A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

ACTE PREMERGĂTOARE

ACTE PREMERGĂTOARE

Notă: – Potrivit art. 1951 C. pr. pen. anterior datei de 1 ianuarie 1969, organele de urmărire penală puteau efectua în prealabil acte de urmărire penală în vederea strângerii datelor necesare pentru pornirea procesului penal.

De asemenea, puteau efectua acte prealabile de urmărire penală acei lucrători operativi din Ministerul Afacerilor interne, anume desemnaţi în acest scop, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală, pentru pornirea procesului penal.

Textul art. 1951 C. pr. pen. anterior este reprodus astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 318, publicat în B.Of. nr. 27 din 21 iulie 1958. Menţionăm că art. 1951 fusese introdus prin Decretul nr. 473, publicat în B. Of. nr. 26 din 30 septembrie 1957.

– A. S. Tulbure, Actele premergătoare, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 68

– A. Ţuculeanu, Efectuarea percheziţiilor în cursul actelor premergătoare „Pro lege” nr. 2/1998, p. 13 şi în PCAB, Buletin nr. 1/1998, 3

Date informative privind operaţiunile titularilor de conturi, cu condiţia indicării elementelor strict necesare identificării acestora, se dau pe bază de cerere scrisă şi procurorului sau instanţei judecătoreşti, la cererea acestora, în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva titularului (Statutul CEC, aprobat prin H.G. nr. 888/1996, în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996).

– Legea nr. 108/1996, M. nr. 251 din 7 octombrie 1996 pt. aprobarea (şi modificarea) 0.G. nr. 11/1996 pr. executarea creanţelor bugetare (M. nr. 23 din 31 ianuarie 1996).

Art. 31 alin. (1) (din O.G.) va avea următorul cuprins: La cererea org. de exec., băncile sunt obligate să furnizeze în scris relaţiile solicitate, necesare urmăririi debitorilor prin poprire, precum şi pt. luarea altor măsuri privind realizarea creanţelor bugetare. Org. ex. sunt obligate să asigure secretul informaţiilor primite.

Informaţiile ref. la impozite, taxe şi alte obligaţii bugetare ale plătitorilor pot fi transmise numai în următoarele situaţii:

d) autorităţilor judiciare competente, potrivit legii (art. 111 O.G. nr. 11/1996).

– D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale. „Dreptul” nr. 7/1996, p. 88.; I.D. Cristescu, „Dreptul” nr. 5-6/1994, p. 147; „Dreptul” nr. 3/1995, p. 62; mărturie mincinoasă. I. Dumitru. „Dreptul” nr. 1/1995, p. 50

– Gh. Mateuţ, „Dreptul” nr. 8/1997, p.70; „Dreptul” nr. 12/1997, p. 45

– L. Stănescu, Raţiunea utilizării rezultatelor activităţii de culegere a informaţiilor în administrarea probatoriului în procesul penal, „Dreptul” nr. 8/1998, p.129

– T. Antoniu, „R.R.D.” 12/70, p.35

– I. D. Costescu, Discuţie în legătură cu conţinutul „Dreptul” nr. 3/1995, p.62

– A. Dindelegan, În procesul penal, „Pro lege” nr. 1/1990, p.26

– S. Neculaescu, Matei, în „Studii de drept românesc” nr.2/1994, 119

– V. Popescu, în „R.R.D.” nr.2/87, p.45

– I. Neagu, în S.C.J. nr. 2/76, 151 şi 2/87, p. 154

– I. D. Cristescu, în PCA Timişoara, „Revista juridică” nr. 1/1994, 15.

„Efectuarea actelor premergătoare este limitată la atingerea scopului pentru care au fost instituite şi nu trebuie înţeleasă ca o activitate de administrare de probe în vederea dovedirii faptei şi a vinovăţiei făptuitorului.

Dacă s-ar accepta o asemenea idee ar însemna deplasarea centrului de greutate al organului de cercetare înaintea procesului penal”.

(lt. col. George Ilie Ionescu, Sesizarea organelor de cercetare penală ale miliţiei, în I.G.M., „Cercetarea penală”, Serviciul cultural M.I., 1974, p.132).

– A pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri, mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa efectuării unor asemenea acte.

În plus, s-ar leza drepturile procesuale, respectiv s-ar depăşi scopul pentru care au fost create actele premergătoare (strângerea de date pentru începerea urmăririi penale). Aşadar, actele premergătoare, ca de altfel întregul proces penal, trebuie efectuate cu respectarea drepturilor cetăţenilor, garantate de legea de bază a ţării. (col. Dr. E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale. Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.192).

– M.I., procuratura şi justiţia sunt chemate să asigure respectarea drepturilor prevăzute în Constituţie. Aceste instituţii au datoria să asigure ca toţi cetăţenii să poată găsi sprijin şi ajutor atunci când într-un fel sau altul le sunt lezate interesele şi drepturile (N. Ceauşescu, România pe drumul…, vol. 2, 1968, p. 410 cit apud E. V. Ionăşeanu, op.cit., p.192, cu referire la actele premergătoare).

– D. Ciuncan, Actele ce pot fi îndeplinite înaintea încuviinţării prealabile a cercetării penale, „Dreptul” nr. 9/1999, p. 111

– I. Dumitru, Posibilitatea efectuării percheziţiei în etapa actelor premergătoare „Dreptul” nr. 9/1999, p.118;

– I. Dumitru, Săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă în etapa actelor premergătoare, „Dreptul” nr. 1/1995, p.50. Declaraţiile martorilor (?!) ar putea fi luate (pot constitui mijloace de probă – p.51) în această etapă;

– C. Sima, Actele premergătoare şi infracţiunea de mărturie mincinoasă „R.D.P.” nr.1/2002, p. 116; a se vedea şi nota redacţiei, p. 117-118);

– D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, „Drepturile omului” IRDO, nr. 1/1999, p. 25.

– I. Gorgăneanu, Din nou despre actele premergătoare, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 32;

– T. Teodorescu, Despre sesizarea organelor de urmărire penală. Actele premergătoare şi nelegalitatea percheziţiilor efectuate în faza actelor premergătoare, „Dreptul” nr. 10/1999, p. 89

– Constantin Sima, Înţelesul termenului „cercetaţi” folosit în art. 31 din Legea nr. 36/1995, „Dreptul” nr. 4/2000, p.150.

La solicitarea motivată a organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, M.F.P. va furniza informaţii din cazierul fiscal al contribuabililor aflaţi în curs de urmărire sau de judecată.

(art. 8 alin. (4), O.G. 75, M.Of. nr. 540/1 septembrie 2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal).

(ACTE PREMERGĂTOARE. PROBE)

– Din art. 224 alin. (3),C. pr. pen., rezultă deci că în această fază, cu excepţia procesului-verbal, menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate alte acte care să constituie mijloace de probă în sensul art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că, în esenţă, autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi ale art. 172 alin. (1) C. pr. pen., întrucât acestea limitează exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului şi al inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza premergătoare procesului, deşi, în temeiul art. 224 din acelaşi cod, organul de urmărire penală efectuează numeroase acte de cercetare anterior declanşării procesului penal. Se susţine că organul de urmărire penală nu este obligat să încunoştinţeze persoana cercetată în legătură cu actele premergătoare şi nici să asigure acesteia exercitarea dreptului la apărare şi asistarea apărătorului la efectuarea acestor acte. În consecinţă, se apreciază că aceste texte C. pr. pen. contravin art. 24 din Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

I. În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională constată că, dimpotrivă, atât art. 6 alin. (1), cât şi art. 172 alin. (1) C. pr. pen. transpun în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia, principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi de apărător.

Curtea constată, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. pr. pen., „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. Art. 224 C. pr. pen. reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi într-adevăr pentru această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de observat însă că, potrivit prevederilor art. 224 alin. (1) C. pr. pen., actele premergătoare se efectuează „în vederea începerii urmăririi penale”.

Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, în rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căruia „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1).” Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.

Totodată alin. (3) al art. 224 C. pr. pen. prevede că „Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în această fază, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 C. pr. pen., prin raportare la art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999. Prin această decizie, respingând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că „garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. […] Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal”. S-a mai reţinut că, deşi „în conformitate cu prevederile art. 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă”.

Aşa fiind şi întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură să modifice această jurisprudenţă, Curtea Constituţională urmează să respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), ale art. 172 alin. (1) şi ale art. 224 C. pr. pen., cu raportare la prevederile art. 24 din Constituţie.

II. De asemenea, Curtea Constituţională constată că este neîntemeiată şi cea de a doua critică de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând această critică, Curtea reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează drepturile acuzatului. În sensul acestui articol, noţiunea „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. Aşa cum s-a arătat şi anterior, potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie.

Faţă de cele arătate Curtea reţine că textele de lege criticate nu aduc atingere dreptului la apărare nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă şi sub acest aspect şi respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1), ale art. 172 alin. (1) şi ale art. 224 C. pr. pen.

Curtea Constituţională, dec. nr. 210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial, nr. 110 din 5 martie 2001; vezi şi Curtea Constituţională, dec. nr. 141 din 5 oct. 199, M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999; idem, dec. 126, 128/2001 în M.Of. nr. 438 din 6 august 2001

Notă: – Are caracterul unui act întrerupător de prescripţie numai acela care trebuie comunicat învinuitului: or, învinuitul nu poate fi decât persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală (229 C. pen.), nu şi persoana în raport cu care se efectuează acte premergătoare (Rodica Mihaela Stănoiu, Comentarii, în „Practica judiciară penală”, vol. II, p. 229; în sens contrar T.M. Bucureşti, dec. pen. 1060/1981 în Repertoriu..., p. 231).

(ACTE PREMERGĂTOARE. DREPT LA APĂRARE)

Cu excepţia procesului-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare nu pot fi efectuate acte de procedură care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

Curtea reţine că efectuarea în practică în cadrul actelor premergătoare a unor acte specifice urmăririi penale în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă a dreptului de apărare, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de Aplicare şi respectare a legii, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional.

Curtea Constituţională, dec. nr. 124 din 26 aprilie 2001, M. Of. nr. 466 din 15 august 2001(subl. ns. – D. C. )

Notă: Posibilitatea administrării unor proceduri restrângătoare de drepturi (cum ar fi percheziţia, înregistrarea unor convorbiri/imagini, reţinerea corespondenţei etc.) înainte de începerea urmăririi penale sau chiar în afara cauzelor penale, în cadrul unor solicitări de altă natură” (?!) decât cea penală

1. Actele procesuale sunt definite, în doctrină, ca fiind manifestări de voinţă prin care organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului penal1.

Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale2. Ele relevă modul în care trebuie să se îndeplinească dispoziţia cuprinsă în actul procesual3.

Fiecare act procesual este realizat prin intermediul unui anumit act procedural. Spre exemplu, actul procesual prin care se dispune percheziţia, – şi anume autorizaţia procurorului sau dispoziţia instanţei comunicată procurorului4 se realizează prin efectuarea percheziţiei, ca act procedural5 formal.

2. Potrivit art. 224 C. pr. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

Prof. univ. dr. Adrian Ştefan Tulbure apreciază că „în ce priveşte percheziţia şi aceasta poate fi efectuată cu consimţământul persoanei al cărei domiciliu se percheziţionează, în caz de infracţiuni flagrante sau cu autorizaţia personală în celelalte cazuri”6.

Socotim vădit neconstituţională o asemenea susţinere, întrucât o „pătrundere sau rămânere în domiciliu ori în reşedinţa unei persoane” (art. 27(1) din Constituţie) nu echivalează cu o percheziţie.

PERCHEZIŢIILE POT FI ORDONATE EXCLUSIV DE MAGISTRAT conform art. 27(3) din Constituţie, şi nu de o persoană bănuită sau de un făptuitor (Delictul flagrant este o excepţie logică, percheziţionarea parlamentarului este o excepţie constituţională; iar percheziţionarea parlamentarului în caz de infracţiuni flagrante este logică şi constituţională conform art. 27 (4) din Constituţie, coroborat cu art. 69 (1) şi (2) din legea fundamentală).

A se pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri, mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa efectuării unor asemenea acte.

În plus, s-ar leza drepturile procesuale, respectiv s-ar depăşi scopul pentru care au fost create actele premergătoare (strângerea de date pentru începerea urmăririi penale). Aşadar, actele premergătoare, ca, de altfel, întregul proces penal, trebuie efectuate cu respectarea drepturilor cetăţenilor, garantate de legea de bază a ţării[1].

După cum se arată în alineatul 3 al articolului 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.

Opiniile exprimate în doctrină cu privire la natura juridică a actelor premergătoare converg, în esenţă, în a sublinia poziţia atipică, exterioară, a acestora faţă de procesul penal, actele nefiind acte de urmărire penală, având un regim special, sui generis[2].

În legislaţiile străine, procedura pregătitoare judecăţii cuprinde, ca structură tipică, deschiderea procedurii, ancheta preliminară, instrucţia sau ancheta – ca forme diferite ale procedurii pregătitoare – actele legate de îndeplinirea acestei proceduri (ceea ce poate însemna începerea sau neînceperea urmăririi penale). Procedura pregătitoare se deschide din momentul în care organul competent este informat într-o măsură demnă de încredere despre săvârşirea unei infracţiuni. Dacă infracţiunile nu sunt încă conturate temeinic, ele pot fi verificate cu ajutorul diverselor acte neprocesuale, precum ascultarea de persoane, culegerea de probe, cererea de a efectua un control de către organele abilitate, cererea de clarificare a datelor, de alte organe oficiale etc.

Rezultatele acestor acte trebuie să servească în mod exclusiv în a stabili dacă este întemeiată declanşarea procesului penal şi, în principiu – excepţie făcând probele evidente de vinovăţie – nu pot servi ca mijloace de probă.

Dintre toate codurile de procedură ale fostelor state socialiste, numai Codul de procedură penală român prevede că procesele-verbale ale actelor preliminare (de verificare şi pregătitoare, consemnând investigaţii premergătoare) pot constitui mijloace de probă[3].

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată[4].

Plecându-se de la litera legii, în doctrină s-a arătat că, în baza art. 224 C. pr. pen., pot fi efectuate verificări, ascultate persoane, pot fi efectuate chiar percheziţii sau cercetări la faţa locului[5]. Astfel, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare devine proces-verbal sau raport de constatare medico-legal, de exemplu. În acest fel, fără a fi pornit procesul penal, pe cale ocolitoare sunt îndeplinite acte procesuale[6].

Practica fostelor organe de procuratură era în sensul că nu se pot lua, de exemplu, declaraţii de martori, pentru că, aceasta fiind o activitate desfăşurată în afara procesului penal, nu sunt aplicabile integral prevederile art. 78 şi urm., art. 85 şi urm., nu se administrează probe sau lua măsuri procesuale pe care legea le condiţionează de începerea urmăririi penale (reţinere, sechestru etc.); ulterior anului 1973 practica a fost reconsiderată[7].

3. Întrebarea care se pune este aceea dacă asemenea largi posibilităţi acordate unor organe de stat constituie sau nu o garanţie în plus a respectării legii.

Legea nr. 32/1990 a modificat art. 201 C. pr. pen. desfiinţând calitatea de organ de cercetare penală a organelor de cercetare ale securităţii, instituţie desfiinţată ea însăşi. Modificarea acolo operată a fost generalizată în mod textual în tot codul, ele mai fiind amintite şi în art. 103, care reglementează timpul de efectuare a percheziţiei.

Acest text trebuie interpretat prin prisma dispoziţiilor de ordin constituţionale cuprinse în art. 27 (3) şi (4), potrivit cărora percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege; percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise (afară de cazul delictului flagrant).

Cazurile de ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interpretarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse[8].

Cererea de autorizare se formulează în scris, cuprinzând categoriile de activităţi – nu nelimitat – pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul, prevăzându-se şi durata acesteia (care nu poate depăşi 6 luni).

În situaţiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţa naţională, se pot întreprinde activităţile enumerate mai sus chiar fără autorizarea prevăzută de lege, aceasta urmând a fi solicitată de îndată ce există posibilitatea, dar nu mai târziu de 48 ore (art. 15 din Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României).

Toate aceste acte ale organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt iniţial numai acte de investigare, şi în nici un caz acte de cercetare penală[9], iar cea mai mare parte a lor nici nu va ajunge în faza unei urmăriri penale.

Întrucât modificarea art. 201 C. pr. pen. este expresă, dispărând organele de cercetare ale securităţii, activităţile desfăşurate de acestea pot lua forma unor acte de investigare în cadrul unui proces penal (în care procurorul acordă autorizaţia de percheziţie).

Actele premergătoare pot fi efectuate numai de organele de urmărire penală (alin. (1) al art. 224 C. pr. pen.) sau de lucrători operativi ai Ministerului de Interne (alin. (2)), dar, în acest caz, numai în condiţiile art. 15 al Legii nr. 51/1991, întrucât procurorul nu poate încuviinţa percheziţii decât ca acte de urmărire penală, în cazul unui proces penal, iar percheziţia nefiind un act premergător, ci un act de urmărire penală.

Lucrătorii operativi din organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale nu puteau să facă până la 14 noiembrie 1996 (data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 141) nici măcar acte premergătoare, întrucât, din art. 201 C. pr. pen., au fost înlăturate (prin Legea nr. 32/1990) organele securităţii dintre organele de cercetare penală.

Având în vedere că după evenimentele din decembrie 1989 ţara noastră se îndreaptă spre instaurarea unei stări de legalitate, a unui stat de drept, era imperios necesară reevaluarea unor instituţii, elaborarea unor noi coduri.

Apreciem că dispoziţiile legale privind faza prealabilă judecăţii trebuie revăzute cu atenţie[10]. Este necesară precizarea activităţilor ce pot fi efectuate în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale, precizarea întinderii drepturilor pe care le au organele de urmărire penală, pentru a se asigura un control eficient asupra legalităţii actelor premergătoare urmăririi penale. Legea va trebui să precizeze situaţiile când acestea pot avea loc, asigurându-se celeritatea lucrărilor, dar şi drepturilor persoanelor[11].

De exemplu, personalul unei bănci, supus prevederilor Legii bancare, nr. 58 din 5 martie 1998 (publicată în Monitorul Oficial al Românie, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998) nu are dreptul de a dezvălui fapte care, dacă ar deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului (unei bănci) sau vreunui client al acesteia.

În cauzele penale, numai dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală (I), împotriva titularului (II), numai la cererea scrisă a procurorului (III) sau a instanţei de judecată vor fi transmise justiţiei informaţii privind sumele depuse şi operaţiunile efectuate (IV) pe numele persoanelor fizice şi juridice (V); numai cu aceste cinci garanţii se va putea îngrădi secretul profesional la o instituţie de credit (art. 37 al legii)[12].

La C.E.C., date informative privind operaţiunile titularilor de conturi, cu condiţia indicării elementelor strict necesare identificării acestora, se dau pe bază de cerere scrisă şi procurorului sau instanţei judecătoreşti, la cererea acestora, în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva titularului (Statutul CEC, aprobat prin H.G. nr. 888/1996, în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996 rectificat în M. Of. nr. 305/1996 şi modificat prin Legea nr. 146/1997, în M.Of. nr. 173/1997).

În consecinţă, apreciem că procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Dar este deci evident că nu se poate întocmi un proces-verbal de percheziţie sub forma unui proces-verbal de constatare a efectuării unor acte „în vederea începerii urmăririi penale”, cele două acte fiind diferite.

Aceasta este esenţa unei opinii exprimate mai de mult de actuala Secţie anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică. Dacă un procuror are o altă părere, el acţionează numai potrivit conştiinţei sale juridice.

Dacă procurorul nu îmbrăţişează ideea expusă în art. 23 alin. (2) din Constituţie după care percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedură prevăzută de lege (pentru percheziţionare, reţinere, respectiv arestare) în mod expres, el se poate ralia unui alt punct de vedere, să îl accepte, eventual, pe al organelor de poliţie.

Nu ne putem opri totuşi să arătăm că libertatea individuală este o valoare fundamentală într-un stat de drept, că exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi – în cazul nostru, adică al organelor judiciare – numai dacă se impune pentru desfăşurarea (nu începerea) unei instrucţiunii penale, adică a unei urmăriri penale, şi că, în cele din urmă, restrângerea libertăţii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

4. Discuţia se amplifică. Întrucât actele premergătoare se consemnează în procese-verbale, care numai ele pot constitui mijloc de probă (cf. art. 224 alin. final C. pr. pen.), chiar dacă sunt efectuate şi de alte organe de stat (în condiţiile art. 224 modificat), înregistrările fiind ele însele întotdeauna mijloace de probă, autorizarea nu se dă decât în faza de urmărire penală (începută), şi niciodată sub forma actelor premergătoare[13].

Cele de mai sus nu exclud, evident, o sesizare din oficiu ca punct de plecare în începerea urmăririi penale; dar abia după sesizare (în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C. pr. pen.), organul de urmărire penală dispune, prin rezoluţie, începerea urmăririi penale, şi numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare (să zicem din oficiu) sau – alt caz – din cuprinsul actelor premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. (cu excepţia celui de la lit. b1).

Înregistrările nu sunt altceva decât mijloace de investigaţie; dacă se efectuează înainte de începerea urmăririi penale au valoare de acte premergătoare putând fi valorificate pe plan probator doar prin intermediul procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare; dacă se efectuează după începerea urmăririi penale se pot valorifica prin intermediul procesului-verbal (cf. art. 912 C. pr. pen.), întrucât au semnificaţia unor procedee probatori[14].

Arătăm că nimic din cele expuse mai sus nu se referă la procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (conform art. 465 – 479 C. pr. pen. sau Legii nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, publicată în M.Of. nr. 173/1992); şi în acel caz, procesul-verbal de constatare a infracţiunii este altul decât un proces-verbal de percheziţie – întocmit în alte condiţii, în alţi termeni, şi având cu totul alte reguli de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale strict delimitate prin lege.

Organul de urmărire penală sesizat în cadrul procedurii flagrante întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită, precum şi declaraţiile învinuitului. Procesul-verbal se citeşte învinuitului şi se semnează de organul de urmărire şi de învinuit. Vrem să arătăm, dară, că urmărirea penală este începută. Ca atare, nici în cazul procedurii speciale (ce derogă deci de la art. 228 C. pr. pen.) a infracţiunii flagrante, percheziţia (ce urmează) nu se poate efectua ca act premergător.

Arătăm, de asemenea, că delimităm percheziţiile, cu caracter judiciar (folosite ca procedee judiciare, căzând sub incidenţa Codului de procedură penală) de activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale (de exemplu, vamale).

Ca atare, percheziţia este o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale: ordonată exclusiv de magistrat şi numai în formele prevăzute expres, ca atare, de lege, adică în art. 100-111 C. pr. pen. şi fără presiuni din afară. Magistraţii parchetului, ca agenţi esenţiali ai administrării justiţiei, trebuie să-şi păstreze întotdeauna demnitatea şi onoarea însărcinării lor.

5. Statul trebuie să vegheze ca magistraţii parchetului să poată să se achite de funcţiile lor profesionale în toată libertatea, fără să facă obiectul intimidării, fără să fie hărţuiţi, fără să sufere ingerinţe nefondate[15].

Jurisprudenţa franceză a extins ocrotirea acordată domiciliului şi în cazul spaţiului ocupat de o persoană juridică[16], idee dezvoltată mai apoi şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Niemietz V. Germania[17].

De lege ferenda[18], este necesar ca şi începerea efectuării acelor premergătoare să fie dispusă prin rezoluţie motivată, pentru a se asigura sporirea rolului şi atribuţiilor magistratului în faza de urmărire penală, reprezentând un control eficient pentru buna desfăşurare a acestei activităţi şi prevenirea oricăror abuzuri sau nedreptăţi, pentru garantarea drepturilor procesuale şi libertăţii cetăţeneşti.

Întrucât procurorul nu poate efectua acte jurisdicţionale, se impune modificarea actualului art. 100 C. pr. pen. în sensul dispunerii efectuării percheziţiei numai de către un judecător (al fazei de urmărire penală), şi numai motivat, în scris, arătându-se de la început obiectele sau înscrisurile refuzate, activitatea fiind limitată doar la acestea.

Suntem nevoiţi a repeta, percheziţia este un act de procedură, deci nu poate echivala cu permisiunea unui acces în domiciliu sau reşedinţă.

Este necesară o reglementare dezvoltătoare privind activităţile operative legate de siguranţa naţională, crima organizată, terorism, droguri, investigatori legendaţi; altfel, activitatea organelor respective este paralizată, astăzi normele reglementând doar activitatea judiciară.

De exemplu, folosirea investigatorilor legendaţi trebuie limitată strict la anume date, informaţii, mijloace sau domenii expres arătate în autorizaţia emisă în acest scop (şi poate nu neapărat de procuror, fiind suficientă o înregistrare legală la un organ superior al aceleiaşi structuri, pentru a preveni abuzul).

Dar ne vine greu să admitem – chiar în cazul crimei organizate (vezi proiectul Legii în „Cotidianul” din 17 noiembrie 1998) – posibilitatea efectuării unor „percheziţii secrete”.

Părerea noastră este că se confundă activitatea operativă, cu caracter strict executiv, cu sfera judiciară. Nici cu, nici fără autorizaţia nici unui judecător sau procuror nu se vor putea efectua astfel de percheziţii care să procure mijloace de probă, care să poată fi folosite într-un proces penal.

Informăm că în Raportul final şi Recomandările grupului de lucru la proiectul Legii secretului bancar[19] s-a propus ca text: comunicarea unor elemente şi date constituind secret bancar, fără consimţământul titularului contului, poate fi dispusă numai prin ordonanţă preşedinţială dată în cadrul unei proceduri judiciare privind titularul contului, în oricare din cele două faze ale procesului[20].

În consecinţă, procesul – verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Este deci evident că nu se poate întocmi un proces – verbal de percheziţie sub forma unui proces – verbal de constatare a efectuării unor acte „în vederea începerii urmăririi penale”, cele două acte fiind diferite.

Aceasta este esenţa unei opinii exprimate mai de mult de actuala Secţie anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică. Dacă un procuror are o altă părere, el acţionează numai potrivit conştiinţei sale juridice.

Dacă procurorul nu îmbrăţişează ideea expusă în art. 23 (2) din Constituţie după care percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedură prevăzută de lege (pentru percheziţionare, reţinere, respectiv arestare) în mod expres, el se poate ralia unui alt punct de vedere, să îl accepte, eventual penal, organelor de poliţie.

Nu ne putem opri totuşi să arătăm că libertatea individuală este o valoare fundamentală într-un stat de drept, că exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi – în cazul nostru, adică al organelor judiciare – numai dacă se impune pentru desfăşurarea (nu începerea) unei instrucţii penale, adică a unei urmăriri penale, şi că, în cele din urmă, restrângerea libertăţii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

Cele de mai sus nu exclud evident o sesizare din oficiu ca punct de plecare în începerea urmăririi penale; dar abia după sesizare (în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C. pr. pen.), organul de urmărire penală dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale şi numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare (să zicem din oficiu) sau – alt caz – din cuprinsul actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. (cu excepţia celui de la lit. b1).

Arătăm că nimic din cele arătate mai sus nu se referă la procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (conform art. 465-479 C. pr. pen. sau Legii nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, publicată în M.Of. nr. 173/1992); şi în acel caz, procesul – verbal de constatare a infracţiunii este altul decât un proces – verbal de percheziţie – întocmit în alte condiţii, în alţi termeni, şi având cu totul alte reguli de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale strict delimitate prin lege.

Arătăm, de asemenea, că delimităm percheziţiile cu caracter judiciar (folosite ca procedee judiciare, căzând sub incidenţa Codului de procedură penală) de activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale (de exemplu, vamale)[21].

În concluzie, percheziţia este o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale: ordonată exclusiv de magistrat şi numai în formele prevăzute expres, ca atare, de lege, adică în art. 100-111 C. pr. pen.

Într-un model de legislaţie pentru România privind fraudele din instituţiile bancare, bazat pe modelul celei din Statele Unite ale Americii (Codul US, 31, secţiunile 5311-5325 inclusiv)[22] se propune ca, în scopul anchetării şi punerii sub urmărire juridică pentru orice fraudă bancară, procurorul (general) să solicite instanţei competente a judeca, un mandat pentru culegerea de probe care să dovedească delictul, dar numai în urma demonstrării unei necesităţi rezonabile.

Într-o notă de studiu nr. 16762/1998[23] a apreciat că „procesele verbale de percheziţie şi de ridicare de înscrisuri a obiectelor şi înscrisurilor [,] precum şi rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice, spre exemplu, efectuarea în etapa actelor premergătoare, pot constitui acte procedurale distincte faţă de procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare”

Unul dintre argumentele aduse a fost acela că întrucât în alin. (3) art. 224 C. pr. pen. se prevede că prin procesul-verbal se constată efectuarea doar a „unor acte premergătoare”, înseamnă că aceste acte premergătoare pot fi constatate şi prin alte acte procesuale.

Noi credem că textul legii se referă doar la posibilitatea folosirii ca mijloc de probă doar unor acte premergătoare, şi nu a tuturor.

Notă: – Ioan Doltu, Natura juridică şi efectele pe plan procesual penal ale actelor premergătoare, în „Dreptul” nr. 10/2003, p. 210

(EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 224 ŞI ART. 172 ALIN. (1) DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PRECUM ŞI A DISPOZIŢIILOR ART. 147, ART. 248 ŞI ART. 258 C. PEN. )

Suntem de acord cu soluţia pronunţată în privinţa dispoziţiilor art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi ale art. 258 din Codul penal.

Pe de altă parte, considerăm că, prin decizia pronunţată, trebuia să se admită în parte excepţia de neconstituţionalitate şi să se constate că dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care, conform acestora, declaraţia dată sau expertiza efectuată în faza actelor premergătoare – fără ca persoanei care face acea declaraţie sau la care se referă expertiza să i se fi adus la cunoştinţă că are dreptul să fie asistată de un avocat ales – pot fi constatate în procesul-verbal prevăzut de alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal, ca mijloc de probă împotriva persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după caz, împotriva persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.

În opinia noastră, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală, în măsura în care nu previn asemenea consecinţe, sunt contrare prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Dreptul la apărare este garantat”.

I. Decizia la care se referă prezenta opinie separată ajunge la concluzia constituţionalităţii dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală prin raportarea acestora, în mod exclusiv, la prevederile alin. (2) al art. 24 din Constituţie, text conform căruia „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

Suntem şi noi de acord că prin prisma acestor din urmă dispoziţii constituţionale se asigură dreptul la apărare (şi anume, prin acordarea de asistenţă calificată în domeniul juridic) pe tot parcursul procesului penal, aşadar din momentul începerii acestuia şi până la finalizarea lui prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Cu alte cuvinte, suntem de acord că ipoteza normei constituţionale cuprinse în alin. (2) al art. 24 este aceea a existenţei unui proces penal început şi nefinalizat.

Nu suntem însă de acord cu interpretarea per a contrario pe care se întemeiază – implicit – decizia pronunţată cu majoritate de voturi, interpretare în sensul că numai în timpul procesului penal se garantează constituţional dreptul la apărare, sub forma asigurării asistenţei juridice de către un avocat ales. Din punctul nostru de vedere, această interpretare per a contrario restrânge neîntemeiat ipoteza de aplicare a prevederilor alin. (1) al art. 24 din Constituţie, text care conţine o formulare generală: „Dreptul la apărare este garantat.” În absenţa oricărei circumstanţieri, textul reprodus are aplicabilitate şi în afara procesului penal, aşadar inclusiv anterior începerii acestuia, cu alte cuvinte şi în faza „actelor premergătoare” reglementate prin art. 224 din Codul de procedură penală.

Dreptul la apărare conţine numeroase prerogative, iar una dintre acestea este incontestabil posibilitatea persoanei de a beneficia de asistenţă juridică, în condiţiile stabilite prin legislaţia aplicabilă acestei forme de activitate juridică.

În consecinţă, dreptul persoanei de a fi asistată de un avocat ales este consacrat constituţional şi pentru faza „actelor premergătoare”.

II. „Actele premergătoare” la care se referă art. 224 din Codul de procedură penală se pot prezenta, în mod concret, sub multiple forme de activităţi ce sunt săvârşite „[…] în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale […]” (art. 224 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală), precum: ridicarea de probe materiale sau de înscrisuri, constatări tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, efectuarea de expertize, operaţiuni de observare a persoanelor suspecte, luarea de declaraţii, realizarea de fotografii, efectuarea de înregistrări audio sau video etc.

III. Deşi regula instituită de norma constituţională este aceea conform căreia în faza actelor premergătoare persoana are dreptul de a fi asistată de un avocat, este evident că numai unele categorii de acte premergătoare se pretează la a fi efectuate în condiţiile în care, concomitent, se asigură asistenţa juridică a persoanei la care ele se referă. De exemplu, nu s-ar putea concepe aducerea la cunoştinţă persoanei, în vederea eventualei angajări de către aceasta a unui avocat, a intenţiei de realizare a unor acte premergătoare sub forma înregistrărilor audio sau video (efectuate, desigur, în condiţii legale, conform prevederilor art. 911 şi următoarele din Codul de procedură penală). Tot astfel, aceeaşi incompatibilitate ar exista şi în cazul operaţiunilor de observare, de către organele specializate ale statului, a persoanelor suspecte de săvârşirea unor infracţiuni, aceste acte premergătoare pierzându-şi orice eficienţă atunci când, concomitent, s-ar asigura acelor persoane asistarea prin avocat. În aceste ipoteze, precum şi în altele asemănătoare, activitatea de combatere şi de prevenire a săvârşirii infracţiunilor (îndeosebi atunci când este vorba despre formele organizate de criminalitate) ar deveni, practic, imposibilă şi, de aceea, în privinţa actelor premergătoare, este inadmisibilă garantarea generalizată a exercitării dreptului constituţional la apărare, sub forma prerogativei asigurării asistenţei juridice calificate. Această consecinţă se află în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 49 din Constituţie, conform cărora: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”

IV. Alte categorii de acte premergătoare pot fi, însă, realizate fără ca finalitatea lor să fie înlăturată atunci când persoanei la care acestea se referă i se asigură exercitarea dreptului la apărare (drept garantat, fără nici o circumstanţiere, de art. 24 alin. (1) din Constituţie) prin prerogativa asistării acelei persoane de către avocat în timpul efectuării actului premergător.

Luarea de declaraţii şi efectuarea de expertize intră, cu siguranţă, în această situaţie, în sensul că, în principiu, asistarea de către avocat a celui căruia i se ia o declaraţie de către un organ al statului sau participarea avocatului la efectuarea expertizei nu sunt incompatibile, prin ele însele, cu săvârşirea acestor categorii de acte premergătoare.

V. Este adevărat că, în practică, se pot ivi şi situaţii când, pentru raţiuni de tactică a cercetării, să fie necesară luarea de declaraţii sau efectuarea de expertize fără asistarea persoanei de către avocat; aceasta nu constituie o încălcare a dreptului constituţional la apărare, dacă rezultatul acestor acte premergătoare nu este consemnat, în baza art. 224 alin. final din Codul de procedură penală, în procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare şi care poate constitui mijloc de probă.

Nu aceeaşi este, însă, situaţia în ipoteza în care:

– declaraţia este luată unei persoane de către organe ale statului;

– acestei persoane nu i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul ca, dacă doreşte, să fie asistată de un avocat ales;

– ulterior, declaraţia luată în asemenea împrejurări este consemnată în procesul-verbal ce poate constitui mijloc de probă în procesul penal, împotriva persoanei care a făcut acea declaraţie.

Tot astfel, este încălcat dreptul la apărare garantat – într-un mod necircumstanţiat – de art. 24 alin. (1) din Constituţie, atunci când se efectuează o expertiză, fără ca persoana vizată prin aceasta să poată fi asistată de avocat, iar rezultatele expertizei sunt utilizate, indirect (prin intermediul procesului-verbal prevăzut la art. 224 alin. (1) din Codul de procedură penală), în procesul penal început ulterior împotriva acelei persoane.

Respectarea dreptului constituţional la apărare prin intermediul asistării persoanei de către avocat impune organelor statului ca, în situaţia în care, din declaraţiile luate sau din expertizele efectuate – fără ca persoana să fi fost asistată de avocat -, rezultă indicii cu privire la posibilitatea săvârşirii unei infracţiuni de către acea persoană, să se procedeze din nou la luarea declaraţiei ori, după caz, la efectuarea expertizei; de această dată, însă, este necesar să se aducă la cunoştinţă acelei persoane că are dreptul ca, dacă doreşte, să fie asistată de avocat ales; numai în acest fel conţinutul declaraţiilor sau acela al expertizelor poate fi consemnat în procesul-verbal prevăzut la art. 224 alin. final din Codul de procedură penală, care poate constitui mijloc de probă.

Dacă, totuşi, procesul-verbal ar fi întocmit fără să se fi urmat aceste proceduri, acel proces-verbal – de plano – nu poate să constituie mijloc de probă în procesul penal îndreptat împotriva persoanei căreia i-a fost încălcat, în faza actelor premergătoare, dreptul constituţional la apărare.

VI. Din cele de mai sus, se desprinde existenţa unui drept „la tăcere”, consacrat – implicit – prin dispoziţiile generale ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, pentru persoana care, aflată în faţa unui organ al statului, îşi manifestă voinţa de a beneficia de garanţia constituţională, prin asistarea sa de către un avocat ales, pe parcursul îndeplinirii de către acel organ de stat a atribuţiilor sale prevăzute de lege. Este de la sine înţeles că acest drept operează inclusiv pentru persoana care este chemată în calitate de martor. Nici un organ al statului, aflat în exercitarea atribuţiilor sale legale, nu poate pretinde unei persoane să facă declaraţii fără ca, mai înainte, să aducă la cunoştinţă acelei persoane, într-o modalitate adecvată împrejurărilor concrete, că, în baza art. 24 alin. (1) din Constituţie, are dreptul la asistenţă juridică din partea unui avocat ales. Declaraţia ce s-ar da fără ca această condiţie să fie îndeplinită nu poate fi utilizată – direct ori indirect – împotriva persoanei care a fost lipsită de exerciţiul dreptului la apărare.

Enunţurile de principiu imediat anterioare pot cunoaşte, desigur, circumstanţieri, ca urmare a aplicării prevederilor art. 49 din Constituţie, ce permit legiuitorului să procedeze la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv a dreptului la apărare consacrat în termeni generali de dispoziţiile constituţionale ale art. 24 alin. (1). Asemenea restrângeri se pot, însă, realiza: numai prin lege; numai pentru scopurile limitativ enumerate de alin. (1) al art. 49 din Constituţie; numai dacă sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat; şi numai dacă nu ating însăşi existenţa dreptului constituţional la apărare.

VII. Legislaţia statelor cu tradiţie democrată consacră – în forme specifice – un asemenea sistem, de garantare generală a dreptului la apărare, inclusiv prin utilizarea prerogativei asistării persoanei de către avocat.

Astfel, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin decizia pronunţată în anul 1966 în cazul Miranda vs. Arizona, Curtea Supremă federală a stabilit, printre altele, că persoanele au dreptul la apărare pe parcursul întregii etape a actelor premergătoare. Organele statului nu pot folosi declaraţiile date de persoane fără respectarea anumitor garanţii procesuale, printre care se află şi dreptul la apărare prin avocat. În situaţia în care o persoană nu beneficiază de asistenţa unui avocat, organele de stat trebuie să dovedească faptul că acea persoană a fost informată anterior oricărei întrebări că are dreptul la asistenţa unui avocat, astfel încât acea persoană a renunţat la dreptul său la apărare în deplină cunoştinţă de cauză. Atunci când suspectul solicită să se consulte cu un apărător calificat înainte de a face orice declaraţie, acestuia nu i se poate pune nici o întrebare. Simplul fapt că suspectul a răspuns la unele întrebări sau că a făcut în mod voluntar unele declaraţii nu determină concluzia că acesta a renunţat la dreptul său de a nu răspunde la întrebările ulterioare. El poate decide în orice moment să se consulte cu un avocat şi numai după aceea să continue să răspundă.

În vederea pronunţării deciziei în cazul Miranda vs. Arizona, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a luat în considerare şi unele aspecte care reieşeau din manualele de poliţie, referitoare la procedura de anchetă. Astfel, aceste metode, care vizau presiuni de ordin psihologic asupra individului anchetat, recomandau interogarea acestuia singur şi înlăturarea oricărui sprijin din exterior. De asemenea, ofiţerii de poliţie erau instruiţi să recurgă la practica interogatoriului fără pauză, la stratageme constând în acordarea de sfaturi juridice intenţionat eronate şi alte asemenea metode care profitau de izolarea şi nesiguranţa suspectului interogat.

VIII. În concluzie, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie („Dreptul la apărare este garantat”), întrucât permit ca în faza actelor premergătoare să se ia declaraţie ori să se efectueze expertiză fără ca persoanei care face declaraţia sau la care se referă expertiza să i se fi adus la cunoştinţă că are dreptul la asistenţă prin avocat ales, iar acea declaraţie sau expertiză poate fi constatată în procesul-verbal prevăzut în alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal ca mijloc de probă împotriva persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după caz, împotriva persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.

IX. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, „erga omnes”, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cât şi enunţul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independenţei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinţa soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinţa neconstituţionalităţii prevederilor art. 224 din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă această opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie „erga omnes”, în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Nu există grade ale obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate să dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată.

Curtea Constituţională, opinie separată , referitor la dispoziţiile art. 224 c. pr. pen., la decizia nr. 124 din 26 aprilie 2001, publicată în: Monitorul Oficial nr. 466 din 15 august 2001


1 Gr.Gr.Theodoru, Dreptul procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept, 1974, p.229; I. Neagu, Drept procesual penal, Edituara Academiei, Bucureşti, 1988, p.338; A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în „Dreptul” nr. 7/1996, p.88;

2 Nicoleta Iliescu, Acte procesuale şi procedurale comune, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, de V. Dongoroz, ş.a., vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 346.

3 A se vedea T. Pop, Drept procesual penal, vol. III, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 3.

4 Pentru efectuarea percheziţiei exclusiv din ordinul magistratului, – deci despre imposibilitatea percheziţiei prin consimţământ scris, a se vedea şi C. Paraschiv, Unele probleme privind percheziţia domiciliară „Dreptul” nr. 12/1995, p. 65;

5 A se vedea col. dr. E.V. Ionăşeanu. Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 178 şi urm.(actele premergătoare sunt acte procedurale, nu procesuale, p. 200).

6 Actele premergătoare în reglementarea şi practica actuală în „Pro lege” nr. 3/1998, p. 48

[1] Colonel E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, p.192, afirmă în 1979 imposibilitatea altor probe judiciare legale, citându-l în sprijinul părerii sale referitor la actele premergătoare pe N. Ceauşescu: „Ministerul de Interne, Procuratura şi Justiţia sunt chemate să asigure respectarea drepturilor prevăzute în Constituţie. Aceste instituţii au datoria să asigure ca toţi cetăţenii să poată găsi sprijin şi ajutor atunci când într-un fel sau altul le sunt lezate interesele şi drepturile” (N.Ceauşescu, România pe drumul… vol. 2, 1968, p.410, cit. apud E.V. Ionăşeanu, op. cit., p.192, cu referire la actele premergătoare). Chiar în acele timpuri, aprecia autorul, NU se puteau administra „probe”.

[2] A se vedea V. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.62 şi Drept procesual penal, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 395-396 şi doctrina indicată acolo.

[3] În acest sens, Andrej Murzynovski, Faza pregătitoare a procesului penal în ţările socialiste, în „Revue internationale de droit pénal”, nr.1-2/1985, p.219.

[4] A se vedea şi A. Dindelegan, Actele premergătoare în procesul penal, în „Pro lege” nr.1/1990, p.26.

[5] I. Neagu, op.cit., p.396 şi p.63 (din ediţia 1994); Lucia Moldovan, Urmărirea penală, în „Drept procesual penal”, de Gr. Teodoru şi Lucia Moldovan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 207; Nicoleta Iliescu, op.cit., p. 247. De asemenea, V. Popescu, Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în „Revista română de drept”, nr. 2/1987, p. 45-47; Al. Ţuculeanu, Efectuarea percheziţiei în cursul actelor premergătoare în „Pro lege” nr. 2/1998 p. 13 şi P.C.A. Bucureşti „Buletin” nr. 1/1998, p. 3. Împotriva raţionamentului din ultimul articol a se vedea Silvia Oancea, Liviu Popescu, Percheziţia actelor premergătoare, în „Pro lege”, nr. 1/1999, p.124 şi urm.

[6] A se vedea Lucia Moldovan, op.cit., p.207.

[7] În „Buletinul intern al Procuraturii”, nr.3-4/1973, p.77-78.

[8] A se vedea C. L. Popescu, Aspecte procesual penale privind atribuţiile cadrelor de informaţii şi ale procurorului în activitatea de culegere de informaţii privind siguranţa naţională a României, în „Pro lege” nr. 1/1996, p. 22. Alături de autor, dorim să subliniem şi noi că actele de culegere de informaţii implică activitatea procurorului fie în faza actelor premergătoare, fie în faza de urmărire penală, dar numai legal, (raportat) de (la) un proces penal. Scopul în care este antrenat procurorul în acest domeniu este numai acela de a crea posibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane despre care există indicii că a săvârşit o faptă penală, şi numai dacă aceasta este în interesul urmăririi penale, şi în unicul scop al aflării adevărului judiciar.

[9] Competenţa procurorului se limitează la activitatea de urmărire penală (inclusiv din actele premergătoare). Procurorul autorizează, numai în condiţiile codului de procedură penală, numai activitatea organelor de cercetare penală (şi anume organele de cercetare ale poliţiei – art. 201 alin. 2 lit. a C. pr. pen. şi organele de cercetare speciale art. 201 lit. b şi art. 208 C. pr. pen. ).

Subliniem că art.201 C. pr. pen.  a fost modificat prin Legea nr. 32/1990, în art.206 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 12/1990.

Pentru completarea art.224 C. pr. pen. de lege ferenda, a se vedea I.R. Cristescu, Discuţie în legătură cu subiecţii care pot efectua acte premergătoare, în „Dreptul” nr. 5-6/1994, p.147.

În sensul extinderii acestei faze procesuale, a se vedea I.Neagu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.62-63.

[10] Garanţiile procesului-verbal de percheziţie (art. 104 C. pr. pen.) nu se reproduc în procesul verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare (art. 224 alin. final C. pr. pen.); acte premergătoare se fac şi noaptea.

[11] A se vedea S.Georgescu, Cu privire la perfecţionarea legislaţiei procesual penale, în „Revista română de drept” nr. 2/1978, p.5.

[12] A se vedea şi I.R.Cristescu, Dispoziţii în legătură cu conţinutul actelor premergătoare, în „Dreptul” nr. 3/1995, p.62 şi urm. Apreciem că dacă urmărirea penală priveşte pe însuşi funcţionarul bancar, regula art. 37 nu se aplică; dar numai strict limitat la faptele acelui funcţionar, şi nu la – de exemplu – alte conturi sau operaţii sau întreaga instituţie.

[13] A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în „Dreptul”, nr. 7/1996; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române (Rez. 1123/1997 A.P. a Consiliului Europei) a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în I.R.D.O., „Drepturile omului” nr. 3/1997, p.35.

[14] G.Mateuţ, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio şi video în probaţiunea penală, în „Dreptul” nr. 8/1997, p.70; în acelaşi sens, G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, I. Dalloz, Paris, 1996, p.538, D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, „Pro lege” nr. 2/1998, p.34.

O recentă subliniere a rolul actelor premergătoare, N. Cochinescu, Supravegherea exercitată de procuror, în „Revista de drept penal”, nr. 2/1999, p.38 şi urm.

[15] În acest sens, a se vedea, Principiile directoare aplicabile rolului magistraţilor parchetului, Doc. O.N.U. A/CONF 144/27, 6 septembrie 1990, în „Buletinul de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1991, p. 203.

[16] Curtea de casaţie, decizia din 23 mai 1995 cit. apud E. Tanislav, Dreptul la singurătate, Editura Semne, Bucureşti, 1998, p. 34

[17] Cit. apud V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, IRDO, Bucureşti, 1997, p. 377, o lipsă de proporţie între scopul urmărit şi mijloace nu justifică îngrădirea dreptului la viaţă privată, existând şi o altă garanţie specială de procedură, aceea a unui observator independent de părţi.

[18] A se vedea şi I.R.Cristescu, loc.cit., p. 62 şi urm. A se vedea şi Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit, în M.Of.362/2000; D.I.Cristescu, Folosirea investigatorilor acoperiţi, în „Pro lege” nr. 1/2001, p. 26 şi urm; I. Lascu, Laura-Codruţa Lascu, Extinderea incriminării traficului de stupefiante, în „Dreptul” nr. 12/2000, p.3 şi urm.

[19] Asociaţia Baroului American – Programul de Iniţiativă Juridică pentru Europa Centrală şi de Est – ABA/CEELI – şi Conferinţa naţională a Legislativelor de Stat – NCSL din 29 iulie 1997.

[20] În lucrarea Seminar privind elaborarea proiectelor de legi, ABA/CEELI, NCSL şi Consiliul Legislativ Bucureşti, 16-18 iunie 1997.

[21] A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, în I.R.D.O. „Drepturile omului” nr. 1/1999, p.25 şi urm.

[22] Jann Hoke, Introducere în legislaţia americană privind secretul bancar, în ABA/CEELI, NCSL, Consiliul Legislativ, Seminarul de la Bucureşti, din 16-18 iunie 1997, cit. supra.

[23] A. Dindelegan, Actele premergătoare, în „Pro lege” nr. 1/1990, p. 32; C. Sima, Înţelesul termenului „cercetaţi” folosit în art. 31 din Legea nr. 36/1995, în „Pro lege” nr. 9/1999, p. 12).

Potrivit NCP, actele premergătoare se regăsesc în art.306,ca date şi informaţii privind săvârşirea infravţiunilor,şi în art.294/1, ca verific[ri  prealabile

Leave a Reply