ARESTARE PREVENTIVĂ

ARESTARE PREVENTIVĂ

Curtea Constituţională a considerat că în sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde noţiunii de „alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel însăşi Constituţia, când prevede în art. 23 alin. (4) că „Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat…”, acoperă şi situaţia magistratului care este procuror.

De asemenea, Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei, referitor la autorităţile publice, capitol intitulat „Autoritatea judecătorească”, prevede, pe lângă Secţiunea 1, intitulată „Instanţele judecătoreşti”, şi Secţiunea a 2-a, denumită „Ministerul Public”, iar în Secţiunea a 3-a, în art. 133 alin. (1), printre atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, se prevede competenţa acestuia de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii, în considerarea calităţii de „magistraţi” a procurorilor.

Referindu-se la natura juridică a Ministerului Public, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, a considerat că acesta „reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională”. Procurorii îndeplinesc însă o importantă funcţie judiciară în procesul penal, întrucât întreaga fază a urmăririi penale se desfăşoară prin activitatea sau sub supravegherea lor. În cadrul urmăririi penale, în afara activităţii de strângere a probelor privind existenţa faptei şi a vinovăţiei făptuitorului, au loc şi acte procesuale de o importanţă hotărâtoare pentru dinamizarea procesului penal, şi anume punerea în mişcare a acţiunii penale sau trimiterea în judecată a inculpatului, precum şi măsuri procesuale necesare efectuării urmăririi penale, între care se află şi măsurile preventive privative sau restrictive de libertate.

Pentru motivele expuse Curtea constată că procurorul este un „alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, în sensul cerut de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi în sensul art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Cu privire la constituţionalitatea competenţei procurorului de a lua măsura arestării inculpatului Curtea observă că aceasta nu poate fi examinată în afara cadrului constituţional şi legal în care acţionează procurorul. Astfel, în temeiul art. 23 alin. (4) din Constituţie şi potrivit art. 149 alin. 1 C. pr. pen., procurorul (magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare) poate dispune arestarea inculpatului pe o durată de cel mult 30 de zile, prelungirea duratei putând fi aprobată numai de instanţa de judecată (art. 155 din acelaşi cod). Împotriva ordonanţei procurorului de arestare preventivă inculpatul arestat poate face plângere la instanţa competentă să judece cauza în fond, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, este trimisă instanţei în termen de 24 de ore, învinuitul sau inculpatul arestat fiind adus în faţa instanţei, asistat de apărător (art. 1401 C. pr. pen.). Măsura arestării încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul judiciar ori când acţiunea penală a rămas fără obiect (art. 140 C. pr. pen.). Prin urmare, oricare ar fi organul împuternicit de lege să ia măsura arestării preventive, acesta trebuie să acţioneze în cadrul strict stabilit de lege, cadru care nu vine în contradicţie cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la critica adusă rolului procurorului în procesul penal, care pune în discuţie imparţialitatea şi independenţa acestuia, Curtea observă că examinarea ei nu trebuie făcută în mod abstract, prin compararea unor concepte, ci prin analiza modului în care, în dreptul intern, prin reglementarea activităţii procurorului sunt sau nu garantate în realitate drepturile fundamentale ale omului în procesul penal. Prin organizarea procesului penal pe baza principiului contradictorialităţii, Codul de procedură penală în vigoare obligă organul de urmărire penală să adune probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau a inculpatului, chiar şi atunci când acesta recunoaşte fapta (art. 202). Conform art. 130 alin. (1) din Constituţie, „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, iar normele C. pr. pen. privitoare la rolul procurorului în procesul penal, ca reprezentant al Ministerului Public, sunt în concordanţă cu prevederile Constituţiei. Astfel, potrivit prevederilor art. 216 C. pr. pen., procurorul, exercitând supravegherea respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe probe sau indicii temeinice de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală să ia asemenea măsuri. În conformitate cu dispoziţiile art. 220 C. pr. pen., procurorul este obligat să infirme orice act sau măsură procesuală a organului de urmărire penală luată fără respectarea dispoziţiilor legale. Cu privire la rolul procurorului în faza judecăţii, dispoziţiile art. 316 din acelaşi cod prevăd că în desfăşurarea cercetării judecătoreşti procurorul exercită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, fiind liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, şi ţinând seama de probele administrate. Atunci când cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când a intervenit vreuna dintre cauzele de încetare a procesului penal, procurorul este obligat să pună concluzii, după caz, de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.

Curtea mai observă că procurorul nu poate fi considerat parte în proces, deoarece el reprezintă interesele societăţii, apără drepturile persoanelor implicate în proces, inclusiv cele ale învinuitului sau inculpatului. Nu poate fi considerată o contradicţie faptul că procurorul care supraveghează urmărirea penală dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi susţine şi acuzarea în proces, atâta vreme cât soluţionarea cauzei revine instanţei judecătoreşti. Totodată nu poate fi considerată o contradicţie împrejurarea că procurorul care a dispus luarea măsurii arestării preventive a dispus şi trimiterea în judecată, deoarece întreaga activitate a procurorului în cursul urmăririi penale se desfăşoară sub controlul instanţelor judecătoreşti. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia nr.486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, orice persoană nemulţumită de soluţionarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispoziţiilor date de el şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti are dreptul să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Prin decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rămasă definitivă prin decizia nr. 709 din 19 decembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, Curtea a respins, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privitoare, între altele, la dispoziţiile art. 148 C. pr. pen., invocând garanţiile prevăzute în art. 23 din Constituţie împotriva unei arestări efectuate cu încălcarea legii. Aceeaşi soluţie se impune şi în prezenta cauză, cu precizarea că reglementarea constituţională şi procesual penală a activităţii procurorului asigură garanţii de natură să prevină atingerea drepturilor şi libertăţilor persoanei în procesul penal, chiar dacă a efectuat urmărirea penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi a dispus trimiterea în judecată. Chiar dacă actele şi măsurile procesuale ar fi date în competenţa unor persoane diferite, actele şi măsurile respective ar trebui efectuate cu respectarea aceluiaşi cadru legal.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă îndeosebi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care pune în discuţie independenţa procurorului, şi anume hotărârile pronunţate în cauza „Schiesser contra Elveţiei”, 1979, şi în cauza „Huber contra Elveţiei”, 1990. În primul caz Curtea a decis că nu s-au încălcat prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece procurorul de district a acţionat exclusiv ca organ de instrucţie, examinând dacă trebuie să îl inculpe pe cel vinovat şi să îl plaseze în detenţie provizorie şi apoi, efectuând instrucţia dosarului, şi-a respectat obligaţia de a cerceta cu aceeaşi grijă atât faptele în favoarea acuzării, cât şi cele împotriva acesteia, fără a suporta nici o ingerinţă exterioară, ci exercitându-şi astfel propria-i putere de decizie pe care i-o atribuie legea. În cel de-al doilea caz („Huber contra Elveţiei”, 1990), speţă asemănătoare, Curtea a decis că, de vreme ce este posibil ca procurorul să devină organ de urmărire şi deci „imparţialitatea sa poate fi pusă la îndoială”, s-au încălcat prevederile art. 5 din convenţie, soluţie reafirmată şi în cauza „Brincat contra Italiei”, 1992.

Deşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a fixat în sensul că actele procesuale efectuate de procuror în cursul urmăririi penale sunt suspectate de lipsă de imparţialitate, aceasta nu poate conduce automat la concluzia neconstituţionalităţii art. 148 şi 236 C. pr. pen., precum şi a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, aşa cum solicită autorul excepţiei, deoarece, astfel cum rezultă din analiza anterioară, prin aceste prevederi sunt asigurate drepturile fundamentale ale persoanei în dreptul penal, neexistând o contrarietate cu prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională constată totodată că nu există neconcordanţe între, pe de o parte, prevederile art. 5 paragraful 3 din convenţie şi, pe de altă parte, legile interne (Codul de procedură penală şi Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată), spre a se aplica dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

Criticile de neconstituţionalitate fiind neîntemeiate, excepţia urmează să fie respinsă.

Curtea Constituţională, dec. nr. 28 din 15 februarie 2000, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 C. pr. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, publicată în M.Of. nr.301 din 3 iulie 2000 (subl. ns. – D. C.)

Dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care asigură învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.

Curtea Constituţională, dec. nr. 106 din 4 iulie 1998, M.Of. nr. 287 din 5 august 1998

Prevederea art. 3 C. pr. pen. potrivit căreia „Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei” este neconstituţională, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a art. 300 alin. (3) C. pr. pen., invocată, din oficiu, de către Tribunalul Militar Bucureşti în acelaşi dosar.

Curtea Constituţională, dec. nr. 546 din 4 decembrie 1997, M.Of. nr. 98 din 2 martie 1998

În principiu, C.S.J. consideră că decizia Curţii Constituţionale nr. 546/1997, precum şi celelalte decizii (nr. 60/1994; nr. 20/1995) care au declarat neconstituţionale prevederile art. 149 alin. (3) C. pr. pen. se adresează nu organului judiciar, ci organului legiuitor care ar trebui să modifice textul respectiv în raport cu prevederile din Constituţie.

În lipsa unor asemenea modificări, C.S.J. consideră că textul nu poate fi Aplicat decât în formularea existentă în prezent, care exclude orice verificare a legalităţii arestării preventive din 30 în 30 de zile până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Curtea observă că o altă soluţie ar fi superfluă faţă de faptul că inculpatul arestat are posibilitatea să ceară revocarea măsurii şi punerea în libertate în orice moment.

1613 din 7 mai 1999

Notă: Problema care se pune este temeiul lipsirii de libertate pentru comandantul arestului.

Dispoziţiile art. 149 alineatul final C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul ca durata arestării dispusă de instanţă în cursul judecăţii poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.

Curtea Constituţională,dec. nr. 60 din 25 mai 1994, M.Of. nr. 20 din 15 februarie 1995

Dispoziţiile art. 159 alin. (7) teza a II I C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că efectul suspensiv al recursului, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra prelungirii arestării preventive, poate depăşi durata de 30 de zile, prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Curtea Constituţională,dec. nr. 22 din 10 februarie 1998, M.Of. nr. 161 din 23 aprilie 1998

Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, dispoziţiile art. 149 alineatul ultim C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă, în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.

(Curtea Constituţională,dec. nr. 92 din 12 octombrie 1995, M. Of. nr. 294 din 20 decembrie 1994)

Curtea constată că, în lipsa unui recurs conform art. 5 şi 4, cel în cauză a suferit o pierdere de şanse, chiar dacă perspectiva realizării lor era îndoielnică, având în vedere repetarea problemelor sale de comportament, şi un sentiment de frustrare şi de neputinţă, ţinând seama îndeosebi de vârsta sa şi circumstanţele cauzei. Nici recenta graţiere a pedepsei perpetue, nici constatarea anterioară a Curţii privind violarea nu constituie o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul material şi moral suferit până în aprilie 1987. Petiţionarul, care reclamă 104.000 £, primeşte, cu titlu de satisfacţie echitabilă, 8.000 £ (unanimitate).

CEDH, Weeks vs. U.K., hot. din 5 octombrie 1988 (plenul Curţii)

În ziua de 25 septembrie 1991, ora 23, la Roma, reclamanta a fost arestată, în flagrant delict de ultraj, ameninţare şi violenţă asupra doi agenţi din poliţia municipală aflaţi în exerciţiul funcţiei. Informat imediat, parchetul a confirmat reţinerea, iar reclamanta a fost condusă la închisoarea din Rebibbia. La 27 septembrie tribunalul, constatând legalitatea reţinerii, a validat mandatul. Totodată a dispus ca, în continuare, reclamanta să fie lăsată în stare de libertate.

În aceeaşi zi, tribunalul a soluţionat şi fondul cauzei, reţinând învinuirea adusă reclamantei căreia I aplicat o pedeapsă cu închisoare de trei luni şi 11 zile, dispunând suspendarea executării pedepsei. După terminarea procesului, la ora 11,45, reclamanta a fost condusă la închisoarea din Rebibbia pentru îndeplinirea formalităţilor de punere în libertate care au durat până la ora 18,45 când acesta a părăsit închisoarea.

La 2 decembrie 1991, reclamanta s-a adresat Comisiei Europene a Drepturilor Omului, susţinând că în mod ilegal i s-a prelungit reţinerea şi după ce s-a pronunţat hotărârea cu suspendarea executării pedepsei.

Comisia a reţinut plângerea, iar în raportul său din 11 aprilie 1996 a arătat că nu consideră că în speţă s-a produs o violare a art. 5 alin. (1) din Convenţie. Totodată, a fost sesizată Curtea Europeană.

Curtea Europeană, analizând situaţia reclamantei, a constatat că aceasta a fost reţinută o perioadă la închisoare şi după terminarea procesului; în acest timp i s-a prezentat, conform legii, procesul-verbal al dezbaterilor, ceea ce reprezintă un început de executare a sentinţei, iar în continuare s-au efectuat formalităţile administrative pentru punerea ei în libertate. Chiar dacă aceste formalităţi puteau fi efectuate mai repede, această împrejurare nu justifică o soluţie prin care să se constate că în cauză a avut loc o încălcare a Convenţiei; o anumită durată de timp pentru executarea unei decizii de punere în libertate este adeseori inevitabilă, chiar dacă aceasta ar trebui, prin grija autorităţilor, să fie redusă la minimum.

În consecinţă, Curtea a decis, în unanimitate, că nu există o violare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană.

C.E.D.H., Cazul Giulia Manzoni contra Italia, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 118

Dispoziţiile art. 149 alin. ultim C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.

Curtea Constituţională, dec. nr. 92 din 12 octombrie 1995, M. Of. nr. 294 din 30 decembrie 1995

Notă: – I. Griga (Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, „R.D.P.” 2/1991, p.75) arată dificultăţile Aplicării practice a art. 23 (4) din Constituţie. Se apreciază că textul s-ar aplica doar  primei faze a procesului, urmărindu-se doar corectarea erorilor la urmărire;

A interpreta art. 23 limitativ ar lăsa fără protecţie un drept fundamental, textul constituţional neputând fi interpretat ca trunchiind procesul.

În acest sens, I. Neagu, Tratat, 1997, p. 331;

- Gh. Mateuţ, „Dreptul” nr. 3/1996, 37; V. Dabu, „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 70; R.V.Mancaş „R.D.P.” 4/1998, 106; I.Lascu, „R.D.P.” 1/1998, 118; V. Papadopol, Notă, în CAB, Culegere 1998, p. 41-42.

- Starea sănătăţii, „Dreptul” nr. 2/1996;

- Prelungirea duratei la procuror „Dreptul” nr. 4/1996, p. 78; „Dreptul” nr. 6/1996, p. 47;

- Durată. Gh. Mateuţ. „Dreptul” nr. 3/1996, p.37;

- Verificarea duratei în „R.D.P.” nr. 4/1996, p. 136

S-ar menţine prin sesizarea instanţei. (C.Apel Bucuresti, Culegerea de practică 1994, p. 26; V. Dabu, în „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 71);

- Gh. Mărgărit, Plângerea contra măsurii arestării preventive luate de procuror în „Dreptul” nr. 5/1995, p. 18;

- V. Conea, Măsuri poliţieneşti conducere la sediul poliţiei, „Dreptul” nr. 4/1995, 59;

- Puncte de vedere la C. Gârbaci, M. Firu, în „Dreptul” nr. 1/1996, 111;

- Temei juridic al revocării – T. Vâlcea, înch. din 29 sept. 95, cu notă Gh. Mateuţ în „Dreptul” nr. 2/1996, p. 96;

- Condiţia pericolului public.Motivare – C. A. Constanţa, dec. pen. 23/1993 în „Pro lege” nr. 4/1995, p.112-113.

- A. Dindelegan, „R.D.P.” nr. 3/1997, 84.

- D.M. Cosma, Închisoare contravenţională, „R.D.P.” nr. 3/1997, p. 116.

- Fl. Ioan Ciobanu, Caracter executoriu, art. 350 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 11/1997, 89.

- Durată la Gh. Mateuţ în „Dreptul”nr. 3/1996, 37 şi I. Griga în „R.D.P.” nr. 2/1994, 75;

- Natura juridică a termenelor din art. 156 C. pr.pen., I. Dumitru,în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 47

- Despre durată în Colectiv, Probleme de practică judiciară din activitatea parchetelor, 1994, p.11 şi urm.

- Verificarea temeiniciei şi legalităţii în „Probleme de practică …”, p. 74 şi 77;

- Gh. Macovei Ciulacu, Notă la T. Sibiu, S. pen., înch.922/1993, „Dreptul” nr.9/1994, 79;

- V. Papadopol, Notă, C.A.B. S. pen., dec. nr. 13/1993 în Culegere CAB IV, 38;

- Nerespectarea dispoziţiilor procesuale referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului arestat, de către apărător, şi la prezentarea materialelor de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage restituirea cauzei la procuror (D. Ciuncan, în „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 133 – 134);

- Despre măsura arestării, Al. Ţuculeanu, „R.D.P.”nr. 2/1994, p. 121; „Dreptul” nr. 4/1995, p. 48.

- Textul art. 197 alin. (2) nereferindu-se la învinuit, nulitatea nu este absolută în cazul neasistării, I. Ionescu, în „R.D.P.”. nr. 3/1995, p. 119

- V. Timofte, „Dreptul” nr. 10-11/1995, p.91;

- Al. Georgescu, „Dreptul” nr. 7/1995, p.53;

- Condiţii, „R.D.P.” nr. 2/1996, p.104;

- Revocare, V. Dabu, „R.D.P.” nr. 1/1996, p. 110;

- A. Crişu, „R.D.P.” nr. 2/1996, p. 104.

- V. Păvăleanu, Liliana Păvăleanu, „R.D.P.” nr. 1/1997, 64;

- V. Dabu, Din nou despre durata arestării preventive, „R.D.P.” nr.1/1997,94;

- A. Cristea, Comentariu asupra interpretării art. 23 alin. (4) din Constituţie, „Dreptul” nr. 1/1997, 47;

- Prelungire, G. Mateuţ, F. Predescu, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 71;

- Plângere împotriva arestării preventive, H.Diaconescu, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 91;

- C. Turianu, Durata, 30 zile. Neprelungire, „Dreptul” nr. 5/1997, p. 84;

- V. Dabu, Poliţişti, procurori şi judecători, RA M. Of. 1997, p. 103, 186, 193;

- C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71.

- D. M. Cosma, Reflecţii asupra măsurii arestării preventive, „Revista de drept penal” nr. 2/1998, p. 115

- R. Lorincz, Dacă judecătorul care a dispus arestarea preventivă poate să şi judece cauza respectivă, „Dreptul” nr. 12/2002, p. 172

(URMĂRIRE PENALĂ. PUNEREA ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE ŞI ARESTAREA PREVENTIVĂ PRIN RECHIZITORIU. OBLIGATIVITATEA ASCULTĂRII ÎN PREALABIL A ÎNVINUITULUI, ASISTAT DE APĂRĂTOR)

Ansamblul reglementărilor înscrise în art. 24 din Constituţie şi art. 171 şi 172 din C. pr. pen. impun ascultarea învinuitului în vederea arestării preventive, precum şi asistarea lui de către apărător.

Luarea măsurii arestării preventive odată cu emiterea rechizitoriului fără ascultarea prealabilă a învinuitului (care nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 150 alin. (1) C. pr. pen.) în prezenţa unui avocat, constituie o eludare a dispoziţiilor referitoare la asistenţa juridică obligatorie, ce atrage nulitatea absolută şi restituirea dosarului la procuror – art. 197 alin. (2) şi (3), conform art. 333 C. pr. pen. -

C.S.J., S.U., dec. nr. 3 din 17 ianuarie 1994

(ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI. DREPTUL LA APĂRARE)

Arestarea inculpatului, fără a se asigura asistarea lui de către un apărător, constituie caz de nulitate absolută potrivit art. 197 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., sancţionată cu restituirea dosarului la procuror, datorită încălcării dispoziţiilor art. 23 alin. (5) şi art. 24 din Constituţie şi alte art. 6, art. 171 alin. (2) şi art. 172 din C. pr. pen.

Nulitatea menţionată nu poate fi acoperită prin desemnarea unui apărător din oficiu după două zile de la arestarea preventivă, iar împrejurarea că, înainte de luarea acestei măsuri inculpatul a declarat în scris că nu înţelege să uzeze de dreptul său de a fi asistat de un apărător, nu era relevantă, deoarece, în caz contrar, ar fi lipsite de conţinut aceste drepturi constituţionale.

Prelungirea duratei arestării preventive, deşi se dispune de instanţa de judecată, este o măsură ce se ia în cursul urmăririi penale, astfel că dacă pentru această fază procesuală inculpatul are apărător ales, acelaşi apărător trebuie să-i asigure asistenţa juridică la dezbaterea cererii parchetului de prelungire a arestării preventive.

Numai în situaţia în care, deşi a fost încunoştinţat de data şi ora la care se judecă cererea de prelungire, acest apărător în mod nejustificat nu se prezintă, instanţa poate să desemneze un apărător din oficiu.

În speţă, din actele dosarului rezultă că în faza urmăririi penale asistenţa juridică a inculpatului este asigurată de avocatul ales F.A., dar la judecarea cererii de prelungire a arestării preventive el a fost asistat de avocatul C.E., desemnat din oficiu, deşi nu există nici o dovadă că avocatul ales a fost încunoştinţat de data şi ora la care se va judeca această cerere. În consecinţă, fiind încălcate dispoziţiile legale imperative referitoare la asistenţa juridică a inculpatului, încheierea recurată – prin care prima instanţă a admis cererea de prelungire a arestării preventive – este lovită de nulitate absolută, conform art. 197 alin. (2) C. pr. pen. şi urmează a fi casată, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

1009 din 9 iunie 1993

Notă: - D. Ciuncan, Inadmisibilitatea de a dispune prin rechizitoriu asupra arestării preventive a inculpatului, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 24 şi „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 133

- A.S. Tulbure, Limitele efectului suspensiv al recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins prelungirea arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, 27

- A. Botezan, plângere împotriva măsurii arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 256

- I. Lascu, Inculpat trimis în judecată în stare de arest. Nepronunţarea instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii şi prelungirea acesteia. Nelegalitate, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 269

- R. Lupaşcu, Învinuitul arestat preventiv poate fi liberat provizoriu?, „Dreptul” nr. 1/1998, p. 90

- H.Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1994, p. 48

- Al. Georgescu, Din nou despre prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr.8/1995, p. 72

- Nicoleta Iliescu, Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor C. pr. pen., S.C.J. nr. 3/171, 417

- S. Neculaescu Matei, Dispoziţii de drept procesual în Constituţia României, „Studii de drept român” nr. 3/1994, 236

- C. Popa, Reflecţii asupra compatibilităţii art. 149 alin. final C. pr. pen., privind durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii cu conţinutul art. 23 din Constituţia României, în „Rev. Jur. a Olteniei” nr. 1-2/1996, 32 (aceeaşi opinie ca I. Griga, „R.D.P.” nr. 2/1994, 75).

- I. Lascu, Efectele nepronunţării instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive şi prelungirea acesteia, „Dreptul” nr. 3/1998, 106

- Procurorul are o dublă calitate, aceea de organ judiciar, care efectuează, supraveghează sau îndrumă ancheta şi întocmeşte actul de trimitere în judecată, iar, pe de altă parte, aceea de magistrat, care dispune arestarea preventivă.

Dar Constituţia conţine o garanţie procesuală destinată a preveni arestările (abuzive) deoarece, în final, controlul instanţei este de competenţa instanţei, nu numai controlul ierarhic, astfel încât art. 143-148 C. pr. pen. nu încalcă art. 23 din Constituţie.

Curtea Constituţională,dec. nr. 268/1997,709/1997, M.Of. nr. 134/1998

(DISPOZIŢIILE Art. 141 C. PR. PEN.)

Reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia de a nu se aduce atingere altor texte constituţionale.

Sub acest aspect este nerelevantă invocarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, deoarece dispoziţiile acestuia nu sunt cu nimic afectate de art. 141 C. pr. pen.; într-adevăr, atâta timp cât prelungirea arestării se aprobă numai de către instanţa de judecată, astfel cum cere art. 23 alin. (4) teza finală, prevederile constituţionale sunt respectate, nefiind nici o contradicţie între cele două texte.

Pe de altă parte, nu se poate susţine nici că art. 141 C. pr. pen. ar fi contrar art. 49 din Constituţie, nefiind vorba de limitarea unui drept constituţional. Astfel, nici o prevedere a legii fundamentale nu dă o consacrare expresă dreptului la recurs în orice cauză, oricând şi de către oricine; dimpotrivă, art. 128 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile stabilite de lege, aşa cum în speţă este cazul dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. pr. pen..

Ultimul argument invocat în susţinerea excepţiei este cel întemeiat pe art. 5 pct. 4 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este următorul: „Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii deţinerii sale şi să ordone eliberarea sa dacă detenţia este ilegală”.

Sensul normei citate nu este cel al unei căi de atac la o altă contestare jurisdicţională anterioară, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau deţinute posibilitatea de a se plânge de ilegalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent.

C. 7, decizia nr. 38 din 26 februarie 1998 în M.Of. nr. 177 din 13 mai 1998

(DISPOZIŢIILE ART. 141 C. PR. PEN.)

Prevederile art. 141 alin. (1) C. pr. pen. stabilesc că: „Încheierea dată în primă instanţă, prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă”. Se susţine că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale pentru faptul că, deşi art. 1401 din C. pr. pen. recunoaşte existenţa unei modalităţi de atacare a ordonanţei de arestare preventivă la o instanţă judecătorească, textul art. 141 din acelaşi cod nu reglementează şi posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care această plângere a fost rezolvată, în cazul când instanţa respectivă refuză revocarea măsurii de arestare preventivă, la cererea inculpatului.

Inexistenţa unei căi de atac în această situaţie este apreciată a fi echivalentă cu încălcarea dreptului la apărare şi cu privarea nejustificată de exerciţiul unei căi de atac.

Critica formulată de autorul excepţiei nu este întemeiată. În concepţia legiuitorului, măsurile de prevenţie au caracter provizoriu şi sunt luate în funcţie de anumite împrejurări concrete, legate de cauză şi de persoana făptuitorului. De aici decurge posibilitatea intervenţiei unor elemente care fac necesară înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive.

Potrivit art. 139 alin. (1) din C. pr. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei. Art. 140 din C. pr. pen. prevede cazurile în care măsurile preventive încetează de drept, iar în art. 1401 din acelaşi cod se prevede posibilitatea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror.

Încălcarea prevederilor art. 128 din Constituţie, privitoare la folosirea căilor de atac, nu poate fi reţinută, deoarece acest drept fundamental se realizează în condiţiile legii, iar restrângerea prin lege a căilor de atac este constituţională, nefiind contrară dispoziţiilor art. 128 din Constituţie.

De asemenea, asupra semnificaţiei prevederilor art. 128 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în sensul că „… este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti”, că”… judecătorul <<spune dreptul>> pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege”, deoarece „…legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, cât şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile instituite de lege”.

Prin urmare, reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia, desigur, de a nu se aduce atingeri altor texte constituţionale sau dispoziţii cu valoare obligatorie, incidente în cauză …

Curtea Constituţională dec. nr. 649 din 16 decembrie 1997, în M.Of. nr. 80 din 19 februarie 1998

Notă: – I. Lascu, Arestare preventivă. Prelungirea, „R.D.P.” nr. 1/1998, p. 118 (după sesizarea instanţei)

- I. Griga, Competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii arestării preventive luate de procuror „Studii de drept românesc” nr. 4/1992, p. 359

- H.Diaconescu, Cu privire la incidenţa într-o situaţie tranzitorie a principiului legii mai favorabile în cazul eliberării pe cauţiune, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 69

- A.Ţuculeanu, Calculul termenelor în cazul măsurii arestării preventive, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 73

(ARESTARE PREVENTIVĂ. PRELUNGIRE. JUDECATĂ ÎN ŞEDINŢĂ PUBLICĂ)

În absenţa unor dispoziţii exprese, în sens contrar, judecarea prelungirii trebuie să fie publică sub sancţiunea nulităţii absolute.

T.B., s II pen., dec. nr. 243/1997, Culegere, p. 203

Notă: În sens contrar, T.M.B., s I pen., dec. nr. 305/1997 în Culegere, p.195.

(ARESTARE PREVENTIVĂ. PRELUNGIRE. EXPIRAREA TERMENULUI)

Dacă anterior soluţionării recursului expiră termenul stabilit în mandatul de arestare, măsura încetează de drept, iar recursul va fi respins ca fără obiect, ca nefondat.

T. B. s II pen., dec. nr. 445/1996, Culegere, p. 205

Notă: – T. Pungă, În legătură cu interpretarea judicioasă a art. 156 C. pr. pen., „Dreptul” nr. 4/1999, 79

(MAGISTRAT INDEPENDENT ŞI IMPARŢIAL)

Posibilitatea unui control al instanţei în sensul art. 5 alin. (3) al CEDH presupune obligaţia organului executiv care a dispus măsura preventivă de libertate de a-l conduce imediat pe cel arestat în faţa unui judecător care va verifica legalitatea arestării.

Instanţa de control poate fi şi un alt magistrat, independent şi imparţial, altul deci decât procurorul.

Assenev ş.a. vs. .Bulgaria, CEDH, hot. 28 octombrie 1998, dos. nr. 90/1997/874/1086; vezi „R.D.P.” 2/1999, p. 168 şi urm.

Guvernul a recunoscut că legislaţia română în materie nu răspunde exigenţelor art. 5 §3 CEDH, având în vedere că procurorul competent să emită mandatul de arestare nu oferă garanţiile cerute de noţiunea de „magistrat” în sensul art. 5 §3.

CEDH, dec. de admisibilitate a plângerii A. Pantea vs. România, 6 martie 2001

Notă: – C. L. Popescu, CEDH, Constituţia şi Jurisprudenţa C. Constituţionale şi competenţa procurorului de a aresta, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 60

- C. Sima, Probleme privind arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 6/1999, p. 109

- Al. Ţuculeanu, Luarea măsurilor preventive în cazurile indivizibilitate şi de conexitate, „Pro lege” .nr. 4/1997,p. 15:

(Examinarea izolată a unor astfel de cauze, pentru a se vedea posibilitatea emiterii unor mandate de arestare succesive, împiedică înfăptuirea justiţiei şi reprezintă o încălcare a principiilor constituţionale şi a dispoziţiilor procesual penal care garantează libertatea persoanei – p.17)

- R.V. Mancaş, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, „R.D.P.” nr. 4/1998, p. 106

- A.V. Popa, Admisibilitatea recursului împotriva hotărârii de revocare a măsurii arestării preventive luată de instanţa de apel, „Dreptul” nr. 1/1999, p. 97

- Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului şi dreptul acestuia de a dispune arestarea preventivă în lumina CEDH, „Dreptul” nr. 2/1999, p. 88

- V. Nicolescu, Consideraţii referitoare la măsurile reţinerii şi arestării preventive, „Dreptul” nr. 3/1999, p. 109

Este necesar, însă, ca exercitarea acestor drepturi procesuale să se facă cu bună credinţă, pentru a nu se împiedica şi întrerupe inutil cursul procesului prin reiterarea nejustificată a unor cereri şi căi de atac.

C. Apel Bucureşti, s.I. penală., dec. nr. 151/1998

În cazul inculpatului arestat preventiv, dacă acesta nu menţionează pe cererea sa data la care a formulat-o, administraţia locului de deţinere este obligată să ateste data declaraţiei de apel stabilindu-i astfel data certă.

În situaţia în care nici inculpatul nu-şi datează cererea şi nici administraţia locului de deţinere nu a stabilit data certă, apelul inculpatului nu poate fi respins ca tardiv, ţinându-se seama de data înregistrării cererii de apel la instanţă care este irelevantă. Deci, decizia de respingere a apelului, ca tardiv neintrodus, urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei pentru judecarea apelului la Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2926 din 7 iulie 1999).

În acelaşi sens, menţionăm: C.S.J., s. pen., nr. 2190/1996, „Pro lege” nr. 1/1998, p.109; C.S.J. S. pen., dec. nr. 2065/1995, „Dreptul” nr. 8/1996, p.193; C.S.J., S.pen., dec. nr. 921/1990, „Dreptul” nr. 2-3/1991, p.77; T. S., S.pen.,dec. nr. 2211/1979, RRD nr. 6/1980, p.62; T. S., S.pen.,dec. nr. 1576/1976, RRD nr. 3/1977, p.62; T. S. ,S.pen., dec. nr. 929/1976, Repertoriu…, p.351; T. S., S.pen., dec. nr. 2508/1975, p.351,T. S., S.pen.,dec. nr. 487/1974, C. D., p.523, T. S., S.pen., dec. nr. 1176/1971, C. D., p.451;

T. S., S.pen.,dec. nr. 1131/1971,R.1, p. 372; T. S. .,S.pen., dec. nr. 3996/1969, C.D., p. 428., C. Apel Bucureşti, s I pen., dec. nr. 564-1994, Culegere V, p.210, T.m.Bucureşti, s-I I pen., dec. nr. 464/1990, Culegere I, p.132; T. m. Bucureşti, s a II pen., dec. nr. 759/1984, Repertoriu…, p.250, T. j. Suceava, dec. pen.nr. 504/1981, „RRD” nr. 1/1982, p. 65; T. j. Timiş, dec. pen. nr. 617/1985, „RRD” nr.10/1985, p.73.

Potrivit art. 141 alin. (1) C. pr. pen., poate fi atacată separat cu recurs, de către procuror sau inculpat, numai încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive.

Prin urmare, încheierea dată în primă instanţă prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive nefiind arătată expres de lege, nu poate fi atacată separat cu recurs – acesta fiind inadmisibil -, ci numai odată cu hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei.

C. Apel Bucureşti, S.a. II pen., dec. nr. 16/1998

Notă: În acelaşi sens, v. nota la C. Apel Bucureşti, S. I pen. dec. nr. 151/1998

Potrivit art. 1401 al. ultim C. pr. pen., instanţa poate dispune revocarea arestării preventive şi punerea în libertate a inculpatului numai dacă ar considera că măsura luată este ilegală.

Atâta vreme cât, în speţă, măsura arestării preventive – dispusă în baza art. 148 lit. h) C. pr. pen. – a fost luată cu respectarea condiţiilor prevăzute în acest text şi a criteriilor arătate în art. 136 alin. (3), pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei de arestare preventivă este nefondată şi în mod corect a fost respinsă; susţinerea inculpatului că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii nu este de natură a conduce la o altă soluţie, deoarece, în această fază a procesului nu se analizează vinovăţia, fiind suficientă existenţa unor indicii că s-a săvârşit o infracţiune.

C. Apel Bucureşti, S. a II pen., dec. nr. 852/1997

Potrivit art. 141 alin. (1) C. pr. pen. poate fi atacată cu recurs, de către procuror sau inculpat, numai încheierea  dată în primă instanţă, prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive.

Prin urmare, încheierea dată în prima instanţă  prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive nefiind expres arătate de lege, nu poate fi atacată separat cu recurs – acesta fiind inadmisibil -, ci numai odată cu hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei.

C. Apel Bucureşti, s a II pen.,dec. nr. 212/1996

Inculpata fiind arestată preventiv până la data de 22 martie 1998, la 10 martie 1998 s-a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive de la 23 martie până la 30 aprilie 1998.

Această cerere a fost respinsă de tribunal la 18 martie 1998, iar împotriva încheierii respective procurorul a declarat recurs; datorită acestui fapt, inculpata nu a fost pusă în libertate la data expirării duratei arestării preventive, considerându-se că recursul este suspensiv de executare.

Recursul ste nefondat, deoarece, chiar dacă procurorul a atacat încheierea din 18 martie 1998, inculpata trebuia pusă în libertate la 22 martie 1998, când a expirat valabilitatea mandatului de arestare preventivă.

C. Apel Bucureşti, S. a II pen., dec. nr. 317/1998

Tribunalul a admis plângerea făcută de inculpat împotriva ordonanţei prin care s-a dispus arestarea preventivă în baza art. 148 lit. f şi h C. pr. pen., întrucât inculpatul se află în stare de recidivă, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă este mai mare de 2 ani închisoare, iar lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Admiţând plângerea, instanţa a motivat că inculpatul, în timpul urmăririi penale şi-a recunoscut faptele, a cooperat cu organele de cercetare şi s-a obligat la achitarea integrală a prejudiciului cauzat părţilor vătămate.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Inculpatul, prin plângere, nu a contestat legalitatea măsurii arestării, invocând doar unele împrejurări ce au intervenit ulterior arestării sale şi care constau, în esenţă, în conduita bună avută în cursul urmăririi.

În mod greşit aceste motive au fost luate în considerare de tribunal, cât timp ele nu privesc temeiurile legale ale ordonanţei de arestare.

Plângerea nu ar putea fi admisă nici dacă s-ar considera a fi o cerere de revocare a măsurii preventive, întrucât temeiurile ce au determinat luarea sa şi anume starea de recidivă a inculpatului, pedeapsa prevăzută de lege şi pericolul pe care l-ar putea prezenta lăsarea sa în libertate, apreciat în raport cu natura şi gravitatea faptelor comise, nu s-au schimbat.

C. Apel Cluj, S.pen., dec. nr. 964/2000

Tribunalul Iaşi a respins ca nefondată plângerea inculpatului împotriva ordonanţei de arestare preventivă emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi.

Recursul declarat de inculpat împotriva încheierii este fondat.

Din ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi rezultă că împotriva inculpatului s-a pus în mişcare acţiunea penală şi s-a luat măsura arestării preventive pentru  săvârşirea infracţiunii de lipsire ilegală de libertate prevăzută în art. 189 alin. (2) C.pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 27 pct. 1 lit. a) raportat la art. 25 C. pr. pen. judecarea infracţiunii pentru care s-a dispus arestarea inculpatului este de competenţa judecătoriei.

Conform art. 1401 alin. (1) din acelaşi cod, plângerea împotriva arestării preventive este de competenţa instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

În speţă, nelegal Tribunalul a considerat că este competent să soluţioneze plângerea, încălcând astfel dispoziţiile procedurale menţionate.

Conform art. 197 alin. (2) şi (3), încălcarea dispoziţiilor procedurale privind competenţa după materie atrage nulitatea absolută, care nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată în orice stare a procesului, fiind luată în considerare chiar din oficiu. În consecinţă, recursul inculpatului a fost admis pentru cazul de recurs prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. pr. pen. şi i s-a trimis cauza spre soluţionare judecătoriei.

C. Apel Iaşi, dec.pen. nr. 329/2000

În cazul plângerii împotriva ordonanţei de arestare preventivă trebuie să se demonstreze nelegalitatea acesteia, adică încălcarea unor dispoziţii imperative ale textului de lege care reglementează materia.

C. Apel Bucureşti, S. a II pen., dec. nr.1367/1998

Notă: Prin art. 141 din C. pr. pen. se prevede că „încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau inculpat”.

Nefiind, aşadar, reglementată posibilitatea atacării separat cu recurs a încheierii prin care se respinge cererea de revocare a unei măsuri preventive şi, implicit, a constatării încetării de drept a măsurii preventive şi de punere în libertate, se impune concluzia că încheierea prin care a fost respinsă o atare cerere nu poate fi atacată separat cu recurs (Curtea Supremă de Justiţie, completul de judecători, decizia nr. 54 din 11 decembrie 2000, „Dreptul” nr. 8/2001, p. 201).

- A.S. Tulbure, Limitele efectului suspensiv al recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins prelungirea arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 27

- C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71

Actuala reglementare a căii de atac contra încheierii prin care inculpaţilor li s-a respins cererea de revocare a arestării preventive prevăzută în art. 141 C. pr. pen., ca inadmisibilă „provoacă serioase îndoieli”. Se consideră că, recunoscând doar procurorului dreptul de a declara recurs împotriva soluţiei prin care s-a dispus revocarea unei asemenea măsuri, dispoziţia procedurală lezează puternic regulile fundamentale ale statului de drept privind liberul acces la justiţie şi se creează o inegalitate procesuală între inculpat şi procuror (Daniel Marius Cosma), Reflecţii asupra măsurii arestării preventive, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 117; Ramiro Virgil Mancaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, în „R.D.P.” nr. 4/1998, p. 106

În sens contrar, de exemplu: „Din economia dispoziţiilor art. 141 alin. (1) C. pr. pen. – arată prof. I. Neagu (Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p.323) – rezultă, printr-o interpretare per a contrario, că nu pot fi atacate cu recurs încheierile prin care instanţa nu dispune (refuză deci) luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive. În literatura juridică şi în practica judiciară s-a arătat, în mod corect, subliniem noi, că încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a arestării nu poate fi recurată decât odată cu fondul”.

„Pot fi atacate cu recurs separat – Gh. Mateuţ (Procedura penală, Partea specială, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 294-295) – Încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive (art. 141 C. pr. pen.). Din această categorie sunt excluse încheierile prin care au fost respinse cererile de revocare a arestării preventive”.

- „Pentru unele încheieri – scrie Gr.Theodoru (Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 383-384) – legea prevede în mod expres că pot fi atacate cu recurs separat încheierile prevăzute în art. 141 C. pr. pen., prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a unei măsuri preventive; potrivit practicii instanţei supreme, nu sunt susceptibile de recurs separate încheierile prin care s-a respins cererea inculpatului de revocare a măsurii preventive luate anterior…”

În situaţia avută în vedere, nu ne aflăm în prezenţa unei omisiuni a legii fiindcă, în cursul judecăţii la prima instanţă aceasta se pronunţă asupra menţinerii arestării în două situaţii: la prima înfăţişare (art. 300 alin. (3) C. pr. pen.) şi la pronunţarea hotărârii prin care se soluţionează fondul cauzei (art. 350 alin. (1) C. pr. pen.). Or, în prima situaţie, menţinerea arestării preventive nu poate fi atacată deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 149 alin. (3) C. pr. pen., arestarea menţinută în cursul judecării durează până la soluţionarea definitivă a cauzei; în cea de-a doua situaţie, dispoziţia de menţinere a arestării este prevăzută în sentinţă, nu într-o încheiere separată, astfel că această dispoziţie este atacată cu recurs chiar prin recursul declarat împotriva sentinţei care a soluţionat fondul cauzei

(V. Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 316).

Conform unui alt punct de vedere (V.V. Păvăleanu, Liliana Păvăleanu, Limitele şi privarea de libertate ca măsuri procesual penale. Consideraţii privind libertatea persoanei, „Pro lege” nr. 3/1996, p.30) explicaţia de mai sus a fost valabilă numai până la modificarea art. 1401 C. pr. pen. prin Legea nr. 45/1993; ulterior acestei modificări, însă, dându-se posibilitatea de a se ataca cu recurs încheierea instanţei pronunţată în soluţionarea plângerii inculpatului împotriva măsurii preventive dispusă de procuror, devine greu de conceput ca, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, să nu poată declara recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a unei astfel de măsuri preventive. Ca atare – acceptându-se de lege lata practica statornicită în această materie – se propune, de lege ferenda, o corelare a prevederilor art. 1401 C. pr. pen. şi 141 C. pr. pen.

- A.V. Popa, Admisibilitatea recursului împotriva hotărârii de revocare a măsurii arestării preventive luată de instanţa de apel, „Dreptul“ nr. 1/1999 p.77

- vezi şi nota V. Papadopol în CAB, Culegere pe anul 1997, p.36

- Curtea Constituţională dec. nr. 60, 20/1994

- F. Gârbac, Recurs. Încheiere prelungire arestare preventivă, atacare separată. Inadmisibilitate, „Dreptul” nr. 9/1997, p.109;

- Competenţă, F. I. Ciobanu, „Dreptul” nr. 12/1997, p. 82;

- Lupu Valentin Cornel, Măsura arestării preventive în sistemul justiţiei române marcat de statuarea asupra neconstituţionalităţii art. 149 alin. 3 C. pr. pen. de către Curtea Constituţională, în PCA Bucureşti, Bul. 1/1998, 45;

- Al.Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale privitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 9/1998, p. 65;

- Al.Ţuculeanu, Arestarea preventivă. Poziţia Curţii Constituţionale, „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 77;

- A.Ş. Tulbure, Recurs. Respingerea prelungirii arestării preventive, „R.D.P.” nr.. 3/1998, p. 96;

- Elena Iordache, Prelungirea arestării preventive a inculpatului în faza de urmărire penală, PCA Bucureşti, Buletin nr.1/1998, p. 16;

- M. Banciu, Revocarea arestării preventive şi liberarea provizorie, în PCA Bucureşti, Bul. nr. 1/1998, p. 22;

- E. Păun, Măsura arestării preventive – consideraţii generale, în PCA Bucureşti, Bul. nr. 1/1998, p. 39;

- R.V. Mancaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, „R.D.P.” nr. 4/1998;

- D. Ciuncan, Efectele suspendării judecăţii pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate asupra măsurii arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 117;

- Al. Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale referitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 72;

- Blag Micle, G.M.Stoica, Unele probleme inedite legate de procedura de declanşare a controlului judecătoresc asupra legalităţii ordonanţei de arestare, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 78

- N. Jidovu, Arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului de către instanţa de judecată, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 105

Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei; de aceea, reglementând condiţiile pentru arestarea unei persoane, art. 23 din Constituţie nu distinge după cum aceasta se face într-o fază sau alta a procesului penal

Curtea Constituţională, decizia nr.60/1994, M.Of. nr. 57/1995 în C.D.H 1995, p. 234; decizia nr. 20/1995, M. Of. nr. 57/1995, C. D. H 1995, p. 441; decizia nr.1/1996, M.Of. nr. 141/1996, C.D.H 1995-1996, p. 272

Aceleaşi drepturi sunt şi pentru învinuit şi pentru inculpat.

Curtea Constituţională, deciziile 106-112/1998, în M.Of. nr. 287/1998, respectiv M.Of. nr. 286/1998, dar nu pentru făptuitor în acte premergătoare – Curtea Constituţională dec. nr. 141, M.Of. 585/1999

- Al. Ţuculeanu, Despre măsura arestării preventive, „R.D.P.” nr. 2/1994, p. 121: „Măsura arestării preventive are caracter de excepţie, întrucât reprezintă o retragere a unui drept fundamental, cf.art. 49 din Constituţie” (p. 29).

- N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p. 71:

„Începerea urmăririi penale permite organelor de urmărire să îndeplinească acte pe care nu le-ar fi putut efectua. Subliniem că în procedura specială a flagrantului există întotdeauna un învinuit”.

- Există indicii temeinice, atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta (a se vedea şi I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Tipar Artprint, f.a., p. 314); Gh. Dărângă, (Măsurile preventive în noul cod de procedură penală, în „Revista română de drept” nr. 4/1969, p. 24) vorbeşte de deducţii logice bazate pe premise serioase.

„Indicii temeinice” semnifică faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat

Curtea Constituţională, decizia nr. 268/1998, în M.Of. nr. 134/1998

Prin indicii de culpabilitate se înţelege suspiciunea gravă (în dreptul olandez), bănuiala puternică (în dreptul german), indicii serioase de culpabilitate (în dreptul belgian sau grec). Vezi şi Jean Pradel ş.a., Les atteintes á la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Ed. Cujas, Paris, 1992, p.397.

Întotdeauna ne vom raporta, în acest spirit, la prevederile art. 5 § 1 c) din CEDH (Legea nr. 30/1994) care vizează existenţa de motive verosimile de a bănui o persoană că a săvârşit o infracţiune sau de motive temeinice de a crea în necesitatea de a împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

- Procurorul din art. 138 este altul decât procurorul de la locul unde a fost găsită şi arestată persoana; el este altul decât cel delegat să efectueze acte de procedură; el este altul decât cel ce efectuează prin comisie rogatorie anumite acte procesuale.

- Revocare: În acest sens, C. A. Bucureşti, S.II pen., dec. nr. 12/1993 în C.A.B., T.M.B., Culegere de practică judiciară, 1993, Şansa, 1994, p. 33-35, Ordonanţa emisă fără competenţă trebuia anulată, nu revocată, apreciem noi.

- Dacă există probe sau indicii ce justifică tragerea la răspunderea penală.

- C.Turianu, Arestarea preventivă. Durată. Neprelungirea arestării la expirarea termenului de 30 zile. Efecte., Dreptul nr. 5/1997, p.94: „Textul art. 23 din Constituţie dă arestării o configuraţie juridică de sine stătătoare” (p. 87).

„Textul priveşte arestarea în sine, fără a face vreo diferenţiere între faza de urmărire penală sau a judecăţii.

Menţinerea arestării preventive fără a exista prelungirea acesteia în condiţiile art. 23 din Constituţie, este lovită de nulitatea absolută” (p. 88).

- Prelungirea: S. Kahane, Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, în V. Dongoroz ş.a., „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, Partea generală, vol. I, Editura Academiei Bucureşti, 1975, p.325; H. Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1994, p.49; Al. Georgescu Din nou despre prelungirea arestării preventive, „Dreptul”, nr. 7/1995, p. 54; C. Gârbaci (I), Marga Firu (II), Puncte de vedere privind posibilitatea prelungirii arestării preventive, „Dreptul” nr. 1/1996, p. 111 şi urm. Ultimul autor acceptă varianta rearestării pentru intervalul de timp din durata de 30 zile rămase. În cazul inculpatului arestat propune prelungirea măsurii pentru alte probe (?!).

- I. Lascu, Efectele nepronunţate instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive şi prelungirea acesteia, „Dreptul” nr. 3/1998.

„Dacă instanţa nu se pronunţă la prima înfăţişare asupra menţinerii măsurii arestării preventive conform art. 350 alin. ultim C. pr. pen. şi ulterior prin încheiere separată se încalcă un principiu constituţional şi procedural”. Apreciem că se încalcă o regulă procedurală fără efecte asupra constituţionalităţii, inculpatul fiind eliberat de drept.

- Doru Pavel, Aspecte ale raportului dintre infracţiunea simplă instantanee şi concursul de infracţiuni, în V. Papadopol, D. Pavel, „Formulele unităţii infracţionale în dreptul penal român”, Şansa, Bucureşti, 1992, p. 297-299.

- Al. Ţuculeanu, Luarea măsurilor preventive în cazurile de indivizibilitate şi de conexitate, în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 17 şi în „Dreptul” nr. 10/1997, p. 62. Autorul consideră imposibile arestările succesive chiar în cauze nereunite. Practic, apreciem noi, este imposibil a prezuma reaua credinţă a procurorului.

- Gh. Mateuţ şi F. Predescu (Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, în „Dreptul” nr. 4/1997, p.72) fac trimitere la prevederile art. 149 C. pr. pen., amintind că mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil când cauza este trecută de la organ de urmărire la altul.

- Despre responsabilitatea Ministerului Public pentru nerespectarea legii, abuz, rea-credinţă, nepricepere, neglijenţă gravă, vezi şi N. Volonciu, op.cit., vol. I, p.167.

- A se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.333.

- Motivare: I. Neagu, Tratat, p.314 şi urm.; C. A. Bacău, dec. pen. nr. 54/1997 şi dec. nr.321/1997, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău pe anul 1997, p.96 şi 97; E. Păun, Măsura arestării preventive – consideraţii generale, în „Buletinul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti” nr. 1/1998, p. 39; R.V. Mancaş, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, în „R.D.P.” nr. 4/1998; C. A. Constanţa, dec. pen. nr. 23/1993, în „Pro lege” nr. 4/1995, p. 112-113;

- D. Ciuncan, Inadmisibilitatea de a dispune prin rechizitoriu asupra arestării preventive a inculpatului, în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 24; în sens contrar I. Neagu, Tratat, cit. supra., p. 329; Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol.II, Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi, 1974, p. 213; M. Basarab, Drept procesual penal, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, vol. I, ed. II-a, p. 289 (ambele cit. apud I. Neagu).

- Nerespectarea dispoziţiilor procesuale referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului arestat, de către apărător, şi la prezentarea materialelor de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage restituirea cauzei la procuror (D. Ciuncan, Asistenţa juridică obligatorie a inculpatului. Ascultarea cu ocazia arestării preventive, „Revista de drept penal” nr. 1/1994, p. 135; I. Ionescu, Necesitatea de către apărător a învinuitului sau inculpatului arestat preventiv. Nulitate absolută. Motiv de recurs, „Revista de drept penal” nr. 3/1995, p. 117; I. Lascu, Inculpat trimis în judecată în stare de arest. Nepronunţarea instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii şi prelungirea acesteia. Nelegalitate, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 269; R.V. Marcaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, în „Revista de drept penal” nr. 4/1998; Al. Ţuculeanu, Obligativitatea ascultării învinuitului în cazul luării măsurii arestării preventive, în „Dreptul” nr. 11/1998, p. 111).

- D.M. Cosma, Reflecţii asupra arestării preventive, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 115: „Ilegalitatea măsurii se înlătură şi în procedura plângerii împotriva măsurii preventive luate de procuror, prin anularea actului procesual, întrucât de esenţa revocării este condiţia dispoziţiei (ulterioare) a temeiului care se justifice menţinerea măsurii (p. 115-116).

- Revocare/întrerupere: Gh. Mateuţ, Notă la încheierea din 29 septembrie 1995 a Trib. Vâlcea, „Dreptul” nr. 2/1996, p. 96; I. Neagu, Tratat, cit. supra, p.319-320.

- I. Neagu, ibidem, p. 320.

- Căi de atac: Gh. Mărgărit, Plângerea contra măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 5/1995, p. 18; H.Diaconescu, Punct de vedere cu privire la competenţa de soluţionare a plângerii împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 91; A. Botezatu, Plângere împotriva măsurii arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 256; I. Griga, Competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii arestării preventive luate de procuror, „Studii de drept românesc” nr. 4/1992, p. 359; A. Vlad, Competenţa instanţei în soluţionarea plângerii împotriva măsurii de arestare luată de procuror în cadrul procedurii privind extrădarea, în „Dreptul” nr. 1/1992, p. 53; Marga Firu, Competenţa de soluţionare a plângerilor împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 56.

- Durata: Colectiv, Probleme de practică judiciară din activitatea parchetelor, 1994, p.11.

Dispoziţiile art. 149 alin. ultim C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie.

Curtea Constituţională, decizia nr. 60/1994, definitivă prin decizia nr. 20/1995, în M.Oficial al României”, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995

- Gh. Mateuţ, Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina Constituţiei şi a Convenţiei Europene, în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 37; V. Dabu, Dreptul procurorului şi instanţei de a dispune de libertatea persoanei, în „Revista de drept penal” nr. 1/1994, p. 770; I. Neagu, Tratat, cit. supra, p. 332; în sens contrar I. Griga, Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, „Revista de drept penal” nr. 2/1994, p. 75-76.

- Prelungirea măsurii: Gh. Mateuţ, F. Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, „Dreptul” nr. 4/1997, p. 71; C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva închisorii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71; I. Lascu, Arestare. Prelungire, „Revista de drept penal” nr. 1/1998, p. 118; I. Lascu, Efectele nepronunţării instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii preventive şi prelungirea acesteia, în „Dreptul” nr. 3/1998, p. 106; A.Luca, Prelungirea arestării preventive care expiră după data întocmirii rechizitoriului, „Pro lege” nr. 2/1997, p. 178.

- Termene peremptorii la Gh. Mateuţ, Adriana Titu, Notă la încheiere nr. 74/1993 a Judecătoriei Cluj-Napoca, în „Dreptul” nr. 12/1993, p. 82; D.Rădescu, Notă, în I. Neagu, Tratat, cit. supra, p. 334; în sens contrar I.Dumitru, Natura juridică a termenelor de 5 zile şi 8 zile prevăzute în art. 156 C. pr. pen., în „Dreptul” nr. 3/1996, p.50.

- Pentru o problematică generală, a se vedea Colectiv, Probleme de practică judiciară din activitatea parchetelor, Bucureşti, 1994; S. Neculaescu, Matei, Dispoziţii de drept procesual în Constituţia României, „Studii de drept românesc” nr. 3/1994, p. 236; Al Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale privitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codul de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, în „Dreptul” nr. 9/1998, p. 65 şi în „Dreptul” nr. 12/1998, p. 72.

- N. Conea, Câteva consideraţii în legătură cu deosebirea dintre reţinere şi unele măsuri poliţieneşti, „Dreptul” nr. 4/1995,p. 59: „Reţinerea ar putea dura 24 ore ca măsură poliţienească şi 24 ore ca măsură preventivă”; contra, I. Gorgăneanu, Noi reglementări privind perfecţionarea legislaţiei procesual penale, „Revista de drept penal” nr. 2/1996, p. 33.

- Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19.

- L. Mihai, Consideraţii privind reglementarea drepturilor omului în Constituţia României din 1991, în „Revista română de drepturile omului” nr. 1/1991, p. 11; D. Ciuncan, Dreptul de a sesiza CEDH în cazul epuizării căilor interne, „Drepturile omului”, IRDO, nr. 2/1997, p. 44; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în „Drepturile omului” nr. 3/1997, p. 31; G.Antoniu, Implication des articles 5 et 6 de la CEDH sur la loi processuelle pénale roumaine, „Revue roumaine de sciences juridiques” nr. V(XXXVIII) 1, 1994, p. 5 şi 8.

- Competenţă: Un magistrates’court este un judecător inferior în unele sisteme (common-law) – J. Pradel, Les atteintes a la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Cujas, Paris, 1992, p.394.

- Procurorul are o dublă calitate, aceea de organ judiciar, care efectuează, supraveghează sau îndrumă ancheta şi întocmeşte actul de trimitere în judecată iar, pe de altă parte, aceea de magistrat care dispune arestarea preventivă.

Dar Constituţia conţine o garanţie procesuală destinată a preveni arestările (abuzive) deoarece, în final, controlul instanţei este de competenţa instanţei, nu numai controlul ierarhic, astfel încât art. 143-148 C. pr. pen. nu încalcă art. 23 din Constituţie.

Curtea Constituţională, decizia nr. 268/1997, în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 134/1998

A. Spielmann, A. Frowein, în „Raport asupra drepturilor omului în România”, din 18 ianuarie 1993 arată că „procurorul (român) nu poate fi organ decizional în sensul art. 5 şi 3 CEDH”.

- Instanţa examinează doar legalitatea ordonanţei de arestare preventivă sau a respingerii plângerii împotriva ei, nu şi temeinicia, susţin Blag Micle, Gh. Mihai Stoica, Procedura de declanşare a controlului judecătoreşti, „Dreptul” nr. 12/1998, 78, cit. apud V. Papadopol, CAB, Culegere 1998, p. 44;

Ilegalitatea atrage nulitatea, anularea măsurii. Netemeinicia măsurii se judecă în contradictoriu raportat la motivele arătate în propunerea de prelungire şi la temeiul arătat din art. 148 C. pr.pen.

Instanţa nu prejudecă fondul, nu intră în analiza probelor faptei penale săvârşite şi nu trage concluzii privind vinovăţia.

- V. Papadopol, Notă la CAB, S.II pen., dec. nr. 1170/1998, Culegere, p. 46

- Al.Ţuculeanu, Arestarea preventivă în lumina CEDH, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 61

- Gh. Manea, Prelungirea arestării preventive a inculpatului, „R.D.P.” 4/1999, p. 95

- V. Dabu, T.B. Enoiu, Respingerea plângerii contra ordonanţei de arestare. Recurs, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 24

- Al. Ţuculeanu, Condiţiile de fond şi de procedură ale arestării preventive, „Dreptul” nr. 8/1999, p. 73

Prevederea art. 149 alin. (3) C. pr. pen. potrivit căreia arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei este neconstituţională, urmând ca, în legătură cu durata arestării să se facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Curtea Constituţională, dec. nr. 546/4 dec. nr. 97, în M.Of. 98/1998 şi în „Pro lege” 3/1998, 82

(ARESTARE PREVENTIVĂ. TEMEIURILE LEGALE ALE ACESTEI MĂSURI)

Pentru luarea măsurii arestării preventive în temeiul art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen.este necesar, cumulativ, ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie mai mare de 2 ani şi lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol pentru ordinea publică.

Ca atare, numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşite de inculpat nu constituie un temei pentru luarea sau, după caz, menţinerea arestării preventive.

921 din 16 august 1990, publicată în D.C.S.J 1990 în „Pro lege” nr.1992, p. 448

- Pericolul pentru ordinea publică nu se prezumă, nu trebuie dovedit, ci demonstrat.

921/1990, „Dreptul” nr. 12/1991, p. 94;

(ARESTARE PREVENTIVĂ. ÎNCETARE DE DREPT. REVOCARE. ÎNCHEIERE DE RESPINGERE. RECURS)

Prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 1996, dată în dosarul nr. 7745/1996 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă cererea de a se constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive.

Recursul declarat de inculpat a fost admis, prin decizia nr. 371 din 17 iulie 1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia I penală şi s-a dispus revocarea arestării preventive.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Încheierea prin care se rezolvă o asemenea cerere nu este susceptibilă de recurs, deoarece potrivit art. 141 din C. pr. pen. se poate ataca cu recurs numai încheierea dată în prima instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive.

În consecinţă, recursul împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a arestării preventive este inadmisibil, soluţia de admitere a recursului inculpatului arestat şi dispoziţia de punere în libertate fiind greşite.

Inculpaţii au declarat recurs împotriva încheierii prin care li s-au respins cererile de revocare a măsurii arestării preventive.

Deşi, potrivit art. 141 C. pr. pen. este permisă atacarea, separată, cu recurs numai a încheierilor prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, nu şi încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a unei asemenea măsuri, curtea consideră că este competentă să verifice legalitatea şi temeinicia încheierii recurate de inculpaţi.

În art. 5 C. pr. pen. – situat în partea generală a Codului – se prevede că „dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive consideră că aceasta este nelegală are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente”. Limitarea acestui drept în partea specială a Codului – art. 141 C. pr. pen. – este contrată Constituţiei, fiind încălcate prevederile art. 16, referitoare la egalitatea în faţa legii, ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 23, referitoare la libertatea persoanei.

2190 din 8 octombrie 1996, p.143, în D.C.S.J 1997-Set.6

Notă: Doctrina şi jurisprudenţa consideră că încheierile prin care au fost respinse cererile de revocare a arestării preventive nu pot fi atacate cu recurs separat, un asemenea recurs fiind inadmisibil. – V. Papadopol, Notă în Culegere …p. 28 şi urm., I. Neagu, Tratat, ed. 1997, p. 323ş Gh. Mateuţ, Procedura penală. P. specială, vol. II, p. 294-295; Gr. Teodoru, Drept procesual penal, Ed. Cugetarea, 1998, p. 383-384.

- V. Papadopol, Notă în Culegere 1998 CAB, p.24.

- Încheierile prin care au fost respinse cererile de invocare a arestării preventive nu pot fi atacate cu recurs separat, inadmisibil.

2190/1996, „Pro lege” 1/1998, 109; dec. nr. 2065/1995, „Dreptul” nr. 8/1996, 193; dec. nr. 921/1990, „Dreptul” nr. 2-3/1991, 77

Notă: - I. Neagu, Tratat, 1997, p. 323; Gh. Mateuţ, Procedură penală II, p. 294; Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal, 1998, p. 383;

- V. Papadopol, Notă la CAB, s I pen., dec. nr. 15/1998, în Culegere, p. 28; idem pentru înlocuirea măsurii, p. 40.

Noţiunea de pericol pentru ordinea publică nu trebuie înţeleasă ca o primejdie concretă şi imediată, constând în posibilitatea comiterii unor fapte penale grave. În realitate, ea semnifică o stare de nelinişte, un sentiment de insecuritate, în rândul societăţii civile, generată de rezonanţa socială negativă a faptului că persoanele asupra cărora planează acuzaţia comiterii unor infracţiuni de o gravitate deosebită sunt cercetaţi în stare de libertate.

C.A. Cluj, dec. nr. 137/1997, „R.D.P.” 4/1998, 139 (subl.ns.)

Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirea arestării este suspensiv de executare dar restrâns la limitele duratei de 30 de zile prevăzută în art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Curtea Constituţională dec. nr. 22/1998, „Pro lege” 4/1998, 31

(ARESTARE PREVENTIVĂ. REVOCARE. CONDIŢII DE ADMITERE)

2525 din 17 iunie 1999, cu Notă de Dan Lupaşcu, „Dreptul” nr. 10/2000, p. 132.

Notă: V. Papadopol, Notă la CAB, S II pen., dec. nr. 317/1998, Culegere, p. 34.

Potrivit unei opinii, recursul procurorului împotriva încheierii de respingere a cererii de prelungire a arestării preventive, fiind suspensiv de executare, constituie temei pentru menţinerea măsurii arestării şi după epuizarea termenului de 30 de zile prevăzut în mandatul de arestare, până la judecarea căii de atac (I. Ionescu, „R.D.P.” 4/1996, p. 21; V. Dabu, „R.D.P.” 1/1997, p. 94; V. Dabu, T. Enoiu „R.D.P.” 4/1997, 38; I. Neagu Tratat, 1997, p. 336).

Problema nu poate fi soluţionată decât conform art. .23 alin. (4) din Constituţie care dispune imperativ – fără a lăsa loc de interpretare – că arestarea se face pe o durată de maxim 30 de zile (art. 149 alin. 1 C. pr.pen. coroborat cu art. 155 alin. 2 C. pr.pen.).

Dacă s-ar admite teza că arestarea poate dura mai mult de 30 de zile, ca o consecinţă a efectului suspensiv al recursului, implicit ar trebui să ajungem la concluzia contrară Constituţiei şi art. 149 alin. 1 C. pr.pen. – că prelungirea arestării preventive nu este rezultatul aprobării de către instanţă, ci, paradoxal, al unei hotărâri de respingere a cererii de prelungire a acestei măsuri.

În acelaşi sens, A. Dindelegan, „R.D.P.” 3/1997, 86; R. V. Mancaş, „R.D.P.” 4/1998, p. 106; A.Şt.Tulbure, „R.D.P.” 3/1998, p. 96 şi „Pro lege” nr. 2/1998, p. 27; C.Păduraru, „Dreptul” nr. 7/1997, p. 71.

- Al. Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii, „Dreptul” nr. 12/1999, p. 25; „Pro lege” nr. 3/1999, p. 5

- V. I. Jurcă, O propunere de lege ferenda în legătură cu modificarea sau completarea art. 88 C.pen., „Pro lege” nr. 3/1999, 55

- Dacă înainte de soluţia de scoatere de sub urmărire penală (şi, evident, de redeschiderea urmăririi penale) inculpatul a executat întreaga durată a arestării preventive (30 de zile), nu se mai poate dispune, din nou, arestarea preventivă (pentru că, efectiv, nu mai are ce termen să „curgă”).

Întrucât măsura arestării nu mai fiinţează (deci ea nu este în curs) nu se poate cere nici prelungirea ei.

(A.Botezan, S. Dănilă, Durata arestării cf. art. 270 al.1 lit. c şi 274 C. pen.. în „Pro lege” nr. 3/1995, p. 285-286).

1.-Arestarea a încetat de drept; 2.-Nu s-a dispus arestarea în altă cauză la) şi Gh. Mateuţ, „Dreptul” nr. 2/1996, p. 96 I. Neagu, Tratat, p. 319 urm. Încetarea măsurii de prevenţie este o „revocare de drept” respectiv revocarea măsurii preventive este o încetare a cărei oportunitate o apreciază procurorul.

- Gh. Mateuţ, F. Predescu, Posibilitatea instanţei de a dispune asupra arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în apel, „Dreptul” nr. 1/00, p. 109

- Alexandru Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii persoanei prevăzute de Codul de procedură penală, „Pro lege” nr. 1/2000, p. 5.

- Viorel Adrian Podar, Prelungirea arestării preventive, „R.D.P.” nr. 3/2000, p. 65

- Alexandru Ţuculeanu Cu privire la cazul de arestare prevăzut de art. 148 lit. h C. pr. pen., „Dreptul” nr. 9/2000, p. 105

- Alexandru Ţuculeanu, Cu privire la aplicarea prevederilor art. 350 C. pr. pen. în lumina dispoziţiilor art. 23 din Constituţia României, „Pro lege” nr. 1/2001, p. 53.

- Gigel Potrivitu, Care este sancţiunea nesemnării de către completul de judecată a unei încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 6/2001, p. 101.

- Condiţii cerute de lege pentru arestare:

- Bănuială plauzibilă de culpabilitate (Chile), existenţa unor probe suficiente de culpabilitate (Italia); motive probabile (S.U.A,) fapte făcând probabilă culpabilitatea inculpatului (Mexic); prezumţie legitimă de culpabilitate (Olanda); bănuieli puternice (China); bănuială puternică de infracţiune (Germania) – cf. Departamentul afacerilor economice şi sociale, Etude du droit en vertu duquel nul ne peut etre arbitrairement arrete, detenu au exite, Naţions Unies,New York, 1964, p. 33.

- Viorel Adrian Podar, Din nou despre arestarea preventivă a inculpatului în faza judecăţii, în „R.D.P.” nr. 1/2001, p.70

- Alexandru Ţuculeanu, Arestarea inculpatului în faza judecăţii. Constituţionalitate, în „R.D.P.” nr. 1/2001, p. 67

- Dorel Andrieş, Dorel Metes, Măsura arestării preventive, în „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 88

- Victor Câmpean, Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, în „R.D.P.” nr. 2/2001, p.55

- Dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. – referitoare la arestarea învinuitului – sunt constituţionale doar în măsura în care se asigură învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului.

(Curtea Constituţională,dec. nr. 106-108, 110-112 din 14 iulie 1998, M.Of. nr. 287 din 5.08.98; C. Ecedi-Stoisavlevici, Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestării preventive în raport de art. 5 CEDH, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1/2001, 18).

L. francează din 15 iunie 2000 privind întărirea prezumţiei de nevinovăţie a creat instituţia judecătorului libertăţilor şi al detenţiei, un magistrat distinct de judecătorul de instrucţie şi care, începând cu 1 ianuarie 2001, este singurul în măsură să decidă asupra plasării sau menţinerii în detenţie provizorie a persoanelor învinuite sau inculpate. Judecătorul libertăţilor preia întregul contencios privind  detenţia provizorie de la judecătorul de instrucţie.

(C. Guery,Detention provisoire, Dalloz, 2001, p. 5-9; J. Pradel, Les persones suspecties an poursuivies apres la loi du 15 juin 2000. Evolution or revolution? în Dalloz Recueil, 2001, chronica 1044; C. Ecedi-Stoisavlevici în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 2/2001, p.29).

Art. 5 & 3 CEDH a fost violat întrucât procurorii polonezi îndeplineau la acea dată, atât atribuţii privind instrucţia, cât şi de acuzare, deci poziţia lor era echivalentă cu aceea a unei părţi din proces;

- deşi ordonanţele prin care s-a dispus arestarea erau susceptibile de un control jurisdicţional acesta nu era automat şi oricum nu putea remedia faptul că ordonanţele respective au fost emise de către procurori;

- dreptul polonez nu oferă nici o garanţie împotriva riscului ca procurorul care a ordonat detenţia să intervină în cadrul procedurii ulterioare în calitate de organ al acuzării.

(CEDH. Niedbala vs. Polonia 4.7.2000 la adresa http://www.echs.coe.int; C. Ecedi- Stoisavlevici, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr. 1/2001,18).

- C. Charbonneau, La loi du 15 juin 2000 sur la présomption dinnocence; premiere approche, Gazette du Palais, La loi du 15 juin 2000 renforcant la présomption dinnocence et le droit des victimes, Gazette du Palais, 29-30 septembrie 2000, p. 6.

- În Rusia, arestarea poate fi decisă doar de un tribunal (art. 22 din Constituţie).

(J.M. Kolossov, J. N. Malew, L.M. Entine, Le droit a la liberté, în „Etude de la compatibilité du droit de la Fédération de Russie avec les exigences de la CEDH”, Ed. du Conseil de l’Europe, 1998, p.57).

Detenţia provizorie trebuie să fie ordonată de un judecător şi justificată având în vedere elementele particulare ale cauzei (Recomandarea celui de-al XV-lea Congres al Asociaţiei internaţionale de drept penal, Rio de Janeiro,1994).

- Judecător de libertăţi la Corpus iuris cuprinzând dispoziţii penale pentru protecţia intereselor financiare ale UE (art. 25 alin. 2) – autorizează prealabil măsura.

- Este greu de susţinut ideea existenţei independenţei procurorului faţă de puterea executivă.

(C.L. Popescu,Conformitatea cu legea fundamentală şi CEDH a competenţei procurorului … în „Dreptul” nr. 6/1999, p. 60-70; C. Ecedi-Stoisavlevici, Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestării …în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1/2001, 18)

- Arestare preventivă. Prelungire în faza de judecată. Admisibilitatea recursului, „Juridica”, nr. 9/2000, p. 355.

- Dumitru Diaconu, Forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale şi, consecinţă, obligaţia instanţelor de a prelungi arestarea preventivă numai pe o durată de cel mult 30 de zile în faza judecării cauzei, „Dreptul” nr. 7/2001, p. 120.

- Dorin Ciuncan, Arestarea preventivă, „Pro lege” nr. 3/2001, p. 27;

- În SUA, condiţiile arestării sunt:

- un mandat warrant al unui judecător neutru

- o cauză probabilă; rezonabilă, probable cause

- indicii controlabile pe un affidavit, declaraţie a poliţistului, consemnând indicatori chiar nenominalizaţi

- dar, în contra, judecătorul poate depune o motion tosuppress, vizând eliminarea probelor obţinute în urma arestării şi citarea informatorului

- un judecător neutru şi detaşat de cauză, deci mandatul procurorului este nul dacă a condus el ancheta (J. Pradel, Droit penal compare, p. 495)

- În caz de arestare fără mandat, de către orice persoană, poliţistul trebuie să avertizeze individul asupra motivelor (Camera Lorzilor, afacerea Cristie, 1947, All E.R., 567)

- D. Dumitru (I),V.Pătulea (II), Discuţii în legătură cu rezolvarea prin hotărâre judecătorească a situaţiilor juridice referitoare la măsura procesuală a arestării preventive, „Dreptul” nr. 3/2002, p. 77

- O. Opriş, Arestarea preventivă. Audiere prealabilă, „R.D.P.” nr. 1/2002, p. 102

- Al. Tuculeanu, Din nou despre audierea prealabilă arestării preventive, „R.D.P.” nr. 1/2002, p. 108

- V. Pătulea, Reflecţii în legătură cu căile de atac împotriva luării măsurii arestării preventive, „Dr” nr. 1/2002, 125

- Al. Vasiliu, Arestarea preventivă menţinută printr-o hotărâre nedefinitivă, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 88

- M. Decean, Recurs. Prelungirea arestării, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 76

(ÎNLOCUIREA SAU REVOCAREA MĂSURILOR PREVENTIVE. NEINCIDENŢA PREVEDERILOR ART. 139 COD PROCEDURĂ PENALĂ)

În cauză, nu erau aplicabile prevederile art. 139 alin. 1 C. pr. pen. privind înlocuirea măsurii preventive prevăzută de art. 136 lit. c C. pr. pen. cu aceea prevăzută de art. 136 lit. b C. pr. pen., deoarece erau întrunite toate cerinţele prevăzute de art. 148 lit. h C. pr. pen., pentru a fi menţinută măsura arestării preventive a inculpatului.

Prin urmare, încheierea recurată a fost casată în sensul respingerii plângerii formulată de inculpat.

Prin încheierea din 12.02.1998, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul penal nr. 454/1998, a fost admisă plângerea formulată de inculpat împotriva Ordonanţei nr. 67/P/1998 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi a fost revocată măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului, măsură care a fost înlocuită cu aceea prevăzută de art. 136. lit. b C. pr. pen..

S-a reţinut că inculpatul a fost arestat preventiv pentru faptul de a fi primit, de la patru inculpaţi, suma de 70.000 lei, pentru a le permite acestora să părăsească incinta unităţii cu 66 conducte din aluminiu, în valoare de 15.000.000 lei, pe care le sustrăseseră.

În cauză, – reţine instanţa de fond – nu sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de art. 148 lit. h C. pr. pen., şi anume cerinţa ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol pentru ordinea publică, mai ales în condiţiile în care acesta nu mai deţinea calitatea de gardian, care să-i permită să comită fapte de natura celei pentru care a fost condamnat.

S-a mai reţinut că măsura luată excede dispoziţiilor constituţionale şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat, în conformitate cu care nimeni nu poate fi arestat, reţinut sau expulzat în mod arbitrar.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia penală nr. 105/R din 23.02.1998 a Curţii de Apel Piteşti, fiind casată încheierea în sensul respingerii plângerii pe care inculpatul a formulat-o împotriva Ordonanţei nr. 67/R/1998 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş.

În motivarea soluţiei, s-a reţinut că instanţa de fond avea îndatorirea să ţină seama nu numai de prevederile art. 148 C. pr. pen., ci şi de cele ale art. 136 alin. ultim din acelaşi cod, care se referă la criteriile ce se au în vedere la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată.

În cauză, toate cerinţele prevăzute de art. 148 lit. h C. pr. pen., au fost respectate la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, avându-se în vedere pericolul social ridicat al infracţiunilor pe care inculpatul le-a comis şi datele sale personale.

În ceea ce priveşte faptul că acesta nu mai putea deţine calitatea de gardian public nu are nici o relevanţă, deoarece, fapta fiind descoperită, este firesc ca inculpatul să nu mai continue săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, indiferent dacă mai deţine sau nu calitatea de gardian public.

De aceea, nu poate constitui un argument serios care să justifice inexistenţa pericolului public imposibilitatea în care se află intimatul-inculpat de a mai deţine calitatea de gardian public după descoperirea faptei, deoarece aceasta ar însemna ca, niciodată, după descoperirea unei infracţiuni să nu mai poată fi menţinută arestarea preventivă a celui în cauză.

În ceea ce priveşte obligaţiile ce decurg din convenţiile internaţionale, potrivit acestora, nimeni nu poate fi arestat, reţinut sau expulzat în mod arbitrar.

Această interdicţie vizează situaţiile în care nu există temeiul legal sau de fapt al luării unor asemenea măsuri, spre a se evita eventualele abuzuri în domeniu.

Dar, când există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală, în sensul art. 143 C. pr. pen. şi sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de art. 148 lit. h C. pr. pen., nu se mai poate discuta de incompatibilitatea arestării preventive cu obligaţiile ce revin statului român, prin convenţiile internaţionale la care a aderat, sau cu prevederile Constituţiei.

În consecinţă, încheierea a fost casată şi a fost respinsă cererea formulată de inculpat, constatându-se că subzistă temeiurile care au condus la arestarea preventivă a acestuia.

C. A. Piteşti, dec. pen. nr. 105/r din 23 februarie 1998,publicată în „C.D.”

(ÎNCETAREA DE DREPT A MĂSURII ARESTĂRII. REVOCARE. ÎNCHEIERE DE RESPINGERE. ART. 141 C. PR. PEN. RECURS INADMISIBIL)

Cererea de constatare a încetării de drept are caracterul unei cereri de revocare şi de punere în libertate

2190/1996

( )

„„aplicăe,aplicăaplicareaaplică„aplicăaplică„” D „Lumina Lex, Bucureşti,  uart.  art. art. art. C. pr. pen art. alin. C. pr. penart. C. pr. pen   aplicăaplicărart. alin. art. alin. art. alin. art. alin. art. alin. art. C. pr. pen„art. alin.  finalart. alin.  art. art. C. pr. pen„ copie conformă cu originalul, art. art. alin.  ăart. ăăăart. ăăăăăăăăăăart. ăăăăăăăăăăăăăăart. ăă[1]ăăart. ăăăăăăăţă ăăăăi-a ăăăăăart. [2]ăăăart. ăart. ăăăăăăăăăăăădecizia decizia [3]ăăăăăăăăart. ăăăăăăăăăăăăăăă

ăăăăăăart. art. art. ăăart.  ăăăăăăăăăăăăăart. art. ămart. C. pr. penăart. C. pr. penăăăăăierarhicăăăăăăăăăăăăăăăăau mai fost ăăăăăăăăăăăart. ăăăăăăzăăart. art.  ăăăart.  ăăăăăart.  art. C. pr. penart. alin. procedurăăjudecătoreascăăăăăăart. art. alin.  ăăaplicăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăart.  ăăăăăăăăăăăăăăăart.   ăart. C. pr. pen. ăăăăăăăart. C. pr. penart. alin. art. C. pr. penăăconstituţionaleart. ăăăăăăăăăC. pr. pen.arestareaăăăăăăart. C. pr. penart. C. pr. penăăăăăăart. C. pr. penăart. alin. ultimC. pr. penăăăart. C. pr. penăart. C. pr. penăăăăăăăăăăăăart. C. pr. penăăart. C. pr. penăăăăăăăart. art. C. pr. penăădesfăşurareăăart. C. pr. penăart. C. pr. penăăăăpersoaneart. C. pr. penăart. ăart. ăăăăăăăăălăăă ăart. ăăăăăăăăăăăăăăăăart. alin. C. pr. penăăăăăăălart. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. ăăăăăăăart. C. pr. penăăăăăăăăă

art. art. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. C. pen. art. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. pen[4]art. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. pen.[5]art. lit.   art. C. pr. penart. lit. a  art. lit. [6] în  in art. alin. [7],[8][9] [10]art. C. pr. pen[11]art. [12]art. C. pr. penart. art. C. pr. pen[13].[14]art. „art. C. pr. pen[15].art. alin. art. alin. C. pr. penart. ..„[16][17]şi-a [18]art. C. pr. penart. lit. aC. pr. pen[19][20]art. alin. C. pr. pen[21]art. C. pr. pen[22][23][24]art. C. pr. penetc.[25][26]art. C. pr. pen[27]art.  art. [28]art. ţ[29]art. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penaplică[30]art. art. C. pr. penart. C. pr. penart.  art. art. C. pr. penart. C. pr. penart. art. art. lit. C. pr. pen.

art. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. „lit. art. alin. art. alin. art. alin. „art. lit. C. pr. penart. lit.   C. pr. penart. lit. hC. pr. pen art. lit. hC. pr. penart. C. pr. penart.C. pr. penart. art. C. pr. pen lit. hC. pr. penart. lit. hC. pr. pen„,art. lit. hC. pr. pen art. lit. hC. pr. penart. lit. hC. pr. penart. lit. hC. pr. penstupefiantedificultăţi…art. lit. hC. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penalin. ialin. art.lit. hC. pr. penart. lit. hC. pr. pensart. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. lit. hC. pr. penart. C. pr. penart. lit. „„C. pr. penart. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. alin.C. pr. penart. C. pr. penart. art. C. pr. penart. lit. „C. pr. penart. alin. C. pr. penprovizorieart. art. C. pr. pen[31]art. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. Constituţieart.  1C. pr. penart. . lit.  uiart. art. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. art. alin. C. pr. penart. alin. decizianr.art. C. pr. peni-a înfăţişareart. C. pr. penart. art. C. pr. pen C. pr. pen„”art. C. pr. penarestareart. alin. C. pr. penart. alin. lit. aart. alin. art. alin. C. pr. penjudecareaart. alin. decizia fart. C. pr. pen,şi-a pânăart. C. pr. penart. art. C. pr. pen C. pr. pen„D”art. alin. lit.  art. C. pr. penalin. alin. „art. C. pr. pen. art. lit.   C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penteart. C. pr. penart. alin. ultimC. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. art. C. pr. penart. C. pr. penart. art. C. pr. pen art. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. alin. C. pr. pen art. C. pr. penaplicăart. C. pr. pen[32]art. C. pr. pen[33]art. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. pen[34][35][36]art.C. pr. pen[37].[38] art. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. pen[39]art. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. pen[40][41][42][43][44][45][46]art. C. pr. penart. alin. C. pr. pen art. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. alin. C. pr. penaplicăantecedenteart. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. pencart. alin. lit. C. pr. penaplicăart. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. art. C. pr. pen[47][48]art. alin. C. pr. penart. art. C. pr. penaplicareaart. C. pr. penart. art. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. pen[49]art. C. pr. pen[50][51] O art. C. pr. pen art. alin. C. pr. penart. C. pr. pen C. pr. penart. C. pr. pen art. alin. lit. aC. pr. penart. lit. aC. pr. penart. alin. lit. aI C. pr. penart. alin. lit. aI C. pr. pen art. alin. lit. I I C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. alin. lit. aart. alin.  art. alin. lit. aC. pr. penart. art. C. pr. penart. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. ultimC. pr. penart. alin. art. alin. ultimC. pr. pen art. alin. lit. I C. pr. penart. lit. art. lit.   C. pr. penart. lit. aart. lit. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. art. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. pen art. alin. I C. pr. peneart. alin. C. pr. pen„  art. alin. I C. pr. penart. C. pr. pen Iart. alin. lit. aC. pr. penaplicatart. alin. lit. aC. pr. penart.   art. alin. lit. C. pr. pen art. alin. lit. C. pr. penart.  art. alin. ultimart. alin. lit. C. pr. pen îndatăart. alin. C. pr. penaplicatart. alin. ultimC. pr. pen alin. C. pr. penart. alin. alin. C. pr. pen art. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penaplicăart. C. pr. penart. C. pr. pen [52]art. alin. C. pr. pen[53] art. C. pr. pen      „art. art. C. pr. penart. C. pr. pen art. C. pr. penart. alin. C. pr. pen art. C. pr. penaplicat art.C. pr. penart. alin. art. C. pr. penart. C. pr. penart. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. alin. alin. C. pr. penart. C. pr. penart. art. C. pr. penart. art. C. pr. penart.art. C. pr. penart. alin. C. pr. penr M.Of art. art. (art. C. pr. pen in terminisaplicareaart.  art. II. Reglementareaart. C. pr. penart.    art. C. pr. pen„([54] art. C. pr. pen. şiart.  art. C. pr. penart. alin. C. pr. pen„art. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. penaplicăart. C. pr. pen alin.  art. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. pen art. C. pr. pen„  art. C. pr. pen M.Of. nr.  M.Of. nr. art. C. pr. penart. C. pr. pen art. C. pr. pen„iart. C. pr. penaplicatart. C. pr. pen„art. alin. C. pr. penC. pr. penart. alin. C. pr. pens art. alin. C. pr. penart. alin. C. pr. pen(art. C. pr. penart. art. alin. ăart. aplică[55][56]t[57] art. alin.  . . î din  din art. C. pr. penart. C. pr. pen   aplicatart.  art. alin. art. pr. penart. neputându-se( „”(PiteştiBucureşti  art.  lit. art.  lit. pr. pen[58]„”. Prin exercitarea controlului constituţionalităţii legii, Curtea se manifestă ca un colegislator, cu funcţie pur legislativ-politică, marcându-se în acest fel exerciţiul practic al „separaţiei puterilor”aplicăaplicăaplicarea( „”îaplicăîaplică   D – nu  sprijinindu-se  susţinutăart. [59] – nici art. – decizianemulţumită art. ăart. C. pr. penart. alin. C. pr. penart. pr. pen Îşi„”[60]

Notă: Libertatea individuală este, potrivit art. 23 din Constituţie, o libertate fundamentală, iar exerciţiul ei nu poate fi restrâns, printre altele, decât numai dacă se impune pentru desfăşurarea instrucţiei penale.

Aceasta înseamnă că arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o durată de cel mult 30 de zile. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată. Condiţia de principiu a măsurii excepţionale a arestării este existenţa legală a unor motive prevăzute expres de lege (alin. (6) al art. 23 din Constituţie).

a) Dacă se consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate, se dispune arestarea, arătându-se temeiurile care justifică luarea măsurii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi dacă există în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C. pr. pen.

Până aici, consecinţele ce se desprind demonstrează faptul că:

- arestarea este o unică măsură preventivă indiferent de calitatea făptuitorului (învinuit sau inculpat)[61].

Chiar în sistemul codului din 1968, în principiu, urmărirea penală începe în rem (pentru că urmărirea în personam era o excepţie, şi anume în cazul flagrantului);

- există o prezumţie, un minimum de date că s-a săvârşit o infracţiune;

- probele au început să fie produse, dar, în genere, suntem abia în prezenţa unor indicii, din ce în ce mai temeinice că s-a săvârşit o infracţiune de către o anumită persoană;

- în principiu, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc atunci când există o persoană certă, ca subiect activ al infracţiunii; există probe sau indicii ce justifică tragerea la răspundere a acesteia; se fixează, astfel, abia acum cadrul urmăririi penale (fapte plus persoane plus o anumită încadrare juridică);

- arestarea preventivă, cu privare de libertate, ca act ireversibil dar provizoriu este o măsură de cea mai mare excepţie;

- ca normă de recomandare, considerăm că este de dorit ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare ori de câte ori există un făptuitor cert şi nu numai în cazul în care inculpatul este arestat (ca normă obligatorie), pentru a se lărgi cadrul drepturilor şi garanţiilor persoanei implicate în cauză prin obţinerea de către aceasta a statutului de parte în proces[62];

- atunci când vor exista (toate) probele necesare şi legal administrate, procurorul dă rechizitoriu şi dispune trimiterea în judecată; abia din acest moment nu mai vorbim de indicii (temeinice)[63];

- diferenţele de formulare între art. 143, 146 şi 148 C. pr. pen. vizează etapele transformării calităţii persoanei, nu ale evoluţiei de fond ale cauzei (in rem, în personam plus încadrarea juridică).

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că „probele sau indiciile temeinice” – condiţie a reţinerii şi arestării învinuitului privesc „o faptă prevăzută de legea penală” (art. 143 alin. 1, art. 146 alin. 1 la art. 143 C. pr. pen.), în timp ce „probele sau indicii temeinice” necesare punerii în mişcare a acţiunii penale se referă la justificarea tragerii la răspundere penală a celui faţă de care se efectuează urmărirea penală; condiţiile arestării pleacă de la existenţa acestei premise (ca elemente pur exterioare) şi abia apoi se verifică existenţa cazurilor legale în care se dispune arestarea (inculpatului – art. 148 C. pr. pen.).

b) Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului sunt făcute (numai) în cursul procesului penal, servind la aflarea adevărului (art. 69 C. pr. pen.); celelalte afirmaţii făcute de un făptuitor (despre care se aminteşte în art. 200, 214 sau 215 C. pr. pen.) sunt consemnate într-un proces-verbal (de exemplu, de confruntare), pot fi întâlnite în diverse înscrisuri, înregistrate audio sau video, acestea toate fiind mijloace de probă, iar nu „declaraţia făptuitorului”.

În consecinţă, nu există o probă a declaraţiilor unei persoane în vederea luării măsurii arestării ca învinuit. Măsura arestării poate fi luată numai după ascultarea inculpatului, potrivit art. 150 C. pr. pen. Nu există un echivalent al acestei dispoziţii privind un învinuit, un viitor învinuit, mai corect pentru că nu există ca mijloc de probă o „declaraţie a unui făptuitor” în scopul luării măsurii arestării sale, ca act prealabil.

c) Procurorul competent a lua măsura arestării preventive este procurorul ce conduce şi controlează activitatea de cercetare penală şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Este numai acel procuror încunoştinţat de îndată de organul de urmărire penală despre infracţiunile de care acela a luat cunoştinţă, numai acel procuror care poate da dispoziţii cu privire la efectuarea unui anume act de urmărire penală (art. 218 şi 219 C. pr. pen.); este numai acel procuror sesizat pentru luarea măsurii arestării preventive (art. 138 C. pr. pen.)[64], este procurorul a cărui măsură preventivă luată este atacată la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond (art. 1401 C. pr. pen.).

Dacă măsura arestării nu a fost dispusă de procurorul de la unitatea corespunzătoare instanţei care potrivit legii, judecă în prima instanţă cauza înseamnă că ea a fost luată de un organ necompetent, iar instanţa are posibilitatea revocării măsurii ilegale[65].

d) Durata arestării (învinuitului sau inculpatului) este de cel mult 30 de zile[66], conform art. 23 alin. (4) din Constituţie, text de imediată şi directă aplicare.

Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat, spune art. 155 alin. 1 C. pr. pen.

După cum am arătat mai sus după o fază în rem trebuie în principiu pusă în mişcare acţiunea penală (ca urmărire penală în personam). Numai această interpretare raţională explică imposibilitatea prelungirii duratei arestării învinuitului (şi evident, şi absenţa unui text expres).

Textul vorbeşte de o singură arestare, urmată de prelungire.

Instituţia prelungirii duratei arestării inculpatului se referă deci la durata dispusă în concret de procuror, nu la limita maximă a duratei prevăzute de lege (30 de zile).

Această durată dispusă în concret de procuror poate fi însă prelungită numai când este cazul şi numai în condiţiile legii[67].

Prelungirea duratei iniţiale a măsurii arestării (ori care ar fi aceasta) se dispune numai de judecător (dacă este vorba de aceeaşi faptă).

e) Cazul conexităţii şi indivizibilităţii poate atrage discutarea problemei abuzului de drept.

După cum arătăm mai sus, dacă pentru acelaşi act se reţin mai multe infracţiuni nu poate fi vorba decât de o singură arestare. Per a contrario dacă se reţine o singură infracţiune, arestarea nu poate primi separat fiecare act material (chiar dacă mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune sau în cazul infracţiunii continuate).

O nouă arestare trebuie să primească o altă faptă. În mandatul de arestare trebuie să existe, printre altele, „arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii”, respectiv „încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege” (art. 151 alin. 3 lit. e şi f C. pr. pen. – cu sublinierea noastră).

Prin faptă se înţelege activitatea exterioară a omului şi urmarea produsă de această activitate, adică modificarea pe care a produs-o (sau putea să o producă) în lumea exterioară.

Fapta prevăzută de legea penală presupune o acţiune a omului, aceasta putând fi formată din mai multe acte omogene şi cvasiconcomitente, săvârşite cu aceeaşi ocazie şi care, deşi reunite natural, pot produce mai multe rezultate, posibil caracterizând infracţiuni diferite. Este cazul prevăzut în art. 33 lit. b C. pr. pen.

Alte ori, fapta, deşi alcătuită – ca acţiune vorbind – din mai multe acte materiale poate fi considerată, legal, o infracţiune (continuată) – [cf. art. 33 lit. c) C. pr. pen.][68].

Există conexitate când mai multe fapte sunt săvârşite prin acte diferite dar în acelaşi timp şi în acelaşi loc [art. 34 lit. a) C. pr. pen.], când o faptă scop presupune o faptă mijloc (lit. c) sau există o prealabilă înţelegere (lit. b) în săvârşirea mai multor fapte ori, pur şi simplu, când există oportunitatea reunirii cauzei pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

Cum, în această fază a procesului, prin ipoteză, ne aflăm în faţa unei inculpări, odată ce în mandatul de arestare se arată fapta ce formează obiectul inculpării şi încadrarea juridică a faptei, în baza art. 23 din Constituţie nu pentru a avea decât o singură arestare. O altă arestare va fi posibilă doar pentru alte acte (decât cele constituente ale aceleiaşi acţiuni), în aceeaşi încadrare juridică sau pentru altă infracţiune, dar cu alte acte (ce constituie altă acţiune) adică pentru o altă faptă cu o altă încadrare.

O examinare izolată a fiecărui act în parte (al aceleiaşi infracţiuni) sau pentru aceleaşi acţiuni (acte) dar prezentate ca o nouă (reală) infracţiune doar pentru a crea posibilitatea emiterii unor mandate de arestare succesive împiedică înfăptuirea justiţiei şi reprezintă o încălcare a principiilor constituţionale şi a dispoziţiilor procesual penale care garantează libertatea persoanei[69].

Răspunsul este deci de principiu: nu orice activităţi concurente fac imposibilă, legal, arestări succesive.

f) Prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

Deşi în doctrină se apreciază că ne aflăm în faţa unei competenţe alternative[70], îndrăznim să ne exprimăm părerea că ori de câte ori ne aflăm în faza de urmărire penală competenţa aparţine întotdeauna instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar atunci când ne aflăm în faza de judecată în fond competenţa revine aceleiaşi instanţe, în schimb, ori de câte ori ne aflăm după pronunţarea unei hotărâri nedefinitive, competenţa revine instanţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

g) Alte probleme legate de arestarea preventivă şi abordate în doctrină sau jurisprudenţă privesc:

- necesitatea motivării, a luării măsurii şi, în primul rând, arătarea concretă a pericolului pentru ordinea publică pe care îl reprezintă, în fapt, lăsarea în libertate a inculpatului[71];

- arestarea preventivă a inculpatului prin rechizitoriu[72];

- garanţii procesuale la luarea măsurii[73];

- confuzia între revocare şi întreruperea executării pedepsei[74];

- încetarea de drept a măsurii arestării preventive[75];

- căile de atac împotriva luării măsurii[76];

- durata arestării pe maxim 30 de zile indiferent de faze[77];

- prelungirea măsurii[78];

- natura juridică a termenelor de 8 zile şi 5 zile prevăzute în art. 156 C. pr. pen.[79];

- confuzia dintre revocare şi încetarea de drept a măsurii[80].

Problematica fiind departe de a fi enunţată, nu epuizată, ne oprim aici[81], fără însă a nu remarca o contribuţie deosebită a procurorilor în enunţarea şi soluţionarea practică a unor puncte de vedere personale şi respectiv a aspectelor concrete, de speţă, multe din ele născute din congruenţa Cod de procedură/Constituţie, sub aspect temporal.

De lege ferenda apreciem ca absolut necesară revederea urgentă a dispoziţiilor procesuale punând măsura preventivă a arestării în tendinţa firească a edificării unui stat de drept. În esenţă, este necesară dezvoltarea normativă a garanţiilor procesuale în sensul înlăturării oricăror posibilităţi de intervenţie a executivului în faza judiciară.

Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă[82].

Se impune o strictă delimitare a competenţelor strict judiciare de cele jurisdicţionale pentru că nu este admisibil ca organul de stat care efectuează investigaţia penală să se pronunţe şi asupra arestării celui investigat, fiindcă în acest fel nu este asigurată imparţialitatea[83].

O trăsătură esenţială a procesului penal în materia arestării preventive este aceea a prezenţei permanente a unui magistrat[84], mai exact un judecător, ca gardian natural al libertăţilor fundamentale, atât la luarea măsurii, cât şi ca instanţă de control[85].

(ARESTARE PREVENTIVĂ. PERICOL PUBLIC)

Potrivit art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen.,una din condiţiile arestării este aceea ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte un pericol pentru ordinea publică.

În evaluarea acestui pericol nu trebuie să se aibă în vedere numai datele privind persoana inculpatului, ci şi cele referitoare la infracţiunea de săvârşirea căreia el este învinuit, de pericolul social al acesteia; în cazul în care lăsarea în libertate a inculpatului ar putea încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare, dacă aceasta ar crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social, cerinţa prevăzută în textul de lege menţionat este îndeplinită, măsura arestării preventive fiind justificată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, prin încheierea nr. 10/F din 27 februarie 2002 a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a prelungit durata arestării preventive a inculpatului C.P. cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 215 alin. 1 şi 2 şi în art. 291, ambele cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.

În fapt s-a reţinut că, în perioada 1998-2000, folosind titluri de proprietate false, a introdus mai multe acţiuni în numele unor proprietari nereali, având ca obiect revendicări imobiliare, acţiuni care au fost admise de către instanţele de judecată.

Măsura arestării preventive a inculpatului a fost dispusă în cursul urmăririi în temeiul dispoziţiilor art. 148 lit. h C. pr. pen., pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa fiind mai mari de 2 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

Curtea de apel a motivat prelungirea arestării cu aceea că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii subzistă în continuare şi că, prin punerea în libertate a inculpatului s-ar produce o reacţie de oprobriu din partea societăţii, mai ales că infracţiunile au fost săvârşite în legătură cu actul de justiţie.

Împotriva încheierii inculpatul a declarat recurs susţinând, între altele, că instanţa a confundat dispoziţia din art. 148 lit. h C. pr. pen. referitoare la pericolul pentru ordinea publică cu pericolul social pe care îl prezintă fapta ce face obiectul învinuirii. Or, pericolul pentru ordinea de drept, arată inculpatul, trebuie să rezulte din datele ce caracterizează persoana inculpatului, şi nu să fie dedus din limitele de pedeapsă ce reflectă gradul de pericol social generic al faptei, substituind pe acesta celui dintâi, aşa cum s-a procedat în cauză.

Recursul nu este fondat.

În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte un pericol pentru ordinea publică, prevăzută în art. 148 lit. h C. pr. pen., este, desigur, adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii, chiar, a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.

Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date ce sunt legate de persoana inculpatului, cum se susţine, ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concurează la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.

În raport cu cele arătate, hotărârea atacată este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul declarat de inculpat a fost respins.

1435 din 15 martie 2002

(ARESTARE PREVENTIVĂ. PRELUNGIREA DURATEI. PROCUROR COMPETENT. PERICOL PUBLIC)

Sesizarea instanţei în vederea prelungirii duratei arestării preventive poate fi legal făcută de procurorul şef al secţiei de resort al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, nu numai de procurorul general al acelui parchet.

Săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă implicând reprezentanţi ai Ministerului Public, prin natura relaţiilor socio-profesionale afectate, face ca lăsarea în libertate a făptuitorului să constituie un pericol pentru ordinea publică.

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatei R.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C.pen. raportat la art. 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000, reţinându-se că, în cursul anului 2001, având calitatea de procuror, a pretins şi primit 3000 de dolari de la N.M. pentru a interveni pe lângă un alt procuror în vederea soluţionării favorabile a unui memoriu prin care se solicita declararea unui recurs în anulare.

Totodată, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei, constatându-se că aceasta se află în situaţia prevăzută în art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen.

Ulterior, parchetul a solicitat prelungirea duratei arestării preventive, iar Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin încheierea din 8 ianuarie 2002, a admis cererea şi a dispus prelungirea duratei arestării preventive pe timp de 30 de zile, cu motivarea că măsura preventivă a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legii, iar prelungirea duratei acesteia se impune deoarece inculpata continuă să se afle în situaţia prevăzută în art. 148 alin. 1 lit. h, C. pr. pen., în baza căruia a fost arestat.

Împotriva acestei încheieri inculpata a declarat recurs, cu motivarea că prin prelungirea duratei arestării preventive au fost încălcate dispoziţii procedurale sancţionate cu nulitatea absolută, între altele prin aceea că numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, iar nu şi procurorii şefi de secţie din acel parchet pot cere prelungirea duratei arestării preventive, acesta fiind singurul conducător în măsură să sesizeze instanţa conform art. 156 alin. 2 C. pr. pen., iar menţinerea inculpatei în starea de arest nu se justifică întrucât cerinţele înscrise în art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen. nu pot fi considerate întrunite cât timp nu s-a demonstrat, pe bază de indicii temeinice, că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

Recursul este nefondat.

În raport cu reglementarea de ansamblu dată Ministerului Public şi structurilor sale componente prin dispoziţiile Legii de organizare judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 142/1997, nu se poate considera că atribuţiile procurorului şef de secţie menţionate în art. 156 alin. 2 C. pr. pen. ar fi fost preluate, în urma acelor modificări, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, astfel că sesizarea primei instanţe pentru prelungirea duratei arestării preventive făcută de procurorul şef al secţiei de resort este corectă, aşa cum temeinic s-a reţinut prin încheierea atacată cu recurs.

În ceea ce priveşte temeiul arestării şi al prelungirii acesteia, invocarea prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h C. pr. pen. este, de asemenea, corectă.

În adevăr, aşa cum s-a motivat şi în considerentele încheierii, condiţiile cumulative prevăzute în art. 148 alin. 1 lit. h sunt îndeplinite, deoarece fapta imputată inculpatei, recunoscută constant de aceasta, constituie o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar modalitatea în care s-a comis fapta şi natura relaţiilor socio-profesionale afectate impun concluzia că lăsarea inculpatei în libertate generează o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol pentru ordinea publică.

În consecinţă, recursul a fost respins.

Completul de 9 judecători, decizia nr. 8 din 11 ianuarie 2002

(MENŢINEREA ARESTĂRII PREVENTIVE.VERIFICAREA, LA PRIMA ÎNFĂŢIŞARE, A REGULARITĂŢII LUĂRII ŞI MENŢINERII MĂSURII ARESTĂRII. INADMISIBILITATEA RECURSULUI DECLARAT ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERII)

Încheierea prin care prima instanţă dispune, la prima înfăţişare, în urma verificării făcute potrivit art. 300 alin. 3 C. pr. pen., menţinerea arestării preventive a inculpatului nu poate fi atacată separat cu recurs.

Inculpata P.L. a fost trimisă în judecată, în stare de arest, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 alin. 1, de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. 1 C.pen., precum şi de trecere frauduloasă a frontierei prevăzută în art. 69 din Legea nr. 56/1992.

Examinând din oficiu regularitatea luării şi menţinerii măsurii arestării preventive faţă de inculpată, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, sesizată cu judecarea în primă instanţă a cauzei, a dispus menţinerea arestării prin încheierea din 14 decembrie 2001, cu motivarea că temeiurile care au determinat luarea măsurii subzistă în continuare.

Împotriva încheierii inculpata a declarat recurs.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 141 alin. 1 C. pr. pen., se prevede că, în materia măsurilor preventive, poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, numai încheierea dată în prima instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive.

Rezultă, deci, că, în raport cu aceste dispoziţii ale legii, încheierea prin care instanţa menţine măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, în cadrul îndeplinirii obligaţiilor ce-i revine în conformitate cu art. 300 alin. 3 C. pr. pen., nu poate fi atacată separat cu recurs deoarece nu se află în nici una dintre cele patru situaţii prevăzute limitativ în art. 141 alin. 1 din acelaşi cod, când poate fi exercitată o asemenea cale de atac în materia măsurilor preventive dispuse de prima instanţă prin încheiere.

În consecinţă, recursul a fost respins ca inadmisibil.

Completul de 9 judecători, decizia nr.7 din 11 ianuarie 2002

(REVOCAREA ARESTĂRII PREVENTIVE DE CĂTRE INSTANŢA DE RECURS. ADMISIBILITATEA RECURSULUI ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERII)

Potrivit art. 141 alin. 1 C. pr. pen., numai încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune, între altele, revocarea măsurii arestării preventive poate fi atacată separat cu recurs; ca atare, este inadmisibil recursul împotriva încheierii instanţei de apel şi a celei de recurs prin care se dispune revocarea arestării preventive.

Prin rechizitoriu inculpatul I.V. a fost trimis în judecată, în stare de arestare preventivă, pentru săvârşirea infracţiunii de gestiune frauduloasă prevăzută în art. 214 C. pen.

Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de delapidare prevăzută în art. 2151 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 C. pen., iar prin sentinţa nr. 83 din 10 mai 1999 a condamnat pe inculpat pentru această infracţiune.

Curtea Militară de Apel, prin decizia nr. 122 din 5 decembrie 2001, a admis apelurile declarate de inculpat şi de partea civilă şi a restituit cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Sesizată cu soluţionarea recursului împotriva deciziei, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin încheierea nr. 5722 din 28 decembrie 2001, a admis cererea inculpatului şi a dispus punerea sa în libertate, constatând că nu mai subzistă temeiurile care au justificat arestarea preventivă.

Împotriva acestei încheieri procurorul a declarat recurs, invocându-se motivele de casare prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct.1, pct. 171 şi pct. 19, precum şi dispoziţiile art. 3856 raportat la art. 361 alin. 2 C. pr. pen.

Recursul este inadmisibil.

Cum cererea a fost soluţionată de Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie ca instanţă de recurs, încheierea prin care aceasta a dispus punerea inculpatului în libertate nu mai este supusă căii de atac a recursului.

În această privinţă este de observat că prin art. 141 alin. 1 C. pr. pen. se prevede că numai încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat.

Ca urmare, încheierea prin care se admite de către instanţa de recurs cererea inculpatului de a fi pus în libertate nefiind menţionată în lege, ea nu poate fi atacată cu recurs.

De altfel, a recunoaşte unei încheieri a instanţei de recurs, prin care se dispune cu privire la o măsură cu caracter provizoriu, o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză, ar fi inadmisibil şi în raport cu sistemul nostru de drept pentru că s-ar încălca principiul legalităţii căilor de atac.

Susţinerile ce s-au formulat, în cadrul motivelor invocate, în sensul că încheierea atacată ar trebui considerată sentinţă, supusă căii de atac a recursului, nu se justifică atâta timp cât o atare cale de atac nu se poate soluţiona decât prin decizie, iar în judecarea unei cauze în recurs nu poate fi pronunţată decât o singură decizie, celelalte chestiuni având legătură cu procesul, cum este şi examinarea cererii privind starea de libertate a inculpatului, neputând fi soluţionate de instanţa de recurs decât prin încheiere, care, aşa cum s-a arătat, nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs.

În consecinţă recursul procurorului a fost respins ca inadmisibil.

Completul de 9 judecători, decizia nr. 6 din 11 ianuarie 2002

(PRELUNGIREA ARESTĂRII PREVENTIVE. COMPUNEREA INSTANŢEI)

Cauzele privind infracţiunile de corupţie se judecă în primă instanţă, potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000 modificat prin Legea nr. 161/2003, în complet specializat format din doi judecători.

Sesizarea cu propunerea de prelungire a arestării preventive se adresează, conform art. 155 alin. 2 C. pr. pen., instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond; în lipsa unei alte dispoziţii legale, instanţa competentă judecă sesizarea în compunerea prevăzută pentru judecata în primă instanţă care, în cazul infracţiunilor de corupţie, este completul specializat format din doi judecători.

Ca atare, încheierea prin care sesizarea pentru prelungirea arestării preventive în cauze de acest fel se soluţionează în complet format dintr-un judecător este supusă casării potrivit art. 3859 alin. 1 pct.1 C. pr. pen., cu trimitere pentru rejudecare.

Prin sesizarea înregistrată la data de 25 aprilie 2003, Parchetul Naţional Anticorupţie a solicitat, potrivit art. 155 şi urm. C. pr. pen., prelungirea arestării preventive a inculpaţilor S.M. şi B.M. cercetaţi în dosarul nr. 172/P/2003 pentru infracţiuni de corupţie.

Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin încheierea nr.7 din 7 mai 2003 a respins sesizarea de prelungire a arestării.

Împotriva încheierii procurorul a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este lovită de nulitate, întrucât au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la compunerea instanţei, cererea de prelungire a arestării preventive a inculpaţilor fiind soluţionată de un complet format dintr-un judecător, contrar dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000 modificat prin Legea nr. 161/2003.

Recursul este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 2 din Legea nr. 78/2000 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel completele specializate în vederea judecării în primă instanţa a infracţiunilor de corupţie sunt formate din doi judecători.

Potrivit art. 197 alin. 2 şi 3 C. pr. pen., dispoziţiile relative la compunerea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, care nu poate fi înlăturată în nici un mod, se poate invoca în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu, iar conform art. 3859 alin. 1 pct.3 C. pr. pen. hotărârile sunt supuse casării în cazul când instanţa nu a fost compusă conform legii.

Din examinarea încheierii atacate se constată că instanţa a fost formată dintr-un singur judecător, deşi textul de lege menţionat, intrat în vigoare la 21 aprilie 2003, impunea ca judecarea sesizării să fie făcută de un complet format din doi judecători.

În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat încheierea atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

153 din 9 mai 2003

Notă: - D. Dumitru (I), V. Pătulea (II), Arestare preventivă, „Dreptul” nr. 3/2002, p. 77

- V. Pătulea, Arestarea preventivă, „Dreptul” nr. 1/2002, p. 125

- G. Potrivitu I, C. Turianu II, Discuţii în legătură cu competenţa instanţei de judecată de a soluţiona plângerea împotriva ordonanţei de arestare preventivă, când, ulterior emiterii ordonanţei, organul de urmărire penală schimbă încadrarea juridică a faptei, în „Dreptul” nr. 11/2001, p. 220

- Monica Buzea, Condiţii legale de formulare a cererii de prelungire a măsurii arestării preventive, în „Dreptul” nr. 12/2001, p. 162

- Gh. Radu, Compunera completului de judecată pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2002, în „Dreptul” nr. 9/2003, p.159

- Gh. Mateuţ, O soluţie inadmisibilă în procedura prelungirii arestării preventive. Condiţiile reîncarcerării., în „Dreptul” nr. 11/2003, p. 159

(ARESTARE PREVENTIVĂ. REVOCARE)

Cerinţa impusă de dispoziţiile art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, potrivit căreia lăsarea în libertate a inculpatului „prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”, nu are în vedere pericolul generat de săvârşirea faptei.

Cum inculpatul, care, în calitate de avocat, este acuzat că a comis infracţiunea de trafic de influenţă, va fi suspendat, potrivit Legii nr. 51/1995, republicată, se apreciază că nu există temeiuri concrete care să justifice concluzia că lăsat în libertate s-ar mai deda la comiterea de fapte penale asemănătoare, în contextul în care nici anterior nu s-a reţinut în sarcina lui vreo altă infracţiune.

În fapt, prin încheierea de şedinţă din 4.09.2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală în Dosarul nr. 4468/2003, s-a admis propunerea de luare a măsurii arestării preventive formulată de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului M.A.M. pe o durată de 28 de zile, cu începere de la 4.09.2003, emiţându-se mandatul de arestare nr. 95/U din 4.08.2003 pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 257 din Codul penal raportat la art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2000.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat (autodenunţul formulat de către P.I.C., declaraţiile denunţătoarei, procesul-verbal de redare în scris a convorbirilor purtate de către denunţătoare şi inculpat, procesul-verbal de înseriere şi capcanare cu substanţe fluorescente a unui număr de 5 bancnote de câte 500 Euro fiecare, planşe foto cuprinzând aspecte de la percheziţia corporală efectuată asupra avocatului M.A.M., în timp ce acesta se afla la restaurantul „Z” în ziua de 2.09.2003, declaraţia martorului asistent P.V., declaraţia inculpatului), fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 143 din Codul de procedură penală.

De asemenea, inculpatul se află în situaţia prevăzută de art. 148 alin. 1 lit. b) şi h) din Codul de procedură penală, întrucât pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani, infracţiunea este flagrantă şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, solicitând judecarea sa în stare de libertate, întrucât nu se face vinovat de infracţiunea de trafic de influenţă imputată (el nu a făcut decât să primească onorariul stabilit cu soţia inculpatului P. pentru serviciile avocaţiale), nu a promis că va face demersuri către procurorul şi inspectorul de poliţie care instrumentează cazul, iar transcrierea convorbirilor de la dosar este incompletă.

Examinând încheierea recurată sub aspectul criticilor formulate cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea constată că recursul de faţă este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta:

Inculpatul M.A.M. a fost arestat provizoriu la data de 28.09.2003 pe o perioadă de 3 zile pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, reţinându-se că în cursul lunii august 2003 a pretins şi a primit suma de 2.500 euro de la P.I.C., soţia inculpatului P.A.V., cercetat în stare de arest preventiv, lăsând să se înţeleagă că ar avea influenţă asupra inspectorului R.L. din Inspectoratul General de Poliţie şi ulterior, a pretins aceeaşi sumă pentru a fi dată procurorului D.S.P. în scopul redactării unui referat de terminare a urmăririi penale şi, respectiv, rechizitoriu, favorabil inculpatului.

El a fost prezentat Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală la data de 4.09.2003 în vederea admiterii propunerii de arestare preventivă şi a arestării sale pe o durată de până la 30 de zile, urmare căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă nr. 95/U din 4.08.2003 în baza art. 1491 – 148 lit. b) şi h) din Codul de procedură penală şi art. 151 din Codul de procedură penală, faţă de faptul că infracţiunea este flagrantă, pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Dacă constatarea infracţiunii în flagrant şi pedeapsa de peste 2 ani închisoare prevăzută de lege sunt incontestabile, Curtea are în vedere la soluţia pronunţată a doua condiţie cumulativă a dispoziţiilor art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, şi anume pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi lăsat în libertate.

Infracţiunea de trafic de influenţă pentru care este cercetat inculpatul nu prezintă un caracter de violenţă, fiind o infracţiune de serviciu al cărei pericol social vizează ordinea de drept prin atingerea adusă unor activităţi de interes public sau altei activităţi reglementate de lege.

Acest pericol nu este sinonim cu cel privind ordinea publică prin care se încalcă regulile de convieţuire socială ocrotite prin art. 1 din Codul de procedură penală între care figurează persoana, drepturile şi libertăţile ei, ca urmare a activităţii infractorului posterior săvârşirii faptei.

Legea cere ca acesta să fie generat nu de săvârşirea faptei, ci de lăsarea inculpatului în libertate, fiind deci ulterior săvârşirii faptei.

Cum în speţa de faţă, inculpatul, în calitate de avocat al Baroului Bucureşti, a comis infracţiunea imputată pentru care s-a declanşat urmărirea penală împotriva lui, conform normelor Legii avocaturii (nr. 51/1995, republicată) el va fi suspendat până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti. Curtea a apreciat că nu există temeiuri concrete care să justifice concluzia că lăsat în libertate s-ar mai deda la comiterea de fapte penale asemănătoare, în contextul în care nici anterior nu s-a reţinut în sarcina lui vreo altă infracţiune.

Pentru aceste va dispune revocarea măsurii arestării inculpatului cu punerea lui în libertate dacă nu este arestat în altă cauză.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea nr. 93/R din 9 septembrie 2003

(ARESTARE PREVENTIVĂ. PRELUNGIRE. CONDIŢII)

Art. 155 din Codul de procedură penală nu impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, respectiv menţinerea temeiurilor iniţiale şi existenţa unor temeiuri noi, care să justifice privarea de libertate.

Natura infracţiunilor care se presupune că au fost săvârşite de către inculpat, modul în care a acţionat, consecinţele acţiunilor sale, constând în valoarea deosebită a prejudiciului, conturează gradul ridicat de pericol social generic al faptelor reţinute în sarcina inculpatului.

Lăsarea în libertate a inculpatului determină starea de pericol concret pentru ordinea publică, generând un sentiment de insecuritate şi neîncredere în rândul societăţii.

În fapt, prin încheierea din camera de consiliu din 22 iulie 2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a penală a respins sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie – Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, privind prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului M.G., ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a penală a examinat cererea de prelungire a arestării preventive a inculpatului pe o perioadă de 30 de zile, de la 26.07.2003 la 24.08.2003, inclusiv.

În referatul anexat acestei cereri s-a arătat că din probele administrate în cauză a rezultat că în luna august 2002, în baza unei înţelegeri anterioare, inculpatul M.G. i-a remis, prin intermediar, comisarului C.I. suma de 50.000.000 lei, pentru a nu îndeplini acte privitoare la îndatoririle de serviciu şi pentru a emite o soluţie favorabilă în lucrarea ce a făcut obiectul controlului la societăţile inculpatului, finalizat la sfârşitul lunii mai 2002.

De asemenea, în luna martie 2001, inculpatul a emis o filă cec în timpul derulării unei tranzacţii comerciale cu S.C. „F.” S.R.L. Gorj, ulterior retrăgând provizia existentă şi provocând posesorului cecului de la data scadenţei o pagubă în cuantum de 365.000.000 lei.

Prin Ordonanţa din 14.07.2003, Dosarul nr. 221/P/2003 al Secţiei de combatere a corupţiei a fost conexat Dosarului nr. 10/P/2003, astfel încât pe ansamblul cauzei, se motivează în referat, este necesar a se efectua o serie de acte de urmărire penală constând în reaudierea martorei A.G., confruntarea numitului M.M. cu inculpatul şi cu numiţii C.I., U.C., precum şi confruntări între învinuiţii B.S., D.M., I.F. şi inculpatul B.D.G., întrucât declaraţiile acestora conţin contraziceri, efectuarea unei expertize financiar-contabile care să evidenţieze modul de înregistrare a cecurilor şi biletelor la ordin în evidenţa contabilă a Agenţiei Arad a S.N.P., precum şi a operaţiunilor comerciale şi financiar-contabile legate de relaţia cu S.C. „E.” S.R.L. şi prejudiciul produs S.N.P.

Tribunalul a apreciat cererea de prelungire a măsurii arestării preventive ca neîntemeiată, apreciind că, din perspectiva teoriei ce reglementează materia şi practica judiciară, infracţiunea de dare de mită nu poate coexista fără infracţiunea de luare de mită. Instanţa a reţinut că presupusul mituit, C.I., are simpla calitate de martor, iar de la momentul luării măsurii arestării preventive şi, respectiv, punerea în mişcare a acţiunii penale au trecut 5 luni. S-a mai reţinut că motivele invocate în cererile de prelungire anterioare au fost aproape identice cu cele din cererea supusă analizei şi nu au fost efectuate acte de urmărire penală.

S-a concluzionat că în cauză nu a rezultat că oferirea sau înmânarea sumei de bani a fost strâns legată de îndeplinirea sau neîndeplinirea vreunei atribuţiuni de serviciu şi, prin urmare, în cauză nu există indicii cu privire la comiterea acestei fapte de către inculpat.

Referitor la infracţiunea de înşelăciune, s-a reţinut că a existat o filă cec emisă la data de 26.03.2001, dată la care inculpatul se afla în incapacitate de plată încă din 19.03.2001. În intervalul de timp de la emiterea filei cec şi până la emiterea mandatului de arestare preventivă potrivit art. 215 alin. 2 şi 4 din Codul penal au trecut aproximativ 2 ani, interval de timp în care inculpatul a achitat integral suma de 250.000.000 lei, motiv pentru care beneficiarul cecului nu a formulat o plângere penală, procurorul sesizându-se din oficiu.

Între dosarele pentru care s-a dispus conexarea în dosarul în care s-a emis mandatul de arestare nr. 221 din 12.05.2003, în care sunt plângeri formulate de S.N.P. PETROM şi B.C.R. GORJ, având ca obiect tot infracţiuni de înşelăciune, nu există o legătură de conexitate.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul Naţional Anticorupţie – Secţia judiciară penală.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că temeiurile care au determinat iniţial luarea măsurii preventive impun în continuare privarea de libertate a inculpatului. În conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Codul de procedură penală la momentul examinării propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, în primul rând, trebuie avute în vedere în mod unitar criteriile generale prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală dar şi cele complementare care au stat la baza luării măsurii menţionate, prevăzute în art. 136 alineatul ultim din Codul de procedură penală. Concluzia ce se desprinde din dezvoltarea motivelor de recurs este că, în vederea pronunţării asupra cererii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive, nu este necesar a se face o analiză a probelor administrate până la data introducerii aceleiaşi cereri cu privire la vinovăţia inculpatului, întrucât până la judecarea definitivă a cauzei operează prezumţia de nevinovăţie, ci este suficient să se examineze dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea sau prelungirea acestei măsuri de prevenţie, respectiv art. 148, art. 143, art. 155 şi următoarele din Codul procedură penală.

Examinând cauza atât din punct de vedere al motivelor de recurs, cât şi sub toate aspectele conform art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Măsura arestării preventive faţă de inculpat s-a dispus în temeiul art. 148 lit. d) şi h) din Codul de procedură penală. Potrivit textului de lege menţionat, măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi numai dacă sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

Actuala modificare a textului de lege invocat, adusă prin Legea nr. 281/2003, nu este de natură a schimba în vreun fel temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.

Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că există date şi indicii temeinice pentru condiţia cerută de art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală, aceasta fiind îndeplinită, existând presupunerea că inculpatul M.G. a săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina sa.

Referitor la infracţiunea de dare de mită, deşi inculpatul, încă de la momentul declanşării cercetărilor în prezenta cauză, în mod constant şi-a susţinut nevinovăţia, se poate constata că acesta, cu ocazia fiecărei audieri, a prezentat variante diferite, în încercarea de a justifica legalitatea remiterii sumei de bani.

Iniţial inculpatul nu a recunoscut şi a negat orice demers al său în legătură cu suma de 50.000.000 lei.

Ulterior, pe parcursul prezentării gradate a probelor în acuzare, inculpatul şi-a modificat declaraţia, fără a mai nega remiterea banilor către numitul C.I., precizând că această operaţiune viza o relaţie de afaceri, fără legătură cu controlul comisiei din care făcea parte acesta.

În declaraţia dată de inculpatul M.G. a precizat şi destinaţia sumei de 50.000.000 lei, care urma să fie folosită de C.I., pentru realizarea proiectului unei case în Bucureşti.

La rândul său, C.I. a prezentat o variantă diferită de cea a inculpatului, în ce priveşte modul în care urma să fie utilizată suma de bani în cauză (banii au fost primiţi de U.C., acesta fiind interesat în implicarea sa în activitatea unor societăţi producătoare de brânzeturi).

Declaraţiile inculpatului M.G. şi ale numitului C.I., pe de o parte conţin contradicţii evidente, iar pe de altă parte, sunt „afectate” de interese personale, asupra celor doi planând suspiciunea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală (în cererea de prelungire a arestării preventive s-a arătat că unul din actele de urmărire penală care trebuie efectuat în cauză este punerea sub învinuire a numitului C.I.).

Referitor la infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina inculpatului sunt relevante declaraţiile martorului M.M., adresa B.N.R., care a indicat faptul că societatea al cărui administrator era inculpatul se afla în interdicţie bancară în perioada 19.03.2001 – 10.04.2002, şi declaraţia martorului C.D., economist în cadrul B.C.R. Târgu Jiu.

Natura infracţiunilor care se presupune că au fost săvârşite de către inculpat, modul în care inculpatul a acţionat, consecinţele acţiunilor sale, în cazul infracţiunilor de înşelăciune, constând în valoarea deosebită a prejudiciului, conturează gradul ridicat de pericol social generic al faptelor reţinute în sarcina inculpatului.

Acest fapt se reflectă şi în limitele de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul infracţiunii de înşelăciune, pedeapsa fiind de la 3 la 15 ani închisoare.

Lăsarea în libertate a inculpatului determină starea de pericol concret pentru ordinea publică, generând un sentiment de insecuritate şi neîncredere în rândul societăţii civile.

Deşi art. 155 din Codul de procedură penală nu impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii (respectiv menţinerea temeiurilor iniţiale, cât şi existenţa unor temeiuri noi), care să justifice privarea de libertate, şi această condiţie este îndeplinită în cauză.

În mod nejustificat susţine instanţa că între dosarele pentru care s-a dispus conexarea, având ca obiect tot infracţiunea de înşelăciune, nu există o legătură de conexitate (instanţa nefiind învestită ca instanţă de control a acestei măsuri).

În cauză, măsura dispusă de parchet prin Ordonanţa din 14.07.2003 este un element de noutate, aşa cum de altfel, susţine recurentul în cauză, şi al cărei scop este întregirea activităţii infracţionale desfăşurată de inculpatul M.G., fiind vorba de infracţiuni de acelaşi gen.

Curtea reţine că se impune prelungirea duratei arestării preventive, fiind justificată de necesitatea stabilirii adevărului în cauză şi a efectuării tuturor actelor de urmărire penală, enumerate în cerere de Parchetul Naţional Anticorupţie, pentru finalizarea anchetei.

Conform art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, va fi admis recursul şi va fi prelungită arestarea preventivă pe o durată de 20 de zile.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea nr. 19/R din 24 iulie 2003, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ

(RECUZARE. ARESTARE PREVENTIVĂ. APLICAREA LEGII ÎN TIMP. CARACTERUL ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ)

În materia recuzării, prin Legea nr. 281/2003 s-au adus mai multe modificări, din care una singură vizează arestarea preventivă, respectiv art. 52 alin. 51 din Codul de procedură penală, care se aplică de la 1 iulie 2003.

Când instanţa ierarhic superioară, competentă a soluţiona cererea de recuzare ce priveşte întreaga instanţă, este ţinută a se pronunţa şi asupra arestării preventive, cauza se soluţionează în şedinţă secretă, deoarece şedinţa de judecată nu se poate scinda, iar accesoriul urmează principalul.

În fapt, prin Încheierea de şedinţă din 1 iulie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 1676/2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a penală a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea cererii de recuzare a tuturor magistraţilor din cadrul Tribunalului Bucureşti, formulată prin apărător de inculpatul P.F.

La termenul de judecată din 1 iulie 2003, petiţionarul P.F., prin apărătorul său ales, avocat P.A., a declarat că recuză toţi judecătorii Curţii de Apel Bucureşti, motivat de împrejurarea că la acel termen instanţa a respins excepţia invocată de el referitoare la lipsa de publicitate a şedinţei de judecată, cât şi cererea de acordare a unui nou termen pentru ca apărătorul să poată aprofunda noua reglementare referitoare la măsura arestării preventive.

În aceste condiţii, s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea Supremă de Justiţie.

Prin Încheierea de şedinţă din 2.07.2003, pronunţată în Dosarul nr. 2876/2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca nefondată cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis dosarul cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru a se pronunţa cu privire la cererea de recuzare a judecătorilor Tribunalului Bucureşti, precum şi asupra măsurii arestării preventive a inculpatului, conform art. 52 alin. 51 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 281/2003.

Reluând judecata, Curtea a luat în examinare cererea de recuzare, inclusiv cu aplicarea art. 52 alin. 51 din Codul de procedură penală, în şedinţă secretă.

Pentru această măsură, s-au avut în vedere dispoziţiile art. XI din Legea nr. 281/2003, privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale.

Potrivit acestui articol, dispoziţiile din Legea nr. 281/2003 privind arestarea preventivă şi percheziţia se aplică de la data publicării legii în Monitorul Oficial, iar celelalte dispoziţii se aplică de la data de 1 ianuarie 2004.

În materia recuzării, Curtea constată că prin Legea nr. 281/2003 s-au adus mai multe modificări acestei instituţii, din care una singură vizează arestarea preventivă, respectiv art. 52 alin. 51 din Codul de procedură penală, care se aplică de la intrarea în vigoare a legii (1 iulie 2003).

Celelalte modificări vor fi aplicate începând cu 1 ianuarie 2004, astfel că ne aflăm sub incidenţa dispoziţiilor art. 52 alin. 1 din Codul de procedură penală din vechea reglementare, potrivit cărora abţinerea sau recuzarea se soluţionează în şedinţă secretă.

De altfel, sub acest aspect, noile dispoziţii introduse prin Legea nr. 281/2003 prevăd acelaşi lucru, respectiv soluţionarea în şedinţă secretă.

Curtea apreciază că şi aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 51, dispoziţii introduse prin Legea nr. 281/2003 care se referă la arestarea preventivă şi care, cum s-a arătat mai sus, sunt în vigoare începând cu 1 iulie 2003, are loc tot în şedinţa secretă, întrucât nu ne aflăm în ipoteza art. 160c din Codul de procedură penală, ci în situaţia specială, când instanţa ierarhic superioară, competentă a soluţiona cererea de recuzare ce priveşte întreaga instanţă, este ţinută a se pronunţa şi cu privire la arestarea preventivă.

Şedinţa de judecată nu se poate scinda, iar accesoriul urmează principalul, după cum dispoziţiile speciale se aplică înaintea celor generale.

De altfel, nu este singura ipoteză în care examinarea stării de arest preventiv a inculpatului deja trimis în judecată se face în şedinţă de cameră de consiliu şi avem în vedere situaţia reglementată de art. 160 alin. 2 din Codul de procedură penală (astfel cum s-a modificat prin Legea nr. 281/2003).

Sub aspectul stării de arest preventiv a inculpatului, Curtea reţine următoarele:

Inculpatul P.F. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 31 martie 2003 al Parchetului Naţional Anticorupţie pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 257 din Codul penal, cu aplicarea art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000, constând în faptul că acesta a pretins 1 milion USD şi a primit de la numitul P.I., prin intermediul lui B.N.G., suma de 20.000 USD, dintr-o primă tranşă de 200.000 USD, afirmând că va interveni şi mitui magistraţi din cadrul Tribunalului Bucureşti, pentru a pronunţa soluţii favorabile denunţătorului în dosarele având ca obiect falimentul şi procedura lichidării judiciare a unei bănci.

Faţă de modul de concepere a actului infracţional, de suma pretinsă (iniţial mai mare şi ulterior redusă la 1 milion USD), de amploarea deosebită a activităţii desfăşurate de inculpat, de afirmaţiile pe care le-a făcut în legătură cu mituirea unor magistraţi din cadrul Tribunalului Bucureşti, intens mediatizate de presă, Curtea constată că toate acestea constituie elemente certe care îndreptăţesc concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Sub aspectul cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului Bucureşti, Curtea reţine că motivele invocate de inculpat prin apărătorii săi, prezentate în practica încheierii, nu privesc nici un caz de incompatibilitate din cele strict reglementate de Codul de procedură penală.

În consecinţă, Curtea, conform art. 52 alin. 51 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 281/2003, va dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului pentru o perioadă de 15 zile, respectiv de la 4.07.2003 până la 18.07.2003, inclusiv, şi va respinge ca nefondată cererea de recuzare a judecătorilor Tribunalului Bucureşti.

Apărătorul ales al inculpatului, după ce s-au pus concluzii, atât pe cererea de recuzare, cât şi pe starea de arest preventiv a inculpatului, atât de avocaţii inculpatului, cât şi de procuror, a invocat o excepţie vizând nelegala sesizare a Curţii de Apel Bucureşti şi fixarea termenului de judecată din data de 3 iulie 2003, în condiţiile în care a apreciat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 2 iulie 2003, prin care s-a respins cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti, nu este definitivă, putând să fie atacată cu recurs în 48 de ore de la pronunţare, termen care se împlineşte la 5.07.2003, ora 10,45.

Curtea a respins ca nefondată excepţia invocată, cu motivarea că alineatul 7 al art. 52, care prevede că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare, este introdus prin Legea nr. 281/2003 şi intră în vigoare de la data de 1 ianuarie 2004, conform art. XI din Legea nr. 281/2003.

După respingerea acestei excepţii invocate, aşa cum s-a arătat, după ce părţile puseseră concluzii pe fond, avocatul P. a declarat că înţelege să recuze din nou toţi judecătorii Curţii de Apel Bucureşti.

O atare recuzare făcută în mod evident în scop şicanator, în condiţiile exercitării abuzive a unui drept procedural, apreciem că nu poate împiedica instanţa să se pronunţe asupra cauzei în care concluziile s-au pus deja anterior formulării recuzării.

Cu toate acestea, Curtea va trimite cauza spre soluţionarea cererii de recuzare a judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti la Curtea Supremă de Justiţie competentă, conform art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, încheiere din 3 iulie 2003, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ

(ARESTARE PREVENTIVĂ. EXECUTOR JUDECĂTORESC. LUARE DE MITĂ. PERICOL PENTRU ORDINEA PUBLICĂ)

Fapta funcţionarului public – executor judecătoresc – de a primi mită justifică măsura arestării preventive tocmai prin pericolul public dat de calitatea făptuitorului.

În fapt, prin Încheierea nr. 815 din 19 februarie 2001, Tribunalul Arad, în baza art. 300 raportat la art. 139 alin. 2 din Codul de procedură penală, a revocat măsura arestării preventive pentru inculpatul T.A. apreciind că nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad criticând-o pentru netemeinicie.

Curtea de Apel Timişoara a admis recursul şi a casat încheierea, menţinând măsura arestării preventive.

Inculpatul a fost executor judecătoresc şi a fost surprins în flagrant luând o sumă de bani pentru a îndeplini o îndatorire de serviciu.

Prin calitatea sa, opinia publică a perceput fapta ca deosebit de gravă, fiind de natură să afecteze imaginea locală a justiţiei. În acest caz, lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică tocmai datorită perpetuării imaginii negative asupra actului de justiţie.

Curtea de Apel Timişoara, decizia penală nr. 167 din 22 februarie 2001, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ

(PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ORDONANŢEI DE ARESTARE PREVENTIVĂ. REVOCAREA ARESTĂRII. CONDIŢII. DENUNŢ CARE NU SE COROBOREAZĂ CU CELELALTE PROBE)

În cazul în care măsura arestării preventive a fost dispusă numai pe baza unui denunţ, iar celelalte probe nu se coroborează cu declaraţia denunţătorului, presupunerea că inculpatul a comis o infracţiune nu are caracter rezonabil şi deci măsura preventivă este luată ilegal.

În fapt, prin Încheierea de şedinţă din data de 1.03.2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală a admis plângerile formulate în temeiul art. 1401 din Codul de procedură penală de inculpatele S.E. şi N.M., a dispus revocarea arestării preventive a acestor inculpate şi punerea lor în libertate, dacă nu sunt arestate în altă cauză.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatele S.E. şi N.M., inspectori sanitari, au fost arestate preventiv pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 254 din Codul penal, constând în aceea că au primit suma de 3 milioane lei de la denunţătorul N.R., în scopul neînregistrării unui proces-verbal de contravenţie încheiat de cele două inculpate.

În motivarea soluţiei s-a arătat că măsura arestării preventive a celor două inculpate s-a luat cu încălcarea condiţiilor prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală, în sensul că din cuprinsul denunţului făcut de numitul N.R. nu rezultă că inculpatele au pretins, primit sau acceptat suma de bani, iar cea de 3 milioane lei, găsită în geanta inculpatei N.M., nu prezintă urme de atingere de către nici una dintre cele două inculpate.

Această încheiere de şedinţă a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pe motiv că prin soluţia de revocare a arestării preventive a celor două inculpate s-a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece în cauză sunt date şi indicii temeinice că inculpatele au luat mită pentru neînregistrarea procesului-verbal de contravenţie.

Recursul este nefondat.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, la data de 12 februarie 2001, inculpatele S.E. şi N.M., în calitate de inspectori sanitari, au verificat activitatea firmei al cărei patron este N.R. şi au constatat nerespectarea legislaţiei de către acesta, motiv pentru care au întocmit Procesul-verbal de contravenţie nr. 156.

La data de 19 februarie 2001, cele două inculpate se aflau pe teren pentru executarea atribuţiilor de serviciu şi au fost contactate telefonic de N.R., care a insistat să se întâlnească cu el. Deşi cele două inculpate nu i-au solicitat nici o sumă de bani, împrejurare relatată şi de denunţător în declaraţia sa, acesta a introdus în geanta inculpatei N.M. o sumă de bani, fără ca inculpata să observe această împrejurare. Din verificările efectuate cu lampa cu raze ultraviolete nu s-au constatat urme de substanţe fluorescente pe mâinile sau pe hainele celor două inculpate. Curtea nu a reţinut, din nici o împrejurare, că inculpatele ar fi pretins, ar fi acceptat ori ar fi primit vreo sumă de bani de la denunţătorul N.R. Mai mult decât atât, apar mari dubii cu privire la legalitatea acestui “flagrant” care, în lipsa unor dovezi temeinice, poate fi situat aproape de limita unei veritabile „provocări”.

Singurul temei invocat de procuror pentru justificarea măsurii arestării preventive este împrejurarea că inculpatele „au acceptat” să se întâlnească cu denunţătorul. Această împrejurare însă nu are valoarea unei probe, ci mai degrabă a unei simple „bănuieli”, care nu poate justifica luarea unei măsuri preventive grave, şi anume arestarea preventivă a unor funcţionari publici care îşi făcuseră datoria şi îl sancţionaseră contravenţional pe denunţător.

În concluzie, prima instanţă a apreciat just că măsura arestării preventive a celor două inculpate este nelegală şi a dispus în mod legal revocarea acestei măsuri preventive.

Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală, Curtea a respins, ca nefondat, recursul declarat de procuror.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 347 din 13 martie 2001, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ


[1] A se vedea V. Berger, op.cit. p.64-66

[2] V. Berger, op.cit. p. 67-68

[3] Publicate în M.Of. nr. 134 din 2 aprilie 1998

[4] G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia. Dicţionar de procedură penală. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 127

[5] G. Stefani, G. Levassseur. Droit penal general et procedure penale. Dalloz, 1964, tome II, p. 203

[6] C. de Apel Bucureşti, dec. pen. 122/1995, Culegere de practică judiciară pe anul 1995,. Editura Continent XXI, 1996, p. 24

[7] A se vedea măsurile de siguranţă a căror aplicare este obligatorie, ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.

[8] A. Crişu, op.cit. p. 107

[9] A. Ţuculeanu. Măsura arestării preventive în „Pro lege” nr. 1/1995, p. 46

[10] N. Volonciu. Tratat de drept penal. Paideia, Bucureşti, 1996, vol. II, p.64

[11] Ibidem, p.65

[12] Ibidem, p. 69. Autorul indică alături de probe, ca o condiţie a punerii în mişcare a acţiunii penale şi indiciile temeinice.

[13] I. Doltu. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului – mijloc de apărare în procesul penal „Dreptul” nr. 10/1994, p. 78

[14] T. S. S. pen.., d.22-1981, p. 22. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală de V. Papadopol, Şt. Daneş, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.22

[15] T. jud. Timiş, dec. pen. nr. 458/1978, „R.R.D.” nr. 11/1979, p. 69. T. m. Bucureşti, S. I pen., dec. nr. 552/1990, „Dreptul” nr. 2/1992, p.87. C.S.J., S. pen., dec. nr. 919/1992, în Codul de procedură penală adnotat de V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996, p. 425

[16] H. Diaconescu. Prelungirea arestării preventive în „Dreptul” nr. 12/1994, p.48

[17] Crăciun Gârbaci, Puncte de vedere privind posibilitatea prelungirii arestării preventive, „Dreptul” nr. 1/1996, p.111

[18] N. Volonciu, op.cit. p.308

[19] Gh. Mateuţ, Fl. Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura de prelungire a acesteia în „Dreptul” nr. 4/1997, p.71.

[20] Al. Ţuculeanu. Luarea măsurilor preventive în cazurile de conexitate şi indivizibilitate, în „Pro lege” nr. 4/1997, p.17

[21] C. Apel Bucureşti, S.pen., dec. nr. 23/1993, V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apterei, op.cit., p.431

[22] H.Diaconescu, op.cit., p.431

[23] C. Apel Bucureşti, S. I pen., dec. nr. 402/1994, V.Papadopol, op.cit., p.434

V. Geangu. Despre prelungirea arestării preventive în faza urmăririi penale în „Dreptul” nr. 6/1996, p.47

[24] V Geangu, op.cit., p.48

[25] N. Volonciu, op.cit., vol. II, p.381

[26] C.A. Bucureşti, S. pen., dec. nr. 30/1993. Culegere de practică judiciară pe anul 1993, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., 1994, p.39

[27] C.A. Bucureşti, S. .I pen., d.169/1995. Culegere de practică judiciară pe anul 1995, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1996, p.24

[28] Marga Firu, Competenţa de soluţionare a plângerilor împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror în „Dreptul” nr. 1/1992, p.56

[29] I. Griga. Competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii arestării preventive luate de procuror. „Pro lege” nr. 1/1994, p.107

[30] Gh. Mateuţ, Fl. Predescu. Prelungirea arestării preventive. „Dreptul” nr. 4/1997, p.71

[31] Gh. Mateuţ. Notă la încheierea din 29 septembrie 1995, dosar nr. 2819/1995 al Tribunalului Vâlcea, „Dreptul” nr. 2

[32] Curtea de Apel, s. II-a pen., d.pen. nr. 1403/1998. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, Bucureşti, 1999, p.50

[33] Curtea de Apel Bucureşti, S. II pen., dec. pen. nr. 113/1996, „R.D.P.” nr. 3/1996, p.119

[34] Curtea de Apel Bucureşti, s. II pen., dec. pen. nr. 611/1998, „R.D.P.” nr. 4/1999, p.140

[35] Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. pen. nr. 69/1993, Culegere de practică judiciară pe anul 1993, Bucureşti, 1994, p.39

[36] Curtea de Apel Constanţa, dec. pen. nr. 29/1996, “Dreptul” nr. 8/1996, p.140

[37] Curtea de Apel Constanţa, d.pen. nr. 472/1995, “Dreptul” nr. 6/1996, p.112

[38] Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. pen. nr. 351/1995, „R.D.P.”nr. 1/1996, p.128

[39] Curtea de Apel Bucureşti, s. a II pen., dec. pen. nr. 332/1997, „R.D.P.” nr. 4/1995, p.157

[40] Curtea de Apel Constanţa, dec. pen. nr. 472/1995, „Dreptul” nr. 6/1996, p.112

[41] Curtea de Apel Bucureşti, s II pen., dec. pen. nr. 52/1998. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, Bucureşti, 1999, p.26

[42] Curtea de Apel Bucureşti, s I pen., dec. pen. nr. 713/1998. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.39

[43] Curtea de Apel Bacău, dec. pen. nr. 372/1997. Jurisprudenţa penală pe anul 1997, cu nota de A. Ungureanu, Bucureşti, 1998, p.268

[44] Curtea de Apel Bacău, dec. pen. nr.402/1997. Jurisprudenţa pe anul 1997, Bacău, 1998, p.98

[45] Curtea de Apel Cluj Napoca, dec. pen. nr. 96/1996, „R.D.P.” nr. 3/1997, p.139

[46] Tribunalul Suprem, S.pen.; dec. pen. nr. 2902/1974. V. Papadopol, M. Popovici. Repertoriu de practică judiciară pe anii 1969/1975, Bucureşti, 1977, p.79

[47] Curtea de Apel Bucureşti, s II pen. nr. 822/1997, „R.D.P.” nr. 2/1999, p.50

[48] V. Păvăleanu. L. Păvăleanu. Reflecţii asupra măsurilor procesuale. „R.D.P.” nr. 1/1997, p.69

[49] Curtea de Apel Bucureşti, s II pen., dec. pen. nr. 770/1997, „R.D.P.” nr. 2/1998, p.125

[50] D.M. Cosma. Reflecţii asupra arestării preventive. „R.D.P.” nr.2/1998, p.117

[51] Curtea de Apel Bucureşti, s I pen., dec. pen. nr. 713/1998. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, p.39; Curtea de Apel Suceava, dec. pen. nr. 478/1998, Buletinul jurisprudenţei 1997/1998, Bucureşti, 1999, p.150

[52] Judecătorul poate declara pricinile ca fiind urgenţe sau poate dispune primirea unei cauţiuni (a se vedea G. Boroi, D. Rădescu. Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 1994, p.202 respectiv p.677).

[53] Împotriva încheierii prin care s-a sesizat totuşi Curtea Constituţională cu excepţia inadmisibilă şi s-a suspendat judecata nu se poate face apel sau recurs (art. 361 alin.2 C. pr. pen., art. 3851 alin. 2 C. pr. pen., art. 23 alin.6 din Legea nr. 47/1992 modificată prin Legea nr. 138 publicată în M.Of. nr. 170 din 25 iulie 1997).

[54] M. Firu. Competenţa de soluţionare a plângerilor împotriva arestării preventive. „Dreptul’ nr. 1/1992, p.56

[55] Tr. Pop,  Drept procesual penal, vol. IV, Partea specială, Tipografia Naţională S.A.Cluj, 1948, p.247

[56] G. Antoniu, Executarea hotărârilor penale, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman”, vol. II, Partea specială de V. Dongoroz, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p.293 şi urm., N. Volonciu Tratat, Parte specială, vol. II, ediţia 1994, p.375 şi urm.

[57] N. Volonciu, op.cit., p.380

[58] Într-o opinie separată se aprecia asupra obligativităţii pentru persoana nemulţumită de măsurile şi de actele de urmărire penală de a se adresa cu plângere prim procurorului sau procurorului ierarhic superior şi numai după aceea persoana nemulţumită s-ar putea adresa justiţiei. Judecătorul opiniei separate nu argumentează însă care ar fi temeiul vreunei acţiuni ulterioare în comparaţie ca o primă acţiune adresată cu depăşirea pragului ierarhic.

[59] Textele Constituţiei au înlocuit de lege lata prin efectul Constituţiei art.150 alin.1, textele contrare ale codurilor (idem Gh. Mateuţ, Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina Constituţiei şi a Convenţiei Europene, în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 39).

[60] Cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor constituţionale a se vedea decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000; decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, în Monitorul Oficial.

[61] Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce, în faza de urmărire penală sau în cursul judecării cauzei; de aceea, reglementând condiţiile pentru arestarea unei persoane, art.23 din Constituţie nu distinge după cum aceasta se face într-o fază sau alta a procesului penal (Curtea Constituţională, decizia nr. 60/1994, M.Of. nr. 57/1995 în CDH 1995, p.234; decizia nr. 20/1995, M.Of.nr.57/1995, CDH 1995, p.441; decizia nr. 1/1996, M.Of. nr. 141/1996, CDH 1995-1996, p.272).

Aceleaşi drepturi sunt şi pentru învinuit şi pentru inculpat (Curtea Constituţională, deciziile 106-112/1998, în M.Of. nr. 287/1998, respectiv M.Of. nr. 286/1998).

Al. Ţuculeanu, Despre măsura arestării preventive, „R.D.P.” nr. 2/1994, p. 121: „Măsura arestării preventive are caracter de excepţie, întrucât reprezintă o restrângere a unui drept fundamental, cf.art.49 din Constituţie” (p.129).

[62] În acest sens, a se vedea şi N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.71.

Începerea urmăririi penale permite organelor de urmărire să îndeplinească acte pe care nu le-ar fi putut efectua. Subliniem că în procedura specială a flagrantului există întotdeauna un învinuit.

[63] Există indicii temeinice, atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta (a se vedea şi I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Tipar Artprint, f.a., p. 314); Gh. Dărângă, (Măsurile preventive în noul cod de procedură penală, în „Revista română de drept” nr. 4/1969, p.24) vorbeşte de deducţii logice bazate pe premise serioase.

„Indicii temeinice” semnifică faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat fapta (Curtea Constituţională, decizia nr. 268/1998, în M.Of.nr.134/1998).

Prin indicii de culpabilitate se înţelege suspiciunea gravă (în dreptul olandez), bănuiala puternică (în dreptul german), indicii serioase de culpabilitate (în dreptul belgian sau grec). Vezi şi Jean Pradel ş.a., Les atteintes à la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Ed.Cujas, Paris, 1992, p. 397.

Întotdeauna ne vom raporta, în acest spirit, la prevederile art. 5 §1 c) din CEDH (Legea nr. 30/1994) care vizează existenţa de motive verosimile de a bănui o persoană că a săvârşit o infracţiune sau de motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

[64] El este altul decât procurorul de la locul unde a fost găsită şi arestată persoana; el este altul decât cel delegat să efectueze acte de procedură; el este altul decât cel ce efectuează prin comisie rogatorie anumite acte procesuale.

În acelaşi sens, C.A. Bucureşti, S.II pen., dec. nr. 12/1993 în C.A.B., T.M.B., Culegere de practică judiciară, 1993, Şansa, 1994, p.33-35, Ordonanţa emisă fără competenţă trebuia anulată, nu revocată, apreciem noi.

[65] În acelaşi sens, C. A. Bucureşti, S.II pen., dec. nr. 12/1993 în C.A.B., T.M.B., Culegere de practică judiciară, 1993, Şansa, 1994, p.33-35, Ordonanţa emisă fără competenţă trebuia anulată, nu revocată, apreciem noi.

[66] Dacă există probe sau indicii ce justifică tragerea la răspunderea penală.

C. Turianu, Arestarea preventivă. Durată. Neprelungirea arestării la expirarea termenului de 30 zile. Efecte., „Dreptul” nr. 5/1997, p. 94: „Textul art. 23 din Constituţie dă arestării o configuraţie juridică de sine stătătoare” (p. 87).

„Textul priveşte arestarea în sine, fără a face vreo diferenţiere între faza de urmărire penală sau a judecăţii.

Menţinerea arestării preventive fără a exista prelungirea acesteia în condiţiile art.23 din Constituţie, este lovită de nulitate absolută” (p.88).

[67] S. Kahane, Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, în V. Dongoroz ş.a., „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 325; H. Diaconescu, Prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 12/1994, p. 49; Al. Georgescu, Din nou despre prelungirea măsurii arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1995, p.54; C. Gârbaci (I), Marga Firu (II) Puncte de vedere privind posibilitatea prelungirii arestării preventive, „Dreptul“ nr. 1/1996, p.111 şi urm. Ultimul autor acceptă varianta rearestării pentru intervalul de timp din durata de 30 zile rămasă. În cazul inculpatului arestat propune prelungirea măsurii pentru alte probe (?!).

I. Lascu, Efectele nepronunţării instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive şi prelungirea acesteia, Dreptul nr. 3/1998, p. 106, vezi şi „Pro lege” nr. 2/1998, p. 269:

„Dacă instanţa nu se pronunţă la prima înfăţişare asupra menţinerii măsurii arestării preventive conform art. 350 alin. ultim. C. pr. pen. şi ulterior prin încheiere separată se încalcă un principiu constituţional şi procedural”. Apreciem că se încalcă o regulă procedurală fără efecte asupra constituţionalităţii, inculpatul fiind eliberat de drept.

[68] Doru Pavel, Aspecte ale raportului dintre infracţiunea simplă instantanee şi concursul de infracţiuni, în V. Papadopol, D. Pavel, „Formula unităţii infracţionale în dreptul penal român”, Şansa, Bucureşti, 1992, p.297-299.

[69] Al. Ţuculeanu, Luarea măsurilor preventive în cazurile de indivizibilitate şi de conexitate, în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 17 şi în „Dreptul” nr. 10/1997, p. 62. Autorul consideră imposibile arestările succesive chiar în cauze nereunite. Practic, apreciem noi, este imposibil a prezuma reaua credinţă a procurorului.

Gh. Mateuţ şi F. Predescu (Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, în „Dreptul” nr. 4/1997, p. 72) fac trimitere la prevederile art.149 C.pr.pen., amintind că mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil când cauza este trecută de la un organ de urmărire la altul.

Despre responsabilitatea Ministerului Public pentru nerespectarea legii, abuz, rea-credinţă, nepricepere, neglijenţă gravă, vezi şi N. Volonciu, op.cit., vol. I, p.167.

[70] A se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.333.

[71] I. Neagu, Tratat, p.314 şi urm; C.A. Bacău, dec. pen. nr. 54/1997 şi dec. nr. 321/1997, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău pe anul 1997, p.96 şi 97; E. Păun, Măsura arestării preventive – consideraţii generale, în „Buletinul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti” nr. 1/1998, p.39; R.V. Mancaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, în „Revista de drept penal” nr. 4/1998; C. A Constanţa, dec. pen. nr. 23/1993, în „Pro lege” nr. 4/1995, p.112-113;

[72] D. Ciuncan, Inadmisibilitatea de a dispune prin rechizitoriu asupra arestării preventive a inculpatului, în „Pro lege” nr. 2/1998, p.24; în sens contrar I. Neagu, Tratat, cit. supra, p. 329; Gr.Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol.II, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1974, p. 213; M. Basarab, Drept procesual penal, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj, vol. I, ed. II-a, p. 289 (ambele cit. apud I. Neagu).

[73] Nerespectarea dispoziţiilor procesuale referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului arestat, de către apărător, şi la prezentarea materialelor de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage restituirea cauzei la procuror (D. Ciuncan, Asistenţa juridică obligatorie a inculpatului. Ascultarea cu ocazia arestării preventive, „Revista de drept penal” nr. 1/1994, p. 135; I. Ionescu, Necesitatea de către apărător a învinuitului sau inculpatului arestat preventiv. Nulitate absolută. Motiv de recurs, „Revista de drept penal” nr. 3/1995, p.117; I. Lascu, Inculpat trimis în judecată în stare de arest. Nepronunţarea instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii şi prelungirea acesteia. Nelegalitate, „Pro lege” nr. 2/1998, p.269; R.V. Mancaş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, în „Revista de drept penal” nr. 4/1998; Al.Ţuculeanu, Obligativitatea ascultării învinuitului în cazul luării măsurii arestării preventive, în „Dreptul” nr. 11/1998, p. 111).

D.M. Cosma, Reflecţii asupra arestării preventive, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 115: „Ilegalitatea măsurii se înlătură şi în procedura plângerii împotriva măsurii preventive luate de procuror, prin anularea actului procesual, întrucât de esenţa revocării este condiţia dispoziţiei (ulterioare) a temeiului care să justifice menţinerea măsurii (p.115-116).

[74] Gh. Mateuţ, Notă la încheierea din 29 septembrie 1995 a Trib. Vâlcea, „Dreptul” nr. 2/1996, p. 96; I. Neagu, Tratat, cit. supra, p. 319-320.

[75] I. Neagu, ibidem p.320.

[76] Gh. Mărgărit, Plângerea contra măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 5/1995, p.18; H. Diaconescu, Punct de vedere cu privire la competenţa de soluţionare a plângerii împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 4/1997, p.91; A. Botezatu, Plângere împotriva măsurii arestării preventive, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 256; I. Griga, Competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii arestării preventive luate de procuror, „Studii de drept românesc” nr. 4/1992, p.3; A. Vlad, Competenţa instanţei în soluţionarea plângerii împotriva măsurii de arestare luată de procuror în cadrul procedurii privind extrădarea, în „Dreptul” nr. 1/1992, p. 53; Marga Firu, Competenţa de soluţionare a plângerilor împotriva măsurii arestării preventive luate de procuror, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 56.

[77] Colectiv, Probleme de practică judiciară din activitatea parchetelor, 1994, p.11.

Dispoziţiile art. 149 alin. ultim C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării, dispusă de instanţă în cursul judecăţii, poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea în condiţiile art.23 din Constituţie.

Curtea Constituţională, decizia nr. 60/1994, definitivă prin decizia nr. 20/1995, în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995; Gh. Mateuţ, Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina Constituţiei şi a Convenţiei Europene, în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 37; V. Dabu, Dreptul procurorului şi instanţei de a dispune de libertatea persoanei, în „Revista de drept penal” nr. 1/1994, p.770; I. Neagu, Tratat, cit. supra, p.332; în sens contrar I. Griga, Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, „Revista de drept penal” nr. 2/1994, p.75-76.

[78] Gh. Mateuţ, F. Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura prelungirii acesteia, „Dreptul” nr. 4/1997, p.71; C. Păduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror împotriva închisorii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, „Dreptul” nr. 7/1997, p.71; I. Lascu, Arestare. Prelungire, „Revista de drept penal” nr. 1/1998, p. 118; I. Lascu, Efectele nepronunţării instanţei la primul termen cu privire la menţinerea măsurii preventive şi prelungirea acesteia, în „Dreptul” nr. 3/1998, p. 106; A. Luca, Prelungirea arestării preventive care expiră după data informării rechizitoriului, „Pro lege” nr. 2/1997, p. 178.

[79] Termene peremptorii la Gh. Mateuţ, Adriana Titu, Notă la încheiere nr. 74/1993 a Judecătoriei Cluj-Napoca, în „Dreptul” nr. 12/1993, p. 82; D. Rădescu, Notă, în I.Neagu, Tratat, cit. supra, p.334; în sens contrar I. Dumitru, Natura juridică a termenelor de 5 zile şi de 8 zile prevăzute în art.156 C.pr.pen., în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 50.

[80] I. Neagu, Tratat, cit. supra, p.323.

[81] Pentru o problematică generală, a se vedea Colectiv, Probleme de practică judiciară din activitatea parchetelor, Bucureşti, 1994; S. Neculaescu, D .Matei, Dispoziţii de drept procesual în Constituţia României, „Studii de drept românesc” nr. 3/1994, p.236; Al. Ţuculeanu, Comentarii la deciziile Curţii Constituţionale privitoare la conformitatea cu principiile Constituţiei a unor dispoziţii ale Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, în „Dreptul” nr. 9/1998, p.65 şi în „Dreptul” nr. 12/1998, p.72.

N. Conea, Câteva consideraţii în legătură cu deosebirea dintre reţinere şi unele măsuri poliţieneşti, „Dreptul” nr. 4/1995, p.59: „Reţinerea ar putea dura 24 ore ca măsură poliţienească şi 24 ore ca măsură preventivă”. Contra, I. Gorgăneanu, Noi reglementări privind perfecţionarea legislaţiei procesual penale, „Revista de drept penal” nr. 2/1996, p.33.

[82] Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19.

[83] L. Mihai, Consideraţii privind reglementarea drepturilor omului în Constituţia României din 1991, în „Revista română de drepturile omului” nr.1, 1991, p. 11; D. Ciuncan, Dreptul de a sesiza CEDH în cazul epuizării căilor interne, „Drepturile omului”, IRDO, nr. 2/1997, p. 44; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în „Drepturile omului” nr. 3/1997, p. 31 şi 32; G. Antoniu, Implications des articles 5 et 6 de la CEDH sur la loi procesuelle pénale roumaine, „Revue roumaine sciences juridiques” nr. V(XXXVIII) 1, 1994, p. 5 şi 8.

[84] Un magistrates’court este un judecător inferior în unele sisteme (common-law) – J. Pradel, Les atteintes a la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Cujas, Paris, 1992, p.394.

[85] Procurorul are o dublă calitate, aceea de organ judiciar, care efectuează, supraveghează sau îndrumă ancheta şi întocmeşte actul de trimitere în judecată iar, pe de altă parte, aceea de magistrat care dispune arestarea preventivă.

Dar Constituţia conţine o garanţie procesuală destinată a preveni arestările (abuzive) deoarece, în final, controlul instanţei este de competenţa instanţei, nu numai controlul ierarhic, astfel încât art.143-148 C.pr.pen. nu încalcă art. 23 din Constituţie (Curtea Constituţională, decizia nr. 268/1997, nr. 709/1997, în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 134/1998).

A. Spielmann, A. Frowein, în „Raport asupra drepturilor omului în România”, din 18 ianuarie 1993, arată că „procurorul (român) nu poate fi organ decizional în sensul art.5 § 3 CEDH”. D. Ciuncan, Arestarea preventivă, publicată în „Pro lege” nr. 1/1999, p. 48 şi urm. C. Sima, Al. Ţuculeanu, D. Ciuncan, Arestarea preventivă, Lumina Lex, Bucureşti, 2002

Doctrină şi jurisprudenţă penală,2004…

APĂRARE. APĂRĂTOR DIN OFICIU. CONTRARIETATE DE INTERESE ÎN CAZUL APĂRĂTORULUI UNIC DESEMNAT PENTRU MAI MULŢI INCULPAŢI

Prin sentinţa penală nr. 143 din 16 martie 1999, Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpatul G.I. şi pe alţi 3 inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a), d) şi e) C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 9 decembrie 1997, pe timp de noapte, inculpaţii au sustras părţii vătămate, prin violenţă, o sumă de bani.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr. 159 din 9 iulie 1999, a admis apelurile declarate de inculpaţi, a desfiinţat sentinţa atacată şi a restituit cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale.

În motivarea deciziei s-a arătat, între altele, că pe parcursul procesului penal nu a fost asigurată, conform legii, apărarea inculpaţilor.

În acest sens s-a motivat că la data de 12 decembrie 1997, la care inculpaţii se aflau în stare de arest, organul de urmărire penală a asigurat apărarea acestora numai cu ocazia audierii, dar nu şi la confruntarea lor cu partea vătămată şi la administrarea altor probe. De asemenea, s-a arătat că desemnarea aceluiaşi apărător pentru toţi inculpaţii nu a fost legală, între aceştia existând contrarietate de interese.

Recursul declarat de procuror este nefondat.

Verificându-se actele şi lucrările de la dosar, se constată că este întemeiată constatarea instanţei de apel în sensul că inculpaţilor nu le-a fost asigurată apărarea pe întreg parcursul urmăririi penale, cu ocazia administrării tuturor probelor după cum reală este şi constatarea că desemnarea unui apărător din oficiu pentru toţi inculpaţii nu a fost justificată, de vreme ce între ei existau interese contradictorii, inculpatul G.I. susţinând că la săvârşirea faptei au participat şi ceilalţi inculpaţi, iar aceştia din urmă au negat în mod constant învinuirea, situaţie ce echivalează cu lipsa de apărare.

Restituirea cauzei la procuror dispusă de instanţa de apel fiind corectă, recursul urmează a fi respins.

1555 din 11 aprilie 2000

Din actele dosarului rezultă că, atât la 10 ianuarie, cât şi la 14 ianuarie 2000, când s-au luat măsurile de arestare preventivă, inculpatul a fost asistat de avocaţi stagiari desemnaţi din oficiu.

Potrivit art. 19 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorii.

În Statutul profesiei de avocat se prevede, în art. 63 raportat la art. 193 că avocatul stagiar are dreptul de a acorda asistenţă juridică la toate autorităţile prevăzute de lege.

Din coroborarea textelor sus-menţionate rezultă că avocatul stagiar are dreptul să acorde asistenţă juridică la toate autorităţile dar, în materie penală, numai în legătură cu infracţiuni de competenţa judecătoriei.

Judecarea infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. 3 C.pen. este, conform art. 27 pct. 1 lit. a C. pr. pen., de competenţa tribunalului.

Se constată deci, că inculpatul a fost asistat cu ocazia arestării preventive de un avocat stagiar, care nu are calitatea de a acorda asistenţă juridică în cauze ce privesc infracţiuni de competenţa tribunalului.

În speţă, aşadar, asistarea inculpatului de către un avocat stagiar constituie lipsă de apărare; cum potrivit art. 3859 alin. 1 pct. 6 hotărârile sunt supuse casării în cazul când urmărirea penală a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia este obligatorie, recursul inculpatului a fost admis, încheierea atacată a fost casată, s-au admis plângerile împotriva ordonanţelor de arestare preventivă, măsura arestării a fost revocată şi s-a dispus punerea în libertate a inculpatului.

C. Apel Constanţa, S. pen., dec. nr. 65/2000 în „R.D.P.” nr. 4/2000, p. 144-145

Notă: Din punct de vedere strict formal s-ar părea că soluţia primei instanţe este la adăpost. Atâta vreme cât inculpatul arestat a fost asistat de un apărător. Indiferent dacă acesta este cel ales de el sau unul desemnat din oficiu, prevederile art. 171 alin. 2 C. pr. pen. referitoare la obligativitate asistenţei juridice – s-ar putea spune – au fost respectate şi instanţei nu se poate reproşa nici o încălcare a legii.

Nu este însă tocmai aşa, ci în speţă, pe bună dreptate – spune V. Papadopol, instanţa de recurs a casat încheierea atacată. În principiu, părţile, inclusiv inculpatul, au dreptul să-şi aleagă apărătorul şi, fiind vorba de un drept, acesta trebuie respectat. Numai părţile sunt în măsură să aprecieze cine poate să le apere în modul cel mai eficient interesele, numai ele pot să aleagă avocatul care le inspiră – din punct de vedere profesional şi moral – cea mai deplină încredere. Doar în cazul în care inculpatul nu a uzat de acest drept, de a-şi alege un apărător, sau, deşi are apărător ales, diligenţele depuse pentru a se asigura prezenţa acestuia au rămas fără rezultat, doar atunci intervine instanţa care – pentru a asigura respectarea prevederilor art. 171 alin. 2 C. pr. pen., privitoare la sensul că „tribunalul, analizând asupra cererii formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti, privind prelungirea duratei arestării preventive a învinuitului, o constată întemeiată”, nu constituie o motivare a soluţiei pronunţate.

C. Apel Bucureşti, S. II pen., dec. nr. 474/1995

Notă: În sensul soluţiei de la lit. a, vezi: C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 43/1994. „Dreptul”.nr. 4/1994, p.79; C. Apel Bucureşti, s a II pen., dec. nr. 547/1994, Culegere V, p.36.

Art.172 C. pr. pen. Drepturile apărătorului.

În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.

Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului.

În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător.

Inculpatul arestat are dreptul să ia contact cu apărătorul. În mod excepţional, când interesul urmăririi cere, procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, poate dispune, prin ordonanţă motivată, interzicerea luării de contact a inculpatului arestat cu apărătorul, o singură dată, pe o durată de cel mult 5 zile.

Luarea de contact cu apărătorul nu poate fi interzisă la prelungirea duratei arestării de către instanţa de judecată, iar la prezentarea materialului de urmărire penală aceasta este obligatorie.

Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate; în situaţiile prevăzute în alin. 2,4 şi 5, procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore.

În cursul judecăţii, apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul când inculpatul este arestat, să ia contact cu acesta.

Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi, spre a lua măsuri.

Pronunţarea unor soluţii anterioare, pe parcursul urmăririi penale de prelungire a arestării preventive ori de respingere a plângerii inculpatului, nu înseamnă că pe întreg parcursul ulterior al procesului penal acesta nu ar mai avea posibilitatea legală de a formula cereri întemeiate pe art. 139 C. pr. pen.

În speţă, pe parcursul urmăririi penale, prelungirea arestării preventive a fost solicitată în vederea administrării de probe, iar la respingerea cererii de revocare s-a avut în vedere că cercetările nu erau epuizate şi se impunea rămânerea inculpatului în stare de reţinere preventivă.

Terminarea urmăririi penale şi întocmirea rechizitoriului a determinat pe inculpat să considere că în ceea ce-l priveşte vinovăţia lui nu este convingător reţinută, motiv pentru care a solicitat ca până la soluţionarea cauzei care, prin amploarea sa şi a persoanelor implicate, se va prelungi în timp, să se înlocuiască măsura arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea.

Prima instanţă, luând în considerare faptul că măsurile preventive aplicate pot fi înlocuite sau revocate pe întregul parcurs al procesului penal şi că potrivit art. 139 C. pr. pen. dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă, aceasta poate fi înlocuită cu o altă măsură, iar când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei, trebuie revocată, din oficiu sau la cerere, a dispus revocarea arestării preventive şi înlocuirea ei cu măsura de a nu părăsi localitatea.

Împotriva încheierii prin care s-a adoptat această soluţie a făcut recurs procurorul care în esenţă a susţinut că în speţă instanţa de judecată a mai pronunţat anterior alte hotărâri prin care s-a prelungit arestarea preventivă a inculpatului, hotărâri care au autoritate de lucru judecat şi deci nu mai era posibilă soluţia revocării măsurii.

Recursul este neîntemeiat pentru considerentele sus-menţionate şi ca atare se respinge.

C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 472/1995, „Dreptul” nr. 6/1996, p.112

Numai printr-o activitate de judecată a fondului cauzei, instanţa se poate pronunţa asupra existenţei sau nu a vinovăţiei inculpatului şi nu în cadrul unei cereri de revocare a măsurii arestării preventive.

În speţă, inculpatul a solicitat lăsarea în libertate, susţinând că nu ar fi vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

C.A. Constanţa, dec. pen. nr. 29/1996, „Dreptul” nr. 8/1996, p.140

Potrivit art. 136 alin. 1 C. pr. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei,se poate lua una din următoarele măsuri: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea şi arestarea preventivă. În ceea ce priveşte alegerea măsurii ce urmează a fi luată, alin. 3 din acelaşi articol indică, drept criterii complementare: scopul măsurii, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana învinuitului sau inculpatului.

Conform art. 139 C. pr. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea ei.

Pentru a se înlocui măsura preventivă cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prima instanţă a avut în vedere că fratele inculpatului-coinculpat în proces-a decedat, însă această împrejurare, chiar dacă l-a afectat psihic pe inculpat, nu poate fi privită ca o schimbare a temeiurilor care au determinat arestarea şi nu justifică înlocuirea ei.

C. Apel Bucureşti, S. a -II – a pen., dec. nr. 52/1998

Atâta vreme cât mandatul de arestare preventivă emis împotriva inculpatului nu a fost pus în executare – deoarece acesta s-a sustras şi se sustrage în continuare de la executarea lui, instanţa nu putea dispune revocarea arestării preventive.

În sensul art. 139 C. pr. pen., expresia „măsura preventivă luată” Desemnează o măsură preventivă efectiv pusă în executare, deoarece numai în acest caz îşi pot găsi aplicarea toate instituţiile referitoare la măsurile preventive, adică la înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a acestora.

C. de Apel Bucureşti, S.a. II pen., dec. nr. 1403/1998

Este nelegală hotărârea primei instanţe de a revoca măsura arestării preventive şi a dispune, totodată, înlocuirea acestei măsuri cu aceea a obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea.

Potrivit art. 139 alin. 2 C. pr. pen., măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei; conform al. 1 al aceluiaşi articol, măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Câtă vreme măsura arestării preventive a fost revocată, ea nu mai poate fi înlocuită cu o altă măsură preventivă, căci lipseşte obiectul înlocuirii.

C. Apel Bucureşti, S.a. II pen. dec. nr. 611/1998

Notă: Al. Ţuculeanu. Înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive. Probleme ivite în doctrină şi jurisprudenţă., „Dreptul” nr. 11/2001, p.136

- Al. Ţuculeanu, Sancţionarea nerespectării dispoziţiilor legale privind măsurile preventive, „Dreptul” nr. 11/2002, p.211

- V.-T. Gheorghe, Accesul liber la justiţie al persoanei vătămate într-un interes legitim printr-o măsură sau act de urmărire penală ale procurorului, „Dreptul” nr. 11/2002, p.200

- G. Potrivitu (I), C. Turianu (II), Discuţii în legătură cu competenţa instanţei de judecată de a soluţiona plângerea împotriva ordonanţei de arestare preventivă, atunci când, ulterior emiterii ordonanţei, organul de urmărire penală schimbă încadrarea juridică a faptei, „Dreptul” nr. 11/2002, p.220

- Al. Ţuculeanu, Încetarea de drept a măsurilor preventive, „Dreptul” nr. 11/2002, p.215

(ARESTARE PREVENTIVĂ. DOSARUL URMĂRIRII)

Accesul inculpatului la dosarul detenţiei preventive este indispensabil în acest stadiu crucial al procedurii, în care instanţa trebuie să decidă prelungirea sau încetarea detenţiei.

Avocatul petiţionarului nu a putut să ia cunoştinţă de elementele dosarului şi deci nici să respingă, în mod util, declaraţiile şi consideraţiile pe care Ministerul Public le-a avut în vedere.

Există o legătură prea strânsă între aprecierea necesităţii detenţiei şi cea ulterioară a vinovăţiei pentru a putea refuza comunicarea pieselor dosarului.

În lipsa garantării egalităţii armelor, această procedură nu a fost cu adevărat contradictorie.

CEDH, Lamy vs. Belgia, hot. din 30 martie 1989

(DETENŢIA PROVIZORIE. DURATĂ)

Chiar dacă infractorul a fost condamnat la o pedeapsă mai mare decât durata detenţiei provizorii, se apreciază că durata prevenţiei de 2 ani pentru motive de pericol de cârdăşie, repetare a infracţiunilor şi riscului de fugă reprezintă o depăşire a termenului rezonabil vizat de art. 5 § 3 CEDH.

Faptul că a beneficiat de liberare provizorie  compensează într-o mică măsură prejudiciul suferit, dându-se o satisfacţie echitabilă.

Cam. CEDH, hot. din 22 iunie 1972, Ringeisen vs. Austria.

Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii, şi nu avem de ce să-i limităm acest drept. (Art. 5)

Referitor la măsurile preventive

Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive:

a) reţinerea;

b) obligarea de a nu părăsi localitatea;

c) obligarea de a nu părăsi ţara;

d) arestarea preventivă.

Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Măsura prevăzută în alin. 1 lit. a) poate fi luată de procuror (art. 136).

Potrivit art. II din Ordonanţa de urgenţă din 10 iulie 2003, dispoziţiile din Legea nr. 281/2003 privind măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara se aplică începând cu 11 iulie 2003.

În esenţă, organele judiciare au obligaţia:

- să asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării

- să încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre:

- fapta pentru care este cercetat,

- încadrarea juridică a acesteia,

- că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa;

- motivele reţinerii sau ale arestării.

Învinuirea se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat.

Când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, procurorul încunoştinţează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, o persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.

(În mod excepţional, dacă acest lucru ar afecta urmărirea penală, procurorul poate decide, motivat, cu privire la înştiinţarea solicitată de reţinut. Art. 1371)

Referitor la măsura reţinerii

Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.

Când se consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procurorul, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează  potrivit art. 146, după cum vom arăta mai la vale. (Art. 144)

Măsura reţinerii poate fi luată faţă de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Procurorul încunoştinţează conducătorul parchetului.

Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148.

Legea dispune că sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.( Art. 143)

Referitor la condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului

Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi, în plus, numai în vreunul din următoarele cazuri:

a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare;

b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an;

c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei;

d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;

e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni;

f) inculpatul este recidivist;

h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică; nu este vorba de pericolul social al faptei şi făptuitorului, ci de afectare a bunei funcţionări sociale, tulburări sociale etc.

i) sau dacă există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu acesta. (Art. 148)

Diferenţa între cerinţe la reţinere şi arestare este diferenţa între indicii temeinice şi probe certe. La lit. i) indiciile privesc altă faptă decât aceea iniţială.

Referitor la durata arestării inculpatului

Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită sau menţinută în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.

Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. (Art. 149)

Prin decizia nr. 456 din 4 decembrie 1997, (publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 2 martie 1998), Curtea Constituţională constată că prevederea potrivit căreia „Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei” este neconstituţională, urmând, în legătură cu durata arestării, să se facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.

Referitor la arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale

Reglementarea este în întregime nouă:

Procurorul, din oficiu, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, după ascultarea acestuia numai în prezenţa apărătorului ales sau când acesta, fiind înştiinţat nu se poate prezenta, a celui numit din oficiu, dispune, prin ordonanţă motivată, arestarea preventivă provizorie a acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând durata arestării provizorii, care nu poate depăşi 3 zile.

Totodată procurorul emite mandat de arestare preventivă provizorie a inculpatului. Mandatul cuprinde, în mod corespunzător, menţiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a) – c), e) şi j), precum şi numele şi prenumele inculpatului şi durata pentru care este dispusă arestarea acestuia.

Dacă învinuitul se află în stare de reţinere, zilele se calculează de la data emiterii mandatului de reţinere.

În termen de 24 de ore de la emiterea mandatului de arestare preventivă provizorie, procurorul prezintă dosarul cauzei instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, dacă există temeiuri care să justifice această măsură.

Cu ocazia prezentării dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă provizorie emis de procuror, pe care le comunică atât apărătorului ales cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa instanţei a inculpatului arestat provizoriu.

Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător.

În cazul în care inculpatul se află în stare de reţinere sau de arestare, potrivit art. 146, şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa instanţei, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii.

Participarea procurorului este obligatorie.

În cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, instanţa dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a inculpatului, înainte de expirarea duratei arestării provizorii dispuse de procuror, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 30 de zile.

Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului.

Împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare.

În cazul în care învinuitul care se află în executarea unui mandat de arestare provizorie emis de procuror sau în executarea unui mandat de arestare preventivă emis de instanţă devine inculpat, procurorul propune instanţei înlocuirea măsurii arestării învinuitului cu măsura arestării inculpatului pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. (Art. 1491)

Văzând noua redactare a art. 209, constatăm că ordonanţa prin care s-a dispus arestarea preventivă nu mai este supusă confirmării prim-procurorului parchetului, ci doar rechizitoriul.

Referitor la ascultarea inculpatului

Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror sau de către instanţa de judecată, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată, sau se află în una din situaţiile prevăzute în art. 1491 alin. 8 (bolnav, forţă majoră).

În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat. (Art. 150)

Referitor la executarea mandatului

Procurorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul.

El menţionează pe mandat data prezentării inculpatului şi procedează de îndată la ascultarea lui, după care dispune, prin rezoluţie motivată, asupra arestării inculpatului. Dacă între timp cauza a ajuns la instanţa de judecată, procurorul va trimite pe arestat instanţei, iar organul de poliţie va conduce pe arestat în faţa instanţei. (Art. 152)

Referitor la procedura prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale

Dosarul cauzei va fi depus de procuror, o dată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat de apărător.

Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în camera de consiliu.

Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător.

În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

Participarea procurorului este obligatorie.

Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare.

Inculpatul este adus la judecarea recursului.

Dacă încheierea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. (Art. 159)

Referitor la prelungirea arestării inculpatului după trimiterea în judecată, până la prima înfăţişare

Când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare. (Art. 160)

Vezi: Plângere împotriva actelor procurorului; Ascultare prealabilă; Avocat; Drept la apărare; Minor; Recidivă; Recurs; Restituirea cauzei la procuror; Verificarea sesizării instanţei.

ASCULTAREA PREALABILĂ

Arestarea inculpatului, fără ascultarea sa prealabilă asupra obiectului învinuirii potrivit art. 150 alin. 1 C. pr. pen. atrage nulitatea măsurii preventive luate împotriva acestuia, întrucât se presupune o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea arestării preventive.

,S. pen., dec. nr. 695/1971, în „R.R.D.” nr. 11/1971, p.119.

Notă: – Al. Ţuculeanu, Obligativitatea ascultării învinuitului în cazul luării măsurii arestării preventive, „Dreptul” nr. 11/1998, 111

Lasă un răspuns