ determinat și determinabil prin prisma dispozițiilor Codului comercial, în prezent această noțiune nu își mai poate găsi aplicabilitatea, având în vedere transformările profunde și structurale operate la nivelul Codului civil. Întrucât Codul penal actual a intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil, acesta, atunci când se raportează la noțiuni specifice dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor termeni și noțiuni proprii dreptului pozitiv și nu prin recurgerea, fără o motivare justă, la termeni și noțiuni autonome, atunci când situația normativă nu o impune. Sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C.pen.  este lipsită de claritate și previzibilitate, nepermițând determinarea exactă a conținutului constitutiv al infracțiunii de conflict de interese. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C.pen. contravine principiului legalității incriminării, prevăzut la art. 1 C.pen.  și la art. 7 CEDH, și, în consecință, dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, care se referă la calitatea legii. Cu privire la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of., nr. 495 din 6 iulie 2015, §§ 24 și 25, Curtea a reținut, în privința infracțiunii reglementate la art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, M. Of., nr. 672 din 27 iulie 2005, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, că legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Prin aceeași decizie s-a constatat că, dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constituțională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii” respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție. Totodată, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, M. Of., nr. 707 din 21 septembrie 2015, §  23, Curtea Constituțională a stabilit că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil aceste cazuri. în aceste condiții, lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul textului criticat face neclare și imprevizibile condițiile restrângerii libertății individuale, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituție. De altfel, marja de apreciere a legiuitorului, atunci când se pune în discuție art. 23 din Constituție, este supusă unui control strict al Curții Constituționale, fiind așadar una limitată. Sintagma „raporturi comerciale”din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiții, așa cum s-a arătat prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii. Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală. Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează conflictul de interese, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 308 alin. (1) C.pen., referitoare la infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane, întrucât acestea din urmă incriminează, de asemenea, fapte de corupție și de serviciu, cu referire și la art. 301 C.pen.. Instanța de contencios constituțional, admițând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 301 alin. (1) din Codul penal, în privința sintagmei „raporturi comerciale”, se pronunță și asupra constituționalității dispozițiilor art. 308 alin. (1) C.pen., sub aspectul trimiterii din cuprinsul acestora la dispozițiile art. 301 C.pen.  Conform art. 308 alin. (1) C.pen., „dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice“. Astfel, potrivit acestei reglementări, pot avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, prevăzută la art. 301 C.pen., pe lângă funcționarii publici, definiți la art. 175 C.pen., și persoanele prevăzute la art. 308 alin. (1) din acest cod, cu diferența de regim sancționator prevăzută la art. 308 alin. (2) C.pen.. Art. 175 alin. (2) C.pen.  asimilează, sub aspectul tratamentului penal, cu funcționarii publici persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Cu titlu de exemplu, intră în această categorie profesii precum notarii publici și lichidatorii judiciari. întrucât aceștia au fost învestiți de o autoritate publică în vederea exercitării unui serviciu public sau sunt supuși controlului ori supravegherii unei autorități publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, Curtea constată că subzistă, în privința persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul lor, interesul incriminării faptelor de conflict de interese, prevăzute la art. 301 alin. (1) C.pen. Situația este însă diferită în ceea ce privește incriminarea acelorași fapte săvârșite de persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Practic, în această ultimă categorie se încadrează, spre exemplu, orice formă de societate definită prin Codul civil, Legea societăților nr. 31/1990, reM. Of., nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, sau Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, reM. Of., nr. 368 din 20 mai 2014. Infracțiunea de conflict de interese a fost reglementată pentru prima dată în legislația penală românească, într-o formă similară celei prevăzute la art. 301 din Codul penal în vigoare, prin art. 253¹ din Codul penal din 1969, articol introdus în cuprinsul acestui din urmă cod prin art. 1 pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, M. Of., nr. 601 din 12 iulie 2006. Art. 258 din Codul penal din 1969 reglementa, într-un mod similar celui de la art. 308 din Codul penal în vigoare, „Fapte săvârșite de alți funcționari” în privința cărora prevedea aceeași reducere cu o treime a maximului pedepsei prevăzute de lege pentru fapta comisă, fără a include printre infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul ce puteau fi săvârșite de „alți funcționari” și pe cea de conflict de interese. Astfel, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese puteau fi funcționarii publici, în sensul art. 147 alin. 1 din Codul penal din 1969, respectiv, orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referea art. 145 din același cod, sau „funcționar” prevăzută de art. 147 alin. 2 din Codul penal din 1969, respectiv persoana menționată în alin. 1 al acestui articol, precum și orice salariat care exercita o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. Curtea reține că, de altfel, expunerea de motive a Legii nr. 278/2006 arată, referitor la incriminarea faptelor de conflict de interese, că aceasta a avut ca scop sancționarea penală a funcționarului public care, în mod conștient și deliberat, își satisface interesele personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice și înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la conduita funcționarilor publici. În mod evident, au fost excluse din acest demers al incriminării faptelor de conflict de interese restul persoanelor, care își desfășoară activitatea în sistemul privat, acestea neîndeplinind atribuții publice în realizarea activităților pe care le desfășoară. Reglementarea ca subiect activ al infracțiunii de conflict de interese a unor persoane private, prin dispozițiile art. 308 C.pen., este excesivă, întrucât are loc o extindere nepermisă a forței de constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor penale asupra libertății de acțiune a persoanelor, circumscrisă în cauză dreptului la muncă și libertății economice, fără să existe o justificare criminologică în acest sens. Legiuitorul nu are competența constituțională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) și art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, să reglementeze infracțiuni într-o manieră care să consacre o disproporție vădită între importanța valorii sociale care trebuie ocrotită și cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, ipoteză în care statul nu are interesul de a incrimina conflictul de interese, întrucât valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public. Prin dispozițiile art. 308 alin. (1) C.pen., sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. În aceste condiții, protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor. Dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancționării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluționate astfel cum s-a arătat cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) și art. 45 din Constituție. Sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu raportare la art. 301 C.pen.  este neconstituțională. Decizia nr. 603/2015,  Monitorul Oficial cu numărul 845 din data de 13 noiembrie 2015,  § 37. Conținutul normativ al conflictului de interese din noul Cod penal este aproape identic cu cel din reglementarea anterioară, incriminarea analizată presupunând, în esență, existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public care îi influențează acestuia imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiilor conferite de legi și regulamente. Astfel, activitatea de serviciu a funcționarului public constând în îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii colective este lipsită de obiectivitate datorită interesului de natură patrimonială, ceea ce afectează în sens negativ relațiile de serviciu. Tudorel Toader ș. a,  Noul Cod Penal 2014, Hamangiu,  2014 Conflictul de interese a fost incriminat în art. 253¹, introdus prin Legea nr. 286/2006. În Codul penal în vigoare s-a utilizat expresia „folos patrimonial” în loc de „folos material” ori expresia de „foloase de orice natură” în loc de „servicii sau foloase de orice natură”. Curtea Constituțională a fost sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen., pe motiv că acestea sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate. (Vasile Dobrinoiu ș. a., Noul Cod Penal comentat. Editia a III-a revazuta si adaugita,  Universul Juridic, 2016 ) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of., nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată (Decizia nr. 6/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 24.04.2017). Se impune reținerea a 5 infracțiuni de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane în sarcina inculpatului care:- în calitate de director al Teatrului “CT. N” București, a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi, a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), având ca obiect realizarea de către soția sa a spectacolului “R”, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta în cuantum total de 6.620 lei, beneficiu realizat în două tranșe; (Andrei Viorel, IUGAN Codul Penal adnotat. Partea speciala. Jurisprudenta nationala 2014-2020, Universul Juridic,   2020) Prin Decizia nr. 5/2019, Î.C.C.J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: “Prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.” Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracțiunile simple ce constau într-o unică acțiune sau inacțiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen. Atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune consumată). Astfel, acuzația a fost structurată ca infracțiune continuată compusă din două acte materiale constând în încheierea a două contracte cu încălcarea unor dispoziții legale, avizările la plată nefiind considerate acte materiale distincte. O astfel de ipoteză ar fi presupus o descriere a faptelor prin indicarea dispozițiilor legale încălcate în mod specific în avizarea fiecărei plăți, dar și o probațiune corespunzătoare. Așadar, avizarea plăților nu constituie o faptă autonomă cu semnificație penală, ci doar o acțiune indispensabilă consumării faptei, respectiv producerii urmării imediate, plata fiind momentul producerii pagubei care întregește conținutul constitutiv al fiecăruia dintre cele două acte materiale. (Î. C. C. J.  Secția penală,  Decizia nr. 90/A din 1 martie 2023; idem Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022,  Incheierea nr. 103 din 10 martie 2022,  Decizia nr. 14 din 03 februarie 2022 (vorbim de alin 1) Instanța de apel a reținut aceeași stare de fapt în sarcina inculpatului, ca cea stabilită de prima instanță, însă a dat o altă interpretare chestiunilor de drept pe care s-a întemeiat soluția de achitare. Astfel, cu privire la infracțiunea prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, în fapt s-a reținut că inculpatul A. în scopul obținerii pentru sine de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, a efectuat prin intermediul societăților comerciale S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., pe care le-a înființat prin persoane interpuse și le-a administrat în fapt, un număr de 4101 de operațiuni financiare ca acte de comerț, în valoare totală de 9991946 RON, incompatibile cu funcțiile publice deținute. De asemenea, s-a reținut că activitatea desfășurată de către inculpatul A., respectiv a unor activități comerciale (tranzacții financiare), prin intermediul persoanelor angajate în cadrul S.C. B. S.R.L.,   s-a situat în alte domenii de activitate decât cele în care acesta a exercitat funcții publice și nu a avut legătură cu atribuțiile sale de funcționar public. Această împrejurare a fost apreciată de instanța de apel ca fiind lipsită de relevanță, întrucât dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 îi interziceau inculpatului să desfășoare activități remunerate sau neremunerate în mod direct sau indirect în cadrul oricărei societăți comerciale. Instanța de recurs în casație reține că potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, sunt incriminate următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană (teza I) ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (teza a II-a). Această din urmă condiție, de a utiliza informațiile obținute în virtutea funcției nu este atașată și variantei de la teza I a art. 12 alin. (1) lit. a) din lege. Pentru ca operațiunile financiare ca acte de comerț să poată constitui elementul material al infracțiunii, legea impune ca ele să fie incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană; prin ea înseși, simpla efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț nu determină existența elementului material al infracțiunii, efectuarea de operațiuni financiare având, așadar, relevanță penală și putând constitui elementul material al infracțiunii, numai dacă este săvârșită ca act de comerț și dacă acestea sunt incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană. Așadar, este necesar ca incompatibilitatea să rezulte din lege pentru că numai astfel ea condiționează și, deopotrivă, determină incidența elementului material al laturii obiective a infracțiunii. Pentru a stabili dacă fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, realizează tipicitatea obiectivă a infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 este necesar ca analiza să se facă prin raportare la dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției cu modificările și completările ulterioare. Aceasta întrucât modificarea legii civile prin restrângerea situațiilor care generează incompatibilități pentru funcționarii publici produce efecte și în ceea ce privește norma de incriminare prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, restrângând aria de incidență a acesteia. Astfel la momentul 2007, art. 94 din Legea nr. 161/2003 prevedea că: (1) calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât ceea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică. (2) Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, enumerate sau neremunerate, după cum urmează (…) c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată”, iar art. 96 alin. (1) din aceeași lege, stabilea că funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice.” Ulterior, prin apariția Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cele două texte de lege au fost modificate, formă ce este în vigoare și în prezent. Astfel, potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public. În același timp, au fost modificate și dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 acestea statuând că (…) funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar public cu statut special, potrivit fișei postului. Instanța de recurs în casație are în vedere și prevederile art. 317 din Legea nr. 95/2006 care statuează în mod expres faptul că personalului din cadrul CNAS și caselor de asigurări, cu statut de funcționar public, îi sunt aplicabile și dispozițiile Legii nr. 161/2003, deci inclusiv dispozițiile art. 96 alin. (1) din lege. Din interpretarea art. 94 și 96 din Legea nr. 161/2003 rezultă că deținerea simultană a calității de funcționar public cu statut special și desfășurarea unei activități în sfera privată, în cadrul unei societăți comerciale private este interzisă doar dacă activitatea din mediul privat este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului. Cu alte cuvinte, nu există incompatibilitate între calitatea de funcționar public și exercitarea unor funcții sau desfășurarea unor activități în sectorul privat, în alte domenii de activitate decât cel în care funcționarul public își exercita atribuțiile prevăzute în fișa postului. În acest sens este și jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, instanța supremă statuând că “eliminarea actuală a sintagmei “sau privat” din cuprinsul art. 92 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, este corelată cu reglementarea detaliată în cuprinsul textelor ulterioare a incompatibilităților funcționarilor publici în raport cu activitățile desfășurate în structurile private”, în cauză reținându-se dispozițiile prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 că nu sunt aplicabile, întrucât “cele 4 contracte sunt tot de prestări servicii, activitățile prestate de funcționarul public fiind în legătură directă cu atribuțiile prevăzute în fișa postului, în mod similar cu contractele încheiate anterior” decizia nr. 1728/2017 (în același sens spre ex. dec. nr. 2707/2015, dec. nr. 1064/2019). Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 stabilind că interdicția se referă la orice societate comercială (și nu doar la cea din sectorul public) și, pe cale de consecință a apreciat lipsită de relevanță împrejurarea că activitatea desfășurată de către inculpatul A., în cadrul S.C. B. S.R.L și S.C. C. S.R.L. se situează în alte domenii de activitate decât cele în care acesta a exercitat funcții publice și care sunt fără legătură cu atribuțiile de funcționar public. Potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, deținerea simultană a calității de funcționar public cu statut special (președinte, director general al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș) și desfășurarea unei activități în sfera privată, în cadrul unei societăți comerciale având ca obiect vânzarea de echipamente IT, mentenanța acestora și vânzarea de obiecte de papetărie și birotică, nu este de natură să genereze o situație de incompatibilitate dacă activitatea din mediul privat nu este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului. În cauză, așa cum rezultă din situația de fapt stabilită cu titlu definitiv, activitatea desfășurată de către inculpatul A., prin intermediul persoanelor angajate în cadrul S.C. B. S.R.L (obiect de activitate – repararea calculatoarelor si a echipamentelor periferice) și S.C. C. S.R.L. (obiect de activitate – comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominanta de produse nealimentare), se situează în alte domenii de activitate decât cele în care inculpatul a exercitat funcții publice și nu are legătură cu atribuțiile acestuia de funcționar public. Se constată, astfel, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, împrejurare ce a condus la reținerea situației de incompatibilitate și la pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului A., deși nu era îndeplinită această condiție de tipicitate obiectivă, respectiv ca operațiuni financiare, efectuate ca acte de comerț, să fie incompatibile cu funcția. Pe cale de consecință, sub acest aspect Înalta Curte va admite recursul în casație, va desființa în parte decizia și va dispune achitarea inculpatului în baza art. 396 alin. (5) C. pr.  pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr.  pen., urmând să înlăture dispoziția de confiscare specială a sumei reținută de instanța de apel ca obținută prin săvârșirea acestei infracțiuni, măsura confiscării fiind menținută numai în limita sume de 42.844,76 RON. Sub aspectul infracțiunii de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt ca și tribunalul, respectiv că inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în calitate de președinte, director-general și ordonator de credite al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș, și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a îndeplinit cincisprezece acte prin care a obținut prin intermediul S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., administrate și controlate, în fapt, de către el, sume în valoare cumulată de 42.844,76 de RON, constând în aprobarea de achiziții de produse și servicii de la cele două societăți, în aprobarea plății acestora, sau în aprobarea atât a achiziției cât și a plății. Potrivit art. 301 alin. (1) C. pen. modificat prin pct. 1 din Legea nr. 193/2017, fapta de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, constă în fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv. Apărarea invocă pe calea recursului în casație împrejurarea că starea de fapt stabilită de instanța de apel (aceeași ca în rechizitoriu) nu se mai încadrează în prezent în tiparul infracțiunii, din conținutul constitutiv al acesteia fiind eliminată ipoteza producerii folosului patrimonial obținut prin fapta funcționarului public pentru o altă persoană din partea căreia făptuitorul beneficia de foloase de orice natură. S-a arătat faptul că inculpatul a fost acuzat că ar fi obținut foloase din partea S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., societăți care, la rândul lor, ar fi obținut anumite beneficii. Înalta Curte constată că nu aceasta este fapta pentru care a fost condamnat inculpatul. În sarcina acestuia s-a reținut că a obținut, prin intermediul S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., care în realitate îi aparțineau, pe care în fapt le administra și le controla, suma de 42.844,76 de RON, care a reprezentat valoarea totală a achizițiilor de produse și servicii pe care le-a aprobat în calitatea sa de președinte, director general și ordonator de credite al Casei de Asigurări de Sănătate. Așadar, în sarcina inculpatului nu s-a reținut că ar fi beneficiat de foloase de la cele două societăți comerciale de la care Casa de Asigurări de Sănătate Timiș a achiziționat produse și servicii, care la rândul lor au obținut foloase prin încheierea contractelor, ci pentru faptul că personal a obținut foloase patrimoniale în valoare cumulată de 42.844,76 de RON prin încheierea contractelor cu societăți care, în realitate, îi aparțineau, respectiv S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. În consecință, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate obiectivă, fapta imputată inculpatului (Î.C.C.J. Secția penală, Decizia nr. 438/RC  din 24 noiembrie 2020,deși tot pe alin. 1) Referitor la acuzația de conflict de interese, inculpatul a susținut în principal că aceasta infracțiune a fost dezincriminată prin modificările legislative survenite. S-a susținut că pentru a realiza latura obiectivă a acestei infracțiuni inculpatul trebuia sa obțină un folos patrimonial direct pentru sine, or, în speță așa cum a rezultat din expertiza întocmită în cursul judecății, inculpatul nu a obținut niciun folos patrimonial în calitate de acționar la E. Inculpatul s-a aflat în situația prevăzuta de art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen., atunci când a inițiat expuneri de motive ori le-a susținut sau a participat la adoptarea lor, aflându-se în exercitarea unui drept recunoscut de lege, în calitatea lui de președinte al CJ Brăila. Instanța de fond a constatat că fapta inculpatului B. care,  în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila și de ordonator principal de credite, a întocmit și semnat expunerile de motive la proiectele de hotărâri privind aprobarea contribuției județului Brăila la dezvoltarea activității sportive la SC C. SA Brăila și la D., entități juridice la care avea calitatea de persoană afiliată, prin cele două societăți ale sale, F. și E., a adoptat și semnat hotărârile consiliului județean privind asocierea acestuia cu cele două entități sportive și a semnat contractele de asociere dintre Consiliul Județean Brăila și SC C. SA Brăila și la D., prin aceste activități obținând un folos patrimonial indirect, pentru sine, în suma de 1816790 RON, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, prevăzută. de art. 253¹ alin. (1) C. pen. vechi. S-a reținut că inculpatul nu se găsește în situația invocată de el, cea prevăzută de art. 301 alin. (2) lit. b) teza I C. pen., întrucât textul nu sancționează activitatea prevăzută la alin. (1) doar atunci când subiectul activ s-a aflat în exercitarea unui drept recunoscut de lege, or, activitatea inculpatului nu a fost efectuată întocmai cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Astfel, exercitând atât demnitatea publică de președinte al unui consiliu județean cât și având calitatea de persoana afiliată la cele două entități sportive, prin cele două societăți comerciale F. și E., inculpatul avea obligația, conform textelor legale anterior citate, să anunțe la începutul ședinței de consiliu județean interesul personal pe care îl avea în acea problemă și eventual să se abțină de la exercitarea votului, condiții pe care inculpatul nu le-a respectat. Se poate observa așadar că noul text al art. 301 C. pen. modifică atât structura, cât și conținutul infracțiunii de conflict de interese sub aspectul întinderii incriminării. Așa cum chiar Curtea Constituțională a constatat în cuprinsul Deciziei nr. 412/2017, modificările aduse acestui text vizează sfera elementului material al laturii obiective al infracțiunii de conflict de interese, prin eliminarea din cuprinsul normei de la art. 301 alin. (1) din C. pen. a anumitor fapte ce intrau sub incidența dispozițiilor legale anterior menționate. Astfel, forma anterioară a infracțiunii avea ca element material al laturii obiective fie îndeplinirea unui act, fie participarea la luarea unor decizii – acțiuni care trebuie să se săvârșească în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Îndeplinirea unui act este o acțiune exclusiv personală a funcționarului public, în timp ce participarea la luarea unei decizii este, de regulă, un act colectiv, fiind incriminată în măsura în care prin aceasta se urmărește obținerea unui folos material. Actele pe care le îndeplinește ori deciziile la care participă funcționarul public, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, trebuie să fie acte administrative individuale sau colective, dar fără caracter normativ. Noua formă a infracțiunii exclude din sfera tipicității obiective participarea la luarea unei decizii. În speță, inculpatul B. a exercitat funcția de președinte al Consiliului Județean Brăila când s-a constatat încetarea de drept a acestei calități. Din informațiile furnizate de ONRC și din datele existente la dosarul cauzei rezultă fără echivoc că inculpatul B. avea calitatea de acționar majoritar la SC E. SA Brăila. La rândul ei, această societate este acționar majoritar în cadrul SC F. SA BrăilaPrin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a dorit să protejeze credibilitatea funcționarilor publici sancționându-i pe cei care suprapun interesele personale peste cele ale instituției publice, încălcându-și obligația de probitate.c). a treia cerință de ordin negativ este impusă de art. 301 alin. (2) noul C. pen. – obținerea folosului patrimonial să nu fie realizată în cazurile în care actul sau decizia se referă la a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.Curtea opinează că și această condiție este îndeplinită întrucât pe de o parte, inculpatul nu a participat la adoptarea unui act normativ (act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire și prin forța coercitivă a statului) iar,   pe de altă parte,   acesta nu se afla în ipoteza exercitării unui drept ori îndeplinirii unei obligații. Inculpatul B. a susținut constant că a îndeplinit aceste acte în exercitarea unui drept prevăzut de lege. Este adevărat că prin această noțiune se au în vedere atât drepturile subiective, cât și prerogativele conferite de lege unei persoane. A iniția un proiect de hotărâre, a întocmi o expunere de motive pentru acel proiect, a-l susține și a vota pentru el pot constitui prerogativele conferite de lege unui președinte de consiliu județean. La fel de adevărat este însă și faptul că exercitarea acestor drepturi trebuie efectuată în limitele prevăzute de lege.În ceea ce îl privește pe recurentul din prezenta cauză, Curtea de apel a reținut că inculpatul B. nu a acționat în aceste limite câtă vreme a uzat de pârghiile oferite de lege (statutul său) pentru a-și produce, indirect, un folos patrimonial.Cât privește îndeplinirea unei obligații – Curtea nu a identificat vreun text de lege care să impună inculpatului obligația imperativă de a finanța activitatea unor cluburi sportive. Apreciem că aceasta era mai degrabă o posibilitate pe care Consiliul Județean, prin președintele său, o avea în funcție de multe variabile printre care, cea mai importantă era existența unor disponibilități bugetare. Împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive, semnarea contractelor de asociere).Față de cele expuse mai sus, în ceea ce îl privește pe recurentul din prezenta cauză, Curtea de apel a reținut că nu se impune achitarea inculpatului B. pentru vreunul dintre temeiurile de drept invocate în apărare (art. 16 alin. (1) lit. b), c) sau d C. pr.  pen.).Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității funcționarului public, activitate care presupune o conduită corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice, abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, un anumit avantaj patrimonial. Deși se consumă în momentul obținerii folosului patrimonial, infracțiunea de conflict de interese nu este una de prejudiciu întrucât în definiția ei nu este prevăzută o astfel de condiție de tipicitate.În acest sens, însăși Curtea Constituțională a arătat în considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 (M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014): “conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.” Infracțiunea de conflict de interese este prin urmare o infracțiune de pericol prin faptul că, urmare a săvârșirii unei asemenea infracțiuni, instituția publică este prejudiciată și, deși textul nu impune o asemenea condiție de tipicitate, se poate interpreta că legiuitorul a dorit să evite dificultățile de a proba existența unui prejudiciu instituției publice. Totodată, prin fapta comisă, se instaurează neîncrederea în obiectivitatea și imparțialitatea funcționarului public, existând suspiciunea de fraudă, se decredibilizează instituția din cauza incapacității ei de a selecta cu rigoare persoana funcționarului public, în care cetățeanul să aibă deplină încredere și să privească actele și deciziile sale fără îndoială și rezerve. De aceea, pentru realizarea elementului material al acestei infracțiuni nu este nevoie de producerea unei pagube, ci doar de obținerea unui folos patrimonial, pentru sine, pentru familie etc., folos care nici măcar nu trebuie să fie injust. Urmarea imediată a săvârșirii infracțiunii de conflict de interese constă în afectarea relațiilor de serviciu și crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de serviciu în cadrul unei autorități publice, instituții publice sau altă persoană juridică de interes public. Starea de pericol se realizează prin îndeplinirea de către funcționarul public a unor acte care facilitează obținerea unui folos patrimonial pentru sine sau pentru o persoană cu care făptuitorul se află într-o relație specială prevăzută în textul legal.Recurentul a apreciat că se impune realizarea unei noi analize a criteriilor care trebuie avute în vedere la aplicarea legii penale mai favorabile. În acest sens, s-au arătat următoarele:- condițiile de incriminare sunt mult mai restrânse, rămânând sub aspectul laturii obiective doar îndeplinirea unui act de funcționarul public, prin care acesta a obținut un folos patrimonial pentru sine, soț sau rudă de gradul II. Prin prisma acestui criteriu, recurentul a apreciat că în mod greșit instanța de control judiciar și cea de fond au reținut că legea penală anterioară este mai favorabilă, întrucât actuala lege penală a stabilit fără echivoc și limitat condițiile incriminării doar pentru o singură activitate și nu pentru mai multe, ca în textele penale anterioare celui actual;  numărul de cauze care înlătură sau exclud răspunderea penală a crescut în actuala reglementare față de textele din codurile penale anterioare, în sensul că se mai adaugă încă o cauză de nerăspundere penală, compatibilă cu reglementarea din art. 21 alin. (1) din C. pen., și anume art. 301 alin. (2) lit. b) din C. pen., în care se arată că nu operează răspunderea penală a funcționarului public dacă actul sau decizia se referă la “exercitarea unui drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea limitelor și condițiilor prevăzute de aceasta”. Această clauză de excludere a responsabilității penale este specifică și speței de față, pe care instanța de control judiciar în mod nejustificat a considerat-o inaplicabilă, pentru că a ales versiunea de aplicare a C. pen. din 1969;Apărarea a arătat că prin aceleași “acte”, în opinia Parchetului, dar și a celor două instanțe, de fond și de apel, s-au săvârșit atât infracțiunea de abuz în serviciu, cât și cea de conflict de interese, însă au fost tratate penal diferit în sensul că acestea sunt legale la infracțiunea de abuz în serviciu și ilegale la infracțiunea de conflict de interese. În sensul acestei afirmații, recurentul a apreciat că au semnificație considerentele deciziei recurate, referitor la menținerea soluției de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu și de respingere a apelului Parchetului, cu motivarea de la pag. 39 din decizie: “(…) în deplin acord cu prima instanță, Curtea apreciază că în privința celor doi inculpați nu sunt întrunite condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu – nefiind identificată o omisiune de îndeplinire ori o îndeplinire defectuoasă a unui act prin încălcarea legii, de către funcționarul public.”În acest mod este validată și soluția instanței de fond, din decizia recurată, astfel: “În concluzie, cu privire la acuzația de abuz în serviciu, prima instanță a reținut că actele îndeplinite de inculpatul B. în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila și ca ordonator principal de credite s-au efectuat cu respectarea legii, finanțarea celor două entități sportive s-a făcut în baza contractelor de asociere probate prin hotărâri ale consiliului județean și cu respectarea dispozițiilor care reglementează finanțele publice, toate hotărârile de consiliu județean au fost luate de către toți consilierii județeni în plenul său și nu a fost identificată vreo dispoziție într-o lege, ordonanță de urgență, sau ordonanță a guvernului încălcată de acest inculpat”.Criticile referitoare la faptul că actul de conduită ce a stat la baza conflictului de interese avea o natură legală deoarece instanțele au pronunțat soluții de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu al cărei element material este reprezentat, de asemenea, de un act de serviciu sunt nefondate.Astfel, potrivit situației de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel, inculpatul B. în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila, a inițiat, a susținut și argumentat, a supus votului hotărâri prin care cele două cluburi sportive, SC C. SA Brăila și D., primeau finanțări din partea instituției publice pe care acesta o conducea. Analiza textelor de lege citate mai sus, cu privire la evoluția legislativă a incriminării conflictului de interese arată că orice decizie a funcționarului public luată chiar ca urmare a atribuțiilor ce îi revin potrivit funcției pe care o deține în acel moment și cu respectarea condițiilor de formă pentru actul exercitat, în urma căreia se obține un folos material, poate fi calificată ca infracțiune astfel că sub acest aspect nu va putea fi primită apărarea inculpatului în sensul că de vreme ce actele sale au fost considerate legale în conținutul infracțiunii de abuz în serviciu, ele nu puteau conduce la săvârșirea unei alte infracțiuni. Constatarea legalități operațiunilor contabile de angajare, lichidarea, ordonanțare și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale nu afectează conținutul infracțiunii de conflict de interese deoarece astfel cum a reținut instanța de apel: Infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 în C. pen. actual are corespondent în infracțiunea veche prev. de art. 301 C. pen., (anterior modificării prin Legea nr. 193/2017), dar și în vechiul C. pen., art. 2531, schimbările intervenite în modul de formulare a textului de incriminare nefiind de natura a modifica, în vreun fel conținutul constitutiv al infracțiunii, de esența faptei fiind existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public, care îi influențează acestuia imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiunilor conferite de legi.Contrar celor susținute de apărare, în cazul abuzului în serviciu se incriminează încălcarea îndatoririlor de serviciu, condițiile și forma de exercitare sunt contrare legii (prevalează în incriminare faptul că actul însuși este nelegal), iar în cazul conflictului de interese se incriminează folosirea în interes personal a îndatoririlor de serviciu prevăzute de lege, folosirea îndatoririlor în forma permisă de lege, dar contrar scopului prevăzut de lege (prevalează în incriminare sursa actului care este un interes personal și nu exercitarea funcției publice).Sursa ilicitului penal în cazul abuzului în serviciu este caracterul nelegal al actului de conduită, faptul că este contrar legii (sursa ilicitului provine/ia naștere doar din actul de conduită, din contrarietatea acestuia cu atribuțiile de serviciu prevăzute de lege sau cu forma prevăzută de lege), pe câtă vreme în cazul conflictului de interese sursa ilicitului ia naștere din folosirea atribuțiilor prevăzute de lege pentru funcția publică respectivă și din folosirea formei prevăzute de lege pentru exercită atribuțiilor respective, în interes personal. Infracțiunea de conflict de interese nu presupune îndeplinirea defectuoasă a unui act, ci îndeplinirea unei atribuții de serviciu, conferite de lege cu încălcarea condițiilor de obiectivitate.Apărarea a invocat o interpretare contrară § 82 din Decizia CCR nr. 405/2016. §  82 din Decizia CCR nr. 405/2016, invocat de apărare are următorul conținut.  În continuare, în ceea ce privește critica potrivit căreia termenul “act” folosit în cuprinsul textului de lege criticat este lipsit de previzibilitate și claritate, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, referitor la termenul “act”, Curtea observă că doctrina este unanimă în a considera că acesta este folosit în cadrul infracțiunii în cauză în înțelesul de operație care trebuie efectuată de funcționar (sau alt salariat) potrivit solicitării făcute de o persoană și conform atribuțiilor sale de serviciu. Solicitarea adresată serviciului respectiv poate privi constatarea unui act juridic ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic ori efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri și alte operații date în competența unui serviciu. Astfel, noțiunea de “act” din cadrul dispoziției criticate se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor pe care funcționarul public, în accepțiunea art. 175 din C. pen., le are potrivit legii, în accepțiunea dată de instanța de contencios constituțional . Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia în cuprinsul dispozițiilor art. 297 din C. pen. nu se menționează dacă “actul” care trebuie îndeplinit se circumscrie unui act licit sau ilicit. Curtea constată că, astfel cum s-a arătat anterior, “actul” la care face referire textul de lege criticat se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu pe care funcționarul public le are. Astfel, situația premisă este cea a obligației îndeplinirii unui act licit, atribuția de serviciu/îndatorirea pe care funcționarul public o are în sarcina sa neputând fi caracterizată decât prin liceitate. Situația premisă în structura infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în prealabila existență a unui serviciu având competența de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează săvârșirea abuzului. În cadrul acestui serviciu care constituie situația premisă își exercită atribuțiile funcționarul care comite abuzul.Interpretarea instanței de apel nu contravine deciziei Curții Constituționale. De exemplu, achitarea pentru infracțiunea de abuz în serviciu nu va produce efecte asupra infracțiunii de conflict de interese atunci când abuzul vizează participarea la decizia colectivă și actele încheiate ulterior acesteia, iar condamnarea pentru infracțiunea de conflict de interese doar actele de conduita proprii inculpatului anterioare deciziei colective.Faptul că Hotărârile Consiliului Județean Brăila de finanțare a celor două entități sportive au respectat condițiile de legalitate, în considerarea competenței pe care legea o conferă acestei entități, iar actele întocmite de inculpatul B. intra în sfera atribuțiunilor de serviciu nu înlătură infracțiunea de conflict de interese. Aceste considerații nu exclud infracțiunea de conflict de interese având în vedere că elementele de tipicitate nu se referă nici la excluderea din sfera competențelor legale a actului de conduită imputat și nici strict la acordarea finanțării de către Consiliul Județean, ci la modul în care a fost determinată conduita consiliului județean, prin actul inculpatului și în favoarea acestuia.În ceea ce privește existența unui act permis de lege, în acord cu instanța de fond și cea de apel, se reține că nu există o dispoziție legală care să-l fi obligat pe inculpat să acționeze în sensul sesizării Consiliului Județean. Astfel cum a reținut instanța de apel, în exercitarea conduitei sale inculpatul a avut posibilitatea de a alege dacă să inițieze acele hotărâri sau nu, astfel că doar acestea pot face parte din conflictul de interese nu și conduita ulterioară de participare la luarea unei decizii, respectiv punere în aplicare a deciziilor Consiliului Județean.Analiza textelor de lege mai sus evocate, în considerentele instanței de apel, impune concluzia potrivit căreia în cazul în care actul funcționarului public, prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, a fost emis în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta, fapta este una justificată, în sensul art. 21 alin. (1) C. pen., dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen. care incriminează folosirea funcției pentru favorizarea unei persoane nefiind aplicabile.Altfel spus, atunci când actul este obligatoriu pentru funcționarul public competent a-l emite, fiind impus de o normă juridică, funcționarul public nu face altceva decât să îndeplinească o obligație impusă de lege, așa încât, dacă la emiterea actului sunt respectate condițiile și limitele prevăzute de acea lege, fapta sa nu mai constituie infracțiune. Nu aceasta este situația din speță, inculpatul putând să aleagă dacă să solicite sau nu susținerea financiară a celor două cluburi sportive.Astfel nu orice omisiune de a proceda în acest sens atrage răspunderea penală. Este cazul omisiunii funcționarului public de a se abține de la îndeplinirea unui act pentru sine prin care nu s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial ori cazul omisiunii de a se abține de la îndeplinirea unui act emis în cadrul unei proceduri nesusceptibile, nici măcar aparent, de a avea caracter favorizant ori chiar susceptibile de un astfel de caracter, folosul urmărit este nepatrimonial. Nu în toate situațiile în care funcționarul public îndeplinește un astfel de act acesta își folosește funcția pentru favorizarea unei persoane. O astfel de procedură favorizantă este exclusă în ipoteza în care funcționarul public (mai exact autoritatea/instituția publică în reprezentarea căreia funcționarul are competența de a emite actul) nu are un drept de apreciere asupra posibilității de a emite sau nu actul sau decizia sau asupra condițiilor și limitelor în care o poate face. Când nu este la latitudinea autorității/instituției publice să emită sau nu actul sau decizia și nici să stabilească limitele și condițiile în care să emită un astfel de act sau decizie, toate aceste elemente fiind impuse de lege, îndeplinirea actului în forma și conținutul impus de norma legală devine imperativă, iar procedura (ea însăși prevăzută de norma legală) nu mai poate fi catalogată ca favorizantă. Într-o astfel de ipoteză, orice funcționar competent să emită actul din cadrul autorității/instituției publice respective ar avea aceeași obligație de a emite actul sau decizia, în aceleași condiții și limite.Nu aceasta este situația de fapt din speța de față, curtea de apel reținând următoarele: Curtea opinează că și această condiție este îndeplinită întrucât pe de o parte, inculpatul nu a participat la adoptarea unui act normativ (act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire și prin forța coercitivă a statului) iar pe de altă parte acesta nu se afla în ipoteza exercitării unui drept ori îndeplinirii unei obligații.Inculpatul B. a susținut constant că a îndeplinit aceste acte în exercitarea unui drept prevăzut de lege. Este adevărat că prin această noțiune se au în vedere atât drepturile subiective, cât și prerogativele conferite de lege unei persoane. A iniția un proiect de hotărâre, a întocmi o expunere de motive pentru acel proiect, a-l susține și a vota pentru el pot constitui prerogativele conferite de lege unui președinte de consiliu județean. La fel de adevărat este însă și faptul că exercitarea acestor drepturi trebuie efectuată în limitele prevăzute de lege.Inculpatul B. nu a acționat în aceste limite câtă vreme a uzat de pârghiile oferite de lege (statutul său) pentru a-și produce (…) un folos patrimonial.Cât privește îndeplinirea unei obligații – Curtea nu a identificat vreun text de lege care să impună inculpatului obligația imperativă de a finanța activitatea unor cluburi sportive. Apreciem că aceasta era mai degrabă o posibilitate pe care Consiliul Județean, prin președintele său, o avea în funcție de multe variabile printre care, cea mai importantă era existența unor disponibilități bugetare.Împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive (…).Din cele ce preced, rezultă că inculpatul a depășit o conduită obligatorie prin sesizarea Consiliului Județean, condițiile și limitele prevăzute de normele legale nu impuneau conduita respectivă și lăsau actul de conduită la aprecierea inculpatului.În ceea ce privește conținutul actului de conduită imputat și, respectiv concordanța cu elementele de tipicitate, din examinarea celor reținute de instanța de apel rezultă că a fost analizată conduita inculpatului vizând decizia colectivă, iar actele reținute pentru condamnare exced acestei conduite și au în vedere acte proprii anterioare deciziei colective.Recursul în casație nu poate conduce la o soluție de achitare atunci când, deși unele dintre actele de executare nu mai sunt în sfera ilicitului penal, instanța de apel a reținut în acuzația care a condus la condamnare, astfel cum este cazul în speța prezentă, și acte care rămân în continuare incriminate. S-a apreciat astfel de către instanța de apel că inculpatul B. a săvârșit infracțiunea de conflict de interese întrucât a realizat, cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția), ambele variante normative ale elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese/folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:- îndeplinirea unui act (care cuprinde atât întocmirea/confirmarea unui act juridic, cât și efectuarea unei acțiuni care se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor funcționarului public și este distinctă de noțiunea de act administrativ):- a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive;- a întocmit expunerile de motive (motivând necesitatea adoptării proiectului de hotărâre).S-a apreciat astfel că inculpatul B. a săvârșit infracțiunea de conflict de interese întrucât a realizat, cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția), ambele variante normative ale elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese/folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:- îndeplinirea unui act (care cuprinde atât întocmirea/confirmarea unui act juridic, cât și efectuarea unei acțiuni care se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor funcționarului public și este distinctă de noțiunea de act administrativ):- a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive;- a întocmit expunerile de motive (motivând necesitatea adoptării proiectului de hotărâre). Din cele reținute de instanța de apel rezultă că sunt întrunite în cauză și cerințele elementului material existând o concordanță cu elementele de tipicitate. a. actul îndeplinit/decizia la care a participat funcționarul public să intre în sfera atribuțiilor sale de serviciu, ceea ce înseamnă că îndeplinirea actului sau participarea la luarea deciziei intră în competențele funcției – textele de lege enunțate anterior confirmă că inculpatul B. a acționat în cadrul atribuțiilor sale de serviciu;b. actul îndeplinit/decizia la care a contribuit făptuitorul să determine obținerea unui folos patrimonial pentru sine întrucât, prin finanțarea obținută din partea CJ Brăila, cele două cluburi sportive precum și societățile acționare au fost scutite de un efort financiar – prin actele inculpatului acestea obținând un folos patrimonial precum și folosința gratuită a unui autoturism.Chiar dacă sub aspectul atribuțiilor de serviciu inculpatul a acționat în limita prevederilor legale, nu poate fi înlăturat faptul că acesta a folosit instituția publică și fondurile de care dispunea pentru a procura un folos patrimonial unor cluburi sportive și propriei persoane în calitatea de acționar majoritar la o societate comercială.Prin folos patrimonial se înțelege orice avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii, amânarea unor datorii, folosirea gratuită a unor bunuri, prestării de servicii gratuite, etc.). Instanța de apel a reținut și că faptul că în noua reglementare a fost eliminată sintagma referitoare la modul în care poate fi obținut folosul material – “direct sau indirect” – nu are nicio relevanță ba dimpotrivă, extinde sfera modalităților în care poate fi obținut acest folos.Chiar dacă instanța de apel se referă și la încheierea propriu zisă a contractelor sau participarea la luarea unei decizii, excluderea acestora din sfera ilicitului penal nu produce efecte asupra existenței infracțiunii având în vedere toate celelalte elemente de fapt (inițierea proiectelor, întocmirea expunerii de motive) reținute de instanța de apel. Nu este rolul instanței de recurs în casație să analizeze consistența tuturor argumentelor instanței de apel, ci doar să verifice dacă din considerentele deciziei recurate a rezultat corespondența actului de conduită imputat cu elementele de tipicitate decurgând dintr-o lege în vigoare care nu a fost astfel modificată încât să afecteze chiar conținutul acestora, în sensul înlăturării lor. O dezincriminare parțială nu conduce la achitarea întregii conduite atunci când actul reținut în acuzație cuprinde și elemente care continuă să fie incriminate.Termenul de act este folosit în descrierea faptei de conflict de interese în sensul de operație care trebuie efectuată de funcționarul public, conform atribuțiilor acestuia de serviciu și poate consta, spre exemplu, în întocmirea unui înscris, în elaborarea unor acte juridice, în efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau a altor activități date în competența unui serviciu al persoanei juridice de drept public.Spre deosebire de îndeplinirea unui act care este acțiunea exclusiv personală a funcționarului public, participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuții de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane (spre exemplu, o comisie sau un consiliu de administrație).Curtea de Apel a considerat că împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive, semnarea contractelor de asociere).În acord cu cele expuse mai sus și care se regăsesc în decizia recurată, în opinie majoritară, se consideră nefondate criticile formulate în recurs în casație.Față de cele arătate și în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, în opinie majoritară, apreciază că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare. În mod concret, instanța de apel a reținut că inculpatul B. a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive, a întocmit expunerile de motive, argumentând necesitatea adoptării lor și a sesizat Consiliul, astfel încât cele două cluburi sportive au primit finanțare de la Consiliul Județean.Instanța de apel a stabilit că inculpatul avea interes personal de natură patrimonială în problema finanțării celor două cluburi sportive. Prin incriminarea faptei de conflict de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de către un funcționar public activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice; relațiile sociale cu privire la corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu presupune și abținerea acestuia de la luarea oricărei decizii de natură să-i confere un anumit avantaj material.Dispozițiile legale aplicate de inculpat nu vizează drepturi incidente în cazul fiecărei persoane, ci au în vedere o puternică componentă de apreciere subiectivă vizând luarea hotărârii persoanele a inculpatului de a adopta sau nu conduita respectivă și anume dacă să sesizeze sau nu Consiliul. Prin urmare, se poate spune că emiterea respectivelor dispoziții s-a realizat în cadrul unei proceduri favorizante, inculpatul fiind în situația de a aplica discreționar sau selectiv aceste dispoziții. Inculpatul nu a avut o atitudine pasivă, ci dimpotrivă a contribuit la adoptarea actului prin care el a obținut un folos patrimonial, existând un act de înlesnire a acestuia, prin sesizarea Consiliului Județean. În speță nu au fost acceptate pasiv beneficii patrimoniale, ci a fost determinată de către inculpat acordarea acestora prin intermediul Consiliului Județean.Referitor la infracțiunea pentru care a fost condamnat, folosul patrimonial, respectiv profitul, nu se obține prin participarea la circuitul economic, componentă cu un puternic caracter aleatoriu, ci prin semnarea actelor de sesizare a Consiliului județean, care a fost folosit ca un instrument de către inculpat. Faptul că inculpatul a semnat actele anterioare sesizării Consiliului Județean reprezintă deci declanșarea procesului cauzal respectiv astfel încât prin semnarea actelor să se producă un folos patrimonial către sine.În acord cu instanța de apel, în opinie majoritară, apreciază că inculpatul, deși sub aspectul atribuțiilor de serviciu a acționat în limita prevederilor legale, a folosit instituția publică și fondurile de care dispunea pentru a procura un folos patrimonial unor cluburi sportive și propriei persoane în calitatea de acționar majoritar la o societate comercială.Ca atare, inculpatul B. a fost condamnat pentru fapta proprie și nu pentru deciziile Consiliului Județean Brăila.Având în vedere situația de fapt reținută în cauză, corespondența și susținerea acesteia de probatoriul administrat, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că fapta recurentului inculpat, în modalitatea în care a fost săvârșită, nu a fost dezincriminată, motiv pentru care va respinge recursul în casație formulat de inculpatul B. (Î.C.C.J. Secția penală,Decizia nr. 63/RC  din   18 februarie 2020).Ne apropiem de cirsumstanțierea limitei răspunderii penale. Normal că pentru o faptă proprie, întotdeauna  sub aspectul atribuțiilor de serviciu se  acționează în limita prevederilor legale, – aceasta duce și la critica motivării deciziei   Problema nu e de vreo dezincriminare. Când exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta exonerează de rărpundere? De fapt,  când RESPECTAREA CONDIȚIILOR ȘI LIMITELOR PREVĂZUTE DE lege ar exonera? După ei,  „pentru a procura un folos patrimonial” ar fi suficient. La o citire a textului așa ar fi! Atunci incriminarea este suficientă: existența folosului. E logic. Dar legiuitorul a adăugat textul lit. b) cu un sens juridic. Ca textul să fie aplicabil ! Ce a vrut legiuitorul, cum trebuie să se aplice ? În concluzie, are aplicabilitate art.301 alin. (2) lit. b) când este exclusă reținerea art. 297 C. pen. sau a art. 12 din Legea nr. 78/2000. Este exclusă exonerarea de pedeapsă prin aplicarea art.301 alin.(2) lit. b) C. pen. fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice sau dacă  faptele sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană (teza I) ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (teza a II-a).Este inaplicabil lit. b) dacă fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Este exclusă exonerarea de pedeapsă prin aplicarea art.301 alin.(2) lit.b) C. pen. dacă există orice folos patrimonial. Just sau injust. Dacă  activitatea din mediul privat nu este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului etc. Este vorba,  așadar,  de situațiile în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată,  cu încălcarea obligației de probitate.Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și „ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art.20 pct.7 C. pen. spaniol, art.51 C. pen. italian, art.36 C. pen. portughez etc.). (Expunerea de motive;  Dorin Ciuncan. com) Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.Se exclude răspunderea penală în sensul art. 21 alin. (1) C. pen.,  este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.Atât timp cât există art. 21 C. pen.,  formularea lit. b) a alin. 2 din art. 301 C. pen. este redundantă. Dispoziția din art. 21 NCP nu are echivalent în vreun text din partea generală a Codului penal din 1969⁵⁸, însă își găsește precedent (parțial) în sistemul de drept penal român mai vechi (Codul penal din 1936, Codul penal din 1864). Legiuitorul penal autohton din 1968 a apreciat că evidența împrejurării potrivit căreia o faptă permisă sau impusă de lege ori ordonată legal de autoritatea ierarhic superioară nu poate constitui infracțiune în aceste condiții (chiar dacă, în afara lor, ea corespunde unei norme de incriminare) se impunea de la sine, în mod firesc, cu o asemenea putere încât nu mai era necesară reglementarea sa expresă. Rezolvările teoretice/practice oscilau, în asemenea ipoteze, între a considera fie că fapta concret săvârșită nu era prevăzută în legea penală, fie că îi lipsea pericolul social concret. (Tudorel Toader ș. a., Noul Cod Penal, Hamangiu,  2014). Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și “ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de Codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art. 20 pct. 7 C. pen. spaniol, art. 51 C. pen. italian, art. 36 C. pen. portughez etc.). (Puscasu Voicu Ionel,   Cristinel Ghigheci Codul penal adnotat. Vol.  1 – Partea Generala , Universul Juridic,  2021). În dreptul roman,  executarea legii înlătura răspunderea penală,  juris executio non habet injuriam,  ordinul autorității apără de pedeapsă. În dreptul roman,  inferiorul nu era însă apărat de pedeapsă,  atunci când ilegalitatea ordinului rezulta din gravitatea faptului, atrocitatem facinoris. Ceea ce legea permite sau ordonă,  încetează de a mai fi ilicit ( V. Dongoroz,  Drept penal, București,  1939,   p. 465). Ilegalitatea actului să nu fie vădită. În codul din 17 martie 1936, Art. 137 reglementa Ordinul legii și comanda autorității legitime drept cauze justificative (Ionescu-Dolj,  Originea textului,   Traian Pop,  Comentare,  în „Codul penal Carol II adnotat”,  de C. Rătescu ș. a., vol I,  Partea generală,  Socec, 1937,  pp. 342-345Nu se socotește infracțiune: faptul impus sau autorizat de lege, dacă este executat în condițiile ei, precum și faptul care a fost săvârșit de organul competent, în virtutea unui ordin de serviciu, dacă acel ordin este dat, în formele legale, de autoritatea competentă și dacă nu are caracter vădit ilegal.Când executarea unui ordin de serviciu constituie o infracțiune, șeful sau superiorul care a dat ordinul se pedepsește ca autor al acelei infracțiuni împreună cu acela care a executat ordinul.Acela care a executat ordinul este scutit de pedeapsă, în caz când nu a avut posibilitatea să aprecieze legalitatea ordinului.   V funcționar public

FOLOSIREA INSTRUMENTELOR FALSE   Folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317 se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

FOLOSIREA PROSTITUȚIEI INFANTILE   Întreţinerea oricărui act de natură sexuală cu un minor care practică prostituţia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. Conform art. II din Legea nr. 217/2020, prin excepție de la prevederile art. 9 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru faptele prevăzute la art. 218-220, art. 221 alin. (1)-(21), art. 2221, art. 2161 și art. 374 alin. (1) și (11) din Legea nr. 286/2009,  legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română indiferent de pedeapsa prevăzută de legea română, chiar dacă fapta nu este prevăzută ca infracțiune de legea penală a țării unde aceasta a fost săvârșită.( Legea 217/2020 )

FOLOSIREA SERVICIILOR UNEI PERSOANE EXPLOATATE   Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul știe că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

 FOLOSIREA UNUI MINOR ÎN SCOP DE CERȘETORIE   Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezența unui minor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

FONDUL PROPRIETĂȚII DE STAT  v confiscarea extinsă  

FONDURI   v deturnarea de fonduri  

Fracțiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă .

FRAUDA INFORMATICĂ   Introducerea, transmiterea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

  FRAUDA LA VOT   Fapta persoanei care votează: fără a avea acest drept; de două sau mai multe ori; prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător. Cu aceeași pedeapsă se sancționează utilizarea unei cărți de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.

FRAUDA LA VOTUL ELECTRONIC   Tipărirea și utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

FRAUDAREA CREDITORILOR   v  abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor  

 FRAUDE COMISĂ PRIN SISTEME INFORMATICE ȘI MIJLOACE DE PLATA ELECTRONICE   v Frauda informatică,  Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos,   Operațiuni ilegale cu instrumente de plată fără numerar,  Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos,  Sancționarea tentativei

FRONTIERA DE STAT   v infracțiuni privind frontiera de stat   v Trecerea frauduloasă a frontierei de stat,  Traficul de migranți,  Facilitarea șederii ilegale în România,  Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României

FRONTIERA DE STAT v infracțiuni privind frontiera de stat, Trecerea frauduloasă a frontierei de stat,  Traficul de migranți,  Facilitarea șederii ilegale în România,  Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României

FUNCȚIONAR PUBLIC   în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 C.pen., respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzute de dispozițiile art. 289 alin. (1) C.pen., se încadrează în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) C.pen.  sau în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) C.pen.,  Î.C.C.J. stabilește că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. (M. Of. nr. 24 din   13 ianuarie 2015). Prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “dacă în sensul legii penale, profesorul din învățământul preuniversitar de stat este funcționar public în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepțiunea art. 175 alin. (2) C.pen. “,  Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Stabilește că profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. (M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017). Prin Decizia nr. 37 din 8 iunie 2022 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Dacă persoana care deține o funcție de conducere în cadrul unui partid politic are calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 1  C.pen.  de la 1968, art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal actual sau ale art. 175 alin. (2) din Codul penal actual“,  Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că: “Persoana care deține o funcție de conducere în cadrul unui partid politic are calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 1 C.pen.   de la 1968. Persoana care deține o funcție de conducere în cadrul unui partid politic nu are calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a și ale art. 175 alin. (2) C.pen..” (M. Of. nr. 1031 din   24 octombrie 2022). Prin Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 alin. (1) și (2) C.pen.  privind funcționarii publici, respectiv dacă expertul judiciar este funcționar public în sensul alin. (1) ori alin. (2 Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că expertul tehnic judiciar este funcționar public în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal. (M. Of. nr. 766 din   22 octombrie 2014). Prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017 cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă, în sensul legii penale, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C.pen., Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că: În sensul legii penale, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C.pen. (M. Of. nr. 545 din  11 iulie 2017). Prin Decizia nr. 13 din 7 mai 2020 referitoare la dezlegarea unei chestiuni de drept privind interpretarea art. 308 alin. (1) C.pen.  raportat la art. 175 alin. (2) teza a II-a din Codul penal raportat la art. 175 alin. (2) C.pen.,  Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept stabilește că: Întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale nu are, în sensul dispozițiilor art. 308 alin. (1) C.pen., calitatea de persoană care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen., în raporturile cu întreprinderea individuală. În cazul în care întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale exercită un serviciu de interes public care este supus controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, acesta are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C.pen. (M. Of. nr. 721 din 11 august 2020). Notarul public este, în sensul legii penale, funcționar public (art.175 al.2 C.pen.) și, cu privire la sumele susmenționate avea calitatea de gestionar, astfel că are calitatea de subiect activ calificat al infracțiunii de delapidare prevăzută de art.295 C.pen. Prin nedeclararea în mod conștient, așa cum s-a arătat, a unor sume considerabile reprezentând impozitelor aferente veniturilor rezultate din transferul proprietăților imobiliare și însușirea acestora în interes propriu, inculpata a realizat acte materiale specifice elementului material al laturii obiective a infracțiunii de delapidare, fiind deplin conștientă (inculpata este o persoană cu o pregătire superioară și îndeplinea un serviciu de interes public ce implică cunoașterea normelor legale ce-i guvernează activitatea, precum și a normelor legii penale) de natura ilicită a faptelor sale și de urmările acestora, astfel că este îndeplinită și condiția de incriminare ce ține de latura subiectivă a infracțiunii, inculpata acționând cu intenție directă.( de exemplu,  Notarul public este, în sensul legii penale, funcționar public (art.175 alin.2 C.pen.) și, cu privire la sumele susmenționate avea calitatea de gestionar, astfel că are calitatea de subiect activ calificat al infracțiunii de delapidare prevăzută de art.295 C.pen. Prin nedeclararea în mod conștient, așa cum s-a arătat, a unor sume considerabile reprezentând impozitelor aferente veniturilor rezultate din transferul proprietăților imobiliare și însușirea acestora în interes propriu, inculpata a realizat acte materiale specifice elementului material al laturii obiective a infracțiunii de delapidare, fiind deplin conștientă (inculpata este o persoană cu o pregătire superioară și îndeplinea un serviciu de interes public ce implică cunoașterea normelor legale ce-i guvernează activitatea, precum și a normelor legii penale) de natura ilicită a faptelor sale și de urmările acestora, astfel că este îndeplinită și condiția de incriminare ce ține de latura subiectivă a infracțiunii, inculpata acționând cu intenție directă – Curtea de Apel Bacău, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, Sentința Penală nr. 130 din 12 decembrie 2018). Conform art. 54 din Legea nr. 188/2000, în desfășurarea actelor de executare într-un dosar, executorul judecătoresc era obligat să respecte prevederile Codului de procedură civilă și ale legilor speciale aplicabile în materia contenciosului administrativ (dat fiind că titlul executoriu era o hotărâre pronunțată în această materie), acestea fiind atribuții de serviciu instituite prin lege. Conform art. 2 alin. 1 din același act normativ, executorul este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, având calitatea de funcționar public conform art. 175 alin. 2 noul C.pen. , în consecință putând fi subiect activ al infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 Noul C.pen. .( Curtea de Apel București  Secția a II- a Penală, Sentința penală nr. 261 /F din 26 noiembrie 2018). Calitatea de funcționar public prevăzută de art.175 alin. l lit. c C.pen.  a inculpatului este atrasă de faptul că a ocupat, la data comiterii faptelor, funcția de pădurar în cadrul Ocolului Silvic,   aparținând Direcției Silvice,   unitate fără personalitate juridică a Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, regie autonomă de interes național conform H. G.  nr.229/2009. Agravanta prev. de art.7 lit. c  din Legea 78/2000 este atrasă de obligația inculpatului, potrivit fișei postului și dispozițiile Legii 46/2008, de a întocmi procese verbale de constatare a contravențiilor și infracțiunilor (Curtea de Apel Cluj,Secția Penalăși de Minori, Decizia Penală nr. 448/Adin  22 martie 2017). Dispozițiile art. 277 alin. (2) din C. pen. prevăd că Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. În ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de compromitere a intereselor justiției, se constată că elementul material al acesteia constă într-o dezvăluire ce a fost realizat de către inculpat prin expunerea pe Facebook a ordonanței organului de urmărire penală. Această dezvăluire a fost făcută fără drept, deoarece reprezentantul autorității căreia i s-a transmis ordonanța nu avea dreptul de a dezvălui conținutul dosarului de urmărire penală. Instanța de control judiciar constată că ordonanța ce a fost dezvăluită reprezintă un înscris oficial, în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 178 din C. pen., fiind un înscris care emană de la o autoritate publică, iar acest înscris a fost dezvăluit de către un funcționar public în sensul legii penale, inculpatul fiind primarul comunei Ș, deci o persoană care, conform art. 175 din C. pen., exercită o funcție publică. De asemenea, se constată că inculpatul a luat cunoștință de conținutul ordonanței în virtutea funcției pe care o exercita, întrucât aceasta a fost transmisă de către organele de urmărire penală primăriei. Inculpatul a luat cunoștință de Ordonanță în calitate de primar și a făcut cunoscut, în public, conținutul actelor administrate de procuror. Mai mult decât atât, dezvăluirea ordonanței respective, a datelor referitoare la numele persoanelor față de care se făceau investigații și a locului presupuselor fapte, a fost făcută înainte de pronunțarea unei soluții definitive în cauză. În ceea ce privește tipicitatea subiectivă, se constată că fapta a fost comisă cu vinovăția cerută de lege, respectiv intenție indirectă întrucât inculpatul, prin dezvăluirea, fără drept, în cadrul “live-ului” de pe contul personal de Facebook, a ordonanței emisă de organele de cercetare, de care a luat cunoștință în calitatea de primar, a prevăzut și, deși nu a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii rezultatului faptei sale, respectiv atingerea adusă fazei de urmărire penală în dosarul în care se efectuau cercetări. , Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată că au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul de incriminare, în sensul că a existat o dezvăluire fără drept a unui înscris oficial dintr-o cauză penală de către un funcționar public care a luat cunoștință de aceasta în virtutea funcției, înainte de soluționarea definitivă a cauzei, iar inculpatul a acționat cu vinovăția cerută de lege. (Î.C.C.J.  Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 84 din   21 noiembrie 2022). Credem că interpretarea literală arată că poate fi subiect activ al infracțiunii de abuz  în serviciu și o altă persoană, constituind infracțiune și faptele săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice care, la rândul ei, exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public sau în cadrul oricărei persoane juridice. Față de textul codului anterior, formularea este ușor încărcată, dar și ceva mai limitativ. Oricum, sensul trebuie să fie același. Prin Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014 Curtea Constituțională a constatat că, potrivit legii penale, noțiunile de „funcționar public” și de „funcționar” au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. (M. Of. nr.71 din 29 ianuarie 2014 și Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, § 25) Cu privire la „funcționari publici asimilați”, Curtea constată că sfera art.175 alin.(2) C.pen.  vizează acei funcționari care nu pot fi încadrați în una din categoriile reglementate la art.175 alin.(1) C.pen., dar care au fost învestiți de autoritățile publice să exercite un serviciu de interes public sau care, exercitând un astfel de serviciu, chiar fără să fi fost necesară învestirea de către o autoritate publică în acest scop, sunt supuse controlului sau supravegherii autorităților publice, în ceea ce privește îndeplinirea serviciului public în cauză. În această categorie au fost încadrați, spre exemplu, notarul public, executorul judecătoresc, mediatorii autorizați și medicii cu drept de liberă practică care își desfășoară activitatea pe cont propriu în cadrul unor cabinete medicale private. De altfel, chiar Expunerea de motive a Legii nr.286/2009 privind Codul penal încadrează, cu titlu exemplificativ, în categoria funcționarilor publici, reglementată la art.175 alin.(2) C.pen., notarii publici și executorii judecătorești. Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcționarilor publici, expunerea de motive precizează că, „deși aceste persoane nu sunt propriu-zis funcționari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente, și sunt supuse controlului acesteia”. În pronunțarea unor hotărâri prealabile sau în soluționarea unor recursuri în interesul legii, Î.C.C.J. , prin Decizia nr.26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală   a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(1) lit. b) teza a II-a C.pen., soluție a cărei interpretare per a contrario a determinat concluzia că medicul care își desfășoară activitatea în sistemul privat de sănătate se încadrează în categoria funcționarilor publici reglementată la art.175 alin.(2) C.pen. . De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, Î.C.C.J.  — Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  a decis că profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(1) lit. b) teza a II-a C.pen., prin aplicarea aceleiași metode de interpretare rezultând că profesorul din învățământul preuniversitar privat are calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art.175 alin.(2) C.pen. . Se mai rețin Decizia nr.20 din 29 septembrie 2014 (M. Of.  nr.766 din 22 octombrie 2014, și Decizia nr.18 din 30 mai 2017, M. Of.  nr.545 din 11 iulie 2017), pronunțate de Î.C.C.J.  — Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală , prin care aceasta a stabilit că expertul tehnic judiciar și, respectiv, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, sunt funcționari publici, în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(2) C.pen. .   Săvârșirea infracțiunilor de corupție și de serviciu a fost apreciată de legiuitor ca prezentând un grad de pericol mai redus atunci când sunt săvârșite de funcționari din mediu privat, prin Decizia nr.603 din 6 octombrie 2015, a fost constatată neconstituționalitatea incriminării infracțiunii de conflict de interese, atunci când aceasta este săvârșită de funcționari din cadrul „oricărei persoane juridice”, la care se face trimitere prin dispozițiile art.308 alin.(1) C.pen. . S-a reținut că, prin dispozițiile art.308 alin.(1) C.pen., sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. În aceste condiții, protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor.  Dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau alte forme de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea a reținut că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancționării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluționate, astfel cum s-a arătat, cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art.41 alin.(1) și art.45 din Constituție. Prin Legea nr.356/2004, România a ratificat Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. Aceasta prevede, la art.2 lit. a), noțiunea de „agent public”, prin care se înțelege: „(i) orice persoană care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat parte, care a fost numită ori aleasă, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerată ori neremunerată, și oricare ar fi nivelul său ierarhic; (ii) orice persoană care exercită o funcție publică, inclusiv pentru un organism public sau o întreprindere publică, ori care prestează un serviciu public, așa cum acești termeni sunt definiți în dreptul intern al statului parte și aplicați în domeniul pertinent al dreptului acestui stat; (iii) orice persoană definită ca «agent public» în dreptul intern al unui stat parte”. Aceeași convenție prevede, la art.21, referitor la corupția în sistemul privat, că fiecare stat parte urmărește să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție în cadrul activităților economice, financiare sau comerciale: faptei de a promite, de a oferi ori de a da, direct sau indirect, un folos necuvenit oricărei persoane care conduce o entitate din sectorul privat ori care lucrează pentru o asemenea entitate, orice calitate ar avea, pentru sine sau pentru un altul, în scopul de a îndeplini ori de a se abține de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligațiilor sale; faptei oricărei persoane care conduce o entitate a sectorului privat sau care lucrează pentru o astfel de entitate, orice funcție ar avea, de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, cu scopul de a îndeplini sau de a se abține să îndeplinească un act, cu încălcarea obligațiilor sale.  De asemenea, Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, ratificată de România, prin Legea nr.27/2002, reglementează, la art.7 și 8, corupția activă și corupția pasivă în sistemul privat. În acest sens, art.7, anterior menționat, prevede că fiecare stat parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracțiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârșit cu intenție, în cadrul unei activități comerciale, fapta de a promite sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abțină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligațiilor sale. De asemenea, potrivit art.8 din Convenția penală privind corupția, fiecare stat parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracțiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârșit cu intenție, în cadrul unei activități comerciale, fapta oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat de a solicita sau de a primi, direct ori prin intermediul terților, un folos necuvenit sau de a accepta oferta ori promisiunea, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abțină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligațiilor sale.  Prin urmare, atât Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, cât și Convenția penală privind corupția obligă la incriminarea faptelor de corupție, nu doar a celor săvârșite în domeniul public, ci și a celor săvârșite în domeniul privat, neîndeplinirea acestei obligații de către statul român constituind o încălcare a prevederilor constituționale ale art.11.  Prin Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a statuat că, prin modificările operate, legiuitorul a afectat protecția penală acordată unor valori sociale deosebit de importante. S-a reținut, în acest sens, că fenomenul corupției este considerat a fi una dintre cele mai grave amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială, cu efecte negative asupra activității autorităților și instituțiilor publice și asupra funcționării economiei de piață. S-a reținut, de asemenea, că corupția se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului și compromite stabilitatea instituțiilor democratice și fundamentul moral al societății, motiv pentru care, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupției, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracțiunilor de corupție la toate nivelurile autorităților și instituțiilor statului.   Legea penală s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr.582 din 20 iulie 2016, M. Of. nr.731 din 21 septembrie 2016, §§ 23-25.).  Excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidență a răspunderii penale în materia infracțiunilor de serviciu și de corupție nu constituie un criteriu obiectiv în funcție de care se poate justifica intervenția legiuitorului. Determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia care se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public. Ratificând sau aderând la convențiile internaționale menționate, statul român și-a asumat obligația de a respecta și transpune întocmai prevederile internaționale în dreptul său intern, și anume obligația de a incrimina corupția activă și corupția pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor „agent public”/„membru al adunărilor publice naționale”/„funcționar național”/„ofițer public”, noțiuni care au corespondență, în dreptul penal român, în noțiunile de „funcționar public”/„funcționar”. Mutatis mutandis, Curtea reține aceleași argumente și în ceea ce privește cauza de impunitate a persoanelor care ocupă funcții sau demnități publice obținute prin numire sau alegere în cadrul autorităților publice, instituțiilor publice, instituțiilor sau altor persoane juridice de interes public, cu privire la infracțiunea de conflict de interese. Având în vedere toata aceste considerente, Potrivit art.1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-și poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție. De altfel, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa (Decizia Curții Constituționale nr.62/2007, M. Of.  nr. 104 din 12 februarie 2007) că „Parlamentul nu ar putea defini și stabili ca infracțiuni, fără ca prin aceasta să încalce Constituția, fapte în conținutul cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art.4 alin.(2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecției juridice penale a valorilor cu statut constituțional. Libertatea de reglementare pe care o are Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condițiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute și garantate de Constituție”.  Curtea reține că, într-adevăr funcționarul public, în sensul dispozițiilor art.175 alin.(2) C.pen., are un statut diferit de cel al funcționarului public reglementat la alin.(1) al aceluiași articol, dar, cu toate acestea, funcția publică ce i-a fost încredințată se caracterizează prin faptul că persoanele care o dețin exercită un serviciu de interes public, fiind învestite de autoritățile publice sau supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Dezincriminarea faptelor de corupție și renunțarea la reglementarea infracțiunilor de serviciu săvârșite de persoanele care dețin funcțiile publice analizate, prin abrogarea prevederilor art.175 alin.(2) C.pen., provoacă prejudicii însemnate intereselor societății, afectând valorile democratice ale statului de drept (Decizia Curții Constituționale nr. 650   § 476  . Prin abrogarea art.175 alin.(2) C.pen., legiuitorul nu numai că a „extras”, dar a eliminat întregul text ce privește funcționarul public asimilat, aspect ce lezează în mod vădit valorile fundamentale care decurg din exigențele statului de drept. Or, astfel cum Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecției juridice penale a valorilor cu statut constituțional, libertatea de reglementare pe care acesta o are în astfel cazuri putând fi exercitată doar prin reglementarea condițiilor de tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere valorilor prevăzute și garantate de Constituție.  Dec.  nr.62 din 7 februarie 2007, M. Of.  nr.104 din 12 februarie 2007. „Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale” . V  Dec.  nr.683 din 19 noiembrie 2014, M. Of.  nr.47 din 20 ianuarie 2015, § 16, și ad similis Dec.  nr.54 din 24 februarie 2015, M. Of.  nr.257 din 17 aprilie 2015.)

FURTUL   Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane. Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare economică. Prin Decizia nr. 4 din 27 ianuarie 2022 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la art. 228 alin. (1) – art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește: Îndeplinirea obligației de a purta o mască de protecție având aptitudinea de a ascunde fizionomia, în spațiile publice în care actele normative în vigoare prevăd obligativitatea acesteia, atrage incidența elementului circumstanțial agravant prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal privind infracțiunea de furt săvârșită de către o persoană mascată. (M. Of. nr. 335 din  5 aprilie 2022). Prin Decizia nr. 6 din 17 februarie 2020 referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. e) din Codul penal,  Î.C.C.J. Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii stabilește că fapta de furt săvârșită prin scoaterea/ruperea sistemului de siguranță plasat pe bun întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. e) din Codul penal. (M. Of. nr. 691 din 3 august 2020).

 FURTUL CALIFICAT   Furtul săvârșit în următoarele împrejurări: într-un mijloc de transport în comun; în timpul nopții; de o persoană mascată, deghizată sau travestită; prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă furtul a fost săvârșit în următoarele împrejurări: asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural; prin violare de domiciliu sau sediu profesional; de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Furtul privind următoarele categorii de bunuri: țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; componente ale sistemelor de irigații; componente ale rețelelor electrice; un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani. Prin Decizia nr. 4 din 27 ianuarie 2022 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la art. 228 alin. (1) – art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că îndeplinirea obligației de a purta o mască de protecție având aptitudinea de a ascunde fizionomia, în spațiile publice în care actele normative în vigoare prevăd obligativitatea acesteia, atrage incidența elementului circumstanțial agravant prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal privind infracțiunea de furt săvârșită de către o persoană mascată. (M. Of. nr. 335 din 5 aprilie 2022).

 FURTUL ÎN SCOP DE FOLOSINȚĂ   Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârșit în scopul de a-l folosi pe nedrept, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime. Cu aceeași pedeapsă se sancționează folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă.

G

 GENOCID    v crima de genocid 

GENOCIDUL Săvârșirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte: uciderea de membri ai grupului; vătămarea integrității fizice sau mintale a unor membri ai grupului; supunerea grupului la condiții de existență de natură să ducă la distrugerea fizică, totală sau parțială, a acestuia; impunerea de măsuri vizând împiedicarea nașterilor în cadrul grupului; transferul forțat de copii aparținând unui grup în alt grup, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă faptele prevăzute mai sus sunt săvârșite în timp de război, pedeapsa este detențiunea pe viață. Înțelegerea în vederea săvârșirii infracțiunii de genocid se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Incitarea la săvârșirea infracțiunii de genocid, comisă în mod direct, în public, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

 GESTIUNEA FRAUDULOASĂ   Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Când fapta a fost săvârșită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Faptele săvârșite în scopul de a dobândi un folos patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

GRUP INFRACȚIONAL ORGANIZAT   Înalta Curte va respinge recursurile formulate de parchet și inculpat, ca nefondate, constatând, pe de o parte, că participația inculpatului alături de un alt făptuitor nu întrunește cerințele art. 7 rap. la art. 2 din Legea nr. 39/2003 și nici ale art 8 din aceeași lege, iar, pe de altă parte, că inculpatul a comis cu vinovăție infracțiunile reținute în sarcina sa, iar pedepsele aplicate sunt bine dozate și nu se justifică reducerea acestora, întrucât, prin cuantumul și modalitatea de executare, sunt apte să asigure reeducarea inculpatului, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni dar și o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale. Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 39/2003, grupul infracțional organizat este definit ca fiind “grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.”     În speță, făptuitorul R.C.R. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Ploiești și condamnat, printre altele, pentru infracțiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, prin Sentința penală nr. 15 din 18 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, definitivă prin Decizia penală nr. 3354 din 3 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se, în esență, că numitul M.N.C. a inițiat și coordonat activitatea infracțională a unui grup infracțional, constând în aceea că începând cu anul 2008 a inițiat și coordonat un grup infracțional organizat profilat pe comiterea de infracțiuni cu mijloace de plată electronică, la care au aderat, printre alții, M.I.T., D.I., G.G.T., K.B.A., R.C.R., T.G.I., S.C.R. iar în cadrul acestuia, din anul 2008, în baza unei rezoluții infracționale unice, membrii grupului au falsificat instrumente de plată electronică, au pus în circulație instrumente de plată falsificate, au deținut echipamente electronice în vederea falsificării de carduri.  Examinând conținutul rechizitoriului precum și a hotărârilor menționate, a reieșit că liderului acestui grup, M.N.C., nu i-a fost reținută și cooptarea inculpatului G.R.F., singurele referiri la participația acestuia fiind însă în raport de alți membrii ai grupului, respectiv M.I.T. și D.I., fapte cu care instanța nu a fost sesizată în prezenta cauză. În speță, inculpatul G.R.F. nu s-a aflat într-un contact direct decât cu unul dintre membrii grupului, R.C.R., fără însă a executa acțiuni sub directa coordonare a liderului grupului, ci practic, după procurarea datelor de pe cardurile obținute în mod fraudulos în Australia, Ie-a utilizat singur pe teritoriul României, fără ca beneficiul să fie pus la dispoziția grupului și fără ca activitatea desfășurată de către inculpat să se fi reflectat în activitatea celorlalți membri ai grupului.    În atare situație, așa cum în mod corect au constatat atât instanța de fond cât și cea de apel, nu se poate reține că actele materiale comise de inculpat ar fi fost un segment infracțional al acestui grup infracțional organizat ci, dimpotrivă, că activitatea infracțională derulată pe teritoriul Australiei a avut loc cu participația singulară a unui membru al grupului, fără coordonarea, protecția ori beneficiul întregului grup infracțional și nici a liderului acestuia, iar pe teritoriul României inculpatul a acționat pe cont propriu, cu atât mai mult cu cât abuzase de încrederea celuilalt participant și copiase în beneficiu propriu toate datele de identificare obținute în mod fraudulos pe teritoriul Australiei.   Ca atare, atâta vreme cât au fost doar doi participanți, activitatea infracțională a acestora și, în special a inculpatului G.R.F., nu se circumscrie sferei de aplicare a art. 2 din Legea nr. 39/2003, grupul nefiind format din trei sau mai multe persoane.    Chiar dacă inculpatul R.C.R. mai chemase în Australia, în același scop, încă două persoane (A.A. și N.V.), acestea nu au desfășurat activități infracționale pe timpul șederii inculpatului G., astfel că nu poate susține cu temei că acestea au aderat ori au sprijinit în vreun mod activitatea inculpaților G.R.F. și R.C.R. și, în acest mod, s-ar putea vorbi de un grup format din mai multe persoane, în sensul art. 2 din lege.  ( Î.C.C.J.  Secția penală,  Decizia nr. 4.056 din 2 noiembrie 2011). .  În cuprinsul actului de sesizare s-a reținut că la nivelul instituțiilor vamale și portuare din Municipiul Constanța s-a constituit un grup infracțional organizat, incluzând oameni politici deținători ai unor importante funcții de stat (secretar general al MAI/senator al României), persoane cu funcții de conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu diferite grade profesionale, comisionari vamali, intermediari vamali, oameni de afaceri implicați în activitatea de import-export de mărfuri, persoane fizice beneficiare curente a mărfurilor importate în România și transportatori, grup ce avea ca scop deturnarea activităților legale ale autorităților statului român în privința activității de import-export de mărfuri prin birourile vamale de pe raza D.R.A.O.V. Constanța, dar și din Municipiul București, prin acapararea instituțiilor competente, determinate să își exercite prerogativele exclusiv pentru realizarea intereselor economice ale grupului infracțional organizat.  Practicile grupului infracțional organizat constau în instituirea unei rețele structurale funcționale de taxare ilicită, în favoarea grupului, a containerelor cu mărfuri procesate în punctele vamale, facilitându-se concomitent introducerea în țară de mărfuri contrafăcute, mărfuri interzise la import, mărfuri ce nu erau însoțite de avizele sau autorizațiile necesare, mărfuri de altă natură sau în alte cantități decât cele declarate în vamă, falsificarea sistematică a documentelor de achiziție externă a mărfurilor (în scopul diminuării bazei de taxare vamală a acestora), mărfuri flagrant subevaluate, mărfuri provenind de la societăți comerciale ori din țări ce necesită taxarea anti-dumping, fără perceperea acestor taxe. Rețeaua structurală constituită de grupul infracțional organizat percepea sume de bani ilicite, inclusiv pentru procesarea vamală legală a mărfurilor licit introduse în România, în caz contrar, aceste mărfuri fiind amânate sine die de la controlul vamal. Infracțiunile – mijloace de acțiune ale grupului infracțional organizat – erau reprezentate de darea și luarea de mită, traficul de influență, evaziunea fiscală, contrabanda, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, uzul de fals, folosirea de documente falsificate la autoritatea vamală, infracțiuni contra drepturilor de marcă industrială înregistrată. Potrivit cercetărilor efectuate, membrii grupului infracțional organizat erau structurați pe paliere, după cum urmează: de conducere și control: B.E. și P.A.C., de protecție externă: M.L. și B.M., palierul de protecție anti-law enforcement: P.A.S., V.V., I.C. și R.C., comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal,   execuție la nivelul sistemului vamal:, execuție – comisionari vamali și angajați ai comisionarilor vamali, execuție – intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice. Prin actul de sesizare s-a reținut, în esență, că inculpatul C.M. aparținea categoriei intermediarilor vamali, situându-se în cadrul palierului de execuție la nivelul sistemului vamal din cadrul grupului infracțional organizat. S-a menționat, de asemenea, că activitatea sa infracțională s-a aflat în legătură, în principal, cu cea derulată de către inculpatul Ț.V., fără a se exclude, însă, participarea sa și la alte activități ale grupului. Î.C.C.J.  Completul de 5 judecători,  Decizia nr. 131 din 7 mai 2012  . Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate reglementează măsuri specifice de prevenire și combatere a criminalității organizate la nivel național și internațional. ( M. Of. nr. 50 din data de 29 ianuarie 2003). În prezenta lege termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles: a) grup infracțional organizat – grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul penal; ( Incriminări ulterior abrogate prin Legile nr. „87/2012 și nr. 285/2013)  v constituirea unui grup infracțional organizat  

 

H

 HĂRȚUIREA   Fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă. Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o temere unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

HĂRȚUIREA SEXUALĂ   Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

HOTĂRÂRI DE CONDAMNARE   v afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare  

 

I

IMAGINE INTIMĂ   orice reproducere, indiferent de suport, a imaginii unei persoane nude, care îşi expune total sau parţial organele genitale, anusul sau zona pubiană sau, în cazul femeilor, şi sânii, ori care este implicată într-un raport sexual sau act sexual.

IMUNITATEA DE JURISDICȚIE   Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român.

INCESTUL   Raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori, se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală săvârşite în condiţiile de mai sus.  Prin Decizia nr. 52/2021 Î.C.C.J.   stabilește că,   în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 377 C. pen., prin raportare la art. 177 alin. (2) C. pen., pentru determinarea subiecților infracțiunii de incest, stabilirea calității de rude biologice în linie directă sau între frați și surori, în cazul în care subiect al infracțiunii este o persoană adoptată, poate avea loc în condițiile art. 52 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală independent de dispozițiile art. 440 și art. 470 alin. (2) din Codul civil. (M. Of. nr. 874 din 13 septembrie 2021).

INCITAREA LA VIOLENȚĂ, URĂ SAU DISCRIMINARE   Incitarea publicului, prin orice mijloace, la violență, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane definită pe criterii de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI  v criteriile generale de individualizare a pedepsei  

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR      reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a condamnatului întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia. În scopul realizării unei cât mai bune evaluări a gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, pornind de la reglementările în aceeași materie ale codurilor penale italian (art.133), german (art.46 alin.2) și portughez (art.71), au fost reglementate un număr de 8 criterii generale de individualizare a pedepsei pe baza cărora judecătorul să poată obține o imagine clară asupra semnificației sociale a infracțiunii comise și a persoanei infractorului. În plus, se instituie obligativitatea prezentării motivelor de fapt avute în vedere în procesul de individualizare pentru a se putea observa modul în care acestea se reflectă în rezultatul evaluării.      În proiect s-a renunțat la menționarea explicită ca și criterii de individualizare a dispozițiilor părții generale și ale părții speciale a codului, respectiv la cauzele care atenuează și agravează răspunderea penală, deoarece acestea conduc la stabilirea limitelor între care se va face individualizarea judiciară și cunosc reglementări specifice. Ceea ce interesează în acest context, sunt doar elementele ce urmează a fi avute în vedere la stabilirea pedepsei între limitele speciale așa cum au fost ele determinate prin aplicarea tuturor prevederilor legale incidente. (Expunerea de motive)  v Criteriile generale de individualizare a pedepsei,  Circumstanțe atenuante,  Circumstanțe agravante,  Concursul între cauze de atenuare sau de agravare,  Renunțarea la aplicarea pedepsei

INDUCEREA ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE   Sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale.

 INFECTAREA APEI   Infectarea prin orice mijloace a surselor sau rețelelor de apă, dacă apa devine dăunătoare sănătății oamenilor, animalelor sau plantelor, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Dacă fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Prin excepție de la dispozițiile art. 137 alin. {2), în cazul infracțiunii prevăzute în prezentul articol, suma corespunzătoare unei zile-amendă pentru persoana juridică este cuprinsă între 500 lei și 25.000 lei. Tentativa se pedepsește.

 INFLUENȚAREA DECLARAȚIILOR   Încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârșită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declarații, să își retragă declarațiile, să dea declarații mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Nu constituie infracțiune înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea. Importanța și necesitatea incriminării unor asemenea fapte sunt pe deplin justificate de fenomenul actual al criminalității și de presiunile asupra celor care pot contribui la înfăptuirea justiției, dreptul comparat subliniind că legislațiile europene au introdus, unele destul de recent, reglementări similare în codurile lor penale. Aici avem în vedere § 160 C. pen. german, art. 464 C. pen. spaniol, art. 377 bis C. pen. italian (introdus prin Legea nr. 63 din 1 martie 2001 privind corectitudinea procesuală), art. 434-5, art. 434-8, art. 434-15 C. pen. francez (texte introduse prin Ordonanța nr. 2000-916 din 19 septembrie 2000 în vigoare de la 1 ianuarie 2002) și Capitolul 15-Secțiunea 9 C. pen. finlandez (introdus prin Legea 563 din 1998). (Expunerea de motive)

INFLUENȚĂ   v cumpărarea de influență  

INFORMAȚII SECRETE DE STAT ȘI ÎNSCRISURI OFICIALE   Informații secrete de stat sunt informațiile clasificate astfel, potrivit legii. Înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176,   adică tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) C. pen.  privind funcționarul public sau care aparține unor asemenea persoane.

INFRACȚIUNEA     Potrivit art. 15 din Codul penal, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, aceasta fiind singurul temei al răspunderii penale. Din punct de vedere material, infracțiunea constituie o activitate care uneori implică o desfășurare atât în timp, cât și în spațiu, adică o succesiune de mai multe acțiuni ce tind către producerea unei modificări în lumea externă – urmările infracționale. Între momentul în care în psihicul infractorului se schițează ideea comiterii infracțiunii și acela în care are loc consumarea acesteia pot exista mai multe etape ale lui iter criminis. Tentativa este forma de infracțiune care se situează în faza de executare a infracțiunii, între începutul executării acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente periculos. În acest sens, dispozițiile art. 32 alin. (1) din Codul penal prevăd că “tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul”. Din perspectiva răspunderii penale, tentativa este privită tot ca o formă a infracțiunii, deoarece rezultatul nu se va produce fie datorită întreruperii actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare a fost efectuat în întregime.  Noțiunea de „infracțiune“ („criminal offence/infraction“) are un sens autonom, în același mod ca „materie penală” de la art. 6 din Convenție (Engel şi alții împotriva Țărilor de Jos, §  82,   Jussila împotriva Finlandei, §  30 ) pentru a califica o acuzație drept „penală“ în sensul art. 6 trebuie adoptat și în privința art. 7 (Brown împotriva Regatului Unit,   Société Oxygène Plus împotriva Franței,   §  43; Žaja împotriva Croației, §  86): Triplul criteriu stabilit în cauză:  calificarea în dreptul intern;  însăși natura infracțiunii (Jussila împotriva Finlandei,  §  38);  gradul de severitate a sancțiunii de care este pasibilă persoanei în cauză.  O infracțiune contra ordinii și disciplinei militare nu intră în sfera „penală“ nici în sensul art. 6 și nici în sensul art. 7 [Çelikateș şi alții împotriva Turciei]. Aceeași este situația și în cazul concedierii și al restricționării accesului la un loc de muncă al foștilor agenți ai KGB (Sidabras și Džiautas împotriva Lituaniei) în cazul unei abateri disciplinare săvârșite de un student în cadrul universității [Monaco împotriva Italiei, §§ 40 și 68-69] sau al unei proceduri de impeachment a Președintelui Republicii pentru încălcarea gravă a Constituției [Paksas împotriva Lituaniei, §§  64-69]. În lipsa unei „infracțiuni“, plângerea este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile invocate ale Convenției. https://www.echr.coe.int › Guide_Art7  Prin infracţiune se înţelege, conform prevederilor art. 15 alin. (1) din C. pen., fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, acestea fiind, aşa cum arată şi denumirea marginală a articolului anterior referit, şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.(ICCJ. Dec. nr. 589 / 2015, M. Of., nr. 897 / 2015, Dec. nr,32/2023) v  tentativa,  trăsăturile esențiale ale infracțiunii  

INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ v Pedeapsa pentru infracțiunea continuată și infracțiunea complexă

INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ v Pedeapsa pentru infracțiunea continuată și infracțiunea complexă

INFRACȚIUNI  COMISIVE  v Săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune

 INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAȚII PRIVIND CONVIEȚUIREA SOCIALĂ   v Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice,  Infracțiuni contra familiei,  Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate

INFRACȚIUNI CE ADUC ATINGERE DOMICILIULUI ȘI VIEȚII PRIVATE   v Violarea de domiciliu, Violarea sediului profesional,  Violarea vieții private,  Divulgarea secretului profesional

INFRACȚIUNI CONCURENTE   v contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente

INFRACȚIUNI  CONTINUE  SAU  CONTINUATE    principiul securității juridice impune ca faptele constitutive ale infracțiunii, care angajează răspunderea penală a persoanei în cauză, să fie clar enunțate în rechizitoriu. În plus, în decizia instanțelor interne trebuie să se precizeze că pedeapsa aplicată și condamnarea inculpatului se întemeiază pe constatarea că în rechizitoriu s-a stabilit existența elementelor constitutive ale infracțiunii „continue”(Ecer și Zeyrek împotriva Turciei, §  33). Faptul că instanțele interne au condamnat o persoană pentru o infracțiune introdusă cu ocazia unei reforme a Codului penal, ținând seama, de asemenea, de fapte anterioare intrării în vigoare a acestei reforme, și încadrată ca infracțiune „continuată“ în dreptul intern, nu reprezintă o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea inculpatului (Rohlena împotriva Republicii Cehe, §  57-64, privind infracțiunea de rele tratamente asupra unui membru de familie). În conformitate cu legislația internă respectivă, o infracțiune „continuată“ este analizată ca o acțiune unică, a cărei încadrare trebuie apreciată în funcție de normele în vigoare la data când s-a încheiat ultima manifestare a infracțiunii, cu condiția ca faptele săvârșite sub imperiul legii anterioare să fie, de asemenea, sancționate. Aplicarea de către instanțele naționale a noțiunii de infracțiune „continuată“, introdusă în Codul penal înaintea primului act săvârșit de către persoana în cauză, fusese, de altfel, suficient de previzibilă în temeiul dreptului național (ibidem, §  60-64). Curtea a verificat, de asemenea, dacă pedeapsa aplicată persoanei în cauză pe baza infracțiunii „continuate“ nu a fost mai grea decât cea care ar fi fost aplicată dacă faptele săvârșite de persoană înaintea reformei legislative ar fi fost apreciate separat de cele săvârșite ulterior (ibidem, §  65-69).  Dimpotrivă, atunci când condamnarea pentru infracțiune „continuă“ nu era previzibilă în temeiul dreptului național aplicabil la momentul relevant și când pedeapsa impusă persoanei în cauză a devenit mai grea în consecință, Curtea a concluzionat că a existat o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea acesteia (Veeber împotriva Estoniei,   §  30-39; Puhk împotriva Estoniei, §  24-34). https://www.echr.coe.int › Guide_Art_7_RON

INFRACȚIUNEA  DE  ŞANTAJ.   V Șantajul  

INFRACȚIUNI CONTRA CAPACITĂȚII DE LUPTĂ A FORȚELOR ARMATE   v Infracțiuni săvârșite de militari,  Infracțiuni săvârșite de militari sau de civili

INFRACȚIUNI CONTRA FAMILIEI   v Bigamia,  Incestul,  Abandonul de familie,  Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului,  Împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu

INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII   v Lovirea sau alte violențe,   Vătămarea corporală,  Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,   Vătămarea corporală din culpă,  Relele tratamente aplicate minorului,  Încăierarea, 

INFRACȚIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI   v Nedenunțarea,  Omisiunea sesizării,  Inducerea în eroare a organelor judiciare,  Favorizarea făptuitorului,  Tăinuirea, ,  Obstrucționarea justiției,   Influențarea declarațiilor,   Mărturia mincinoasă,  Răzbunarea pentru ajutorul dat justiției,  Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri,  Compromiterea intereselor justiției,   Încălcarea solemnității ședinței,   Ultrajul judiciar, Cercetarea abuzivă,  Supunerea la rele tratamente,  Tortura, Represiunea nedreaptă,  Asistența și reprezentarea neloială,  Evadarea,  Înlesnirea evadării,  Nerespectarea hotărârilor judecătorești,  Neexecutarea sancțiunilor penale

INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI   v Lipsirea de libertate în mod ilegal, Amenințarea,  Șantajul,  Hărțuirea

INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII RELIGIOASE ȘI RESPECTULUI DATORAT PERSOANELOR DECEDATE   v Împiedicarea exercitării libertății religioase,  Profanarea lăcașurilor sau a obiectelor de cult,  Profanarea de cadavre sau morminte,  Prelevarea ilegală de țesuturi sau organe

 INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE   v Violul,  Agresiunea sexuală,  Actul sexual cu un minor,  Coruperea sexuală a minorilor

 INFRACȚIUNI CONTRA ORDINII ȘI LINIȘTII PUBLICE   v Constituirea unui grup infracțional organizat,  Instigarea publică,  Incitarea la violență, ură sau discriminare,  Încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiuni,   Tulburarea ordinii și liniștii publice,  Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase,  Împiedicarea desfășurării unei adunări publice,  Pornografia infantilă,  Ultrajul contra bunelor moravuri

INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI   v Furtul,  Furtul calificat,   Furtul în scop de folosință,    Plângerea prealabilă și împăcarea,  Sancționarea tentativei

INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI PRIN NESOCOTIREA ÎNCREDERII   v Abuzul de încredere,  Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor,  Bancruta simplă,  Bancruta frauduloasă, Gestiunea frauduloasă,  Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor,  Înșelăciunea,  Înșelăciunea privind asigurările,  Deturnarea licitațiilor publice, Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile,   Sancționarea tentativei

INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI   v Infracțiuni contra vieții,  Omorul, Omorul calificat,   Uciderea la cererea victimei,  Determinarea sau înlesnirea sinuciderii,  Uciderea din culpă, Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății,    Lovirea sau alte violențe,  Vătămarea corporală,  Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,  Vătămarea corporală din culpă,  Relele tratamente aplicate minorului,  Încăierarea,  Violența în familie, Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă,  Întreruperea cursului sarcinii,  Vătămarea fătului, Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate,   Împiedicarea ajutorului

INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANELOR CARE SE BUCURĂ DE PROTECȚIE INTERNAȚIONALĂ   Atentatul contra vieții săvârșit împotriva reprezentantului unui stat străin sau altei persoane care se bucură de protecție în conformitate cu convențiile internaționale, aflată în misiune oficială în România, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Infracțiunile intenționate contra integrității corporale, sănătății sau libertății, săvârșite împotriva unei persoane dintre cele menționate mai sus,   se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.

 INFRACȚIUNI CONTRA SĂNĂTĂȚII PUBLICE   v  Zădărnicirea combaterii bolilor,  Omisiunea declarării unor informații,  Contaminarea venerică,  Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit,  Răspândirea bolilor la animale sau plante,   Infectarea apei,   Falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse,  Comercializarea de produse alterate,  Traficul de produse sau substanțe toxice

INFRACȚIUNI CONTRA SECURITĂȚII NAȚIONALE   v  Trădarea,   Trădarea prin transmitere de informații secrete de stat,   Trădarea prin ajutarea inamicului,  Acțiuni împotriva ordinii constituționale,   Înalta trădare,  Acțiunile ostile contra statului,  Spionajul,  Atentatul care pune în pericol securitatea națională,  Atentatul contra unei colectivități,   Actele de diversiune,  Comunicarea de informații false,  Propaganda pentru război,   Compromiterea unor interese de stat,  Divulgarea secretului care periclitează securitatea națională,  Infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională,  Constituirea de structuri informative ilegale,   Nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale,  Cauze de reducere a pedepsei,   Sancționarea tentativei

INFRACȚIUNI CONTRA SIGURANȚEI CIRCULAȚIEI PE CĂILE FERATE   v Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă,  Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă,  Părăsirea postului și prezența la serviciu sub influența alcoolului sau a altor substanțe,  Distrugerea sau semnalizarea falsă,  Accidentul de cale ferată

INFRACȚIUNI CONTRA SIGURANȚEI CIRCULAȚIEI PE DRUMURILE PUBLICE   v Punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat,  Conducerea unui vehicul fără permis de conducere,  Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe,  Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice,   Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia,  Împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice,   Nerespectarea atribuțiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparațiilor,  Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public

 INFRACȚIUNI CONTRA SIGURANȚEI PUBLICE   v Infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate,  Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice,  Nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive,  Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activități reglementate de lege

INFRACȚIUNI CONTRA SIGURANȚEI ȘI INTEGRITĂȚII SISTEMELOR ȘI DATELOR INFORMATICE   v Accesul ilegal la un sistem informatic,  Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice,  Alterarea integrității datelor informatice,   Perturbarea funcționării sistemelor informatice,  Transferul neautorizat de date informatice,  Operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice,  Sancționarea tentativei

INFRACȚIUNI CONTRA UMANITĂȚII   Săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile, a uneia dintre următoarele fapte: uciderea unor persoane; supunerea unei populații sau părți a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiții de viață menite să determine distrugerea fizică, totală sau parțială, a acesteia; sclavia sau traficul de ființe umane, în special de femei sau copii; deportarea sau transferarea forțată, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere; torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferințe fizice sau psihice grave, ce depășesc consecințele sancțiunilor admise de către dreptul internațional; violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituție, sterilizarea forțată sau detenția ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forțat, în scopul modificării compoziției etnice a unei populații; vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane; provocarea dispariției forțate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deținere, la ordinul unui stat sau al unei organizații politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informații reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informații au fost solicitate; întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional; persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional; alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele   săvârșite în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intenția de a menține acest regim. Referitor la infracțiunile contra umanității, textul propus reia, într-o formă adaptată, prevederile art. 7 din Statutul CPI, valorificând, astfel, definițiile anterioare promovate de art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nuernberg, art. II nr. 1 c) a Legii nr. 10 a Consiliului de Control, de art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Orientul Îndepărtat, respectiv mai actualele art. 5 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie și art. 3 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Ruanda.  Procurori ai Secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. au efectuat mai multe acte de urmărire penală în cauza denumită ca fiind „Dosarele Revoluției”. Prin ordonanța din 1 noiembrie 2016,  procurorii militari au dispus extinderea urmăririi penale, in rem, sub aspectul infracțiunii contra umanității, prevăzută în art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) C. pen.,  cu aplicarea art. 5 C. pen. Din actele dosarului rezultă că pentru păstrarea puterii, prin acțiunile desfășurate și măsurile dispuse, noua conducere politică și militară instaurată după  22 decembrie 1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare,  vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane, fapte care se circumscriu condițiilor de tipicitate ale infracțiunii contra umanității prevăzută în  art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) C. pen.,  cu aplicarea art. 5 C. pen. ”Statul român a întârziat, nepermis de mult, finalizarea aflării adevărului, în baza căruia să se poată garanta dreptul victimelor și al urmașilor acestora la reparație echitabilă, autoritățile naționale neacționând cu diligența impusă de normele internaționale referitoare la respectarea drepturilor omului”.( https://cursdeguvernare.ro/draftul-rezolutiei, 12 decembrie 2019). Prin rechizitoriul Secției Parchetelor Militare nr. 11/P/2014 din 05.04.2019, în dosarul penal intitulat generic „Revoluția Română din decembrie 1989”, au fost trimiși în judecată inculpații Iliescu Ion,Voiculescu Voican Gelu și general (rtr.) Rus Iosif pentru săvârșirea infracțiunilor contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1. lit. a), g), i) și k) din C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen.   Pentru întocmirea rechizitoriului Secției Parchetelor Militare au fost administrate, în principal, probe obținute după  13.06.2016, dată la care, prin Încheierea nr. 469 din dosarul 1483/1/2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a confirmat redeschiderea urmăririi penale. Procurorii militari au obținut prin ancheta desfășurată probe noi, iar în urma declasificării documente esențiale, care au contribuit la cunoașterea împrejurărilor comiterii faptelor și la aflarea adevărului . Comunicat,   http://www.mpublic.ro/ro,  8 aprilie 2019 .  Totodată, a fost dispusă clasarea cauzei  cu privire la săvârșirea infracțiunilor contra umanității de către Ceaușescu Nicolae, pentru conduitele constatate în intervalul 16.12.1989 – 22.12.1989 (orele 12:06), întrucât există autoritate de lucru judecat, cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale,  Vlad Iulian,  Milea Vasile Militaru Nicolae Eftimescu,  Brucan Silviu, întrucât a survenit decesul acestora, cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale; a  fost dispusă clasarea cauzei cu privire la conduitele numiților Mocanu Mircea și Dinu Ștefan, întrucât nu există probe concludente în sarcina acestora cu privire la existența infracțiunilor contra umanității, cu privire la conduitele numiților Roman Petre, Brateș Teodor și  Toma Ioan, deoarece în urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că nu există  în sarcina acestora probe concludente cu privire la săvârșirea infracțiunilor contra umanității,   cu privire la săvârșirea infracțiunii de omor calificat, de către  Igreț Viorel, având în vedere că în sarcina acestuia nu există probe concludente pentru săvârșirea acestei infracțiuni sau a altei infracțiuni prevăzută de legea penală. Situația premisă a infracțiunii contra umanității referitoare la existența unui atac generalizat rezultă din numărul mare de localități în care au avut loc incidente armate cu consecințele menționate anterior. Din modul în care s-a produs acest atac reiese existența unui plan după care s-a acționat, plan care a urmărit crearea unei stări de confuzie în rândul forțelor armate, prin divizarea conducerii Ministerului Apărării Naționale și difuzarea unor ordine, rapoarte și informații false, scoaterea în stradă și înarmarea populației, respectiv crearea aparenței unui „război civil” în care să se confrunte unități înarmate aparținând Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne sau aceluiași minister, în scopul preluării puterii și legitimării noilor lideri. În realizarea acestui plan s-a apelat la Televiziunea Română care a transmis comunicate alarmiste și uneori false, la tăierea legăturilor telefonice și aducerea la conducerea ministerelor de forță a unor foste cadre militare loiale noii conduceri politico-militare, cu consecința generării unui „război” psihologic și mediatic care a condus la producerea a numeroase victime. În cauză, cercetările continuă cu privire la toate faptele care au făcut obiectul dosarului nr. 11/P/2014, inclusiv cu privire la faptele comise după  22 decembrie 1989 pe întreg teritoriul țării, conform dispozițiilor reținute în încheierea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale în cauză Comunicat  8  februarie 2017,  http://www.mpublic.ro.  Pentru îndeplinirea dispozițiilor reținute din încheierea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale în cauză, precum și a obiectivelor fixate de procurori la momentul extinderii urmăririi penale sub aspectul infracțiunii contra umanității (1 noiembrie 2016), a fost administrat un probatoriu complex, implicând audierea a numeroși martori; colaborarea cu  istorici, scriitori și jurnaliști; verificarea și exploatarea arhivelor militare și civile, precum și fișarea, scanarea, analizarea și valorificarea vastei arhive a Senatului României care a stat la baza elaborării Raportului Comisiei Senatoriale privind Revoluția Română din Decembrie 1989 (28.730 file); s-a realizat o clarificare cu privire la situația internă și  internațională deosebit de complexă existentă la finalul anului 1989; a fost stabilită componența comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga președintelui în exercițiu,  puterea totală în România, concluzionându-se, fără echivoc, faptul că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere.  S-a realizat edificarea parțială referitoare la declanșarea și executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989 . Un documentar laborios CNSAS la   Andrei URSU, Mădălin HODOR,   Roland O. THOMASSON,    „Cine a tras în noi după 22” Studiu asupra vinovățiilor pentru victimele Revoluției Române din decembrie 1989, http://www.revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2018_4/NRDO-4-2018-studiu.pdf . V și madalin_hodor@yahoo.com. „Concluzia autorilor este că eludarea vinovățiilor instituționale și individuale ale Securității și ale cadrelor sale perpetuează, în ciuda dovezilor, mistificările întreținute chiar de securiști și adepții lor timp de 29 de ani. Mizându-se pe amnezia generală a poporului român, procurorii îi scot din ecuație tocmai pe cei care au tras și au montat simulatoarele, deci cadre ale Securității sau afiliate acesteia. Prin necercetarea și neinculparea lor, rechizitoriul constituie, citez, «încă o tragedie pentru victimele de la Revoluție, încă o lovitură dată supraviețuitorilor urmașilor celor căzuți pentru libertatea noastră» «o rușine pentru memoria revoluționarilor uciși și pentru demnitatea națională“; o „mistificare juridică și istorică cu profunde implicații pentru capacitatea noastră de a ne face dreptate, de a ne gestiona propria justiție»“. Gabriel Andreescu,  Finalul penibil al Dosarului Revoluției. O victorie a Securității,   „Observator cultural” nr. 967,   18 aprilie 2019. Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite.  Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecințe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații, astfel fiind instaurată la nivel național bine cunoscuta psihoză teroristă; de asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecințe deosebit de grave. A fost clarificată succesiunea evenimentelor petrecute la UM 01417 Târgoviște, locația unde s-a aflat cuplul Ceaușescu începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Probele au evidențiat existența unei constante diversiuni exercitate asupra cadrelor de comandă ale acestei unități militare, precum și existența unor ordine venite de la vârful ierarhiei militare privind eliminarea fizică a cuplului Ceaușescu; au fost clarificate circumstanțele și împrejurările privind pregătirea judecării în regim de urgență a fostului președinte și a soției acestuia,  judecarea propriu-zisă, motivațiile reale care au stat la baza acestei acțiuni și, mai  apoi, executarea soților Ceaușescu. Parchetul  precizează faptul că, după anul 1989, probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluția, au fost distruse sau alterate, ceea ce face dificilă stabilirea, cu claritate, a unui raport de cauzalitate între anumite conduite, acțiuni sau inacțiuni și consecințele deosebit de grave ale evenimentelor din decembrie 1989. Comunicat 18 decembrie 2017,  http://www.mpublic.ro Rechizitoriul depășește „în mod imprudent” granițele documentului strict juridic,  pentru a se aventura în teritoriul istoriei Ion Cristoiu, Din jurnalul unei obsesii: Evenimentele din decembrie 1989, „Historia” nr. 208 mai 2019,   pp. 74 sqq  .  El expune opinii și despre lovitura de stat din decembrie ’89, despre caracterul prosovietic al echipei conducătoare, despre Procesul simulat de la Târgoviște, despre relația dintre armată și securitate,  înainte și după 22 decembrie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. a adresat Președintelui României o solicitare de exercitare a prerogativelor constituționale și legale privind cererea de urmărire penală în legătură cu săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută în art. 439 alin. (1) lit. a), g), i) și k) C. pen.  cu aplicarea art. 5 C. pen.,   față de: Iliescu Ion, membru și președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (din 22 decembrie 1989), organism care de facto a exercitat puterea executivă și legislativă centrală, comportându-se ca un Guvern până la apariția Decretului-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, când președintele consiliului a primit rolul unui șef de stat, iar atribuțiile legislative ale consiliului au fost separate de cele executive, ce necesită autorizare pentru intervalul 22-27 decembrie 1989; Roman Petre, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, din 22 decembrie 1989, numit oficial prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 1 din 26 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada 22-31 decembrie 1989,  și Voiculescu Gelu-Voican, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989, numit oficial viceprim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 5 din 28 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada în perioada 22-31 decembrie 1989.    Solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. se întemeiază pe prevederile constituționale și legale (art. 109 alin. 2 din Constituția României, respectiv art. 12 și 19 din Legea nr. 115/1999), precum și pe Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008 Comunicat  2 aprilie 2018). Procurorii militari ai Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. au dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii contra umanității față de suspecții  general locotenent (r) Rus Iosif, la data săvârșirii faptelor, comandant al Aviației Militare și membru al Consiliului  Militar Superior;  amiral (r)  Dumitrescu Emil. În aceeași cauză, s-a dispus extinderea și efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii contra umanității față de suspectul Ion  Iliescu, la data săvârșirii faptelor, membru și președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (C. F. S. N. )pentru fapte comise în intervalul 27 – 31 decembrie 1989,  pentru care nu este necesară îndeplinirea unei condiții prealabile de autorizare.  În această perioadă, C. F. S. N.  a acționat ca un veritabil Guvern, membrii acestuia fiind asimilați unor miniștri, aspect detaliat pe larg în Precizările  Ministerului Public în  13 aprilie 2018. Astfel,  conform dispozițiilor art.109 alin. 2 din Constituția României, art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată,  și art. 294¹ C.pr.pen., doar Președintele României are dreptul să autorizeze efectuarea urmăririi penale a foștilor membrii ai Guvernului României. În vederea edificării cu privire la natura juridică a C. F. S. N. și a caracterului juridic al actelor emise de acest organism, principalele facultăți de drept din țară (Cluj – Napoca, București și Iași) au concluzionat că „deși cadrul legal de funcționare al C. F. S. N.  a fost definitiv conturat abia în  27 decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2, din punct de vedere faptic C. F. S. N.  a acționat în perioada 22-27 decembrie 1989 ca un veritabil Guvern, învestit prin susținerea populară existentă la momentul respectiv” .Din probatoriul administrat în cauză,   rezultă că (Precizări privind  solicitarea adresată președintelui României în vederea exercitării prerogativelor constituționale și legale în cauza intitulată generic „Dosarul Revoluției”, 21 aprilie 2018,    ) în calitate de comandant al Aviației Militare și membru al Consiliului  Militar Superior, gl. lt. (r) Iosif Rus a dat ordine cu caracter diversionist .  Astfel, în seara zilei de 22 decembrie 1989, din proprie inițiativă și fără drept, acesta a insistat în emiterea unui ordin prin care a solicitat ca în sprijinul micro garnizoanei Aeroportului Internațional Otopeni să fie trimisă o subunitate a trupelor de Securitate. Acest ordin, dat de o persoană ce nu avea dreptul să intervină în organizarea pazei și apărării Aeroportului Otopeni (cu plan propriu de apărare), a produs o ruptură informațională și de comunicare între forțele angrenate în paza și apărarea acestui obiectiv, constituind sursa unei grave confuzii, factori esențiali ce au creat premisele focului fratricid între militarii M. Ap. N.  și cei ai trupelor de Securitate sosite în sprijin. Fără acest ordin, neregulamentar și inutil, nu ar fi fost posibilă tragedia survenită în dimineața zilei de 23 decembrie 1989, în urma căreia au decedat 48 de persoane (40 militari) și alte 15 au fost rănite .  Totodată, față de gl. lt. (r) Iosif Rus există probe care demonstrează că, la  23 decembrie 1989, acesta a dat ordin ca elicopterelor de la Regimentul 61 Elicoptere Boteni să le fie schimbate, prin revopsire, cocardele tricolore de pe fuzelaj și înlocuite cu alte însemne, de alt format geometric. În condițiile în care gl. lt. (r) Iosif Rus a ordonat, în mai multe rânduri, ca aparatele de zbor amintite să efectueze diverse misiuni deasupra Capitalei (TVR, Cimitirul Ghencea etc.) și în alte zone, cu scopul combaterii presupușilor teroriști, au fost generate confuzii și suspiciuni întemeiate la nivelul militarilor dispuși la sol pentru paza diverselor obiective, situație care a dus la deschiderea focului fratricid și creșterea în intensitate a psihozei teroriste. De menționat că toate afirmațiile făcute cu privire la existența elementelor teroriste s-au dovedit ulterior a fi false. Din același probatoriu, rezultă suspiciuni rezonabile referitoare la activitatea cpt. rang I Emil (Cico) Dumitrescu, cu privire la care s-a stabilit că, în ținută militară, a lansat personal prin intermediul TVR (începând cu 22 decembrie 1989, orele 14.25) informații false, cu caracter diversionist, ce au avut drept efect instaurarea la nivelul întregii țări a psihozei fenomenului terorist, cu consecințele grave arătate mai sus, respectiv pierderi de vieți omenești, vătămări corporale și lipsirea de libertate a numeroase persoane pe teritoriul României .  Același militar a făcut parte din comandamentul militar existent în TVR, iar din această poziție a desfășurat activități ce au avut drept efect intensificarea psihozei cu privirea la activitatea elementelor teroriste. Ca inițiator și coordonator al comandamentului unic de conducere (organism politico-militar) iar, mai apoi, în  calitate de președinte al C. F. S. N. (care și-a subordonat Consiliul Militar Superior), Iliescu Ion „a acceptat și oficializat măsuri cu caracter militar, dintre care unele au avut un evident caracter diversionist. Prin exercitarea autorității depline, Iliescu Ion ar fi putut interveni pentru stoparea fenomenului diversionist, însă nu a acționat în acest sens” .  Psihoza teroristă ce a atins cote paroxistice în rândurile militarilor și civililor înarmați, coroborată cu multe ordine militare ce au prezentat caracter diversionist (deplasări de trupe ale unor unități militare, ordonate în general pe timpul nopții), au avut drept rezultat numeroase situații de foc fratricid și de deschidere a focului asupra  unor persoane ce nu desfășurau activități potrivnice mișcării revoluționare Comunicat, 17 aprilie 2018,  http://www.mpublic.ro . I. Iliescu  rămâne în istorie  ca fiind aparatcicul semiautoritar care a obținut victoria în cele mai violente și „revoluționare” evenimente,  deși efectele schimbărilor au fost cele mai puțin radicale (David Priestland,   Steagul roșu. O istorie a comunismului, Ed. Litera, București, 2019. P. 723). Pe de altă parte,  Ion Iliescu reiterează buna credință a celor care au încercat să „dea un sens și direcție schimbării”, atunci când „o revoltă populară a născut un vid de putere” http://www.ziare.com.Cum poți să propagi o revoluție mai rapid decât transmițând-o la televizor? Acesta a fost răspunsul găsit în `89. Astăzi mai avem Facebook-ul și Twitter (pentru vreo altă  primăvară arabă)! La noi, puterea a alunecat din balcon, dar nu a ajuns la masele din piață. Deși entuziasmate,  mulțimile nu aveau cum să se organizeze deosebit de rapid. Puterea a trecut în mâinile unei mici grupări de actori politici al căror unic capital era o mai bună organizare.   Yuval Noah Harari este profesor de istorie universală  în cadrul Departamentului de istorie al Universității Ebraice din Ierusalim.  Cartea care l-a făcut celebru este „Sapiens. Scurtă istorie”,  tradusă în peste patruzeci de limbi,  printre care și în românește (Polirom,  2017). Într-o altă lucrare (Yuval Noah Harari,  Homo deus. Scurtă istorie a viitorului,  Polirom, 2018.), „turnată în scenarii logice,  dar și în  mirări îngrijorătoare” (Florin Saiu,  După ce-a inventat divinitatea,  omul se pregătește să devină zeu,  „Evenimentul istoric ” nr. 3,  20 aprilie-24 mai 2018,  p. 64. ).,  se arată că Revoluția Română a fost deturnată de autoproclamatul F.S.N.,  care,  în realitate,  era o perdea de fum pentru aripa moderată a partidului comunist. Frontul era alcătuit din foști membri de partid de nivel mediu și condus de un membru al C.C.  al P.C.R.,  fost șef al departamentului de propagandă. Ei s-au reinventat ca politicieni democrați, folosindu-și experiența îndelungată și rețeaua de acoliți în preluarea  controlului asupra țării și în însușirea resurselor economice. Noua elită este alcătuită din foștii comuniști și familiile lor.   Masele care și-au riscat viața la Timișoara și București nu aveau cum  să știe „cum să coopereze și cum să creeze o organizare eficientă ca să-urmărească propriile interese”. Istoricul  definește fenomenul ca definind o cooperare flexibilă,  în cadrul unor rețele mai eficiente.    Crima împotriva umanității este un concept care apare în practica judiciară ca o alternativă la utilizarea termenului de genocid. Motivul este existența unor cerințe de probațiune mult mai ușoare, în condițiile în care există anumite suprapuneri a sferelor celor două infracțiuni Versavia Brudaru,  Infracțiuni de genocid și contra umanității, în G. Antoniu,  T. Toader (coordonatori),  „ Explicațiile noului Cod penal”, vol. V, ,   Crimele contra umanității, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg din 8 august 1945 și confirmate prin rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 3 (I) și 95 (I) din 13 februarie 1946 și 11 decembrie 1946, sunt imprescriptibile. <sup>.</sup> Șeful Secției Parchetelor Militare din cadrul P.  Î.C.C.J., Dan Voinea spune că „într-adevăr, acuzații nu pot fi judecați după altă legislație decât cea în vigoare la vremea respectivă, decât dacă avocații lor apreciază că cea actuală este mai blândă, altfel vor cere revenirea la vechiul C. pen. . Cum de genocid nu poate fi vorba, rămâne articolul legat de tratamente neomenoase în care s-ar încadra, cred eu, faptele comise la mineriadă. Numai că, știți cum e, dacă sunt cinci juriști într-o cameră, fiecare poate avea altă opinie vizavi de acest fapt, deci nu mă pot pronunța categoric” http://inpolitics.ro/un-mister-si-totusi-pentru-ce-anume-sunt-anchetati, http://sokant.ro, sau,  printre alții,   Magda Colgiu, Ion Iliescu nu poate fi acuzat de infracțiuni contra umanității,  https://www.cotidianul.ro,18 aprilie 2018. Articolul  7  C.E.D.H.  arată că: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.” Noțiunea de „drept” („law”) utilizată la art. 7 corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenției și cuprinde dreptul scris și nescris, implicând condiții calitative, printre care cele privind accesibilitatea și previzibilitatea. În ceea ce privește previzibilitatea, Curtea reamintește că, oricât de clar ar fi redactat textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, inevitabil există un element de interpretare judecătorească. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice și de adaptare la schimbările de situație. De altfel, în tradiția juridică a anumitor state părți la Convenție este consacrat faptul că jurisprudența, ca sursă de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal . Articolul 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judecătorească a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil (Cauza Streletz, Kessler și Krenz c Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 50: Secondly, the Court reiterates the fundamental principles laid down in its case-law on Article 7 of the Convention, particularly in S.W. v. the United Kingdom and C.R. c. the United Kingdom (judgments of 22 November 1995, Series A no. 335-B, pp. 41-42, §§ 34-36, and Series A no. 335-C, pp. 68-69, §§ 32-34, respectively):“The guarantee enshrined in Article 7, which is an essential element of the rule of law, occupies a prominent place in the Convention system of protection, as is underlined by the fact that no derogation from it is permissible under Article 15 in  time of war or other public emergency. It should be construed and applied, as follows from its object and purpose, in such a way as to provide effective safeguards against arbitrary prosecution, conviction and punishment. Accordingly, as the Court held in  its Kokkinakis v. Greece judgment of 25 May 1993 (Series A no. 260-A, p. 22, § 52), Article 7 is not confined to prohibiting the retrospective application of the criminal law to an accused’s disadvantage: it also embodies, more generally, the principle that only the law can define a crime and prescribe a penalty (nullum crimen, nulla poena sine lege) and the principle that the criminal law must not be extensively construed to an accused’s detriment, for instance by analogy. From these principles it follows that an offence must be clearly defined in the law. in  its aforementioned judgment the Court added that this requirement is satisfied where the individual can know from the wording of the relevant provision and, if need be, with the assistance of the courts’ interpretation of it, what acts and omissions will make him criminally liable. The Court thus indicated that when speaking of ‘law’ Article 7 alludes to the very same concept as that to which the Convention refers elsewhere when using that term, a concept which comprises written as well as unwritten law and implies qualitative requirements, notably those of accessibility and foreseeability (see … the Tolstoy Miloslavsky v. the United Kingdom judgment of 13 July 1995, Series A no. 316-B, pp. 71-72, § 37).However clearly drafted a legal provision may be, in  any system of law, including criminal law, there is an inevitable element of judicial interpretation. There will always be a need for elucidation of doubtful points and for adaptation to changing circumstances. Indeed, in … the … Convention States, the progressive development of the criminal law through judicial law-making is a well entrenched and necessary part of legal tradition. Article 7 of the Convention cannot be read as outlawing the gradual clarification of the rules of criminal liability through judicial interpretation from case to case, provided that the resultant development is consistent with the essence of the offence and could reasonably be foreseen.”) În temeiul art. 7 din Convenție, într-o cauză,   reclamanții s-au plâns de faptul că li s-a aplicat o lege penală mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunilor pentru care au fost găsiți vinovați (Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 CEDH, Marea Cameră, Hotărârea din 18 iulie 2013, Cauza Maktouf și Damjanović c Bosniei și Herțegovina (Cererile nr. 2312/08 și 34179/08),§§ 54,  62-66: referitor la neretroactivitate,   se consideră că acest principiu nu trebuie să fie aplicat cu rigiditate, anumite situații istorice impunând  aplicarea mai flexibilă a acestuia, astfel încât să nu se aducă atingere principiului echității.). Curtea reamintește, în primul rând, că nu are sarcina de a examina in  abstracto aspectul de a stabili dacă aplicarea retroactivă a Codului din 2003 în cauzele privind crime de război este, în sine, incompatibilă cu art. 7 din Convenție. Principiile generale referitoare la art. 7 au fost reamintite   în cauza Kononov c   Letoniei (CEDO 2010 (MC), nr. 36376/04, § 185 : din lucrările preparatorii ale Convenției rezultă că art. 7 § 2 are scopul de a preciza că acest articol nu afectează legile care, în circumstanțele excepționale ale sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial au fost adoptate pentru a pedepsi, printre altele, crimele de război; prin urmare, acesta nu vizează nici o condamnare juridică sau morală a acestor legi (X. c. Belgiei, nr. 268/57, decizia Comisiei din 20 iulie 1957, Anuarul 1, p. 241). În orice caz, Curtea notează că definiția crimelor de război care figurează în Statutul TMI de la Nuernberg era privită ca o expresie codificată a legilor și obiceiurilor internaționale de război așa cum erau interpretate în 1939 . ): „Garanția consacrată la art. 7, element esențial al statului de drept, ocupă un loc primordial în sistemul de protecție al Convenției, astfel cum o atestă faptul că art. 15 nu autorizează nicio derogare în caz de război sau alt pericol public. Astfel cum decurge din obiectul și scopul său, acesta trebuie să fie interpretat și aplicat astfel încât să fie asigurată o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare. Prin urmare, art. 7 nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în defavoarea acuzatului: acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă că o infracțiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiție este îndeplinită în cazul în care justițiabilul poate știi, pornind de la textul dispoziției relevante și, dacă este necesar, prin intermediul interpretării acesteia de către instanțe, ce acte și omisiuni angajează răspunderea sa penală. Se apreciase că actele săvârșite de reclamanți în cauză constituiau infracțiuni în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate” și că, în consecință, norma privind neretroactivitatea pedepselor nu se aplică în speță. Acesta subliniază, de asemenea, că, deși  a fost aplicat Codul din 2003, pedepsele reclamanților intră atât în sfera de aplicare a Codului din 1976, cât și în cea a Codului anterior,   din 2003 (Se face trimitere la Observațiile finale privind al doilea raport periodic din Bosnia și Herțegovina ale Comitetului pentru drepturile omului al Organizației Națiunilor Unite (CCPR/C/BIH/CO/1). ). Citând decizia Karmo c  Bulgariei (nr. 76965/01, 9 februarie 2006), Guvernul bosniac susține că versiunea Codului penal din 2003 era mai favorabilă în privința reclamanților decât cea a Codului penal din 1976, pentru că  nu prevedea pedeapsa cu moartea; argumentează că aceeași opinie a fost exprimată și de Curtea Constituțională a Bosniei și Herțegovina în speță .  Deși Codul din 2003 nu a fost mai favorabil în privința reclamanților, era totuși justificată aplicarea sa în speță. În primul rând, art. 7 § 2 din Convenție prevedea o excepție de la principiul neretroactivității infracțiunilor și pedepselor enunțat la art. 7 § 1(nr. 76965/01, 9 februarie 2006) și o aplică. Cu alte cuvinte, conform Guvernului bosniac, dacă o acțiune constituia o infracțiune la momentul săvârșirii sale, atât în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”, cât și conform dreptului național, ar putea fi impusă o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în dreptul național la momentul faptelor. Or,- se afirmă – era clar că actele săvârșite de reclamanți în cauză constituiau infracțiuni în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”. Prin urmare, principiul privind neretroactivitatea pedepselor nu își găsește locul.  În al doilea rând, interesul justiției impune ca în cauză să nu se țină seama de principiul neretroactivității(în această privință, Guvernul face trimitere la hotărârile S.W. și Streletz, Kessler și Krenz și la obligația prevăzută de dreptul național umanitar de a pedepsi în mod corespunzător autorii crimelor de război. ) .  În fapt, Guvernul consideră că acest principiu nu trebuie să fie aplicat cu rigiditate, anumite situații istorice impunând aplicarea mai flexibilă a acestuia, astfel încât să nu se aducă atingere principiului echității. În cauzele privind crime de război, camere de apel au aplicat Codul din 1976 în cinci cauze și Codul din 2003 în șaisprezece cauze Guvernul bozniac dezaprobă abordarea adoptată în cele cinci cauze menționate și consideră că ar fi trebuit ca în toate cauzele privind crime de război să fie aplicat Codul din 2003 de către Curtea de Stat . În speța românească,   nu este vorba de prescripție sau de crime de război,  de Iugoslavia sau de Ruanda. Referitor la criteriul gradului de organizare a acțiunilor atacului, observăm că este vorba de  atac generalizat sau sistematic, îndreptat împotriva unei populații civile (Convenția de la Geneva din 12 august 1949 privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, ratificată prin Decretul nr. 183/1954 (B. Of. nr. 25 din 21 mai 1954); scopul   distrugerii, referirea la condiții de viață menite să determine distrugerea   acesteia  îl găsim doar sub lit. b); încălcarea regulilor generale de drept internațional ori folosirea altor măsuri de constrângere doar sub lit. d); depășirea consecințelor,   sancțiunilor admise de către dreptul internațional,  formulată ca atare,  doar la lit. e); scopul modificării compoziției etnice a unei populații la lit. f); vătămarea integrității   unor persoane apare,   separat,   sub lit. g); scopul de a   sustrage   persoane de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată,  la lit. h); încălcarea regulilor generale de drept internațional apare din nou și  la lit. i);  distincția grup sau   colectivitate determinate o întâlnim sub lit. j); privarea drepturile fundamentale ale omului sau   restrângerea (gravă) a exercitării acestor drepturi este incriminată sub lit. j); motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii întâlnim pomenite sub aceeași lit. j);  iar la lit. k),   înglobăm orice fapte,   acțiune sau   omisiune care, în momentul săvârșirii sale, sunt considerate infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. Exemplificările literelor a) la j) se subsumează,  de fapt, privării populației de  drepturile fundamentale ale omului. Restrângerea (gravă) a exercitării   drepturilor.  Toate asemenea fapte sunt săvârșite (1) cu intenție (chiar eventuală) și (2) în cunoștință de cauză (“A cunoaște” și “în cunoștință de cauză” se interpretează în consecință.), (3) în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, (4) lansat împotriva unei populații civile,   adică necombatante (Se pare că s-ar putea adăuga membrii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase în afara luptei din orice cauză). Acțiunile atacului trebuie să urmeze un plan,  o metodă,  să fie ordonate,  organizate,   ca parte a unor activități generalizate conștient,  urmând un scop bine determinat.  Unele probe descrise în acuzațiile parchetului sunt exterioare sau co/laterale,  iar scopul urmărit în decembrie `89 presupunea,  cel puțin drept circumstanță atenuantă,  schimbarea unui regim politic,  într-o primă fază. Scopuri ulterioare fazei incipient democratice sunt subsumate acaparării puterii. Analiza juridică nu îndepărtează de la convingerea unei corecte și convingătoare încadrări juridice,  dar plecând de la reglementările internaționale în domeniu,  de la care pleacă legea internă.  Potrivit art.  5 din Statut (Statutul din 17 iulie 1998 de la Roma al Curții Penale Internaționale,  M. Of. nr. 211 din 28 martie 2002. România a semnat Statutul la  7 iulie 1999 și l-a ratificat prin Legea nr. 111 din 28 martie 2002.),   competenta Curții Penale Internaționale este limitată la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunității internaționale,  printre care și  crimele împotriva umanității.   Oricare stat parte poate deferi procurorului Curții o fapta în care una sau mai multe crime ce sunt de competenta Curții par sa fi fost comise și sa roage procurorul sa ancheteze aceasta fapta pentru a stabili dacă una sau mai multe persoane identificate ar trebui sa fie acuzate pentru aceste crime.  Statul care procedează la trimitere indică pe cât posibil circumstanțele pertinente ale cauzei și prezintă documentele justificative de care dispune (art. 14), putându-se deschide o anchetă din proprie inițiativă a  procurorului Curții (Biroul procurorului acționează independent ca organ distinct în cadrul Curții). Statutul se aplica tuturor în mod egal, fără nici o distincție, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de răspundere penală, potrivit prezentului statut, și nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei (art. 27 din Statut)  Imunitățile sau regulile de procedura speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane, în baza dreptului intern și a dreptului internațional, nu împiedică Curtea sa își exercite competența față de această persoană. Crimele ce țin de competenta Curții nu se prescriu (conform art. 29), dar  nimeni nu răspunde penal, în baza   Statutului CPI, pentru un comportament anterior intrării în vigoare a acestuia. Dacă dreptul aplicabil unei cauze este modificat înainte de judecarea definitivă, se aplica dreptul cel mai favorabil persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau al unei condamnări ( art. 24 din Statut).Credem că această regulă se aplică   națiunilor civilizate,  oricât de (cel puțin) imorale sau criminale sunt  acțiunile desfășurate și măsurile dispuse de noua conducere politică și militară instaurată după  22 decembrie 1989. În Comunicatul P.Î.C.C.J. din  8 aprilie 2019 Comunicat,   http://www.mpublic.ro/ro,  8 aprilie 2019 . „Acest dosar contrafăcut al Revoluției, în cazul în care, poate, nu a cunoscut probele existente, care incriminează, fără putință de tăgadă, Securitatea. Și să-l trimită înapoi la Pachet, pentru extinderea și completarea cercetării penale.”( Ovidiu Șimonca, Interviu cu Andrei Ursu, Gheorghe Ursu, Securitatea, Revoluția, https://www.observatorcultural.ro, nr. 967, 19 aprilie 2019)- subl.ns.-D. C.  se arată în ce constă infracțiunea contra umanității,   și anume că începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989 ar fi  fost lansată o amplă și complexă activitate de inducere în eroare (diversiuni și dezinformări), coordonată de unii componenți ai Consiliului Militar Superior (structură aflată în subordinea C.F.S.N.), acceptată și asumată de factorii decizionali ai C.F.S.N. Potrivit art. 439 alin. (1) C. pen.,  săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile, a uneia dintre următoarele fapte: a) uciderea unor persoane; [. . .] g) vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane; [. . . ]i) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional; [. . . ] sau a k) altor asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 11/P/2014,  având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în contextul Revoluției Române din decembrie 1989 și a circumstanțelor care au avut ca rezultat decesul, rănirea și lipsirea de libertate a multor persoane, vătămări psihice grave precum și distrugerea unor bunuri de patrimoniu, pe întregul teritoriu al României,  Prin  rechizitoriul din   5  aprilie  2019,  colonel magistrat Cătălin Ranco Pițu, procuror militar, șef al Biroului urmărire penală în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. – Secția Parchetelor Militare,  a dispus   trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților:  Iliescu Ion, fost președinte al României, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din  Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen., a lui Voiculescu Voican Gelu, fost viceprim-ministru al Guvernului României, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din  Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen. și a  general (rtr) Rus Iosif, fost comandant al Aviației Militare, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din  Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen. S-a considerat că materialul probator demonstrează fără echivoc preexistența unui grup dizident din care făcea parte inclusiv Iliescu Ion ca lider, care avea drept scop înlăturarea de la putere a președintelui Nicolae Ceaușescu, cu menținerea României în sfera de influență a URSS.  Iliescu Ion a afirmat că o unitate a cadrelor de securitate special pregătite și fidele fostului președinte i-a atacat pe revoluționarii aflați în fața fostului C. C. al P. C. R.  și pe aceia care se aflau în sediul Comitetului Central.  Probatoriul administrat în  cauză a demonstrat că nu există nicio probă pe baza căreia să se concluzioneze că militari din fostul D. S. S.  i-au atacat pe revoluționarii din fața C. C.  al P. C. R.  sau pe cei aflați în sediu. Iliescu Ion îi numește pe atacatori ca fiind securiști, bezmetici, sinucigași, teroriști.  Prin aceste afirmații neverificate a fost dezinformată opinia publică și s-a contribuit în mod decisiv la instaurarea psihozei securist-teroriste, dorindu-se a se demonstra că militarii fostei securități sunt ostili Revoluției (așadar poporului român și armatei române) și noii conduceri a statului.  Analizată in profunzime, afirmația conform căreia cadrele D. S. S.  au declanșat un atac militar, este lipsită de logică.    Iliescu Ion a precizat că atacul respectivilor securiști/bezmetici/ sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe altarul luptei pentru libertate. Nici această afirmație nu are acoperire în realitate, fiind la rândul ei o dezinformare ce a amplificat psihoza teroristă și a accentuat divizarea dintre cele două tabere aparent dușmane. Primele victime prin împușcare apărute în acel perimetru al capitalei au survenit mai târziu, în cursul zilei de 22 decembrie, după ce psihoza teroristă a început să se instaleze. Prin apariția televizată din seara zilei de 22 decembrie 1989, Iliescu Ion a contribuit în mod direct și nemijlocit la generarea și amplificarea psihozei terorist-securiste, dezinformând opinia publică prin întregul său discurs. A fost, practic, o succesiune de dezinformări, în condițiile în care prin dezinformare și diversiune a fost indusă psihoza teroristă, cauză principală a multiplelor decese și răniri de persoane, după 22 decembrie 1989. Conduitele inculpatului Iliescu Ion,   care, în calitate de șef de stat și guvern, președinte al CFSN și al Consiliului Militar Superior, cu intenție, începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 19.30, a dezinformat în mod direct prin aparițiile sale televizate și emiterea de comunicate de presă (contribuind astfel în mod decisiv la instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului, psihoză concretizată în numeroase situații de foc fratricid, trageri haotice cu muniție militară, etc.), a participat la dezinformarea și diversiunea exercitate pentru executarea cuplului Ceaușescu (25 decembrie 1989) și a acceptat și și-a asumat politic (în intervalul 22-31 decembrie 1989) inducerea în eroare coordonată și exercitată de unele cadre cu funcții de conducere din M. Ap. N . (al căror șef era), fără a interveni pentru stoparea acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor contra  umanității, prevăzute de art. 439 lit. a), g), i), k)  din  Codul penal,  având în vedere că toate aceste conduite au contribuit decisiv la decesul unui număr de 853 persoane, rănirea unui număr de 2157 persoane, privarea gravă de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internațional a 489 de persoane și cauzarea de suferințe psihice altor persoane. Urmarea imediată a acestor conduite a fost complexă, a presupus producerea unor rezultate multiple asupra unui număr mare de persoane, generând totodată o stare de pericol pentru existența unei părți însemnate a populației civile de pe întregul teritoriu al României.  Referitor la continuitatea incriminării juridice a faptelor,  în rechizitoriu se arată deosebit de documentat că Infracțiunile contra păcii și omenirii au fost reglementate de Codul penal anterior, în cadrul unui titlu distinct (XI), care cuprindea propaganda pentru război (art.356), genocidul (art. 357), distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri (art. 359), distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale (art.360), precum și un articol distinct, care prevedea sancționarea tentativei, tăinuirii și favorizării pentru infracțiunile menționate. În actualul C.pen., infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, sunt prevăzute în titlul XII, care este împărțit în două capitole. Capitolul I cuprinde infracțiunile de genocid și cele contra umanității. Capitolul II cuprinde infracțiunile de război. Astfel, legislația penală internă a fost aliniată la standardele Statutului Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la  17 iulie 1998, ratificat de România. Pe cale de consecință, relațiile sociale ocrotite de Codul penal din 1968 sunt protejate în prezent prin incriminările cuprinse în Codul penal – Titlul XII. În cele ce urmează, se va face o paralelă între infracțiunile de genocid și cele de tratamente neomenoase și modul în care faptele care intrau în conținutul constitutiv al acestor infracțiuni sunt incriminate în prezent. Conform Codului penal din 1968, constituia genocid „săvârșirea, în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup național, etnic, rasial sau religios, a uneia din următoarele fapte : uciderea membrilor colectivității sau grupului ; vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a colectivității sau grupului (….)” (p. 459 din rechizitoriu).  Actualul C.pen.  incriminează infracțiunea de genocid (art. 438), textul nefiind modificat în mod semnificativ față de cel al codului anterior, o modificare constând în renunțarea la termenul de „colectivitate” în favoarea celui de „grup”. Codul penal din 1968 stipula că infracțiunea de tratamente neomenoase consta în supunerea la tratamente neomenoase a răniților ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar al Crucii Roșii ori a organelor asimilate acesteia, a prizonierilor de război și, în general a oricărei persoane căzute în puterea adversarului. Totodată, această infracțiune putea consta în săvârșirea, față de persoanele menționate, inclusiv a lipsirilor de libertate fără temei legal sau a torturii. Actualul C.pen.  nu prevede un corespondent ca atare, însă elementele specifice acestei infracțiuni se regăsesc mai ales în cadrul infracțiunilor de război contra persoanelor (art. 440), cu mențiunea că aceste infracțiuni prevăd ca situație premisă existența unui conflict armat, pe când infracțiunea de tratamente neomenoase din vechiul cod putea fi săvârșită pe timp de pace sau de război. În Codul Penal actual a fost introdus un text nou – infracțiunile contra umanității (art.439), despre care s-a făcut referire anterior.  Textul articolului 439 din actualul C.pen., reia, într-o formă adaptată, prevederile articolului 7 din Statutul Curții Penale Internaționale.  Cu toate că între infracțiunea de tratamente neomenoase și cea contra umanității nu există, ca atare, o continuitate a incriminării, procurorul constată în mod judicios că unele dintre modalitățile normative alternative de săvârșire a infracțiunii de tratamente neomenoase se regăsesc în cuprinsul infracțiunilor contra umanității (lipsirea de libertate în mod ilegal și tortura). Totodată, elemente privind supunerea la rele tratamente a unor categorii de persoane, se regăsesc și în cadrul infracțiunilor contra  umanității. Mai precis, persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi sau alte asemenea fapte ce cauzează suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice sau psihice. (p. 460 din rechizitoriu)  Deosebit de important este că valoarea socială protejată este, în esență, aceeași, respectiv, siguranța populației civile. În cazul tratamentelor neomenoase aria este restrânsă la persoanele căzute în puterea adversarului, în timp ce infracțiunile contra umanității presupun săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, împotriva unei populații civile, a uneia dintre modalitățile normative.  Referitor la încadrarea juridică a faptelor,  rechizitoriul subliniază că  art. 439 C. pen., definește infracțiunile contra umanității, ca fiind uciderea de persoane, vătămarea integrității fizice, privarea gravă de libertate și vătămările fizice sau psihice, survenite ca o consecință a unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile. La rândul său, prin doctrina militară, atacul este definit ca fiind „ofensiva unor forțe armate care urmărește nimicirea sau prinderea inamicului”. Pentru atingerea scopului unui atac militar complex (nimicirea sau prinderea inamicului) sunt folosite diverse mijloace militare, printre care, în mod indubitabil diversiunea și dezinformarea, componente ale inducerii în eroare. Așadar, diversiunea și dezinformarea sunt componente ale unui atac complex. Prin intermediul diversiunii și dezinformării (inducerii în eroare a inamicului), în decembrie 1989,au fost atinse scopurile celor care au coordonat și acceptat aceste procedee, după cum s-a argumentat în expozitivul acestei lucrări. Pe cale de consecință, atacul militar complex, înglobează diversiunea și dezinformarea (inducerea în eroare). Atacul a fost sistematic întrucât, începând cu 22 decembrie 1989, s-a desfășurat după o anumită metodă, fiind evidențiat un sistem de exercitare a diversiunilor și dezinformărilor. În mod repetat, factorii decizionali ai C. F. S. N.  ( Iliescu Ion și Voiculescu Voican Gelu ) au dezinformat opinia publică, inducând aparenta existență a celor două tabere adverse . Aceiași factori au contribuit în mod sistematic la instaurarea și agravarea psihozei terorismului pe întregul teritoriu al țării, cu consecințele tragice menționate. Pe întregul teritoriu al României, factorii decizionali ai MApN au creat, după un anume tipar, aceleași situații de foc fratricid. Comunicațiile militare au fost intoxicate cu același gen de dezinformări. Diversiunea radio-electronică s-a manifestat în același mod, timp de trei nopți, pe întregul teritoriu al țării. În paralel, prin intermediul TVR și Radiodifuziunii, controlate militar, a fost diseminat același gen de informații generatoare de panică. Aceste realități, expuse detaliat, evidențiază existența unui plan bine pus la punct (profesionist) ce a stat la baza dezinformărilor și diversiunilor din timpul Revoluției. Totodată, este evidențiată și existența unui centru decizional, de comandă, format dintr-un număr restrâns de militari – componenții Consiliului Militar Superior, ale căror conduite au fost girate și acceptate de factorul decizional politic. Atacul a fost generalizat, întrucât diversiunea și dezinformarea (componente ale atacului) s-au manifestat în București și în marile orașe ale României, iar efectele tragice au fost resimțite la nivelul întregii populații a României. Procurorul subliniază că doctrina militară evidențiază că ținta dezinformării o reprezintă opinia publică. Apoi, unul dintre scopurile dezinformării este neutralizarea maselor, pentru a împiedica orice intervenție spontană, cu scopul cuceririi nonviolente a puterii de către o minoritate. Totodată, tehnicile dezinformării (demonizarea, divizarea și psihoza) au drept scop manipularea opiniei publice. Prin exercitarea diversiunii și dezinformării, a fost indusă la nivelul întregii populații a României (opinia publică) psihoza teroristă. Este probat că informațiile false induse prin exercitarea inducerii în eroare, au fost considerate ca fiind reale de cvasiunanimitatea opiniei publice, iar poporul român a fost indus într-o stare irațională care nu i-a permis să vadă altceva decât mesajele directe sau cu conținut subliminal, în sensul dezinformării. Așa fiind, ținta atacului (dezinformări și diversiuni) a reprezentat-o întreaga populație a României, populație într-o covârșitoare majoritate formată din civili. Modalitatea concretă de exercitare a diversiunilor și dezinformărilor (inducerea în eroare), care a generat implicarea în focul fratricid a tuturor forțelor militare ale țării, a cauzat survenirea unui număr mare de decese, răniri, lipsiri de libertate și alte suferințe. S-a creat aparența existenței a două tabere care, aflându-se sub imperiul psihozei, s-au manifestat violent una împotriva celeilalte. În realitate, cele două tabere aparent dușmane au avut același scop (victoria Revoluției) și doar inducerea în eroare a făcut ca percepțiile să fie total deformate și situația generală să degenereze în mod tragic. Ca urmare a acestui atac atipic (dezinformări și diversiuni), ce a avut drept țintă întreaga populație a țării și s-a desfășurat începând după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, au rezultat 862 de decese (civili și militari), 2150 răniți (civili și militari), sute de persoane lipsite în mod grav de liberate (civili și militari), multiple vătămări psihice. Preambul Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, ratificat prin  Legea nr. 111/2002 din 13 martie 2002, pentru ratificarea Statului Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998 M. Of.  nr.  211 din 28 martie 2002, stabilește că statele părți,. . .  având în conștiință că în cursul acestui secol milioane de copii, de femei și de bărbați au fost victime ale unor atrocități care sfidează imaginația și lezează profund conștiința umană, recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se amenință pacea, securitatea și bunăstarea lumii, afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunității internaționale nu pot rămâne nepedepsite și că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul național și prin întărirea cooperării internaționale, determinate să pună capăt impunității autorilor acestor crime și să coopereze astfel pentru prevenirea unor noi crime, au datoria să supună jurisdicției sale penale pe responsabilii de crime internaționale, Potrivit art. 7 § 1 al Statutului de la Roma prin crimă împotriva umanității se înțelege una dintre faptele menționate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile și în cunoștință de acest atac: a) omorul; b) exterminarea; c) supunerea la sclavie; d) deportarea sau transferarea forțată de populație; e) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispozițiilor fundamentale ale dreptului internațional; f) tortura; g) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală de o gravitate comparabilă; h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități identificabile din motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul §  3, ori în funcție de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competența Curții; i) disparițiile forțate de persoane; j) crima de apartheid; k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății fizice sau mintale. 2.În scopurile §  1; a) prin atac îndreptat împotriva unei populații civile se înțelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la § 1 împotriva oricărei populații civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizații având ca scop un asemenea atac; b) prin exterminare se înțelege îndeosebi fapta de a impune cu intenție condiții de viață, ca privarea accesului la hrană și la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părți a populației; c) prin supunerea la sclavie se înțelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de ființe umane, în special de femei și copii; d) prin deportare sau transfer forțat de populație se înțelege fapta de a deplasa în mod forțat persoane, expulzându-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se află legal, fără motive admise în dreptul internațional; e) prin tortură se înțelege fapta de a cauza cu intenție durere sau suferințe acute, fizice sau mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; înțelesul acestui termen nu se extinde la durerea sau suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, care sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele; f) prin graviditate forțată se înțelege deținerea ilegală a unei femei însărcinate în mod forțat, cu intenția de a modifica compoziția etnică a unei populații sau de a comite alte violări grave ale dreptului internațional. Această definiție nu poate în nici un fel să fie interpretată ca având o incidență asupra legilor naționale referitoare la graviditate; g) prin persecuție se înțelege denegarea cu intenție și grav de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internațional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivității care face obiectul acesteia; h) prin crima de apartheid se înțelege fapte inumane analoage celor vizate la § 1, comise în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale și cu intenția de a menține acest regim; i) prin dispariții forțate de persoane se înțelege cazurile în care persoanele sunt arestate, deținute sau răpite de către un stat ori o organizație politică sau cu autorizarea, sprijinul ori asentimentul acestui stat sau al acestei organizații, care refuză apoi să admită că aceste persoane sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul unde se află, cu intenția de a le sustrage protecției legii pe o perioadă prelungită. O asemenea  politică poate fi implementată și prin decizia conștientă de a nu acționa într-o anumită situație, care este îndreptată spre încurajarea 458 obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” (p. 458 din rechizitoriu) Într-o analiză de mare profunzime (Andrei Ursu,  Roland O. Thomasson,  Mădălin Hodor,  Trăgători și mistificatori,   contrarevoluția Securității în decembrie 1989,  Polirom,  2019), „ o bătălie grea,  anevoioasă” – Cum o denumește Ovidiu Șimonca,  Securitatea continuă să-l ucidă de Gheorghe Ursu,   în „Observator cultural” nr. 1004,  30 ianuarie – 5 februarie 2020 . Editorialistul constată și un efort ideologic de a  absolvi Securitatea de caracterul represiv îndreptat împotriva populației. ).  Se documentează existența teroriștilor,   apartenența lor instituțională la Securitate și încadrarea faptelor ca infracțiuni contra umanității (p. 163). Scopul nucleelor de rezistență rămâne implicită,  fiind vorba de păstrarea puterii.  de către Securitate. După dispariția lui Ceaușescu,  misiunile și metodele de acțiune rămân aceleași,  stipulate în planurile de rezistență (Lucrarea face trimitere la o bogată bibliografie din revista „Securitatea” nr. 1 (81)/1988,  fond documentar ACHSAS,  dosar 334,  vol. 20; nr. 3/1986; nr. 1(85)/1989,  p. 27 etc. ). „ Se creează agresorului o stare permanentă de nesiguranță,  de teamă,  prin lovituri date neîncetat, , ,  ” Lt. Col. Tudor Alexandru,  cpt. Nicolae Catană,   Lupta de rezistență    , „ Securitatea”  nr. 1/1989,  p. 27,  cit. apud Ursu,  Thomasson,  Hodor,  op. cit. p. 155 . Ne duce cu gândul la afirmațiile lui I. Iliescu,  potrivit cărora,  „ atacul respectivilor securiști/bezmetici/ sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe altarul luptei pentru libertate”.  De aici,  consecința ce revine în rechizitoriu ar fi că se încercă „ să exonereze Securitatea de rolul represiv în timpul Revoluției” Dennis Deletant,  Prefață la Ursu,  Thomasson,  Hodor,   p. 15. Rechizitoriul apare,  în viziunea autorilor citați,  ca fiind încununarea tragică a unui proces de rescriere a istoriei. . . dovadă ultimă a reușitei fostei Securități în a-și impune propria versiune a evenimentelor din decembrie 1989 nu numai la nivel mediatic,  ci și juridic. Cum s-ar putea să se înțeleagă faptul că argumentația lor ar putea fi interpretată ca o disculpare a lui Ion Iliescu,  autorii îl arată pe acesta totuși drept infractor împotriva umanității,  dar și pentru alte fapte (Mineriada) Ursu,  Thomasson,  Hodor, op. cit., p. 310  Noi considerăm că s-ar putea discuta o eventuală vinovăție a șefului statului dacă s-ar face dovada ( juridicește)  intenției de a înlătura o eventuală urmărire penală  în răspunderea celor vinovați de după 22 decembrie. O privire atentă descoperă că argumentele prezentate de rechizitoriu nu sunt noi,  ci reciclări ale unei dezinformări diseminate de membrii fostei Securități,  . . . în încercarea de a se disculpa pe ei înșiși și instituția din care au făcut parte. Rechizitoriul  din 5 aprilie 2019 este o culminare a acestei mistificări,  la rândul său o diversiune –  de data aceasta,  juridică Ursu,  Thomasson,  Hodor,  op. cit., p. 423. PrinÎncheierea finală  de dezînvestire din 9 octombrie 2020,   Completul de opt a dispus  restituirea la procuror. Instanțaadmite, în parte, cererile și excepțiile invocate și constată neregularitatea rechizitoriului nr. 11/P/2014 din  05 aprilie 2019 al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. – Secția Parchetelor Militare din perspectiva următoarelor aspecte: – în ceea ce privește numărul total al volumelor de urmărire penală ce conțin probele relevate de parchet în susținerea acuzațiilor aduse inculpaților atât sub aspectul laturii penale cât și al laturii civile și care, cu respectarea dispozițiilor legale în materia reunirii, compun dosarul nr. 11/P/2014; – verificarea sub aspectul legalității și temeiniciei a actului de sesizare de către procurorul ierarhic superior; – descrierea faptelor reținute prin actul de sesizare a instanței în sarcina inculpaților Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și gl. (rtr.) Rus Iosif, indicarea și analiza mijloacelor de probă, identificarea și stabilirea identității persoanelor vătămate, părților civile ori succesorilor acestora prin raportare la acuzațiile aduse fiecărui inculpat din cauză; – nelegalitatea „depozițiilor” persoanelor ascultate în fața Comisiilor senatoriale și care au dobândit calitatea de suspecți/inculpați în cauză; – nelegalitatea administrării unor depoziții de martori/persoane vătămate, după redeschiderea urmării penale în cauză; – nelegalitatea administrării mijloacelor de probă constând în Rapoartele întocmite de Comisia Senatorială privind evenimentele din decembrie 1989, Sinteza aspectelor ce rezultă din analizele efectuate de parchetul militar în perioada 1990-1994 în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989, punctul de vedere preliminar al SRI privind evenimentele din decembrie 1989, Documentarul privind Marele Stat Major din cadrul M.Ap.N., „Cartea revoluției române. Decembrie 1989” de Sergiu Nicolaescu, documentele de arhivă ale Statului Major General privind evenimentele din decembrie 1989 cu referire la acțiunile întreprinse de Direcția de Cercetare a Armatei pentru perioada 17.12 – 31.12.1989, datate mai 1991. 2. Constată că numărul volumelor de urmărire penală înaintate instanței este de 2995, iar parte din acestea conțin un număr mai mare de acte de urmărire penală decât cele menționate de parchet. Constată că dosarul nr. 200/P/2007 ce are în conținut un număr de 234 volume de urmărire penală – incluzând și volumul 163 bis, lipsă fiind volumul cu nr. 174 menționat în adresa parchetului (renumerotate de instanță de la nr. 2762 la nr. 2995) -, a fost atașat prezentului dosar și îl exclude din ansamblul probator .  3. Exclude din materialul de urmărire penală: – actele intitulate „declarații” ce conțin relatările făcute de Gelu Voican Voiculescu și Ion Iliescu în fața Comisiei Senatoriale [ . . . ]  actele intitulate „declarații” (olografe) – filele 21-24, vol. 1508; – declarațiile de persoane vătămate/părți civile și succesori ai acestora față de care prin ordonanța nr. 2556/C/2019 din 21 octombrie 2019 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. s-a solicitat redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. 11/P/2014 al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. – Secția Parchetelor Militare în ceea ce privește soluția de clasare dată în legătură cu plângerile formulate de mai multe persoane (pct.2 din rechizitoriu), confirmată prin încheierea nr. 443 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. 2705/1/2019; [. . . ] Transmite încheierea motivată Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. – Secției Parchetelor Militare, pentru ca, în conformitate cu dispozițiile art. 345 alin. 3 Cod procedură penală, în termen de 5 zile de la comunicare, procurorul să procedeze la remedierea neregularităților actului de sesizare și să comunice dacă menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpaților ori solicită restituirea cauzei. Cu drept de contestație odată cu încheierea pronunțată conform art. 346 C.  pr. pen. Pronunțată în cameră de consiliu, azi, 9 octombrie 2020 (http://www.scj.ro/1094/Detalii-dosar).

INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII   După modelul majorității legislațiilor europene (§ 211 C. pen. german, § 75 C. pen. austriac, art.139 C. pen. spaniol, art.132 C. pen. portughez, art.112 C. pen. elvețian) s-a prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de omor – omorul calificat – care regrupează atât elementele circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav din actuala reglementare, cât și o parte din cele ale omorului calificat. S-a renunțat însă la o parte a elementelor circumstanțiale agravante specifice omorului calificat din reglementarea actuală, fie datorită faptului că ele se regăsesc în conținutul agravantelor generale (omorul asupra unei persoane în neputință de a se apăra), fie datorită reglementării lor în alte texte (omorul asupra soțului sau a unei rude apropiate), fie pentru că nu se justifică (omorul comis în public). În acest din urmă caz s-a apreciat că nu este în mod necesar mai periculos cel care ucide victima în public (spre exemplu, în cadrul unui conflict spontan într-un bar) față de cel care ucide victima în locuința acesteia, motiv pentru care este preferabil ca evaluarea periculozității să fie făcută de judecător cu ocazia individualizării judiciare. Au fost păstrate în conținutul art.186 doar acele împrejurări care justifică – cel puțin in abstracto – posibilitatea de a aplica pedeapsa detențiunii pe viață. De asemenea, au fost reformulate unele dintre agravantele omorului calificat, astfel încât sfera de incidență a acestora să fie mai corect delimitată. Spre exemplu, va constitui antecedent al omorului calificat comis de o persoană ce a mai săvârșit un omor, nu doar infracțiunea propriu-zisă de omor, ci orice infracțiune în conținutul căreia se absoarbe un omor (atentat, act de terorism etc.). A fost de asemenea expres reglementată infracțiunea de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a omorului, reînscriind astfel reglementarea nu doar pe linia tradiției existente în dreptul nostru (art.468 C. pen. din 1936), ci și în tradiția majorității codurilor europene (§ 216 C. pen. german, § 77 C. pen. austriac, art.143 alin.4 C. pen. spaniol, art.134 C. pen. portughez, art.114 C. pen. elvețian, § 235 C. pen. norvegian). Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare a noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat de partea generală. Dacă în reglementarea actuală, împrejurarea avută în vedere în art.187 poate fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar reținând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. În fine, a fost preferată denumirea marginală de ucidere la cererea victimei și nu cea de omor la cererea victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut de art.186 lit. e).   v Omorul,  Omorul calificat

INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE    ca urmare a ratificării de către România a Protocolului adițional la Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția (Legea nr.260/2004) s-a impus completarea cadrului infracțiunilor de corupție cu o prevedere referitoare la extinderea normelor penale respective în privința faptelor de dare și luare de mită comise de persoanele implicate în soluționarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau internațional (art.2-4 din Protocol).  v Luarea de mită,  Darea de mită,  Traficul de influență,  Cumpărarea de influență,  Fapte săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia,  Fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia,  Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane

INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE ȘI DE SERVICIU COMISE DE ALTE PERSOANE Dispozițiile art. 289-292, 295, 297-300 și art. 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice. Întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale nu are, în sensul dispozițiilor art. 308 alin. (1) C. pen., calitatea de persoană care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen., în raporturile cu întreprinderea individuală. În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime. În cazul în care întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale exercită un serviciu de interes public care este supus controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, acesta are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C. pen.,  adică persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. (Decizia nr.  13/2020,  M. Of. nr. 721 din 11 august 2020 ). Prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracțiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal și dacă pentru infracțiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din același cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Stabilește că dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal. La calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale se ține seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din Codul penal.(M. Of. nr. 105 din  10 februarie 2015).

INFRACȚIUNI DE FALS COMISE ÎN LEGĂTURĂ CU AUTORITATEA UNUI STAT STRĂIN    Dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se aplică și atunci când fapta privește acte emise de o autoritate competentă a unui stat străin sau de o organizație internațională instituită printr-un tratat la care România este parte sau declarații ori o identitate asumate în fața acesteia.

INFRACȚIUNI DE FALS v Falsificarea de monede,   Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată,  Falsificarea de timbre sau efecte poștale,  Punerea în circulație de valori falsificate sau dobândirea de instrumente de plată fără numerar falsificate,  Deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori,  Emiterea frauduloasă de monedă,  Falsificarea de valori străine,  falsuri în înscrisuri, 

INFRACȚIUNI DE GENOCID, CONTRA UMANITĂȚII ȘI DE RĂZBOI Conform art. 17 din Statutul Curții Penale Internaționale (CPI), jurisdicția Curții este una complementară față de cea a instanțelor naționale ale statelor ce au ratificat Statutul. În consecință, ca urmare a ratificării Statutului de către România prin Legea nr. 111/2002, este necesară alinierea legislației penale române la standardele Statutului CPI, în scopul facilitării exercitării propriei competențe. Acesta este de altfel, principalul scop al prezentului titlu – asigurarea unei compatibilități depline între prevederile Statutului de la Roma și cele ale noului C.pen.  român. Acest imperativ a fost dealtfel recunoscut și de alte state ce au ratificat Statutul și care, fie au recurs la modificarea codurilor penale, fie au creat un Cod al infracțiunilor internaționale, așa cum s-a întâmplat în dreptul german (v Gesetz zur Einfuhrüng des Völkerstrafgesetzbuches (VStG), publicat în Bundesgesetzblatt nr. 42/29.06.2002). Modificările propuse vizează doar forma, pentru o mai bună corelare cu art. 6 din Statutul CPI. Astfel, a fost înlocuită noțiunea de „colectivitate” cu cea de „grup”, preferată în actele normative internaționale recente, și s-a precizat în cazul lit. c) posibilitatea ca distrugerea grupului să fie totală sau parțială. Forma actuală a textului – „(…) de natură să conducă la distrugerea fizică” – este echivocă, putând sugera că doar distrugerea totală determină reținerea infracțiunii.   v Infracțiuni de genocid și contra umanității,  Infracțiuni de război

INFRACȚIUNI DE RĂZBOI   Inspirată de modelul german, metoda de sistematizare aleasă ia în considerare tendința actuală a instanțelor penale internaționale de a pune semnul egalității între infracțiunile de război comise într-un conflict, indiferent dacă are sau nu caracter internațional. Distincția după caracterul conflictului armat este totuși făcută acolo unde ea se dovedește necesară, în sensul că există particularități ale uneia sau alteia dintre categoriile de conflicte menționate. (Expunerea de motive)  v  Infracțiuni de război contra persoanelor,  Infracțiuni de război contra proprietății și altor drepturi,  Infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare și emblemelor,  Utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă,  Utilizarea de mijloace interzise în operațiunile de luptă

INFRACȚIUNI DE RĂZBOI CONTRA OPERAȚIUNILOR UMANITARE ȘI EMBLEMELOR   Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional: declanșează un atac împotriva personalului, instalațiilor, materialului, unităților sau vehiculelor care participă la o misiune de ajutor umanitar ori la o misiune de menținere a păcii, conform Cartei Națiunilor Unite, și care se bucură de protecția pe care dreptul internațional umanitar o garantează civililor sau bunurilor cu caracter civil; declanșează un atac împotriva personalului, clădirilor, unităților sanitare sau mijloacelor de transport sanitare, care utilizează semnele distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva, în conformitate cu dispozițiile dreptului internațional umanitar, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional, utilizează fără drept semnele distinctive prevăzute de Convențiile de la Geneva, steagul de parlamentare, drapelul, insignele militare sau uniforma inamicului ori ale Organizației Națiunilor Unite, cauzând astfel moartea sau vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

INFRACȚIUNI DE RĂZBOI CONTRA PERSOANELOR   Săvârșirea, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional, asupra uneia sau mai multor persoane protejate de dreptul internațional umanitar, a uneia dintre următoarele fapte: uciderea; luarea de ostatici; aplicarea de tratamente cu cruzime sau inumane, cauzându-i vătămări ale integrității fizice sau psihice ori suferințe fizice sau psihice grave, în special prin tortură sau mutilare; violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituție, sterilizarea forțată sau detenția ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forțat, în scopul modificării compoziției etnice a unei populații; deportarea sau transferarea forțată, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere; aplicarea sau executarea unei pedepse severe, în special pedeapsa cu moartea sau o pedeapsă privativă de libertate, împotriva unei persoane care nu a fost judecată în cadrul unei proceduri legale și imparțiale, care să ofere garanțiile impuse de dreptul internațional; expunerea unei persoane la un pericol de moarte sau atingere gravă adusă sănătății prin: efectuarea asupra acesteia de experiențe cu privire la care ea nu a consimțit în mod voluntar, expres și prealabil sau care nu sunt necesare pentru sănătatea acesteia ori nu sunt efectuate în interesul său; prelevarea de țesuturi sau organe de la aceasta în scopul transplantului, cu excepția prelevării de sânge sau piele efectuate în scop terapeutic, în conformitate cu principiile medicale general recunoscute și cu consimțământul voluntar, expres și prealabil al persoanei; supunerea acesteia la metode de tratament nerecunoscute medical, fără ca acestea să fie necesare pentru sănătatea persoanei și fără ca ea să fi consimțit, în mod voluntar, expres și prealabil; supunerea unei persoane la un tratament degradant, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează recrutarea sau încorporarea minorilor care nu au împlinit vârsta de 15 ani în forțele armate sau în grupuri armate, precum și determinarea acestora, prin orice mijloace, să participe activ la ostilități. Rănirea, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional, a unui membru al forțelor armate inamice sau a unui combatant al părții inamice, după ce acesta s-a predat fără condiții sau care a fost scos din luptă în orice mod, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Săvârșirea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional, a uneia dintre următoarele fapte: menținerea ilegală în detenție sau întârzierea nejustificată a repatrierii uneia sau mai multor persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a); transferarea, în mod direct sau indirect, de către un agent al puterii ocupante, a unei părți a populației civile căreia el îi aparține, în teritoriul ocupat; constrângerea, prin violență sau amenințare, a uneia sau mai multor persoane dintre cele prevăzute în alin. (5) lit. a) să servească în forțele armate ale inamicului; constrângerea resortisanților puterii inamice să ia parte la operațiunile de război îndreptate împotriva țării lor, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Persoanele protejate de dreptul internațional umanitar sunt: într-un conflict armat cu caracter internațional: persoanele protejate în sensul Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 și al Protocolului Adițional I din 8 iunie 1977, în special răniții, bolnavii, naufragiații, prizonierii de război și civilii; într-un conflict armat fără caracter internațional: răniții, bolnavii, naufragiații și persoanele care nu participă direct la ostilități și care se găsesc sub puterea părții inamice; într-un conflict armat cu sau fără caracter internațional: membrii forțelor armate și combatanții părții inamice, care au depus armele sau care, din orice altă cauză, nu se mai pot apăra și care nu se află sub puterea părții inamice.

INFRACȚIUNI DE RĂZBOI CONTRA PROPRIETĂȚII ȘI ALTOR DREPTURI   Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional, jefuiește sau, cu încălcarea dreptului internațional și fără ca aceasta să fie justificată de necesități militare, distruge, își însușește sau rechiziționează bunuri ale părții inamice, aflate sub puterea părții căreia îi aparține făptuitorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Declararea, în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional, ca fiind stinse, suspendate sau inadmisibile în justiție drepturile și acțiunile tuturor resortisanților părții inamice sau ale unei părți importante a acestora se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

INFRACȚIUNI DE SERVICIU   v Delapidarea,  Purtarea abuzivă,  Abuzul în serviciu,  Neglijența în serviciu,  Folosirea abuzivă a funcției în scop sexual,  Uzurparea funcției,  Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane,  Violarea secretului corespondenței,  Divulgarea informațiilor secrete de stat,  Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice,   Neglijența în păstrarea informațiilor,   Obținerea ilegală de fonduri,  Deturnarea de fonduri,  Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane,  Faptele care au produs consecințe deosebit de grave

INFRACȚIUNI ELECTORALE   v Împiedicarea exercitării drepturilor electorale,  Coruperea alegătorilor,  Frauda la vot,  Frauda la votul electronic,   Violarea confidențialității votului,   Nerespectarea regimului urnei de vot,   Falsificarea documentelor și evidențelor electorale,  Fapte săvârșite în legătură cu un referendum,  Sancționarea tentativei

INFRACȚIUNI PRIVIND AUTORITATEA     v Infracțiuni contra autorității,  Ultrajul,  Uzurparea de calități oficiale,  Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri,  Ruperea de sigilii,  Sustragerea de sub sechestru

INFRACȚIUNI PRIVIND FRONTIERA DE STAT   v Trecerea frauduloasă a frontierei de stat,  Traficul de migranți,  Facilitarea șederii ilegale în România,  Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României

INFRACȚIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE ASISTENTĂ A CELOR ÎN PRIMEJDIE   v Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate,  Împiedicarea ajutorului

INFRACȚIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PENTRU ALTE ACTIVITĂȚI REGLEMENTATE DE LEGE   v Exercitarea fără drept a unei profesii sau activități,  Neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă,  Nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă,  Camătă

 INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE FAMILIE v Violența în familie,  Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă

INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE DE MILITARI   v Absența nejustificată,  Dezertare,  Încălcarea consemnului,  Părăsirea postului sau comenzii,  Insubordonarea,   Constrângerea superiorului,   Abuzul de autoritate,  Lovirea superiorului ori a inferiorului,   Capitularea,  Părăsirea câmpului de luptă,  Zborul neautorizat,  Părăsirea navei,  Părăsirea comenzii,   Neluarea măsurilor necesare în operațiunile navale,  Coborârea pavilionului,  Coliziunea,   Sancționarea tentativei,  Aeronave  militare, Punerea în mișcare a acțiunii penale

 INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE DE MILITARI SAU DE CIVILI   v Sustragerea de la serviciul militar în timp de război,  Agresiunea împotriva santinelei,  Sustragerea de la luarea în evidența militară,  Neprezentarea la încorporare sau concentrare,  Jefuirea celor căzuți pe câmpul de luptă,  Folosirea emblemei Crucea Roșie în timpul operațiunilor militare

INSTIGAREA PUBLICĂ   Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârșească infracțiuni se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat. Dacă fapta este comisă de un funcționar public, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat. Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracțiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

 INSTIGATORUL    Instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

INSTRUMENT DE PLATĂ ELECTRONICĂ        un instrument care permite efectuarea de retrageri de numerar, încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare.

INSTRUMENT DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR      un dispozitiv, un obiect sau o înregistrare, protejat, respectiv protejată, material ori nematerial, respectiv materială ori nematerială, sau o combinaţie a acestora, altul, respectiv alta decât o monedă cu valoare circulatorie şi care, singur, respectiv singură sau împreună cu o procedură sau un set de proceduri, permite deţinătorului sau utilizatorului transferul de bani sau valoare monetară, inclusiv prin monedă electronică sau monedă virtuală.

 INSUBORDONAREA   Refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. În timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, pedeapsa pentru fapta arătată este închisoarea de la 2 la 7 ani.

INTERCEPTAREA ILEGALĂ A UNEI TRANSMISII DE DATE INFORMATICE   Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică și care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și interceptarea, fără drept, a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic, ce conține date informatice care nu sunt publice.

INTERESE DE STAT     v compromiterea unor interese de stat  

INTERESELE JUSTIȚIEI  v compromiterea intereselor justiției  

INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU  Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu și 3 ani. Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenție. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune: înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea instanța impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute de lege până la împlinirea duratei măsurii internării. Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ. În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune: executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege; internarea într-un centru de detenție. Prin Decizia nr. 17 din 19 iunie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind aplicarea dispozițiilor art. 124 alin. (3) din Codul penal,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în aplicarea dispozițiilor art. 124 alin. (3) din Codul penal, în cazul înlocuirii măsurii educative a internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenție, fiind incidentă ipoteza concursului de infracțiuni, se scade din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenție perioada executării măsurii educative a internării într-un centru educativ. (M. Of. nr. 958 din 19 octombrie 2020).

 INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE DETENȚIE   constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani. Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța prelungește măsura internării, fără a depăși maximul prevăzut de lege,   determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune: înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanța impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile legale, până la împlinirea duratei măsurii internării. Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenție. În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune: executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenție;  prelungirea duratei acestei internări .

INTERNAREA MEDICALĂ Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

 INTERZICEREA DE A PARTICIPA LA PROCEDURILE DE ACHIZIȚII PUBLICE   Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice, prevăzute de lege.

INTERZICEREA EXERCITĂRII UNOR DREPTURI  v aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi  

INTERZICEREA OCUPĂRII UNEI FUNCȚII SAU A EXERCITĂRII UNEI PROFESII   Când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcții, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcție ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate. Măsura de siguranță poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.

INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI    v conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi  

INTOXICAȚIA   Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive.

INTRAREA ÎN VIGOARE     v Codul penal,  Dispoziții finale

 

INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI   v Constituția  României  

 IRESPONSABILITATEA Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.

ISTORIC AL CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ V Codul de procedură penală

ISTORIC AL CODULUI PENAL v Codul penal

 

Î

ÎMPĂCAREA   poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

ÎMPĂCAREA   poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiași fapte. Curtea Constituțională  constată că dispozițiilor art. 159 alin. (3) privind Împăcarea constată că acestea sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depășit. ( Curtea Constituțională,   decizia nr. 508/2014,  M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014) În pronunțarea unor hotărâri prealabile sau în soluționarea unor recursuri în interesul legii, Î.C.C.J., prin Decizia nr.26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală   a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(1) lit. b) teza a II-a C. pen., soluție a cărei interpretare per a contrario a determinat concluzia că medicul care își desfășoară activitatea în sistemul privat de sănătate se încadrează în categoria funcționarilor publici reglementată la art.175 alin.(2) C. pen. . De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, Î.C.C.J. — Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  a decis că profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(1) lit. b) teza a II-a C. pen., prin aplicarea aceleiași metode de interpretare rezultând că profesorul din învățământul preuniversitar privat are calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art.175 alin.(2) C. pen. . Se mai rețin Decizia nr.20 din 29 septembrie 2014 (M. Of.  nr.766 din 22 octombrie 2014, și Decizia nr.18 din 30 mai 2017, M. Of.  nr.545 din 11 iulie 2017), pronunțate de Î.C.C.J. — Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală , prin care aceasta a stabilit că expertul tehnic judiciar și, respectiv, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, sunt funcționari publici, în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(2) C. pen. Săvârșirea infracțiunilor de corupție și de serviciu a fost apreciată de legiuitor ca prezentând un grad de pericol mai redus atunci când sunt săvârșite de funcționari din mediu privat, prin Decizia nr.603 din 6 octombrie 2015, a fost constatată neconstituționalitatea incriminării infracțiunii de conflict de interese, atunci când aceasta este săvârșită de funcționari din cadrul „oricărei persoane juridice”, la care se face trimitere prin dispozițiile art.308 alin.(1) C. pen.  S-a reținut că, prin dispozițiile art.308 alin.(1) C. pen., sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. În aceste condiții, protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor. Dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau alte forme de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal.  v plângerea prealabilă 

ÎMPIEDICAREA ACCESULUI LA ÎNVĂȚĂMÂNTUL GENERAL OBLIGATORIU   Părintele sau persoana căreia i-a fost încredințat, potrivit legii, un minor și care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învățământului general obligatoriu se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Fapta nu se pedepsește dacă înainte de terminarea urmăririi penale inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor. Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către minor, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.

  ÎMPIEDICAREA AJUTORULUI   Împiedicarea intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

ÎMPIEDICAREA DESFĂȘURĂRII UNEI ADUNĂRI PUBLICE   Împiedicarea, prin orice mijloace, a desfășurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

 ÎMPIEDICAREA EXERCITĂRII DREPTURILOR ELECTORALE   Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exercițiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Atacul, prin orice mijloace, asupra localului secției de votare se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

ÎMPIEDICAREA EXERCITĂRII LIBERTĂȚII RELIGIOASE   Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat și funcționează potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.   Obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează obligarea unei persoane, prin violență sau amenințare, să îndeplinească un act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparține. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI    v  desistarea și împiedicarea producerii rezultatului  

ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI v Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului

ÎMPIEDICAREA SAU ÎNGREUNAREA CIRCULAȚIEI PE DRUMURILE PUBLICE instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea pozițiilor acestora, fără autorizație eliberată de autoritățile competente, de natură să inducă în eroare participanții la trafic ori să îngreuneze circulația pe drumul public se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri neautorizate pe drumurile publice se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează așezarea de obstacole care îngreunează sau împiedică circulația pe drumul public, dacă se pune în pericol siguranța circulației ori se aduce atingere dreptului la libera circulație a celorlalți participanți la trafic. Lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul care transportă produse sau substanțe periculoase se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

ÎMPIEDICAREA SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII   Participantul nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei, denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii. Dacă actele îndeplinite până în momentul denunțării sau împiedicării constituie o altă infracțiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.

În activitatea practică s-a ridicat problema aplicării legii în timp în cazul unei fapte  săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003. Potrivit art. 13 C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică. Corelativ infracțiunii de luare de mită,  la darea de mită mituitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracțiune,  iar banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat . Similar, în cazul cumpărătorului de  trafic care   denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii se restituie persoanei care le-a dat. Considerăm că în situația unei fapte  săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 nu se  aplică  legea mai favorabilă pentru bunul motiv că infracțiunea prevăzută în art. 6¹ nu exista- În sens contrar, Î.C.C.J. , dec. nr. 5139/2003.  În cazul denunțării de către cel care a dat banii și bunurile făptuitorului, acestea se restituie în temeiul art. 6¹ alin.4 din Legea nr.78/2000, celui care le-a dat, și nu se confiscă. Curtea de Apel București, secția I penală, prin sentința nr.45 din 3 iulie 2003, a condamnat pe inculpatul T.M. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută în art.257 C.pen. raportat la art.5 și art.7 pct. 3 din Legea nr.78/2000. Instanța a reținut că, la 24 martie 2003, inculpatul, ofițer de poliție, a pretins lui Ș.M. suma de 5 milioane de lei spre a interveni pe lângă un cadru medical din serviciul medico-legal pentru ca în raportul ce se va întocmi să se menționeze o durată sub 60 de zile a tratamentului medical necesar unei persoane accidentate de Ș.M. Înainte de predarea banilor, acesta a denunțat fapta organului de poliție. Recursul declarat de procuror, între altele pentru motivul că în hotărârea nu s-a consemnat că banii dați de denunțător au fost restituiți acestuia este fondat. În adevăr, hotărârea este contrară legii, deoarece potrivit dispozițiilor cuprinse în art.6¹ alin. 4 din Legea nr.78/2000, introdus prin Legea nr.161 din 21 aprilie 2003, banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, atunci când se denunță autorității fapta de corupție mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă. Prima instanță a omis să constate că suma de 5 milioane de lei a fost restituită denunțătorului Ș.M., fapt consemnat în rechizitoriu. În consecință recursul procurorului a fost admis și s-a consemnat în decizie restituirea către denunțător a banilor dați inculpatului ( S.  pen., decizia nr.5139 din 11 noiembrie 2003).  Aplicarea în timp a legii penale pune întotdeauna față în față cel puțin două legi succesive, ceea ce aici nu este cazul,  premisele nefiind identice. Rămân  în câmpul de aplicare al principiului legii mai favorabile  numai situațiile în care, condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală fiind identice în ambele legi, între acestea există diferențe în ceea ce privește pedeapsa – Vezi și D. Pavel, Prevederile noului cod penal cu privire la succesiunea legilor penale, în „R. R. D. ”nr. 6/1968, p. 6-7; M. Giugariu, Determinarea legii mai favorabile, în „Legalitatea populară” nr. 1/1962, p. 49; C. Barbu, Aplicarea legii penale în spațiu și timp,  București, 1972, p. 210. Caracterul mai favorabil al unei legi se stabilește în concret față de ceea ce inculpatul a săvârșit efectiv și în raport cu toate agravările și atenuările prevăzute de legile succesive. Incriminărilor noi sau dezincriminărilor li se vor aplica alte principii. Pot exista condiții noi de  incriminare și de tragere la răspundere,  dar nu identice.  Într-un asemenea caz își va găsi aplicarea principiul activității legii penale- Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare, al neretroactivității sau al retroactivității. Pentru situația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003, dispozițiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător – Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. În favoarea cumpărătorului de influență nu se poate invoca un text care face referire la o incriminare inexistentă. Față de martor nu s-a efectuat nici un act de urmărire penală.  Pentru o asemenea faptă nu va exista nici o trimitere în judecată,  și deci nici nu vor exista  alte consecințe,  favorabile sau nu. În concluzie, credem că banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani în cazul săvârșirii unei infracțiuni de trafic de influență săvârșită anterior Legii nr. 161/2003.

  ÎNALTA TRĂDARE   Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârșite de către Președintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, constituie infracțiunea de înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

ÎNCĂIERAREA   Participarea la o încăierare între mai multe persoane se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepția victimei, care răspunde penal. Când prin fapta săvârșită în condițiile de mai sus s-a cauzat moartea unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Nu se pedepsește cel care a fost prins în încăierare împotriva voinței sale sau care a încercat să-i despartă pe alții.

ÎNCĂLCAREA CONSEMNULUI   Încălcarea regulilor serviciului de pază, intervenție, însoțire sau de securitate se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Încălcarea consemnului de către santinela aflată în post la depozitele de armament, muniții sau alte materiale explozive ori în alte posturi de un deosebit interes militar sau de stat se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Faptele săvârșite în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

 ÎNCĂLCAREA SOLEMNITĂȚII ȘEDINȚEI   Întrebuințarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natură să perturbe activitatea instanței, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfășoară în fața instanței, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

ÎNCERCAREA DE A DETERMINA SĂVÂRȘIREA UNEI INFRACȚIUNI   Încercarea de a determina o persoană, prin constrângere sau corupere, să comită o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

 ÎNCHIDEREA UNOR PUNCTE DE LUCRU ALE PERSOANEI JURIDICE   Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. Dispozițiile de mai sus nu se aplică persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

 ÎNCHISOAREA v Regimul închisorii

ÎNLESNIREA EVADĂRII   Înlesnirea prin orice mijloace a evadării se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Înlesnirea evadării: săvârșită prin folosire de violențe, arme, substanțe narcotice sau paralizante; a două sau mai multor persoane în aceeași împrejurare; unei persoane reținute sau arestate pentru o infracțiune sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață ori cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori condamnate la o astfel de pedeapsă se sancționează cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă faptele arătate sunt săvârșite de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reținut sau deținut, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Înlesnirea evadării, săvârșită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani. Tentativa se pedepsește.

ÎNLESNIREA SINUCIDERII     v determinarea sau înlesnirea sinuciderii  

 ÎNLOCUIREA DETENȚIUNII PE VIAȚĂ   În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa detențiunii pe viață poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, și a făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale.

ÎNLOCUIREA PEDEPSEI AMENZII CU PEDEAPSA ÎNCHISORII   Dacă persoana condamnată, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare. Dacă amenda neexecutată a însoțit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă. În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condițiile de mai sus, unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimțământul acesteia, instanța înlocuiește obligația de plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunității. Dacă amenda înlocuită a însoțit pedeapsa închisorii, obligația de muncă în folosul comunității se execută după executarea pedepsei închisorii. Coordonarea executării obligației de muncă în folosul comunității se face de serviciul de probațiune. Executarea muncii în folosul comunității încetează prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate. Instanța înlocuiește zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunității cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă: a)persoana condamnată nu execută obligația de muncă în folosul comunității în condițiile stabilite de instanță; b)persoana condamnată săvârșește o nouă infracțiune descoperită înainte de executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunității. Zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunității la data condamnării definitive pentru noua infracțiune, înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracțiune. Dacă persoana condamnată, aflată în situația prevăzută mai sus, nu își dă consimțământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, amenda neexecutată se înlocuiește cu pedeapsa închisorii

 ÎNSUȘIREA BUNULUI GĂSIT SAU AJUNS DIN EROARE LA FĂPTUITOR   Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităților sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și însușirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparține altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparține. Împăcarea înlătură răspunderea penală.

 ÎNȘELĂCIUNEA   Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Împăcarea înlătură răspunderea penală.   Prin Decizia nr. 37 din 7 iunie 2021 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Publicarea de anunțuri fictive online care a avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fraudă informatică, prevăzute de art. 249 C.pen.  (în modalitatea alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) C.pen.  (în modalitatea alternativă «prin alte mijloace frauduloase»)?“,  se stabilește că publicarea de anunțuri fictive online care a avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 C.pen. (M. Of. nr. 707 din  16 iulie 2021).

ÎNȘELĂCIUNEA PRIVIND ASIGURĂRILE   Distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Fapta persoanei care, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, simulează, își cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Împăcarea înlătură răspunderea penală. în condițiile dezvoltării susținute a pieței asigurărilor, a creșterii numărului și ponderii asigurărilor obligatorii, a crescut și tentația unor persoane de a frauda asigurătorii în scopul obținerii unor foloase patrimoniale injuste. Incriminări similare se găsesc și în art.642 C. pen. italian, art. 219 C. pen. portughez, § 272 C. pen. norvegian etc. Obiectul juridic principal al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale cu caracter patrimonial, relații care trebuie să se bazeze pe încredere și bună credință. Elementul material al laturii obiective a constat în fapta inculpaților care, au înstrăinat marfa în valoare de 109.032 euro, asigurată cu polița de asigurare nr. x/02.12.2014, emisă de persoana vătămată S.C. C. S.A., după care au deschis un dosar de daună cu scopul de a obține pentru ei suma asigurată, Urmarea imediată a infracțiunii de înșelăciune privind asigurările a constat în producerea unei stări de pericol pentru patrimoniul societății de asigurare care s-ar fi concretizat într-un rezultat dacă scopul de a obține suma asigurată s-ar fi realizat, dar și în paguba materială produsă persoanei vătămate S.C. C. S.A., constând în cheltuielile efectuate de societatea de asigurare pentru efectuarea unei anchete privind realizarea riscului asigurat și invocat de inculpați. Elementul subiectiv în cazul acestei infracțiuni constă în intenție directă, urmarea păguboasă fiind urmărită în vederea realizării unui folos material injust (intenție calificată prin scop). Nu interesează, pentru realizarea infracțiunii, mobilul de care este animat inculpatul.(Î. C. C. J. Secția penală, Decizia nr. 535/RC din 23 noiembrie 2021).

ÎNTRERUPEREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI EXECUTĂRII PEDEPSEI   Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii. Cursul termenului de prescripție a executării se întrerupe și prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni. Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei amenzii se întrerupe și prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.

 ÎNTRERUPEREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI RĂSPUNDERII PENALE   Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
 După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție. Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei. Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale. Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C.pen.,  Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 155 alin. (1) C.pen.  erau neconstituționale. (M. Of. nr. 565 din   9 iunie 2022)

ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII   Întreruperea cursului sarcinii săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări: în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop; de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate; dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi. Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă prin faptele de mai sus s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Când faptele au fost săvârșite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica și interzicerea exercitării profesiei de medic. Tentativa la infracțiunile prevăzute mai sus se pedepsește. Nu constituie infracțiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului. Nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii.

ÎNTREȚINERE  v abandonul de familie  

ÎNȚELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ   Ori de câte ori legea penală folosește un termen sau o expresie dintre cele arătate în prezentul titlu, înțelesul acesteia este cel prevăzut în articolele următoare, afară de cazul când legea penală dispune altfel. V Legea penală,  Săvârșirea unei infracțiuni,  Funcționar public,   Public,  Membru de familie,  Informații secrete de stat și înscrisuri oficiale,   Arme,   Mijloace de plată fără numerar,   Sistem informatic și date informatice,  Exploatarea unei persoane,  Consecințe deosebit de grave,  Faptă săvârșită în public,  Timp de război,  Calculul timpului,  Pedeapsă prevăzută de lege

 

J

 JEFUIREA CELOR CĂZUȚI PE CÂMPUL DE LUPTĂ   Jefuirea pe câmpul de luptă a morților sau răniților se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta care, fără să fie săvârșită pe câmpul de luptă, este urmarea unor operații de război.

JUDECAREA DEFINITIVĂ A CAUZEI   v aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei  ,  aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei   

JUSTIȚIE   v compromiterea intereselor justiției 

 

L

LĂSAREA FĂRĂ AJUTOR  v abandonul de familie  

LĂSAREA FĂRĂ AJUTOR A UNEI PERSOANE AFLATE ÎN DIFICULTATE   Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putința de a se salva se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Fapta nu constituie infracțiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar expune unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa.

 LEGALITATEA INCRIMINĂRII   Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni. Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită. Cu privire la cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler c Italiei (§ 109), Rotaru c României (§ 52), Sissanis c României (§ 66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c României (§ 34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 CEDH. Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Sissanis c României (§ 66), instanța europeană a reținut că sintagma „prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. S-a reținut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept „lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin hotărârea pronunțată în Cauza Rotaru c României (§ 52), Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. Totodată, în hotărârea pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c României (§ 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de „lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității.( Dec.  nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, M. Of. Nr.  190 din 14 martie 2016,§ 42)

LEGALITATEA SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL   Legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită. Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

Legea nr. 78/2000, în varianta inițială, M. Of.  nr. 219 din 18 mai 2000, cuprindea în secțiunea a 3-a a capitolului III, cu denumirea marginală „Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție”, articolele 10-16, pedepsirea tentativei la infracțiunile prevăzute de această secțiune fiind reglementată în art. 15. Ulterior, articolul 13² a fost introdus în cuprinsul secțiunii a 3-a a capitolului III din Legea nr. 78/2000 prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 521/2004 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, M. Of.  nr. 1.123 din 29 noiembrie 2004. Dispozițiile art. 13² au fost modificate prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of.  nr. 757 din 12 noiembrie 2012, motivat de faptul că, în prezent, în art. 297 din Codul penal, cu denumirea marginală “abuzul în serviciu”, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice și de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite (art. 246, 247 și 248) în Codul penal din 1969.În momentul introducerii dispozițiilor art. 13² în cuprinsul Legii nr. 78/2000, legiuitorul a analizat ansamblul legislativ, iar prin nemodificarea dispozițiilor art. 15, în sensul excluderii de la sancționare a tentativei infracțiunii nou-introduse, a avut în vedere o aplicare a acestora în ceea ce privește toate infracțiunile din secțiunea a 3-a a capitolului III al Legii nr. 78/2000, deci și în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 13². Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of.  nr. 517 din 8 iulie 2016, § 42, s-a statuat că acest act normativ constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică unei categorii de persoane clar circumstanțiate de legiuitor încă din primul articol al legii. Infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 reprezintă, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu, care are o variantă tip prevăzută de dispozițiile art. 297 din Codul penal. În contextul celor reținute prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, § 42, Curtea observă că, prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, M. Of.  nr. 105 din 10 februarie 2015, Î.C.C.J.  – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  a stabilit că dispozițiile art. 308 C.pen.  reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen.. Având în vedere aceste aspecte, Curtea, aplicând mutatis mutandis raționamentul juridic reținut de instanța supremă și în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, reține că dispozițiile art. 308 C.pen.  reprezintă o variantă atenuată și a infracțiunii prevăzute de art. 297 C.pen. Dispozițiile art. 309 C.pen.  reprezintă o variantă agravată a infracțiunii de abuz în serviciu. Infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 nu se circumscrie nici variantei atenuate, nici celei agravate a infracțiunii de abuz în serviciu.Analiza existenței infracțiunii prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 trebuie să pornească de la dispozițiile referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu (v în același sens Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016), elementele constitutive ale acesteia fiind cele prevăzute de art. 297 alin. (1) C.pen., la care se adaugă condiția obținerii pentru sine ori pentru altul a unui folos necuvenit. În doctrină s-a precizat că norma penală specială are o structură dihotomică, fiind alcătuită din dispoziție și sancțiune. Dispoziția are în vedere interzicerea sau impunerea unei anumite acțiuni sau inacțiuni, iar sancțiunea constă în pedeapsa ce urmează a se aplica în cazul nerespectării dispoziției. Dispoziția normei penale este reprezentată de regula de conduită pe care legiuitorul o cere a fi respectată destinatarilor legii penale, fiind exprimată prin descrierea acțiunii sau inacțiunii incriminate. După conținutul normelor se face distincția între norme juridice penale complete (unitare) și norme penale divizate. Primele dintre acestea sunt reprezentate de acele norme care, în conținutul lor, au prevăzute integral atât dispoziția, cât și sancțiunea. Normele penale divizate sunt acele norme din conținutul cărora lipsește fie dispoziția sau o parte din aceasta, fie sancțiunea, elemente care se regăsesc în alte texte ale aceluiași act normativ ori în acte normative distincte. Din categoria normelor penale divizate fac parte și normele penale de trimitere, și cele de referire, acestea fiind norme incomplete sub aspectul dispoziției sau sancțiunii, care necesită completarea lor cu elemente din alte norme. Astfel, prin tehnica trimiterii la o altă reglementare, între cele două norme juridice (cea completă și cea incompletă, de trimitere) se realizează o strânsă legătură în plan normativ, norma completă devenind suportul juridic al celei de trimitere.Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of.  nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete“. Astfel, în noua concepție a legiuitorului, norma de trimitere nu mai are un caracter independent față de norma de la care a împrumutat elementul completator, astfel că norma juridică de trimitere nu mai este aptă de a funcționa independent, ci doar în strânsă legătură cu norma completă, la care face trimitere și care conține elementul împrumutat (pentru aceeași concluzie v Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, § 88).Dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 dispun că, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu [astfel cum aceasta este configurată de art. 297 alin. (1) din Codul penal], dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Infracțiunea de abuz în serviciu este reglementată de dispozițiile art. 297 C.pen., care la alin. (1) prevăd că fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii (v Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată) și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.Norma prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen.  reprezintă o normă completă, în structura sa putând fi identificate atât dispoziția – nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii (v Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată) -, cât și sancțiunea – pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Spre deosebire de art. 297 alin. (1) C.pen., art. 13² din Legea nr. 78/2000 conține o trimitere la infracțiunea de abuz în serviciu, adăugându-se de către legiuitor o circumstanțiere specială, acea a obținerii de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 nu conțin în cuprinsul lor dispoziția necesară existenței unei norme penale complete, iar în ceea ce privește sancțiunea acestea fac referire la limitele speciale ale pedepsei pentru infracțiunea de abuz în serviciu, care se majorează cu o treime. Cu alte cuvinte, în cuprinsul dispozițiilor art. 13² din Legea nr. 78/2000 legiuitorul nu a descris o faptă distinctă, cu o configurație proprie, ci a făcut trimitere la dispoziția și pedeapsa cuprinsă în art. 297 C.pen. Reglementarea cuprinsă în art. 297 din Codul penal întregește conținutul normei de trimitere, reprezentată de art. 13² din Legea nr. 78/2000, prima dispoziție legală devenind suportul juridic al celei de-a doua. Cu alte cuvinte, infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 prezintă trăsăturile constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiția referitoare la obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Concluzia ce se impune, din economia modului de reglementare a dispozițiilor art. 13² din Legea nr. 78/2000, este aceea că pentru a deveni aplicabile aceste dispoziții este necesar să se constate mai întâi că faptele săvârșite întrunesc toate elementele de structură ale conținutului variantei-tip descrise de art. 297 C.pen. Situația premisă ce stă la baza infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 presupune întotdeauna constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după constatarea existenței infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza îndeplinirii condiției speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiția ca subiectul activ al infracțiunii să fi obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Această concluzie este susținută și de faptul că în jurisprudența sa, analizând constituționalitatea noțiunii de „folos necuvenit”, nu a realizat o suprapunere a elementului „pagubă” (regăsit în art. 297 din Codul penal) cu cel de „folos necuvenit” (regăsit în dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noțiuni ce se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituțională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existență de sine stătătoare în contextul săvârșirii infracțiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deși uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obținerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obținut de către funcționar un folos necuvenit, fiind, în consecință, săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000. Dacă s-ar considera în mod contrar, s-ar ajunge la situația în care ori de câte ori prin săvârșirea faptei s-a creat o pagubă, s-ar considera că s-a realizat și un folos necuvenit, astfel că infracțiunea de abuz în serviciu nu s-ar mai săvârși decât în forma prevăzută de dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 și niciodată în varianta-tip, prevăzută de art. 297 C.pen. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 248 din Codul penal din 1969, în doctrină s-a arătat că aceasta se consumă în varianta constând într-o acțiune în momentul în care se realizează îndeplinirea în mod defectuos a actului și se produce urmarea periculoasă a faptei, iar atunci când elementul material constă într-o inacțiune în momentul expirării termenului în care trebuie efectuat actul având ca urmare fie o tulburare însemnată a bunului mers al unității, fie o pagubă cauzată patrimoniului acesteia. Astfel, literatura de specialitate a arătat că fapta de abuz în serviciu este susceptibilă de acte pregătitoare și tentativă în modalitatea constând într-o acțiune. Luând în considerare că, în anumite modalități, neprecizate însă de doctrină, infracțiunea de abuz în serviciu este susceptibilă de tentativă, situație care ar putea sta la baza sancționării tentativei și în cazul infracțiunii prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000, Curtea urmează să își îndrepte atenția asupra mai multor aspecte.  Primul aspect vizează elementul material al variantei-tip a infracțiunii de abuz în serviciu, care constă într-o acțiune – îndeplinirea actului prin încălcarea legii, dar și într-o inacțiune – neîndeplinirea unui act. Așa cum s-a precizat în prealabil (§ 34 al prezentei decizii), în doctrină s-a arătat că fapta de abuz în serviciu este susceptibilă de tentativă în modalitatea constând într-o acțiune. În ceea ce privește săvârșirea unei infracțiuni printr-o inacțiune, Legiuitorul a reglementat, în cadrul art. 17 C.pen., săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune, anterior aceasta fiind recunoscută de doctrina și practica judiciară, nefiind însă legal consacrată. În doctrină s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 17 C.pen., sunt susceptibile de a fi săvârșite prin inacțiune numai infracțiunile comisive care presupun producerea unui rezultat material explicit în norma de incriminare. Cu toate acestea, doctrina a relevat faptul că nu toate infracțiunile comisive care presupun producerea unui rezultat se pot considera săvârșite și prin omisiune. În acest sens s-a precizat că infracțiunile comisive care pot fi săvârșite prin omisiune sunt acele infracțiuni de rezultat, adică cele care produc un rezultat material, la care omisiunea echivalentă acțiunii nu este expres prevăzută în norma de incriminare.Dispoziția ce reglementează varianta-tip a infracțiunii de abuz în serviciu prevede expres omisiunea echivalentă acțiunii – neîndeplinirea unui act – ca modalitate distinctă de săvârșire a acestei infracțiuni. Astfel, concluzia care se impune este că în varianta comisivă infracțiunea de abuz în serviciu nu poate fi săvârșită printr-o omisiune. Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 prevăd că tentativa la infracțiunea prevăzută în art. 13² din același act normativ se pedepsește, fără a se face nicio distincție în funcție de modalitățile de săvârșire a infracțiunii de abuz în serviciu. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci când legiuitorul nu face el singur distincția între anumite elemente avute în vedere în momentul legiferării, interpretul nu poate realiza această distincție (în același sens, Decizia nr. 355 din 4 aprilie 2007, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2007; Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, M. Of.  nr. 485 din 29 iunie 2016). Principiul anterior menționat este aplicabil indiferent de caracterul normei supuse interpretării sau de materia în care aceasta a fost adoptată. În acest sens, în practica judiciară s-a reținut că „acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, chiar dacă este în discuție o zonă normativă specială (…). Astfel, (…), formulării generale a textului îi corespunde o aplicare în aceeași măsură generală, neputând fi introduse distincții dacă legea nu le încorporează” (Decizia nr. 10 din 18 iunie 2012, pronunțată de Î.C.C.J.  – Completul competent să judece recursul în interesul legii, M. Of.  nr. 495 din 19 iulie 2012). Interpretarea unei dispoziții de lege trebuie întotdeauna să plece de la premisa că aceasta a fost adoptată în scopul aplicării ei. Unul dintre principiile fundamentale ale interpretării normelor juridice este acela potrivit căruia actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, ceea ce semnifică faptul că o normă juridică trebuie interpretată în sensul care să permită aplicarea ei, și nu în acela în care să o înlăture (Decizia nr. 470 din 22 septembrie 2005, M. Of.  nr. 996 din 10 noiembrie 2005).Legiuitorul, adoptând dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000, a apreciat că se impune o sancționare a tentativei la infracțiunea anterior menționată, chiar și în modalitatea ce presupune o inacțiune a subiectului activ. Așa fiind, aplicând cele două principii anterior menționate, concluzia care se impune este că legiuitorul, prin modul de reglementare a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 78/2000, a urmărit o incriminare și o sancționare a infracțiunii prevăzute de art. 13² din același act normativ în forma tentată, atât pentru modalitatea săvârșirii printr-o acțiune, cât și în modalitatea săvârșirii acesteia printr-o inacțiune. Este unanim admis faptul că există infracțiuni care, fie din cauza elementului subiectiv, fie din cauza celui material, nu pot fi săvârșite în forma tentativei, una dintre acestea fiind și infracțiunea ce presupune o inacțiune. Or, prin sancționarea tentativei la infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000, chiar și în modalitatea ce presupune o inacțiune a subiectului activ, legiuitorul a permis organului judiciar să analizeze, în fapt, un element subiectiv, neexteriorizat, al persoanei în cauză, ceea ce creează premisele realizării unei aprecieri subiective și, în consecință, discreționare. Altfel, prin modul de reglementare se ajunge la situația în care un adevăr unanim admis, acela al imposibilității comiterii unei tentative în cazul unei infracțiuni săvârșite în modalitatea inacțiunii, este contrazis prin prescripția normativă. Plecând de la ideea de bază că infracțiunea art. 13² din Legea nr. 78/2000 presupune ca situație premisă infracțiunea consumată de abuz în serviciu în varianta-tip, Curtea apreciază că, în ipoteza în care fapta a privit îndeplinirea cu încălcarea legii a actului de serviciu, dar paguba sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice nu s-a produs, nu ne putem afla în situația verificării existenței eventualului folos necuvenit. Situația descrisă constituie o tentativă la infracțiunea de abuz în serviciu, în varianta-tip prevăzută de art. 297 C.pen., tentativă care însă nu se pedepsește.  Cea de-a doua ipoteză supusă analizei este aceea a consumării infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, respectiv se reține încălcarea legii prin actul îndeplinit în exercitarea atribuțiilor de serviciu și cauzarea pagubei sau a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, dar nu se obține folosul necuvenit. Legiuitorul pune pe același plan săvârșirea tentativei, din perspectiva infracțiunii prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu fapta în formă consumată, din perspectiva infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, prevăzută de art. 297 C.pen.. A treia ipoteză este aceea a consumării infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, precum și obținerea folosului necuvenit, condiție prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000. Curtea observă că în această situație ne găsim însă în fața săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 în varianta consumată. Dspozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 au în vedere sancționarea tentativei la infracțiunile prevăzute în art. 10, 11, 12, 13, 13¹ și 13² din același act normativ. Prin dispozițiile art. 10-13 din Legea nr. 78/2000, legiuitorul a incriminat săvârșirea unor infracțiuni calificate prin scop, astfel cum se precizează în înseși textele legale. În acest sens, legiuitorul menționează că infracțiunea este săvârșită „în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite” (art. 10, art. 12, art. 13) sau „dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit” (art. 11). Aceasta presupune că oricare dintre acțiunile ce formează elementul material al infracțiunii se realizează în scopul prevăzut de lege, în acest caz fapta comițându-se numai cu intenție directă, calificată prin scopul urmărit. Curtea constată că literatura de specialitate a reținut că tentativa este posibilă la toate faptele din această categorie. Infracțiunile prevăzute în art. 10-13 din Legea nr. 78/2000 sunt norme juridice penale complete (unitare), în structura acestora putând fi identificate atât dispoziția, cât și sancțiunea. Astfel, analiza existenței infracțiunii în forma consumată ori în cea tentată nu presupune coroborarea acestor norme cu alte dispoziții de drept penal prin care sunt reglementate variante-tip ale acestor infracțiuni. Spre deosebire de aceste infracțiuni, cea cuprinsă în art. 13² din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracțiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existența unei condiții – obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit – a cărei îndeplinire, dacă și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârșirii infracțiunii prevăzute de acesta, în forma consumată. Deși legiuitorul a reglementat pedepsirea formei tentate, tocmai prin modul în care este reglementată infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000, forma tentată a acestei infracțiuni se identifică întotdeauna cu infracțiunea consumată de abuz în serviciu, în varianta-tip, prevăzută de art. 297 C.pen. Această situație juridică pune probleme din perspectiva clarității și previzibilității legii și implicit a aplicării dispozițiilor de lege criticate. Astfel, aceeași faptă poate fi considerată atât varianta tentată a unei infracțiuni, cât și varianta consumată a altei infracțiuni, cu consecințe diferite în planul tratamentului sancționator și al competenței materiale a organelor judiciare, deoarece norma legală permite ca persoanei ce a săvârșit fapta respectivă să îi poată fi aplicate fie prevederile ce reglementează varianta-tip a infracțiunii de abuz în serviciu, fie prevederile ce reglementează infracțiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 alin. (2) din C.pen. Această modalitate de reglementare, care permite autorităților să aplice legea penală într-o manieră subiectivă, lăsând acestora posibilitatea alegerii normei legale pentru aplicarea sa la un caz concret, contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), sub aspectul respectării principiului legalității. Și în situația în care persoana în cauză ar fi obținut consiliere juridică în această privință nu ar fi putut cunoaște pedeapsa aplicabilă faptei săvârșite, în condițiile în care această faptă poate constitui, potrivit legii, atât varianta-tip a unei infracțiuni, cât și forma tentată a altei infracțiuni. Acest fapt determină imposibilitatea persoanei în cauză de a-și adapta conduita la prescripția normativă. Curtea reține că în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, a statuat cu valoare de principiu că dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerințele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5)din Constituție. Având în vedere jurisprudența proprie [de exemplu, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 629 din 17 august 2016, § 18; Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of.  nr. 495 din 6 iulie 2015, §§ 17 și 18] și cea a CEDO  [de exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108] referitoare la condițiile pe care o lege trebuie să le îndeplinească pentru a fi conformă Constituției și Convenției, Curtea a statuat că o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și că o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii. Atingerea de către stat a unor obiective, chiar și atunci când acestea sunt de interes general și necesare, nu se poate face decât cu respectarea Constituției, care, potrivit art. 1 alin. (5), este obligatorie. Astfel nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă, previzibilă și accesibilă, întrucât acesta nu își poate adapta conduita în funcție de ipoteza normativă a legii; tocmai de aceea, autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile arătate (Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, § 31).Pentru aceasta,  Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000, raportate la art. 13² din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale. Curtea Constituțională, Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 13² din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu,  M. Of. nr. 890 din 13 noiembrie 2017Î.C.C.J. stabilește că: În cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. – de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei. Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale (Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,  Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în cazul infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., prin sintagma «săvârșirea faptei» prevăzută de dispozițiile art. 296 C.pr.pen.  (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înțelege data încetării inacțiunii (data epuizării infracțiunii de abandon de familie) sau data consumării infracțiunii (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate)” M. Of. nr. 135 din  20 februarie 2020).

LEGEA PENALĂ DE DEZINCRIMINARE  v   aplicarea legii penale de dezincriminare  

LEGEA PENALĂ MAI FAVORABILE        Rezolvarea conflictelor de legi în timp generate de succesiunea celor două coduri va reprezenta una dintre primele și cele mai dificile sarcini cu care se   confruntă organele judiciare. Diversitatea situațiilor care pot să apară, evidențiază necesitatea unor demersuri susținute în vederea unei bune pregătiri a implementării noii reglementări. Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.  Ea nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi (art. 4  din Noul Cod penal– Dispozițiile legii penale de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. Dispozițiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător (Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Modificările aduse Codului penal sunt neesenţiale, cu excepţia regimului sancţionator, mai blând (art.  291  din Noul Cod penal – M.  A.  Hotca,  Noul Cod penal și  Codul penal anterior, Aspecte diferenţiale şi situaţii tranzitorii,Ed. Hamangiu, 2009 p.  289 ).  Dispozițiile art. 4 nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire (v art. 3 din Legea nr. 187/2012). În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Aceste dispoziții   se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile (art. 5 – Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere. (v art. 16 din Legea nr. 187/2012).    În aplicarea dispozițiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal. (v art. 17 din Legea nr. 187/2012). Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă. Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile descrise mai sus,  pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă. Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor de mai sus. Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp. Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa. Se susține ca în cazul succesiunii de legi penale în timp, cu privire la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea penală mai favorabilă independent de legea determinată ca fiind mai favorabilă în raport de fiecare dintre infracțiunile concurente, fără a se putea spune că astfel s-ar crea o  lex tertia . În același mod se va proceda și atunci când faptele au fost judecate separat și când, cu ocazia contopirii, instanța este ținută de autoritatea de lucru judecat a pedepselor aplicate pentru diferitele infracțiuni- Florin Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, http://www.just.ro.Determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancționator al concursului se va face în  concreto, fără a contopi pedepsele stabilite mai întâi potrivit legii vechi și apoi potrivit legii noi. Mental, un judecător are a compara niște pedepse ce ar rezulta, teoretic. Nu poate există nicio ipoteză în care se poate spune de plano că noul Cod penal este o lege mai severă, fără a mai fi necesară raportarea la situația concretă. In doctrină – C. Barbu, Aplicarea legii penale române în spațiu și timp, Ed. Științifică, București, 1972, p.261 s-a reproșat uneori se va ajunge  la crearea unei  lex tertia, prin îmbinarea dispozițiilor din două legi ( în ipoteza în care pentru infracțiunile aflate în concurs este mai favorabilă una dintre legi, iar în privința pedepsei rezultante cealaltă). S-a considerat neîntemeiată această obiecție deoarece nu este vorba de aplicarea dispozițiilor din două legi pentru aceeași faptă, aplicarea pedepsei rezultante fiind o operațiune autonomă în raport cu stabilirea pedepselor pentru fiecare infracțiune concurentă. Or, așa cum se știe, dată fapta stabilită și pedeapsa aplicată conform uneia dintre legi, se poate recurge la instituțiile care funcționează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului – F.  Streteanu, Documentare.  .  . ,  http://www.just.ro. Dacă pedeapsa nu se calculează in  abstracto, raționamentul este perfect aplicabil. În orice variantă, comparându-se rezultatele, se aplică o singură lege, aceea mai favorabilă infractorului, după principiul constituțional. Prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni- Curtea Constituțională,  Decizia nr.841 din 2 octombrie 2007, M. Of.  nr.723 din 25 octombrie 2007. Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei- Curtea Constituțională,  Decizia nr.834 din 2 octombrie 2007, M. Of.  nr.727 din 26 octombrie 2007, sau Decizia nr.265 din 6 mai 2014, § 31. „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art.61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of.  nr.853 din 2 decembrie 2011, sau Decizia nr.265 din 6 mai 2014, § 32). Decizia Curții Constituționale nr.265 din 6 mai 2014 a fost receptată și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – v, cu titlu exemplificativ, Curtea Constituțională,  Decizia nr.5 din 26 mai 2014, M. Of.  nr.470 din 26 iunie 2014, Decizia nr.9 din 2 iunie 2014, M. Of.  nr.497 din 3 iulie 2014, Decizia nr.19 din 15 septembrie 2014, M. Of.  nr.769 din 23 octombrie 2014, sau Decizia nr.13 din 6 mai 2015, M. Of.  nr.410 /2015. Operațiunea de determinare a legii penale mai favorabile este una complexă, care se realizează in concreto. Prin urmare, trebuie luate în calcul atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Această operațiune nu comportă doar o comparare a minimului sau maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru o infracțiune dată, ci, pe lângă criteriul antemenționat, prezintă relevanță, cu titlu exemplificativ, regimul juridic al concursului de infracțiuni, al recidivei, al pluralității intermediare, al modului în care norma penală este configurată [formă simplă/calificată a infracțiunii], aspectele referitoare la individualizarea pedepselor. De aceea, o aplicare globală a legii penale mai favorabile implică o viziune de ansamblu, în funcție de datele cauzei – Curtea Constituțională, Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018,  M. Of.  nr.97 din 7 februarie 2019. (Curtea constată că art. I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(12)] din lege, reglementând o anumită ordine obligatorie de analiză în trepte a criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile, indicate în art. 5 alin.(11) din lege, încalcă art.15 alin.(2) din Constituție, întrucât ordinea impusă permite calificarea unei legi penale mai aspre ca fiind mai blânde. Totodată, întrucât contravine ideii de aplicare globală a legii penale, astfel cum acest concept a fost definit prin Decizia nr.265 din 6 mai 2014, se reține și încălcarea art.147 alin.(4) din Constituție, cu privire la efectele general obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale). Principiul legalității obligă pe judecător să țină seama nu numai de textele care incriminează(sau nu) și pedepsesc faptele, ci de toate normele care își găsesc aplicarea, nu în abstract, ci  în fiecare  caz concret (V.  Dongoroz, Drept penal, “Tirajul”, Institutul de Arte Grafice, București, 1939, pp.  132-133) – concursul de infracțiuni, recidiva, participația, tentativa circumstanțe etc – C. Barbu, Aplicarea legii …, p.225. În și cazul concursului, este mai blândă aceea dintre legi care în ansamblul dispozițiilor sale conduce la o pedeapsă rezultantă mai mică pentru infractor. C.  Barbu, p.  262, p.  264, Gh.  Dărîngă, Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal, în “ Revista română de drept” nr.  3/1970, p.  63 .  Vezi și Fl.   Streteanu, Documentare . . . .  http://www.just.ro,   În cazul concursului vorbim de o tratare independentă ( la G.  Antoniu, Comentariu, p.  66), de o instituție separată, autonomă (de textele care prevăd incriminări sau pedepse), dar nu de o lege separată.  Determinarea concretă a legii penale mai favorabile, vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze.  Doar o lege inexistentă (combinată) ar constitui o lex tertia. Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. (D. Ciuncan, Dreptul inter-temporal și controlul constituționalității legii, „Pro lege” nr. 1/1994, p. 248;  D. Ciuncan, Legea penală mai favorabilă,  „Revista de drept penal”  nr. 3/1997,56; D. Ciuncan, Furt calificat. Legea mai favorabilă, „Revista de drept penal” nr. 2/2002, p. 142; D. Ciuncan, Hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunțării lor, în „Revista juridică”, Timișoara, nr. 9/1996, p.23; D. Ciuncan, Problema aplicării legii mai favorabile în cazul situațiilor tranzitorii în succesiunea legilor penale privind liberarea condiționată, „Pro lege” nr. 4/2000, 265;D.   Ciuncan,  Reflecții privind aplicarea legii penale mai favorabile,  „Revista de drept penal” nr. 3/1997, p. 56)   v activitatea legii penale,  aplicarea legii penale în timp,  aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei,  aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei   

LEGEA PENALĂ reprezintă orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Legea penală este definită prin dispozițiile art. 173 C. pen.  ca fiind orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Așadar, norma de drept penal material nu este limitată la normele care definesc infracțiuni și pedepsele ce pot fi aplicate pentru sancționarea acestora, ci cuprinde orice dispoziție cu caracter penal. Legea penală este supusă din perspectiva aplicării în timp principiului activității conform art. 3 C. pen., principiu care este limitat de excepția privind legea penală mai favorabilă, consacrată cu rang constituțional prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și totodată prin dispozițiile art. 5 C. pen. Legea procesuală nu este definită explicit în legislație, iar potrivit art. 13 C. pr. pen.  aceasta este supusă principiului activității, cu singura excepție a situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii. Normele de drept procesual penal au ca obiect de reglementare desfășurarea procesului penal și se adresează numai celor care participă la activitatea procesuală, spre deosebire de normele de drept substanțial care se adresează tuturor  ( V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, București, 1942, p. 8 apud N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Paidea, p. 35.). Dată fiind interdependența dintre dreptul penal material și dreptul procesual penal, simpla plasare a unei norme în cuprinsul Codului penal sau al Codului de procedură penală nu constituie un criteriu suficient în sine pentru calificarea acesteia ca fiind o normă de drept substanțial sau, dimpotrivă, de drept procesual. În jurisprudența CEDO , problema delimitării dintre normele de drept material și cele de drept procesual a fost abordată în contextul analizării domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale privind principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Dispozițiile art. 7 din Convenție se aplică numai dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea acestora. Cu toate acestea, o dispoziție legală calificată în dreptul național ca fiind procedurală va fi considerată ca normă de drept material (substanțial) în măsura în care aceasta are o influență asupra severității pedepsei ce poate fi aplicată persoanei acuzate și va intra în domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Convenție [Cauza Scopolla împotriva Italiei (nr. 2) (MC), §§ 110-113].Curtea Constituțională a României a dezvoltat analiza asupra acestei chestiuni și a elaborat în jurisprudența sa un set de criterii pentru determinarea caracterului unei norme ca aparținând dreptului material sau celui procesual. S-a reținut că așezarea normei în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru delimitarea normelor de drept penal de cele de procedură penală, fiind necesară analizarea și a altor criterii, respectiv obiectul de reglementare, scopul și rezultatul cu privire la răspunderea penală la care conduce norma în discuție. Mai mult, dincolo de simpla calificare a unei norme ca aparținând dreptului material sau celui procesual, instanța de contencios constituțional a reținut că „În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. Așadar, faptul că textul în discuție figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă” (Decizia Curții Constituționale nr 1470/2011 și Decizia Curții Constituționale nr. 1483/20114). M. Of.  nr. 853 din 2 decembrie 2011. În consecință, urmează ca determinarea naturii normei cuprinse în dispozițiile art. 155 alin. (1) C.pen.  să fie făcută în raport cu criteriile care rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, respectiv prin luarea în considerare a obiectului de reglementare, a scopului și a rezultatului asupra răspunderii penale a normei menționate. În literatura de specialitate (F. Streteanu, Considerații privind modificarea Codului penal din Legea nr. 27/2012, Revista Caiete de Drept Penal, nr. 1/2012, p. 15) s-a arătat că, în doctrina contemporană și în diferitele legislații la nivel european, prescripția penală este calificată ca fiind o instituție de drept procesual supusă regulii aplicării imediate a legii noi, punct de vedere susținut de doctrina germană, franceză sau belgiană; instituție de drept substanțial, opinie susținută în dreptul spaniol, elvețian sau italian ori o instituție mixtă, aparținând deopotrivă dreptului penal substanțial și procedurii penale. 

LEGEA PENALĂ ȘI TRATATELE INTERNAȚIONALE   Dispozițiile privind teritorialitatea, personalitatea, realitatea sau universalitatea legii penale se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internațional la care România este parte.

LEGEA PENALĂ TEMPORARĂ  v   aplicarea legii penale temporare  

LEGITIMA APĂRARE   Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în legitimă apărare. Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului. Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile de mai sus, acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții. În privința legitimei apărări, au fost avute în vedere atât  opiniile exprimate în doctrină cât și experiența altor legislații (art.15 C. pen. elvețian, art.20 C. pen. spaniol, art.122-5 C. pen. francez) și s-a renunțat la condiția pericolului grav generat de atac, gravitatea acestuia și a acțiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate pe terenul proporționalității. (Expunerea de motive)

LIBERAREA CONDIȚIONATĂ   Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. De la data liberării condiționate, condamnatul este supus unui termen de supraveghere de 10 ani. Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Intervalul cuprins între data liberării condiționate și data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat. Liberarea condiționată cunoaște modificări semnificative atât sub aspectul condițiilor de acordare cât și al procesului de reintegrare socială a condamnatului prin implicarea activă și calificată a statului, în acest sens un rol esențial revenind consilierilor de probațiune. În privința condițiilor de acordare, nu s-au menținut dispozițiile care creau regimuri diferențiate de acordare a liberării între condamnații femei și bărbați ori între condamnații pentru infracțiuni comise cu intenție sau din culpă. În primul caz, rațiunea modificării urmărește reglementarea unui regim unic în care criteriul relevant să-l reprezinte durata pedepsei executate. În al doilea caz, forma de vinovăție cu care s-a săvârșit infracțiunea nu mai poate constitui un temei pentru fundamentarea unor regimuri diferențiate de  acordare a liberării condiționate deoarece forma de vinovăție, a fost valorificată în operațiunea de individualizare a pedepsei, care se reflectă în natura, durata și modul de executare a pedepsei așa cum au fost aplicate prin hotărârea de condamnare. Orientarea europeană în această materie dar și a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, pe deplin justificată, este de a reglementa acordarea liberării condiționate ținând cont exclusiv de conduita condamnatului pe durata executării pedepsei, pentru că numai în acest fel poate fi influențată și modelată mai eficient conduita condamnatului care dobândește astfel o motivare în plus cunoscând că o bună conduită îl aduce mai aproape punerea în libertate. Acordarea liberării ținând seama de stări de fapt anterioare începerii executării, precum natura sau gravitatea infracțiunii comise, forma de vinovăție, conduita pe parcursul procesului, constituie o cauză de descurajare a condamnatului în procesul de reintegrare deoarece acesta realizează că liberarea nu depinde de conduita sa pe durata executării, ci de faptele sale anterioare, pe care oricum nu le mai poate influența în nici un fel. În același timp, prin modul de reglementare a condițiilor de acordare se evidențiază mai clar rolul și rațiunile liberării condiționate. Practica judiciară din ultimul deceniu a transformat liberarea condiționată, este adevărat și din cauza majorării drastice a limitelor de pedeapsă, într-un drept al condamnatului de a fi liberat după executarea fracției de pedeapsă prevăzută de lege. De asemenea, s-a observat că în ceea ce privește condiția existenței dovezilor temeinice de îndreptare, aceasta a fost socotită ca fiind îndeplinită atâta timp cât condamnatul nu a fost sancționat disciplinar pentru abateri comise în perioada încarcerării.  Liberarea condiționată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen ci un instrument juridic prin care instanța de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării, dovedește că a făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale și convinge astfel instanța că nu va mai comite infracțiuni iar liberarea sa anticipată nu prezintă nici un pericol pentru colectivitate. Referitor la procesul de recuperare după liberare, pe parcursul termenului de supraveghere condamnatului îi revine nu numai obligația generală negativă de a nu mai comite alte infracțiuni, verificarea respectării acestei obligații fiind supusă unui regim de supraveghere, dar și o serie de obligații prin care se urmărește reacomodarea acestuia cu viața în colectivitate pentru înlesnirea reintegrării sale sociale. Noua reglementare a instituției liberării condiționate, prin care condamnatul este supus pe durata termenului de supraveghere unui proces de supraveghere și reacomodare cu viața în colectivitate, a fost inspirată de dispozițiile similare din legislația penală germană (§ 57-§ 58), spaniolă (art. 90) și portugheză (art. 61- art. 63).  (Expunerea de motive) v Condițiile liberării condiționate

LIBERTATEA CONȘTIINȚEI   v Constituția  României  

LIBERTATEA DE EXPRIMARE   v Constituția  României  

LIBERTATEA INDIVIDUALĂ   v Constituția  României  

LICITAȚII  PUBLICE    v deturnarea licitațiilor publice  

LICITAȚII PUBLICE   v   deturnarea licitațiilor publice  

LIMITELE RĂSPUNDERII PENALE Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

LIPSA PLÂNGERII PREALABILE   În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele. Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre acestea. În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu. Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.

 LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL   Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoarea de la unu la 7 ani. Se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra. Dacă fapta este săvârșită: de către o persoană înarmată; asupra unui minor; punând în pericol sănătatea sau viața victimei, pedeapsa este închisoarea cuprinsă între 3 și 10 ani. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa la aceste infracțiuni  se pedepsește.

LOBBY   v traficul de influență  

LOVIREA SAU ALTE VIOLENȚE   Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă. Acțiunea penala se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe săvârșită asupra unui membru de familie, prevăzută de art. 193 raportat la art. 199 alin. (1) C. pen., atunci când acțiunea penală a fost pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încetarea procesului penal poate fi dispusă numai ca efect al retragerii plângerii prealabile, și nu ca efect al împăcării.(  I.C.C.J.,   Decizia nr.  11/2019,  Of. nr. 477 din  12 iunie 2019)

LOVIREA SUPERIORULUI ORI A INFERIORULUI   Lovirea superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat, atunci când superiorul sau șeful se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuții, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și lovirea săvârșită de către superior sau șef împotriva inferiorului sau a subordonatului, atunci când inferiorul sau subordonatul se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuții. Când faptele au fost comise în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOARE DE MOARTE   Dacă vreuna dintre faptele de lovire  sau alte violențe și vătămare corporală a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.

LUAREA DE MITĂ   Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta. Fapta săvârșită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracțiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Prin Decizia nr. 9 din 13 februarie 2023 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate, pe de-o parte, de calitatea de instituție publică a unui spital militar și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acesta să fie subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că Spitalul miliar este instituție publică în sensul art. 135  C.pen., iar aceasta nu poate fi autor al infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C.pen., și abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen. (M. Of. nr. 245 din 24 martie 2023).

 

M

 MATERIALE PORNOGRAFICE CU MINORI         orice material care prezintă un minor ori o persoană majoră drept un minor, având un comportament sexual explicit sau care, deşi nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament, precum şi orice reprezentare a organelor genitale ale unui copil cu scop sexual.
MĂRTURIA MINCINOASĂ Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.  Mărturia mincinoasă săvârșită: de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecție a martorilor; de un investigator sub acoperire; de o persoană care întocmește un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață ori închisoarea de 10 ani sau mai mare se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Autorul nu se pedepsește dacă își retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reținere, arestare sau de punerea în mișcare a acțiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a mărturiei mincinoase. Martorul denunțător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 290 alin. (3) C. pen. poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen. .( Decizia nr. 1/2020 M. Of. nr. 173 din 3 martie 2020 ) Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C.pen. (Decizia nr. 1/2019,  M. Of. nr. 187 din martie 2019) Participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 C. pen. ( Înalta Curtea de Casație și Justiție,   Decizia nr.  10/2019 M. Of. nr. 16 din 28 mai 2019). Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

MĂSURILE DE SIGURANȚĂ    Măsurile de siguranţă, între care se regăseşte şi măsura confiscării extinse, au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale. Totodată, incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de existenţa stării de pericol relevată de acea faptă. Prin urmare, starea de pericol care constituie, în acord cu art. 111 C. pen. din 1969, temei al luării măsurii de siguranţă, nu se confundă cu pericolul social al infracţiunii, deoarece aceasta priveşte persoana, făptuitorul sau anumite lucruri având legătură cu fapta săvârşită de el şi care constituie o ameninţare pentru viitor.” (ICCJ,  dec.  nr. 78 / 2014, M. Of.  nr. 273 din 14 aprilie 2014,  dec. 32/2023) v Scopul măsurilor de siguranță,  Categoriile măsurilor de siguranță

 MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE ȘI  MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE ȘI OBLIGAȚIILE în cazul suspendării executării pedepsei  Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență, Instanța impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații: să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională; să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței. Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor. Pentru stabilirea conținutului acestei obligații,   instanța va consulta informațiile puse la dispoziție periodic de către serviciul de probațiune cu privire la posibilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probațiune și la nivelul instituțiilor din comunitate. Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE ȘI OBLIGAȚIILE  în cazul amânării executării pedepsei   Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:  să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;  să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;  să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;  să comunice schimbarea locului de muncă;  să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.  Instanța poate impune persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:  să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;  să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor;  să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;  să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;  să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea;  să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;  să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță;  să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;  să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței;  să nu ocupe sau să nu exercite funcția, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii,  Pentru stabilirea obligației prevăzute la alin. (2) lit. b), vizitele consilierului de probațiune,  instanța va consulta informațiile puse la dispoziție periodic de către serviciul de probațiune cu privire la posibilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probațiune și la nivelul instituțiilor din comunitate. Când stabilește obligația prevăzută la alin. (2) lit. e)-g),  adică  să nu comunice,  să nu se afle în anumite locuri,  să nu conducă anumite vehicule,  instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei. Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE ȘI OBLIGAȚIILE  în cazul liberării condiționate    Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, orice schimbare a locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență. În cazul arătat mai sus,   instanța poate impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații: să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională; să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate; să nu părăsească teritoriul României; să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță; să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea; să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță; să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. Obligațiile prevăzute în lege pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate în conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Când stabilește o anume obligație, instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei. Măsurile de supraveghere și obligațiile impuse se execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, respectiv pe toată durata termenului de supraveghere.

MĂSURILE EDUCATIVE sunt neprivative de libertate sau privative de libertate. Măsurile educative neprivative de libertate sunt: stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la sfârșit de săptămână; asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate sunt: internarea într-un centru educativ; internarea într-un centru de detenție.

MEMBRU DE FAMILIE se înțelege: ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; soțul; persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc. Dispozițiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a) al art,  177 C. pen., se aplică, în caz de adopție, și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești.

MIJLOACE DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR     reprezintă un dispozitiv, un obiect sau o înregistrare, protejat, respectiv protejată, material ori nematerial, respectiv materială ori nematerială, sau o combinație a acestora, altul, respectiv alta decât o monedă cu valoare circulatorie și care, singur, respectiv singură sau împreună cu o procedură sau un set de proceduri, permite deținătorului sau utilizatorului transferul de bani sau valoare monetară, inclusiv prin monedă electronică sau monedă virtuală. Prin instrument de plată electronică se înțelege un instrument care permite efectuarea de retrageri de numerar, încărcarea și descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum și transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate și executate de către instituții financiare. Prin monedă electronică se înțelege valoarea monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanță asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării de operațiuni de plată și care este acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică. Moneda virtuală înseamnă o reprezentare digitală a valorii care nu este emisă sau garantată de o bancă centrală sau de o autoritate publică, nu este în mod obligatoriu legată de o monedă instituită legal și nu deține statutul legal de monedă sau de bani, dar este acceptată de către persoane fizice sau juridice ca mijloc de schimb și poate fi transferată, stocată și tranzacționată electronic.  v instrument de plată electronică ,  instrument de plată fără numerar,  monedă electronică,,  moneda virtuală
MILITARI   v  Absența nejustificată,   Abuzul de autoritate, Aeronave  militare,  Agresiunea împotriva santinelei,   Capitularea,  Coborârea pavilionului,  Coliziunea, Constrângerea superiorului,  Dezertare,   Folosirea emblemei Crucea Roșie în timpul operațiunilor militare,  infracțiuni săvârșite de militari,  infracțiuni săvârșite de militari sau de civili,  Insubordonarea,  Încălcarea consemnului, Jefuirea celor căzuți pe câmpul de luptă, Lovirea superiorului ori a inferiorului, Neluarea măsurilor necesare în operațiunile navale,Neprezentarea la încorporare sau concentrare,  Părăsirea câmpului de luptă,  Părăsirea comenzii, Părăsirea navei,   Părăsirea postului sau comenzii, Punerea în mișcare a acțiunii penale,  Sancționarea tentativei,  Sustragerea de la luarea în evidența militară,  Sustragerea de la serviciul militar în timp de război,  Zborul neautorizat

MINISTERUL PUBLIC      face parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecătorească, reprezentând o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură judecătorească. Procurorii nu sunt agenţi ai autorităţii executive. Conform art. 130 alin. (1) din Constituţie, M. P;  este o simplă parte care reprezintă în proces interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, un auxiliar al justiţiei ( T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, 1998, vol. II, p.360). M. P . este subiect al raportului procesual penal (Gh. Mateuţ, „Dreptul” nr. 12/1992, 24 (nu reprezintă statul, ci interesele generale ale societăţii). – Parchetul nu este un organ administrativ; deci actele lui nu pot fi supuse controlului instanţelor de contencios administrativ, care nu-l pot obliga să dea răspuns la plângerile penale adresate Parchetul nu are legitimare activă în a solicita constatarea nulităţii absolute a unor clauze din statutul unei S.C. (privind întrajutorarea) pentru că acţiunea sa nu este prevăzută de lege.  v Curtea Constituţională dec. nr. 73/1996, M. Of. nr. 255/1996,  C.S.J., S. cont. adm. dec. nr. 1369/1996.C. S. J. , S.com. dec. nr.  935/1996

MINOR   v actul sexual cu un minor ,  abandonul de familie,  agresiunea sexuală, circumstanțe agravante,  conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe,  coruperea sexuală a minorilor,  conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, , descoperirea unei infracțiuni săvârșite în timpul minorității,  determinarea sau înlesnirea sinuciderii,  efectele cauzelor de atenuare și agravare,  eroarea,  exploatarea cerșetoriei, facilitarea șederii ilegale în România favorizarea făptuitorului, folosirea prostituției infantile,  folosirea serviciilor unei persoane exploatate  ,  folosirea unui minor în scop de cerșetorie, relele tratamente aplicate minorului nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, infracțiuni de război contra persoanelor   împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu influențarea declarațiilor,  internarea într-un centru,  internarea într-un centru de detenție,   infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie,  împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă,  măsurile de supraveghere și obligațiile, membru de familie, plângerea prealabilă și împăcarea, pornografia infantilă,  răzbunarea pentru ajutorul dat justiției, șantajul, tăinuirea, traficul de minori, ultrajul,  ultrajul judiciar, violența în familie, violul,  limitele răspunderii penale,   influențarea declarațiilor,  infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă,   minoritatea făptuitorului,  minor devenit major,  nedenunțarea,  nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului  ,  obligații ce pot fi impuse minorului,  plângerea prealabilă și împăcarea, pornografia infantilă,  prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate, prescripția executării măsurilor educative, prescripția răspunderii penale, prescripția răspunderii penale a minorilor,  plasarea sub supraveghere judiciară,  racolarea minorilor în scopuri sexuale, răzbunarea pentru ajutorul dat justiției,  referatul de evaluare, relele tratamente aplicate minorului, stagiul de formare civică, supravegherea,  șantajul,   termenele de prescripție a răspunderii penale,  traficul de minori,   traficul de persoane,  trecerea frauduloasă a frontierei de stat  ,   tăinuirea, traficul de minori, ultrajul,  ultrajul judiciar, violența în familie, violul

 MINORITATEA    v  Limitele răspunderii penale, Consecințele răspunderii penale,  Măsurile educative,   Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

MINORITATEA FĂPTUITORULUI   Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.

MINORUL DEVENIT MAJOR   Dispozițiile prezentului titlu se aplică și majorilor care, la data săvârșirii infracțiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani. Când, la data pronunțării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanța, ținând seama de posibilitățile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum și de celelalte criterii prevăzute, poate dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar.

MIȘCAREA INTERNAȚIONALĂ DE CRUCE ROȘIE ȘI SEMILUNĂ ROȘIE este o mișcare umanitară internațională a cărei misiune este de a proteja viața și sănătatea oamenilor, de a asigura respectul față de ființa umană, de a preveni și alina suferința oamenilor, fără vreo discriminare de naționalitate, rasă, religie, clase sociale sau opinii politice. Termenul cel mai răspândit este de Crucea Roșie Internațională, deși acesta este folosit greșit, deoarece nu există nicio organizație cu acest nume. În realitate, mișcarea constă în mai multe organizații distincte, independente din punct de vedere legal, însă unite în cadrul aceleiași mișcări prin principii de bază, obiective, simboluri, statute și organe de conducere comune. V  Folosirea emblemei Crucea Roșie în timpul operațiunilor militare  

MITĂ   v darea de mită  ,  luarea de mită

MITIOR LEX    v activitatea legii penale,  aplicarea legii penale în timp,  aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei,  aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei ,  legea penală mai favorabilă     

MODIFICAREA SAU ÎNCETAREA OBLIGAȚIILOR   Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare. Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.

MONEDĂ ELECTRONICĂ       valoarea monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanţă asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării de operaţiuni de plată şi care este acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică.

MONEDA VIRTUALĂ        o reprezentare digitală a valorii care nu este emisă sau garantată de o bancă centrală sau de o autoritate publică, nu este în mod obligatoriu legată de o monedă instituită legal şi nu deţine statutul legal de monedă sau de bani, dar este acceptată de către persoane fizice sau juridice ca mijloc de schimb şi poate fi transferată, stocată şi tranzacţionată electronic.

 N

NEAPLICAREA DETENȚIUNII PE VIAȚĂ   Dacă la data pronunțării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detențiunii pe viață i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.

NEAPLICAREA DIZOLVĂRII SAU SUSPENDĂRII ACTIVITĂȚII PERSOANEI JURIDICE   Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. a) și lit. b) C. pen. ,   și anume dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani,   nu pot fi aplicate instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii. Dispozițiile de mai sus se aplică și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

 NEDENUNȚAREA   Fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani.  Fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile ori contra libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani. Nedenunțarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește. Nu se pedepsește persoana care, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârșirea faptei nedenunțate, încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanților. Sancționarea penală a oricărei persoane pentru nedenunțarea unor infracțiuni săvârșite contra patrimoniului nu mai este necesară în prezent, mai cu seamă în condițiile în care infracțiunea a fost deja comisă, așa cum prevede textul în vigoare. În majoritatea legislațiilor penale de referință ale statelor europene este incriminată nedenunțarea unei infracțiuni dar numai când cel care, având cunoștință despre pregătirea comiterii acesteia, nu sesizează autoritățile pentru a putea împiedica săvârșirea infracțiunii. Totodată obligația de denunțare nu subzistă decât în cazul unor infracțiuni de o gravitate deosebită pentru că numai în aceste condiții poate fi justificată aplicarea unei sancțiuni penale.  În sensul celor arătate mai sus sunt dispoziții §138 C. pen. german (care sancționează nedenunțarea unor infracțiuni precum pregătire a unui război de agresiune, înalta trădare, falsificarea de bani, traficul agravat de persoane, omorul, genocidul etc.), art.450 alin. 2 C. pen. spaniol (care sancționează nedenunțarea unor infracțiuni contra vieții, integrității sau sănătății, libertății ori libertății sexuale), art. 364 C. pen. italian (care sancționează nedenunțarea unor infracțiuni privind securitatea statului), art. 434-1 – 434-3 C. pen. francez.  În reglementarea propusă de proiect infracțiunea de nedenunțare sancționează conduita persoanei care, luând cunoștință de pregătirea sau comiterea unei fapte de omor, lipsire de libertate în mod ilegal, viol sau agresiune sexuală, anterior sau concomitent comiterii acesteia, nu înștiințează de îndată autoritățile în vederea împiedicării comiterii acestora ori pentru înlesnirea identificării sau prinderii făptuitorilor. Din această perspectivă se justifică sancționarea penală a persoanei care, fără vreun risc propriu, refuză sesizarea imediată a autorităților pentru a se putea interveni înainte de consumarea sau epuizarea unor infracțiuni grave în vederea împiedicării sau diminuării efectelor acestora ori pentru a-i putea prinde pe făptuitori. Se instituie obligația de denunțare a unei „fapte prevăzute de legea penală” și nu a unei „infracțiuni”, rațiunea fiind aceea că pentru existența infracțiunii de nedenunțare interesează doar ținerea sub tăcere față de autorități a pregătirii sau comiterii unei fapte periculoase interzise de legea penală împotriva unei persoane, fiind fără relevanță că fapta respectivă nu a fost încă pusă în executare, că actele de executare deja comise se află în faza actelor premergătoare ori a unei tentative nepedepsite de lege sau că nu s-ar putea angaja răspunderea penală ca urmare a existenței unor cauze de neimputabilitate (de exemplu minoritatea sau iresponsabilitatea). ( Expunerea de motive)

NEDENUNȚAREA UNOR INFRACȚIUNI CONTRA SECURITĂȚII NAȚIONALE   Fapta persoanei care, luând cunoștință despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 și art. 406-409 (Trădarea,  Trădarea prin transmitere de informații secrete de stat,  Trădarea prin ajutarea inamicului,  Acțiuni împotriva ordinii constituționale,  Acțiunile ostile contra statului,  Spionajul,  Atentatul care pune în pericol securitatea națională,  Atentatul contra unei colectivități,  Actele de diversiune,  Compromiterea unor interese de stat,  Divulgarea secretului care periclitează securitatea națională,  Infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională,  Constituirea de structuri informative ilegale), nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Nedenunțarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește. Nu se pedepsește persoana care, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârșirea faptei nedenunțate, încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului și a participanților.

NEEXECUTAREA SANCȚIUNILOR PENALE   Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranță prevăzute în art. 108 lit. b) și lit. c),(internarea medicală,  respectiv interzicerea ocupării unor funcții sau exercitării unei profesii) de către persoana fizică față de care s-au dispus aceste sancțiuni, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. Sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenție ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141 se pedepsește cu amendă. Prin Decizia nr. 2 din 30 ianuarie 2019 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept: „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d)  C.  pen.  anterior (din 1969)“,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Stabilește că „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) Codul penal anterior (din 1969) nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal“. (M. Of. nr. 242 din 28 martie 2019).

NEGLIJENȚA ÎN PĂSTRAREA INFORMAȚIILOR   Neglijența care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conține informații secrete de stat, precum și neglijența care a prilejuit altei persoane aflarea unei asemenea informații se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele prevăzute în art. 303 alin. (1),   divulgarea informațiilor secrete de stat și art. 304, divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice  dacă au fost săvârșite din culpă.

 NEGLIJENȚA ÎN SERVICIU   Încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Dispozițiile art. 298 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “îndeplinirea ei defectuoasă” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinirea prin încălcarea legii“.(Curtea Constituțională,  Decizia nr. 518/2017,   M. Of. nr. 765 din 26 septembrie 2017 ).

REA-CREDINȚĂ SAU GRAVĂ NEGLIJENȚĂ   Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reprezintă abatere disciplinară, „ exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență (…) ” .Art. 991 din același act normativ prevede că, „(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”Analiza și aprecierea asupra probatoriului și, totodată, raționamentul și interpretarea normelor legale, precum și argumentele de fapt și de drept ce motivează soluțiile pronunțate în dosarele aflate în curs de instrumentare, constituie aspecte ce țin de judecata propriu-zisă a cauzelor, susceptibile de a fi analizate în cadrul controlului de legalitate și temeinicie, realizat cu ocazia căilor de atac exercitate în condițiile legii.Altfel spus, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, întrucât principiul independenței procurorului presupune excluderea oricăror influențe exercitate asupra acestuia cu privire la instrumentarea și soluționarea cauzelor penale cu care este învestit, principiu ce este corelat cu obligația procurorului de a se supune legii. În aceste condiții, independența procurorului nu poate fi privită ca un privilegiu care să permită nesocotirea responsabilităților specifice funcției, limitele independenței fiind raportate la cerința imperioasă privind respectarea legii. Cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, se reține că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe.Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 991 din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.În cauză, în mod corect a reținut prima instanță că erau incidente prevederile art. 339–340 C. pr. pen., în conformitate cu care reclamantul avea posibilitatea de a formula plângere împotriva actelor procurorului, plângere ce se soluționează de către procurorul ierarhic superior, respectiv avea posibilitatea de a face plângere la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în fond.Verificarea aspectelor care țin de modalitatea de instrumentare și de soluționare a dosarelor aflate pe rolul parchetelor, inclusiv de legalitatea tacticii/strategiei folosite de procuror în instrumentarea dosarului, de limitele colaborării cu alte instituții, de momentul oportun pentru declanșarea urmăririi penale in personam, respectiv de încălcarea normelor de drept material sau procesual, a drepturilor reclamantului poate fi obiect al cenzurii procurorului ierarhic superior, judecătorului de drepturi și libertăți și judecătorului de cameră preliminară, așa cum este prevăzut de Capitolul VII al C. pr. pen.., Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală (art. 336 –341 din C. pr. pen..).Verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege; procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.Aceleași dispoziții se regăsesc și în art. 3 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, „Procurorii sunt independenți în dispunerea soluțiilor, în condițiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”Instanța de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reținut în mod corect, contrar susținerilor recurentului, că, în raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza efectuată de Inspecția Judiciară se raportează la faptele sesizate, și nu la conținutul abaterilor disciplinare la care se face referire in sesizare.În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, „Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate.” Examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o depășire a limitelor marjei sale de apreciere conferite de lege. În ceea ce privește soluțiile și măsurile adoptate de Parchet, în mod corect judecătorul fondului a reținut că autoritatea publică intimată nu are competența de a verifica nici măsurile luate și nici soluțiile adoptate de procuror, întrucât s-ar încălca principiul independenței magistratului, consacrat în art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, cu excepția situației în care procurorii își exercită funcția cu rea credință sau gravă neglijență, ceea ce nu s-a identificat în cauză, ca urmare a verificărilor efectuate potrivit competențelor și atribuțiilor Inspecției Judiciare. Prima instanță a judecat cauza în acord cu principiul unui proces echitabil, reclamantul beneficiind de toate garanțiile procesuale oferite de lege.Totodată, art. 13 sub titulatura „Dreptul la un recurs efectiv” prevede că orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv instanței naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale.Dreptul de recurs instituit în art. 13 din Convenție, din punct de vedere al naturii sale juridice, este un drept subiectiv de natură procesuală, el garantează în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție un „drept de acces” în fața judecătorului intern sau în fața oricărei alte autorități competente ce poate dispune „redresarea” situației litigioase, adică înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.În cauză, reclamantul a avut la dispoziție căile procesuale de atac și de care a uzat în termenul legal (inclusiv de procedura prevăzută de 451 din Legea nr. 317/2004), având astfel dreptul la un „recurs efectiv” exercitat împotriva rezoluției autorității pârâte, legalitatea și temeinicia acesteia fiind cercetată pe cale judecătorească în dublu grad de jurisdicție.În consecință, în cauză nu ne aflăm în prezența unui drept protejat de CEDO care să fi fost încălcat, ci se observă că nemulțumirea părții în raport cu soluția dată cererii sale este transferată în dimensiunea nerespectării drepturilor menționate. Î. C. C. J. Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal,  Dec. nr. 4803 din 1 octombrie 2020

NEIMPUTABILITATE v Cauzele de neimputablitate

NEÎNDEPLINIREA ÎNDATORIRILOR DE SERVICIU SAU ÎNDEPLINIREA LOR DEFECTUOASĂ  de către angajații care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport, intervenție sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța circulației mijloacelor de transport, intervenție sau manevră pe calea ferată, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

NEÎNDEPLINIREA ÎNDATORIRILOR DE SERVICIU SAU ÎNDEPLINIREA LOR DEFECTUOASĂ DIN CULPĂ   Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, de către angajații care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport, intervenție sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport, intervenție sau manevră pe calea ferată, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Când fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

 NELUAREA MĂSURILOR LEGALE DE SECURITATE ȘI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

 NELUAREA MĂSURILOR NECESARE ÎN OPERAȚIUNILE NAVALE   Fapta comandantului unei nave militare sau grupări de nave militare care, fără a fi fost oprit prin vreun ordin sau fără a fi fost împiedicat de misiunea specială pe care o avea: nu ia măsurile necesare să atace, să lupte împotriva inamicului, să ajute o navă a statului român sau a unei țări aliate, urmărită de inamic ori angajată în luptă; nu ia măsurile necesare pentru a distruge un convoi inamic; nu urmărește navele de război sau comerciale ale inamicului se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

NEPREZENTAREA LA ÎNCORPORARE SAU CONCENTRARE   Neprezentarea la încorporare, concentrare sau mobilizare în timp de război sau pe durata stării de asediu, în termenul prevăzut în ordinul de chemare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și neprezentarea celui încorporat sau concentrat la unitatea la care a fost repartizat, precum și a celui care, executând potrivit legii serviciul alternativ, nu se prezintă în termen la angajator. Termenele de prezentare prevăzute mai sus se prelungesc cu 10 zile, în cazul în care cel chemat se află în străinătate.

 NERESPECTAREA ATRIBUȚIILOR PRIVIND VERIFICAREA TEHNICĂ ORI EFECTUAREA REPARAȚIILOR   Îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuțiilor de verificare tehnică ori inspecție tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparații sau intervenții tehnice de către persoanele care au asemenea atribuții, dacă din cauza stării tehnice a vehiculului s-a pus în pericol siguranța circulației pe drumurile publice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Dacă, urmare a faptei, s-a produs un accident de circulație care a avut ca urmare vătămarea integrității corporale sau a sănătății uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Dacă faptele au fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime. Repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de accident, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

NERESPECTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI   Nerespectarea unei hotărâri judecătorești săvârșită prin: împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de executare; refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act; refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligație conform legii; neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat; neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată; nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor; împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea; nerespectarea unei măsuri de protecție dispuse în executarea unui ordin european de protecție. se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În cazul faptelor prevăzute în lit. d)- g), ale art. 287 acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptei prevăzute la alin. (1) lit. h), împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

 NERESPECTAREA MĂSURILOR LEGALE DE SECURITATE ȘI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ   Nerespectarea de către orice persoană a obligațiilor și a măsurilor stabilite cu privire la securitatea și sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează repunerea în funcțiune a instalațiilor, mașinilor și utilajelor, anterior eliminării tuturor deficiențelor pentru care s-a luat măsura opririi lor. Faptele săvârșite din culpă se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

NERESPECTAREA MĂSURILOR PRIVIND ÎNCREDINȚAREA MINORULUI   Reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

NERESPECTAREA REGIMULUI ARMELOR ȘI AL MUNIȚIILOR   Deținerea, portul, confecționarea, precum și orice operațiune privind circulația armelor letale, a munițiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcționarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani. Deținerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Sustragerea armelor sau munițiilor  amintite se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Portul acelor arme, fără drept, în sediul autorităților publice, instituțiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spațiile rezervate desfășurării procesului electoral, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă Deținerea, portul, confecționarea, precum și orice operațiune privind circulația armelor letale, a munițiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcționarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept și Sustragerea armelor sau munițiilor  au ca obiect arme interzise sau muniții, mecanisme ori dispozitive ale acestora, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Fabricarea sau asamblarea de arme letale, de piese sau de muniție pentru acestea: din orice componente esențiale traficate ilicit; fără o autorizație eliberată de către o autoritate competentă a statului membru în care are loc fabricarea sau asamblarea; fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor, în conformitate cu prevederile legale, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.  În cazul faptei prevăzute de art. 342 alin. (6), cu privire la care s-a dispus o soluție de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, arma și muniția intră sub incidența confiscării speciale, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., în procedura reglementată de art. 5491 C. pr. pen. , în ipoteza în care făptuitorul nu a depus arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă.  ( Î.C.C.J. Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii,   Decizia 10/2019,  M. Of. nr. 472 din  11 iunie 2019).

NERESPECTAREA REGIMULUI ARMELOR, MUNIȚIILOR, MATERIALELOR NUCLEARE ȘI AL MATERIILOR EXPLOZIVE     Prin noul conținut al normelor de incriminare a faptelor la regimul armelor și al munițiilor s-a urmărit armonizarea acestora cu Directiva 91/477 C.E.E., Convenția Drepturilor Omului, Convenția Schengen și Convenția Europeană cu privire la controlul achiziționării armelor de foc de către particulari.  v Nerespectarea regimului armelor și al munițiilor,   Uzul de armă fără drept,  Falsificarea sau modificarea. ștergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale,  Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive,  Nerespectarea regimului materiilor explozive,  Nerespectarea regimului precursorilor de explozivi restricționați,   Sancționarea tentativei

NERESPECTAREA REGIMULUI MATERIALELOR NUCLEARE SAU AL ALTOR MATERII RADIOACTIVE  Primirea, deținerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, producția, procesarea, manipularea, depozitarea intermediară, importul, exportul ori depozitarea finală, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum și orice operație privind circulația acestora, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Sustragerea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă faptele au pus în pericol alte persoane sau bunuri, au produs vătămarea corporală a uneia ori mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul în care faptele au avut ca urmare moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă faptele prevăzute la alin. (1), (3) și (4) ale art. 345 au fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Prin excepție de la dispozițiile art. 137 alin. (2), (Cuantumul amenzii pentru persoana juridică) în cazul infracțiunii prevăzute în articolul 137, suma corespunzătoare unei zile-amendă pentru persoana juridică este cuprinsă între 500 lei și 25.000 lei.

NERESPECTAREA REGIMULUI MATERIILOR EXPLOZIVE   Producerea, experimentarea, prelucrarea, deținerea, transportul ori folosirea materiilor explozive sau orice alte operațiuni privind circulația acestora, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Sustragerea materiilor explozive se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Când faptele privesc o cantitate mai mare de 1 kg echivalent trotil sau când cantitatea explozivă este însoțită de materiale de inițiere, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul în care faptele au avut ca urmare moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

NERESPECTAREA REGIMULUI PRECURSORILOR DE EXPLOZIVI RESTRICȚIONAȚI   Producerea, experimentarea, prelucrarea, deținerea, transportul, punerea la dispoziție sau utilizarea de precursori de explozivi restricționați, fără drept, constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la unu la 5 ani. Punerea la dispoziție cu orice titlu de precursori de explozivi restricționați persoanelor din rândul publicului larg de către operatori economici constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani. Sustragerea precursorilor de explozivi restricționați se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

NERESPECTAREA REGIMULUI URNEI DE VOT   Deschiderea urnelor, înainte de ora stabilită pentru închiderea votării, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi. Încredințarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secției de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiții decât cele prevăzute de lege se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

 

O

OBLIGAREA LA TRATAMENT MEDICAL   Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Când persoana față de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei.

OBLIGAȚII CE POT FI IMPUSE MINORULUI   Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligații: să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională; să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță; să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță; să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță; să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Când stabilește obligația,  instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei. Supravegherea executării obligațiilor impuse de instanță se face sub coordonarea serviciului de probațiune. Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța, dacă: au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea; persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin.

OBSTRUCȚIONAREA JUSTIȚIEI   Persoana care, fiind avertizată asupra consecințelor faptei sale: împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanța să efectueze, în condițiile legii, un act procedural; refuză să pună la dispoziția organului de urmărire penală, instanței sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informațiile, înscrisurile sau bunurile deținute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condițiile legii, în vederea soluționării unei cauze, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dispozițiile de mai sus nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracțiunea care formează obiectul procesului penal. Preocuparea pentru asigurarea autorității justiției și a desfășurării în cele mai bune condiții a procedurilor judiciare, inclusiv prin mijloace penale, este întâlnită și în diferite legislații penale europene precum art. 366 C. pen. italian, art. 463 C. pen. spaniol, art. 434-15-1 C. pen. francez, art. 192-193 C. pen. olandez și în Capitolul 17-Secțiunea 13 alin. 2 C. pen. suedez, care conțin reglementări similare. (Expunerea de motive)

  OBȚINEREA ILEGALĂ DE FONDURI   Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanțiilor necesare acordării finanțărilor obținute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Tentativa se pedepsește. Prin Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior, respectiv art. 306 din Codul penal în vigoare, în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeași cauză atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor administrate de aceasta ori în numele ei, cât și bugetului de stat, respectiv dacă infracțiunea de folosire sau prezentare de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se va reține singură sau în concurs ideal cu infracțiunea de înșelăciune, în cazul în care legea veche este mai favorabilă, respectiv cu infracțiunea de obținere ilegală de fonduri, în cazul în care legea nouă este mai favorabilă sau fapta a fost săvârșită sub imperiul ei,  Î.C.C.J. Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii stabilește că fapta de a folosi, în cadrul autorității contractante, printr-o acțiune a autorului, documente ori declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din bugetul național întrunește elementele constitutive ale infracțiunii unice prevăzute de art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă.(M. Of. nr. 418 din  2 iunie 2016). În structura infracțiunii de obținere ilegală de fonduri, situația premisă constă în existența prealabilă a unor reglementări sau programe, fonduri publice sau alte surse bănești garantate din fondurile publice și servicii care au competența de a aproba finanțarea ori garantarea finanțării din fondurile publice preexistente. Pentru existența acestei infracțiuni, trebuie să existe o situație premisă, respectiv să existe un cadrul normativ care să reglementeze modul în care se vor derula aceste activități de finanțare, precum și să legifereze condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cei care doresc să acceseze astfel de fonduri. Având trasate aceste repere, se desprinde concluzia potrivit căreia art. 306 C. pen. este o normă în alb, respectiv normă cadru care urmează a fi completată cu dispoziții din alte acte normative pentru a se da efectivitate textului legal. Prin urmare, norma din art. 306 C. pen. devine aplicabilă doar în momentul în care se completează cu o lege specială. În momentul de față, norma în alb incompletă de la art. 306 C. pen. se va concretiza cu actuala formă a art. 13 din Legea nr. 350/2005 așa cum a fost redată, modificarea din conținutul acesteia, cristalizându-se în prezenta speță, în sensul posibilității aplicării noii modificări a art. 13 din Legea nr. 350/2005 raportat la art. 306 C. pen., ca lege penală mai favorabilă așa cum este prevăzută în art. 5 din C. pen. (Î.C.C.J. Secția penală, Decizia nr. 160/RC din 7 aprilie 2022)

OMISIUNE v Săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune

OMISIUNEA DECLARĂRII UNOR INFORMAȚII   Omisiunea persoanei de a divulga cadrelor medicale sau altor persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care acestea își desfășoară activitatea unele informații esențiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

OMISIUNEA SESIZĂRII   Funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Când fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.

OMORUL   Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepsește.

OMORUL CALIFICAT   Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări: cu premeditare; din interes material; pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse; pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni; de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor; asupra a două sau mai multor persoane; asupra unei femei gravide; prin cruzimi, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepsește. În cazul săvârșirii unei noi infracțiuni de omor sau tentative la infracțiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor nu împiedică reținerea elementului circumstanțial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen.( Decizia nr.  17/2018,  M. Of. nr.1000 din 27 noiembrie 2018 )

OPERAȚIUNI DE LUPTĂ   v utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă 

OPERAȚIUNI FINANCIARE   v acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos  

OPERAȚIUNI FINANCIARE v acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos  

OPERAȚIUNI ILEGALE CU DISPOZITIVE SAU PROGRAME INFORMATICE   Fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la dispoziție sub orice formă: dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în scopul comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-364; parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total sau parțial la un sistem informatic, în scopul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-364, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Deținerea, fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în alin. (1), în scopul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-364, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

OPERAȚIUNI ILEGALE CU INSTRUMENTE DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR   Deținerea în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar însușit prin săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute la art. 228, art. 229, art. 233-236, art. 238, art. 239, art. 243, art. 244 și art. 295,  respectiv Furtul,  Furtul calificat, Tâlhăria, Tâlhăria calificată, Pirateria,  Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei,  Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor,  Înșelăciunea,  Delapidarea se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Dobândirea pentru sine sau pentru altul, inclusiv prin primire, însușire, cumpărare sau ca urmare a unei operațiuni precum transferul, importul, exportul, vânzarea, transportul, distribuirea sau punerea la dispoziție în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar obținut prin săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute mai sus  se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Fabricarea, producerea, primirea, deținerea, transmiterea sau punerea la dispoziție a unui dispozitiv, instrument, date informatice, echipamente, inclusiv hardware sau software, ori a oricăror alte mijloace, cu scopul de a servi la însușirea unui instrument de plată fără numerar prin săvârșirea uneia dintre faptele arătate pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Cu pedeapsa prevăzută se sancționează și dobândirea pentru sine sau pentru altul, inclusiv prin importul, exportul, vânzarea, transportul sau distribuția unui dispozitiv, instrument, date informatice, echipamente, inclusiv hardware ori software, sau a oricăror alte mijloace cu scopul de a servi la însușirea unui instrument de plată fără numerar prin săvârșirea uneia dintre faptele arătate mai sus.  V Delapidarea, Furtul calificat, Furtul, Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor,  Înșelăciunea, Pirateria, Tâlhăria, Tâlhăria calificată, Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei,

ORDINE CONSTITUȚIONALĂ  v acțiuni împotriva ordinii constituționale  

 

P

PARTEA SPECIALĂ A CODULUI PENAL     sub aspectul sistematizării, s-a renunțat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai întâi infracțiunile care aduc atingere persoanei și drepturilor acesteia și abia după aceea infracțiunile care aduc atingere atributelor statului. Această structură se regăsește la majoritatea codurilor europene recente Austria, Spania, Franța, Portugalia, etc. și reflectă concepția actuală privind locul individului și al drepturilor și libertăților acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecție, inclusiv prin mijloace penale. Noul cod  aduce o reașezare, în limite normale, a tratamentului sancționator pentru infracțiunile incriminate în partea specială. Noile prevederi nu trebuie înțelese ca o simplă diminuare a limitelor de pedeapsă, ce ar determina o slăbire a represiunii penale. Ele sunt expresia unei viziuni moderne asupra rolului pedepsei în reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracțiuni. Practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția eficientă pentru combaterea criminalității. Astfel, deși pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, această sancțiune legală – nemaiîntâlnită în nici un alt sistem de drept din Uniunea Europeană – nu a dus la o scădere semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004, 2005 și 2006 aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt și furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indică faptul că instanțele de judecată nu au simțit nevoia să aplice sancțiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege ( 12 ani în cazul furtului simplu respectiv 15 ani, 18 ani și 20 de ani în cazul furtului calificat). Pe de altă parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimă și cea maximă a pedepsei ( unu la 12 ani, 3 la 15 ani, 4 la 18 ani) a dus în practică la soluții mult diferite în ceea ce privește pedepsele concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru infracțiuni cu o periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul previzibil al actului de justiție. Soluția de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică (spre exemplu, furtul unui autoturism ce valorează mai mult de 200.000 RON este sancționat de legea astăzi în vigoare la fel ca omorul). Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care permit o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru concurs și recidivă. Nu în ultimul rând, trebuie menționat că limitele pedepselor propuse de proiect sunt în concordanță cu limitele prevăzute de majoritatea codurilor penale europene pentru infracțiuni similare, dar și cu limitele de pedeapsă prevăzute în mod tradițional în dreptul nostru, atât de codurile anterioare cât și de codul penal în vigoare, anterior modificărilor efectuate de Legea nr.140/1996. (Expunerea de motive).

PARTICIPANȚI    Coautorul, instigatorul și complicele la o infracțiune  v  Pedeapsa în cazul participanților v și Împiedicarea săvârșirii infracțiunii

PARTICIPAȚIA IMPROPRIE   Săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție. Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție. Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune. Dispozițiile legale privind circumstanțe personale și reale sau cele privind Împiedicarea săvârșirii infracțiunii se aplică în mod corespunzător. v Circumstanțe personale și reale,  Împiedicarea săvârșirii infracțiunii

PAVILION v coborârea pavilionului  

 PĂRĂSIREA CÂMPULUI DE LUPTĂ   Părăsirea câmpului de luptă sau refuzul de a acționa, săvârșite în timpul luptei, ori predarea în captivitate sau săvârșirea altor asemenea fapte de natură a servi cauzei inamicului se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

 PĂRĂSIREA COMENZII   de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, în situații care ar fi putut periclita nava militară sau navele militare ori echipajul acestora, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. În cazul în care părăsirea comenzii s-a săvârșit în timpul luptei, de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

PĂRĂSIREA LOCULUI ACCIDENTULUI ORI MODIFICAREA SAU ȘTERGEREA URMELOR ACESTUIA   Părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului. Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când: în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale; conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului; conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată poliția, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare; victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de politie. Prin Decizia nr. 5 din 28 februarie 2018 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept:  Ce se înțelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului?, Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) și e) C.pen. “. (M. Of. nr. 355 din   24 aprilie 2018).  Jurisprudența Curții Constituționale cuprinde însă mai multe decizii care pot prezenta interes în problema analizată din perspectiva considerațiilor și statuărilor referitoare la obiectul relațiilor sociale protejate de norma de incriminare de la art. 338 alin. (1) din Codul penal. Astfel, dispozițiile art. 338 alin. (1) C.pen., incidente în sesizarea de față, au făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind pronunțate deciziile nr. 154 din 24 martie 2016 (M. Of. nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (M. Of. nr. 553 din 13 iulie 2017) și nr. 340 din 11 mai 2017 (M. Of. nr. 696 din 29 august 2017), prin care excepțiile de neconstituționalitate au fost respinse ca neîntemeiate, în raport cu criticile formulate. Chiar dacă prin aceste decizii Curtea Constituțională nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării de față a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost examinat conținutul laturii obiective a infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) C.pen., fiind exprimate considerații în legătură cu obiectul juridic special al infracțiunii și rațiunile care au condus la incriminarea faptei. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că „elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C.pen.  constă în acțiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalități, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului, și prin acte de omisiune – neîntoarcerea la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispozițiilor art. 338 alin. (3) lit. b) sau c), ori neoprirea la locul accidentului. Urmarea imediată în cazul acestei infracțiuni o reprezintă crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice, relații ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acțiunea incriminată de lege urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei” (§ 15 din Decizia nr. 340/2017).De asemenea, exprimând un punct de vedere cu privire la înțelesul sintagmei “rănire“, Din coroborarea dispozițiilor alineatului (1) cu cele ale alineatului (3) lit. a) din art. 338 C.pen. rezultă că legiuitorul a înțeles să incrimineze fapta de părăsire a locului accidentului în orice situație în care respectivul eveniment rutier a avut ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane, prin «rănire» înțelegându-se orice atingere adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane, indiferent de gravitate. Integritatea corporală și sănătatea unei persoane implicate într-un accident de circulație pot fi afectate chiar dacă nu apar imediat modificări perceptibile cu ajutorul simțurilor, ci este necesară, în acest sens, examinarea medicală a victimei accidentului.  (§ 17 din Decizia nr. 154/2016, punct de vedere menținut și preluat apoi în Decizia nr. 140/2017 și Decizia nr. 340/2017) ( Î. C. C. J. Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 8 din 21 martie 2019, M. Of. nr. 424 din 30 mai 2019).

 PĂRĂSIREA NAVEI   Părăsirea unei nave militare în caz de naufragiu de către comandant, înainte de a-și fi exercitat până la capăt îndatoririle de serviciu, precum și de către orice alte persoane ce fac parte din echipajul navei, fără ordinul comandantului, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă fapta este săvârșită în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

PĂRĂSIREA POSTULUI SAU COMENZII   Părăsirea de către militar a postului, a serviciului sau a oricărui alt loc în care acesta trebuia să se afle se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la un an. Părăsirea comenzii sau a serviciului de permanență de către orice militar se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.  Faptele   săvârșite pe durata stării de asediu sau a stării de urgență se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar dacă au fost săvârșite în timp de război, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani.  

PĂRĂSIREA POSTULUI ȘI PREZENȚA LA SERVICIU SUB INFLUENȚA ALCOOLULUI SAU A ALTOR SUBSTANȚE   Părăsirea postului, în orice mod și sub orice formă, de angajații cu atribuții privind siguranța circulației mijloacelor de transport, intervenție sau manevră pe calea ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța circulației acestor mijloace, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către un angajat având atribuții privind siguranța circulației mijloacelor de transport, intervenție sau manevră pe calea ferată, care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori se află sub influența unor substanțe psihoactive. Când faptele au avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Pe de altă parte, potrivit art. 257 C. pen., primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

PEDEAPSA ACCESORIE constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate. v Conținutul și modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi

PEDEAPSA ÎN CAZ DE RECIDIVĂ     Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.  Dacă prin însumarea pedepselor  s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață. Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață. Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile arătate mai sus. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. Prin Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal pentru pedeapsa anterioară ce constituie primul termen al recidivei, prin pedeapsă «executată sau considerată ca executată» se are în vedere pedeapsa astfel recalculată urmare a aplicării art. 55¹ din Legea nr. 254/2013 sau durata pedepsei aplicată anterior prin hotărârea definitivă de condamnare calculată conform dispozițiilor art. 71 din Codul penal raportat la art. 186 din Codul penal” Î. C. C. J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal, prin pedeapsa “executată sau considerată ca executată”, ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55¹ din Legea nr. 254/2013.(M. Of. nr. 975 din data de 19 noiembrie 2018). Prin Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii,  Î. C. C. J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală (M. Of. nr. 907 din  6 octombrie 2020). Prin Decizia nr. 14 din 12 iunie 2019 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (2) C.pen.,  Înalta Curte stabilește că dispozițiile art. 43 alin. (2) C.pen. presupun ca toate infracțiunile concurente să fie săvârșite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parțial, acestea nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre infracțiuni este în concurs și cu cea care constituie primul termen al recidivei. (M. Of. nr. 585 din data de 17 iulie 2019) Prin Decizia nr. 15 din 23 iunie 2014 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul C.pen. , ce reglementează regimul sancționator al recidivei, în situația în care fapta a fost săvârșită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile și persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni cu reținerea art. 37 lit. b)  C.pen.  anterior, în situația în carepedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul C.pen. ,  Î. C. C. J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. pen., pentru ipoteza unei infracțiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului C.pen., pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracțiunea săvârșită prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 43 alin. (5) C. pen. . (M. Of. nr. 546 din data de 23 iulie 2014).  Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Prin pedeapsa „executată sau considerată ca executată“, ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013. ( v și Decizia 15/2018 ) În cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operațiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracțiuni între pedepsele stabilite pentru infracțiunile (A) și (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea (C).( ICCJ,    Decizia 22/2020 ) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Dispozițiile art. 43 alin. (2) presupun ca toate infracțiunile concurente să fie săvârșite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parțial, acestea nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre infracțiuni este în concurs și cu cea care constituie primul termen al recidivei.(ICCJ,   Decizia 14/2019 ) Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) ale art. 43 s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.  Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață. Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate. Prin pedeapsa “executată sau considerată ca executată”, ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013. (ICCJ,   Decizia nr.  15/2018 ) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile de mai sus. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

PEDEAPSA ÎN CAZUL PARTICIPANȚILOR   Coautorul, instigatorul și complicele la o infracțiune săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile privind criteriile generale de individualizare a pedepsei.  V Criteriile generale de individualizare a pedepsei

PEDEAPSA ÎNCHISORII    v amenda care însoțește pedeapsa închisorii  

PEDEAPSA PENTRU INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ ȘI INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ    Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune. Infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată.

PEDEAPSA PRINCIPALĂ ÎN CAZ DE CONCURS DE INFRACȚIUNI    În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață; când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii .  Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață. Prin Decizia nr. 3 din 16 februarie 2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C.pen., la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralități de infracțiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reținerea stării de recidivă postcondamnatorie. iar, potrivit noului C.pen.  condițiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 C.pen. “,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  statuează în sensul că, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C.pen., stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralității de infracțiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reținerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiționate, iar, potrivit Codului penal, condițiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 C.pen., referitoare la pluralitatea intermediară. (M. Of. nr. 380 din  2 iunie 2015380 din 2 iunie 2015). Prin Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  stabilește că, în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operațiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracțiuni între pedepsele stabilite pentru infracțiunile (A) și (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea (C).(M. Of. nr. 907 din 6 octombrie 2020). Prin Decizia nr. 20 din 7 iulie 2020 privind interpretarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. c) C.pen. cu privire la calculul pedepsei amenzii în caz de concurs de infracțiuni, în situația în care suma corespunzătoare unei zile-amendă stabilită pentru fiecare infracțiune concurentă este diferită Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția I penală,  prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Interpretarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. c) C.pen. cu privire la calculul pedepsei amenzii în caz de concurs de infracțiuni, în situația în care suma corespunzătoare unei zile-amendă stabilită pentru fiecare infracțiune concurentă este diferită.” stabilește că, în interpretarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. c) C.pen., în caz de concurs de infracțiuni, în ipoteza în care suma corespunzătoare unei zile-amendă stabilită pentru infracțiunile concurente este diferită, pedeapsa rezultantă se determină astfel: se cumulează pedeapsa amenzii celei mai grele cu sporul de o treime din totalul celorlalte amenzi stabilite; se determină numărul de zile-amendă, prin cumularea numărului celui mai mare al zilelor-amendă stabilite pentru o infracțiune cu sporul de o treime din totalul zilelor-amendă corespunzătoare celorlalte amenzi; se stabilește suma corespunzătoare unei zile-amendă, prin împărțirea cuantumului pedepsei rezultante a amenzii la numărul de zile-amendă rezultante.”(M. Of. nr. 733 din 13 august 2020)

PEDEAPSĂ PREVĂZUTĂ DE LEGE   reprezintă pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Prin Decizia nr. 21 din 11 octombrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept:  Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) C. pr. pen., în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 C.pen., sau asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) C.pen., ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală statuează în sensul că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) C. pr. pen. , în cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 C.pen. (M. Of. nr. 884 din 4 noiembrie 2016)

PEDEPSE   v individualizarea pedepselor     , criteriile generale de individualizare a pedepsei  

PEDEPSELE    În reglementarea sistemului pedepselor principala preocupare a fost aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate și diversitate, să permită alegerea și aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporțională în raport cu gravitate infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului cât și o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului. O asemenea abordare este susținută pe de o parte de reglementările similare din majoritatea codurilor penale europene (v noua parte generală a C.pen. elvețian, în vigoare de la 1 ianuarie 2007, C.pen. spaniol, C.pen. francez), care în ultimul deceniu au manifestat o preocupare constantă în acest sens, dar și de realitățile practicii judiciare care, deși a evidențiat în perioada postdecembristă o infracționalitate din ce în ce mai variată sub aspectul modalităților faptice de comitere, a motivelor ori a scopurilor urmărite, nu a avut la dispoziție un sistem sancționator adaptat acestor noi realități. ( Expunerea de motive) v Pedepsele principale,  Pedeapsa accesorie,  Pedepsele complementare

  PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE   sunt principale și complementare. Pedeapsa principală este amenda.  Pedepsele complementare sunt: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară; afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

PEDEPSELE COMPLEMENTARE sunt: interzicerea exercitării unor drepturi; degradarea militară; publicarea hotărârii de condamnare. v  Conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi,  Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi,  Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi,  Degradarea militară

PEDEPSELE COMPLEMENTARE, PEDEPSELE ACCESORII ȘI MĂSURILE DE SIGURANȚĂ ÎN CAZ DE PLURALITATE DE INFRACȚIUNI   Dacă pentru una dintre infracțiunile săvârșite s-a stabilit și o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală. Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală. Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut: în caz de concurs de infracțiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre acestea; în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune. În cazul condamnărilor succesive pentru infracțiuni concurente, partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată. Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii, se aplică dispozițiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. Măsurile de siguranță de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor săvârșite, se cumulează. Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranță cu durata cea mai mare. Măsurile de siguranță luate conform art. 112 se cumulează. Prin Decizia nr. 18 din 27 septembrie 2021 referitoare la admiterea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Codul penal,  Î.C.C.J. Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 45 alin. (5) C.pen., în materia tratamentului penal al concursului de infracțiuni, aplicarea pedepsei accesorii presupune stabilirea acesteia mai întâi pe lângă pedeapsa principală inițială și, apoi, pe lângă pedeapsa principală rezultantă. (M. Of. nr. 1108 din   22 noiembrie 2021).

PEDEPSELE PRINCIPALE    sunt detențiunea pe viață;  închisoarea; amenda.

PEDEPSIREA TENTATIVEI   Tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta. Tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. În privința pedepsirii tentativei, limitele speciale se vor reduce doar cu 1/3, spre deosebire de prevederile Codului penal în vigoare care reduce aceste limite cu 1/2  față de cele prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată. Această modificare are în vedere faptul că în cazul tentativei producerea sau nu a rezultatului este în multe situații independentă de comportamentul autorului, care a finalizat actul de executare, depinzând mai mult de hazard. Așa se face că numeroase legislații permit sancționarea tentativei la fel ca infracțiunea consumată (art.121-4 C. pen. francez, art.14 C. pen. polonez, art.22 C. pen. elvețian, acest din urmă text prevăzând că atenuarea pedepsei pentru tentativă este facultativă). O reglementare similară cu cea propusă de proiect regăsim în art.45 C. pen. olandez și în art.73 C. pen. portughez. (Expunerea de motive)

PERICOLUL SOCIAL AL INFRACŢIUNII    Măsurile de siguranţă, între care se regăseşte şi măsura confiscării extinse, au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale. Totodată, incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de existenţa stării de pericol relevată de acea faptă. Prin urmare, starea de pericol care constituie, în acord cu art. 111 din C. pen. din 1969, temei al luării măsurii de siguranţă, nu se confundă cu pericolul social al infracţiunii, deoarece aceasta priveşte persoana, făptuitorul sau anumite lucruri având legătură cu fapta săvârşită de el şi care constituie o ameninţare pentru viitor.” (ICCJ,  dec.  nr. 78 / 2014, M. Of.  nr. 273 din 14 aprilie 2014,  dec. 32/2023)

PERICOL PUBLIC CE AMENINȚĂ VIAȚA NAȚIUNII     expresia „pericol public” include noțiunea de pericol iminent fiind necesare următoarele elemente: Pericolul trebuie să fi e actual sau iminent., acesta trebuie să aibă urmări asupra întregii națiuni. acesta trebuie să constituie o amenințare pentru viața organizată a comunității;  criza sau pericolul trebuie să aibă un caracter excepțional, adică măsurile sau restricțiile ordinare, autorizate de Convenție pentru asigurarea securității, sănătății sau ordinii publice, sunt vădit insuficiente.           Prin „alt pericol public ce amenință viața națiunii” trebuie să înțelegem o situație de criză sau de primejdie cu caracter excepțional, actual sau iminent, constituind o  amenințare pentru viața organizată a comunității,   afectând întreaga națiune .  v Actele de, Acțiuni împotriva ordinii constituționale,  Atentatul care pune în pericol securitatea națională  

PERMIS DE CONDUCERE   v  conducerea unui vehicul fără permis de conducere  

PERMIS DE CONDUCERE   v conducerea unui vehicul fără permis de conducere  

PERSOANA VĂTĂMATĂ   v    consimțământul persoanei vătămate  

PERSONALITATEA LEGII PENALE   Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat. Punerea în mișcarea a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al P. Î.C.C.J. . Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării și poate fi prelungit, în condițiile legii, fără ca durata totală să depășească 180 de zile.

PERSONALUL DIDACTIC          V folosirea abuzivă a funcției în scop sexual  

PERTURBAREA FUNCȚIONĂRII SISTEMELOR INFORMATICE    Fapta de a perturba grav, fără drept, funcționarea unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ștergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricționarea accesului la date informatice, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

 PIRATERIA   Furtul comis, prin violență sau amenințare, de către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă  se sancționează și capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eșuarea acesteia, în scopul de a-și însuși încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord. Dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Există piraterie și dacă fapta s-a comis pe o aeronavă sau între aeronave și nave.

PLASAREA SUB SUPRAVEGHERE JUDICIARĂ   Pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară presupune desfășurarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activității care a ocazionat comiterea infracțiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani. Mandatarul judiciar are obligația de a sesiza instanța atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracțiuni. În cazul în care instanța constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu suspendare activității. Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii  și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

PLÂNGEREA PREALABILĂ  v abandonul de familie,  abuzul de încredere,  abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, actul sexual cu un minor,  agresiunea sexuală,  amenințarea,   asistența și reprezentarea neloială, bancruta frauduloasă,  bancruta simplă,  distrugerea,  divulgarea secretului profesional, gestiunea frauduloasă, împiedicarea exercitării libertății religioase, lipsa plângerii prealabile, lovirea sau alte violențe, nerespectarea hotărârilor judecătorești, nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului,  plângerea prealabilă și împăcarea,  tulburarea de posesie,  vătămarea corporală din culpă,  violarea de domiciliu,   violarea secretului corespondenței, violarea sediului profesional,   violarea vieții private,  violul

PLÂNGEREA PREALABILĂ ȘI ÎMPĂCAREA    Faptele prevăzute în Capitolul I,  Furtul,   din Titlul II, Infracțiuni contra patrimoniului   săvârșite între membrii de familie de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor de furt și  furtul în scop de folosință.  Împăcarea înlătură răspunderea penală.
PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI     În caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității se stabilește și se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele.  În cazul săvârșirii a două infracțiuni, dintre care una în timpul minorității și una după majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru infracțiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă, după care: dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa; dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat; dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită după majorat este detențiunea pe viață, se execută numai această pedeapsă; dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta. În cazul dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-a executat din momentul săvârșirii infracțiunii comise după majorat până la data judecării. În cazul săvârșirii după majorat a două sau mai multor infracțiuni concurente se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracțiuni.  Pedeapsa stabilită potrivit dispozițiilor legii,   nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere. Prin Decizia nr. 2 din 26 ianuarie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept:  dacă, în cazul în care, un inculpat minor săvârșește, în timpul minorității, un concurs de infracțiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor din cadrul concursului de infracțiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracțiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată și pentru săvârșirea celorlalte infracțiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracțiunile din cadrul concursului de infracțiuni, conform art. 129 alin. (1) C.pen., durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracțiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru concursul de infracțiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât și în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în ipoteza infracțiunilor concurente săvârșite în timpul minorității, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracțiune concurentă și executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea și stabilirea sancțiunii conform art. 129 alin. (1) C.pen.. (M. Of. nr. 192 din  15 martie 2016). Prin Decizia nr. 4 din 12 mai 2014 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel București Secția I penală în Dosarul nr. 200/93/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012  cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate la  1 februarie 2014,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește: „Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la  1 februarie 2014.” (M. Of. nr. 434 din   13 iunie 2014). Prin Decizia nr. 601 din 27 septembrie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 129 alin. (2) lit. b) C.pen.,  Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 129 alin. (2) lit. b) C.pen., și constată că sintagma „cel puțin” din cuprinsul acestora este neconstituțională.   (M. Of. nr. 1057 din 13 decembrie 2018).

 PLURALITATEA INTERMEDIARĂ   Există pluralitate intermediară de infracțiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor de la concursul de infracțiuni. Prin Decizia nr. 3 din 16 februarie 2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “dacă, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C.pen., la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralități de infracțiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reținerea stării de recidivă postcondamnatorie. iar, potrivit noului C.pen.  condițiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 C.pen. “,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Statuează în sensul că, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C.pen., stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralității de infracțiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reținerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiționate, iar, potrivit Codului penal, condițiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 C.pen., referitoare la pluralitatea intermediară. (M. Of. nr. 380 din   2 iunie 2015). Prin Decizia nr. 7 din 17 februarie 2020 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 44 alin. (2) C.pen.,  Î.C.C.J. Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii stabilește că În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 44 alin. (2) C.pen., în cazul pluralității intermediare de infracțiuni, în ipoteza în care primul și/sau al doilea termen al pluralității intermediare este format dintr-un concurs de infracțiuni, contopirea tuturor pedepselor stabilite se realizează, în cadrul unei operațiuni unice, potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni. (M. Of. nr. 486 din  9 iunie 2020)

PORNOGRAFIA INFANTILĂ   Producerea, deținerea, procurarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție, în orice mod, de materiale pornografice cu minori se pedepsesc cu închisoarea de la un an la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se pedepsește și îndemnarea sau recrutarea unui minor în scopul participării lui în cadrul unui spectacol pornografic, obținerea de foloase de pe urma unui astfel de spectacol în cadrul căruia participă minori sau exploatarea unui minor în orice altfel pentru realizarea de spectacole pornografice. Dacă faptele   au fost săvârșite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Dacă faptele de mai sus au fost săvârșite în următoarele împrejurări:  de către un membru de familie sau de către o persoană care conviețuiește cu victima; de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se afla minorul sau de o persoană care a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului; fapta a pus în pericol viața minorului; de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale asupra unui minor, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor, limitele speciale ale pedepselor se majorează cu o treime. Accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicații electronice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Vizionarea de spectacole pornografice în cadrul cărora participă minori se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta unui major de a solicita unui minor să înregistreze, să producă, să distribuie, să expună sau să transmită prin orice mijloace, inclusiv prin mijloace de comunicații electronice sau pe rețele sociale, imagini, videoclipuri sau alte materiale pornografice care îl prezintă pe minorul respectiv având un comportament sexual explicit se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Tentativa se pedepsește. Conform art. II din Legea nr. 217/2020, prin excepție de la prevederile art. 9 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal și în aplicarea art. 12 din Legea nr. 286/2009, pentru faptele prevăzute la art. 218-220, art. 221 alin. (1)-(2¹), art. 222¹, art. 216¹ și art. 374 alin. (1) și (11) , cu modificările și completările ulterioare, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română indiferent de pedeapsa prevăzută de legea română, chiar dacă fapta nu este prevăzută ca infracțiune de legea penală a țării unde aceasta a fost săvârșită.  V  materiale pornografice cu minori ,  spectacol pornografic      
PORTUL SAU FOLOSIREA FĂRĂ DREPT DE OBIECTE PERICULOASE   Fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate și autorizate pentru distracție ori agrement sau în mijloace de transport în comun: cuțitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, înțepare sau lovire; arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru șocuri electrice; substanțe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri de distracție ori agrement sau în mijloace de transport în comun a obiectelor sau substanțelor arătate mai sus se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Portul, fără drept, al obiectelor sau substanțelor arătate în sediul autorităților publice, instituțiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spațiile rezervate desfășurării procesului electoral se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

Potrivit art.  6¹ alLegii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție făptuitorul nu se pedepsește însă dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, caz în care banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat[1].

PRELEVAREA ILEGALĂ DE ȚESUTURI SAU ORGANE   Prelevarea de țesuturi sau organe de la un cadavru, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

PRELUNGIREA SAU ÎNLOCUIREA MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE   Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța dispune: prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta; înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă; înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă. Dacă nici de această dată nu sunt respectate condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța înlocuiește măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ. Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța dispune: prelungirea măsurii educative luate inițial, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta; înlocuirea măsurii luate inițial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă; înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură educativă privativă de libertate. Instanța poate impune noi obligații în sarcina minorului ori sporește condițiile de executare a celor existente.

  PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII MĂSURILOR EDUCATIVE   Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate. Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puțin de 2 ani. Termenele de prescripție a executării măsurilor educative se întrerup și se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori. În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura educativă mai grea și curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea.

 PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI   Prescripția înlătură executarea pedepsei principale. Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul: a)infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise; b)infracțiunilor  de omor și de omor calificat al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.
 PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI  aplicate persoanei juridice Termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani. Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.  

PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE        Prescripția înlătură răspunderea penală.   Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul: infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise; infracțiunilor de omor și omor calificat și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei,  infracțiunilor de sclavie,  trafic de persoane,  trafic de minori, proxenetism,  viol, violul săvârşit asupra unui minor, folosirea prostituției infantile,   agresiune sexuală. act sexual cu un minor, tortură. Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor de omor și omor calificat și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei. pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.   Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condițiile prevăzute de lege pentru persoana fizică. Prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. (M. Of. nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională, deoarece respectivele dispoziții legale „31. (…) sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale“. Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (M. Of. nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale în ansamblul lor. Pe larg,  În Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018, §§ 22 și 23, a subliniat necesitatea analizării instituției prescripției răspunderii penale dintr-o dublă perspectivă, această dualitate fiind esențială și în ceea ce privește analizarea instituției întreruperii termenului cursului prescripției. Astfel, Curtea a reținut că instituția prescripției răspunderii penale „instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relațiilor sociale”. Întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale reprezintă, pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art.5 C.pr.pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale. Deși repunerea în termenul de prescripție este un instrument oferit organelor judiciare, necesar îndeplinirii rolului lor și împiedicării tergiversării soluționării procesului penal prin exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale de către suspect sau inculpat, aceasta nu poate fi convertită într-un instrument care să justifice pasivitatea acestor organe în îndeplinirea obligațiilor lor legale. Instituția prescripției răspunderii penale are, în egală măsură, rolul de a împiedica tergiversarea realizării urmăririi penale și a desfășurării procesului penal cu consecința tragerii la răspundere penală a persoanelor ce se fac vinovate de săvârșirea faptelor penale.   În § 34 al Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 s-a evidențiat faptul că soluția legislativă a C. pen.  din 1969 îndeplinea exigențele de claritate și previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Indicarea soluției legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ și, în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conținută de Codul penal din 1969. Deși a sancționat soluția legislativă prevăzută de art.155 alin.(1) C. pen. deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripției prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezența acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competența legiuitorului, cu condiția esențială ca acestea să îndeplinească exigențele menționate de către instanța de contencios constituțional. Curtea  a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art.61 alin.(1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării. Legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. (Decizia nr.405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr.517 din 8 iulie 2016, § 66). În § 34 al Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018, s-a evidențiat reperele comportamentului constituțional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligația să și-l însușească, acesta, în temeiul art.147 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. De altfel, prin aceeași decizie, Curtea a indicat ca punct de reper inclusiv jurisprudența Curții Federale de Justiție (Bundesgerichtshof – BGH), care a afirmat în jurisprudența sa că dispozițiile de drept penal care reglementează întreruperea termenului de prescripție se interpretează ca excepții atent definite și, prin urmare, nu se pretează la interpretări extinse; așadar, instanțele obișnuite nu pot, pe propria răspundere, să dezvolte legea prin analogie (conform Deciziilor Curții Federale de Justiție în materie penală, Entscheidungen des Bundesgerichtshofs în Strafsachen – BGHSt 28, 381 <382> ; BGH, Ordonanța din 29.09.2004 – 1 StR 565/03 -; Ordonanța din 16.06.2008 – 3 StR 545/07 -; Ordonanța din 10.08.2017 – 2 StR 227/17 ). Prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situație lipsită de claritate și previzibilitate, situație ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situații similare a dispozițiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Î.C.C.J.  a existenței unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenție a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situația întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și, implicit, aplicarea legii penale prin analogie. Prevederile art.61 alin.(1) din Constituție stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”, iar competența de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigențele Legii fundamentale (Decizia nr.308 din 28 martie 2012, M. Of. nr.309 din 9 mai 2012). A permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese, să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenței CEDO  și a Curții Constituționale, art.7 § 1 CEDH și art.23 alin.(12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevăd și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.  Ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale.  În condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art.147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.  O astfel de consecință este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligațiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale și a pasivității sale, chiar și în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenției legislative. Rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art.155 alin.(1) C. pen. la exigențele constituționale. Termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art.154 C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale.  Situația creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum și supremația Constituției. Aceasta, deoarece prevalența Constituției asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremației Legii fundamentale este însăși Curtea Constituțională, prin deciziile pe care le pronunță, astfel că neglijarea constatărilor și dispozițiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituționale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în același sens, Decizia nr.230 din 28 aprilie 2022, M. Of. nr.519 din 26 mai 2022). Așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art.147 alin.(4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea”, care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate. (Curtea Constituțională,  decizia nr. 358 din 26 mai 2022,  M. Of. nr. 9 iunie 2022) dispozițiile art. 1 și 2 C.pen., care stabilesc principiile legalității incriminării și legalității sancțiunilor de drept penal în dreptul penal, oferă totodată și definiția legii penale ca fiind acea lege care prevede faptele care constituie infracțiuni, pedepsele și măsurile educative aplicabile ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Dispozițiile art. 173 C.pen.  prevăd că prin legea penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Aceste dispoziții conțin nu atât o definiție a legii penale, astfel cum sugerează titlul marginal al articolului, cât de fapt o transpunere a dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituția României, republicată, care prevede obligativitatea legiferării infracțiunilor, pedepselor și regimul de executare al acestora doar prin lege organică, stabilind astfel că doar legea organică și actele normative cu putere echivalentă acesteia sunt izvoare de drept penal. Dispozițiile art. 15 alin. (2) C.pen.  stabilesc că săvârșirea unei infracțiuni conduce la atragerea răspunderii penale a persoanei cu consecința aplicării unei sancțiuni de drept penal. În titlul VII al Codului penal au fost reglementate cauzele care înlătură răspunderea penală și care astfel conduc la imposibilitatea aplicării unei sancțiuni de drept penal persoanei care a comis o infracțiune. Printre acestea se regăsește și instituția prescripției răspunderii penale reglementată la art. 153 C.pen.  în ceea ce privește conținutul său și la art. 154 din Codul penal în ceea ce privește termenele de prescripție. În mod tradițional, instituția prescripției răspunderii penale este considerată o instituție care aparține dreptului penal material, nu dreptului procesual, prin raportare la efectul său de a înlătura răspunderea penală și deci și stabilirea și aplicarea pedepsei. Se reține în acest sens și jurisprudența Curții Constituționale exprimată prin Decizia nr 1092 din 18 decembrie 2012 (M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013) prin care Curtea a întărit această interpretare. Cu toate acestea, însăși Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 (M. Of. nr. 565 din 9 iunie 2022) – § 67, a operat o distincție între instituția prescripției răspunderii penale și instituția întreruperii cursului termenului prescripției răspunderii penale. Întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale reprezintă, pe de o parte, o soluție juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripție, în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 C. pr. pen. , de stabilire a adevărului, în cauzele penale, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale. Repunerea în termenul de prescripție este un instrument oferit organelor judiciare, necesar îndeplinirii rolului lor. Încadrarea instituției întreruperii prescripției printre instituțiile de drept procesual se datorează faptului că reprezintă în esență unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Procesul penal este definit („Explicații teoretice ale Codului penal român”,, vol. V p. 10) ca o activitate judiciară care se desfășoară în fața și prin mijlocirea organelor judiciare, iar acest caracter judiciar se răsfrânge asupra tuturor actelor procesului penal, atât cele procesuale, cât și cele procedurale, pentru acestea din urmă chiar atunci când sunt efectuate de organe extrajudiciare, dar sub control judiciar (de exemplu, înmânarea unei citații prin poștă) sau de către persoane particulare din însărcinarea organului judiciar (de exemplu, raportul întocmit de expert). Normele care reglementează desfășurarea procesului penal, care se realizează prin efectuarea de acte procesuale și procedurale, sunt norme de procedură penală, astfel cum este prevăzut explicit în dispozițiile art. 1 alin. (1) C. pr. Pen.  Procesul penal presupune o suită de activități desfășurate în timp, prin care participanții la acesta își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile, iar actele procesuale și procedurale sunt instrumentele juridice care dinamizează desfășurarea procesului penal și permit efectiva lui înfăptuire ( N. Volonciu și alții,  Noul Cod de procedură penală, p. 584). Ține de natura intrinsecă a acestor acte faptul că totodată, implicit, „relevă existența și persistența acțiunii de tragere la răspundere penală a infractorului” („Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. II p. 245), ceea ce determină împiedicarea uitării faptei ce contravine normelor de incriminare. Acest efect întreruptiv de prescripție al actelor de procedură nu poate fi disociat de conținutul și scopul actelor și este de esența actelor de procedură. Pentru a-și produce efectul de dinamizare și înfăptuire a procesului penal, actele procesuale și procedurale trebuie întocmite cu stricta respectare a dispozițiilor legale care le reglementează în ceea ce privește condițiile de fond și de formă, dispoziții legale în vigoare la data întocmirii lor. Aceasta este esența principiului aplicării imediate a legii de procedură care a fost caracterizat de Curtea Constituțională în Decizia nr. 691 din 8 noiembrie 2018 (M. Of. nr. 130 din 19 februarie 2019) – § 24, ca fiind de strictă aplicare și implicând atât efectuarea actelor procesuale sau procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât și recunoașterea ca valabile a acelor acte efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi. Principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură nu poate fi aplicat selectiv, respectiv doar în ceea ce privește unele dintre efecte, ci se aplică totalității efectelor pe care un act de procedură le are la data întocmirii sale, întrucât organele judiciare întocmesc actele de procedură în considerarea tuturor efectelor pe care acestea le au în desfășurarea procesului penal la momentul întocmirii lor. În cazul unei succesiuni de legi de procedură, legea nouă nu poate fi decât rezultatul unei evoluții în materie procesuală prin care se urmărește o mai bună adaptare a regulilor de procedură în vederea optimizării procesului penal. A impune noul standard configurat de noua lege de procedură unui act procedural întocmit cu respectarea unei legi anterioare cu consecința invalidării efectelor acelui act reprezintă o cenzurare și sancționare a conduitei organelor judiciare, deși la momentul actului acestea au respectat toate rigorile impuse de lege. Actul de procedură nici nu putea avea o altă configurație și alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data întocmirii, altfel ar fi fost contrar legii, lovit de nulitate și nu și-ar fi produs efectele juridice urmărite prin realizarea sa. Curtea Constituțională a antamat această chestiune relativ la previzibilitatea în conduita unui subiect de drept, menționând prin Decizia nr. 180 din 28 martie 2019 (M. Of. nr. 398 din 21 mai 2019) – § 34, prin care a descris principiul neretroactivității, principiu comun atât legii de procedură, cât și legii penale mai severe, că este absurd să se pretindă unui subiect de drept că o anumită conduită sau anumite relații sociale reglementate de o normă legală nu mai sunt legale sau valide ori sunt inexistente, deoarece norma care le materializa a fost declarată neconstituțională. Și în această ultimă situație, subiectul de drept nu avea cum să prevadă că ulterior norma legală va fi declarată neconstituțională. Astfel, în cazul efectelor unui act de procedură penală nu poate fi conceput principiul aplicării retroactive a legii relativ la niciunul dintre efectele actului de procedură fără a nega esența și rațiunea acestuia și fără a contraveni scopului procesului penal. În acest sens, aplicarea retroactivă a normelor referitoare la efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură folosind argumentul conform căruia întreruperea prescripției este o instituție de drept penal, întrucât influențează termenul de prescripție și poate conduce la înlăturarea răspunderii penale, și deci a posibilității de stabilire și aplicare a pedepsei ori măsurii educative, nu poate decât să conducă la o lipsă de securitate și de previzibilitate în sistemul de drept. În definitiv, chiar în ipoteza aprecierii normelor supuse examinării ca fiind norme de drept penal prin prisma efectului avut asupra termenului de prescripție și deci asupra răspunderii penale, însăși precaritatea principiului aplicării retroactive a legii în materia prescripției penale relativ la imprescriptibilitatea unor infracțiuni, astfel cum a fost relevată de Curtea Constituțională, constituie un argument în sensul preeminenței principiului activității legii în ceea ce privește efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură. Astfel, inițial, Curtea Constituțională a agreat punctul de vedere tradițional al doctrinei și al practicii potrivit căruia prescripția răspunderii penale este o instituție specifică dreptului material substanțial căreia îi este aplicabil principiul axiomatic prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, privind retroactivitatea legii penale mai favorabile, atunci când a statuat prin Decizia nr 1092 din 18 decembrie 2012 (M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013) că dispozițiile art. 124 C. pen.  adoptat prin Legea nr. 15/1968, care prevedeau că prescripția specială înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul general al prescripției este depășit cu încă o dată (în urma modificării legislative termenul prescripției speciale fiind astfel mai mare), sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Ulterior, poziția Curții Constituționale referitor la imuabilitatea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile aplicabil în materia prescripției s-a schimbat. Astfel, Curtea a avut ocazia să analizeze în cadrul deciziilor nr. 511 din 12 decembrie 2013 (M. Of. nr. 75 din 30 ianuarie 2014) și nr. 341 din 17 iunie 2014 (M. Of. nr. 595 din 8 august 2014) constituționalitatea dispozițiilor art. 125 alin. (3) din Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României, dispoziții introduse prin Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009, care prevedeau în esență retroactivitatea obligatorie a imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, dar și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, pentru care nu se împlinise termenul de prescripție a executării. În cadrul acestor decizii, Curtea Constituțională a realizat o analiză a instituției prescripției din perspectiva legislației, doctrinei și jurisprudenței altor state europene, antamând jurisprudența CEDO  în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 7 din Convenție referitor la retroactivitatea dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale, reținând opinia Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept – Comisia de la Veneția, dar și realizând o analiză a doctrinei românești. Fără a-și asuma o reapreciere a caracterului normelor ce guvernează instituția prescripției, dar având această viziune de ansamblu, Curtea Constituțională, atentă la stadiul evolutiv al dreptului penal la nivel european, a decis că dispozițiile legale criticate sunt constituționale în raport cu criticile formulate, relativ la încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, cu privire la neretroactivitatea dispozițiilor legii penale mai severe. Astfel, în esență, Curtea Constituțională a înlăturat concepția tradițională, statornicită, a aplicării legii penale mai favorabile în mod automat și fără a distinge în toate situațiile care țin de prescripție în dreptul penal, a învederat caracterul relativ al aplicării principiului statuat la art. 15 alin. (2) din Constituție în această materie și, de asemenea, a statuat incidența principiului aplicării imediate a dispozițiilor legale din materia prescripției care prevedeau o situație defavorabilă. Se remarcă, prin această concepție, o interpretare a normelor în materie de prescripție cu luarea în considerare a cerințelor și standardelor asumate de statul român în urma aderării la Uniunea Europeană și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva CEDO  se reține că situația prescripției răspunderii penale a fost analizată pe tărâmul art. 7 CEDH, Coeme și alții împotriva Belgiei (2000), Previti împotriva Italiei (2013) și Borcea împotriva României (2015). Dacă în prima hotărâre (§ 149) CEDO, având de analizat legislația belgiană care includea materia prescripției în sfera de reglementare a dreptului procesual, a stabilit că aplicarea imediată a legii de procedură cu consecința prelungirii termenului de prescripție nu încalcă art. 7 CEDH atâta timp cât nu se împlinise termenul de prescripție la data intrării în vigoare a legii, totuși, în cea ce-a doua hotărâre (§ 80), analizând legislația italiană în care prescripția aparține dreptului penal substanțial, Curtea a ridicat la nivel de principiu faptul că legile privind prescripția nu stabilesc pedepse sau infracțiuni, ci pot fi considerate simple condiții prealabile de examinare a cauzei, fiind astfel legi procedurale guvernate de principiul tempus regit actum, nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile garantat de art. 7 menționat. În ultima hotărâre (§ 64), această optică a CEDO  a fost relevată și cu prilejul analizei legislației române în materie de prescripție, Curtea reamintind că în ceea ce privește dispozițiile aplicabile în materia prescripției s-a pronunțat deja în sensul că “aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripție nu aducea atingere art. 7 din Convenție, întrucât nu se poate interpreta că această dispoziție ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripție din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripție sunt legi de procedură”. Curtea a mai statuat că „normele privind prescripția nu definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează și pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei”. CEDO nu a îmbrățișat optica exprimată în opinia concordantă la Hotărârea Mocanu împotriva României (2014) și opinia parțial divergentă la Hotărârea Matytsina împotriva Rusiei (2014), potrivit căreia normele care reglementează prescripția răspunderii penale sunt norme mixte de drept procesual și material. Mai mult, faptul că în Hotărârea Kononovo împotriva Letoniei (2010) Curtea a analizat din perspectiva art. 7 din Convenție caracterul retroactiv al dispozițiilor legale care modificau Codul penal în sensul declarării imprescriptibilității crimelor împotriva umanității, a reprezentat doar încercarea Curții de a răspunde argumentelor reclamanților, însă ar putea conduce la efecte care ar putea submina însuși spiritul art. 7 (inaplicabil în această materie), astfel cum s-a menționat în opinia separată concordantă formulată de o parte dintre judecători. Dincolo de inaplicabilitatea dispozițiilor art. 7 CEDH în situația normelor care guvernează prescripția răspunderii penale, CEDO a conturat, prin hotărârile Alikaj împotriva Italiei (2011) în §§  108 și 111 și Cestaro împotriva Italiei (2015) în § 225, ideea că mecanismul prescripției poate fi apreciat ca fiind contrar art. 2 și 3 din Convenție privind dreptul la viață și interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, în latura procedurală referitoare la efectivitatea anchetei penale desfășurate, Normele de drept penal, inclusiv cele referitoare la prescripția răspunderii penale, trebuie să fie adecvate pentru a conduce la pedepsirea actelor interzise de art. 2 și 3 și să aibă un puternic caracter de descurajare pentru a asigura prevenirea actelor ilegale, în considerarea obligației generale asumate de state, prevăzută la art. 1 al Convenției care prevede că părțile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite de Convenție. Se observă, atât la nivel european, dar și la nivel național, prin prisma deciziilor nr. 511 din 12 decembrie 2013 (M. Of. nr. 75 din 30 ianuarie 2014) și nr. 341 din 17 iunie 2014 (M. Of. nr. 595 din 8 august 2014), că în situația unui conflict între principiile fundamentale de drept, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în materia prescripției este limitat, din perspectiva Curții Constituționale, de principiul echității ca o componentă fundamentală a statului de drept, astfel cum a menționat în considerentele Deciziei nr. 511 din 12 decembrie 2013 (M. Of. nr. 75 din 30 ianuarie 2014), de principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului la viață și la interzicerea torturii și a tratamentelor inumane și degradante salvgardate de efectivitatea anchetei penale, dar și de cerințele impuse de respectarea actelor Uniunii Europene și de îndeplinirea obligațiilor asumate de statul român în materia pedepsirii infracțiunilor grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general. Considerând că normele care guvernează efectul întreruptiv de prescripție sunt de imediată aplicare, se constată că orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 – data publicării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a produs efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Începând cu data de 30 mai 2022 produc efecte întreruptive actele de procedură reglementate de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009. Pentru determinarea actelor cu caracter întreruptiv de prescripție din perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 – data publicării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009, se impune analiza efectelor deciziilor Curții Constituționale. Astfel, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 s-a stabilit că o decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate face ca legea sau ordonanța declarată neconstituțională ori textul din cadrul lor să nu se mai aplice, ca și cum ar fi abrogate prin lege, și că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, datorită căruia jurisprudența acesteia trebuie avută în vedere de toate autoritățile statului, inclusiv de organele implicate în procesul de aplicare a legilor și a ordonanțelor Guvernului. Aceste concluzii generale sunt valabile indiferent de tipul de decizie adoptat de Curtea Constituțională (simplă sau de interpretare), nefiind operată vreo distincție în acest sens în jurisprudența instanței constituționale. Față de împrejurarea că în considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 (M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018) Curtea a indicat soluția referitoare la întreruperea cursului prescripției pe care a considerat-o conformă principiilor constituționale, respectiv aceea ce fusese reglementată de dispozițiile Codului penal adoptat prin Legea nr. 15/1968, organele judiciare au aplicat-o, reținând caracterul obligatoriu al considerentelor deciziei. Trebuie menționat că, deși Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 (M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018) a „abrogat” dispoziția finală a alin. (1) al art. 155 din Codul penal, organele judiciare au urmat soluția indicată în considerentele deciziei, soluție cunoscută și întemeiată pe o practică judiciară consistentă și consecventă conform Codului penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 .  Mențiunile din considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 (M. Of. nr. 565 din 9 iunie 2022) de la §§  71-72, în sensul că organele judiciare, în absența intervenției legiuitorului, s-au substituit acestuia și au aplicat dispoziții legale care nu existau în fondul activ al legislației, reprezintă o deviere de la principiile statuate prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 (M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000), un reviriment jurisprudențial necunoscut până la momentul Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 (M. Of. nr. 565 din 9 iunie 2022). În acest interval, 25 iunie 2018-30 mai 2022, fiind confruntate cu lipsa din fondul legislativ activ a cazurilor de întrerupere a prescripției formal reglementate, organele judiciare, pe cale de interpretare, folosind îndrumarea explicită furnizată de instanța constituțională și cu respectarea principiilor și regulilor de drept, în special a principiului echității, și-au realizat activitatea conform atribuțiilor legale și constituționale, în desfășurarea procesului penal, fiind evidentă atitudinea de a nu permite ca faptele de natură penală să își piardă rezonanța socială avută la momentul comiterii lor. Nu poate fi ignorată semnificația faptului că legiuitorul a instituit formal, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, aceeași soluție ca cea indicată de Curtea Constituțională în considerentele deciziei, care este aceeași cu cea prevăzută de Codul penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 și cu cea efectiv aplicată de organele judiciare în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022. Astfel, în contextul unei jurisprudențe întemeiate pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 (M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995) și Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 (M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000), în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022 au avut efect întreruptiv de prescripție acele acte de procedură care trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului, în sensul practicii stabilite conform dispozițiilor Codului penal adoptat prin Legea nr. 15/1968 privind adoptarea Codului penal al României. Î.C.C.J.  Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 67/2022 Dosar nr. 1341/1 din 25 octombrie 2022 M. Of. nr. 1141 din 28 noiembrie 2022

PRINCIPIUL LEGALITĂȚII INCRIMINĂRII ȘI A PEDEPSEI    Din jurisprudența CEDO rezultă că principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) prevăzut de art. 7 din Convenție se aplică numai dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea lor și interzic retroactivitatea legii mai severe în ceea ce le privește pe acestea. De asemenea, luând în considerare modul în care sunt reglementate în dreptul intern al statelor semnatare ale Convenției, Curtea a statuat că dispozițiile legale prin care se prelungesc termenele de prescripție încă neîmplinite pentru anumite infracțiuni nu intră în domeniul de aplicare al principiului legalității incriminării, întrucât nu definesc infracțiuni și pedepsele ce pot fi aplicate pentru acestea și pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei. CEDO nu a statuat încă în jurisprudența sa asupra naturii și modului de aplicare a unor dispoziții legale privind modificarea unor termene de prescripție deja împlinite la data apariției actului normativ modificator. Totodată, se reține că, deși art. 7 din Convenție nu face referire la principiul retroactivității legii penale mai favorabile ,   CEDO ( Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), §§  103-109, Cauza Mihai Toma împotriva României, § 26.) a considerat în jurisprudența sa că această dispoziție nu garantează doar principiul neretroactivității legilor penale mai severe, ci și, implicit, principiul retroactivității legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea hotărârii definitive, instanța trebuie să aplice legea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile inculpatului. În dreptul român, potrivit jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale arătate anterior, prescripția răspunderii penale este considerată o instituție de drept material și, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigențelor care derivă din principiul legalității incriminării. Concret, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a inclus în mod explicit în domeniul de aplicare al principiului legalității incriminării și pedepsei normele care reglementează prescripția răspunderii penale, arătând că “legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigențelor calității legii, impuse prin dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), cât și celor ale principiului legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție care impun nu doar reglementarea clară, precisă și previzibilă a faptelor care constituie infracțiuni, ci și a condițiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea acestora. Or, din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte și instituția prescripției răspunderii penale al cărei mecanism juridic este supus acelorași cerințe ale principiului legalității și ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistența în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârșit” (§ 26). Mai mult, cu referire la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, Curtea a reținut că „prevederile art. 155 alin. (1) C. pen.  sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma “oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale” (§ 31). Se reține că standardul național de protecție circumscris exigențelor ce derivă din principiul legalității incriminării și a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudența CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și normele în materia prescripției răspunderii penale. Or, potrivit art. 20 din Constituția României, republicată, și astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale, „este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluționare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puțin severe și că, dincolo de jurisprudența CEDO , care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituția României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile”. ( Î.C.C.J.  Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 67  din 25 octombrie 2022, M. Of. nr. 1141 din 28 noiembrie 2022). Principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor presupune ca infracțiunile și pedepsele care le sancționează trebuie să fie clar definite prin lege .  Noțiunea de „lege“ în sensul art. 7 CEDH, cum este prevăzută în alte articole ale Convenției (de exemplu, art. 8-11), implică anumite condiții calitative, în special cele de accesibilitate și de previzibilitate [Cantoni împotriva Franței, § 29; Kafkaris împotriva Ciprului (MC), § 140; Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), § 91; Perinçek împotriva Elveției (MC), § 134]. Aceste condiții calitative trebuie îndeplinite atât pentru definirea unei infracțiuni (Jorgic împotriva Germaniei, §§ 103-114) cât și pentru pedeapsa pe care aceasta o implică sau pentru durata pedepsei (Kafkaris împotriva Ciprului (MC), §  150; Camilleri împotriva Maltei,§ 39-45, referitor la previzibilitatea standardelor de pedepse aplicabile, care depind în întregime de alegerea instanței de judecată competente de către procuror și nu de criterii stabilite de lege). Lipsa „calității legii“ privind definiția infracțiunii sau pedeapsa aplicabilă duce la încălcarea art. 7 din Convenție [Kafkaris împotriva Ciprului (MC), §§ 150 și 152].   https://www.echr.coe.

PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE A MINORILOR   Termenele de prescripție a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori și se întrerup sau se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori.

PRINCIPIUL UNIVERSALITĂȚII   textul a fost complet reformulat, având în vedere că reglementarea C. pen.  în vigoare, deși pare a conferi o competență extrem de largă organelor judiciare române, nu a fost aplicată în practică în cele aproape patru decenii de la intrarea în vigoare a codului. Noua formulare a principiului universalității circumscrie mai exact sfera sa de incidență, limitând-o la situațiile în care intervenția legii penale române se impune în considerarea unor angajamente asumate în plan internațional. Astfel, competența universală a legii penale române va interveni în două ipoteze: cazul infracțiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul unei convenții internaționale; cazul în care s-a refuzat extrădarea, când principiul aut dedere aut judicare impune statului solicitat să instrumenteze cauza. O formulare similară a principiului universalității întâlnim și în alte legislații, cum este cazul: § 6-7 C. pen. german, art.7 alin.2 C. pen. elvețian (forma în vigoare de la data de 1 ianuarie 2007), art.5 alin.1 lit. e și alin.2 C. pen. portughez).

PRODUCEREA REZULTATULUI     v  desistarea și împiedicarea producerii rezultatului  

PRODUSE ALTERATE   v comercializarea de produse alterate  

PRODUSE ALTERATE   v comercializarea de produse alterate  

PROFANAREA DE CADAVRE SAU MORMINTE   Sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenușii rezultate din incinerarea acestuia se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

PROFANAREA LĂCAȘURILOR SAU A OBIECTELOR DE CULT   Profanarea unui lăcaș sau a unui obiect de cult, aparținând unui cult religios care este organizat și funcționează potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

PROPAGANDA PENTRU RĂZBOI   Propaganda pentru război de agresiune, precum și răspândirea de știri tendențioase sau inventate, în scopul provocării unui război de agresiune, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele săvârșite în scopul provocării unui război de agresiune împotriva României sau a unui conflict armat intern. Un alt element de noutate privește introducerea infracțiunii de propagandă pentru război (art. 411) în cadrul infracțiunilor contra securității naționale, renunțându-se la menținerea acesteia în rândul infracțiunilor contra păcii și omenirii din actuala reglementare, întrucât acestea din urmă au fost modificate substanțial prin punerea de acord cu Statutul Curții Penale Internaționale (CPI), ratificat de către România prin Legea nr. 111/2002, în cuprinsul căruia nu este reglementată infracțiunea de propagandă pentru război  

PROPRIETATEA PUBLICĂ   v Delapidarea

PROXENETISMUL   Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

PUBLIC   Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.  v abuzul în serviciu, actul sexual cu un minor,  afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare,  aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice  , compromiterea intereselor justiției,  conducerea unui vehicul fără permis de conducere,  deturnarea licitațiilor publice,  divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice,  efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public,  divulgarea informațiilor secrete de stat  ,  facilitarea șederii ilegale în România,  falsul material în înscrisuri oficiale  ,  falsul privind identitatea,  faptă săvârșită în public,  furtul,  furtul calificat,  genocidul,  incitarea la violență, ură sau discriminare,  informații secrete de stat și înscrisuri oficiale,  folosirea unui minor în scop de cerșetorie, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, instigarea publică, împăcarea,   infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane,  instigarea publică, împiedicarea desfășurării unei adunări publice,  înșelăciunea, legalitatea sancțiunilor de drept penal, publicarea hotărârii definitive de condamnare, punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, răspunderea penală a persoanei juridice, săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri,  tâlhăria calificată ,  tortura,  traficul de influență, traficul de minori,  traficul de persoane,  ultrajul,  ultrajul contra bunelor moravuri, tulburarea ordinii și liniștii publice  ,  vătămarea corporală din culpă,  violul

PUBLICAREA HOTĂRÂRII DEFINITIVE DE CONDAMNARE se poate dispune când, ținând seama de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana condamnatului, instanța apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârșirii altor asemenea infracțiuni. Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanță, într-un cotidian local sau național, o singură dată. Publicarea hotărârii definitive de condamnare se face pe cheltuiala persoanei condamnate, fără a se dezvălui identitatea altor persoane.

PUNEREA ÎN CIRCULAȚIE DE VALORI FALSIFICATE SAU DOBÂNDIREA DE INSTRUMENTE DE PLATĂ FĂRĂ NUMERAR FALSIFICATE    Punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, precum și primirea, deținerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulație, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse. Punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, săvârșită de către autor sau un participant la infracțiunea de falsificare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse. Repunerea în circulație a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310-312, de către o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate. Tentativa se pedepsește. Dobândirea pentru sine sau pentru altul, inclusiv prin primire, însușire, cumpărare sau ca urmare a unei operațiuni precum transferul, importul, exportul, vânzarea, transportul, distribuirea sau punerea la dispoziție în vederea utilizării frauduloase a unui instrument de plată fără numerar falsificat se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

PUNEREA ÎN CIRCULAȚIE SAU CONDUCEREA UNUI VEHICUL NEÎNMATRICULAT   Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Prin Decizia nr. 11 din 12 aprilie 2017 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „în ce măsură tractorul agricol sau forestier condus pe drumurile publice devine asimilat autovehiculului, iar conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînregistrat, potrivit legii, sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere întrunește condițiile de tipicitate a infracțiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) C. pen., respectiv art. 335 alin. (1) C. pen.”,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește : conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 335 alin. (1) C. pen. (M. Of. nr. 479 din   26 iunie 2017)

PUNEREA ÎN MIȘCARE A ACȚIUNII PENALE  Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis. Punerea în mişcarea a acţiunii penale pentru infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile privind extrădarea  nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.

Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. Nu se pedepseşte pentru nedenunțare persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale. Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase. Nu se pedepseşte pentru nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului şi a participanţilor. Acțiunea penală pentru infracțiunile prevăzute în art. 413-417 (infracțiunile săvârșite de militari) se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului.  V extrădarea,  inducerea în eroare a organelor judiciare,  infracțiuni săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, infracțiunile săvârșite de militari, împăcarea,  mărturia,  nedenunțare,  nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale,  plângerea prealabilă,  prescripția răspunderii penale,  sesizarea comandantului,  suspendarea prescripției răspunderii penale

 PUNEREA ÎN MIȘCARE A ACȚIUNII PENALE LA PLÂNGEREA PREALABILĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE  v plângerea prealabilă 

PURTAREA ABUZIVĂ   Întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițiile alin. (1) se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

 

R

RACOLAREA MINORILOR ÎN SCOPURI SEXUALE      Fapta persoanei majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act sexual de orice natură sau în scopul comiterii unui act de pornografia infantilă prevăzut în art. 374, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanţă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.  V și pornografia infantilă

 RĂSPÂNDIREA BOLILOR LA ANIMALE SAU PLANTE   Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.   Dacă fapta este săvârșită din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE     Condițiile răspunderii penale a persoanelor juridice  își găseau locul în  art. 19¹ C. pen. anterior, articol  introdus prin Legea nr. 278/2006,  care dispunea că persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală.  Răspunderea penală a persoanei juridice nu excludea răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârșirea aceleiași infracțiuni.   Există situații în care prin imputabilitate legală sunt prevăzute persoanele fizice care răspund penal pentru infracțiunea comisă de persoana juridică cu precizarea că legiuitorul nu instituie astfel o prezumție absolută de vinovăție a persoanelor în cauză, ci doar determină persoanele care au obligația de a preveni săvârșirea unei fapte ilicite, așa cum este cazul pentru nerespectarea dispozițiilor legale sau art.143 sqq. . din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prin care sunt nominalizate persoanele fizice care răspund pentru săvârșirea infracțiunilor în materia insolvenței (reprezentatul legal al persoanei juridice debitoare / administratorul judiciar, lichidatorul averii debitorului, precum și orice reprezentant sau prepus) sau pentru infracțiunile prevăzute în art. 3 sqq. . din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală, subiectul activ fiind reprezentat de conducătorul unității, contribuabilii, împuterniciții contribuabililor, persoanele cu atribuții financiar contabile. În mod similar art. 271 sqq. . din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale indică persoanele care răspund penal pentru infracțiunea comisă de persoana juridică: fondatorul, administratorul, directorul ori reprezentantul legal al societății.  Referitor la condițiile răspunderii penale a persoanei juridice,  amintim că  subiectul activ este persoana juridică (evident,  cu personalitate juridică) cum ar fi: societăți agricole, asociații, fundații etc – exceptând statul, autoritățile publice (ex. Guvernul, C. S. M. ) și instituțiile publice (ex. B. N. R., I. N. M. ) – prin intermediul organelor sale de conducere, a reprezentanților (legali / convenționali), prepușilor ori terților (care acționează în interesul sau numele persoanei juridice).   În aplicarea dispozițiilor art. 135 din Codul penal, prin autorități publice se înțelege autoritățile prevăzute în mod expres în titlul III (art. 61 – art. 134) din Constituție, precum și la art. 140 și 142 din Constituția României, republicată; prin autorități publice se va înțelege: Parlamentul, Președintele României (privit ca instituția prezidențială), Guvernul, administrația publică centrală de specialitate sau locală, autoritatea judecătorească (instanțele, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, Curtea Constituțională) (Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,     M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în M. Of. nr. 117 din 1 martie 2013,modificată prin Legea nr.255/2013,prin Legea nr.85/2014 ;).. Socotim că o  acțiune în fapt în interesul sau numele persoanei juridice nu poate angaja răspunderea persoanei juridice,  legea impunând un minim regim de publicitate în materia actelor de dispoziție. Dispozițiile Codului civil privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică și persoanelor juridice în ființă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel. (cf art. 18 din Legea nr. 71/2011).   În practica judiciară au fost întâlnite situații în care răspunderea penală a persoanei juridice a antrenat și răspunderea penală a persoanei fizice care a comis infracțiunea, cât și situații în care răspunderea penală cumulativă nu a fost posibilă ca urmare a existenței unei cauze exoneratoare de răspundere. Noua reglementare ( după modelul Codului penal finlandez) reia principiile pe care se fundamentează această răspundere,  menținându-se opțiunea pentru modelul de răspundere directă, distinctă și autonomă în raport cu cea a persoanelor fizice care au acționat pentru persoana juridică sau care au neglijat să acționeze pentru aceasta, consacrat de dreptul belgian și olandez precum și cerința existenței personalității juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităților colective (Expunere de motive)   S-a opinat că pot răspunde penal persoanele juridice de drept privat la care statul sau autoritățile publice sunt acționari, deoarece acestea sunt distincte de stat sau autoritățile publice iar sancționarea penală a lor nu afectează activitatea principală, respectiv serviciul public al statului sau al autorităților publice. Potrivit reglementărilor cuprinse în art.135,  45 C. pen.,  respectiv art. 19¹ din codul anterior – statul, autoritățile publice, sunt excluse din câmpul răspunderii penale. Opinia majoritară a doctrinei este favorabilă angajării răspunderii penale a acestora, iar unul dintre argumentele aduse în favoarea acestei răspunderi constă în principiul constituțional al egalității persoanelor în fața legii, fiind total inechitabil ca pentru o faptă o persoană juridică să răspundă sau nu, după cum aparține dreptului public sau nu (v Cristian Claudiu Teodorescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina legiuitorului român). Noi credem că  instituțiile publice trebuie să răspundă penal ori de câte ori intră în raporturi de drept privat și pentru infracțiunile săvârșite  în interesul ori în numele persoanei juridice chiar și cu depășirea obiectului de activitate, chiar și în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat, alături de răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte.  Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.  Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat (art. 221 C. civ. – Răspunderea persoanelor juridice de drept public).   v Condițiile răspunderii penale a persoanei juridice,  Pedepsele aplicabile persoanei juridice,  Stabilirea amenzii pentru persoana juridică

RĂZBUNAREA PENTRU AJUTORUL DAT JUSTIȚIEI   Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declarații ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

REABILITAREA   v anularea reabilitării  

REABILITAREA DE DREPT   Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.

REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ   Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanță, după împlinirea următoarelor termene: 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani; 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii; 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate. Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.

REABILITAREA PERSOANEI JURIDICE   Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune.

REA-CREDINȚĂ v abandonul de familie  

REALITATEA LEGII PENALE Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române. Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

RECALCULAREA PEDEPSEI PENTRU INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ SAU COMPLEXĂ   Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.   Prin,   nr. 11 din 28 iunie 2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 37 din Codul penal Î.C.C.J. Completul pentru soluționarea recursului în Interesul Legii stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 37 din Codul penal, în ipoteza în care constată existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune continuată, instanța învestită cu judecarea unor acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni va proceda la recalcularea pedepsei ținând seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunțată anterior și va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare și emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunțată sau, după caz, va constata executată pedeapsa.(M. Of. nr. 909 din 22 septembrie 2021)

RECIDIVA   Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Există recidivă și în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în condițiile de mai sus este detențiunea pe viață. Pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.  În aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal). (Decizia nr. 7 din 15 martie 2017 pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 C. pen.), sau pedepsele componente ale pluralității de infracțiuni constatate ( Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală M. Of. nr. 269 din 18 aprilie 2017 )    În reglementarea recidivei identificăm, în proiect, elemente noi atât în ceea ce privește definirea și termenii recidivei, cât și referitor la pedeapsă. Caracterul temporar al recidivei este evidențiat chiar în definirea acestei forme a pluralității de infracțiuni. Termenii recidivei au fost modificați (limitele acestora au crescut) pentru a califica drept recidivist numai acele persoane condamnate și care au săvârșit noi infracțiuni de un anumit grad de pericol social, în rest acționând regimul de sancționare instituit pentru pluralitatea intermediară de infracțiuni. În materia tratamentului sancționator reglementarea a fost simplificată, recurgându-și la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate  în cazul recidivei postexecutorii. Pentru ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracțiuni, a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent astăzi, aplicându-se mai întâi dispozițiile referitoare la concurs și apoi cele incidente în cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracțiunile concurente se află în stare de recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară, deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate. În același timp, tratamentul sancționator propus este mai puțin sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispozițiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară pentru fiecare infracțiune în parte și apoi regulile referitoare la concursul de infracțiuni. A fost consacrată și în materia recidivei postcondamnatorii, cu titlu de excepție, posibilitatea aplicării detențiunii pe viață chiar dacă pedepsele stabilite constau în închisoare, atunci când numărul și gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.(Expunerea de motive).  Recidiva  examinarea retrospectivă a situației penale anterioare a unui inculpat de către instanțele de fond, posibilă prin înscrierea în cazierul judiciar a unei condamnări anterioare, nu era contrară art. 7 CEDH, faptele urmărite penal și sancționate apărând după intrarea în vigoare a noii legi care prelungește perioada de recidivă ( Achour împotriva Franței §  44-61, cu privire la aplicarea imediată a noului Cod penal care prevede un termen de recidivă de 10 ani, în vreme ce vechiul cod în vigoare la momentul săvârșirii primei infracțiuni prevedea un termen de 5 ani, a cărui expirare i-ar fi conferit – în opinia reclamantului – „dreptul de a fi uitat“). O astfel de abordare retrospectivă este diferită de noțiunea de retroactivitate stricto sensu. https://www.echr.coe.int › Guide_Art_7  v Pedeapsa în caz de recidivă

RECIDIVA ÎN CAZUL PERSOANEI JURIDICE   Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită. În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii. Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune, se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.

RECIDIVĂ  v condamnări care nu atrag starea de recidivă  

REFERATUL DE EVALUARE   În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță. Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește de către serviciul de probațiune în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, cu excepția situației prevăzute la art. 126, când acesta va fi întocmit de către centrul educativ ori de detenție. V minor,  schimbarea regimului de executare

REFUZUL SAU SUSTRAGEREA DE LA PRELEVAREA DE MOSTRE BIOLOGICE   Refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

REGIMUL DETENȚIUNII PE VIAȚĂ v  detențiunea pe viață

REGIMUL ÎNCHISORII   Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile și 30 de ani, și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.

REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ   v  Obligarea la tratament medical,  Internarea medicală,  Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii,  Confiscarea specială

REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE   v Stagiul de formare civică,   Supravegherea,  Consemnarea la sfârșit de săptămână,   Asistarea zilnică,  Obligații ce pot fi impuse minorului,  Modificarea sau încetarea obligațiilor

REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE   v Internarea într-un centru educativ,   Internarea într-un centru de detenție,  Minorul devenit major,   Efectele măsurilor educative,   Prescripția răspunderii penale a minorilor

REGIMUL PEDEPSELOR COMPLEMENTARE APLICATE PERSOANEI JURIDICE   v Aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice,  Dizolvarea persoanei juridice,  Suspendarea activității persoanei juridice,  Neaplicarea dizolvării sau suspendării activității persoanei juridice,  Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice,  Afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare

REGIMUL RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI   v  Limitele răspunderii penale, Consecințele răspunderii penale,  Măsurile educative,  

REÎNNOIREA CERERII DE REABILITARE JUDECĂTOREASCĂ   În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socotește de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă. Condițiile prevăzute de lege trebuie să fie îndeplinite și pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere. Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiții de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală.

RELELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI   Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI constă în dreptul recunoscut instanței de judecată de a renunța definitiv la stabilirea și aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracțiuni, pentru îndreptarea căreia, ținând seama de infracțiunea săvârșită, de persoana infractorului și de conduita avută de acesta anterior și ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului. Instituția este reglementată și în legislația germană (§ 60 C. pen.), portugheză (art.60 și 74 C. pen.), franceză (art.132-58 C. pen.), elvețiană (art.53-54). (Expunerea de motive). Renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre. Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana față de care s-a luat această măsură săvârșise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracțiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunțarea la aplicarea pedepsei se anulează și se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care a atras inițial renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. v Condițiile renunțării la aplicarea pedepsei

REPRESIUNEA NEDREAPTĂ   Fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, știind că este nevinovată, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Reținerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, știind că este nevinovată, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

REPREZENTAREA NELOIALĂ  v asistența și reprezentarea neloială  

RESTRÂNGEREA EXERCIȚIULUI UNOR DREPTURI SAU AL UNOR LIBERTĂȚI  

    este dispusă prin art.   53 din Constituția  României: (1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. v Constituția  României  

RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE   Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile. Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.

REVOCAREA AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI   Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni. Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanța poate menține sau revoca amânarea aplicării pedepsei în cazul revocării, dispozițiile de mai sus se aplică în mod corespunzător. Codul penal în vigoare prevede în conținutul titlului III „Pedepsele”, capitolul V „Individualizarea pedepselor”, secțiunea a 4-a „Amânarea aplicării pedepsei”, dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 88 alin. (3) ale căror condiții sunt reglementate în mod predictibil și previzibil. Legiuitorul a prevăzut în mod expres in concreto în conținutul art. 88 C. pen.  trei cazuri de revocare obligatorie [alin. (1)-(3)] și un caz de revocare facultativă [alin. (4)] a amânării aplicării pedepsei. Tudorel Toader, ș. a., Noul Cod penal, Comentarii pe articole, Ed.  Hamangiu, 2014, p. 178; autorii arată că există patru cazuri de revocare a amânării aplicării pedepsei, trei obligatorii și unul facultativ. Instanța revocă în mod obligatoriu această măsură în următoarele situații: când persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu își execută obligațiile impuse; când nu își îndeplinește la timp obligațiile civile, cu excepția situațiilor de imposibilitate; când, după amânarea aplicării pedepsei, săvârșește o nouă infracțiune cu intenție sau intenție depășită. Există și o situație când revocarea este facultativă, și anume atunci când infracțiunea săvârșită de persoana supravegheată, după amânarea aplicării pedepsei, este o infracțiune săvârșită din culpă – Mihail Udroiu, Victor Constantinescu, Noul Cod penal, Codul penal anterior, Ed.  Hamangiu, 2014, p. 122; potrivit autorilor, în cazul nerespectării, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere impuse sau a obligațiilor civile, precum și în cazul săvârșirii unei infracțiuni cu intenție sau praeterintenție în timpul termenului de supraveghere, noul Cod penal obligă instanța să dispună revocarea amânării aplicării pedepsei. Corina Voicu, ș. a.,Noul Cod penal, Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed.  Hamangiu, 2014, p. 146; autorii arată că revocarea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul în care pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, nu îndeplinește integral obligațiile civile sau a săvârșit o nouă infracțiune cu intenție sau intenție depășită. În cazul săvârșirii, în termenul de supraveghere, a unei noi infracțiuni din culpă, revocarea amânării aplicării pedepsei nu este obligatorie. Natura juridică a revocării este aceea de sancțiune atunci când sunt încălcate condiții exprese instituite de către legiuitor și în ipoteza amânării aplicării pedepsei față de persoana supravegheată, fiind făcute distincții prin modul de reglementare, una dintre acestea referindu-se și la felul noii infracțiuni săvârșite. Astfel, din analiza condițiilor de revocare prevăzute în alin. (3) al art. 88 din Codul penal, aceasta are un caracter obligatoriu, în raport cu cel facultativ din alin. (4) al aceluiași articol. Condițiile pentru a fi aplicabilă revocarea amânării aplicării pedepsei potrivit art. 88 alin. (3) C. pen. sunt: a) persoana supravegheată să săvârșească din nou o infracțiune cu intenție sau intenție depășită, după amânarea aplicării pedepsei; b) o nouă infracțiune să fie descoperită în termenul de supraveghere (dacă noua infracțiune este descoperită după expirarea termenului de supraveghere, revocarea nu este incidentă); c) pentru noua infracțiune să se pronunțe o condamnare (la pedeapsa închisorii sau la pedeapsa amenzii), chiar după expirarea termenului de supraveghere. În alin. (4) al aceluiași articol este reglementată ipoteza infracțiunii ulterioare săvârșite din culpă, care conduce fie la menținerea, fie la revocarea amânarea aplicării pedepsei, alternativitatea fiind de esența aplicării facultative, în raport cu natura infracțiunii menționate. Pe calea interpretării gramaticale a conținutului alin. (3) al art. 88 C. pen., legiuitorul a folosit, ca urmare a săvârșirii a unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, verbele revocă și dispune aplicarea și executarea pedepsei, la timpul prezent, ceea ce conferă caracter imperativ și obligatoriu. De asemenea, condiția pronunțării unei condamnări, așa cum s-a arătat mai sus, este cumulativă cu celelalte precizate și conduce la revocare, ceea ce face imposibilă menținerea soluției de amânare a aplicării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere. Legiuitorul a reglementat în conținutul art. 83 alin. (1) lit. a)-d) C. pen. condițiile amânării aplicării pedepsei, care conduc numai cumulativ la aplicarea acesteia, situație ce rezultă pe calea interpretării gramaticale a sintagmei dacă sunt întrunite următoarele condiții. Așadar, nu poate fi interpretată în mod unilateral condiția prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen., referitoare la ipoteza când infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) C. pen., și anume faptele care nu sunt prevăzute de legea penală și infracțiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, în raport cu ipoteza revocării obligatorii din art. 88 alin. (3) C. pen., respectiv cu noua infracțiune comisă, intenționată sau cu intenție depășită descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare, care ar face posibilă aplicarea din nou a amânării aplicării pedepsei. O asemenea interpretare ar echivala cu încălcarea legii, respectiv a condițiilor cumulative ale art. 83 alin. (1) lit. a)-d) C. pen., pentru că sancțiunea revocării amânării aplicării pedepsei nu are la bază neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen., ci neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) C. pen., care implică evaluarea persoanei infractorului și a posibilităților sale de îndreptare. Condiția prevăzută în art. 83 alin. (1) lit. d) C. pen. este reglementată după cum urmează: în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Or, săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) C. pen.. În consecință, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate, condiția prevăzută în art. 83 alin. (1) lit. d) C. pen. nu este îndeplinită, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, iar menținerea amânării aplicării pedepsei nu este posibilă în absența unui temei legal, soluția de condamnare fiind unica soluție permisă de dispozițiile art. 88 alin. (3) C. pen. În sensul acestei interpretări ca argument suplimentar este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 212 din 22 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, s-a reținut că . . .Art. 83 C. pen. reglementează situația revocării suspendării condiționate a executării unei pedepse, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, în această situație, revocarea suspendării condiționate este obligatorie, indiferent de cuantumul pedepsei suspendate. Potrivit aceluiași text, pedeapsa a cărei suspendare a fost revocată nu se contopește, ci se execută alăturat de pedeapsa aplicată pentru cea de a doua infracțiune. Obligativitatea revocării suspendării condiționate exclude posibilitatea aplicării art. 81 lit. b) C. pen., chiar dacă pedeapsa a cărei suspendare se revocă nu este mai mare de 6 luni. Acceptând această posibilitate ar însemna să se dispună o a doua suspendare pentru aceeași pedeapsă. Dacă legiuitorul ar fi înțeles să reglementeze și o astfel de situație, ar fi spus-o expres așa cum a făcut în art. 83 alin. 3 C. pen., în cazul în care infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, în acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Astfel, în mod corect instanța de apel a înlăturat aplicarea art. 81 C. pen. Pe de altă parte, având în vedere că inculpatul a mai comis același gen de fapte, perseverând în conducerea pe drumurile publice a unui autoturism fără a avea permis de conducere, că în loc să înțeleagă posibilitatea pe care i-au acordat-o primele instanțe care l-au condamnat, de a se reeduca fără privare de libertate, a încercat să corupă organele de poliție pentru a nu-i întocmi cel de-al doilea dosar penal. În aceste condiții instanța și-a format convingerea că reeducarea inculpatului nu se poate realiza decât prin privare de libertate, fiindcă lăsarea sa în libertate prezintă pericolul comiterii de noi fapte penale. . .. În Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, M. Of., nr. 495 din 12 iulie 2011, a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. : „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal stabilește că: 1. Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârșirii în cursul termenului de încercare a unei infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, chiar și în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal. 2. Suspendarea condiționată a executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce privește pedeapsa rezultantă, obținută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal.” (reglementarea anterioară din Codul penal). În considerentele acestei decizii s-a statuat că. . .Pe toată durata termenului de încercare, condamnatul «este amenințat să piardă beneficiul suspendării și să execute cumulativ două pedepse», în cazul în care ar săvârși o altă infracțiune. . . În privința revocării însă, situația juridică este alta, ea exprimând eșecul acestei măsuri din cauza conduitei inculpatului care s-a dovedit a nu merita încrederea ce i-a fost acordată de instanța care a oferit condamnatului o șansă de a se îndrepta, fără să execute efectiv pedeapsa . . . Menținerea modalității de executare a pedepsei în cazul comiterii unei infracțiuni în termenul de încercare este expres prevăzută în art. 83 alin. 3 din Codul penal, sub forma unei excepții. Potrivit acestor prevederi legale, dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. În acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. Prin urmare, posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei stabilite pentru o infracțiune intenționată, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării (…) este exclusă de art. 83 alin. 3 din același cod.   Considerentele Deciziei nr. 1 din 17 ianuarie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt aplicabile, în mod corespunzător, în ipoteza amânării aplicării pedepsei, în sensul că: a) În cazul amânării aplicării pedepsei, pe toate durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată este amenințată să piardă beneficiul amânării, în cazul în care ar săvârși o altă infracțiune. b) Revocarea amânării aplicării pedepsei intervine, cu titlu de sancțiune, pentru nerespectarea obligației de a nu comite o altă infracțiune în interiorul termenului de supraveghere, un asemenea comportament demonstrând că persoana supravegheată nu a justificat încrederea ce i s-a acordat.c) Menținerea amânării aplicării pedepsei în cazul comiterii unei infracțiuni în termenul de supraveghere este expres prevăzută în art. 88 alin. (4) C. pen. , sub forma unei excepții, care privește exclusiv infracțiunile săvârșite din culpă. Așadar, în concluzie, în interpretarea aplicării dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 88 alin. (3) C. pen. , în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției condamnării pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.( Î.C.C.J.  Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 24 din  19 septembrie 2017,M. Of.nr. nr. 860 din 1 noiembrie 2017)

REVOCAREA LIBERĂRII CONDIȚIONATE   Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă. Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară. Dispozițiile de mai sus se aplică în mod corespunzător și în cazul liberării condiționate din executarea pedepsei detențiunii pe viață.  Prin Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operațiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracțiuni între pedepsele stabilite pentru infracțiunile (A) și (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea (C). (M. Of. nr. 907 din 6 octombrie 2020).

REVOCAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei. Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească. Dacă pedeapsa amenzii care a însoțit pedeapsa închisorii în condițiile legii nu a fost executată și a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit legii, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, la care se adaugă pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda. Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei. Pedeapsa principală pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanța poate menține sau revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

RUPEREA DE SIGILII   Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dacă fapta a fost săvârșită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.

S

SANCȚIONAREA TENTATIVEI    Tentativa la infracțiunile de
Sclavia (art. 209), Traficul de persoane (art. 210),  Traficul de minori (art. 211),   Supunerea la muncă forțată sau obligatorie (212),  Proxenetismul În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere (213 alin. 2),     Folosirea serviciilor unei persoane exploatate (art. 216),  Folosirea prostituției infantile (art. 216¹⁾   infracțiunile contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice   ,   infracțiunile de genocid, contra umanității și de războiinfracțiunile abuz al debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor (art. 239 alin. 1),  bancrută frauduloasă (art. 241) și înșelăciune (art. 244), înșelăciune privind asigurările (art. 245), Deturnarea licitațiilor publice (art. 246) și  Deturnarea licitațiilor publice (art. 247 ) ,  infracțiunile Împiedicarea exercitării drepturilor electorale,  Frauda la vot,  Frauda la votul electronic,   Violarea confidențialității votului,   Nerespectarea regimului urnei de vot,   Falsificarea documentelor și evidențelor electorale,  Fapte săvârșite în legătură cu un referendum, se pedepsește.    Tentativa la infracțiunile prevăzute în Capitolul I,  Furtul,   din Titlul II, Infracțiuni contra patrimoniului  se pedepsește.    Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 233-235,  respectiv,  tâlhăria și pirateria se pedepsește.    Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 342 alin. (1) și (3), art. 345 alin. (1) și (2), art. 346 alin. (1) și (2), precum și   Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 421-425, art. 427 și art. 428 alin. (1) respectiv, ,   Capitularea,  Părăsirea câmpului de luptă,  Zborul neautorizat,  Părăsirea navei,  Părăsirea comenzii,    Coborârea pavilionului,  Coliziunea intenționată se pedepsește. Tentativa la infracțiunile contra securității naționale se pedepsește. Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 și art. 399,  respectiv,   Trădarea prin transmitere de informații secrete de stat,   Trădarea prin ajutarea inamicului,  Acțiuni împotriva ordinii constituționale, Atentatul care pune în pericol securitatea națională,  Atentatul contra unei colectivități,   Actele de diversiune, Infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională,   Acțiuni ostile contra statului raportat la infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului. Tentativa la infracțiunile de fraude comisă prin sisteme informatice și mijloace de plata electronice   se pedepsește. V  Actele de diversiune,  Acțiuni împotriva ordinii constituționale,   Acțiuni ostile contra statului raportat la infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului.   Atentatul care pune în pericol securitatea națională,  Atentatul contra unei colectivități,  bancrută frauduloasă ,  Capitularea,  Coborârea pavilionului,  Coliziunea intenționată ,  Deturnarea licitațiilor publice ,    Deturnarea licitațiilor publice ,    Falsificarea documentelor și evidențelor electorale,   Fapte săvârșite în legătură cu un referendum,  Folosirea prostituției infantile ,  Folosirea serviciilor unei persoane exploatate ,   Frauda la vot,   Frauda la votul electronic,  fraude comisă prin sisteme informatice și mijloace de plata electronice   ,   Furtul,  genocid, infracțiunile contra umanității și de război ,  infracțiunile abuz al debitorului ,  Infracțiuni contra patrimoniului  ,  infracțiuni contra persoanelor care se bucură de protecție internațională,  infracțiunile contra securității naționale ,  infracțiunile contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice  ,  împiedicarea exercitării drepturilor electorale,  înșelăciune   înșelăciune privind asigurările ,   nerespectarea regimului urnei de vot,    părăsirea câmpului de luptă, părăsirea comenzii,   părăsirea navei,  pirateria ,  producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, pedepsirea tentativei,   proxenetismul în cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere ,  sclavia ,  supunerea la muncă forțată sau obligatorie,  tâlhăria ,  traficul de minori ,  traficul de persoane, trădarea prin ajutarea inamicului, trădarea prin transmitere de informații secrete de stat,    violarea confidențialității votului,   Zborul neautorizat 

SĂPTĂMÂNĂ   v consemnarea la sfârșit de săptămână  

SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNII COMISIVE PRIN OMISIUNE   Infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune, când: există o obligație legală sau contractuală de a acționa; autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. Pe baza acestei concepții privind trăsăturile esențiale ale infracțiunii a fost concepută și sistematizarea articolelor în titlul II. Astfel, după enunțarea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, următoarele două articole (art.16 și 17) sunt consacrate unor elemente care țin de prima trăsătură generală – prevederea faptei în legea penală. Este vorba de o reglementare ce privește elementul material al infracțiunii (reglementarea comisiunii prin omisiune) și respectiv de definirea elementului subiectiv (vinovăția). Așa cum am arătat, ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanța între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare și fapta concret săvârșită. În ceea ce privește infracțiunea comisivă prin omisiune (art.16), ea este recunoscută ca atare de doctrina și practica judiciară română, dar până în prezent nu există un text de lege care să o consacre. Asimilarea inacțiunii cu acțiunea în absența unui text de lege, constituie o analogie în defavoarea inculpatului. Acesta este motivul pentru care unele sisteme juridice, cum este cazul dreptului francez și belgian, resping de principiu admiterea acestor infracțiuni. Majoritatea legislațiilor europene admit însă infracțiunile comisive prin omisiune, dar includ în partea generală un text care precizează în ce condiții inacțiunea poate fi asimilată acțiunii. Așa se întâmplă în dreptul german (§ 13 C. pen.), spaniol (art.11 C. pen.), portughez (art.10 C. pen.), italian (art.40 alin.2) etc. Este de menționat că și dreptul elvețian, aflat printre foarte puținele sisteme în aceeași situație cu dreptul român – în sensul că practica judiciară recunoștea existența infracțiunii comisive prin omisiune în absența unui text legal – a consacrat de dată recentă o reglementare legală acestei instituții (art.11 C. pen., în vigoare de la 1 ianuarie 2007). Reglementarea propusă de proiect este inspirată de art.11 C. pen. spaniol, și are în vedere cele două principale ipoteze în care inacțiunea poate fi asimilată acțiunii: a) existența unei obligații legale sau contractuale de a acționa (spre exemplu, mama care refuză să îl mai alăpteze pe noul-născut în scopul de a-l ucide, iar victima decedează, sau funcționarul dintr-un penitenciar care refuză să ia măsurile necesare pentru a asigura tratamentul medical unui deținut ce suferă de o afecțiune gravă, iar deținutul decedează, vor răspunde pentru o infracțiune de omor sau omor calificat, după caz; la fel și persoana care are în întreținere contractuală o persoană imobilizată la pat și îi suprimă viața prin neacordare de hrană); b) o acțiune anterioară a autorului, care a creat o stare de pericol pentru valoarea ocrotită și lezată ulterior ca efect al inacțiunii (proprietarul care lasă liber un animal periculos într-un parc, comite o acțiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în acel spațiu public; dacă ulterior animalul rănește o persoană, proprietarul acestuia va răspunde pentru o infracțiune de vătămare corporală, în forma faptei comisive prin omisiune).

 SĂVÂRȘIREA UNEI INFRACȚIUNI sau comiterea unei infracțiuni reprezintă săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice. Prin Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea art. 174, cu referire la art. 154 alin. (2) teza I C. pen. ,   Î.C.C.J. Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii stabilește că  prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit. ( M. Of. nr. 334 din   2 mai 2019)

SCHIMBAREA REGIMULUI DE EXECUTARE   Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.

SCLAVIA   Punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie, precum și traficul de sclavi se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

SCOPUL MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ   Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

SECRETUL CORESPONDENȚEI   v Constituția  României  

SECURITATEA NAȚIONALĂ   v atentatul care pune în pericol securitatea națională  

SISTEM INFORMATIC   v accesul ilegal la un sistem informatic  

SISTEM INFORMATIC ȘI DATE INFORMATICE reprezintă orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin date informatice se înțelege orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.

SPAȚIU v aplicarea în spațiu a legii penale

SPECTACOL PORNOGRAFIC       expunerea în direct adresată unui public, inclusiv prin tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor, a unui copil implicat într-un comportament sexual explicit ori a organelor genitale ale unui copil, cu scop sexual.

SPIONAJUL   Transmiterea de informații secrete de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, precum și procurarea ori deținerea de documente sau date ce constituie informații secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaște, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, săvârșite de un cetățean străin sau apatrid, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

SPITALIZARE v zădărnicirea combaterii bolilor  

STABILIREA AMENZII   Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului. Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 400 de zile. Instanța stabilește numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa. Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între: a)60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii; b)120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani; 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.

 STABILIREA AMENZII PENTRU PERSOANA JURIDICĂ   Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului. Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 și 5.000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 600 de zile. Instanța stabilește numărul zilelor-amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ținând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice. Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între: 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii; 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii; 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani; 240 și 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani; 360 și 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detențiunea pe viață. Când prin infracțiunea săvârșită persoana juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.  Prin Decizia  nr. 708 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 136 alin. (2) și ale art. 137 alin. (3) teza a doua, cu referire la sintagma „cifra de afaceri” din Codul penal   Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 137 alin. (3) teza a doua, cu referire la sintagma „cifra de afaceri“, din Codul penal sunt neconstituționale. (M. Of. nr. 1160 din   7 decembrie 2021).

STAREA DE NECESITATE   Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

STAREA DE PERICOL   Măsurile de siguranţă, între care se regăseşte şi măsura confiscării extinse, au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale. Totodată, incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de existenţa stării de pericol relevată de acea faptă. Prin urmare, starea de pericol care constituie, în acord cu art. 111 din C. pen. din 1969, temei al luării măsurii de siguranţă, nu se confundă cu pericolul social al infracţiunii, deoarece aceasta priveşte persoana, făptuitorul sau anumite lucruri având legătură cu fapta săvârşită de el şi care constituie o ameninţare pentru viitor.” (ICCJ,  dec.  nr. 78 / 2014, M. Of.  nr. 273 din 14 aprilie 2014,  dec. 32/2023)

STAREA DE RECIDIVĂ   v condamnări care nu atrag starea de recidivă  

STATUTUL DE LA ROMA AL CURȚII PENALE INTERNAȚIONALE  v Curtea Penală Internațională 

STRUCTURI INFORMATIVE ILEGALE    v constituirea de structuri informative ilegale   

SUPRAVEGHEREA   Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.

SUPRAVEGHEREA CONDAMNATULUI   Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de lege se comunică serviciului de probațiune. Supravegherea executării obligațiilor se face de serviciul de probațiune. Verificarea modului de îndeplinire a celorlalte obligații se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probațiune cu privire la orice încălcare a acestora. Serviciul de probațiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligațiilor prevăzute într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța, dacă: au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea; persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile care îi revin; persoana supravegheată nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

SUPUNEREA LA MUNCĂ FORȚATĂ SAU OBLIGATORIE   Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispozițiile legale, la prestarea unei munci împotriva voinței sale sau la o muncă obligatorie se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani.

  SUPUNEREA LA RELE TRATAMENTE   Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative, privative de libertate, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

SUSPENDAREA ACTIVITĂȚII PERSOANEI JURIDICE   Pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice constă în interzicerea desfășurării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea, În caz de neexecutare, cu rea-credință, a pedepsei complementare a afișării sau publicării hotărârii de condamnare, instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la împlinirea termenului legal pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.

SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI EXECUTĂRII PEDEPSEI   Cursul termenului prescripției executării pedepsei este suspendat în cazurile și condițiile prevăzute în Codul de procedură penală. Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI RĂSPUNDERII PENALE   Cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   v anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE  nu mai are ca efect intervenirea reabilitării de drept la expirarea termenului de supraveghere. Condamnarea va fi susceptibilă de reabilitare conform dreptului comun, al cărei termen va curge de la împlinirea termenului de supraveghere. Ca și în cazul amânării aplicării pedepsei, producerea efectelor suspendării este condiționată de executarea integrală a obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească. Instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere este cunoscută în majoritatea legislațiilor penale europene, reglementarea din proiect fiind rezultatul analizei dispozițiilor similare din legislațiile germană (§56 – §56g C. pen.), italiană ( art.163 – art.168), spaniolă (art.80-art.87), portugheză (art.50-art.57) și franceză ( art.132-40 – art.132-53).(Expunerea de motive)    v Condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere

SUSTRAGEREA DE LA LUAREA ÎN EVIDENȚA MILITARĂ   Sustragerea de la luarea în evidența militară, selecția, stabilirea aptitudinilor și a opțiunilor privind modul de îndeplinire a îndatoririlor militare, în timp de pace, se pedepsește cu amendă. Dacă fapta este săvârșită în timp de război sau pe durata stării de asediu, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

SUSTRAGEREA DE LA MĂSURILE DE ÎNDEPĂRTARE DE PE TERITORIUL ROMÂNIEI   Sustragerea de la executarea obligațiilor instituite de autoritățile competente, de către străinul față de care s-a dispus măsura îndepărtării de pe teritoriul României ori a fost dispusă interzicerea dreptului de ședere, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

SUSTRAGEREA DE LA SERVICIUL MILITAR ÎN TIMP DE RĂZBOI   Fapta persoanei care, în timp de război sau pe durata stării de asediu, își provoacă vătămări integrității corporale sau sănătății, simulează o boală sau o infirmitate, folosește înscrisuri false sau orice alte mijloace, în scopul de a se sustrage de la serviciul militar, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

SUSTRAGEREA DE SUB SECHESTRU   Sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dacă fapta a fost săvârșită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.

SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE ÎNSCRISURI   Sustragerea ori distrugerea unui înscris care se află în păstrarea ori în deținerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 (tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică) sau art. 175 alin. (2)  (este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public) se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă fapta este săvârșită de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Tentativa se pedepsește.

SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE PROBE ORI DE ÎNSCRISURI   Sustragerea, distrugerea, reținerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris necesar soluționării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar. Infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) C. pen., are ca situație premisă existența unei proceduri judiciare începute. Autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care sunt folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă poate fi subiect activ al infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) C. pen. . ( Decizia nr.  3/2021,  M. Of. nr.396 din  15 aprilie 2021 ).

 

Ș

ȘANTAJUL   Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, Dacă faptele prevăzute  mai sus fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Articolul  207 reglementează Şantajul ca fiind constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial. Dacă faptele urmăresc un folos patrimonial, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. ( Articolul 194  C. pen.  anterior,  art. 207 C. pen.  în vigoare,  definea șantajul ca fiind constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, cu condiţia ca  fapta să fi fost săvârşită spre a dobândi în mod injust un folos,  de orice natură, pentru sine sau pentru altul.  Pedeapsa prevăzută de lege era închisoare de la 6 luni la 5 ani . Când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, Dacă faptele prevăzute  mai sus fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Noul Cod penal incriminează simpla constrângere a unei persoane [alin. (1) al art. 207], spre deosebire de reglementarea anterioară [alin. (1) art. 194 C. pen.  1969], care incrimina constrângerea unei persoane prin violenţă sau ameninţare. Scopul dobândirii unui folos nepatrimonial este consacrat în forma de bază a şantajului [alin. (1)], în timp ce scopul dobândirii unui folos patrimonial este consacrat în forma agravată din alin. (3), spre deosebire de Codul penal anterior, care consacra ambele scopuri într-un singur alineat [alin. (1) al art. 194], în sensul că folosul urmărit putea fi atât de natură nepatrimonială, cât şi de natură patrimonială. Potrivit noului Cod penal, fapta compromiţătoare care formează obiectul ameninţării cu darea în vileag trebuie să se refere la persoana ameninţată ori la un membru de familie al acesteia [alin. (2) al art. 207], spre deosebire de Codul penal anterior, potrivit căruia fapta compromiţătoare cu care se ameninţa darea în vileag avea în vedere persoana ameninţată, soţul acesteia sau o rudă apropiată [alin. (2) al art. 194]. Tudorel Toader ș. a., Noul Cod Penal, Hamangiu,  2014) . Pentru noi,  agravanta ar consta în  publicitatea,  nu în folosul (patrimoniul),  care ar putea fi indiferent,  mai puțin important, pentru victimă;  relaţiile sociale  privesc  aici libertatea psihică a persoanei.   Prin incriminarea şantajului în titlul II “infracţiuni contra persoanei” Capitolul II ” infracţiuni contra libertăţii persoanei”, legiuitorul a urmărit să ocrotească în principal relaţiile sociale care privesc libertatea psihică a persoanei, ca drept personal de a impune altora obligaţia de a o respecta, iar în secundar sau adiacent relaţiile sociale cu caracter patrimonial sau nepatrimonial care sunt periclitate sau bazate prin scopul ilicit urmărit de făptuitor de a obţine un folos injust(V. Dongoroz,  Comentare,  în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”,  vol. III,  Partea specială II,  Socec &Co S. A.,  1937,  pp. 252 sqq. V. Roșca,  Infracțiuni contra libertății persoanei,  în „Explicații teoretice. . . ”,  vol. III,  de V Dongoroz ș. a.,  1971. pp. 322 sqq). Textul de lege nu cere ca subiecţii infracţiunii de şantaj să aibă anumite calităţi speciale şi nu prevede criterii particulare de identificare a victimelor(Curtea Constituţională, Decizia nr. 73 din 7 martie 2002, M. Of.nr.  257 din 17 aprilie 2002)   Comparativ cu infracţiunea de tâlhărie, şantajul reprezintă o atingere adusă libertăţii individului, manifestată în aspectul ei particular de libertate psihică, pe când tâlhăria este privită de legea penală ca o infracţiune contra patrimoniului, care are un conţinut complex în care furtul constituie acţiunea principală, în timp ce folosirea de violenţă, ameninţare sau alte forme de constrângere constituie acţiunea adiacentă, de particularizare a acţiunii principale(Curtea Constituţională, Decizia nr. 419 din 25 mai 2006,  M. Of.nr.   516 din 14 iunie 2006) . Nu este vorba despre simpla incriminare a „faptului de a exprima o situaţie sau o stare adevărată, reală, dar neplăcută pentru o altă persoană“. Elementul material al şantajului în varianta tipică constă într-o acţiune de constrângere a unei persoane fizice, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Actele de constrângere exercitate asupra victimei trebuie să aibă aptitudinea de a o determina să satisfacă pretenţiile nelegale ale făptuitorului, vizând aşadar silirea acesteia să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, urmarea imediată a infracţiunii constând într-o restrângere a libertăţii morale a victimei, care este pusă în situaţia de alege între a suporta o consecinţă şi îndeplinirea unor pretenţii cerute de făptuitor. Violența constă în orice act material prin care se exercită o silnicie fizică,  o putere fizică străină,  impusă forțat pentru a constrănge. Violența poate începe de la simple acte de stânjenire fizică,  imobilizare,  până la loviri,  maltratări,  tortură. (Dongoroz,  p. 253). Direct sau indirect,  asupra propriei persoane direct sau indirect ( sau asupra unor apropiați,  legați print-o temeinică afecțiune). Ameninţarea creează în spiritul persoaneio temere dea fi expusă unui pericol pentru viitor,  in futurum. Constrângerea presupune efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că în viitor, ea sau o altă persoană urmează să suporte un rău, temere care o pune în situația de a nu mai rezista psihic pentru a se împotrivi constrângerii. (Curtea de Apel Bacău, Decizia penală nr. 965/2019 din 3 octombrie 2019,apud Smaranda Popescu, https://www.juridice.ro, 18 decembrie 2019 )    Curtea Constituţională  a arătat că  nu poate fi reţinută încălcarea, prin normele criticate, a dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, care, stabilește în alin. (1) că „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”, prevede, în alin. (6), faptul că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine“(Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.647 din 15 decembrie 2009, M. Of.nr. 48 din 21 ianuarie 2010).  În schimb, Curtea de Apel București a apreciat că se impune admiterea apelului inculpatului împotriva sentinței de condamnare pentru șantaj și achitarea acestuia conform art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C. pr. pen., deoarece lipsește latura obiectivă a infracțiunii. Împrejurarea că inculpatul va face plângere penală pentru infracțiunea de înșelăciune nu constituie o constrângere ca element material al infracțiunii de șantaj și nu este menită să inducă persoanei vătămate o stare de temere. Pentru reținerea infracțiunii de șantaj, raportat la Legea 78/2000, este „necesar ca actul de constrângere morală să reprezinte temerea unei persoane, respectiv de a nu mai avea resorturile morale necesare pentru a se opune pretențiilor celui care le solicită”. Este lipsită de relevanță împrejurarea că persoana vătămată avea o datorie față de un alt inculpat și că a restituit întreaga datorie fără a se simți amenințață(Secția a II-a Penală, Hotărârea nr. 654A din 10 mai 2019,    cit.apud  Răzvan Crăciunaș, Curtea de Apel București. Lipsa laturii obiective a infracțiunii de șantaj, https://www.juridice.ro, 23 decembrie 2019 ). De asemenea, Înalta Curte de Casație a apreciat că se impune admiterea recursului declarat de Parchet, vizând greșita achitare a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la șantaj în formă continuată având ca scop obținerea de foloase necuvenite, constând în aceea că, în baza unei înțelegeri prealabile cu ceilalți participanți la săvârșirea infracțiunii de șantaj, a publicat știri negative la adresa unei societăți prin intermediul site-urilor, în scopul susținerii actelor materiale de șantaj exercitate de către un alt inculpat și a semnat înscrisurile trimise către părțile contractului de asociere în participațiune încheiat între două societăți, în condițiile în care acestea nu vizau niciun fel de investigație jurnalistică, ci pur și simplu erau făcute în scopul amplificării stării de temere a părții vătămate prin amenințarea cu publicarea detaliilor unor pretinse fapte de corupție. Pentru a dispune achitarea inculpaților, Î.C.C.J.  a reținut, pe de o parte, că, inculpatul a semnat scrisorile la cererea unui alt inculpat fără ca măcar să vadă copia contractului de asociere în participațiune, fără a cunoaște nimic despre întâlnirile dintre celălalt inculpat și persoana vătămată și fără a declanșa nicio investigație jurnalistică privind contractul încheiat între cele două societăți, nici după expirarea termenului de răspuns fixat în cuprinsul scrisorilor, iar pe de altă parte, deși o astfel de conduită este discutabilă, nu are semnificație penală, inculpatul executând pur și simplu dispozițiile transmise de către un alt inculpat. Ca atare, simpla semnare a scrisorii adresate persoanei vătămate, atâta timp cât inculpatul nu a cunoscut și nu avea nici elemente să cunoască împrejurarea că prin această acțiune contribuie la comiterea unei fapte penale, s-a apreciat că nu poate reprezenta o infracțiune de complicitate la șantaj, nefiind îndeplinite condițiile laturii subiective a infracțiunii (Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 236/A din 28 iunie 2017, v Andreea Coman,  ÎCCJ. Companii media – instrument de comitere a infracțiunii de șantaj. Achitare, https://www.juridice.ro, 8 februarie 2019) Caracteristic infracţiunii de şantaj este faptul că libertatea (Libertatea psihică a persoanei presupune şi protejarea acesteia împotriva faptelor de şantaj, indiferent dacă prin săvârşirea faptei se urmăreşte obţinerea unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial. Infracţiunea este prevăzută într-o variantă similară reglementării  C. pen.  anterior. Diferenţa constă în asimilarea dării în vileag a unor fapte reale sau imaginare cu varianta tip a infracţiunii de şantaj (în reglementarea anterioară aceasta constituia o variantă agravată), precum şi în diferenţierea în sancţionare în funcţie de scopul urmărit de făptuitor (obţinerea unui folos patrimonial sau nepatrimonial). În acelaşi timp, s-a renunţat la particularizarea modalităţilor de săvârşire a constrângerii în textul de lege (în reglementarea anterioară constrângerea trebuia să se realizeze prin violenţă sau ameninţare), considerându-se a fi o repetare inutilă. Vasile Dobrinoiu ș. a., Noul Cod penal comentat , Universul Juridic,  2014 Libertatea psihică a persoanei presupune şi protejarea acesteia împotriva faptelor de şantaj, indiferent dacă prin săvârşirea faptei se urmăreşte obţinerea unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial. Infracţiunea este prevăzută într-o variantă similară reglementării  C. pen.  anterior. Diferenţa constă în asimilarea dării în vileag a unor fapte reale sau imaginare cu varianta tip a infracţiunii de şantaj (în reglementarea anterioară, aceasta constituia o variantă agravată), precum şi în diferenţierea în sancţionare în funcţie de scopul urmărit de făptuitor (obţinerea unui folos patrimonial sau nepatrimonial). În acelaşi timp, s-a renunţat la particularizarea modalităţilor de săvârşire a constrângerii în textul de lege (în reglementarea anterioară, constrângerea trebuia să se realizeze prin violenţă sau ameninţare), considerându-se a fi o repetare inutilă. V.Dobrinoiu ș. a., Noul Cod Penal comentat. ed.  III-a revazută și adaugită, Universul Juridic,  2016),   morală (Psihică. Libertatea spirituală de a voi și de a dispune) a persoanei, adică posibilitatea acesteia de a lua hotărâri şi de a se manifesta în conformitate cu propria sa voinţă, este încălcată prin constrângerea ei la o anumită comportare, prin determinarea ei, cu ajutorul violenţei, să suporte o anumită consecinţă păgubitoare (Kompromatul poate acoperi un șantaj sau ascunde o banală isterie. V Emilia Șrcan, „Procurorul a anchetat dosatul de kompromat cu evidenta intenție de a îngropa adevărul, nu de a-l coate la lumină”, „Cațavencii” nr.1/2024,p.4) Dacă prin aceasta se urmăreşte dobândirea, în mod injust, a unui folos (avantaj), fapta prezintă o periculozitate proprie, mai mare şi distinctă în raport cu cea a infracţiunii de ameninţare prevăzută în art. 193 C. pen., care aduce şi ea atingere libertăţii de voinţă şi de acţiune a persoanei. De aceea, o astfel de faptă a fost incriminată distinct, în dispoziţiile art. 194 C. pen., sub denumirea de „şantaj.   Constrângerea la care se referă textul de lege, exercitată fie prin violenţă, fie prin ameninţare, trebuie să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (să efectueze un act de remitere), să facă, să nu facă sau să sufere ceva şi să fie de natură a produce celui împotriva căruia se exercită o stare de temere.    Pentru existenţa infracţiunii de şantaj nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenţia făptuitorului( Indiferent dacă persoana vătămată satisface sau nu pretenția făptuitorului ” (V. Cioclei, Drept penal – Partea Specială. Infracțiuni contra persoanei și patrimoniului, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 140), adică să dea ceea ce acesta îi cere, infracţiunea subzistând indiferent de această împrejurare, deoarece şantajul este o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva libertăţii morale a persoanei, libertate încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale (Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 3.508 din 3 noiembrie 2008, scj. ro.      În speţă, constrângerea de către inculpat prin ameninţarea cu moartea a părţii vătămate   şi a membrilor familiei acesteia, fapt ce a determinat-o să părăsească pentru o perioadă domiciliul, în situaţia neremiterii unei sume de 400 de euro, a fost un act de natură să inspire acesteia temere, fiindu-i adusă astfel o atingere libertăţii sale morale, respectiv posibilităţii de a se manifesta în conformitate cu propria sa voinţă, elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj fiind astfel realizate.). Constrângerea exercitată trebuie să fie de natură să alarmeze victima, producând-i o stare de o temere care durează o anumită perioadă de timp, fiindu-i, astfel, lezată libertatea morală(Î.C.C.J., Secția penală, Dosar nr. 1012/59/2009, Decizia nr. 853 din 4 martie 2010. Sub aspectul elementului material al laturii obiective a acestei infracţiuni,  nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj dacă nu este  dovedită existenţa unei acţiuni de constrângere – prin violenţă sau ameninţare – din partea făptuitorului, de natură a prilejui o stare de temere, sub stăpânirea căreia persoana constrânsă să nu mai poată reacţiona şi opune rezistenţă eficace la pretenţiile făptuitorului. Profitul este consecința,  nu obiectul (material) al infracțiunii.  Spre deosebire de Codul penal din 1969, noțiunea de constrângere nemaifiind definită doar prin raportare la violență sau amenințare. În acest fel intră sub incidența dispoziției legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârșite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acțiunile sau inacțiunile prin care constrângerea este executată. Acțiunea de „amenințare” reprezintă doar o modalitate de fapt prin care se poate exercita „constrângerea” la care se referă art. 207  C. pen. , astfel încât a considera că nu poate fi reținută o acțiune de constrângere pe motivul că acțiunii de amenințare îi lipsește aptitudinea de provoca temere, nu înseamnă altceva decât a pune semnul egalității între „amenințare” și „constrângere”. Legiuitorul a dorit să includă sub influența constrângerii și anumite comportamente care nu sunt incriminate, cum ar fi injuriile repetate sau chiar anumite fapte cu caracter contravențional.  Raul Alexandru Nestor,   Protecția libertății psihice prin reglementarea infracțiunii de șantaj în legea penală română actuală,  https://www.juridice.ro/, 6 decembrie 2021. Infracțiunile de vătămare corporală și lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs de infracțiuni cu șantajul atunci când au același subiect pasiv. (Curtea de Apel Brașov, Decizia penală nr. 139 din 14 martie 2018,   C. Ap. Timișoara, dec. nr. 475 din  6 mai 2015, Î.C.C.J, Secția penală, dec. nr. 1681 din 10.03.2005, C.S.J, Secția penală, dec. nr. 3083 din 26.07.2003,  www.rolii.ro, cit. R.A.Nestor).În jurisprudenţă s-a reţinut şi această infracţiune în cazul unui inculpat, director tehnic adjunct,  care în perioada 1998 – 2000, a abuzat de funcţiile îndeplinite şi, prin numeroase acte de intimidare(Exercitate asupra unei persoane relativ instabile din punct de vedere emoțional, slăbiciune intens exploatată de manipulator. https://ro.wikipedia) şi de şantajare a subordonaţilor săi, a obţinut de la aceştia diferite foloase materiale, iar de la alte persoane a pretins şi primit sume de bani şi alte foloase materiale pentru a le angaja.   Astfel, inculpatul, exercitând o permanentă stare de intimidare a persoanelor vătămate, i-a determinat pe aceştia să-i dea, în repetate rânduri, diferite cantităţi de   produse agro-alimentare,   cu motivaţia că trebuie să facă faţă unor cerinţe de protocol cu ocazia vizitelor unor persoane din conducere  sau din cadrul autorităţilor locale. Alte produse alimentare i-au fost date inculpatului sub ameninţarea unor represalii disciplinare, de către  alţi salariaţi(Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 1681 din 10 martie 2005)  Faptele reţinute în sarcina inculpatului au fost dovedite prin probele concludente administrate în cursul procesului şi anume declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor, procesele-verbale de confruntare a inculpatului cu părţile vătămate şi cu martorii, precum şi înregistrarea audio a convorbirilor telefonice dintre un martor şi inculpat, necontestată de inculpat, din care rezultă cu certitudine că acesta, cerea şi primea de la martor şi de la alţi salariaţi din subordine diferite foloase materiale, în condiţiile reţinute prin sentinţa de condamnare.    Ameninţarea are un înţeles mai larg decât cel din art. 193 C. pen. anterior, actualul art. 206, deoarece textul incriminator nu limitează obiectul acesteia (o infracţiune sau o faptă păgubitoare) ceea ce înseamnă că se poate ameninţa cu orice altă faptă chiar licită. În acest sens şi intenţia specială de a şantaja ce constituie latura subiectivă a şantajului – indicată în cuprinsul textului incriminator prin sintagma „spre a dobândi un folos injust pentru sine sau pentru altul” – este îndeplinită potrivit legii amintite chiar dacă folosul este just, dacă făptuitorul a urmărit să-l dobândească în mod injust.     Într-o speţă, fapta inculpatului,  agent şef principal de poliţie de a constrânge prin ameninţare pe partea vătămată, să dea unui coinculpat  suma de 10.000 euro întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 194 alin. (1) C.pen. anterior raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000. Fapta inculpatului   de a  constrânge   partea vătămată,  prin ameninţare cu acte de violenţă îndreptate împotriva sa şi a familiei sale, în scopul obţinerii sumei de 10.000 euro întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 194 alin. 1 C.pen. raportat la art. 37 lit. a) C. pen.  Astfel, sub aspectul laturii materiale a infracţiunii, constrângerea exercitată asupra părţii vătămate constă în ameninţarea cu schimbarea încadrării juridice a faptei pretins a fi fost săvârşite de acesta în tentativă de omor, ceea ce ar atrage cu siguranţă arestarea părţii vătămate şi executarea unei pedepse cu închisoarea. Urmarea imediată a infracţiunii este lezarea libertăţii psihice a părţii vătămate, crearea unei stări de temere atât lui cât şi familiei sale, rezultat periculos ce s-a produs, dovadă în acest sens fiind însăşi împrejurarea că partea vătămată a solicitat sprijinul organelor de urmărire penală. Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea periculoasă rezultă ex re.     Sub aspectul laturii subiective, fapta inculpatului   a fost săvârşită cu intenţie directă, calificată prin scop, acesta urmărind să îl determine pe partea vătămată să plătească suma pretinsă. De asemenea, inculpatul cunoaşte împrejurarea că modalitatea de dobândire a acestui folos pentru altul este injustă, pe de o parte pentru că obligarea la plata despăgubirilor materiale cât şi cuantumul acestora nu pot fi dispuse decât de instanţa de judecată, ca efect al administrării unor mijloace de probă şi al unei condamnări sub aspectul infracţiunii judecate, iar pe de altă parte pentru că inculpatului   i-a fost adusă la cunoştinţă posibilitatea ca partea vătămată să nu fi fost autorul acelei agresiuni.    Pentru reţinerea acestei infracţiuni în sarcina inculpatului   nu interesează mobilul acestuia, respectiv motivul pentru care acesta a luat rezoluţia infracţională, nu interesează existenţa unei recompense materiale pentru inculpat, elementele constitutive ale şantajului fiind întrunite în cazul în care prin săvârşirea faptei se urmăreşte dobândirea în mod injust a unui folos doar pentru altul şi nu şi pentru sine (Î.C.C.J., Secția penală, Dosar nr. 2188/3/2009, Decizia nr. 343 din 1 februarie 2011. Aplicarea art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 este atrasă de calitatea inculpatului   conform art. 1 din Legea nr. 78/2000,  respectiv o persoană care exercită o funcţie publică în cadrul unei instituţiilor publice. În baza art. 13¹, infracţiunea de şantaj, prevăzută la art. 194  C. pen. , în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani. Art. 13¹ a fost introdus prin Legea nr. 161/2003,  M. Of.nr.  279 din 21 aprilie 2003). Sintagma „pentru sine ori pentru altul” este folosită în art. 207- Şantajul, 213- Proxenetismul, 244- Înşelăciunea, 245-Înşelăciunea privind asigurările,  247- Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, 249- Frauda informatică, 250¹: Operaţiuni ilegale cu instrumente de plată fără numerar, 289-Luarea de mită, 291- Traficul de influenţă, 292- Cumpărarea de influenţă, 313-Punerea în circulaţie de valori falsificate sau dobândirea de instrumente de plată fără numerar falsificate,  314- Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, 326- Falsul în declaraţii, Noi credem că prin expresia „pentru altul” legiuitorul a înțeles să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor, de exemplu, un dar făcut soției funcționarului, subiect al infracțiunii, și nerestituit(S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, ed.a.II-a, Ed. Academiei, Ed. All Beck, București, 2003, p. 130) Întotdeauna există această relație de cauzalitate, există o contraprestație, o recompensare personală, ca un contraechivalent al conduitei sale, o plată proprie, și nu un folos căpătat de un terț. (D. Ciuncan, Obţinerea unui folos necuvenit pentru sine sau pentru altul,  https://dorin.ciuncan.com/jurisprudenta-iccj/obtinerea-unui-folos-necuvenit-pentru-sine-sau-pentru-altul/)Reglementarea actuală a normei prin includerea sintagmelor „direct sau indirect“ și „pentru sine sau pentru altul“ creează posibilitatea existenței unui lanț de acțiuni întreprinse de mai multe persoane în vederea ajungerii la traficarea în concret a influenței, lanț de cauzalitate în care este ușor să se creeze confuzie cu privire la rolul pe care potențialii intermediari ai traficării influenței îl au cu privire la latura obiectivă a infracțiunii. Având în vedere că fundamentul introducerii în sistemul de drept penal român a soluțiilor legislative referitoare la corupție îl reprezintă Convenția penală privind corupția, adăugarea sintagmei „lasă să se creadă“ nu are temei juridic și nici corespondent în tratatele internaționale la care România este parte. Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, deci pentru existența infracțiunii, este necesară îndeplinirea cerinței existenței influenței reale sau imaginare (conjuncția „sau“, cu funcție disjunctivă, având înțelesul curent din limba română – ori/fie, în concret legând noțiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerința ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcționarul public sau va determina o altă persoană dintre cele menționate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influență (conjuncția copulativă „și“ având funcția de a lega două cerințe esențiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influență). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiții (de a promite influența asupra funcționarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligației, a angajamentului de a-l determina pe funcționar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influență. (Curtea Constituțională,  Decizia nr. 95 din 16 martie 2023referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 291 și 292  C. pen. , M. Of.  nr. 548 din 19 iunie 2023. Curtea respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 291  C. pen. , excepție ridicată în Dosarul nr. 23.717/3/2020 al Curții de Apel București – Secția I penală.2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 292  C. pen.  sunt constituționale în raport cu criticile formulate)      Infracţiunea de şantaj, prevăzută la art. 194  C. pen.  anterior este pomenită de două ori în Legea nr. 78 din 8 mai 2000. (Alte dispoziţii: art. 33 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 535/2004; art. 13¹ din Legea nr. 78/2000; art. 12 din Legea nr. 508/2004 (competenţa DIICOT – dacă săvârşirea ei a intrat în scopul unui grup infracţional organizat).Constantin Duvac, Infracţiunile contra persoanei din perspectiva noului Cod penal şi a Codului penal în vigoare, în R.D.P. nr. 4/2012, p. 35; Constantin Duvac, Asemănări şi deosebiri între înşelăciune şi alte incriminări din noul Cod penal, în Dreptul nr. 2/2012, p. 74; Ana Pârvu, Infracţiunile de şantaj şi tâlhărie. Analiză comparativă, în R.D.P. nr. 3/2006, p. 84; Corneliu Turianu, Încadrarea juridică a faptei celui care, pretinzându-se ofiţer de poliţie şi folosind în acest scop o legitimaţie falsificată, determină o persoană să-i dea unele bunuri şi o sumă de bani, în Dreptul nr. 2/1992, p. 49; Horia Diaconescu, Înşelăciune contra avutului personal. Şantaj. Obţinerea bunului, consecinţa îngrădirii libertăţii psihice de a acţiona, în R.R.D. nr. 8/1987, p. 59; Valeriu Ciucă I., Dorin Ciuncan, II. Tâlhărie. Şantaj. Criteriul distanţei în timp dintre momentul ameninţării şi momentul traducerii în fapt a conţinutului ameninţării, în teza alin. (2) al art. 194 C. pen., în R.R.D. nr. 6/1986, p. 62; Dorin Clocotici, Tâlhărie. Şantaj. Elemente distinctive, în R.R.D. nr. 10/1975, p. 62; Iulian Lupu, Omisiunea sesizării organelor judiciare. Şantaj. Concurs de infracţiuni, în R.R.D. nr. 4/1974, p. 135; Biro Ludovic, Criterii distinctive între infracţiunile de şantaj şi tâlhărie, în R.R.D. nr. 4/1971, p. 82. Voicu Ionel Puscasu,  Cristinel Ghigheci, Codul penal adnotat. Vol.  2,   Partea Speciala , Universul Juridic,  2021; O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 71; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 212; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ed. 3, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 119-121; C. Ap. București, S. I pen., Dec. nr. 1353/2002 http://www.lexexpert.ro,  Conditii preexistente ale infractiunii de Santaj,  EuroAvocatura.ro, 1 ianuarie 2008 ;  Mihai Mareș,  Specificul infracţiunii de şantaj, https://www.zf.ro/,11 septembrie 2023; Ion Tudor,  Santajul, afla cum se diferentiaza de amenintare, https://avocat-tudor.ro/,7 august 2023. În doctrină și practică s-a opinat și că latura subiectivă a infracțiunii de șantaj prevăzute în art. 207 alin. (1) C.pen. include și scopul dobândirii în mod injust a unui folos pentru sine sau pentru altul. Deci, legea cere ca dobândirea folosului să fie urmărită în mod injust, și nu ca folosul să fie just. instanța supremă a statuat că nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii de șantaj dacă fapta cu care s-a amenințat este licită (în speță, formularea unui denunț) sau nu, atât timp cât inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scop, urmărind să o determine pe persoana vătămată să îi remită în mod injust o sumă de bani nalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 450/A/2015, http://www.scj.ro Curtea de Apel Targu Mures, prin Decizia nr. 113/2019 din 13.04.2019, a constatat că fapta inculpatului, care, după ce a luat hotărârea să o constrângă pe persoana vătămată  să întrețină relații sexuale cu el și să îi remită suma de 3.300 de lei, i-a adresat acesteia amenințări că o va denunța la organele de poliție pentru că a întreținut relații sexuale cu o persoană minoră și a consumat și comercializat droguri, precum și amenințări cu acte de violență îndreptate împotriva sa și a familiei sale, cu faptul că va fi arsă pe față cu acid și că asupra sa și a familiei sale vor fi exercitate acte de violență de alte persoane periculoase de la care inculpatul a cerut sume de bani pentru persoana vătămată, amenințări adresate atât în mod direct la date diferie  prin intermediul unor mesaje scrise trimise prin intermediul aplicațiilor „Facebook” (9 mesaje cu caracteramenințător) și „Snapchat” (19 mesaje cu caracter amenințător și 5 în legătură ca faptele compromițătoare), precum și prin intermediul unor mesaje SMS trimise de pe e telefon, pe care nu îl utiliza în mod uzual în conversațiile cu persoana vătămată pretinzând că este o altă persoană (7 mesaje cu caracter amenințător), amenințări care au creat o puternică stare de temere persoanei vătămate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj. Amenințări prin Snapchat și Facebook. Curtea de Apel Targu Mures, https://www.avocati.info,21 martie 2020. Deoarece infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 sunt fie infracţiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 criterii diferite pentru aceste categorii de infracţiuni în vederea stabilirii competenţei D.N.A. , respectiv criteriul pagubei materiale pentru infracţiunile de rezultat (cum este şi infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C.pen) şi criteriul obiectului infracţiunii de corupţie, pentru infracţiunile de corupţie ca infracţiuni de pericol.     Atunci când legiuitorul a făcut referire la „obiectul infracţiunii de corupţie” în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, a vizat doar infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influență. Î.C.C.J., Completul competent sa judece recursul în interesul legii, Decizie nr. 26 din 15/11/2021, M. Of. nr. 142 din 11/02/2022.V și Dr. Sorin-Gabriel AILENEI Relația dintre traficul de influență, lobby și advocacy,  Acta Universitatis George Bacovia. Juridica – Volume 5. Issue 2/2016 – http://juridica.ugb.ro/. Cezar Pintilie, Traficul de influență, catalizatorul corupției ,4/12/2022 , https://cezarpintilie.ro. Liviu Pop (PSD), Nu există nici o prevedere  C. pen.  care să-i servească preşedintelui Liviu Dragnea, Cazurile în care se va putea reține în sarcina funcționarului public infracțiunea de abuz în serviciu vor fi mult restrânse prin introducerea acestui scop calificat și reducerea categoriilor de persoane pentru care este urmărit acel scop.Pentru a se considera că există abuz în serviciu în forma de bază, va trebui să fie identificat acest scop particular cu care a fost săvârșită fapta și, în plus, obținerea beneficiului să fie urmărită pentru o serie restrânsă de persoane: pentru sine, soț, rudă sau afin până la gradul II inclusiv, spre deosebire de reglementarea din legea specială anterioară a formei agravate a abuzului în serviciu care menționa faptul că obținerea beneficiului este urmărită pentru sine sau pentru altul (terț necalificat). https://www.factual.ro, 6.07.2018 În doctrină și practică s-a opinat și că latura subiectivă a infracțiunii de șantaj prevăzute în art. 207 alin. (1) C.pen. ( O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 71; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 212; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 119-121; C. Ap. București, S. I pen., Dec. nr. 1353/2002 (http://www.lexexpert.ro), apud Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 119-120.) include și scopul dobândirii în mod injust a unui folos pentru sine sau pentru altul. Deci, legea cere ca dobândirea folosului să fie urmărită în mod injust, și nu ca folosul să fie just  (Șantajul. Lipsa intenției specifice. Injustețea folosului și a dobândirii acestuia „Pro lege” revistaprolege.ro/. Pe de altă parte, instanța supremă a statuat că nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii de șantaj dacă fapta cu care s-a amenințat este licită (în speță, formularea unui denunț) sau nu, atât timp cât inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scop, urmărind să o determine pe persoana vătămată să îi remită în mod injust o sumă de baniÎ.C.C.J., S. pen., Dec. nr. 450/A/2015, http://www.scj.ro.29/12/2017. Latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire include şi scopul obţinerii de făptuitor a unui folos material pentru sine sau pentru altul. Folosul urmărit trebuie să fie, aşadar, material, adică de natură patrimonială. Nu interesează dacă făptuitorul urmăreşte folosul pentru sine sau pentru altul. De asemenea, nu interesează dacă făptuitorul a realizat sau nu folosul urmărit, fiind suficient ca acest scop să fi existat în momentul săvârşirii faptei (Analiza  infracţiunii  de  tăinuire, https://www.juspedia.ro). Dacă făptuitorul nu a urmărit obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul, fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire. Într-un astfel de caz, primirea, dobândirea etc., a bunului provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală, dacă acea faptă este infracţiune, constituie infracţiunea de favorizare a infractorului, deoarece, neurmărind obţinerea unui folos material, făptuitorul se manifestă ca o persoană care a înţeles să-l ajute pe infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii (D.Pavel, Unele probleme privind favorizarea infractomlui şi omisiunea denunţării în materia infracţiunilor continue şi continuate, „Justiția nouă”,nr.3/1964, p.85.).Mai întâi în Secţiunea a 3-a a capitolului Infracţiuni, ca Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie. Potrivit art. 13^1,  infracțiunea de șantaj,  în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani.Articolul  13¹ a fost introdus de Legea nr. 161/2003, M. Of., nr.  279 din 21 aprilie 2003.Dar şi  în Secţiunea a 4-a –   Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie.  În înţelesul legii, următoarele infracţiuni sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora sau cu infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene:[. . . ] d¹) şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a; ( Art. 17modificat prin   Legea nr. 161 / 2003) Infracţiunile prevăzute la art. 17 lit. a) – d¹) se sancţionează cu pedepsele prevăzute în Codul penal pentru aceste infracţiuni, al căror maxim se majorează cu 2 ani.Din formularea art. 13^1, la infracţiunea de şantaj, prevăzută în art. 207  C. pen. , în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, subiectul activ,   dar și cel pasiv se referă la următoarelor persoane: a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice; b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici; c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii; d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa; e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale; f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie; g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condiţiile prevăzute de lege.     Este vorba de un subiect cu calităţi speciale sau la care este prevăzută criteriul particular  de identificare a victimelor. (Ultima analiză,  în D. Ciuncan,  Legea nr. 78 din 8 mai 2000 Prevenirea,  descoperirea și sancționarea faptelor de corupție,  Comentarii și jurisprudența,  ed. a. IV-a,  revăzută și adăugită,  Universul Juridic,  2023). Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 253 din 6 martie 2008, M. Of., nr. 243 din 28 martie 2008, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, reţinând în esenţă că principiul constituţional al egalităţii nu are semnificaţia uniformităţii, existând posibilitatea instituirii unor reglementări juridice diferite pentru situaţii care sunt diferite, în cazul în care aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv. Or, Legea nr. 78/2000 constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică unei categorii de persoane clar circumstanţiate de legiuitor încă din primul articol al legii. Statutul juridic diferit al acestor persoane, din perspectiva scopului urmărit de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 78/2000, justifică stabilirea unui tratament juridic diferit, cum este şi incriminarea mai severă a infracţiunii de şantaj în care sunt implicate acestea. Aşa fiind şi întrucât textul de lege criticat se aplică, fără privilegii sau discriminări, în toate situaţiile ce implică persoane dintre cele arătate la art. 1 al legii, nu se poate susţine încălcarea principiului egalităţii în drepturi.         Principiul legalităţii incriminării şi cel al legalităţii pedepsei impun prevederea atât a faptei, cât şi a pedepsei. Din această perspectivă, analizând textul art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, nu se poate ajunge la constatarea că legea nu ar prevedea fapta sau pedeapsa. Dimpotrivă, potrivit textului legii, infracţiunea de şantaj, prevăzută la art. 194  C. pen. , în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani. Dispoziţiile criticate conţin suficiente repere pentru a se putea considera că acestea sunt «previzibile» şi suficient de clare în definirea faptei şi a scopului ilicit al acesteia, în consecinţă, şi sub acest aspect excepţia urmează a fi respinsă.” (idem, Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.492 din 10 noiembrie 2009, M. Of., nr. 798 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 963 din 25 septembrie 2008, M. Of., nr. 696 din 13 octombrie 2008, Decizia nr. 253 din 6 martie 2008, M. Of., nr.  243 din 28 martie 2008, Decizia nr. 695 din 17 octombrie 2006, M. Of., nr.  905 din 7 noiembrie 2006). Când constrângerea constă în ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 7 ani. Dacă, în raport cu situația concretă, amenințarea nu este de natură a produce o temere, elementul material al infracțiunii nu este realiza (cf T.  Toader, Drept penal român, ed.  2001, p.  169) .   Dacă  victimă dă, face, respectiv,  nu  face sau suferă ceva, și, prin aceasta, autorul obține în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, fapta este o tâlhărie.    La șantaj este suficient să se producă victimei o stare permanentă, continuă, dar și iminentă(contra T.  Toader, Drept penal român, p.  180)  de teamă, deci și după ce a îndeplinit cererea autorului.  Redactarea textului este deficitară, întrucât nu mai definește șantajul prin scop, lăsând să se înțeleagă că la agravantă nu ar mai fi necesar scopul urmărit.  Textul nu poate fi interpretat ca fiind implicit, el trebuia să sune astfel: „Când șantajul  constă în constrângerea prin ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 7 ani.”      Per a contrario, dacă persoana ameninţată cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoaredă, face, respectiv,  nu  face sau suferă ceva, și, prin aceasta, autorul obține în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, fapta este o tâlhărie, dacă în acel moment, starea de temere dispare.     Principiul constituţional al egalităţii – a arătat Curtea Constituțională – nu are semnificaţia uniformităţii, existând posibilitatea instituirii unor reglementări juridice diferite pentru situaţii care sunt diferite, în cazul în care aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv. Or, Legea nr. 78/2000 constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică unei categorii de persoane clar circumstanţiate de legiuitor încă din primul articol al legii.          Statutul juridic diferit al acestor persoane, din perspectiva scopului urmărit de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 78/2000, justifică stabilirea unui tratament juridic diferit, cum este şi incriminarea mai severă a infracţiunii de şantaj în care sunt implicate acestea. Aşa fiind şi întrucât textul de lege criticat se aplică, fără privilegii sau discriminări, în toate situaţiile ce implică persoane dintre cele arătate la art. 1 al legii, nu se poate susţine încălcarea principiului egalităţii în drepturi(Curtea Constituţională, decizia nr. 695 din 17 octombrie 2006, M. Of.nr.  905 din 7 noiembrie 2006).  La fel, decizia nr. 963 din 25 septembrie 2008, M. Of.nr.  696 din 13 octombrie 2008 și decizia nr. 253 din 6 martie 2008, M. Of., nr.  243 din 28 martie 2008)  Textul criticat, prin care se instituie pentru infracţiunea de şantaj o pedeapsă mai severă decât cea prevăzută de art. 194  C. pen. , nu este de natură să aducă atingere dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.      Dispoziţiile de lege criticate – a arătat Curtea Constituțională –  sunt în deplin acord şi cu prevederile art. 23 alin. (12), art. 11 şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 7 CEDH potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.    Principiul legalităţii incriminării şi cel al legalităţii pedepsei impun prevederea atât a faptei, cât şi a pedepsei. Din această perspectivă, analizând textul art. 131 din Legea nr. 78/2000, nu se poate ajunge la constatarea că legea nu ar prevedea fapta sau pedeapsa. Dimpotrivă, potrivit textului legii, infracţiunea de şantaj, prevăzută la art. 194  C. pen. , în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani. Astfel fiind, Curtea constată că dispoziţiile criticate conţin suficiente repere pentru a se putea considera că acestea sunt „previzibile” şi suficient de clare în definirea faptei şi a scopului ilicit al acesteia. În consecinţă, şi sub acest aspect excepţia urmează a fi respinsă. Pe de altă parte,  amintim doar Secţiunea a 4-a  – Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie – din Legea nr.  78/2000, unde, în art. 17 arată că,  în înţelesul prezentei legi, următoarele infracţiuni sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora sau cu infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene:[.  .  .  ] d¹) şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a  (și litera d¹  a fost introdusă prin art. I pct. 9 din Legea nr. 161/2003).     Ne întoarcem la dispozițiile art. 13¹ Legea nr. 78/2000, la care șantajul,  în care este implicată o persoană dintre cele arătate la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani.  Capitolul I, intitulat Dispoziţii generale,  prevede în art. 1 că  această lege instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică următoarelor persoane:a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice; b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici; c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii; d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale; f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie; g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a) – f), în condiţiile prevăzute de lege. Deci o persoană care îndeplinește, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul   altor agenţi economici, ar fi în principiu, de competența de urmărire penală a D.N.A. , dacă.  .  .  s-ar  regăsi între persoanele de  competența D.N.A. .    stabilește în art. 13 că  (1) Sunt de competenţa D.N.A.  infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 C. pen.(2) Infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt de competenţa D.N.A. .(3) Sunt de competenţa D.N.A.  infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 C. pen., dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.(4) Procurorii din cadrul D.N.A.  efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3).(6) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul D.N.A. , indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.       Legea nr.  78/2000 incriminează în Capitolul III ca infracțiuni : infracțiuni de corupție (Sectiunea a 2-a), infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție (Sectiunea a 3-a), infracțiuni în legătură directă cu  infracțiunile de corupție (Sectiunea a 4-a) și infracțiuni impotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene (Sectiunea a 4¹-a),   Deși, la rigoare, ar trebui că considerăm că referirea la infractiuni de coruptie din art.  13 alin.  (1), lit.  a) sau b) al Ordonanţei de urgenţă nr.  43/2002 acoperă doar infracțiunile pomenite în  Sectiunea a 2-a din Legea nr.  78/2000, cu argumentele că doar enunțul referă la „infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”,  iar infracțiuni impotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene (Sectiunea a 4¹-a, dar și oricare altele contra intereselor financiare ale Comunităților Europene) sunt arătate separat în art.  13 alin.  (1¹), – și aceasta este părerea noastră – nu putem să nu amintim o decizie contrară.  Astfel, Î.C.C.J. , Secția Penală a statuat, prin decizia nr. 521 din 12 februarie 2008 (www.  scj.  ro), că potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O. U. G. nr. 43/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa D. N. A. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. În sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O. U. G. nr. 43/2002, cu modificările şi completările ulterioare, prin infracţiuni de corupţie se înţeleg toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, inclusiv infracţiunile asimilate celor de corupţie, cum este şantajul prevăzut în art. 13¹ din această lege, iar nu numai infracţiunile la care se face referire în Secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000. Observația noastră: ori sunt toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, ori sunt doar  cele de corupție  și care includ numai și infracţiunile asimilate celor de corupţie.  Oricum, din citirea deciziei, infracțiunile impotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene (Sectiunea a 4¹-a) nu sunt nici infracțiuni de corupție, și nici nu ar fi infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 (cf preambului).  Atunci când legiuitorul se referă la  infracţiuni prevăzute în lege „indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis” este evident că există un sens larg al noţiunii.  Prin încheierea nr. 4F din 6 februarie 2008 dată de judecătorul din cadrul Curţii de Apel Braşov, Secția Penală şi pentru cauze cu minori, a fost respinsă propunerea de arestare preventivă formulată de D. N. A.  – Serviciul Teritorial Braşov privind pe inculpaţii M.A., D.R., F.A., A.M., D.G. şi A.G., în cauza penală ce formează obiectul urmăririi penale în dosarul nr. 51/P/2007 al organului judiciar amintit.Hotărând astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că propunerea de arestare preventivă este lovită de nulitate absolută, întrucât urmărirea penală în cauză a fost efectuată de către un organ judiciar necompetent – în speţă Serviciul Teritorial Braşov din cadrul D.N.A.  – pentru considerentele arătate în continuare:Prin referatul nr. 51/P/2007 din 5 februarie 2008 întocmit de procurorul şef al Serviciului Teritorial Braşov din cadrul D.N.A. , Curtea de Apel Braşov a fost sesizată cu propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 136 alin. (5) şi art. 148 alin. (1) lit. b), d) şi f) C. pr. pen. – pentru inculpatul M.A. şi respectiv art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. – pentru ceilalţi inculpaţi, sub învinuirea de a fi comis în calitate de autori sau complici infracţiunile prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 şi art. 189 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. în următoarele împrejurări:La 12 martie 2007, după ce a fost informat de notarul public T.V. cu privire la revocarea unei procuri, inculpatul M.A., împreună cu inculpaţii F.A., D.R., A.M., D.G. şi A.G. au exercitat violenţe asupra părţii vătămate B.H., pe care au lipsit-o de libertate în mod ilegal pe un interval de circa 2 ore pentru a o determina să renunţe la manifestarea expresă de voinţă exprimată în faţa unui notar public, prin care a revocat în întregime mandatul dat lui M.A. printr-o procură autentică din 23 februarie 2007, cu scopul de a dobândi în mod injust un folos material în cuantum de minim 255.000 euro. Organul de urmărire penală a reţinut în încadrarea juridică a infracţiunii de şantaj şi aplicarea art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, deoarece în cauză mai există şi un alt învinuit, T.V., care are calitatea de notar public şi care a fost pus sub acuzare pentru complicitate la infracţiunea prevăzută în art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, faţă de care s-a considerat a fi incidente dispoziţiile art. 1 lit. g) şi art. 2 din legea amintită. Incidenţa Legii nr. 78/2000 cu privire la inculpaţii M.A. şi A.M. – art. 1 lit. f) din Legea nr. 78/2000 – a fost dată de calitatea acestora de preşedinte al organizaţiei municipale şi, respectiv, judeţene a unui partid.  În cadrul dezbaterilor, reprezentantul D.N.A.  a susţinut că urmărirea penală în cauză a fost efectuată de organul judiciar menţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teză finală din O.U.G. nr. 43/2002 [„indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis (…) valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro”], întrucât suma de bani ce a format obiectul tranzacţiei ce a declanşat săvârşirea infracţiunilor în cauză era de 45.000 euro, sumă dată de inculpatul M.A. părţii vătămate B.H.În raport cu precizările sus menţionate, premergător examinării în fond a propunerii de arestare preventivă, curtea de apel a procedat la verificarea regularităţii actului de sesizare în conformitate cu dispoziţiile art. 300 C. pr. pen., sens în care a reţinut următoarele:- potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, completată şi modificată ulterior, D.N.A. are ca principală atribuţie efectuarea urmăririi penale pentru infracţiuni de corupţie, prevăzute în Legea nr. 78/2000, dar numai acele fapte care îi sunt date în competenţă în condiţiile stabilite în art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002;- săvârşirea unor infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 constituie numai o condiţie premisă necesară, dar nu suficientă, pentru a fi atrasă competenţa materială a D.N.A. , în acest sens fiind obligatoriu să existe şi una din ipotezele limitativ prevăzute de lege, care condiţionează atragerea competenţei de cauzarea unor anume consecinţe sau de o anumită valoare a sumei de bani pretinse ori a bunurilor ce formează obiectul infracţiunii de corupţie, respectiv de o anumită calitate a celor care au comis astfel de fapte ilicite;- din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza finală din O.U.G. nr. 43/2002 rezultă că: a) pentru a fi în competenţa de urmărire penală a D.N.A. , valoarea sumei sau a bunului ce formează obiectul activităţii ilicite trebuie să se refere exclusiv la o infracţiune de corupţie dintre cele limitativ prevăzute în Secţiunea a 2-a a Legii nr. 78/2000 (infracţiunea de şantaj imputată inculpaţilor făcând parte din infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie prevăzute în Secţiunea a 3-a a legii amintite) şi că b) pentru infracţiunile asimilate şi conexe din celelalte secţiuni sunt aplicabile, după caz, celelalte ipoteze ale art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 – ce nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă – respectiv au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice.Fiind vorba de săvârşirea unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, şi anume aceea de şantaj prevăzută în art. 194 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, comisă în dauna unei persoane fizice, nu sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002 şi, prin urmare, efectuarea urmăririi penale în cauză de către D.N.A. nu are justificarea legală. În cauză s-a declarat recurs de către D.N.A. – Serviciul Teritorial Braşov, criticându-se încheierea nr. 4F din 6 februarie 2008 a Curţii de Apel Braşov. În acest sens s-a motivat că D.N.A. – Serviciul Teritorial Braşov este competentă să efectueze urmărirea penală în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, avându-se în vedere că acest organ judiciar este sesizat cu săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunilor de şantaj prevăzută în art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 şi lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., ce se presupune a fi fost comise în scopul ca inculpatul M.A. să devină proprietarul unui teren şi să dobândească în mod injust un folos material în valoare de minim 255.000 euro, la datele şi în împrejurările de fapt expuse în referatul privind propunerea de arestare preventivă (în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj prevăzută în art. 194 alin. 1 C. pen. raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, la stabilirea încadrării juridice s-au avut în vedere prevederile art. 1 lit. f) şi g) şi art. 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la inculpaţii M.A. – preşedinte al organizaţiei municipale a unui partid, A.M. – preşedinte al filialei judeţene a unui partid şi T.V. – notar public, funcţia acestuia din urmă atrăgând competenţa în primă instanţă a Curţii de Apel Braşov).Recursul este întemeiat, urmând a fi admis ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. pr. pen., pentru considerentele arătate în continuare:Competenţa Serviciului Teritorial Braşov – D.N.A. de a efectua urmărirea penală în cauză este atrasă în condiţiile dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, care statuează că „sunt de competenţa D.N.A.  infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.” Atunci când legiuitorul a folosit sintagma „infracţiuni de corupţie” în cuprinsul textului de lege amintit, s-a referit la toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, concluzie ce rezultă din însăşi titulatura legii „pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”, şi nu doar la o anumită categorie, respectiv cea a infracţiunilor de corupţie cum sunt cele de luare, dare de mită, trafic de influenţă etc., care se regăsesc în Capitolul III Secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000, aşa cum a reţinut curtea de apel.Normele ce reglementează competenţa sunt de strictă interpretare şi atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.Practic, prin interpretarea dată textului de lege de către Curtea de Apel Braşov, în sensul că acesta se aplică numai pentru o categorie de infracţiuni de corupţie, respectiv cele din Capitolul III Secţiunea a 2-a, s-a făcut o interpretare restrictivă pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere. De altfel, potrivit Legii nr. 78/2000, şi infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie sunt infracţiuni de corupţie în sens generic, întrucât prin asimilare ele îşi pierd trăsăturile proprii, dobândindu-le pe cele ale grupului în care se integrează.Interpretarea sus-menţionată – singura corespunzătoare voinţei legiuitorului – este confirmată implicit de către curtea de apel, în condiţiile în care instanţa amintită, din oficiu, a procedat conform art. 300 C. pr. pen. la verificarea regularităţii actului de sesizare şi a competenţei organului de urmărire penală care a formulat propunerea de arestare preventivă, analizând teza I a art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, cu constatarea că nu este aplicabilă în speţă întrucât paguba materială este de 45.000 euro (concluzie greşită în condiţiile în care toate actele de punere sub învinuire şi inculpare se referă la dobândirea în mod injust a unui folos material în cuantum de minim 255.000 euro la stabilirea căruia s-a avut în vedere probatoriul existent, potrivit căruia şantajul şi lipsirea de libertate s-au comis spre a fi dobândită proprietatea unui teren a cărui valoare de piaţa depăşeşte suma de 255.000 euro). În consecinţă, competenţa D.N.A.  de a efectua urmărirea penală în speţă este atrasă de ambele teze ale art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, motiv pentru care recursul a fost admis, încheierea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.  – D.N.A. – Serviciul Teritorial Braşov pentru soluţionare la Curtea de Apel Braşov. Articolul  13 lit. a) stabilește că  sunt de competenţa D.N.A.  infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro.  Articolul   6¹ alin. (3) din lege  vorbeşte de obiectul infracţiunii ca fiind „banii, valorile sau orice alte bunuri”. Deşi în cazul săvârşirii  oricăror infracţiuni  la care se referă prezentul capitol (în sens larg),  banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă (art. 19 din lege),  nu toate infracţiunile prevăzute  în capitolul III al legii au un obiect material (Trebuie să remarcăm totuşi faptul că legea nu vorbeşte de un obiect material. Credem că este vorba şi de o formulare eliptică).   Exemplificăm cu infracţiunea de şantaj, la care se referă art. 13¹ din lege (Fiind o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva unui drept personal –  libertatea morală a persoanei-şantajul nu are,  de regulă,  un obiect material.  Totuşi, violenţa presupune un obiect material ca fiind corpul uman). Fiind o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva unui drept personal –  libertatea morală a persoanei – şantajul nu are, de regulă, un obiect material. Totuşi, violenţa presupune un obiect material, acesta fiind corpul uman. La infracţiunile de corupţie (în sens restrâns) lipseşte, de regulă, un obiect material. Totuşi, dacă acţiunea făptuitorului priveşte un anumit bun, infracţiunea are şi un asemenea obiect constând în bunul respectiv (făptuitorul primeşte un bun, se prestează o muncă asupra unui bun – Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie  necuvenite,  adică legal nedatorate,  să aibă caracter de retribuţie,  întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu(D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul,  în „R. R. D.” nr. 1/1987, p. 43; D. Ciuncan,  Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, Supliment „Buletin documentar” PNA, vol.  III, 22  mai  2003). Ultima analiză,  în D. Ciuncan,  Legea nr. 78 din 8 mai 2000 Prevenirea,  descoperirea și sancționarea faptelor de corupție,  Comentarii și jurisprudența,  ed. a. IV-a,  revăzută și adăugită,  Universul Juridic,  2023)           Chiar dacă art. 13 lit. a) dă un sens larg noţiunii de bun, înglobând şi „banii şi valorile”, sensul folosit de doctrină este cel limitativ(S. Kahane,  Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul,  în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”,  vol. IV,  Partea specială,  de V. Dongoroz ş. a.,  Ed. Academiei,  Bucureşti,  1972, p. 130-131, 139. Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, „Şansa”,  Bucureşti, 2001, p. 399.  Există şi opinia că obiectul material al infracţiunii este sinonim cu elementul material al infracţiunii – C. S. J., S. pen., dec. nr.117/1998, în „Revista de drept penal” nr. 3/2000, p. 169 )  În consecinţă, referirea legii la infracţiuni de corupţie cu obiect al infracţiunii constând într-o valoare mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro presupune un sens restrâns al sintagmei.   Niciodată nu trebuie să confundăm obiectul material al infracţiunii cu folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii,  ceea ce reprezintă o consecinţă, iar nu un aspect al acţiunii infracţionale(Rodica Mihaela Stănoiu,  Infracţiuni contra autorităţii, în „Explicaţii teoretice. . ” de V. Dongoroz ş. a., vol. III, p. 324, . Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, p. 178  )  Cum banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani, este evident că în art. 13  legea nu face vorbire de  tot prejudiciul cauzat printr-o faptă penală(D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în „Revista de drept penal” nr.1/2004, pp.80 sqq.).  Repararea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni presupune respectarea criteriului valoriipagubei pricinuite (la momentul judecării cauzei).  Banii, valorile sau orice alte bunuri  pot reprezenta o parte din paguba materială, care trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro pentru a fi atrasă competenţa D.N.A. , legiuitorul privind-o separat totuşi ca fiind un obiect al infracţiunii, altul decât  paguba în integralitatea ei.  Paguba materială care trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro pentru a fi atrasă competenţa D.N.A.  se referă la folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii şi la toate  consecinţele cuantificabile ale faptei, putând să includă – dacă există – şi valorile ce fac obiectul infracţiunii de corupţie (în sens restrâns), mai mic  sau mai mare de 10 000 €.  Ceea ce  am dorit să departajăm este distincţia netă între lipsa unui obiect material  – în sens doctrinar – în cazul  infracţiunilor de corupţie (în principiu) şi  prezenţa unor valori ridicate ale pagubelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 (în sens larg). Confuzia între lipsa de obiect şi consecinţa unei pagube poate antrena soluţii judiciare provizorii greşite.    Ceea ce a dorit de fapt legiuitorul a fost simplist.  Fără să se complice,  a dorit a determina o competență nu numai dacă la victimă s-a creat o pagubă reală, concretă, un minus în activul unei persoane juridice de la 200 000 €, dar și dacă, fără pagubă, s-a făcut vorbire de o mită de peste 10 000 €.  Nu s-a plătit, deci nu e pagubă.   În concluzie,  o persoană care îndeplinește, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul   altor agenţi economici, ar fi în principiu, de competența de urmărire penală a D.N.A. , dacă.  .  .  De asemenea, sunt în competența D.N.A.    infracţiunile  în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora,  potrivit art.  17 lit.  d¹ ( şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a ).   Această  situație este singura care ar antrena competența D.N.A.  pe art.  13 alin.  (1) lit.  b).  Imediat ce această legătură ar înceta (prin schimbarea unei încadrări juridice), procurorul D.N.A. trebuie să transfere competența.        Va fi antrenată competența D.N.A.  pe art.  13 alin.  (1) lit.  a) alternativ, dacă avem o pagubă de la 200 000 € în sus pentru o persoană juridică sau dacă deși nu avem o pagubă, s-a discutat despre o mită s-a vehiculat o sumă mai mare de 10 000 €, fără a se face vreun transfer valoric.  (Î.C.C.J, Sectia penală, decizia nr.  521/12/2/2008,  https://idrept.ro/)Înlta Curte, Completul de 5 judecători, a reţinut că instanţa de fond a constatat în mod just că a fost probată infracţiunea de şantaj săvârşită de inculpatul A (Î.C.C.J, Completurile de 5 judecători,  Decizia nr. 53 din 19 iunie 2023,  https://idrept.ro/)Având în vedere cele două acte materiale ale acestei infracţiuni care au fost confirmate, precum şi incidenţa insituţiei prescripţiei răspunderii penale atât în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj în formă continuată săvârşită de inculpatul A., cât şi cea de instigare la şantaj săvârşită de K., instanţa de apel constată că în mod corect s-a dispus soluţia încetării procesului penal cu privire la aceste infracţiuni.Prin apelul formulat de către Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova s-a solicitat admiterea acestuia şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii cererii de constituire ca parte civilă, astfel cum a fost formulată, respectiv sub două aspecte, obligarea inculpaţilor la plata taxelor anuale de la care s-au sustras ca urmare a exploatării jocurilor de noroc şi obligarea acestora la plata sumei ce reprezintă taxa pe valoarea adăugată şi impozit pe profit la care se adaugă accesoriile ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.Completul de 5 Judecători constată că instanţa de fond a efectuat o analiză judicioasă cu privire la infracţiunea de organizare şi desfăşurare de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, iar soluţia dispusă, pe latură penală este în concordanţă cu probele administrate în cauză.Astfel, prima instanţă a constatat că faptele săvârşite de inculpatul G. realizează sub aspectul conţinutului, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, iar ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., a dispus încetarea procesului penal faţă de acesta cu privire la săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii H., I. şi J., prima instanţă a constatat că activităţile desfăşurate de către cei trei inculpaţi nu pot fi circumscrise elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009 astfel încât, în baza art. 396 alin. (6) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. pr. pen., a dispus achitarea inculpaţilor H., I. şi J. cu privire la săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.Cu privire la inculpatul F., instanţa de fond a constatat că nu există probe din care să rezulte faptul că acesta ar fi săvârşit acţiuni care să intre în elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, instanţa dispunând, în baza art. 396 alin. (5) din C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc.Cu privire la inculpatul C., prima instanţă, de asemenea, a dispus, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.În fine, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., prima instanţă a dispus, în conformitate cu art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., achitarea acestuia pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.Faţă de soluţiile dispuse pe latură penală, cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, instanţa de fond a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate faţă de inculpatul G., în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (5) C. pr. pen., dispunându-se faţă de acesta soluţia de încetare a procesului penal în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. pr. pen., în vreme ce, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) C. pr. pen., a dispus respingerea acţiunii civile faţă de ceilalţi inculpaţi, în condiţiile în care instanţa a dispus o soluţie de achitare.Potrivit art. 25 alin. (5) C. pr. pen., în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.Completul de 5 Judecători constată că, în raport de dispoziţiile procesuale penale privind rezolvarea acţiunii civile în procesul penal şi soluţia pronunţată cu privire la infracţiunea de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, se impune admiterea apelului părţii civile Statul Român prin ANAF – DGRFP Craiova cu privire la acţiunea civilă formulată faţă de inculpaţii G., H., I. şi J.În acest sens, instanţa de apel constată că instanţa de fond, în mod eronat, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate faţă de inculpatul G., având în vedere soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunerii penale, având obligaţia de a se pronunţa cu privire la pretenţiile civile formulate faţă de acest inculpat.În egală măsură, instanţa de apel constată că prima instanţă, contrar dispoziţiilor procesual penale anterior enunţate, a dispus respingerea acţiunii civile formulată de partea civilă Statul Român prin ANAF – DGRFP Craiova în contradictoriu cu inculpaţii H., I. şi J. întrucât soluţia de achitare dispusă faţă de aceştia în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. pr. pen. cu privire la infracţiunea de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009 impunea, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. pr. pen., a fi lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.În ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate de partea civilă faţă de inculpatul G. Completul de 5 Judecători constată că nu se impune obligarea inculpatului la plata sumei de 369.000 RON reprezentând taxele anuale datorate pentru exploatarea pe timp de un an a 43 aparate de joc tip RR., având în vedere că din examinarea dispoziţiilor art. 2 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 22 din Codul de procedură fiscală rezultă că o obligaţie de plată a unui agent economic către bugetul de stat trebuie să fie cuprinsă într-o lege fiscală sau cu caracter fiscal. Pe de altă parte, obligaţia de plată a taxelor în discuţie derivă din reglementările O.U.G. nr. 77/2009 ce nu poate fi considerată o lege fiscală, ci o lege care reglementează organizarea şi funcţionarea unui sector de activitate pentru agenţii economici. Mai mult din reglementarea normei de incriminare, respectiv din prevederile art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009 nu rezultă că alături de pedeapsa stabilită, făptuitorul va fi obligat şi la plata ulterioară a taxelor, iar a interpreta altfel, ar însemna că s-ar nega însuşi conţinutul infracţiunii.Nu în ultimul rând, instanţa are în vedere că inculpatul G. a virat în contul DGFP Dolj suma de 48.626 RON reprezentând prejudiciu estimat prin folosirea în interes propriu a aparatelor de joc care au fost ridicate de organele de poliţie în vederea confiscării.Î.C.C.J. , Completul de 5 Judecători, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen., va admite apelurile formulate de partea civilă S.C. Z. S.A. şi Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei penale nr. 125 din  24 martie 2022 pronunţată de Î.C.C.J. , Secția Penală în dosarul nr. x/2014 numai sub aspectul respingerii ca tardivă a cererii de constituire ca parte civilă formulată de S.C. Z. S.A., respectiv al lăsării ca nesoluţionată a acţiunii civile formulată de Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova faţă de inculpatul G. şi al respingerii acţiunii civile formulată de aceeaşi parte civilă în contradictoriu cu inculpaţii H., I. şi J(Î.C.C.J, Completurile de 5 judecători,  Decizia nr. 53 din 19 iunie 2023,  https://idrept.ro/)Prin decizia penală nr. 495/A din  21 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-au respins, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 817/A din  24 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală. (Î.C.C.J, Secția penală,  Decizia nr. 190/A din 23 mai 2023, https://idrept.ro/)Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în cauza penală finalizată cu pronunţarea deciziei penale nr. 817/A din 24 iunie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală s-au statuat, în ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă contestatorilor, referitor la infracţiunea de şantaj comisă de cei doi contestatori-inculpaţi împotriva persoanei vătămate C. în perioada 2011- ianuarie 2014, că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este legea în vigoare la momentul epuizării faptelor, respectiv C. pen. din 1969, care conţinea cazuri valide de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (prevăzute la art. 123), iar în raport cu momentul epuizării infracţiunii judecate (ianuarie 2014) nu s-a împlinit în speţă, până la data pronunţării hotărârii instanţei de apel, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale prevăzut la art. 124 C. pen. din 1968 (10 ani).Referitor la infracţiunea de şantaj în formă agravată comisă împotriva persoanei vătămate D. în perioada 2012 – iulie 2016 şi la infracţiunea de camătă comisă în perioada martie – august 2016 pentru care a fost condamnat inculpatul A., Curtea a reţinut că legea penală mai favorabilă inculpatului este constituită de reglementarea cuprinsă în noul C. pen.În privinţa soluţiei de condamnare dispuse pentru aceste două infracţiuni, fără a mai fi nevoie să analizeze măsura în care sunt îndeplinite celelalte cerinţe impuse de art. 426 lit. b) din C. pr. pen. pentru admiterea pe fond a contestaţiei în anulare, Curtea a constatat că este suficient să sublinieze că, în raport cu momentul la care s-au epuizat aceste infracţiuni, nu s-au împlinit, până la data pronunţării deciziei din apel (24.06.2021), nici termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de şantaj în formă agravată prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. [8 ani potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.), nici termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de camătă prevăzută de art. 351 din C. pen. (5 ani potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen.]Împotriva acestei decizii contestatorii A. şi B. au formulat apel.Potrivit dispoziţiilor art. 408 din C. pr. pen., calea ordinară de atac a apelului se poate exercita numai atunci când legea prevede expres această cale de atac.Prin decizia penală nr. 495/A din  21 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-au respins, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulată de contestatorii A. şi B., decizie care este definitivă. Conform art. 432 alin. (4)   C. pr. pen., sentinţa dată în contestaţie în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă. Or, decizia atacată cu apel a fost dată în apel, deci este definitivă.O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.Astfel, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 CEDH, C. pr. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.C. pr. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 495/A din 21 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală. (Î.C.C.J, Secția penală,  Decizia nr. 190/A din 23 mai 2023,  https://idrept.ro/)În cauză, contrar apărării (Î.C.C.J, Secția penală,  Decizia nr. 67/RC  din 31 ianuarie 2023,  https://idrept.ro/

Referitor la infracţiunea de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, s-a arătat că, fapta în materialitatea sa, nu este prevăzută de legea penală întrucât modalitatea în care instanţa de apel a reţinut consumarea infracţiunii de şantaj (constrângerea psihică realizată prin ameninţările adresate persoanei vătămate, de către recurentă, cu privire la deschiderea unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală), nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni îndreptate împotriva persoanei vătămate şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru acesta din urmă sau pentru o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată. Referitor la infracţiunea de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, situaţia de fapt, stabilită cu titlu definitiv de către instanţele de fond şi apel constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, inculpata D. a exercitat, împreună cu inculpatul C., acte de constrângere asupra persoanei vătămate F. Inculpata D. a susţinut, în esenţă că, elementul material al infracţiunii de şantaj este reprezentat de deschiderea unui dosar penal, iar, simpla deschidere a unui astfel de dosar nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru persoana vătămată sau o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată, neputând produce, aşadar, consecinţele reţinute de norma de incriminare prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. Actele de constrângere anterior descrise se circumscriu acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de şantaj şi au aptitudinea limitării morale a victimei, ca valoare socială ocrotită de lege, fiind realizate, prin urmare, toate cerinţele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni. Aşadar, contrar susţinerilor apărării, deschiderea ulterioară a unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală faţă de persoana vătămată F., întăreşte doar ideea că ameninţările au fost reale şi serioase, neavând relevanţă sub aspectul consumării infracţiunii de şantaj reţinută în sarcina inculpatei) Înalta Curte constată că prin decizia recurată, pe baza stării de fapt aşa cum a fost reţinută în cauză şi care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, instanţa de apel a statut că probatoriul cauzei relevă că faptele inculpatului A., constând în aceea că, în perioada aprilie-mai 2008, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, împreună cu inculpaţii B. şi H., în realizarea obiectului de activitate, în interesul şi în numele persoanei juridice S.C. L. S.R.L., l-a constrâns fizic şi psihic pe persoana vătămată D., prin ameninţări repetate şi prin inducerea unei stări de temere, determinându-l să renunţe la toată activitatea, reprezentând lucrările de construcţii pe care le administra prin intermediul S.C. M. S.R.L. pe raza  R Vâlcea, la contravaloarea lucrărilor executate până în acel moment în beneficiul inculpaţilor, al S.C. L. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. U. S.R.L., precum şi la toate bunurile societăţii care se aflau pe şantierele respective, în vederea obţinerii unui folos material injust de către aceştia şi societăţile menţionate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuată prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu  aplicarea  art. 35 alin. (1) C. pen.De asemenea, din situaţia de fapt expusă în cauză instanţa de apel a constatat că faptele inculpatului A., constând în aceea că în perioada ianuarie – februarie 2010, împreună cu H. şi K., au exercitat constrângeri psihice prin ameninţări repetate asupra persoanei vătămate E., pentru ca acesta să achite diferite sume de bani în contul dobânzilor imputate în mod nejustificat de către H., în vederea obţinerii în mod injust a unor foloase patrimoniale de către S.C. N. S.R.L., şi că în cursul lunii decembrie 2009, a exercitat constrângeri psihice prin ameninţări repetate asupra persoanei vătămate E., atât direct cât şi prin intermediul inculpatului V., pentru ca acesta să achite diferite sume de bani în contul dobânzilor imputate în mod nejustificat de către H., în vederea obţinerii în mod injust a unor foloase patrimoniale de către H., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.Şi în ceea ce priveşte pe inculpatul B., instanţele de fond şi apel au stabilit că starea de fapt reţintă în cauză cu titlu definitiv prin decizia recurată relevă că faptele inculpatului B., constând în aceea că, în perioada aprilie-mai 2008, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, împreună cu inculpaţii H. şi A., în realizarea obiectului de activitate, în interesul şi în numele persoanei juridice S.C. L. S.R.L., l-a constrâns fizic şi psihic pe persoana vătămată D., prin ameninţări repetate şi prin inducerea unei stări de temere, determinându-l să renunţe la toată activitatea, reprezentând lucrările de construcţii pe care le administra prin intermediul S.C. M. S.R.L. pe raza mun. Rm. Vâlcea, la contravaloarea lucrărilor executate până în acel moment în beneficiul inculpaţilor, al S.C. L. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. U. S.R.L., precum şi la toate bunurile societăţii care se aflau pe şantierele respective, în vederea obţinerii unui folos material injust de către aceştia şi societăţile menţionate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuată prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu  aplicarea  art. 35 alin. (1) C. pen.Fără a se relua statuările instanţelor relativ la comiterea fiecărei fapte de şantaj în parte reţinute în sarcina inculpaţilor, în esenţă, se reţine că sub aspectul laturii obiective, tipicitatea infracţiunii de santaj se caracterizează prin constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, condiţii ce au fost realizate în speţă faţă de conduita inculpaţilor – persoane fizice, în numele şi interesul inculpatelor – persoane juridice, care l-au constrâns pe D. să renunţe la bunurile aflate pe şantiere şi la lucrările de construcţii pe care le executa prin intermediul S.C. M. S.R.L. în beneficiul inculpatilor si, de asemenea, l-au constrâns pe E. să achiziţioneze un imobil de la S.C. L. S.R.L. şi să dea anumite sume de bani, în împrejurări ce le-au generat persoanelor vătămate starea de temere evidenţiată în declaraţiile acestora şi sub imperiul cărora au acţionat. Prin urmare, instanţele au stabilit cu titlu definitiv că materialul probator prezentat în mod amplu în hotărârile pronunţate în cauză (declaraţiile persoanelor vătămate, ale martorilor, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental) relevă fără nici un dubiu formele de ameninţare folosite de inculpati şi crearea unei stări reale de temere persoanelor vătămate D. şi E..De altfel, aşa cum s-a arătat, prin motivele de recurs în casaţie nu au fost aduse argumente concerte în raport cu care în opinia apărării celor doi recurenţi nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă pentru reţinerea infracţiunii de şantaj în formă continuată în sarcina inculpaţilor A. şi B., ci apărare s-a limitat doar la a menţiona că persoanele vătămate nu au fost ameninţate cu ocazia întâlnirilor cu aceştia şi astfel nu ne aflăm în prezenţa unor acte de constrângere de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate exercitate de inculpaţi, fără nicio altă argumentare în acest sens.În consecinţă, procedând, conform art. 447 C. pr. pen. la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice stabilite şi configurarea legală a infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 C. pen., Înalta Curte constată că acţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. şi pentru care au fost condamnaţi, astfel cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanţa de apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuare pentru care s-a dispus condamnarea recurenţilor inculpaţi în cauză. (Î.C.C.J, Secția penală,  Decizia nr. 67/RC  din 31 ianuarie 2023,  https://idrept.ro/)Referitor la infracţiunea de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, situaţia de fapt, stabilită cu titlu definitiv de către instanţele de fond şi apel constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, inculpata D. a exercitat, împreună cu inculpatul C., acte de constrângere asupra persoanei vătămate F., în scopul efectuării demersurilor necesare transcrierii dreptului de proprietate a două imobile pe numele minorei M., fiica inculpatului C. (Î.C.C.J, Secția penală,  Decizia nr. 182/RC din 22 aprilie 2021,   https://idrept.ro/)În raport de consideraţiile instanţei de fond, reluate întocmai şi de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv în cauză, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 78/2000, astfel încât, susţinerile apărării în sensul că faptele inculpatei nu sunt prevăzute de legea penală, sunt neîntemeiate.Astfel, invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen., inculpata D. a susţinut, în esenţă că, elementul material al infracţiunii de şantaj este reprezentat de deschiderea unui dosar penal, iar, simpla deschidere a unui astfel de dosar nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru persoana vătămată sau o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată, neputând produce, aşadar, consecinţele reţinute de norma de incriminare prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.Or, în speţă, se observă că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut că recurenţii – inculpaţi D. şi C. au constrâns-o pe persoana vătămată F. în vederea efectuării demersurilor necesare transcrierii a două imobile în proprietatea minorei M., fiica inculpatului C. Acestea au creat o temere persoanei vătămate, victima percepând ameninţările proferate ca fiind serioase şi realizabile, având în vedere funcţia de prim – procuror pe care o deţinea inculpata la acea vreme, motiv pentru care, s-a şi deplasat, ulterior, la sediul D.N.A.  – Serviciul Teritorial Suceava pentru a informa organele judiciare cu privire la constrângerile exercitate asupra sa de către cei doi coinculpaţi.Raportat la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză, Înalta Curte constată că atitudinea şi expresiile utilizate de inculpată au semnificaţia unor acte de constrângere morală a victimei să efectueze demersurile necesare în vederea transcrierii dreptului de proprietate a două imobile pe numele minorei M.Actele de constrângere anterior descrise se circumscriu acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de şantaj şi au aptitudinea limitării morale a victimei, ca valoare socială ocrotită de lege, fiind realizate, prin urmare, toate cerinţele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni.Contrar susţinerilor apărării, deschiderea ulterioară a unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală faţă de persoana vătămată F., întăreşte doar ideea că ameninţările au fost reale şi serioase, neavând relevanţă sub aspectul consumării infracţiunii de şantaj reţinută în sarcina inculpatei.Fapta în materialitatea sa, nu este prevăzută de legea penală întrucât modalitatea în care instanţa de apel a reţinut consumarea infracţiunii de şantaj (constrângerea psihică realizată prin ameninţările adresate persoanei vătămate, de către recurentă, cu privire la deschiderea unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală), nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni îndreptate împotriva persoanei vătămate şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru acesta din urmă sau pentru o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată.Prin urmare, conduita reţinută în sarcina inculpatei privind deschiderea unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală (fapta cu care s-a ameninţat) nu este tipică din perspectiva conţinutului legal al infracţiunii absorbite.  Referitor la infracţiunea de instigare la favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 47 raportat la art. 269 alin. (1) C. pen., s-a arătat că instanţa de apel nu a plasat în timp activitatea de instigare pentru care a dispus condamnarea recurentei.În opinia apărării, conduita reţinută în sarcina inculpatei D., subsecvent datei de 30.10.2015, nu poate avea semnificaţia penală a unei instigări a pretinsului autor al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, de vreme ce acesta din urmă pusese în executare rezoluţia infracţională începând din aceeaşi dată de 30.10.2015.Totodată, a arătat că fapta imputată inculpatului A. nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege pentru elementul material al infracţiunii analizate.Astfel, s-a menţionat că tergiversarea cercetărilor nu a fost făcută în scopul împiedicării acestora, iar existenţa unei perioade de timp factual apreciate ca fiind îndelungate între îndeplinirea diverselor acte de procedură într-o cauză penală nu reprezintă eo ipso o activitate de “îngreunare” a cercetărilor.Referitor la infracţiunea de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, situaţia de fapt, stabilită cu titlu definitiv de către instanţele de fond şi apel constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, inculpata D. a exercitat, împreună cu inculpatul C., acte de constrângere asupra persoanei vătămate F., în scopul efectuării demersurilor necesare transcrierii dreptului de proprietate a două imobile pe numele minorei M., fiica inculpatului C.Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv în cauză, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 78/2000, astfel încât, susţinerile apărării în sensul că faptele inculpatei nu sunt prevăzute de legea penală, sunt neîntemeiate.Astfel, invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen., inculpata D. a susţinut, în esenţă că, elementul material al infracţiunii de şantaj este reprezentat de deschiderea unui dosar penal, iar, simpla deschidere a unui astfel de dosar nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru persoana vătămată sau o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată, neputând produce, aşadar, consecinţele reţinute de norma de incriminare prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. Se constată că activitatea de constrângere de care a fost acuzată inculpata D. este plasată în timp, în luna octombrie 2015, când, împreună cu coinculpatul C., s-a întâlnit cu persoana vătămată F. şi a exercitat acţiuni de constrângere psihică asupra acesteia, utilizând expresii de genul „o să aibă probleme, iar mai grav va fi pentru fiii săi”, „se pot întâmpla multe”, „dacă această activitate nu este însoţită de documente ar putea fi o faptă de evaziune fiscală”.Aceste afirmaţii au creat o temere persoanei vătămate, victima percepând ameninţările proferate ca fiind serioase şi realizabile, având în vedere funcţia de prim – procuror pe care o deţinea inculpata la acea vreme, motiv pentru care, s-a şi deplasat, ulterior, la sediul D.N.A.  – Serviciul Teritorial Suceava pentru a informa organele judiciare cu privire la constrângerile exercitate asupra sa de către cei doi coinculpaţi.Atitudinea şi expresiile utilizate de inculpată au semnificaţia unor acte de constrângere morală a victimei să efectueze demersurile necesare în vederea transcrierii dreptului de proprietate a două imobile pe numele minorei M. Actele de constrângere anterior descrise se circumscriu acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de şantaj şi au aptitudinea limitării morale a victimei, ca valoare socială ocrotită de lege, fiind realizate, prin urmare, toate cerinţele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni.Aşadar, contrar susţinerilor apărării, deschiderea ulterioară a unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală faţă de persoana vătămată F., întăreşte doar ideea că ameninţările au fost reale şi serioase, neavând relevanţă sub aspectul consumării infracţiunii de şantaj reţinută în sarcina inculpatei. (Î.C.C.J, Secția penală,  Decizia nr. 182/RC din 22 aprilie 2021,  https://idrept.ro/) Ordonanţă de Urgenţă privind D.N.A.  stabilește în art. 13 că  sunt de competenţa D.N.A.  infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:(1) Sunt de competența D.N.A.  infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către: deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii și auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 și 294 din Codul penal.(2) Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența D.N.A. .(3) Sunt de competența D.N.A.  infracțiunile prevăzute la art. 246, 297 și 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.(4) Procurorii din cadrul D.N.A.  efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3).(5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul D.N.A.  poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă.(6) Urmărirea penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârșite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul D.N.A. , indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate. (Art. 13 a fost  modificat de   Legea 255/2013) Prin Decizia nr. 26/2021(Î. C. C. J.,Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii, Decizia nr. 26 din 15 noiembrie 2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, M. Of. nr. 142 din  11 februarie 2022)  Î.C.C.J.  stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C.pen., care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, este de competența parchetului nespecializat, iar nu a D.N.A. .Dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, referitoare la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, nu sunt incidente în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C.pen . (Î. C. C. J.,Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii, Decizia nr. 26 / 2021) Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 constată că dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 sunt neconstituționale. (Curtea Constituțională,  Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind D.N.A. şi ale art. 367 alin. (9) C. pr. pen.,  M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021, cu opinie separată) Dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 au fost introduse în legislația procesual penală prin art. 58 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, soluția legislativă analizată constituind o prorogare a competenței D.N.A. asupra unor cauze care, în urma operațiunii de disjungere, potrivit obiectului lor nu mai sunt de competența acestui parchet specializat. Referitor la competența materială și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, prin care a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională. Procurorul are competența funcțională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege și de a conduce și controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcției de urmărire penală și de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul și organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuție strângerea probelor al căror rol și scop este acela de a servi ca temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată; exercită acțiunea penală; exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii; formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești; îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.  Potrivit art. 56 alin. (6) C.pr.pen., procurorul competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală este cel de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că urmărirea penală în cazul infracțiunilor de o complexitate redusă este prevăzută în competența parchetelor ce funcționează pe lângă judecătorii, pe când, în cazul infracțiunilor complexe, competența de a efectua urmărirea penală este dată unor parchete ce funcționează pe lângă instanțe de grad superior.Accederea în funcție, precum și întregul parcurs profesional al procurorilor sunt reglementate prin dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Promovarea procurorilor se face, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente. De asemenea, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pot participa la concursul de promovare la parchetele imediat superioare procurorii care au avut calificativul „foarte bine” la ultima evaluare, nu au fost sancționați disciplinar în ultimii 3 ani și îndeplinesc anumite condiții minime de vechime. Nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competența unui parchet ierarhic superior. Dispozițiile art. 325 C. pr. pen.  permit preluarea de către un parchet, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, a cauzelor care nu sunt date, potrivit legii, în competența sa, dar numai în cazul în care parchetul care preia cazul este un parchet ierarhic superior celui care are competența de a efectua sau supraveghea urmărirea penală. Tocmai importanța urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înființarea unor organe de urmărire penală cu competențe speciale. Spre exemplu, prin Legea nr. 508/2004 a fost înființată Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., în prezent activitatea acesteia fiind reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016; iar prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 a fost înființată Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. , cu competența de a cerceta infracțiuni de corupție și cele asimilate acestora. Înființarea unor structuri specializate presupune și o anumită competență specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competențe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înființării acestor structuri specializate. Reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Curtea a constatat că principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014). Sarcina legiuitorului nu poate fi considerată îndeplinită doar prin adoptarea unor reglementări relative la competența organelor judiciare și că, având în vedere importanța regulilor de competență în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligația de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancțiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislației poate fi obstrucționată prin absența unor sancțiuni corespunzătoare, precum și printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancțiunilor relevante. Deși este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicații decisive asupra procesului penal. Pentru buna desfășurare a activității organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenței lor materiale și după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competența materială și după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiția. Aceasta este și explicația pentru care încălcarea dispozițiilor legale privind această competență se sancționa în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută. Eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancțiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenței sale materiale și după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competență pe care le-a adoptat.Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea a reținut că incidența nulității relative în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligația dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziției, a dovedirii imposibilității înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desființarea actului. Dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, și implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Curtea a subliniat faptul că tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancțiunea nulității absolute nerespectarea normelor de competență materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situație, prezumată juris et de iure. Prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție.Dacă anterior pronunțării de către instanța de contencios constituțional a Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, încălcarea dispozițiilor legale referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrăgea, conform art. 282 raportat la art. 281 alin. (1) C.pr.pen., nulitatea relativă a actelor încheiate de organele de urmărire penală, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării deciziei anterior menționate în Monitorul Oficial, nerespectarea prevederilor legale anterior menționate este sancționată cu nulitatea absolută.  Referitor la operațiunea de disjungere a cauzei, aceasta este reglementată la art. 46 din Codul de procedură penală, care prevede la alin. (1) că, pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea cauzei cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni. Potrivit art. 63 alin. (1) C.pr.pen. dispoziția se aplică, în mod corespunzător, și în cursul urmăririi penale. Disjungerea este operațiunea de separare a cauzelor, opusă celei de reunire, ce poate fi realizată cu privire la unii dintre inculpați sau la anumite fapte dintre cele reținute de organele judiciare, în vederea unei eficiente desfășurări a judecății. Disjungerea reprezintă o soluție procesuală facultativă, care poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale sau al judecății, din oficiu sau la cerere. Disjungerea nu este admisibilă în cazul reunirii obligatorii a cauzelor, motiv pentru care, raportând prevederile art. 46 C. pr. pen.  la cele ale art. 43 din același cod, se deduce că reunirea cauzelor constituie regula, iar disjungerea acestora reprezintă excepția. În mod evident, cauzele penale care fac obiectul operațiunilor de reunire sau al celor de disjungere sunt cauze al căror obiect se află într-o directă legătură, dată fie de natura faptelor săvârșite, fie de calitatea făptuitorilor ori de relația factuală dintre aceștia. Prin Decizia nr. 119 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 569 din 30 iunie 2020, Curtea a constatat că, potrivit art. 46 C.pr.pen., pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni. Reunirea și disjungerea cauzelor sunt două instituții corelative prevăzute la art. 43 și art. 46 C.pr.pen.  și că disjungerea cauzelor nu este posibilă în ipoteza prevăzută la art. 43 alin. (1) C.pr.pen.  și poate fi dispusă în cazurile prevăzute la art. 43 alin. (2) C.pr.pen., atunci când, pentru motive legate de buna desfășurare a judecății, instanța nu dispune reunirea acestora. Prin aceeași decizie, Curtea a statuat că disjungerea cauzelor are ca efect judecarea separată a acțiunii penale în ceea ce privește anumite acțiuni sau anumiți inculpați, indiferent dacă sunt sau nu însoțite de acțiuni civile și că aceasta constituie o operațiune juridică distinctă de disjungere a acțiunii civile prevăzută la art. 26 C.pr.pen., care are ca efect soluționarea separată a acțiunii civile de acțiunea penală, atunci când ambele privesc același inculpat și aceeași faptă. În aceste condiții, dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 – conform cărora, în cazul în care se dispune disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul D.N.A.  poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă – prevăd o regulă specială, derogatorie de la legea generală, care permite procurorului din cadrul D.N.A.  să continue urmărirea penală în cauza disjunsă, chiar dacă, potrivit regulilor generale aplicabile, competența soluționării acesteia ar reveni altui organ de urmărire penală. Această normă procesual penală constituie o excepție de la dispozițiile art. 46 C.pr. pen., constând într-o prorogare de competență în favoarea procurorului din cadrul D.N.A.  în cazul disjungerii cauzei, determinată de locul special al structurii de parchet anterior menționată în cadrul Ministerului Public și de competența acestuia reglementată atât la art. 80-88 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cât și prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002.În expunerea de motive a Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002, se arată că rolul D.N.A.  este acela de a realiza „politica globală anticorupție“, aceasta fiind organizată ca „o structură puternică în ofensiva declanșată pe toate planurile în lupta împotriva corupției“, aspecte ce denotă importanța acordată de legiuitor D.N.A.  și activității sale specifice. Potrivit art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, D.N.A. are atribuții referitoare la efectuarea urmăririi penale în cazul infracțiunilor de corupție prevăzute, în mod distinct, în Legea nr. 78/2000, printre aceste atribuții numărându-se conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispozițiile procurorului de către ofițerii de poliție judiciară aflați sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al D.N.A. ; conducerea, supravegherea și controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul D.N.A. ; sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, care sunt în competența D.N.A.  și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege.

 Dacă dispoziția procesual penală criticată și-a găsit rațiunea în momentul intrării în vigoare a Codului de procedură penală, ale cărui dispoziții relativizau competența organelor de urmărire penală, prin sancționarea acesteia conform prevederilor art. 282 din același cod, după pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, menținerea acestei prorogări de competență în legislația procesual penală nu mai este posibilă, întrucât aceasta este contrară dispozițiilor procesual penale ce reglementează competența organelor de urmărire penală care constituie regula generală în această materie și a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută. Este de esența statului de drept ca ordonarea puterii publice să se realizeze într-un mod coerent și previzibil, astfel că unitățile de parchet specializate trebuie să acționeze conform și în limitele competenței lor speciale, orice prorogare de competență fiind exclusă, competența specializată reglementată în privința acestora determinând cadrul și măsura activității lor. Normele atributive de competență prevăzute în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 trebuie să se circumscrie rolului și scopului D.N.A. . În aceste condiții, dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, care prevăd posibilitatea procurorului din cadrul D.N.A.  de a continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă, atunci când procedează la disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, în condițiile în care obiectul cauzei disjunse nu se încadrează în sfera de aplicare a prevederilor art. 3 din aceeași ordonanță de urgență, sunt contrare Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017. Potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002, competența D.N.A.  este strict reglementată, iar norma criticată delimitează scopul dispozițiilor legale care au stat la baza înființării acestei structuri. Prevederile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 încalcă principiul legalității, astfel cum acesta a fost analizat de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 și este reglementat la art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Dispoziția legală criticată introduce arbitrariul în aplicarea dispozițiilor procesual penale ce reglementează competența organelor de urmărire penală, lăsând la dispoziția procurorului din cadrul D.N.A.  asumarea sau nu a competenței de a efectua urmărirea penală în fiecare caz care se încadrează în ipoteza normei criticate, respectiv posibilitatea de apreciere a oportunității menținerii spre soluționare a cauzei penale disjunse, al cărei obiect atrage competența organelor de urmărire penală de la parchetele de pe lângă instanțele de drept comun. Această apreciere distorsionează, în mod implicit, competența instanțelor de a soluționa în primă instanță cauzele penale disjunse, conform art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. Astfel, decizia unilaterală subiectivă a procurorului de a păstra cauza disjunsă spre soluționare schimbă practic instanța competentă să judece fondul acesteia, întrucât, conform art. 36 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către D.N.A. sunt judecate în primă instanță de către tribunal, dacă nu sunt date, prin lege, în competența altor instanțe ierarhic superioare, în timp ce, aceeași cauză disjunsă, potrivit obiectului său, ar putea fi judecată de către judecătorie, dacă urmărirea penală ar fi efectuată potrivit regulilor generale de procedură. Conform textului criticat, aprecierea subiectivă a procurorului din cadrul D.N.A.  în privința menținerii cauzei disjunse spre soluționare sau a trimiterii acesteia parchetului competent conform dispozițiilor Codului de procedură penală, în condițiile în care soluționarea sa nu este de competența D.N.A., conform art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, lipsește de previzibilitate dispozițiile legale supuse controlului, inculpatul neputând să anticipeze, prin interpretarea coroborată a dispozițiilor procesual penale incidente în cauză, chiar apelând la serviciile unui avocat, felul în care se va desfășura soluționarea cauzei penale în care are calitatea anterior menționată. Or, în aceste condiții, prevederile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenție. Cum dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 reglementează o normă specială de drept procesual penal, încălcarea principiului legalității și lipsa de previzibilitate a acesteia determină implicit încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5). O soluție legislativă similară este reglementată prin art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea DIICOT , precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016. În acest sens, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare și că, din contră, acestea trebuie corectate (v Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, M. Of. nr. 532 din 17 iulie 2014). Prin prezenta decizie Curtea se pronunță în limitele sesizării sale astfel că nu poate extinde obiectul sesizării la un alt act normativ, controlul de constituționalitate al art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 urmând a fi realizat într-un cadru procesual corespunzător. În ceea ce privește dispozițiile art. 367 alin. (9) C. pr. pen., acestea au mai constituit obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, fiind pronunțate, în acest sens, mai multe decizii, de exemplu, Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 36 din 20 ianuarie 2020, Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, și Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 966 din 20 octombrie 2020, prin care excepția de neconstituționalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată. Curtea constată că, prin Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020 a reținut că prin dispozițiile Legii nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României au fost aduse modificări procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv etapei judecătorești a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluționării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în fața Curții Constituționale și a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă – declararea neconstituționalității legii, ordonanței ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul unei excepții invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, respectiv în materie penală – soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. Așadar, prin dispozițiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care era sesizată Curtea Constituțională, și anume dispozițiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 și în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Opțiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepțiilor de neconstituționalitate de către părți era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condițiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanțele de fond a fost acela de a asigura părților o garanție procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilității judecării cauzei în temeiul unei dispoziții legale considerate a fi neconstituționale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual și arbitrariul într-o formă care nu putea fi sancționată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecință imediată și necesară a exercitării liberului acces la justiție. Astfel, scopul primordial al controlului de constituționalitate – interesul general al societății de a asana legislația în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituționalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părți litigante care au folosit excepția de neconstituționalitate drept pretext pentru amânarea soluției pronunțate de instanța în fața căreia a fost dedus litigiul. Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voința legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepției de neconstituționalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituție și lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părți a acestui drept procesual. Intervenția legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care s-a dispus sesizarea Curții Constituționale, constituie tocmai expresia asumării și a respectării obligației ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor art. 6 CEDH. Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiție, atât la instanța de drept comun, cât și la instanța constituțională, părțile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege și, implicit, de posibilitatea de a-și realiza, în mod real, drepturile și a-și satisface interesele în fața justiției. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivității dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuție însăși substanța. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor a fost însoțită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepția de neconstituționalitate este admisă și legea, ordonanța ori dispoziția dintr-o lege sau ordonanță ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, au fost declarate neconstituționale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial, a deciziei Curții Constituționale, hotărârea prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuși controlul de constituționalitate, întrucât ar fi pus părțile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care ele l-au declanșat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancțiune aplicabilă acestora. (Curtea Constituțională,  Decizia nr. 231 / 2021 ) Articolul   6¹ alin. (3) din lege  vorbeşte de obiectul infracţiunii ca fiind „banii, valorile sau orice alte bunuri”. Deşi în cazul săvârşirii  oricăror infracţiuni  la care se referă prezentul capitol (în sens larg),  banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă (art. 19 din lege),  nu toate infracţiunile prevăzute  în capitolul III al legii au un obiect material (Trebuie să remarcăm totuşi faptul că legea nu vorbeşte de un obiect material. Credem că este vorba şi de o formulare eliptică).   Exemplificăm cu infracţiunea de şantaj, la care se referă art. 13¹ din lege (Fiind o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva unui drept personal –  libertatea morală a persoanei-şantajul nu are,  de regulă,  un obiect material.  Totuşi, violenţa presupune un obiect material ca fiind corpul uman). Fiind o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva unui drept personal –  libertatea morală a persoanei – şantajul nu are, de regulă, un obiect material. Totuşi, violenţa presupune un obiect material, acesta fiind corpul uman. La infracţiunile de corupţie (în sens restrâns) lipseşte, de regulă, un obiect material. Totuşi, dacă acţiunea făptuitorului priveşte un anumit bun, infracţiunea are şi un asemenea obiect constând în bunul respectiv (făptuitorul primeşte un bun, se prestează o muncă asupra unui bun – Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie  necuvenite,  adică legal nedatorate,  să aibă caracter de retribuţie,  întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu(D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul,  în „R. R. D.” nr. 1/1987, p. 43; D. Ciuncan,  Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, Supliment „Buletin documentar” PNA, vol.  III, 22  mai  2003)   Chiar dacă art. 13 lit. a) dă un sens larg noţiunii de bun, înglobând şi „banii şi valorile”, sensul folosit de doctrină este cel limitativ (S. Kahane,  Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul,  în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”,  vol. IV,  Partea specială,  de V. Dongoroz ş. a.,  Ed. Academiei,  Bucureşti,  1972, p. 130-131, 139. Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, „Şansa”,  Bucureşti, 2001, p. 399.  Există şi opinia că obiectul material al infracţiunii este sinonim cu elementul material al infracţiunii – C. S. J., S. pen., dec. nr.117/1998, în „Revista de drept penal” nr. 3/200, p. 169 ).   În consecinţă, referirea legii la infracţiuni de corupţie cu obiect al infracţiunii constând într-o valoare mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro presupune un sens restrâns al sintagmei.       Niciodată nu trebuie să confundăm obiectul material al infracţiunii cu folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii,  ceea ce reprezintă o consecinţă, iar nu un aspect al acţiunii infracţionale(Rodica Mihaela Stănoiu,  Infracţiuni contra autorităţii, în „Explicaţii teoretice. . ” de V. Dongoroz ş. a., vol. III, p. 324, . Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, p. 178)   Atunci când legiuitorul a folosit sintagma „infracţiuni de corupţie” în cuprinsul textului de lege amintit, s-a referit la toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, concluzie ce rezultă din însăşi titulatura legii „pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”, şi nu doar la o anumită categorie, respectiv cea a infracţiunilor de corupţie cum sunt cele de luare, dare de mită, trafic de influenţă etc., care se regăsesc în Capitolul III Secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000, aşa cum a reţinut curtea de apel.Normele ce reglementează competenţa sunt de strictă interpretare şi atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.Practic, prin interpretarea dată textului de lege de către Curtea de Apel Braşov, în sensul că acesta se aplică numai pentru o categorie de infracţiuni de corupţie, respectiv cele din Capitolul III Secţiunea a 2-a, s-a făcut o interpretare restrictivă pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere. De altfel, potrivit Legii nr. 78/2000, şi infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie sunt infracţiuni de corupţie în sens generic, întrucât prin asimilare ele îşi pierd trăsăturile proprii, dobândindu-le pe cele ale grupului în care se integrează.Interpretarea sus-menţionată – singura corespunzătoare voinţei legiuitorului – este confirmată implicit de către curtea de apel, în condiţiile în care instanţa amintită, din oficiu, a procedat conform art. 300 C. pr. pen. la verificarea regularităţii actului de sesizare şi a competenţei organului de urmărire penală care a formulat propunerea de arestare preventivă, analizând teza I a art. 13 lit. a) O.U.G. nr. 43/2002, cu constatarea că nu este aplicabilă în speţă întrucât paguba materială este de 45.000 euro (concluzie greşită în condiţiile în care toate actele de punere sub învinuire şi inculpare se referă la dobândirea în mod injust a unui folos material în cuantum de minim 255.000 euro la stabilirea căruia s-a avut în vedere probatoriul existent, potrivit căruia şantajul şi lipsirea de libertate s-au comis spre a fi dobândită proprietatea unui teren a cărui valoare de piaţa depăşeşte suma de 255.000 euro).            În consecinţă, competenţa D.N.A.  de a efectua urmărirea penală în speţă este atrasă de ambele teze ale art. 13 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 43/2002, motiv pentru care recursul a fost admis, încheierea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.  – D.N.A. – Serviciul Teritorial Braşov pentru soluţionare la Curtea de Apel Braşov(Î.C.C.J., Sectia Penală, decizia nr.  521 12 februarie 2008,  https://idrept.ro)

T

TĂINUIREA   Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor. Tăinuirea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.

TÂLHĂRIA CALIFICATĂ   Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări: prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante; prin simularea de calități oficiale; de o persoană mascată, deghizată sau travestită; în timpul nopții; într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport; prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.  Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3),  adică privind următoarele categorii de bunuri: țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; componente ale sistemelor de irigații; componente ale rețelelor electrice; un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.  Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.

TÂLHĂRIA Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

TÂLHĂRIA SAU PIRATERIA URMATĂ DE MOARTEA VICTIMEI   Dacă faptele prevăzute în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

TENTATIVA   constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul. Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea.    Tentativa este formă atipică a infracțiunii. În alin. (1) al art. 31 din proiectul noului C.pen.  se definește tentativa ca fiind „punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea”, spre deosebire de Codul penal de la 1968 (art. 20 alin. 1), în concepția căruia tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea”. Această din urmă soluție promovată de legiuitor a ridicat ample discuții în doctrina și practica judiciară, deoarece prin „hotărârea de a săvârși infracțiunea”, unii autori au înțeles că tentativa se poate săvârși numai cu intenție directă, pe când alții au considerat că tentativa poate fi comisă și cu intenție indirectă. Pe aceleași poziții contradictorii s-au situat și instanțele de judecată în hotărârile pe care le-au pronunțat. Formularea propusă de proiect înlătură această controversă și conduce la consacrarea fără echivoc a soluției conform căreia, în cazul tentativei, intenția poate fi directă sau indirectă. A doua modificare vizează renunțarea la dispozițiile art. 20 alin. 2 C.pen.  în vigoare. S-a considerat că aceste prevederi nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente de voința făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală a acestuia. Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către redactorii Codului penal Carol II (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal în vigoare) pentru a pune capăt discuțiilor referitoare la sancționarea sau nesancționarea așa-numitei infracțiuni imposibile. În prezent aceste chestiuni au fost definitiv tranșate, astfel încât nu se mai justifică menținerea textului în discuție. Tentativa relativ improprie nu este reglementată expres nici în legislațiile penale străine (C. pen. francez, C. pen. italian, C. pen. suedez, C. pen. german, C. pen. spaniol etc.). În privința pedepsirii tentativei, limitele speciale se vor reduce doar cu 1/3, spre deosebire de prevederile Codului penal în vigoare care reduce aceste limite cu 1/2  față de cele prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată. Această modificare are în vedere faptul că în cazul tentativei producerea sau nu a rezultatului este în multe situații independentă de comportamentul autorului, care a finalizat actul de executare, depinzând mai mult de hazard. Așa se face că numeroase legislații permit sancționarea tentativei la fel ca infracțiunea consumată (art.121-4 C. pen. francez, art.14 C. pen. polonez, art.22 C. pen. elvețian, acest din urmă text prevăzând că atenuarea pedepsei pentru tentativă este facultativă). O reglementare similară cu cea propusă de proiect regăsim în art.45 C. pen. olandez și în art.73 C. pen. portughez. (Expunerea de motive)   V Pedepsirea tentativei

TERITORIALITATEA LEGII PENALE   Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României. Prin teritoriul României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe teritoriul României sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România. Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii.

TERITORIUL ROMÂNIEI v Teritorialitatea legii penale  

 TERMENELE DE PRESCRIPȚIE A EXECUTĂRII PEDEPSEI pentru persoana fizică sunt:20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. Termenele de mai sus se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă. În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiționate, termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă. În cazul revocării liberării condiționate, termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă și se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat. În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripție curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă și se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii. Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice și măsurile de siguranță nu se prescriu. Prin pedeapsa ce se execută se înțelege pedeapsa stabilită de instanță, ținându-se cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia.

 TERMENELE DE PRESCRIPȚIE A RĂSPUNDERII PENALE sunt: 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani; 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani; 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda. Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act. În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. În cazul infracțiunilor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile și al infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, altele decât cele prevăzute la art. 153 alin. (2) lit. c),  respectiv  infracțiunile de Sclavia, Traficul de persoane, Traficul de minori,   Proxenetismul, Violul, Agresiunea sexuală, Actul sexual cu un minor, Tortura ( prevăzute la art. 209-211, art. 213, art. 218-220 și art. 282), precum și al infracțiunii de pornografie infantilă, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului. în cauzele având ca obiect contestații privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificați (sau identificabili), deși organele de urmărire penală au depus diligențele necesare în acest scop, se stabilesc termene în vederea finalizării urmăririi penale (ce implică și identificarea făptuitorilor) și, respectiv, în care o nouă contestație nu poate fi formulată. (Decizia nr. 7 din 7 martie 2022 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488⁶ alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 285 din același cod și art. 154 din Codul penal Î.C.C.J. Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488⁶ alin. (1) C. pr. pen.  raportat la art. 285 din același cod și art. 154 din Codul penal, în cauzele având ca obiect contestații privind durata procesului în cazul faptelor ai căror autori nu au fost identificați (sau identificabili), deși organele de urmărire penală au depus diligențele necesare în acest scop, se stabilesc termene în vederea finalizării urmăririi penale (ce implică și identificarea făptuitorilor) și, respectiv, în care o nouă contestație nu poate fi formulată. (M. Of. nr. 484 din  16 mai 2022). PrinDecizia nr. 5 din 11 februarie 2019 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea art. 174, cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din Codul penal Î.C.C.J. Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii stabilește că: Prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit,  la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit. (M. Of. nr. 334 din 2 mai 2019).  

TERMENUL DE SUPRAVEGHERE   Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere pentru condamnat și este cuprinsă între 2 și 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate. Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunțat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă. Pe durata termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de instanță. Prin  Decizia nr. 13 din 7 mai 2019 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „În cazul anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul de supraveghere, stabilit potrivit dispozițiilor art. 92 C. pen. , se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care anterior s-a dispus amânarea aplicării pedepsei sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante?”,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că în cazul anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul de supraveghere, stabilit potrivit dispozițiilor art. 92 din Codul penal, se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante. (M. f nr. 479 din  12 iunie 2019). Termenul de supraveghere este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de instanță.

TIMP   v aplicarea legii penale în timp   

TIMP DE RĂZBOI   este durata stării de mobilizare a forțelor armate sau durata stării de război.

TORTURA   Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice: în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații; în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane; pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă fapta de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa la infracțiunea de tortură se pedepsește. Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice. Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.

TRAFICUL DE INFLUENȚĂ   Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.  Elementul material constă în acțiunea de traficare a influenței de către o persoană (care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar), acțiune care se poate realiza prin primirea sau pretinderea unei sume de bani sau a altor foloase, sau prin acceptarea promisiunii unor as fel de foloase, ori acceptarea de daruri pentru a determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu . Pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu interesează dacă intervenția pe lângă funcționar s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenție (reală sau presupusă) se urmărește determinarea unei acțiuni licite . sau a unei acțiuni ilicite . ori determinarea unei inacțiuni licite sau a unei inacțiuni ilicite; dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influență privește scopul urmărit de infractor nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acțiunii de traficare a influenței reale ori presupuse . Pentru existența elementului material, și deci al infracțiunii de trafic de influență, nu este necesar ca, ulterior, acesta să fi fost urmat de executare, adică de satisfacerea pretenției sau de respectarea promisiunii .De asemenea, nu este necesar ca actul ce intră în atribuțiile funcționarului să fi fost ori nu efectuat; este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase în vederea determinării funcționarului. Este indiferent faptul că inițiativa aparține traficatului sau persoanei interesate ca influența să fie exercitată. (I.C.C.J.,  S. Pen.,  Dec.  nr. 9/RC/11 ianuarie 2018). Diferența dintre lobby și trafic este dată de desfășurarea transparentă a unei activități comerciale, nu civile, cu aplicarea reglementărilor comerciale, și fiscale,  exceptând un conflict de interese. între cele două infracțiuni există deosebiri esențiale, atât cu privire la obiectul juridic și latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.    Or, aceste deosebiri, ce particularizează modul de săvârșire a celor două infracțiuni, situațiile relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 257 alin. 1 C.pen.  în comparație cu cele înscrise în art. 215 alin. 1 din același cod, atunci când fapta concretă se referă la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influență asupra unui funcționar cu atribuții de serviciu în sfera cărora intră și posibilitatea de a îndeplini acele acte.    Prin recursul în interesul legii, se învederează că instanțele judecătorești s-au pronunțat în mod diferit cu privire la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar, asupra căruia pretinde că are influență, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.    Astfel, se susține că unele instanțe au considerat că o asemenea faptă constituie infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 C.pen., iar alte instanțe au încadrat atare fapte în infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 din același cod.    S-a relevat, în acest sens, că principalul criteriu de distincție dintre cele două infracțiuni ar trebui să-l constituie caracterul influenței ce o poate exercita autorul faptei asupra funcționarului vizat de trafic, o atare influență neputând fi decât fie reală, fie posibilă și credibilă, fără de care prestigiul acelui funcționar nu ar fi afectat, iar încadrarea faptei în art. 257 C.pen.  nu s-ar justifica.    În fine, s-a argumentat că expresiei “pentru altul”, la care se referă atât art. 215 alin. 1 C.pen., cât și art. 257 alin. 1 din același cod, nu are relevanța ce i s-a atribuit de unele instanțe, pentru a diferenția infracțiunea de înșelăciune de aceea de trafic de influență, câtă vreme în noțiunea “pentru altul” poate fi inclus și funcționarul față de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influență.    S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de trafic de influență îl constituie încrederea în prestigiul și integritatea funcționarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune constă doar în buna-credință ce trebuie să existe în cadrul relațiilor sociale ce privesc patrimoniul.  Or, se susține că din moment ce cumpărătorul de influență urmărește realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în schimbul folosului pe care îl asigură persoanei care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului pe care pretinde că îl va determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuțiilor sale de serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă vreme el și-a micșorat de bunăvoie patrimoniul în schimbul serviciului dorit sau acceptat. Ca urmare, prin recursul în interesul legii s-a cerut să se stabilească deosebirea dintre infracțiunea de trafic de influență și aceea de înșelăciune în raport cu aceste criterii de distincție.  Secțiile Unite au respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are influență, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, în infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C.pen.  și nu de înșelăciune prevăzută de art. 215 C.pen. I.C.C.J., Secțiile Unite, Dec.  nr. XXXV, din 7 mai 2007, M. Of. nr.  764 din 12 noiembrie 2007,  http://www.scj.ro  Potrivit art. 257 alin. 1 C. pen., infracțiunea de trafic de influență constă în „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu …”. Spre deosebire de această infracțiune, infracțiunea de înșelăciune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 215 alin. 1 C. pen., constă în „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă …”.  Așa cum rezultă din prevederile menționate, între cele două infracțiuni există deosebiri esențiale, atât cu privire la obiectul juridic și latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.  Or, aceste deosebiri, ce particularizează modul de săvârșire a celor două infracțiuni, situațiile relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 257 alin. 1 C. pen.  în comparație cu cele înscrise în art. 215 alin. 1 din același cod, atunci când fapta concretă se referă la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influență asupra unui funcționar cu atribuții de serviciu în sfera cărora intră și posibilitatea de a îndeplini acele acte. Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. , se învederează că instanțele judecătorești s-au pronunțat în mod diferit cu privire la încadrarea juridică a faptei unei persoane de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar, asupra căruia pretinde că are influență, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Astfel, se susține că unele instanțe au considerat că o asemenea faptă constituie infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 C. pen., iar alte instanțe au încadrat atare fapte în infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 din același cod. S-a relevat, în acest sens, că principalul criteriu de distincție dintre cele două infracțiuni ar trebui să-l constituie caracterul influenței ce o poate exercita autorul faptei asupra funcționarului vizat de trafic, o atare influență neputând fi decât fie reală, fie posibilă și credibilă, fără de care prestigiul acelui funcționar nu ar fi afectat, iar încadrarea faptei în art. 257 C. pen.  nu s-ar justifica.  În fine, s-a argumentat că expresiei “pentru altul”, la care se referă atât art. 215 alin. 1 C. pen., cât și art. 257 alin. 1 din același cod, nu are relevanța ce i s-a atribuit de unele instanțe, pentru a diferenția infracțiunea de înșelăciune de aceea de trafic de influență, câtă vreme în noțiunea “pentru altul” poate fi inclus și funcționarul față de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influență. S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de trafic de influență îl constituie încrederea în prestigiul și integritatea funcționarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune constă doar în buna-credință ce trebuie să existe în cadrul relațiilor sociale ce privesc patrimoniul. Or, se susține că din moment ce cumpărătorul de influență urmărește realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în schimbul folosului pe care îl asigură persoanei care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului pe care pretinde că îl va determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuțiilor sale de serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă vreme el și-a micșorat de bunăvoie patrimoniul în schimbul serviciului dorit sau acceptat. Ca urmare, prin recursul în interesul legii s-a cerut să se stabilească deosebirea dintre infracțiunea de trafic de influență și aceea de înșelăciune în raport cu aceste criterii de distincție. Examinându-se recursul în interesul legii, în raport cu situațiile invocate și aspectele de practică judiciară la care se face referire, se constată următoarele: Mai mult, soluțiile invocate în sprijinul sesizării cu recurs în interesul legii nu conțin elemente de comparare care să justifice cerința de a se da dezlegare într-o problemă de încadrare juridică diferită dată de instanțe cu privire la spețe identice, hotărârile la care s-a făcut referire în anexele privind fapte săvârșite în condiții diferite, care, evident, nu ar justifica aceeași încadrare juridică. Așa fiind și cum, în raport cu dispozițiile art. 414² alin. 1 C. pr. pen., se poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, să se pronunțe numai asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare neunitară din partea instanțelor judecătorești, iar nu și atunci când soluțiile evocate privesc situații-premisă diferite, se constată că nu sunt întrunite condițiile pentru a se adopta o soluție în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei la care se referă sesizarea.  În consecință, Secțiile Unite au respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.  cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are influență, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, în infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen.  și nu de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. ( Î.C.C.J. , Secțiile Unite, Dec.  nr. XXXV, din 7 mai 2007,    Dosar nr. 9/2007,    M. Of. nr.  764 din 12 noiembrie 2007,  http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta).Din examinarea probelor administrate în cauză, Curtea, prin Decizia nr.1 din 7 ianuarie 2002, nu a reținut că inculpatul ar fi primit un calculator în schimbul exercitării de influențe asupra primarului, ci în limita atribuțiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal și că nu există legătură între acel demers și primirea folosului. Dar, acceptarea dovedită a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluția primei instanțe, menținută de instanța de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunțată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există. În adevăr, obținerea calculatorului în astfel de condiții, chiar dacă nu constituie infracțiunea de trafic de influență, deoarece lipsește intenția infracțională ce caracterizează latura subiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 257 C. pen., impune concluzia că, totuși, fapta există, dar nu întrunește, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. (1) lit. d C. pr. pen. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională  a arătat că noțiunea de „alte foloase” are, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, sensul de avantaj, beneficiu, câștig, profit. Banii pot fi efectivi (monede) sau sub formă de valori ori titluri de orice fel echivalând bani, iar prin expresia „alte foloase” se poate înțelege orice fel de avantaje patrimoniale (de pildă bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestațiuni de servicii în mod gratuit, promovarea în serviciu), dar și nepatrimoniale (de pildă acordarea unui titlu sau a unui grad ori a altei distincții onorifice), toate acestea nefiind legal datorate (foloase necuvenite), deci având caracter de retribuție, de plată (răsplată). Foloasele obținute reprezintă,  în sensul art. 257 C. pen.,   UN CONTRAECHIVALENT al conduitei lipsite de probitate a persoanei (Curtea Constituțională,   Decizia nr.489 din 30 iunie 2016, M. Of.  nr.661 din 29 august 2016, § 49, cu referire la infracțiunea de trafic de influență,   și   Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018,  M. Of.  nr.97 din 7 februarie 2019,  §§ 600- 608) .

TRAFICUL DE MIGRANȚI   Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când fapta a fost săvârșită: în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial; prin mijloace care pun în pericol viața, integritatea sau sănătatea migrantului; prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepsește.

TRAFICUL DE MINORI   Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când: prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane; fapta a fost săvârșită de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu; fapta a pus în pericol viața minorului; fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care conviețuiește cu victima; fapta a fost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se afla minorul sau făptuitorul a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia, datorată unui handicap psihic sau fizic, unei situații de dependență, unei stări de incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze. Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.

TRAFICUL DE PERSOANE   Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită: a)prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; b)profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c)prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Traficul de persoane săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani. Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă. În anul 2018 au fost  deschise un număr de  695 de cazuri de trafic de persoane, față de 675 în 2017 și 864 în 2016. Procurorii au pus sub urmărire penală 399 de suspecți de trafic de persoane (362 în 2017, 358 în 2016). Instanțele au condamnat 130 de traficanți în 2018, număr care a continuat scăderea anuală de la 222 (în 2017) și de la 472 în 2016. 37 de traficanți condamnați (29%) au primit pedepse cu suspendare; restul traficanților au primit pedepse cu închisoarea între 1 și peste 10 ani. În Raportul privind traficul de persoane (2019) de pe situl Ambasadei SUA la București, se arată că Guvernul României nu îndeplinește în totalitate standardele minime în vederea eliminării traficului de ființe umane, însă depune eforturi semnificative în acest sens. Aceste eforturi includ inculparea mai multor suspecți de trafic de persoane și adoptarea unei strategii naționale pe cinci ani și a unui plan național de acțiune. Cu toate acestea, guvernul nu a demonstrat eforturi sporite comparativ cu perioada anterioară de raportare. Instanțele au condamnat un număr semnificativ mai mic de traficanți, iar autoritățile au identificat un număr considerabil mai mic de victime, continuând declinul multianual al acestor eforturi. Corupția endemică și presupusa complicitate la infracțiuni de trafic de persoane au continuat nepedepsite, în special în cazul funcționarilor publici care exploatau minore aflate în centre de plasament de stat. În continuare, judecătorii nu au beneficiat de pregătire specializată pentru cazurile de trafic de persoane și lucrul cu victimele, ceea ce a avut efecte negative asupra protecției martorilor, returnării victimelor și condamnării traficanților. Mai mult, insuficienta finanțare  Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane: Buget de 1,3 milioane de euro. Un milion, cheltuieli cu salarii, diurne și deplasări (https://www.rfi.ro/social-113883-romania-victime-traficate-bilant, 28 august 2019 – „O rețea de trafic nu poate exista fără complicitatea autorităților”)  de către guvern a serviciilor de asistență și protecție a continuat să fie o problemă, lăsând majoritatea victimelor neprotejate, predispuse la noi traume și vulnerabile la noi acte de trafic de persoane „România rămâne țară sursă principală pentru traficarea victimelor în scopul exploatării sexuale și a exploatării prin muncă forțată în Europa.” https://ro.usembassy.gov/ro/raportul-privind-traficul-de-persoane-2019, Drept urmare, România a fost retrogradată și inclusă în Nivelul 2 pe Listă de monitorizare, 11 iulie 2019. Jurisprudența națională relevă, de cele mai multe ori, existența unui important element extraneu : Prin Sentința penală nr. 76 din 8.12.2015 a Curții de Apel Suceava s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cu privire la transferul persoanei condamnate A., condamnat de către autoritățile judiciare din Marea Britanie la pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. T20147356 din 10.04.2015 pronunțată de Curtea Coroanei Harrow – Marea Britanie, în a cărei executare se află  (I.C.C.J.,   S.  Penală,   Decizia nr. 514  din   29 mai 2018). Petenta A. se află în stare de detenție în Penitenciarul Bacău (din 30 iunie 2016) în executarea pedepsei de 3 ani și 10 luni închisoare ce i-a fost aplicată prin Sentința penală nr. 120 din 4 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. x/1/2013, definitivă prin Decizia penală nr. 124/A din 8 aprilie 2015 pronunțată de Î.C.C.J. pentru săvârșirea infracțiunilor de proxenetism prevăzută de art. 213 alin. (1) C. pen., trafic de persoane prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. și uz de fals prevăzută de art. 323 C. pen. Ea a fost condamnată prin Sentința penală nr. 440/2011 din 6 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Ordinar din Rimini, Republica Italiană, în Dosarul nr. x/2010, definitivă la  13 aprilie 2012, la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare și 600 de euro amendă pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism și a fost arestată preventiv la domiciliu de la 19 iulie 2010 la 26 ianuarie 2011. Prin ordinul de executare pentru încarcerare și decretul de suspendare din 2 august 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ordinar din Rimini a dispus suspendarea executării ordinului de executare a pedepsei închisorii aplicate petentei, mai exact a restului rămas de executat de 2 ani, o lună și 22 de zile închisoare. Totodată, s-a dispus înștiințarea petentei pentru a se prezenta la Biroul Executări Penale din cadrul Parchetului pentru a solicita acordarea uneia dintre măsurile alternative detenției stabilită conform legislației italiene și avertizarea că se va da curs executării pedepsei imediat în cazurile explicit descrise în ordin( Î.C.C.J., S. Pen., Dec . nr. 329 din   11 aprilie 2018). În perioada aprilie 2006 – iulie 2006, numitul A., uneori împreună cu alte persoane, a constrâns victimele majore C., D., E. (și prin exercitarea de violențe în mod repetat asupra uneia dintre acestea – C.), să practice prostituția în folosul său și al celorlalți coautori, stabilind locurile unde se desfășurau activitățile, prețurile și încasând sumele de bani obținute în urma practicării prostituției (mandatul european de arestare emis la  17.09.2013 de către Judecătorul de Instrucție din cadrul Tribunalului din Torino – Italia, în baza mandatului de arestare pentru săvârșirea a 3 infracțiuni de exploatare sexuală a minorilor; exploatare prostituție și viol, prevăzute  și pedepsite  de art. 600 bis, art. 609 bis din Codul penal italian; art. 3 n. 5, n. 7 cazurile 1 și 2 și art. 4 din Legea nr. 75/1958.). S-a arătat că faptele penale susmenționate sunt incriminate și de legea penală română, respectiv în infracțiunile de trafic de persoane prevăzute  și pedepsite  de art. 210 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea  art. 5 alin. (1) C. pen. (pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 ani la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi), cu aplicarea  art. 77 alin. (1) lit. a) C. pen.; trafic de minori prevăzute  și pedepsite  de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea  art. 5 alin. (1) C. pen. (pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 3 ani la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi) și viol prevăzute  și pedepsite  de art. 218 alin. (1), alin. (3) lit. c) și e) C. pen., cu aplicarea  art. 5 alin. (1) C. pen. (pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi), infracțiuni reținute în concurs real, respectiv cu aplicarea  art. 38 alin. (1) C. pen. (Î.C.C.J., S. Pen., Dec . nr. 155 din  19 februarie 2018) . Fapta inculpatului, constând în aceea că, în perioada august-septembrie 2012 – august 2014, a recrutat    victimele   și le-a transportat  în  – Austria unde, le-a obligat  prin constrângere fizică, psihică și morală să practice prostituția în folosul său, obținând astfel, în mod ilicit, sume de bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane, în formă continuată, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (Î.C.C.J., S. Pen., Dec . nr. 164/RC  din 11 aprilie 2017). Cu ocazia rezolvării unei probleme de drept (Î.C.C.J., Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 20/2016, M. Of.  nr. 927 din 17 noiembrie 2016) au mai fost semnalate alte cazuri, ca urmare a comunicării opiniei judecătorilor din cadrul unor Curții de Apel  și instanțelor arondate: Sentința penală nr. 166 din 3 decembrie 2015, a Tribunalului Hunedoara (nedefinitivă) prin care s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 alin. (1) și (3) C. pen. , prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prevăzute de art. 211 alin. (1) C. pen. (două fapte) și art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. Sentința penală nr. 638 din 30 decembrie 2014 a Judecătoriei Sibiu (nedefinitivă), prin care s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților I.F.C., în temeiul art. 213 alin. (1) C.pen., și a inculpatului I.C.A., în temeiul art. 213 alin. (1) și (3) C.pen., pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism în formă agravată. Decizia penală nr. 617/A din 22 aprilie 2015 a Curții de Apel București – S.  a II-a penală pronunțată în soluționarea apelurilor formulate împotriva Sentinței penale nr. 50 din 2 februarie 2015 a Judecătoriei Sectorului 2 București, prin care s-a dispus, printre altele, respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de apelanții inculpați prin care în temeiul art. 213 alin. (1) și (3) C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen., art. 36 alin. (1) C.pen., art. 396 alin. (1) și (10) C.pr. pen., cu referire la art. 79 alin. (3) C.pen. au fost condamnați inculpații mai sus menționați.. Sentința penală nr. 183 din 6 mai 2016 a Judecătoriei Alexandria — S.  penală privind pe inculpații,   prin care s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților în temeiul art. 213 alin. (1) și (3) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C.pen., art. 77 alin. (1) C.pen., raportat la art. 396 alin. (1), (2) și (10) C.pr. pen.

TRAFICUL DE PRODUSE SAU SUBSTANȚE TOXICE   Producerea, deținerea, precum și orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepsește.

TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR VULNERABILE   v Sclavia, Traficul de persoane,  Traficul de minori,   Supunerea la muncă forțată sau obligatorie,  Proxenetismul,  Exploatarea cerșetoriei,  Folosirea unui minor în scop de cerșetorie,   Folosirea serviciilor unei persoane exploatate,  Folosirea prostituției infantile,  Sancționarea tentativei

  TRANSFERUL NEAUTORIZAT DE DATE INFORMATICE   Transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

 TRANSMITEREA SINDROMULUI IMUNODEFICITAR DOBÂNDIT   Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o persoană care știe că suferă de această boală se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani. Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA – de către o altă persoană decât subiectul activ al infracțiunii se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani. Dacă prin faptele amintite s-a produs moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani. Când fapta a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă a cauzat moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Tentativa se pedepsește.

TRĂDAREA   Fapta cetățeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizație străină ori cu agenți ai acestora, în scopul de a suprima sau știrbi unitatea și indivizibilitatea, suveranitatea sau independența statului, prin: provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine; subminare economică, politică sau a capacității de apărare a statului; aservire față de o putere sau organizație străină; ajutarea unei puteri sau organizații străine pentru desfășurarea unei activități ostile împotriva securității naționale, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

TRĂDAREA PRIN AJUTAREA INAMICULUI   Fapta cetățeanului român care, în timp de război: predă teritorii, orașe, poziții de apărare, depozite ori instalații ale forțelor armate române sau care servesc apărării; predă nave, aeronave, mașini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot servi purtării războiului; procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel; trece de partea inamicului sau efectuează alte acțiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forțelor armate române sau a armatelor aliate; luptă sau face parte din formații de luptă împotriva statului român sau a aliaților săi se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

TRĂDAREA PRIN TRANSMITERE DE INFORMAȚII SECRETE DE STAT   Transmiterea de informații secrete de stat unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, precum și procurarea ori deținerea de documente sau date ce constituie informații secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le cunoaște, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților acestora, săvârșite de un cetățean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII   Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Având în vedere tradiția instaurată de codul penal în vigoare privind includerea unei definiții a infracțiunii într-un text al codului – deși în majoritatea legislațiilor o astfel de definiție nu există, ea fiind considerată ca intrând în competența doctrinei – s-a decis menținerea acestui model de reglementare și formularea definiției infracțiunii în art.15. Definiția propusă este însă substanțial modificată față de cea conținută în art.17 C. pen. în vigoare. Astfel, s-a renunțat la pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii, trăsătură specifică legislațiilor de inspirație sovietică, fără legătură cu tradițiile dreptului nostru penal. Renunțarea la reglementarea pericolului social – și implicit la categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracțiunii – nu atrage după sine aducerea în sfera infracțiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situația acestora se va rezolva, în contextul reglementărilor unui nou Cod de procedură penală, pe baza principiului oportunității urmăririi penale, o asemenea soluție fiind tradițională în legislațiile europene occidentale. Definiția infracțiunii propusă în art.15 a ținut cont atât de tradiția dreptului penal român interbelic, cât și de reglementări europene care consacră o asemenea definiție în codul penal. În acest sens, este de subliniat că încă în 1923, Traian Pop definea infracțiunea ca o faptă antijuridică, imputabilă și sancționată de legea penală. Textul propus de proiect pornește de la această definiție doctrinară și, având în vedere și reglementarea din art.14 C.pen. grec, reține trei trăsături generale ale infracțiunii, acceptate de majoritatea sistemelor penale europene: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat (antijuridic) și caracterul imputabil. Prevederea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta concret săvârșită, ce urmează a fi calificată ca infracțiune, să corespundă întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) cât și a elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăție). Așa de pildă, dacă se comite din culpă luarea unui bun al altuia, se va decide, prin raportare la infracțiunea de furt, că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală, căci legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârșită cu intenție. Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă deși prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru-totul descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea autorizează săvârșirea ei în condițiile date. Împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative – într-un capitol distinct. Ultima trăsătură generală a infracțiunii este caracterul imputabil. Pentru ca o faptă  să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproșată săvârșirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuție, sunt necesare anumite premise, și anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității); făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). Cauzele care înlătură premisele imputabilității sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate. Faptul că vinovăția nu mai apare menționată explicit în cuprinsul definiției infracțiunii nu înseamnă însă că aceasta și-a pierdut în vreun fel din importanță, ci doar că s-a dorit o clarificare a funcțiilor pe care ea le îndeplinește în cadrul infracțiunii. De altfel în prezent este unanim admis că noțiunea de vinovăție are o dublă accepțiune: ea reprezintă în primul rând un sub-element al laturii subiective a infracțiunii, context în care se înfățișează sub forma intenției, a intenției depășite (praeterintenției) și a culpei; într-o a doua accepțiune, vinovăția apare ca trăsătură generală a infracțiunii. În noua reglementare, vinovăția, în prima sa accepțiune, joacă același rol, ca element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează concordanța faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Cât privește a doua accepțiune, s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct – imputabilitate – pentru a o defini, din mai multe rațiuni: a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăția ca sub-element al laturii subiective, confuzie nefericită în condițiile în care, vinovăția privită ca trăsătură generală a infracțiunii, fie există, fie nu există, astfel încât nu prezintă nicio importanță delimitarea între intenție și culpă. Astfel, sub aspectul trăsăturii generale, o persoană, după cum este sau nu responsabilă penal, va acționa cu sau fără vinovăție, nefiind posibilă o diferențiere între intenție și culpă pe acest plan. Distincția intenție/culpă prezintă relevanță doar în planul încadrării juridice, adică doar sub aspectul de sub-element al laturii subiective. b) deplasarea abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă, îmbrățișată astăzi de majoritatea sistemelor penale europene (dreptul german, austriac, elvețian, spaniol, portughez, olandez etc.). Așa cum s-a mai menționat, potrivit teoriei normative, vinovăția ca trăsătură generală este privită ca un reproș, ca o imputare făcută infractorului pentru că a acționat altfel decât îi cerea legea deși a avut reprezentarea clară a faptei sale și deplină libertate în manifestarea voinței, ea neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective. (Expunerea de motive).

TRECEREA FRAUDULOASĂ A FRONTIEREI DE STAT   intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Dacă fapta a fost săvârșită: în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate; de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de intrare sau de ședere în țară, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Tentativa se pedepsește. Fapta săvârșită de o victimă a traficului de persoane sau de minori, nu se pedepsește.

TULBURAREA DE POSESIE   Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violență sau amenințare ori prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.  Infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave.

TULBURAREA ORDINII ȘI LINIȘTII PUBLICE   Fapta persoanei care, în public, prin violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.  Prin Decizia nr. 9 din 12 aprilie 2016 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă elementul material al laturii obiective a infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuie îndreptat împotriva mai multor persoane și dacă în situația în care acțiunea descrisă a vizat o singură persoană operează dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal.”,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Stabilește că: 1. În aplicarea dispozițiilor art. 371 din Codul penal, în cazul infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, pentru existența infracțiunii, violențele, amenințările sau atingerile grave aduse demnității nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca violențele, amenințările ori atingerile grave aduse demnității, care tulbură ordinea și liniștea publică, să fie săvârșite, în public, împotriva unei persoane. 2. În ipoteza în care violențele, amenințările sau atingerile grave aduse demnității persoanei, care tulbură ordinea și liniștea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incidente dispozițiile art. 4 din Codul penal. (M. Of. nr. 356 din 10 mai 2016).

 

U

UCIDEREA DIN CULPĂ   Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI   Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

UCIDEREA ORI VĂTĂMAREA NOU-NĂSCUTULUI SĂVÂRȘITĂ DE CĂTRE MAMĂ   Uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă faptele de lovire sau alte violențe,  vătămare corporală,  lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte sunt săvârșite asupra copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună și, respectiv, 3 ani.

ULTRAJUL   Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele comise împotriva unui funcționar public, dacă privesc un membru de familie al funcționarului public. Faptele comise asupra unui polițist sau jandarm, precum și asupra personalului silvic învestit cu exercițiul autorității publice, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

ULTRAJUL CONTRA BUNELOR MORAVURI   Fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârșește acte de exhibiționism sau alte acte sexuale explicite se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

ULTRAJUL JUDICIAR   Amenințarea, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârșite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate. Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate. Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele comise în condițiile de mai sus,  dacă privesc un membru de familie al judecătorului sau al procurorului. Dispozițiile menționate se aplică în mod corespunzător și faptelor comise împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.

UNITATEA INFRACȚIUNII CONTINUATE ȘI A CELEI COMPLEXE   Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. Prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal,   Curtea Constituțională constată că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională. care impune condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate – creează o diferență de tratament juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. Consecința constatării de către Curte a neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) C. pen.  este, practic, revenirea la soluția adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenței unei compatibilități limitate între infracțiunea continuată și pluralitatea de subiecți pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la caz de instanțele judecătorești, în virtutea rolului constituțional al acestora de a asigura înfăptuirea justiției, în acest sens, Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru a stabili dacă toate acțiunile sau inacțiunile au fost comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale sau dacă își au sursa în rezoluții distincte este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt și a condițiilor în care au fost săvârșite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, și identitatea persoanei vătămate. De asemenea, alte criterii de stabilire a existenței infracțiunii continuate ar putea fi: săvârșirea la intervale de timp relativ scurte a acțiunilor componente; comiterea acțiunilor asupra unor bunuri de același fel; folosirea acelorași metode, procedee, mijloace; comiterea acțiunilor în aceleași împrejurări sau condiții, precum și unitatea de scop. Fiind chemată să se pronunțe asupra unui recurs în interesul legii, Î.C.C.J. a apreciat că “diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei acțiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot atâtea infracțiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acțiuni” [Decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007]. Ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei “și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiție esențială a infracțiunii continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale, lăsat la aprecierea organelor judiciare. (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017)

UNITATEA ȘI PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI   În materia unității de infracțiune o primă modificare se referă la definiția legală a infracțiunii continuate în care a fost introdusă o nouă condiție și anume unitatea de subiect pasiv. Dreptul comparat oferă trei soluții în privința compatibilității unității infracțiunii continuate cu pluralitatea de subiecți pasivi – incompatibilitate totală, compatibilitate totală și respectiv compatibilitate limitată la categoria infracțiunilor contra patrimoniului. Este preferabilă prima dintre aceste soluții, la care se raliază și proiectul, căci infracțiunea continuată a fost creată ca o excepție de la aplicarea tratamentului sancționator prevăzut pentru concursul de infracțiuni, și trebuie să rămână o excepție. Acceptarea compatibilității infracțiunii continuate cu pluralitatea subiecților pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidență al acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracțiuni, așa cum se întâmplă în prezent. O astfel de tentație va fi cu atât mai mare în viitor, în condițiile înăspririi tratamentului sancționator prevăzut de lege pentru concursul de infracțiuni, astfel că soluția propusă de proiect își găsește pe deplin justificarea. A treia modificare are în vedere definiția infracțiunii complexe la care expresia „ca element sau circumstanță agravantă”, se înlocuiește cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravat”, modificare cerută de doctrina penală. A patra modificare vizează stabilirea pedepsei în cazul infracțiunii continuate. Dacă potrivit Codului penal în vigoare (art. 42 alin. 1) infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor, în proiect se prevede că pedeapsa pentru infracțiunea continuată săvârșită se majorează cu 1/3, dar nu mai mult de 3 ani în cazul închisorii. Se justifică un asemenea mod de a raționa întrucât la infracțiunea continuată chiar dacă există o pluralitate de acte similare, toate au la bază o rezoluție unică, pe când la concurs de infracțiuni identificăm mai multe hotărâri infracționale. În privința pedepsei în cazul infracțiunii complexe praeterintenționată, s-a instituit regula că „dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată. Această soluție legislativă vine să confirme, ceea ce practica judiciară și doctrina penală au promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte.   Referitor la formele pluralității de infracțiuni, spre deosebire de Codul penal în vigoare, proiectul reglementează trei forme ale pluralității de infracțiuni reținute în doctrina penală și confirmate de practica judiciară și anume: concursul, recidiva și pluralitatea intermediară de infracțiuni. În art. 37 din proiect se definește concursul real de infracțiuni făcându-se precizarea că infracțiunile concurente sunt săvârșite „prin acțiuni sau inacțiuni distincte”, aceasta pentru a răspunde precizărilor făcute în doctrina penală în materia concursului real de infracțiuni. În privința pedepsei principale, în caz de concurs de infracțiuni, s-a optat pentru sistemul absorbției în ipoteza în care pentru una dintre infracțiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detențiunii pe viață, iar cumulul aritmetic în cazul când pentru infracțiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu amenda ori o pedeapsă cu închisoarea și alta cu amenda. Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea operează cumulul juridic, la fel ca în Codul penal în vigoare, cu deosebirea că la pedeapsa cea mai grea se adaugă obligatoriu un spor care nu poate fi mai mic de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, cu condiția ca pedeapsa astfel rezultată să nu depășească totalul pedepselor pentru infracțiunile concurente și nici maximul general al pedepsei închisorii. ( Expunerea de motive).   v Unitatea infracțiunii continuate și a celei complexe,  Pedeapsa pentru infracțiunea continuată și infracțiunea complexă,  Recalcularea pedepsei pentru infracțiunea continuată sau complexă,  Concursul de infracțiuni,  Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni,  Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente,  Recidiva,  Condamnări care nu atrag starea de recidivă,  pluralitatea intermediară

UNIVERSALITATEA LEGII PENALE   Legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri: s-a săvârșit o infracțiune pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă; s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată.Aceste din urmă dispoziții nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.

UTILIZAREA DE METODE INTERZISE ÎN OPERAȚIUNILE DE LUPTĂ   Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internațional: declanșează un atac prin mijloace militare împotriva populației civile sau a unor civili care nu participă direct la ostilități; declanșează un atac prin mijloace militare împotriva bunurilor civile protejate ca atare de dreptul internațional umanitar, în special clădiri consacrate cultului religios, învățământului, artei, științei, acțiunilor caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii sau răniții sunt adunați, precum și împotriva orașelor, satelor, locuințelor sau clădirilor neapărate ori zonelor demilitarizate sau asupra instalațiilor ori echipamentelor ce conțin substanțe periculoase, în măsura în care acestea nu sunt folosite ca obiective militare; desfășoară un atac prin mijloace militare, știind că el va cauza pierderi de vieți omenești în rândul populației civile, răniri ale persoanelor civile, distrugeri de bunuri cu caracter civil, care ar fi vădit disproporționate în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat; utilizează o persoană protejată de dispozițiile dreptului internațional umanitar pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forțe militare să devină țintă a operațiunilor militare ale părții inamice; utilizează, ca metodă de purtare a războiului, înfometarea deliberată a civililor, privându-i de bunurile indispensabile supraviețuirii sau împiedicând, cu încălcarea dispozițiilor dreptului internațional umanitar, primirea ajutoarelor destinate acestora; declară sau ordonă că nu va exista îndurare pentru învinși; ucide sau rănește, prin viclenie, un membru al forțelor armate inamice sau un combatant al forțelor inamice se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi;  utilizează bunurile culturale protejate ca atare de dreptul internațional umanitar, în special monumente istorice, clădiri consacrate cultului religios, învățământului, artei sau științei, pentru declanșarea unui atac prin mijloace militare împotriva părții inamice. Desfășurarea unui atac prin mijloace militare, în cadrul unui conflict armat cu caracter internațional, știind că el va cauza mediului înconjurător daune extinse, de durată și grave, care ar fi vădit disproporționate în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

UTILIZAREA DE MIJLOACE INTERZISE ÎN OPERAȚIUNILE DE LUPTĂ   Fapta persoanei care, în cadrul unui conflict armat, cu sau fără caracter internațional: utilizează otravă sau arme cu substanțe otrăvitoare; utilizează gaze asfixiante, toxice sau asimilate și orice lichide, materii sau procedee similare; utilizează arme care cauzează suferințe fizice inutile se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

UZUL DE ARMĂ FĂRĂ DREPT   Uzul de armă letală sau interzisă, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani. Uzul de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.

UZUL DE FALS   Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, și cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată. Prin Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017 privind recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidențiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale și chitanțe de plată întocmite în fals în numele unor societăți comerciale care nu recunosc tranzacțiile sau care au avut în perioada funcționării comportamentul fiscal asemănător societăților comerciale „fantomă”, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale; raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals prevăzute de art. 322 și art. 323 din Codul penal, Î.C.C.J. Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii stabilește căfapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prin folosirea de facturi și chitanțe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. (M. Of. nr. 1024 din 27 decembrie 2017).

UZURPAREA DE CALITĂȚI OFICIALE   Folosirea fără drept a unei calități oficiale care implică exercițiul autorității de stat, însoțită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta funcționarului public care continuă să exercite o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, după ce a pierdut acest drept conform legii. Dacă faptele au fost săvârșite de o persoană care poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorități publice, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. În ceea ce privește acuzațiile privind săvârșirea infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, prevăzută de art. 258 alin. (1) C. pen. în cazul inculpatului B. și complicitate la comiterea infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 258 alin. (1) C. pen., Referitor la uzurparea de calități oficiale, elementul material presupune folosirea unei calități pe care subiectul nu o are sau nu o mai are. Infracțiunea de uzurpare de calități oficiale se caracterizează prin exercitarea funcției în absența formalităților prevăzute de lege pentru obținerea acesteia și nu prin exercitarea funcției după ce formalitățile au fost derulate, dar au fost viciate (prin omisiunea prezentării ori prin ignorarea de către cei chemați să facă evaluarea unor elemente care ar fi împiedicat exercitarea mandatului). Desfășurarea unei proceduri legale de care depinde exercitarea funcției face să lipsească elementul de uzurpare specific incriminării. această infracțiune presupune exercitarea în absența unor dispoziții ori proceduri legale, atât a numirii, cât și a mandatului însuși. Deoarece acuzația de abuz în serviciu se referea la menținerea persoanei în funcția în care fusese validată și care depusese jurământul în Senat, este exclusă reținerea unei acuzații de uzurpare de calității oficiale în legătură cu aceeași funcție. Referitor la acuzația de uzurpare de calități oficiale, s-a reținut că inculpatul a dobândit, în condițiile prevăzute de Legea nr. 208/2015, calitatea de senator și a exercitat actele de senator în temeiul acestei calități, dobândite în urma unei proceduri care nu a fost contestată în procesul electoral. Nu s-au formulat acuzații legate de condițiile depunerii candidaturii ori legate de declarațiile prevăzute de lege la depunerea candidaturii cu privire la starea de incompatibilitate, astfel că acestea nu fac obiectul judecății, deci nu pot fi analizate de instanță, care nu se poate pronunța pe cale incidentală asupra lipsei de valabilitate a procesului electoral finalizat cu validarea mandatului și depunerea jurământului în calitate de senator. instanța fondului a reținut că împrejurarea legalității candidaturii inculpatului pentru mandatul de senator, excede judecării cauzei. Deoarece nu a existat o invalidare a alegerilor și respectiv a calității de senator, funcția nu a fost deținută nelegal în înțelesul dat de C. pen., astfel că actele îndeplinite de inculpatul B. în această calitate nu sunt acte de uzurpare a acestei calități în sensul art. 258 din C. pen., ceea ce a condus instanța la achitarea inculpatului ( Î. C. C. J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 55 din 20 iunie 2022)

UZURPAREA FUNCȚIEI   Fapta funcționarului public care, în timpul serviciului, îndeplinește un act ce nu intră în atribuțiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.  v Pedeapsa în caz de recidivă

 

V

VĂTĂMAREA CORPORALĂ   Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: o infirmitate; leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent; avortul; punerea în primejdie a vieții persoanei, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia infirmități,  leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale,  un prejudiciu estetic grav și permanent, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Tentativa la infracțiunea prevăzută mai sus se pedepsește.

VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ   Lovirea sau orice acte de violență săvârșită din culpă prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Fapta de vătămare  corporală săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Când fapta  amintită mai sus a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Dacă urmările prevăzute mai sus s-au produs față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea faptelor amintite mai sus constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Prin Decizia nr. 4 din 4 martie 2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) și alin. 4 C. pen. din 1969 își găsește corespondentul în infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din actualul C.pen.  sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 27⁴ din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) și alin. 4 C. pen. din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 și 90 de zile îngrijiri medicale și nu îndeplinește una dintre condițiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este dezincriminată începând cu  1 februarie 2014. (M. Of. nr. 244 din   9 aprilie 2015). Prin Decizia nr. 8 din 23 mai 2018 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept prevăzute de art. 196 alin. (1) C. pen., privind vătămarea corporală din culpă, sintagma din teza I a acestui text incriminator,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în interpretarea dispozițiilor art. 196 alin. (1) teza I C. pen., care incriminează fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) din Codul penal săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice, existența infracțiunii de vătămare corporală din culpă nu este condiționată de o anumită limită a îmbibației alcoolice. (M. Of. nr. 539 din   28 iunie 2018). De exemplu,  Infracțiunea prev. de art. 192 alin. (2) C. pen. constă în uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități. Prin această infracțiune este sancționată nerespectarea conduitei prescrise de dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, conduite prin care se cauzează decesul unei persoane. Pentru a se reține incidența acestei formei agravate, pe de o parte, conduita culpabilă (comisivă sau omisivă) trebuie să fie săvârșită în timp ce agentul desfășoară în concret o profesie, o meserie sau o anumită activitate la momentul conduitei culpabile relevante, pe de altă parte, trebuie să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității. Din punct de vedere formal, sursa acestor măsuri de prevedere poate fi orice act, cu caracter normativ sau individual, dacă prin acesta se stabilesc măsuri de prevedere în sarcina beneficiarului . De asemenea, pentru a se reține săvârșirea acestei infracțiuni trebuie ca între activitatea culpabilă ilicită și decesul victimei să existe un raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea urmării imediate au concurat și alte fapte ori împrejurări preexistente, concomitente sau ulterioare. Totodată, delimitarea cauzelor de condițiile ori împrejurările favorizante trebuie să se realizeze prin stabilirea elementului material necesar și indispensabil pentru survenirea rezultatului, distincție ce revine instanței de judecată prin examinarea tuturor probelor. Raportul de cauzalitate nu apare menționat explicit în norma de incriminare, dar necesitatea lui se deduce din cerința ca acțiunea să aducă atingere valorii ocrotite de legea penală, ceea ce presupune constatarea faptului că vătămarea este consecința acțiunii. Deopotrivă, infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (1) C. pen. constă în săvârșirea, din culpă, a unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-a pricinuit unei persoane o vătămare a integrității corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile, de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune, care necesită cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale. Pentru existența acestei infracțiuni este suficient să se facă dovada consumului de băuturi alcoolice de către conducătorul auto, fără să fie necesar să se dovedească împrejurarea că respectivul consum i-a afectat capacitatea de a conduce. Conform art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002, participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sa integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice sau private. Potrivit dispozițiilor art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță. (Î.C.C.J. Secția penală, Decizia nr. 618/RC  din 29 noiembrie 2022)

VĂTĂMAREA FĂTULUI în timpul nașterii, care a împiedicat instalarea vieții extrauterine se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani. Vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Vătămarea fătului săvârșită în timpul nașterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică se sancționează cu pedeapsa prevăzută, ale cărei limite se reduc la jumătate. Dacă faptele au fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. Nu constituie infracțiune faptele prevăzute mai sus săvârșite de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical. Vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată nu se pedepsește.

VEHICUL   v conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe;  conducerea unui vehicul fără permis de conducere  

VIAȚA INTIMĂ, FAMILIALĂ ȘI PRIVATĂ  viața privată este o noțiune cuprinzătoare și nu se pretează unei definiții exhaustive (Niemietz împotriva Germaniei, § 29; Pretty împotriva Regatului Unit, §  61; Peck împotriva Regatului Unit, §  57) și poate să „cuprindă multiple aspecte ale identității fizice și sociale a unei persoane” (S. și Marper împotriva Regatului Unit,§  66; Paradiso și Campanelli împotriva Italiei,§  159). Curtea a utilizat noțiunile de „viață privată” și de „corespondență”, fără a preciza care sunt interesele individuale aflate în joc (Klass și alții împotriva Germaniei, §  41; Kopp împotriva Elveției, §  91). Noțiunea de „viață privată” nu se limitează la un cerc intim.  Respectarea vieții private trebuie să includă, într-o anumită măsură, dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane (Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2),§  95; Niemietz împotriva Germaniei, §  29; Botta împotriva Italiei, §  32), precum și activitățile profesionale (Fernández Martínez împotriva Spaniei,§  110; Bărbulescu împotriva României,§  71; Antović și Mirković împotriva Muntenegrului, §  42) sau comerciale (Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy împotriva Finlandei,§  130). Anumite consecințe pentru viața privată a unei persoane care a săvârșit o infracțiune sunt compatibile cu art. 8 din Convenție în măsura în care nu depășesc consecințele normale și inevitabile ale unei astfel de situații (Jankauskas împotriva Lituaniei (nr. 2), §  76). Cauzele care intră sub incidența acestei noțiuni au fost grupate în trei mari categorii, și anume: (I) integritatea fizică, psihologică sau morală a persoanei; (ii) viața sa privată și (iii) identitatea sa. ( X și Y împotriva Țărilor de Jos, §  22. Obligațiile pozitive care le revin autorităților —art. 2 sau art. 3, art. 8, — pot include obligația de a menține și de a aplica în practică un cadru juridic adecvat, care să ofere protecție împotriva actelor de violență (Osman împotriva Regatului Unit, §  128- 130; Bevacqua și S. împotriva Bulgariei, §  65; Sandra Janković împotriva Croației, §  45; A împotriva Croației, §  60; Dorđević împotriva Croației, §  141-143; Söderman împotriva Suediei,§  80). Art. 8 CEDH impune statelor obligația pozitivă de a asigura cetățenilor lor dreptul la respectarea efectivă a integrității lor fizice și psihice (Nitecki împotriva Poloniei (dec.); Odièvre împotriva Franței,§  42; Glass împotriva Regatului Unit, §  74-83; Pentiacova și alții împotriva Moldovei). Această obligație poate implica adoptarea unor măsuri specifice de protejare a dreptului la respectarea vieții private (Airey împotriva Irlandei, §  33; McGinley și Egan împotriva Regatului Unit, §  101; Roche împotriva Regatului Unit,§  162; A, B și C împotriva Irlandei,§  245). În Hadzhieva împotriva Bulgariei, autoritățile au arestat părinții reclamantei în prezența acesteia, atunci când avea 14 ani, lăsând-o pe tânăra reclamantă să se descurce singură. Deși dreptul intern aplicabil prevedea adoptarea unor măsuri de protecție în astfel de situații, autoritățile nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a se asigura că reclamanta era protejată și îngrijită în absența părinților săi (§  62-66). a. Victimele violenței 63. Statul are o responsabilitate pozitivă de a proteja persoanele împotriva actelor de violență ale terților, în cauzele în care sunt implicați copii și victime ale violenței domestice. (Sandra Jankovic împotriva Croației, §  45). Acestea ar trebui să includă măsuri rezonabile destinate să împiedice relele tratamente de care autoritățile aveau sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, precum și să descurajeze în mod eficient astfel de încălcări grave ale integrității personale (Z și alții împotriva Regatului Unit,§  73; M.P. și alții împotriva Bulgariei, §  108). Astfel de măsuri trebuie să aibă ca scop asigurarea respectării demnității umane și protejarea interesului superior al copilului (Pretty împotriva Regatului Unit, §  65; C.A.S. și C.S. împotriva României, §  82). În Wetjen și alții împotriva Germaniei, s-a constatat că riscul aplicării unor bătăi sistematice șiregulate cu bățul la care erau supuși copiii constituia un motiv relevant pentru retragerea parțială a autorității părintești și luarea copiilor în îngrijire (§  78) (v și Tlapak și alții împotriva Germaniei, §  91). În ceea ce privește actele grave, precum violul și abuzul sexual asupra copiilor, este sarcina statelor membre să asigure existența unor dispoziții de drept penal eficiente (X și Y împotriva Țărilor de Jos, §  27; M.C. împotriva Bulgariei, §  150, în care abordarea adoptată de magistratul de instrucție și de procurori nu a întrunit cerințele inerente obligațiilor pozitive ale statelor ( M.G.C. împotriva României, §  74), precum și a unor anchete penale efective (C.A.S. și C.S. împotriva României, §  72; M.P. și alții împotriva Bulgariei, §  109-110; M.C. împotriva Bulgariei, §  152; A, B și C împotriva Letoniei, §  174) și a posibilității de a obține despăgubiri și reparații (C.A.S. și C.S. împotriva României, §  72; Brecknell împotriva Regatului Unit, §  64; Szula împotriva Regatului Unit (dec.) În cazurile de violență domestică, statele sunt, de asemenea, responsabile pentru protejarea victimelor, (Bevacqua și S. împotriva Bulgariei; A împotriva Croației; Hajduova împotriva Slovaciei; Kalucza împotriva Ungariei; B. împotriva Moldovei;  Eremia împotriva Republicii MoldovaY.C. împotriva Regatului Unit). În Y. împotriva Sloveniei,   Curtea a constatat că, în cadrul procedurii penale privind pretinse agresiuni sexuale împotriva reclamantei, statul nu a protejat suficient dreptul acesteia la respectarea vieții private și, în special, a integrității sale personale, atunci când inculpatul i-a adresat întrebări la contra-interogatoriu (§  114-116). Statele ar trebui, de asemenea, să ofere protecție adecvată unei femei agresate la domiciliul acesteia sau unei femei căreia i s-a aruncat acid pe față (Sandra Jankovic împotriva Croației; Ebcin împotriva Turciei). Curtea a constatat o încălcare în cazul unei femei care a fost atacată de câini vagabonzi, într-o zonă în care astfel de animale erau o problemă constantă (Georgel și Georgeta Stoicescu împotriva României, §  62). Curtea impune existența unei legături între stat și prejudiciul suferit. Dacă nu există o legătură clară între acțiunea (sau inacțiunea) statului și prejudiciul pretins, cum ar fi o bătaie între elevii unei școli, atunci Curtea poate să declare cauza inadmisibilă (Durdevic împotriva Croației). Condițiile de detenție pot conduce la încălcarea art. 8, în special în cazul în care condițiile respective nu ating nivelul de gravitate necesar pentru a constitui o încălcare a art. 3 (Raninen împotriva Finlandei, §  63; Szafranski împotriva Poloniei, §  39). De asemenea, obligația de a se supune unei percheziții corporale constituie, în general, o ingerință în temeiul art. 8 (Milka împotriva Poloniei, §  45 ghid cedo).  v Constituția  României  

VINOVĂȚIA   Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală. Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită. Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul: prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte; prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul: prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce; nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă. Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres. În ceea ce privește vinovăția, s-a introdus dispoziția din alin.1 al art.17 în scopul de a se sublinia faptul că intenția și culpa se analizează în contextul faptei prevăzute de legea penală, ca elemente prin prisma cărora se evaluează concordanța între fapta concretă și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. De asemenea, a fost consacrată explicit intenția depășită (praeterintenția) ca formă de vinovăție, ea fiind general acceptată de practică și de doctrină. În fine, a fost unificat regimul sancționator prevăzut pentru acțiunea și inacțiunea comisă cu aceeași formă de vinovăție (alin.3 și 4). (Expunerea de motive)

VIOLAREA CONFIDENȚIALITĂȚII VOTULUI   Violarea prin orice mijloace a secretului votului se pedepsește cu amendă. Dacă fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al secției de votare, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.

VIOLAREA DE DOMICILIU   Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În cazul în care fapta este săvârșită de o persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire de calități mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENȚEI   Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reținerea, fără drept, a unei corespondențe adresate altuia, precum și divulgarea fără drept a conținutului unei asemenea corespondențe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greșeală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicații se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Dacă faptele au fost săvârșite de un funcționar public care are obligația legală de a respecta secretul profesional și confidențialitatea informațiilor la care are acces, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea unor drepturi. Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără drept, a conținutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoștință de aceasta din greșeală sau din întâmplare, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Nu constituie infracțiune fapta săvârșită: dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni; dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificație pentru viața comunității și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate. Deținerea sau confecționarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a comunicațiilor se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Pentru faptele prevăzute la alin. (1) al art. 302 acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

VIOLAREA SEDIULUI PROFESIONAL   Pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptățite se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În cazul în care fapta este săvârșită de o persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire de calități mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. a fost incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional, dat fiind că, potrivit jurisprudenței CEDO , și sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecția conferită de art. 8 din Convenție (v hotărârea Niemietz c. Germania, din 16 decembrie 1992). Ca urmare, incriminarea menționată se regăsește în majoritatea legislațiilor (art.191 C. pen. portughez, art.203 C. pen spaniol, § 123 C. pen. german, § 109 C. pen. austriac, § 6 cap. 4 C. pen. suedez, § 355 C. pen. norvegian), iar acolo unde nu se regăsește explicit, s-a ajuns la sancționarea acestei fapte prin interpretarea extensivă a textului referitor la violarea de domiciliu (v jurisprudența Curții de Casație italiene – spre exemplu, dec. nr.5767 din 08.06.1981 – în aplicarea art.614 C. pen.). (Expunerea de motive)

VIOLAREA VIEȚII PRIVATE     Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute mai sus, către o altă persoană sau către public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, în orice mod, a unei imagini intime a unei persoane identificate sau identificabile după informaţiile furnizate, fără consimţământul persoanei înfăţişate, de natură să provoace acesteia o suferinţă psihică sau să aducă atingere imaginii sale, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Prin imagine intimă se înţelege orice reproducere, indiferent de suport, a imaginii unei persoane nude, care îşi expune total sau parţial organele genitale, anusul sau zona pubiană sau, în cazul femeilor, şi sânii, ori care este implicată într-un raport sexual sau act sexual. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de lege săvârşită: de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim; dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor; dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni; dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate. Nu constituie infracţiune divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, în orice mod, a unei imagini intime a unei persoane identificate sau identificabile după informaţiile furnizate, fără consimţământul persoanei înfăţişate, de natură să provoace acesteia o suferinţă psihică sau să aducă atingere imaginii sale, dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni. Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute de lege, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2)  C. pen.  nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private  ( Decizia nr.  51/2021,  M. Of.  nr. 1050 din 3 noiembrie 2021 )

VIOLENȚA ÎN FAMILIE   Dacă faptele omor,  omor calificat și  lovire sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice,  Vătămarea corporală și  lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte  sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.  În cazul infracțiunilor de Lovirea sau alte violențe și lovirea sau violențe din culpă săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu.

VIOLUL 

Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile de mai sus. Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când: victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care conviețuiește cu victima; fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice; fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună. făptuitorul se folosește de autoritatea funcției sale. Acțiunea penală pentru faptele arătate mai sus se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi dacă faptele arătate mai sus sunt comise în una dintre următoarele împrejurări: fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața victimei în orice alt mod; fapta a fost săvârșită asupra unei femei gravide; în urma faptei, victima rămâne însărcinată; victima se află într-o stare de vulnerabilitate vădită, cauzată de vârstă, boală, handicap fizic sau psihic ori o situație de dependență; fapta a fost comisă prin folosirea unei arme sau prin amenințarea cu aceasta; f)victimei i s-a administrat, fără știința sa sau împotriva voinței sale, alcool sau orice substanță care îi afectează discernământul sau controlul acțiunilor sale. Tentativa la infracțiunile de mai sus se pedepsește. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 9 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Conform art. II din Legea nr. 217/2020, prin excepție de la prevederile art. 9 din Legea nr. 286/2009 , pentru faptele prevăzute la art. 218-220, art. 221 alin. (1)-(21), art. 2221, art. 2161 și art. 374 alin. (1) și (11) din Legea nr. 286/2009, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română indiferent de pedeapsa prevăzută de legea română, chiar dacă fapta nu este prevăzută ca infracțiune de legea penală a țării unde aceasta a fost săvârșită. Definiția infracțiunii de viol a fost în acest mod concepută având în vedere reglementările C. pen. spaniol (art.179), portughez (art.164), german (§ 177), austriac (§ 201), francez (art.222-23), precum și aspectele evidențiate de doctrina și jurisprudența din aceste state în aplicarea textelor citate.(Expunerea de motive).

VIOLUL SĂVÂRȘIT ASUPRA UNUI MINOR         Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de un major cu un minor care nu a împlinit 16 ani se pedepsesc cu închisoarea de la 7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de un minor cu un alt minor cu vârsta sub 14 ani se sancționează potrivit dispozițiilor art. 114 unde sunt reglementate consecinţele răspunderii penale. Faptele prevăzute nu se sancționează dacă diferența de vârstă între făptuitor și victimă nu depășește 5 ani. Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de un major cu un minor prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare se pedepsesc cu închisoarea de la 8 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de către un minor cu un alt minor prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă aceste fapte  sunt comise în una din următoarele împrejurări:  fapta a fost comisă de către un membru de familie al minorului sau de către o persoană care conviețuiește cu minorul;  minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia cauzată de boală, handicap psihic sau fizic, situație de dependență ori de o stare de incapacitate fizică sau psihică;  fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața minorului în orice alt mod;  fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;  fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;  fapta a fost săvârșită de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism ori o infracțiune de trafic de persoane sau trafic de minori;  în urma faptei, victima a rămas însărcinată, maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani. Dacă faptele arătate au fost comise în schimbul unei remunerații, al unui folos material ori al unui avantaj în natură sau al promisiunii unor astfel de beneficii, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.  Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de un major cu un minor cu vârsta între 16 și 18 ani se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 9 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, dacă:

 minorul este membru de familie al majorului;  minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia, datorată unui handicap psihic sau fizic, unei situații de dependență, unei boli, unei stări de incapacitate fizică sau psihică ori altei cauze;  fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața minorului în orice fel; d)fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.  Fapta de mai sus se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani dacă:  fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;  fapta a fost comisă de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale asupra unui minor, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor ori o infracțiune de trafic de persoane sau trafic de minori.  Tentativa la infracțiunile arătate mai sus se pedepsește.

 Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 9 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. V consecinţele răspunderii penale

Z

 ZĂDĂRNICIREA COMBATERII BOLILOR   Nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care știe că suferă de această boală se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă fapta este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Dacă prin asemenea fapte s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă prin fapta prevăzută în alin. (3) al art. 352  privind transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care știe că suferă de această boală s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă prin Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, iar fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli săvârșită din culpă s-a produs vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa la  transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care știe că suferă de această boală se pedepsește. Prin carantină se înțelege restricția activităților și separarea de alte persoane, în spații special amenajate, a persoanelor bolnave sau care sunt suspecte de a fi bolnave, într-o manieră care să prevină posibila răspândire a infecției sau contaminării.

ZBORUL NEAUTORIZAT   Zborul cu o aeronavă aparținând forțelor armate ale statului român, fără prealabilă autorizare, precum și nerespectarea regulilor de zbor, dacă prin aceasta se periclitează securitatea zborului în spațiul aerian sau a aeronavei, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. Dacă fapta a avut ca urmare distrugerea sau degradarea aeronavei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

INDICE

Agresiuni asupra fătului art. 201-202

Amânarea aplicării pedepsei art. 83-90

Amenda art. 61-64

Aplicarea legii penale art. 3-14

Aplicarea legii penale în spațiu art. 8-14

Aplicarea legii penale în timp art. 3-7

Autorul și participanții art. 46-52

Calculul duratei pedepselor art. 71-73

Categoriile pedepselor art. 53-106

Cauzele care înlătură consecințele condamnării art. 165-171

Cauzele care înlătură răspunderea penală art. 152-159

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei art. 160-164

Cauzele de neimputabilitate art. 23-31

Cauzele justificative art. 18-22

Circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante art. 75-79

Coruperea sexuală a minorilor  art. 221

Detențiunea pe viață art. 56-59

Dispoziții comune art. 128-134,  art. 146-151

Dispoziții finale art. 446

 Dispoziții generale art. 15-17,  art. 74,  art. 107-108,   art. 135-137

Distrugerea și tulburarea de posesie art. 253-256

Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori art. 310-316

Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare art. 317-319

Falsuri în înscrisuri art. 320-328

Fapte comise în circumstanţe agravante  art. 222¹

Folosirea prostituţiei infantile art. 216¹ 

Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice art. 249-252

Furtul art. art. 228-232

Individualizarea pedepselor art. 74-106

Infracțiunea art. 15-52

Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială art. 367-384

Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private art. 224-227

Infracțiuni contra autorității art. 257-261

Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate art. 413-437

Infracțiuni contra familiei art. 376-380

Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății art. 193-198

Infracțiuni contra înfăptuirii justiției art. 266-288

Infracțiuni contra libertății persoanei art. 205-208

Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate art. 381-384

Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale art. 218-223

Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice art. 367-375

Infracțiuni contra patrimoniului art. 228-256

Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii art. 238-248

Infracțiuni contra persoanei art. 188-227

Infracțiuni contra sănătății publice art. 352-359

Infracțiuni contra securității naționale art. 394-412

Infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate art. 329-333

Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice art. 334-341

Infracțiuni contra siguranței publice art. 329-366

Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice art. 360-366

Infracțiuni contra vieții art. 188-192

Infracțiuni de corupție art. 289-294

Infracțiuni de corupție și de serviciu art. 289-309

Infracțiuni de fals art. 310-328

Infracțiuni de genocid și contra umanității art. 438-439

Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război art. 438-445

Infracțiuni de război art. 440-445

Infracțiuni de serviciu art. 295-309

Infracțiuni electorale art. 385-393 

Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat art. 257-265

Infracțiuni privind frontiera de stat art. 262-265

Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie art. 203-204

Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activități reglementate de lege art. 348- 351

Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie art. 199-200

Infracțiuni săvârșite de militari art. 413-431

Infracțiuni săvârșite de militari sau de civili art. 432-437

închisoarea art. 60

înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală art. 172-187

Legea penală și limitele ei de aplicare art. 1-14

Liberarea condiționată art. 99-106

Măsurile de siguranță art. 107-112

Minoritatea art. 113-134

Nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive art. 342-347

Partea generala art,  1-187

Partea specială art,  188-446

Pedeapsa accesorie art. 65

Pedeapsa accesorie și pedepsele complementare art. 65-70

Pedepsele art. 15-52

Pedepsele complementare art. 66-70

Pedepsele principale art. 53-55

Principii generale art. 1-2

Racolarea minorilor în scopuri sexuale  art. 222

Răspunderea penală a persoanei juridice art. 135-151

Regimul măsurilor de siguranță art. 109-112

Regimul măsurilor educative neprivative de libertate art. 117-123

Regimul măsurilor educative privative de libertate art. 124-127

Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice art. 138-145

Regimul răspunderii penale a minorului art. 113-116

Renunțarea la aplicarea pedepsei art. 80-82

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere art. 91-98

Tâlhăria și pirateria art. 228-232

Tentativa art. 32-34

Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile art. 209-217

Unitatea și pluralitatea de infracțiuni art. 35-45

BIBLIOGRAFIE

– Daron Agemoglu, James A.Robinson, De ce eșuează națiunile  Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Litera, 2016;

– George Antoniu (coordonator),  Noul Cod penal,  Ed. C H Beck,  2008;

– – George Antoniu (coordonator),  Explicații preliminare  ale noului Cod penal român,  4 vol., Ed. Universul Juridic, București, 2011;

– George Antoniu, Comentariu, în “Codul penal comentat și adnotat”, Partea generală, Editura Științifică, 1972;

– George Antoniu,  Elementul material din norma de incriminare,  “Revista de drept penal” nr. 2/1999, p. 9;

– George Antoniu,  Reflecții asupra normei penale,  RDP nr.3/2004, p.9;

– George Antoniu,  Reforma penală și constituția,  RDP nr. 1/1996, p.17.

– George Antoniu,  Tipicitate și antijuridicitate,  RDP nr. 4/1997,p. 15;

– George Antoniu, Reforma penală și sistematizarea dispozițiilor penale,  RDP nr. 4/1997, p. 9;.

• – George Antoniu, Aplicarea legii penale în timp și spațiu, RDP nr.4/2001-, p. 9;

– M. Apetrei, Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracțiuni de corupție, „Anale”, Acad. Poliție Al.I. Cuza, 1994, p.42;

 – V. Atanasiu, L. Bănărescu, P. Pandrea, Procedura penală regele Carol II,  Ed. Spor, 1939;

– Marius Avram, Când politicienii români se inspiră din Viktor Orban și Kaczynski, e greu de susținut linia prooccidentală, interviu cu Cristian Pîrvulescu,  „Sinteza” nr. 49/2018;

-Tudor Avrigeanu,  Reflecții asupra valorii sociale ca obiect al ocrotirii penale,  RDP nr. 3/1997, p. 68;

-Tudor Avrigeanu, Implicații sistematice ale conceptului de „raport juridic penal”.  RDP nr. 3/2004, p. 83;

– D. Banciu, S. Rădulescu, V. Teodorescu, Tendințe actuale ale crimei și crimi­nalității în România, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

 – P. Bădică, Provocări privind Comunitatea Națională de Informații modernă. Repere privind definirea strategiei de sharing, în „Revista Română de Studii de Intelligence” nr. 9 din iunie 2013;

– Lidia Barac, Câteva considerații relative la infracțiunea de abuz în serviciu, 6 iunie 2016, http://www.juridice.ro

– Constantin Barbu, Aplicarea legii penale în spațiu și timp, Ed.  Stiințifică, 1972;

• – Constantin Barbu, Înțelesul legii penale, când ne referim la aplicarea ei în timp, în „Rev. jur. a Olteniei” nr. 1-2/1996, p. 25;

– C.  Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 2 vol.   – C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001;

-Becker Steven W., De la Breisach la Roma: ordinul autorității legitime și tu quoque în era post-Nurnberg, în C.D.P. nr. 4/2006, p. 22;

 – Marie Bénilde, Parlamentari francezi și europeni sub presiune, Când lobby‑urile (des)fac legile, în „Le monde diplomatique” nr. 17/2007;

– V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5‑a, în limba română, Ed. IRDO, București, 2005;

– Lavinia Betea,  Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist,  ed. a IV-a,  revizuită,  Curtea Veche,  2018;

– A. Blandiana, Fals tratat de manipulare, Ed. Humanitas, București, 2013;

– Gh. Bocșan, Informatica și libertățile individuale, în Revista juridică nr. 14/1999;

– Georgina Bodoroncea, Conferințele Noul Cod Penal, Consiliul Superior al Magistraturii,  Institutul Național al Magistraturii,  ianuarie-februarie 2014;

– S. Bogdan (coord.), D.A. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială, Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

– S. Bogdan, D.A. Şerban, Drept penal-Partea Specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2017, p.78-79;

– L. Boia, De ce este România altfel, Ed. Humanitas, București, 2012;

– D. Botez, Dacă agravanta prevăzută de art. 75 lit. a) C.pen., poate fi Aplicată inculpaților trimiși în judecată și pentru infracțiunea prevăzută în art. 323 C.pen, „Dreptul” nr. 4/1999, 111;

– László Bruszt, David Stark,    Traiectorii postsocialiste,  Transformarea politicii și a proprietății în Europa Centrală și de Est,  Ed. Ziua,  2002;

– A. Bosovcki, Administrația publică din România între europenizare și rezistență la schimbare, în „Sfera Politicii” nr. 131‑132/2012;

– G.W. Bush, Momente de decizie, București, Ed. Pandora Publishing, 2012;

– Gh. Burlacu, D. Pătroi, Criminalitatea economico‑financiară, între național și transfrontalier, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005;

– Constantin Butiuc,  Conceptul de „lege penală”, RDP nr.2/2003 p.51;

-Versavia Brutaru, Sorin Corlățeanu,  Legea mai favorabilă.,  RDP nr.2/2004, p. 99;

– Șerban Cekez,  Grupurile de interese și politicile publice,  Polirom,  2010;

  – Rodica Chelaru, Arta diversiunii, în „Sfera politicii” nr. 39, iunie 1996;

– Noam Chomsky,  Intervenții,  Ed. Vellant,  2017;

– Petruț Ciobanu,  Dragoș Bogdan,   Noul Cod penal adnotat,  Rosetti, 

 – Dorin Ciuncan, Anticorupția în mediul de afaceri– conflictul (de interese) de natură constituțională, Ed.Universul Juridic,2017;

 – Dorin Ciuncan, Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78/2000,  ed. a III-a,  revăzută și adăugită,    Universul  Juridic, 2017;

  – Dorin Ciuncan, Corupția în spațiul public, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

   – Dorin  Ciuncan, Corupție și politică, cronică de jurisprudență penală, Ed.Universul Juridic, București, 2014;

   – Dorin Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, probleme teoretice,  aspecte practice,  Ed. Universul Juridic,  2012; 

   – D. Ciuncan, Dicționar de procedură penală, Universul Juridic, București, 2015; 2023 ed. II;

• – Dorin Ciuncan, Dreptul inter-temporal și controlul constituționalității legii, „Pro lege” nr. 1/1994, p. 248;

– Dorin Ciuncan, Competența procurorului specializat în combaterea corupției, „Dreptul” nr. 1/2001, p.154;

–  Dorin Ciuncan, Legea penală mai favorabilă,  RDP  nr. 3/1997,56;

– Dorin Ciuncan, Furt calificat. Legea mai favorabilă, RDP nr. 2/2002, p. 142;

– Dorin Ciuncan, Corupție,  Dreptul nr. 2/1996, p.190;

  – Dorin Ciuncan,  Trecerea frauduloasă a frontierei. Tentativă. pluralitate constituită și pluritate ocazională. Grup,  în „Dreptul” nr. 8/1997, 115;

– Dorin Ciuncan, Hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunțării lor, în „Revista juridică”, Timișoara, nr. 9/1996, p.23;

– Dorin Ciuncan, Problema aplicării legii mai favorabile în cazul situațiilor tranzitorii în succesiunea legilor penale privind liberarea condiționată, „Pro lege” nr. 4/2000, 265;

– Dorin Ciuncan,  Reflecții privind aplicarea legii penale mai favorabile,  RDP nr. 3/1997, p. 56;

  – Dorin Ciuncan, Particularități metodologice ale cercetării infracțiunilor de dreptul afacerilor, în „Buletin de criminologie și de criminalistică” nr. 3/2002;

– Dorin Ciuncan,   Corupție,  Captația statului și statul paralel,  aspecte juridice prin jurisprudență comentată la dciuncan. ro

– Nicolae Cochinescu,  Totul despre Ministerul public. Organizarea perghetelor,  Statutul procurorilor,  Ed. Lumina Lex,  București,  2000;

– Sorin Corlățeanu,  Sancțiunile de drept penal,  Prouniversitaria

   – F. Corlățeanu, D. Ciuncan, Infracțiuni de corupție și infracțiuni privind piața de capital, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

– Radu Cătălin Cristea,  Împăratul cu șapcă,  Regomul Traian Băsescu și elitele sale,  2 vol.,  Rao Class,  2017;

  – Simona Cristea, Reflecții privind scopul legii penale,  RDP nr. 3/1998, p. 103;

– Ion Cristoiu,    De la dosarele Legiunii la dosarele Securității, Ed. Historia, 2006;

 – Ion Cristoiu,    De la Fondul Antonescu, la conturile lui Ceaușescu, Ed. Mediafax, 2018 ;

 – lector univ. dr. .Crișu Anastasiu, Aspecte procedurale ale legii privitoare la corupție, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.48;

– Ray Dalio, Principii, Act și Politon, București,  2018;

– Ștefan Daneș, Considerații referitoare la politica penală în România cu privire/ specială asupra politicii penale și legislației între cele două războaie mondiale,precum și în actuala perioadă de tranziție, Dreptul nr.12/1995,p.42;

–  C. Danileț, Corupția și anticorupția în sistemul juridic, Ed. C.H. Beck, București, 2009; Programul Statul de Drept Europa de Sud‑Est, Konrad‑Adenauer‑Stiftung;

– Dan Claudiu Danisor, Constituția României comentată,   Universul Juridic,  2009

– Gh.Dărângă, Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal, în “R.R.D.”nr.3/1970, pp.61-63;

– Vasile Sebastian Dâncu,   Politically Incorrect. Scenarii pentru o Românie polsibilă,  Cluj-Napoca,  2016 ed. III

– Horia Diaconescu,  Cu privire la incidența, într-o situație tranzitorie,  a principiului aplicării legii penale mai favorabile în cazul liberării pe cauțiune, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 69;

– Horia Diaconescu, Modificări aduse structurii și conținutului infracțiunilor de luare și dare de mită, primire de foloase necuvenite și trafic de influență prin Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, „Dreptul” nr. 4/2001, p.44;

– V. Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat, Partea specială, ed. a 2‑a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

– V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal român, Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

 – V. Dobrinoiu ș.a., Noul Cod penal comentat, Partea Specială, ed. a 2‑a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

– V.  Dongoroz, Drept penal, “Tirajul”, Institutul de Arte Grafice, București,1939

 –  V. Dongoroz ș. a. „Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. I – IV, Ed. Academiei,   București,  1972;

– V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. a II-a, București, 1942, p. 8 apud N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Paidea;

  – N.  Dumbravă,  Competența materială după adoptarea actualei legi de modificare a Codului de procedură penală, „Dreptul” nr. 5/1997, p. 79;

– Dumitru Virgil Diaconu,  Legea mai favorabilă aplicată pedepselor definitive,  RDP nr.2/2003 p.56;

-Petre Dungan,  Structura raportului juridic penal,  RDP nr.4/1996, p. 37;

 – M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972;

– Daniel Estulin, În culisele unei președinții, Meteor Press,,2019;

  – Niall Ferguson, Imperiul.Cum a creat Marea Britanie lumea modernă, Polirom, 2018;

– B. Ficeac, Tehnici de manipulare, ed. a 7‑a, revăzută și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2014;

– Lawrence Freedman,  Stategia,  o istorie completă,  Litera,  București,  2018;

– Lawrence Freedman,  Viitorul războiului.  O istorie,   Litera,  București,  2019;

 – S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecințe juridice, Ed. Universul Juridic, București, 2008;

– Tony Judt,  Epoca postbelică,   o istorie a Europei după 1945,  Litera,  2019;

– T. Gallager, Deceniul pierdut al României, Mirajul integrării europene după anul 2000, Ed. All, 2010;

– Vasile Găliceanu, Mioara Ketty Guiu, Reflecții în legătură cu reforma sistemului legislativ penal, „Dreptul” nr. 3/1994, p.72;

– John Gibb,  Cine te urmărește,  Rao,  2009;

– Jean-Pierre Le Goff,  Democrația post-totalitară,  Universul Juridic,  Ed. Universitaria,  Craioca,  2012;

– Ion Gh.Gorgăneanu,  Independența funcțiilor procesuale,  RDP nr.1/2000, p. 38;

– Sandra Grădinaru, Supravegherea tehnică  în Noul Cod de procedur; ă penală, Editura C.  H.  Beck, București, 2014;

– Mioara Ketty Guiu,  Raportul juridic de drept penal,  “Revista de drept penal” nr.4/1996, p. 29;

– Mioara Ketty Guiu, Noțiunea și temeiul răspunderii penale, „Dreptul” nr.10-11/1994, p.74;

– Cozmin Gușă,  Imperialism în postcomunism,  Adevărul,  2011

– Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurta istorie a omenirii,  Polirom,  2017;

 – Jonathan Hasam,  O nouă istorie a serviciilor secrete sovietice,  Polirom,  2016;

– Joel S. Hellman,Winners Take All: The Politics of Partial Reform in Postcommunist Transitions, „ World Politics”, 50, January 1998;

– Elisabeth Heresch,  Documentele secrete,  Parvus,  revoltția cumpărată,  Planul ocult al revoluției bolșevice,   Meteor Publishing,  2018;

– Luke Harding, Conspirația, Cum l-a ajutat Rusia pe Trump să ajungă la Casa Albă, Meteor Press, 2018;

– M.  A.  Hotca,  Noul Cod penal și  Codul penal anterior, Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, Ed.  Hamangiu, 2009 p.  289;

– John Hughes-Wilson,  Serviciile secrete,  Meteor Publishing,  2017;

–   Fl. Ivan, Teritorialitatea legii penale române“Revista de drept penal”  nr. 1/1999, 46;

– Annie Jacobsen,  Creierul Pentagonului,  o istorie necenzurată a DARPA,  Agenția de cercetare militară ultrasecretă a Statelor Unite,   Litera,  București,  2018;

– S. Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială,vol. IV, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1972;

– Robert D.  Kaplan,  Revenirea lumii lui Marco Polo. Război,  strategie și interese americane în secolul XXI,  Humanitas,   2019;

  – I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal,  în RDP nr. 4/2007, pp. 71 – 77;

   – L.C. Lascu, Autorizarea accesului la sistemele de telecomunicații sau informatice, în Dreptul nr. 1/2003;

  – I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal,  în RDP nr. 4/2007, pp. 71 – 77;

– I. Lascu, Prevenirea și combaterea criminalității organizate, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 196;

    – L.C. Lascu, Autorizarea accesului la sistemele de telecomunicații sau informatice, în Dreptul nr. 1/2003;

– I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal,  în Revista de drept penal nr. 4/2007, pp. 71 – 77).

– dr. Ioan Lascu, Laura Codruța Lascu, Fapte de corupție. Noi incriminări, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.61;

– Ioan Lascu, Laura-Codruța Lascu, Infracțiuni de corupție. Noi incriminări, „Pro Lege” nr. 4/2000, p.17;

– Ioan Lascu, Laura-Codruța Lascu, O nouă reglementare în legătură cu infracțiunile de corupție, „Dreptul” nr. 10/2000, p.3;

– Ionescu-Dolj,  Originea textului,   Traian Pop,  Comentare,  în „Codul penal Carol II adnotat”,  de C. Rătescu ș. a., vol I,  Partea generală,  Socec, 1937,  pp. 342-345

-Jurcă Ilie-Virgil, Folosirea legitimă a forței sau a armelor de foc, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 81;

-Jurcă Virgil, Ordinul legii și al autorității legitime, în R.D.P. nr. 3/2003, p. 65.

-Lascu Ioan, Cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate în Noul Cod penal, în R.D.P. nr. 3/2011, p. 71;

    – I. Letca, Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, „Dreptul” nr. 12/1997, 78;

   –  O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a 4‑a, Ed. Șansa, București, 2001;

   -Anca Lelia Lorincz,  Procedee de tehnică legislativă folosite în materie penală,  “Revista de drept penal” nr. 4/2000, p. 63;

   –  Anca Lelia Lorincz,  Corelarea reglementărilor noi cu cele anterioare. Modalități,  “Revista de drept penal” nr. 2/2000, p. 72;

    – Edward Lucas, Joc dublu. Spionii, minciunile și mistificările Rusiei în Occident, Humanitas, București, 2018;

  – D. Lucinescu, în Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. I;

   -Vasile Luha,  Considerații teoretice în legătură cu natura juridică a acțiunii prin care se aplică obligatoriu legea mai favorabilă, „Pro lege” nr. 1/1999, p. 107;

   – M. Macovei, D.‑O. Călinescu (coord.), Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, vol. III, Ed. Polirom, Iași, 2003;

– Philippe Malaurie,  Patrick Morvan,  Introducere generală,  Droit civil,  Walters Kluwer

  – T. Manea,  Principiul legalității incriminării elemente de drept comparat, „Dreptul” nr.10/2001 p.86;

– T. Manea, Principiul personalității legii penale române și regula non bis în idem, “Revista de drept penal”  nr. 2/2001, p.115;

– Andrei Marga,   După globalizare,  Meteor Press,  2018;

– Gh.  Mateuț, Aplicarea în timp a normelor procesual-penale privind compunerea instanțelor judecătorești, „Dreptul” nr. 3/1993, p. 75;

– Gh.  Mateuț, Claudia-Florina Ușvat,  Arestare preventivă și succesiunea în timp a   legilor de procedură penală,  “Revista de drept penal” nr. 4/2004, p. 35;

– Florea Măgureanu,  Organizarea sistemului judiciar,  Universul Juridic,  București,  ed. a V-a,  2006;

– Martin Mendelski,  15 Years of Anti-Corruption in Romania: Augmentation, Aberration and Acceleration,  https://www.academia.edu

– Martin Mendelski, 15 ani de luptă anticorupție în România,  creștere,  abatere și accelerare,   https://ro.scribd.com

– Catherine Merridale,  Trenul lui Lenin.  Călătoria care a schimbat cursul istoriei,  Litera,  București,  2019 ;

– M. Micu, Unele probleme ivite în practica Tribunalului Municipiului București în legătură cu succesiunea legilor penale, în “R.R.D.”nr.3/1969, p.128;

    -John Micklethwait,  Adrian Wooldrige,  Compania,  O scurtă istorie a unei idei revoluționare,  Humanitas,  București,  2015

– Vintilă Mihăilescu,  De ce este România astfel?. Avatarurile excepționalismului românesc, Polirom, 2017;

  – Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român – partea generală, ed. a IX-a, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

– Ilie Narița,  Calea procesuală de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile, Dreptul nr.8/2002 p.134;

• – Ilie Narița, Caz de aplicare a principiului non reformatio în  peius în situații tranzitorii, „Dreptul” nr. 6/2001, p. 104;

  – I. Neagu, Mircea Damaschin,  Tratat de procedură penală, Partea generală,  ed. a II-a,  Ed. Universul Juridic, București, 2015;

 – I. Neagu, Mircea Damaschin,  Tratat de procedură penală, Partea specială,  ed. a II-a,  Ed. Universul Juridic, București, 2015;

• – Cornel Nemetzi,  Ultimul curier ilegal, Memoriile unui spion roman,  Ed. Marist, 2013 ;

-Niculeanu Costel, Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații – cauză justificativă în prevederile noului Cod penal, în Dreptul nr. 11/2011, p. 92;

– I. Costel Niculeanu; Corneliu Turianu, Discuție privind condițiile de reținere a infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, „Dreptul” nr. 10/2001, p.93;

– A.  Niculiță,  Lege penală. Intrarea în vigoare,   “Revista de drept penal” nr. 4/2004, p. 98;

– Joseph S. Nye, Jr., Viitorul puterii, Polirom, 2012;

– Marius Oprea,  Moștenitorii securității,  ed. a. II-a,  Polirom,  2018;

– G. Oprică, notă la dec.pen.nr.22/1969 a T. jud. Galați, în “R.R.D.”nr.7/1969, p.159;

– Alin. Paicu, Cu privire la conflictul în timp de legi penale și legi de procedură penală, „Dreptul” nr. 4/1999, 82;

– M.I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;

 – V. Pasti, Corupția – dezbatere și realitate, în Sfera Politicii nr. 106;

– V.  Pașca,  Măsurile de siguranță și aplicarea legii penale în timp,  “Revista de drept penal” nr. 1/1997, p. 37;

– V. Pașca,  Eroare regretabilă sau exces de putere legislativă, „Dreptul” nr.6/1999, p.99;

– V. Pașca, Prolegomene în studiului dreptului penal, Lumina Lex, București, 2001;

– V. Pașca, Ordonanța de urgență. Izvor de drept penal, “Revista de drept penal”  nr. 2/1999, 56;

-Pașca Viorel, Ordinul legii. Reflecții, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 27;

– D. Pavel, Prevederile noului Cod penal cu privire la succesiunea legilor penale, în “R.R.D.”nr.6/1968, p.14-15;

 – D. Pavel, De ce ne trebuie grupuri de interese?, în Ziua, 24 octombrie 2005;

– D. Pătroi, Sursele de risc de fraudă și corupție în activitatea de achiziții publice, în „Revista finanțe publice și contabilitate” nr. 11‑12/2006;

– I. Păcurar,  Reglementări și soluții greșite în legea penală, „Dreptul” nr.7/2001;

– Vasile Pătulea, Implicații ale reglementării, prin Legea nr. 78/2000, a competenței procurorilor specializați în prevenirea și combaterea infracțiunilor de corupție, „Dreptul” nr. 11/2001, p.123;

– C. Păun, Asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni, „R.D.P.” nr. 4/1999, p.71;

– C. Păun, Legea penală română și crima organizată, „R.D.P.” nr. 3/97, p.47;

– L.N. Pârvu, Implicațiile adoptării unor legi succesive privind sancționarea asocierii pentru săvârșirea de infracțiuni, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 153;

 – C. Pârvulescu, Structurile de putere – țintă grupurilor oculte, în Revista „22”, anul XIV (806) (16 august‑22 august 2005);

-Pitulescu Ion, Ordinul legii și comanda autorității legitime – cauze justificative în noua legislație penală, în Dreptul nr. 4/2005, p. 146;

– Iulian Poenaru,  Legislația penală în tranziție, „Dreptul” nr. 5-6/1993, p.74;

 – T. Pop, în Codul penal comentat, vol. I, 1937;

– V. Pop, Nu privatizărilor fără un stat de drept funcțional!, în „România liberă”, 17 iulie 2007;

– C. Popa, Trecut, prezent, viitor, Succesul sincopat al proiectului „România”, în „Q Magazine” nr. 149/2013;

– A.   Posdarie,  Ordinea juridică penală a perioadei de tranziție,  “Revista de drept penal”   nr. 1/1997, p. 19;

– C.  L. Popescu,  Lege penală neconstituțională. Efecte.,  “Revista de drept penal” nr.4/1996, p. 62;

– C. L. Popescu, Principiul legalității incriminării și pedepselor în lumina Constituției din 1991, „Dreptul” nr.4,p.41;

– David Priestland, Steagul roșu. O istorie a comunismului, Ed. Litera, București, 2019;

– Puscasu Voicu Ionel;Ghigheci Cristinel, Codul penal adnotat. Vol.  1 – Partea Generala, Universul Juridic,  2021

– C. Rătescu, Codul penal Carol II adnotat, 4 vol.,   SOCEC,   1937

 – J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, 1992, rezumate comentate;

-I.   Retca,  Legi succesive. Competență. RDP nr. 1/1998,p. 62;

• – I. Retca, Aplicarea în timp a legii de procedură penală, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 61;
• – I. Retca, Din nou despre aplicarea în timp a legii de procedură penală, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 38;

-Roman Alexandru, Unele considerații referitoare la cauza justificativă a îndeplinirii unei obligații, în Dreptul nr. 6/2015, p. 160;

– I. Rusu, Justiția constituțională și legea penală în România,  “Revista de drept penal” nr.1/1997, p. 25;

– Edward Snowden, Dosar permanent, Nemira, 2019;

–  Simon Sebarg Montefiore, Ecaterina cel Mare & Potemkin,  o poveste de dragoste imperială, Ed. Trei, 2016;

– Fl.Scalețchi, Corupția – Notă de plată a săracului, „Monitorul drepturilor omului” august 2001;

– Siserman Viorel, Ordinul legii și al autorității legitime, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 95;

– David Stark,  László Bruszt,  Traiectorii postsocialiste,  Transformarea politicii și a proprietății în Europa Centrală și de Est,  Ed. Ziua,  2002;

– Andrei Soldatov, Irina Borogan, Noua „nobilime” . Renașterea statului securist rus și trainica moștenire a KGB,  Meteor publishing,  2016;

– Fl. Stoica, Justiția – la bani mărunți, în „Monitorul drepturilor omului” august, 2001, pp.54 sqq.;

– F. Streteanu, Considerații privind modificarea Codului penal din Legea nr. 27/2012, Revista Caiete de Drept Penal, nr. 1/2012;

– Florin Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal;

 – C. Stănescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București;

  – Rodica Mihaela Stănoiu, Infracțiuni contra autorității, în Explicații teoretice ale Codului penal român, de V. Dongoroz ș.a., Partea specială, vol. III, București, 1971;

– Cătălin Augustin Stoica,   România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism,  Humanitas,  București,  2018;

 – Valeriu Stoica, Drept civil, Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004;

 – Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2, Ed. C.H. Beck, București, 2013;

– conf. univ. dr. Florin Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, http://www.just.ro.

– F. Streteanu, R. Chiriță, Răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul belgian în  “Revista de drept penal” nr. 1/2000, pp. 112 – 123.

Monica Șerbănescu,  Ilie Botoș,  Dumitru Zamfir,  Law&Crime. Net,  Tritonic,  2003

– Ovidiu Șimonca,  Securitatea continuă să-l ucidă de Gheorghe Ursu,   în „Observator cultural” nr. 1004,  30 ianuarie – 5 februarie 2020

• – V. Tănăsescu, Aplicarea legii penal în timp, „Revista juridică a Olteniei” Ed. Curtea de Apel Craiova, nr.1-2/1996, 13;

– Cristian Claudiu Teodorescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina legiuitorului român,    http://www.scribd.com.

 – Gr. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007;

– Tudorel Toader ș. a., Noul Cod Penal, Hamangiu,  2014

– M. Udroiu, în  Material de analiză redactat de Grupul de lucru constituit la nivelul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., prin Ordin al procurorului general pentru asigurarea unui instrument de lucru în cadrul Ministerului Public în scopul interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor noilor coduri, penal și de procedură penală ,  http://www.mpublic.ro/ncp.htm

– A.   Ungureanu,  Considerații în legătură cu aplicarea unor dispoziții tranzitorii ale legilor nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal și nr. 141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 50;

– A.   Ungureanu,  Opinii referitoare la interpretarea și aplicarea D.L.nr.15/1990 privind urmărirea, judecarea și pedepsirea unor infracțiuni de speculă, „Dreptul” nr. 3/1994, p.104;

– A.   Ungureanu,  Unele aspecte ale aplicării în timp a legii penale,prilejuite de adoptarea Legii nr.104/1992, “Dreptul” nr.5-6/1993,p.79;

– Ștefania Georgeta Ungureanu,  Implicațiile penale ale factorului timp.,  “Revista de drept penal” nr. 3/2001, p. 71;

– Ștefania Georgeta Ungureanu, Ricu Ungureanu, Reflecții asupra implicațiilor principiului aplicării legii penale mai favorabile în cazul liberării pe cauțiune, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 69;

– Andrei Ursu,  Roland O. Thomasson,  Mădălin Hodor,  Trăgători și mistificatori,   contrarevoluția Securității în decembrie 1989,  Polirom,  2019;

– Ramona Ursu,  Statul paralel,  Humanitas,  2019;

– T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat și adnotat”, Partea specială,   vol. II, Ed. științifică și enciclopedică,  București,  1977;

– I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, 1998;

– C. Voicu, A. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Rosetti, București, 2002;

– C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârșitului de secol, în Buletin de criminologie și de criminalistică nr. 1‑2/1994;

– N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generalã, vol. I, Ed. Paideia, București, 1993;

– C. van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993;

– Tim Weiner,  FBI O istorie secretă,  Litera,   București,   2019.

– J. H. H. Weller,  Constituția Europei,  Polirom,  2009

-Zlati George, Problematica violenței exercitate într-un joc sportiv. Posibilitatea imputării faptei prevăzute de norma penală, în C.D.P. nr. 2/2010, p. 84;

-Zlati George, Problematica violenței exercitate într-un joc sportiv (II). Răspunderea penală a participanților la jocul sportiv, în C.D.P. nr. 3/2011, p. 76;

– Noul Cod  penal  și noul Cod de procedură penală , ediție îngrijită de conf. univ. dr. judecător Dan Lupașcu,  Universul Juridic, București, 2014;

–  Codul penal    Codul de procedură penală     Legile de executare, actualizat 7 octombrie 2016,Editura Hamangiu, 2016;

– Codul de procedură penală. Jurisprudență obligatorie. Jurisprudență relevantă, coordonatori Dan Lupașcu, Mihai Mareș, Universul Juridic, București, 2018;

– Codul penal. Jurisprudență obligatorie. Jurisprudență relevantă, coordonatori Dan Lupașcu, Mihai Mareș, Universul Juridic, București, 2018;

– Constituția României, ed. îngrijită și adnotată T. Toader, Marieta Safta, Ed. Hamangiu, 2015;

– Corpus Juris, Dispoziții penale privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., D.G.C.F. a Comisiei Europene, A.R.C.D.E., Ed. Efemerida, București, 2000;

J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Seize the State, Seize the Day: State Capture, Corruption, and Influence în  Transition Economies, în World Bank Policy Research Working Paper. 2444, septembre 2000; L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001; J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government în  Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în „Transition”, août 2000;J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, M. Schankerman, Measuring Governance, Corruption, and State Capture: How Firms and Bureaucrats Shape the Business Environment în  Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper 2312”, aprilie 2000; Bancă de date privind captația statului, la adresa BEEPS (Business Environment and Enterprise Performance Survey) sau www.worldbank.org. Marcur Olson, Economics Focus, Out of anarchy, the Economist, 19th February 2000, de asemenea, The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press, 1^st ed.  1965, 2^nd ed. 1971, The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1982

Surse web:

– http://asfromania.ro/;

– http://www.cdep.ro;

– http://www.clr.ro;

– http://www.C.S.M. 1909.ro;

– http://www.dcnews.ro;

–https://legeaz.net/dictionar-juridic

– http://dilemaveche.ro;

– http://dorin.ciuncan.com/wp;

– https://e‑justice.europa.eu;

– https://juridice.ro;

– https://www.catavencii.ro;

– https://www.ccr.ro;

– http://epochtimes;

 – https://ec.europa.eu;

– https://www.eurolex.ro;

– http://www.echr.coe.int/ECHR;

– http://eur‑lex.europa.eu;

– http://www.gandul;

– http://hudoc.echr.coe.int/sites;

– http://idrept.ro;

 –http://ier.ro;

– https://www.just.ro;

– https://www.qmagazine.ro;

– http://www.luju.ro;

– ­https://www.mae.ro/

– http://www.monitoruloficial.ro;

 – http://www.mpublic.ro;

–https://www.observatorcultural.ro;

– http://noulportal.just.ro/;

– http://portal.just.ro;

– http://www.rolii.ro;

– https://www.scj.ro;

             —https://www.scritub.com/stiinta/drept/

– https://www.stratfor.com;

 – https://timpolis.ro;

– http://www.universuljuridic.ro;

– http://www.ziare.com.;

– www.wolterskluwer.ro.

Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011;

Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005;

Directiva 2008/99/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 328 din 6 decembrie 2008;

Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 280 din 26 octombrie 2010;

Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile, de abrogare a Deciziei-cadru 2004/68/JAI, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 335 din 17 decembrie 2011;

Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 142 din 1 iunie 2012;

Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012, de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 315 din 14 noiembrie 2012;

 Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate;

Directiva 2014/62/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind protecția prin măsuri de drept penal a monedei euro și a altor monede împotriva falsificării și de înlocuire a Deciziei-cadru 2000/383/JAI a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 151 din 21 mai 2014; .

 Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale ;

 Directiva 2016/800/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiiicare sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale;   

 Directiva 2016/1919/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuităpentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare .

---

[1] Articolul 6¹ a fost introdus prin  Legea nr. 161/2003 și abrogat prin L. nr. 187/2012.  . Ultimele modificări ale Legii nr.  78/2000 se găsesc în Legea nr.  187 din 24.10.2012 , M. Of. nr.  757 din 12.11.2012 și în Legea  255 din19.07.2013 , M. Of. nr.  515 din 14.08.2013. v