A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

COMPETENŢĂ

COMPETENŢĂ. CONEXITATE

Infracţiuni săvârşite în ţară şi în străinătate se judecă conform art. 31 alin. 1 C. pr. pen. (de instanţa din Bucureşti).

Dacă una din faptele conexe este potrivit art. 27 din acelaşi cod, de competenţa materială a tribunalului, judecarea tuturor infracţiunilor revine, cf. 35 alin. 1 C.pen., Tribunalului Bucureşti, ca instanţă superioară în grad.

2 din 11 ianuarie 1994 în „Pro lege” nr. 2/1995, 110

(COMPETENŢĂ DUPĂ MATERIE. INFRACŢIUNI CONTRA BUNURILOR CARE AU CARACTER MILITAR SAU INTERESEAZĂ CAPACITATEA DE APĂRARE ORI SIGURANŢA STATULUI)

Prin sentinţa penală nr. 174 din 6 aprilie 2000, Tribunalul Iaşi, în baza art. 42 raportat la art. 35 alin. 2 şi 3 C. pr. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpaţi, în favoarea Tribunalului Militar Teritorial, cu motivarea că staţia de emisie-recepţie ce constituie obiectul material al infracţiunii de distrugere, săvârşită în cadrul unei infracţiuni de ultraj, era proprietatea Ministerului de Interne; ca atare, Tribunalul a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 pct. 2 lit. a C. pr. pen. care reglementează competenţa instanţei militare în soluţionarea unor infracţiuni săvârşite de civili contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau folosinţa M.Ap.N., M.I., M.J., D.G.P., S.R.I. ş.a.

Tribunalul Militar Teritorial, prin sentinţa nr. 108 din 20 iunie 2000, a restituit dosarul Parchetului Militar Teritorial, reţinând că actul de sesizare a instanţei nu este întocmit de organul judiciar competent, care este Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

Împotriva sentinţei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că soluţia legală era aceea de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Prin decizia nr. 292 din 8 august 2000, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul şi a declinat în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de judecare a cauzei.

Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Curtea constată că staţia de emisie-recepţie aflată în dotarea poliţistului ultragiat este proprietatea Ministerului de Interne, aşa cum rezultă din actele de la dosar.

Mai este însă necesară îndeplinirea condiţiei ca bunurile respective, prin natura sau destinaţia lor, să aibă caracter militar sau să intereseze capacitatea de apărare ori siguranţa statului.

Întrucât staţiile de felul celei distruse de inculpat, nici prin natură şi nici prin destinaţie nu au caracter militar, ele fiind folosite de regulă în serviciul civil, în construcţii, transporturi, paza contra incendiilor, serviciile de salvare şi medicale etc., iar pe de altă parte nu privesc capacitatea de apărare ori siguranţa statului, se impune concluzia că instanţa competentă să judece infracţiunea de distrugere, alături de celelalte infracţiuni săvârşite de inculpaţi, este instanţa civilă, Tribunalul Iaşi.

4240 din 31 octombrie 2000

(COMPETENŢA MATERIALĂ. HOTĂRÂRE. SOLUŢII)

Încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială atrage nulitatea absolută, atrăgând administrarea căii de atac, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei. Dacă instanţa de control este cea competentă motivul acesta se transformă în instanţă de fond, iar hotărârea sa va fi atacabilă, potrivit legii.

T.B., s II pen., dec. nr. 749/1996, Culegere, p. 226

4687 din 4 noiembrie 2002

(NECOMPETENŢA INSTANŢEI MILITARE. STATUTUL POLIŢISTULUI)

Prin încheierea din 18 octombrie 2002 pronunţată de Curtea Militară de Apel în dosarul penal nr. 5/2002, s-a admis sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie, dispunându-se prelungirea duratei arestării preventive pentru inculpaţii P.C. şi alţii cu încă 30 de zile, începând cu data de 22 octombrie 2002 până la 22 noiembrie 2002.

Inculpaţii sunt anchetaţi pentru infracţiunile prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 şi art. 26 raportat la art. 291 C.pen.; art. 26 raportat la art. 289 C.pen. şi art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 C.pen.; art. 241/1 C.pen. şi la art. 291 C.pen. şi art. 248/1 C.pen.

Pentru a hotărî astfel, Curtea Militară de Apel a reţinut, în esenţă, că faţă de fiecare dintre sus-numiţii inculpaţi se desfăşoară o amplă şi complexă activitate de urmărire penală, fiind în curs lucrări de expertiză şi verificări, ascultarea unor martori şi confruntări, toate acestea acoperind condiţiile impuse de art. 155 alin. 1 C. pr. pen. referitor la necesitatea prelungirii arestării şi existenţa unei motivări convingătoare.

S-a mai reţinut că în legătură cu fiecare inculpat există temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării în sensul dispoziţiilor art. 146 şi art. 143 C. pr. pen.,menţinându-se condiţiile prevăzute de art. 148 lit. h C. pr. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile respective fiind mai mare de 2 ani închisoare, iar lăsarea inculpaţilor în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

Prin aceeaşi încheiere, s-au respins excepţiile ridicate de inculpaţi cu privire la necompetenţa instanţei militare şi a Parchetului Naţional Anticorupţie, şi a caracterului nelegal al sesizării instanţei.

În legătură cu prima excepţie ridicată potrivit căreia Curtea Militară de Apel n-ar fi competentă să se pronunţe cu privire la prelungirea duratei arestării după intrarea în vigoare a Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, competenţa aparţinând instanţei civile. Curtea Militară de Apel a reţinut potrivit dispoziţiunilor art. 40 alin. 1 C. pr. pen., când competenţa instanţei este determinată – ca în speţă – de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece, chiar dacă cel în cauză, după săvârşirea infracţiunii, a pierdut acea calitate.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs toţi inculpaţii, formulând o serie de critici pentru nelegalitate şi erori grave de fapt, susţinând  în primul rând că hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută în sensul dispoziţiunilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., fiind pronunţată de o instanţă necompetentă, indicându-se în acest sens cazul de recurs prevăzut de art. 385/9 pct. 1 C. pr. pen..

Recursul este fondat sub acest aspect al acţiunii nulităţii absolute, hotărârea atacată fiind dată, într-adevăr, cu încălcarea normelor imperative privind competenţa materială şi după calitatea persoanei, fiind prin urmare, nulă.

Astfel, cauza priveşte prelungirea duratei arestării preventive – potrivit dispoziţiilor art. 155 – 160 C. pr. pen. – a celor patru inculpaţi sus-menţionaţi, solicitată de Parchetul Naţional Anticorupţie care avea dosarul în curs de urmărire penală.

Sesizarea parchetului s-a înregistrat la Curtea Militară de Apel la data de 17 octombrie 2002, instanţa socotindu-se competentă să judece cererea de prelungire în condiţiile art. 155 alin. 2 C. pr. pen., considerându-se instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere al inculpaţilor,corespunzătoare instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Curtea Militară de Apel s-a considerat competentă să judece cauza şi în raport cu dispoziţiunile art. 35 C. pr. pen. care reglementează competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate – caz prezent în speţă – printre inculpaţi fiind un ofiţer superior de poliţie la data infracţiunilor şi un judecător de la tribunal, acesta din urmă atrăgând competenţa Curţii de Apel, iar ofiţerul determinând competenţa instanţei militare corespunzătoare şi anume a Curţii Militare de Apel.

Construcţia juridică pe fundamentarea căreia Curtea Militară de Apel s-a socotit competentă să judece cauza privind prelungirea duratei arestării preventive a celor patru inculpaţi, s-a completat cu trimiterea la dispoziţiunile art. 40 C. pr. pen., potrivit cărora instanţa militară rămâne competentă chiar dacă ulterior săvârşirii infracţiunii, ofiţerul superior – ca în speţă – nu mai are calitate.

În realitate, raţionamentul juridic menţionat este afectat de erori esenţiale care demonstrează că nu s-a procedat la o analiză riguroasă, ceea ce a dus la pronunţarea unei hotărâri nule.

Erorile esenţiale se referă la insuficienta aprofundare a dispoziţiunilor Legii nr.360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului – intrată în vigoare la data de 24 august 2002 – care cuprinde, între altele, dispoziţiuni de ordin procesual privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţiştii care prin consecinţele legii au devenit funcţionari publici civili.

În acest fel, prin efectul adoptării Legii nr. 360 din 24 iunie 2002, în materia reglementărilor privind competenţa de judecată a infracţiunile comise de poliţişti, s-a creat un concurs între dispoziţiunile C. pr. pen. şi cele din respectiva lege, concurs în legătură cu care trebuie  remarcat următoarele:

– Atât Codul de procedură penală cât şi Legea nr. 360/2002 au fost adoptate de Parlamentul României, făcând parte – potrivit dispoziţiunilor art. 72 alin. 3 literele f) şi i) din Constituţia României – din categoria legilor organice, codul fiind o lege cu caracter special, aceasta din urmă având prevalenţă;

– Cu prilejul adoptării Legii privind Statutul poliţistului şi în vederea aplicării acesteia, nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze integral normele şi regulile cu caracter general. Singura măsură luată de legiuitor este cea din art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 care prevede că la data intrării în vigoare a acestei legi, orice dispoziţii contrare se abrogă. Este în afara oricărei îndoieli, că această dispoziţie expresă de abrogare are în vedere şi normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală;

– Cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicabilitate (şi cum nu s-au adoptat norme tranzitorii), este, de asemenea, în afara oricărei îndoieli, că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi integral de la data intrării în vigoare şi anume 24 august 2002, fiind indiferentă data comiterii infracţiunilor, de asemenea, dacă făptuitorul şi-a păstrat ori a pierdut calitatea pe care o avea la data faptelor. În acest sens, precum este bine cunoscut şi unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea, ca în cazul legii penale, ci cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă;

– Faţă de lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale cât şi în lipsa unor dispoziţii generale care să reglementeze situaţiile ivite la concurenţa legilor succesive, a opera cu distincţii referitoare la data comiterii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acesteia, înseamnă a adăuga la lege;

– Legea Statutului poliţistului, care îl defineşte pe acesta ca fiind un funcţionar public civil, a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi le-a introdus în cea a instanţelor civile, toate faptele penale comise de poliţişti (art. 64-65 din Legea nr. 360/2002) rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului comise de poliţişti (art. 64 alin. 3).

În acest context, orice încercare de a menţine în sfera instanţelor militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, a unor infracţiuni comise de poliţişti, este, pe lângă potrivnică legii, şi o îndepărtare de sensul şi raţiunea reglementărilor juridice respective, care urmăresc compatibilizarea legislaţiei naţionale cu cea din comunitatea europeană;

– În sfârşit, recurgerea la dispoziţiunile art. 40 C. pr. pen. pentru a argumenta menţinerea competenţei instanţelor militare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, constituie un procedeu lipsit de pertinenţă. Dispoziţiunile acestui text nu are nimic comun cu termenii speţei, el presupunând exclusiv pierderea calităţii avute la data comiterii infracţiunii, în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice câtă vreme în cazul din speţă intervine o modificare majoră de reglementare juridică în materia competenţei, în raport de care dispoziţiunile art. 40 C. pr. pen., nu-şi mai găsesc nici o raţiune.

În raport de toate cele de mai sus, în speţă sesizarea Curţii Militare de Apel la data de 17 octombrie 2002, la câteva luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 (24 august 2002), deci sesizarea unei instanţe necompetente, a constituit premiza pronunţării unei hotărâri lovite de nulitate absolută în sensul dispoziţiilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., fiind vorba de dispoziţii relative la competenţa după materie şi calitatea persoanei.

Aşa fiind recursurile inculpaţilor se vor admite în condiţiile art. 385/15 pct. 2 lit. e C. pr. pen., se va casa încheierea atacată a Curţii Militare de Apel dispunându-se rejudecarea cauzei de către instanţa competentă – Curte de Apel Bucureşti.

S-a determinat Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă competentă pentru judecarea prelungirii duratei arestării preventive a celor patru inculpaţi recurenţi, întrucât – potrivit dispoziţiunilor art. 155 alin. 2 C. pr. pen. – această instanţă este corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, pe raza teritorială a căreia se află locul unde sunt deţinuţi cei în cauză (arestul I.G.P.), urmărirea penală care este în curs fiind efectuată de Parchetul Naţional Anticorupţie.

Instanţa,

Admite recursurile declarate de P.C. şi alţii împotriva încheierii din18 octombrie 2002 a Curţii Militare de Apel în dosarul nr. 5/2002

Casează încheierea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti.

Pronunţată, în şedinţa publică, azi 4 noiembrie 2002.

(DOBÂNDIREA CALITĂŢII DUPĂ SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII NU DETERMINĂ SCHIMBAREA COMPETENŢEI)

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen., care au următorul cuprins: „Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei.”

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 69 alin. (1) din Constituţie, care au următorul cuprins:

– Art. 16 alin. (1): „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”;

– Art. 69 alin. (1): „Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.”

Curtea constată că prin art. 69 alin. (1) din Constituţie, sub titulatura de Imunitatea parlamentară, au fost reglementate două categorii de măsuri de protecţie a deputaţilor şi senatorilor, pe durata exercitării mandatului, împotriva eventualelor abuzuri sau şicane de ordin judiciar, de natură să le ştirbească independenţa în îndeplinirea misiunii cu care au fost învestiţi de electorat şi să submineze prestigiul Parlamentului.

Cea dintâi măsură de protecţie constă în interzicerea reţinerii, arestării, percheziţionării sau trimiterii în judecată, penală sau contravenţională, a unui deputat sau senator, fără încuviinţarea Camerei din care face parte. Această măsură are ca scop să împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita mandatul ca urmare a unor proceduri judiciare represive şi arbitrare, inspirate din motive politice.

Enumerând măsurile judiciare supuse încuviinţării, textul constituţional nu face nici o distincţie în privinţa datei comiterii faptelor ce justifică luarea acestor măsuri, de unde rezultă că el se aplică atât în cazul infracţiunilor şi al contravenţiilor comise de un deputat ori de un senator în perioada exercitării mandatului, cât şi în cazul celor săvârşite înainte de dobândirea calităţii de parlamentar. Esenţial în definirea imunităţii parlamentare este momentul luării măsurii judiciare – moment care trebuie să se plaseze în mod obligatoriu în interiorul duratei mandatului -, şi nu data comiterii faptei care a generat măsura, dată care poate să fie anterioară alegerii celui în cauză în rândul membrilor Parlamentului.

Pe de altă parte, în înţelesul aceluiaşi text constituţional, parlamentarul care a fost trimis în judecată înainte de dobândirea mandatului poate să fie judecat în continuare – adică în timpul exercitării mandatului – fără să fie necesară ridicarea imunităţii lui.

Cea de a doua măsură de protecţie constă în stabilirea competenţei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie, în cazul deputatului sau senatorului trimis în judecată, penală sau contravenţională. Caracterul protector al acestei norme se relevă în aceea că parlamentarul trimis în judecată este scos de sub jurisdicţia instanţei căreia i-ar reveni competenţa potrivit regulilor generale – fiind apărat în acest fel de presiunile şi de vrăjmăşiile locale – şi i se dă posibilitatea de a fi judecat de Curtea Supremă de Justiţie, care, în raport cu poziţia pe care o deţine în sistemul judiciar, prezintă cele mai înalte garanţii de independenţă şi imparţialitate.

Având în vedere faptul că art. 69 alin. (1) din Constituţie nu face nici o distincţie, rezultă că textul se referă la toate cazurile în care un parlamentar este judecat în timpul exercitării mandatului său pentru o faptă penală sau contravenţională, indiferent de data la care a fost sesizată instanţa – înainte sau după dobândirea de către făptuitor a calităţii de deputat sau senator.

Acest înţeles al prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituţie rezultă, în egală măsură, din scopul reglementării, căci ar fi lipsit de raţiune să se admită că legiuitorul constituant a urmărit asigurarea unei judecăţi imparţiale numai pentru parlamentarii trimişi în judecată în timpul exercitării mandatului, iar nu şi pentru cei ce se află în curs de judecată în perioada exercitării mandatului, în temeiul unor acţiuni judiciare pornite anterior.

În aceste condiţii, aşa cum se reţine şi în punctul de vedere comunicat de Avocatul Poporului, prevederile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. pot fi considerate constituţionale numai dacă sunt aplicate în sensul că schimbarea calităţii persoanei fizice în parlamentar atrage, în mod obligatoriu, stabilirea competenţei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie.

Prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţia României, privind competenţa Curţii Supreme de Justiţie, constituie norme de procedură penală cu statut constituţional. Poziţia supremă a Constituţiei în ierarhia actelor normative are drept consecinţă şi faptul că legile şi celelalte acte cu caracter normativ nu trebuie să contravină Legii fundamentale.

Pe de altă parte, Curtea constată că este întemeiată şi opinia instanţei de judecată care a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. contravin principiului egalităţii în drepturi a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Tot astfel cum principiul inviolabilităţii parlamentare, consacrat prin prima teză a art. 69 alin. (1) din Constituţie, apără, deopotrivă, mandatul parlamentar, independenţa Parlamentului, dar şi persoana titularului mandatului, norma de competenţă materială stabilită prin teza a doua a aceluiaşi text constituţional este menită să apere nu numai mandatul senatorului sau deputatului judecat pentru o faptă penală, ci şi persoana parlamentarului aflat în situaţia de inculpat într-un proces penal.

Or, în condiţiile în care membrii Parlamentului au acelaşi statut juridic, compus din aceleaşi drepturi şi obligaţii, judecarea unora dintre aceştia de către Curtea Supremă de Justiţie, iar a altora de către instanţe inferioare – luând în considerare numai data trimiterii în judecată, irelevantă sub aspectul protecţiei judiciare la care sunt îndreptăţiţi în mod egal toţi parlamentarii – este vădit discriminatorie şi deci contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În consecinţă, revenind asupra jurisprudenţei anterioare (deciziile nr. 96/2002 şi nr. 235/2002, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2002 şi, respectiv, nr. 750 din 15 octombrie 2002), Curtea constată că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen.contravin prevederilor art. 69 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecaţi de alte instanţe decât Curtea Supremă de Justiţie în cazurile în care sesizarea instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar, urmând ca în aceste cazuri să se aplice direct norma de procedură consacrată prin Legea fundamentală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II penală în Dosarul nr. 4733/2001 al acelei instanţe şi constată că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecaţi de alte instanţe decât Curtea Supremă de Justiţie în cazurile în care sesizarea instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 februarie 2003.

. . .

OPINIE SEPARATĂ

Apreciem ca fiind greşită soluţia adoptată cu votul majorităţii membrilor Curţii Constituţionale prin decizia nr. 67 din 13 februarie 2003, considerând că nici în prezenta cauză nu s-au evidenţiat elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, concretizate în deciziile nr. 96/2002 şi nr. 235/2002. Pe baza considerentelor reţinute în deciziile anterioare, continuăm să apreciem că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. nu sunt contrare unor prevederi sau principii constituţionale.

Dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate prevăd că „Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei”. Exceptarea de la aplicarea acestor dispoziţii legale a parlamentarilor înseamnă instituirea unui tratament juridic diferenţiat faţă de celelalte persoane care, după săvârşirea infracţiunii, dobândesc calitatea ce determină competenţa altei instanţe judecătoreşti. Or, un asemenea tratament juridic diferenţiat este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Considerăm că soluţia adoptată prin decizia nr. 67/2003 nu este conformă nici cu prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţie, cel puţin în privinţa persoanelor care au fost trimise în judecată înainte de dobândirea calităţii de parlamentar. Dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Constituţie reprezintă măsuri de protecţie a senatorilor şi a deputaţilor împotriva unor eventuale acte procedurale penale abuzive, de natură să împiedice exercitarea liberă a mandatului de parlamentar.

Este adevărat că aceste dispoziţii constituţionale nu disting în raport cu data săvârşirii infracţiunii ori a contravenţiei, dar au în vedere ipoteza în care o persoană urmează a fi reţinută, arestată, percheziţionată sau trimisă în judecată, penală ori contravenţională, atunci când are calitatea de senator sau de deputat. Condiţionarea luării vreuneia dintre măsurile enumerate de încuviinţarea Camerei din care face parte persoana vizată are menirea de a asigura controlul parlamentar asupra justificării legale a măsurii preconizate. Camerele Parlamentului nu au însă dreptul constituţional de a se pronunţa asupra măsurii luate înainte ca persoana respectivă să fi dobândit calitatea de senator sau de deputat.

Competenţa de judecată a Curţii Supreme de Justiţie este prevăzută de acelaşi alin. (1) al art. 69 din Constituţie. Astfel, această dispoziţie poate fi aplicată numai în corelare cu tezele anterioare, respectiv în situaţia în care Camera competentă a Parlamentului a încuviinţat trimiterea în judecată a unui senator sau deputat.

Considerăm că dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. pr. pen. nu instituie nici o discriminare neconstituţională între parlamentari. Persoana care a fost trimisă în judecată penală anterior dobândirii calităţii de senator sau de deputat se află într-o situaţie obiectiv şi esenţial diferită faţă de persoana care urmează a fi trimisă în judecată după ce a dobândit această calitate. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, ca şi celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, situaţia diferită a unor categorii de persoane nu numai că justifică, ci chiar impune tratamentul juridic diferenţiat.

Dispoziţia tezei finale a art. 69 alin. (1) din Constituţie constituie, într-adevăr, o normă procedurală derogatorie, care se impune a fi aplicată în mod direct, dar numai cu privire la competenţa de judecată a senatorilor sau a deputaţilor a căror trimitere în judecată este condiţionată de încuviinţarea Camerei din care fac parte.

Ideea că stabilirea competenţei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie reprezintă o garanţie de independenţă şi de imparţialitate pare a pune sub semnul întrebării independenţa şi imparţialitatea celorlalte instanţe judecătoreşti. Or, potrivit prevederilor art. 123 alin. (2) toţi judecătorii, indiferent de instanţa judecătorească la care sunt numiţi, sunt independenţi şi se supun numai legii, iar judecata imparţială este impusă atât de principiile constituţionale, cât şi de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice abatere urmând a fi îndreptată pe calea controlului judiciar.

Curtea Constituţională, dec. nr. 67 din 13 februarie 2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.178 din 21 martie 2003

Notă: – I. Dumitru, Competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, „Dreptul” nr. 1/2003, p.21

(LIBERUL ACCES LA JUSTIŢIE. COMPETENŢA ŞI PROCEDURA DE JUDECATĂ)

… Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) C. pr. pen., dispoziţii care au următorul conţinut:

– Art. 29 pct. 2 lit. a): „Curtea Supremă de Justiţie: […]

2. ca instanţă de recurs, judecă:

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;”

– Art. 361 alin. 1 lit. c): „Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: […]

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;”

– Art. 3851 alin. 1 lit. c): „Pot fi atacate cu recurs: […]

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;”

Autoarea excepţiei, condamnată în primă instanţă de Curtea de Apel Bacău pentru săvârşirea unor infracţiuni în calitate de magistrat, susţine că dispoziţiile legale criticate, care, datorită calităţii sale, o privează de dreptul la calea de atac a apelului, contravin prevederilor art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi, şi celor ale art. 21 din Constituţie, referitoare la dreptul de acces liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Din coroborarea dispoziţiilor legale procesuale penale, criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, se reţine că hotărârile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel pot fi atacate numai cu recurs, nu şi cu apel.

În activitatea sa jurisdicţională anterioară Curtea Constituţională a examinat dacă liberul acces la justiţie este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale pentru situaţii deosebite sau dacă el implică existenţa unor proceduri unice chiar şi pentru situaţii deosebite, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac. De asemenea, Curtea a analizat în ce condiţii existenţa unor particularităţi procedurale, în special referitoare la exercitarea căilor de atac, este în concordanţă cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Prin decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat că liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Această soluţie decurge din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”, precum şi din cele ale art. 128, conform cărora „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

În considerentele aceleiaşi decizii s-a reţinut că semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nici o categorie sau grup social nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.

Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu este contrar principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.

Asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) şi ale art. 3851 alin. 1 lit. c) C. pr. pen., Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, respingând-o ca neîntemeiată. Menţionăm dintre decizii pe cea mai recentă, şi anume decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002.

Soluţia adoptată prin această decizie, precum şi considerentele pe care ea se întemeiază sunt valabile şi în cauza de faţă, deoarece nu există nici un temei pentru schimbarea jurisprudenţei Curţii. . .

C. Const., dec. nr. 77 din 20 februarie 2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003

(COMPETENŢA DUPĂ TERITORIU)

… Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 C. pr. pen., dispoziţii care au următorul conţinut: „Competenţa după teritoriu este determinată de:

a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea;

b) locul unde a fost prins făptuitorul;

c) locul unde locuieşte făptuitorul;

d) locul unde locuieşte persoana vătămată.

Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit alin. 1, în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală.

Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama că, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.

Prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”.

În opinia autorilor excepţiei locurile indicate la art. 30 alin. 1 lit. a) – d) C. pr. pen. sunt prevăzute „în cascadă”, adică într-o ordine generală şi absolută de preferinţă. De aceea nu este suficient să fie sesizate organele de urmărire penală competente de la unul dintre locurile enumerate, de exemplu cele de la locul unde domiciliază persoana vătămată [art. 30 alin. 1 lit. a) – d)], ca în speţă, pentru stabilirea competenţei teritoriale. În cauza dedusă judecăţii autorii excepţiei susţin că a fost nelegal stabilită competenţa după teritoriu a Judecătoriei Focşani, deşi sesizarea instanţei s-a făcut prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Focşani, după efectuarea urmăririi penale pornite la plângerea prealabilă a persoanei vătămate Societatea Comercială „Insta Electric” – S.A. din Focşani, pentru săvârşirea de către inculpatul Ilarie Holom a infracţiunii de contrafacere a desenului sau modelului industrial, prevăzută la art. 42 din Legea nr. 129/1992, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, parte civilmente responsabilă fiind Societatea Comercială „Relee” – S.A. din Mediaş. În această situaţie, ridicând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 C. pr. pen., cu motivarea că acestea sunt contrare prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, autorii excepţiei solicită Curţii Constituţionale să statueze, printr-o decizie de interpretare, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, neputându-se reţine încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un timp rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială stabilită prin lege şi pronunţarea în mod public a hotărârii.

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare în materie, criteriile enumerate în art. 30 alin. 1 lit. a) – d) C. pr. pen. sunt egale ca valoare în stabilirea competenţei teritoriale. Ordinea în care sunt prevăzute are relevanţă în ipoteza în care organele judiciare competente de la locurile arătate în lege au fost simultan sesizate. Astfel, dacă sesizările s-au făcut la date diferite, competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală (art. 30 alin. 2 C. pr. pen.), iar dacă ar fi sesizate mai multe organe de urmărire penală, competenţa revine organului care a fost mai întâi sesizat (art. 45 alin. 4 C. pr. pen.). Când au fost sesizate numai organele de urmărire penală de la unul dintre locurile prevăzute în art. 30 alin. 1 lit. a) – d), ca în speţă, şi urmărirea penală a fost efectuată de aceste organe, judecarea cauzei revine instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea (art. 30 alin. 2), astfel încât problema determinării competenţei nu se mai pune, aşa cum susţin autorii excepţiei.

De altfel excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi primită nu numai pentru că este neîntemeiată sub toate motivele invocate, dar şi pentru că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei. . .

Curtea Constituţională, dec. nr. 98 din 6 martie 2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.245 din 10 aprilie 2003

(COMPETENŢĂ DUPĂ CALITATEA PERSOANEI. INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE POLIŢIŞTI ÎNAINTE DE INTRAREA ÎN VIGOARE A LEGII NR. 360/2002 PRIVIND STATUTUL POLIŢISTULUI)

După intrarea în vigoare la 24 august 2002 a Legii privind Statutul poliţistului, potrivit căreia poliţistul nu mai are calitatea de militar, ci aceea de funcţionar public civil, infracţiunile săvârşite de poliţist înainte de intrarea în vigoare a acestei legi sunt de competenţa instanţelor civile după distincţiile prevăzute în art. 64 alin. 2 al legii. Ca atare, cauzele în curs de urmărire penală şi de judecată trebuie preluate, începând cu data menţionată, de organele de urmărire penală şi de instanţele civile competente potrivit noii legi.

Soluţia se impune, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale în legea nouă, ţinând seama că în condiţiile concursului între legea de procedură penală având caracter de lege generală, care este Codul de procedură penală, şi Legea nr. 360/2002, care este, în materie, o lege specială, cea din urmă are prioritate şi este, totodată, de strictă interpretare şi de imediată aplicare, ceea ce exclude incidenţa prevederilor art. 40 C. pr. pen.

În fapt, prin încheierea din 18 octombrie 2002 a Curţii Militare de Apel în dosarul nr. 5/2002 a fost admisă sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie, dispunându-se prelungirea duratei arestării preventive pentru inculpaţii P.C., F.I., C.V. şi H.E. cu 30 de zile, începând cu data de 22 octombrie până la 22 noiembrie 2002.

Inculpaţii sunt urmăriţi penal pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 şi art. 26 raportat la art. 291; art. 26 raportat la art. 289 şi art. 26 raportat la art. 215 alin. 2; art. 2411; art. 291 şi art. 2481 C. pr. pen.

Instanţa a reţinut că faţă de fiecare dintre inculpaţi se desfăşoară o amplă şi complexă activitate de urmărire penală, fiind în curs de efectuare lucrări de expertiză şi alte verificări, ascultarea unor martori şi confruntări, toate acoperind condiţiile prevăzute în art. 155 alin. 1 C. pr. pen.

S-a mai reţinut că în legătură cu fiecare inculpat subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării potrivit prevederilor art. 146 şi art. 143, precum şi condiţiile prevăzute în art. 148 lit. h C. pr. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile menţionate fiind mai mare de 2 ani închisoare iar lăsarea inculpaţilor în libertate prezentând pericol pentru ordinea publică.

Prin aceeaşi încheiere au fost respinse excepţiile ridicate de inculpaţi cu privire la necompetenţa instanţei militare şi a Parchetului Naţional Anticorupţie şi la nelegalitatea sesizării instanţei.

În legătură cu prima excepţie, potrivit căreia Curtea Militară de Apel nu ar fi competentă să se pronunţe cu privire la prelungirea duratei arestării după intrarea în vigoare a Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, competenţa aparţinând instanţei civile, Curtea Militară de Apel a motivat că potrivit art. 40 alin. 1 C. pr. pen., când competenţa instanţei este determinată, ca în speţă, de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece, chiar dacă, după săvârşirea infracţiunii, inculpatul a pierdut acea calitate.

Împotriva încheierii au declarat recurs toţi inculpaţii, formulând critici privind aspecte de nelegalitate şi erori grave de fapt, în primul rând că hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., fiind pronunţată de o instanţă necompetentă, caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 1 din acelaşi cod.

Recursul este fondat sub acest aspect, hotărârea atacată fiind dată, într-adevăr, cu încălcarea normelor privind competenţa materială şi după calitatea persoanei, fiind prin urmare nulă.

Sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie a fost înregistrată la Curtea Militară de Apel la data de 17 octombrie 2002, instanţa socotindu-se competentă să judece cererea de prelungire a arestării în condiţiile art. 155 alin. 2 C. pr. pen., ca instanţă corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Curtea Militară de Apel s-a considerat competentă să judece sesizarea şi în raport cu dispoziţiile art. 35 din acelaşi cod referitoare la competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate, în speţă printre inculpaţi unul fiind ofiţer superior de poliţie la data săvârşirii infracţiunilor şi altul judecător la tribunal, acesta din urmă atrăgând competenţa Curţii de Apel, iar ofiţerul competenţa instanţei militare corespunzătoare, şi anume a Curţii Militare de Apel.

Construcţia juridică potrivit căreia Curtea Militară de Apel s-a socotit competentă să judece prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor s-a completat cu trimiterea la dispoziţiile art. 40 C. pr. pen., potrivit cărora instanţa militară rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior săvârşirii infracţiunii ofiţerul superior, ca în speţă, nu mai are această calitate.

Raţionamentul juridic menţionat nu este corect.

Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, intrată în vigoare la 24 august 2002, cuprinde, între altele, dispoziţii de ordin procesual privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţişti care, în temeiul legii, au devenit funcţionari publici.

Prin efectul adoptării Legii nr. 360/2002, în materia reglementărilor privind competenţa de judecată a infracţiunilor săvârşite de poliţist s-a creat un concurs între dispoziţiile din Codul de procedură penală şi cele din menţionata lege, concurs în legătură cu care trebuie observate următoarele:

– atât Codul de procedură penală, cât şi Legea nr. 360/2002 au fost adoptate de Parlamentul României, făcând parte – potrivit prevederilor din art. 72 alin. 3 literele f şi i din Constituţie – din categoria legilor organice, codul fiind o lege cu caracter general, iar cea privitoare la statutul poliţistului o lege specială, aceasta din urmă având prioritate;

– cu prilejul adoptării legii privind statutul poliţistului şi în vederea aplicării acesteia nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze integral normele şi regulile cu caracter general. Legiuitorul a prevăzut, însă, în art. 82 alin. 2, că la data intrării în vigoare a legii, orice dispoziţii contrare se abrogă. Această dispoziţie expresă de abrogare are în vedere şi normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală;

– cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare, şi cum nu s-au adoptat norme tranzitorii, rezultă că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi integral de la data intrării ei în vigoare, şi anume de la 24 august 2002, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor. În acest sens, cum este cunoscut şi unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea, ca în cazul legii penale, ci cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă;

– în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale, cât şi a unor dispoziţii generale care să reglementeze situaţiile ivite în cazul concurenţei legilor de procedură succesive, a opera cu distincţii referitoare la data săvârşirii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acestei calităţi, înseamnă a adăuga la lege;

– Legea Statutului poliţistului, care îl defineşte pe acesta ca fiind un funcţionar public civil, a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi le-a introdus în cea a instanţelor civile toate faptele penale săvârşite de poliţişti, rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului săvârşite de poliţişti (art. 64 alin. 3).

În acest context, a menţine în sfera de competenţă a instanţelor militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, a unor infracţiuni săvârşite de poliţişti este împotriva legii şi, totodată, o îndepărtare de sensul şi raţiunea reglementărilor juridice care urmăresc compatibilizarea legislaţiei naţionale cu cea din comunitatea europeană;

– în sfârşit, invocarea prevederilor art. 40 C. pr. pen. în motivarea menţinerii competenţei instanţelor militare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 este lipsită de pertinenţă; prevederile acestui text sunt străine de datele speţei, ele presupunând exclusiv pierderea calităţii avute la data săvârşirii infracţiunii, în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice, câtă vreme în cazul din speţă intervine o modificare majoră de reglementare juridică în materia competenţei, în raport cu care prevederile art. 40 C. pr. pen. nu mai sunt incidente.

În raport cu cele de mai sus, în speţă sesizarea Curţii Militare de Apel la data de 17 octombrie 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, deci sesizarea unei instanţe necompetente după calitatea persoanei, a avut ca urmare pronunţarea unei hotărâri lovite de nulitate absolută în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen.

Aşa fiind, recursurile inculpaţilor au fost admise, încheierea atacată a fost casată, dispunându-se rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti, instanţă competentă să judece prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor recurenţi, întrucât această instanţă este corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

4687 din 4 noiembrie 2002, aflată pe site-ul www.scj.ro

(COMPETENŢĂ. MILITAR. POLIŢIST)

Regulile de competenţă noi, aşa cum sunt cele prevăzute în Legea Statutului poliţistului, sunt de imediată aplicare, iar cauzele pentru care s-a început urmărirea penală înaintea intrării în vigoare a legii precum şi cauzele în care instanţele militare au fost sesizate în aceleaşi condiţii, urmează a fi cercetate, respectiv judecate în continuare de instanţele civile competente.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 188 din 4 decembrie 2002 Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în baza art. 42 Cod procedură penală a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe inculpaţii: B.S., S.C.H., B.S.L. B.R. şi U.I., ultimii trei inspectori de poliţie, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Prin aceeaşi sentinţă a fost prelungită măsura arestării preventive a inculpaţilor inspector principal poliţieB.S.L., inspector poliţie B.R., inspectori poliţie U.I. şi S.H. cu câte 30 zile fiecare, începând cu 12 decembrie 2002 şi până la 10 ianuarie 2003.

S-a motivat că, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, competenţa de a judeca în fond infracţiunile săvârşite de ofiţerii de poliţie revine curţilor de apel civile, după intrarea în vigoare a legii privind statutul poliţistului.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 3419/2002 la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I-a penală, instanţă care, prin sentinţa nr. 55 din 17 decembrie 2002 a admis excepţia de necompetenţă invocată de reprezentanta parchetului şi constatând ivirea conflictului negativ de competenţă a sesizat Curtea Supremă de Justiţie având în vedere dispoziţiile art. 43 alin. 2 Cod procedură penală.

S-a motivat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală şi nu cele din Legea penală specială, atâta vreme cât în Legea nr. 360/2002 nu sunt prevăzute dispoziţiile potrivit cărora cauzele aflate pe rolul instanţelor militare trec în competenţa altora civile.

Cu privire la schimbarea regulilor de competenţă ca urmare a adoptării Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie consideră că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Curtea de Apel Bucureşti.

Regulile noi de competenţă fiind întotdeauna aplicabile cu excepţia cazului în care în proces a fost pronunţată o hotărâre asupra fondului, ceea ce nu este cazul înspeţă, urmează ca dosarul că fie trimis Curţii de Apel Bucureşti, ţinând seama de dispoziţiile art. 43 alin. 7 Cod procedură penală pentru judecarea inculpaţilor.

29 din 7 ianuarie 2003 (Dosar nr. 5484/2002)

(COMPETENŢĂ. CONFLICT NEGATIV DE COMPETENŢĂ. MILITAR)

Competenţa după calitatea persoanei a instanţei penale este determinată în raport cu gradul profesional al poliţistului şi revine instanţei civile.

Prin adresa nr. 153/P/2001 din 28 iunie 2002 Parchetul Militar Oradea a înaintat Tribunalului Militar Timişoara, spre competenţă soluţionare, plângerea numitului R.I.D. formulată împotriva Ordonanţei nr. 35/C/2002 din 1 martie 2002 a prim-procurorului militar al Parchetului Militar Oradea, prin care i-a fost respinsă plângerea introdusă în baza art. 278 Cod procedură penală, împotriva Ordonanţei nr. 153/P/2001 din 14 ianuarie 2002 a Parchetului Militar Oradea, de scoatere de sub urmărire penală a învinuiţilor plt.(rez.) C.I. şi plt. S.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 250 alin. 2 Cod penal şi aplicarea, conform art. 181 Cod penal şi art. 92 lit. c Cod penal, a sancţiunii administrative a amenzii în sumă de câte 3.000.000 lei.

Prin sentinţa nr. 124 din 4 septembrie 2002, Tribunalul Militar Timişoara, în baza art. 42 Cod procedură penală raportat la art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360/24.06.2002 privind Statutul poliţistului a declinat competenţa de soluţionare a plângerii numitului Rezmuveş Ioan Dănuţ, în favoarea Tribunalului Maramureş.

Instanţa şi-a motivat hotărârea prin invocarea prevederilor Legii nr. 360/24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, care conţine norme de procedură penală de strictă interpretare şi de imediată aplicare, care derogă de la cele prevăzute de Codul de procedură penală, pe care le şi abrogă în mod expres.

S-a arătat, astfel, că prin art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360/2002 competenţa de a judeca infracţiunile săvârşite de agenţii de poliţie revine tribunalelor.

De urmare, şi plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sunt în competenţa acestor tribunale.

Dispoziţiile art. 40 Cod procedură penală, potrivit cărora când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, aceasta rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are această calitate, nu sunt aplicabile în cauză deoarece, au fost abrogate prin art. 82 din Legea nr. 360/2002, fiind contrare dispoziţiilor acestei legi.

Primind cauza spre soluţionare, Tribunalul Maramureş prin sentinţa penală nr. 234 din 13 noiembrie 2002 a declinat competenţa de soluţionare a plângerii numitului în favoarea Tribunalului Militar Timişoara şi în conformitate cu prevederile art. 43 alin. 2 Cod procedură penală a trimis dosarul Curţii Supreme de Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Această din urmă instanţă şi-a motivat hotărârea prin aceea că, la data introducerii plângerii la Tribunalul Militar Timişoara – 18 iunie 2002 – această instanţă era competentă. Chiar dacă ulterior, prin Legea nr. 360/2002, intrată în vigoare la 24 august 2002, au fost modificate dispoziţiile privitoare la competenţa de judecare a infracţiunilor săvârşite de poliţişti, aceasta nu atrage necompetenţa instanţei militare legal sesizate.

Temeiul acestei concluzii îl reprezintă dispoziţiile art. 40 Cod procedură penală, care nu au fost abrogate prin art. 82 pct. 2 şi art. 64 din Legea nr. 360/2002.

Curtea, investită conform art. 43 alin. 2 Cod procedură penală, cu rezolvarea conflictului negativ de competenţă, constată că în cauză competenţa personală de soluţionare a plângerii aparţine Tribunalului Maramureş.

Aşa cum rezultă din motivarea hotărârilor adoptate în cauză, au fost avute în vedere, la negarea competenţei de către fiecare instanţă, prevederile art. 40 Cod procedură penală şi cele ale art. 64 alin. 2 şi art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, evident interpretate diferit.

Potrivit art. 40 alin. 1 Cod procedură penală, când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, acesta, din militar a devenit funcţionar public civil.

Anterior acestei legi, competenţa după calitatea persoanei a instanţei penale era determinată în raport cu gradul militar al poliţistului şi revenea instanţei militare, în speţă, Tribunalului Militar Timişoara.

Conform art. 64 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, în prezent competenţa după calitatea persoanei a instanţei penale este determinată în raport cu gradul profesional al poliţistului şi revine instanţei civile, în speţă Tribunalului Maramureş.

Problemei în discuţie, şi anume cărei instanţe îi revine competenţa de a judeca pe poliţistul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea calitatea de militar, calitate pe care în prezent nu o mai are ca urmare a schimbării statutului în acela de funcţionar public civil, nu i se poate da decât răspunsul că aceasta aparţine instanţei civile.

Este de principiu că normele procesual penale sunt de imediată aplicare şi, asemenea, în afară de orice îndoială că dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 360/2002 sunt norme juridice procesual penale.

Mai mult, însă, prin textul de lege menţionat este instituită tot o competenţă personală a instanţelor, în raport cu gradul profesional al poliţistului, care revine, în cauza de faţă, Tribunalului Maramureş.

În sfârşit, potrivit art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, de la data intrării în vigoare a acestei legi, orice alte dispoziţii contrare se abrogă.

Tribunalul Maramureş, în motivarea atribuirii competenţei în favoarea instanţei militare, a invocat sesizarea acesteia cu plângerea petiţionarului la data de 18 iunie 2002, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002, lege care, neprevăzând dispoziţii relative la aplicarea normelor de competenţă în cazul proceselor penale aflate în curs de judecată, admite incidenţa prevederilor art. 40 Cod procedură penală.

Această interpretare nu poate fi primită.

Raţiunea art. 40 Cod procedură penală nu este aceea de a soluţiona conflictul în timp între normele de competenţă personală, textul de lege în discuţie prevăzând numai că, în cadrul legii aplicabile în vigoare trebuie să se ţină seama de calitatea specială a persoanei, avută la data săvârşirii infracţiunii.

Art. 40 Cod procedură penală va fi aplicabil numai dacă ar fi vorba de pierderea calităţii de militar a poliţistului, după săvârşirea infracţiunii şi dacă instanţa militară, conform legii în vigoare, ar fi în continuare competentă material pentru infracţiunile săvârşite de poliţişti.

Prin Legea nr. 360/2002, însă, nu numai că poliţistul şi-a pierdut calitatea de militar, devenind funcţionar public civil ci, mai mult, s-a stabilit şi o nouă competenţă materială şi personală a instanţelor civile pentru judecarea infracţiunilor săvârşite de poliţişti, diferită de cea care există pentru infracţiunile săvârşite de civili şi care reprezintă dreptul comun.

Astfel, infracţiunea reclamată de R.I.D. ca fiind săvârşită de cei doi poliţişti este prevăzută de art. 250 alin. 2 Cod penal.

Potrivit art. 25 Cod procedură penală şi văzând şi prevederile art. 27 Cod procedură penală, când această infracţiune este săvârşită de un civil, competenţa de judecată revine judecătoriei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 64 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, când aceeaşi infracţiune este săvârşită de către un agent de poliţie, competenţa de judecată revine tribunalului.

Iată, aşadar, că dispoziţiile art. 40 Cod procedură penală nu dau răspuns la problema reală în discuţie, şi anume a conflictului în timp a normelor de competenţă, atunci când, după săvârşirea infracţiunii, nu numai că persoana şi-a pierdut calitatea, dar, prin ulterioare dispoziţii legale, s-a prevăzut şi o altă competenţă personală.

Faţă de cele ce preced, se va stabili competenţa de soluţionare a cauzei penale, la plângerea petiţionarului, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Constituţie, în favoarea Tribunalului Maramureş.

309 din 22 ianuarie 2003

(COMPETENŢĂ. CONFLICT NEGATIV DE COMPETENŢĂ. MILITAR)

Legea privind Statutul poliţistului se aplică de la data intrării ei în vigoare, 24 august 2002, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori şi-a pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor.

Tribunalul Militar Timişoara, prin sentinţa nr. 125 din 4 septembrie 2002, în baza art. 42 din Codul de procedură penală, raportat la art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul plutonier major de poliţie (în rezervă) V.C.D. în favoarea Tribunalului Gorj.

Hotărând astfel, tribunalul a constatat că, Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 cuprinde „norme de procedură penală de strictă interpretare şi de imediată aplicare, care derogă de la cele stabilite prin Codul de procedură penală, pe care le şi abrogă în mod expres”.

Potrivit prevederilor art. 64 pct. 2 din legea menţionată, competenţa de a judeca, în fond, infracţiunile săvârşite de poliţişti revine tribunalelor, pentru infracţiunile comise de agenţii de poliţie şi curţilor de apel, pentru infracţiunile comise de către ofiţerii de poliţie, până la gradul de comisar şef inclusiv, iar art. 40 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are această calitate, a fost abrogat prin art. 82 din Legea nr. 360/2002.

Pentru aceste considerente, instanţa militară, în baza art. 26 pct. 1 din Codul de procedură penală, art. 64 pct. 2 şi a art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 a constatat că, nu este competentă să soluţioneze această cauză, în care inculpatul plut.maj.(rez.) fost militar în cadrul Poliţiei municipiului Tg.Jiu, trimis în judecată pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din Codul penal, astfel că, în baza art. 42 din Codul de procedură penală şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Gorj.

Tribunalul Gorj, Secţia penală, prin sentinţa nr. 287 din 15 octombrie 2002, la rândul său şi-a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Militar Timişoara, apreciind că, potrivit art. 10 din Codul penal, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timp cât se afla în vigoare, ea neretroactivând.

Or, menţionează instanţa civilă, potrivit prevederilor legale, respectiv, art. 26 din Codul de procedură penală, pentru fapta reţinută în sarcina inculpatului ca fiind comisă la 14 februarie 2002, competenţa de soluţionare aparţinea Tribunalului Militar, dată fiind calitatea de subofiţer de poliţie a inculpatului la acea dată.

Ivindu-se un conflict negativ de competenţă, dosarul a fost trimis instanţei supreme, pentru a se pronunţa în baza art. 43 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Asupra conflictului de competenţă, în baza lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei, precum şi în raport cu dispoziţiile legale, Curtea constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza privind pe inculpatul V.C.D. este Tribunalul Gorj.

1. În acest sens, Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, intrată în vigoare la 24 august 2002, cuprinde, printre altele, dispoziţii de ordin procedural, privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţişti care, în temeiul acestei legi, au devenit funcţionari publici.

În domeniul reglementărilor referitoare la competenţa de judecată a infracţiunilor după calitatea persoanei, prin adoptarea Legii nr. 360/2002, s-a creat un concurs de legi în timp, pe de o parte între dispoziţiile Codului de procedură penală, iar pe de altă parte cele din legea specială, ambele fiind legi organice.

Prin adoptarea acestei legi, în vederea aplicării ei nu s-au instituit norme de tranziţie, situaţie în care se aplică integral normele şi regulile cu caracter general. Legiuitorul a prevăzut în art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360 că, la data intrării în vigoare a legii, orice dispoziţii contrare se abrogă, inclusiv normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală;

– Aşa fiind, cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare, cum nu s-au adoptat norme de tranziţie, rezultă că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi în totalitate de la data intrării ei în vigoare, şi anume de la 24 august 2002, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori şi-a pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor. În context, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale, cât şi a unor dispoziţii generale care să reglementeze situaţiile ivite în cazul succesiunii de legi procesual penale în timp, a opera cu distincţii referitoare la data săvârşirii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acestei calităţi înseamnă a adăuga la lege.

– Totodată, astfel cum arătam anterior, situaţia tranzitorie ivită nu trebuie şi nici nu poate fi soluţionată exclusiv în lumina dispoziţiilor cuprinse în art. 40 din Codul de procedură penală, referitoare la „competenţa instanţei în caz de schimbare a calităţii inculpatului”, fără a analiza care este cauza schimbării acestei calităţi, care poate fi determinată de numeroase împrejurări, printre care, chiar schimbarea legii ce modifică statutul anumitor categorii de persoane, cum este legea în discuţie.

Raţiunea prevederilor art. 40 precitat nu este însă aceea de a soluţiona conflictul în timp între normele de competenţă materială, datorat modificărilor legislative, ci prevede numai că, în cadrul legii aplicabile, care poate fi legea nouă sau legea veche, trebuie să se ţină seama de calitatea specială a persoanei de la data săvârşirii infracţiunii, chiar dacă, la data judecăţii nu mai are acea calitate.

În alţi termeni, art. 40 din Codul de procedură penală nu exclude aplicarea normelor dreptului de tranziţie, după cum, aplicând aceste norme, nu înseamnă că se încalcă prevederile art. 40, ci, din punct de vedere logic, aplicarea lor se face succesiv, şi anume: mai întâi se soluţionează conflictul în timp între normele de competenţă, care are precădere (fiind o chestiune prealabilă), deoarece permite să se stabilească dacă se aplică legea veche sau legea nouă, după care se determină în concret competenţa după calitatea persoanei.

Legea Statutului poliţistului, care îl desemnează pe acesta ca fiind „ funcţionar public civil, cu statut special” (art. 1 alin. 1) a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi a trecut în cea a instanţelor civile, toate faptele penale săvârşite de poliţişti, rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului săvârşite de poliţişti (art. 64 alin. 3).

Invocarea prevederilor art. 40 din Codul de procedură penală, în motivarea menţinerii competenţei instanţei militare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 este în contradicţie cu dispoziţiile art. 64 alin. 2 şi ale art. 82 alin. 2 din această lege, întrucât ele presupun exclusiv pierderea calităţii avute la data săvârşirii infracţiunii în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice, câtă vreme, în speţă, a intervenit o modificare majoră în reglementarea competenţei, prevederile art. 40 nu mai sunt incidente, cum nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 10, art. 12 sau art. 13 din Codul penal, care au în vedere strict dreptul penal material (substanţial), nu şi cel procesual penal (formal), guvernat de principiul tempus regit actum.

În consecinţă, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în baza art. 29 pct. 5 lit. a, coroborat cu art. 43 alin. 2 din Codul de procedură penală, constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza privind pe inculpatul V.C.D. trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 din Codul penal, este Tribunalul Gorj.

395 din 28 ianuarie 2003 (Dosar nr. 4986/2002)

Leave a Reply