LUARE DE MITĂ

LUARE DE MITĂ,PRIMIRE DE FOLOASE NECUVENITE

Fapta de a pretinde şi primi un folos necuvenit de către un funcţionar, după îndeplinirea, în parte, a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizare şi, constituie infracţiunea de luare de mită, iar nu aceea de primire de foloase necuvenite. Ca atare, aprobarea de către funcţionarul competent a unei cereri, dar refuzul de a comunica petiţionarului soluţia înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a condiţiona îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material, şi nu a primit folosul ca răsplată necuvenită pentru îndeplinirea acelui act.

Tribunalul Brăila, prin sentinţa penală nr. 72 din 27 decembrie 1993, a condamnat pe inculpatul H.G. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 1 C. pen..

Instanţa a reţinut că inculpatul, în calitate de şef al secţiei de administrare a fondului locativ la R.A.C.R.A.L. Galaţi, l-a indus în eroare pe martorul M.S., făcându-l să creadă că îi putea rezolva, în cadrul îndatoririlor sale de serviciu, cererea prin care solicitase închirierea unei încăperi din blocul unde locuia, în vederea amenajării unui spaţiu comercial. În acest mod inculpatul l-a determinat pe martor să-i dea o bancnotă de 50 dolari SUA, la data de 24 februarie 1993. Prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de luare de mită, reţinând că inculpatul nu avea, ca atribuţii de serviciu, aprobarea închirierii spaţiilor comerciale şi schimbarea destinaţiei spaţiilor construite din fondurile statului.

Curtea de apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr.172 din 7 septembrie 1994, a admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 1 C. pen..

În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că, pe cererea de atribuire a spaţiului, directorul unităţii a pus rezoluţia ca serviciul administrativ, condus de inculpat, să o rezolve.

Prin referatul din 15 ianuarie 1993, inculpatul a avizat favorabil cererea martorului M.S., dar a întârziat să-i aducă petiţionarului la cunoştinţă soluţia şi să-i înmâneze cererea rezolvată, în scopul de a-l determina să-i remită foloase materiale.

Cererea soluţionată a fost înmânată petentului la 24 februarie 1993, când acesta a dat inculpatului 50 dolari SUA, aşa cum acesta pretinsese.

Curtea de apel a reţinut, în consecinţă, că inculpatul a pretins şi a primit de la martor 50 dolari pentru a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu de avizare a unei cereri privind închirierea unui spaţiu.

Recursul inculpatului nu este fondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a pretins de la petiţionarul M.S. o sumă de bani, martorii arătând că în cursul lunilor ianuarie şi februarie 1993, de fiecare dată când petiţionarul se interesa de modul de rezolvare a cererii, inculpatul susţinea că petiţia nu fusese încă soluţionată. De asemenea martorii au arătat că în ziua de 18 februarie 1993 inculpatul a spus că nu va aproba cererea dacă petiţionarul, despre care ştia că lucra ca navigator în marina comercială, nu-i va da valută pentru aprobare.

În raport cu aceste împrejurări, concluzia instanţei de apel, în sensul că inculpatul i-a pretins lui M.S. bani pentru soluţionarea cererii, este corectă.

Nefondat este şi motivul de recurs privind încadrarea juridică a faptei, în sensul că fapta ar constitui infracţiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută în art. 256 C. pen., deoarece pretinderea şi primirea banilor au avut loc după ce inculpatul rezolvase cererea, cu o lună în urmă.

În acest sens este de reţinut că îndatoririle de serviciu ale inculpatului presupun nu numai stabilirea obiectului petiţiei, verificarea celor sesizate şi adoptarea unei soluţii, dar şi comunicarea acesteia către petiţionar şi înmânarea cererii soluţionate acestuia, pentru a o putea valorifica.

Or, în cauză, pretinderea sumei de bani de către inculpat s-a făcut în scopul de a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu care îi reveneau, până la finalizare, punând pe petiţionar în situaţia de a valorifica soluţia, în urma comunicării acesteia de către inculpat, obligaţie de serviciu care, aşa cum s-a arătat, îi revenea.

473/28 februarie 1996, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p.406 şi în „Dreptul” nr. 9/1997, p. 121

(LUARE DE MITĂ. AVOCAT. LIPSA CALITĂŢII DE FUNCŢIONAR)

În Decretul nr. 281/1954 rezultă că trebuie să se facă declaraţie între avocaţii membri ai colegiului şi cei aleşi în organele de conducere şi colegiului şi biroului colectiv de asistenţă juridică, precum şi persoanele care fac parte din aparatul de conducere. pledantul prestează munca în interesul justiţiabilului. pledantul, deşi angajat prin intermediul Baroului îndeplineşte, în cadrul baroului, rolul de mandatar al persoanelor care l-au angajat. El are statutul de liber profesionist.

157 din 21 februarie 1990 în „Pro lege” nr. 2/1990, p. 105

Notă: D. 281/1954 este abrogat prin Legea nr. 51/1995, M.Of. nr. 116 din 19 iunie 1995. Soluţia se menţine.

(LUARE DE MITĂ. AVOCAT. LIPSA CALITĂŢII DE FUNCŢIONAR)

Potrivit art. 147 C. pen., prin „funcţionar” se înţelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţie de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Iar, în conformitate cu art. 148 prin „alţi salariaţi” sau asimilaţi acestora se înţeleg persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul uneia din organizaţiile prevăzute de art. 145 C. pen. (inclusiv organizaţiile obşteşti).

În ceea ce-i priveşte pe avocaţi, din examinarea structurii organizatorice şi funcţionale a colegiilor de avocaţi – organizaţii obşteşti cu caracter profesional -, cât şi în raport cu reglementarea activităţii avocaţiale, adusă prin Decretul nr. 281/1954 (cu modificările ulterioare), rezultă că trebuie făcută o distincţie între avocaţii care au numai calitatea de membri ai colegiului, în baza căreia sunt abilitaţi să exercite profesia de avocat, de acordare a asistenţei juridice justiţiabililor, şi avocaţii aleşi în organele de conducere ale colegiului şi birourilor colective de asistenţă juridică, deoarece, în înţelesul prevederilor legale sus-menţionate, numai aceştia din urmă pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor de serviciu. Într-adevăr, în conformitate cu art. 34 din Decretul nr. 281/1954 angajarea avocatului se face de justiţiabili, prin intermediul biroului colectiv de asistenţă juridică, şi îndeplineşte, în cadrul procesului rolul de mandatar al persoanelor care l-au angajat, având împuternicirea de a-i asista înaintea instanţelor de judecată. Deci, avocatul pledant are, în cadrul colegiului, un statut juridic şi profesional propriu, autonom, de liber profesionist, statut care cuprinde drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege şi de normele de deontologie profesională. Aceste drepturi şi obligaţii au menirea să asigure o apărare obiectivă a justiţiabililor, într-un cadru legal, dar fără vreo subordonare faţă de o autoritate publică.

Mai este de menţionat că, potrivit aceloraşi dispoziţii legale, justiţiabilii pot solicita să fie apăraţi de oricare dintre membrii biroului colectiv de asistenţă juridică, adică să-şi aleagă avocatul pe care-l doresc. Iar, avocaţii, la rândul lor, pot renunţa, pentru motive temeinice, la prestarea serviciului avocaţial, (art. 31 din Decretul nr. 281/1954), ceea ce n-ar fi posibil pentru persoanele care s-ar afla în serviciul unei organizaţii de stat sau obşteşti care nu se pot desista de la îndeplinirea sarcinilor de serviciu încredinţate.

Situaţia nu este schimbată nici în cazul când apărarea se exercită din oficiu.

În sfârşit, un alt argument în sensul că avocaţii pledanţi nu pot fi consideraţi ca făcând parte din categoria „alţi salariaţi” poate fi dedus şi din legea retribuirii muncii din care rezultă că avocaţii pledanţi intră în categoria celor care nu sunt retribuiţi, pentru munca prestată, de organizaţia profesională din care fac parte, ci fiind liber profesionişti, sunt aleşi şi plătiţi de către justiţiabili, prin intermediul biroului colectiv de asistenţă juridică.

Desigur, altfel stau lucrurile cu persoanele care îndeplinesc funcţii în cadrul organelor de conducere sau aparatul colegiului de avocaţi sau birourile colective de asistenţă juridică, care sunt retribuite din fondurile comune ale colegiului sau birourilor colective, tocmai pentru că ele îndeplinesc „o însărcinare în serviciul acestora”, în sensul prevederilor art. 148. alin. 2 C. pen.

Asimilarea avocaţilor pledanţi cu „alţi salariaţi” este de natură să impieteze asupra rolului apărării, aceasta (apărarea), putând fi considerată, în aceste condiţii, ca fiind subordonată autorităţii publice, încălcându-se în acest fel garanţiile unei apărări obiective a justiţiabililor, înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, consacrată şi în legislaţia noastră internă.

În speţă, inculpatul era avocat pledant şi a fost trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiunile de luare de mită, primirea de foloase necuvenite şi înşelăciune, fiind reţinut, în fapt, că acesta în perioada 1982 – 1984 a pretins şi a primit, în afara onorariului legal stabilit prin intermediul biroului colectiv de asistenţă juridică, diferite sume de bani şi produse de la mai multe persoane cărora le-a acordat asistenţă juridică.

Condamnarea acestuia pentru infracţiunile de luare de mită şi primirea de foloase necuvenite este nelegală şi netemeinică, chiar dacă din probele administrate în cauză rezultă că a primit sume mai mari de bani decât onorariul legal cuvenit.

569/1990, în „Dreptul” nr. 9/1991, p. 88

Nota revistei: Prin hotărârea sus-menţionată, suprema noastră instanţă şi-a schimbat practica, în trecut fiind pronunţate decizii prin care avocaţii pledanţi au fost condamnaţi pentru comiterea infracţiunii de luare de mită. A se vedea: Tribunalul Suprem, secţia militară, dec. nr. 13/1980, în „Revista română de drept” nr. 11/1980, pagina 66; Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 95/1980, în „Revista română de drept” nr. 9/1980, pagina 64.

(LUARE DE MITĂ. MEDIC)

Medicul salariat al unei instituţii sanitare are calitatea de funcţionar.

Prin sentinţa penală nr. 615/1991, Judecătoria Braşov a condamnat pe inculpatul D.E. pentru săvârşirea a şapte infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. 1 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în calitate de medic primar şef al secţiei de nou născuţi a Spitalului Municipal de Obstetrică şi Ginecologie Braşov, în cursul anului 1990 a pretins sau acceptat bani ori diferite bunuri, în şapte cazuri, pentru a-şi exercita atribuţiile de serviciu de acordare a asistenţei medicale copiilor născuţi prematur sau distrofici.

Tribunalul Judeţean Braşov, prin decizia penală nr. 750/1991 a admis recursul declarat de inculpat şi l-a achitat, cu motivarea că faptele nu sunt dovedite.

Recursul extraordinar declarat în cauză a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia 1647 din 2 iulie 1992 care, schimbând temeiul achitării, a motivat că medicul nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită, deoarece nu are calitatea de funcţionar.

Recursul extraordinar declarat împotriva ultimelor două hotărâri este întemeiat.

Potrivit prevederilor art. 254 C. pen., subiectul activ al infracţiunilor de luare de mită trebuie să aibă calitatea de funcţionar.

Conform art. 147 din acelaşi cod, prin „funcţionar” se înţelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat.

Cum inculpatul a îndeplinit funcţia de medic şef de secţie la Spitalul Municipal de Obstetrică şi Ginecologie Braşov, instituţie sanitară de stat, el are, în raport cu prevederile legale, calitatea de funcţionar şi deci poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

C.7, dec. nr. 78 din 24 mai 1993, în „Dreptul” nr. 7/1994, p. 98, în G. Ionescu., I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p.399

Nota revistei: Prin decizia rezumată mai sus, întru totul judicioasă, instanţa supremă revine integral asupra practicii ei (adoptată cu începere din 1992). Cu privire la această practică din 1992 a se vedea şi Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1647 din 2 iulie 1992, publicată cu nota critică de Gabriela Voicu, în „Dreptul” nr. 4/1993, p. 63 – 67 (precizăm că dec. pen. nr. 1647/1992 a fost casată prin decizia rezumată mai sus).

Notă: – I. Dumitru, „Pro lege” nr. 2/1996, p.50 şi în „R.D.P.” nr. 4/1995, p.58.

(LUARE DE MITĂ. MEDIC. SUBIECT ACTIV AL INFRACŢIUNII PREVĂZUTE ÎN ART. 254 ALIN. 1 DIN C. PEN. )

Medicul încadrat într-o unitate medico-sanitară publică, este funcţionar în sensul legii penale şi poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

În speţă, inculpatul, medic primar, şef al secţiei de obstetrică şi ginecologie, în această calitate a pretins şi a primit bani sau alte bunuri de la unele femei internate în spital, pentru îngrijirea mai atentă a copiilor acestora născuţi prematur.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 C. pen.

Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat, iar în recurs inculpatul a susţinut că medicul nu are calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

Recursul este neîntemeiat, întrucât Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic care menţionează, în art. 3 alin. 2 că „Medicul nu este funcţionar public în timpul exercitării profesiunii medicale prin natura umanitară şi liberală a acesteia”, nu este o lege penală, ea nefiind nici o lege penală specială care să cuprindă dispoziţii exclusiv penale, nici o lege penală care să cuprindă şi dispoziţii penale.

În motivarea recursului s-a făcut o distincţie între actele medicale propriu-zise care sunt „dominate de sensul lor umanitar” şi actele de administraţie, funcţionăreşti, pe care un medic le poate desfăşura într-o funcţie administrativă care nu are nici o tangenţă cu actul medical în sine. În raport cu această distincţie, se susţine că în primul caz, având în vedere natura activităţii pe care o desfăşoară, medicul nu este funcţionar, deci nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită, pe când în cel de al doilea caz, medicul îndeplinind atribuţii funcţionăreşti, poate răspunde pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

Aşa cum s-a arătat şi mai sus, legea privind exercitarea profesiunii de medic este, în ansamblul său, o lege cu caracter civil, al cărei obiect de reglementare îl constituie relaţiile sociale ce se statornicesc în domeniul activităţii medicale. Ea nu conţine nici o dispoziţie cu caracter penal, deci nu face parte nici măcar din categoria legilor nepenale cuprinzând dispoziţii penale.

Avându-se în vedere natura juridică a legii, nu se poate vorbi nici de aplicarea principiului mitior lex consacrat de art. 13 C. pen.

Pe de altă parte, trebuie luate în considerare şi dispoziţiile art. 254 alin. 1 C. pen., precum şi art. 147 C. pen., referitoare la noţiunea de „funcţionar”.

În raport cu menţiunea din art. 3 alin. 2 din Legea nr. 74/1995, potrivit căreia medicul nu este „funcţionar public”, se constată că în timp ce art. 147 C. pen. are în vedere un raport juridic ce priveşte legea penală şi a cărei principală caracteristică o constituie calitatea persoanei ce reprezintă o autoritate de stat (a cărui prestigiu este apărat şi prin încriminarea faptei de luare de mită), art. 3 alin. 2 din Legea nr. 74/1995 priveşte un raport juridic de drept civil, stabilit între medic, ca specialist, şi pacientul care recurge la cunoştinţele acestuia.

Textele sus-menţionate nu se exclud, deoarece reglementează situaţii şi finalităţi deosebite. În primul caz, persoana este subiect de drept penal, reprezentând o autoritate de stat a cărui prestigiu trebuie ocrotit, iar în cel de al doilea caz, persoana este subiect de drept civil, cu drepturi şi obligaţii anume prevăzute de lege.

Aşa fiind, aplicarea legii penale intervine în toate situaţiile în care s-a încălcat relaţia dintre medic şi autoritatea pe care o reprezintă (şi nu relaţia dintre medic şi pacient). Medicii încadraţi în unităţi medico-sanitare din reţeaua publică sunt funcţionari în sensul legii penale, deoarece în calitate de salariaţi exercită o însărcinare în serviciul unei instituţii de stat.

În consecinţă, faptele inculpatului, medic primar, şef de secţie în cadrul spitalului de obstetrică-ginecologie, de a fi primit de la mai multe persoane bani şi bunuri pentru a acorda o îngrijire deosebită unor copii născuţi prematur, constituie infracţiunea de luare de mită.

983 din 24 aprilie 1996 Bul. jud., 181 şi în „Dreptul” nr. 8/1997, p. 123

Nota revistei: Soluţia deciziei rezumate mai sus nu este infirmată de modificările aduse art. 147 şi art. 254 alin. 1 C. pen. prin Legea nr. 140/1996

Notă: În acelaşi sens, C.S.J., C.7, dec. nr. 778 din 24 mai 1993, în „Pro lege” nr. 2/1995, p. 97; dec. nr. 4055/2000, în „Bul. jud.”,p.315

– I. Dumitru, Calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită a medicilor, în „R.D.P.” nr. 4/1995, p. 58 şi în „Pro lege” nr. 2/1996, p.50;

– L. nr. 83/1992 asistenţa juridică este obligatorie.

(LUARE DE MITĂ. ELEMENTE CONSTITUTIVE)

În speţă, inculpatul, ofiţer de poliţie, a pretins şi a primit, de la tatăl unui minor infractor internat la un centru de minori, sumă de 20.000 lei şi 50 DM pentru a-l scoate pe minor din acel centru.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 2 C. pen.

În apel, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în abuz de serviciu, cu motivarea că deşi primirea banilor a avut legătură cu punerea minorului în libertate, inculpatul a lăsat să se creadă că va da o destinaţie licită şi anume că vor fi folosiţi pentru acoperirea prejudiciului.

Recursul declarat de procuror în cauză este fondat.

În situaţia în care un funcţionar cum este cazul în speţă, pretinde ori primeşte bani ce nu i se cuvin pentru a îndeplini sau nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, este irelevantă pentru existenţa infracţiunii împrejurarea că funcţionarul indică sau nu corect ce destinaţie urmează să dea banilor primiţi; importantă este poziţia lui subiectivă privitoare la primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de serviciu.

De asemenea, şi cel care dă banii sau alte foloase se poate afla în eroare de fapt cu privire la destinaţia acestora, dar şi această împrejurare este lipsită de relevanţă pentru că nu este condiţionată existenţa infracţiunii de luare de mită de preexistenţa infracţiunii de dare de mită, cele două infracţiuni fiind autonome.

S. mil., dec. nr. 11 din 20 martie 1995 în „Dreptul” nr. 11/1996, p. 127

(LUARE DE MITĂ ŞI COMPLICITATE LA FURT CALIFICAT

CERINŢE PENTRU REŢINEREA CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI. ART. 410 ALIN. 1 PCT.I, 7 C. PR. PEN.)

Primirea de bani sau alte foloase de către un paznic pentru a înlesni furtul unor bunuri aflate în paza lui şi săvârşirea sustragerii cu permisiunea sa constituie infracţiunea de luare de mită în concurs real cu complicitatea la furt.

Înlesnind coinculpatului sustragerea de bunuri din patrimoniul părţii civile, inculpatul – paznic la societatea comercială unde s-a comis furtul – se face vinovat, pe lângă infracţiunea de luare de mită, constând în primirea unei sume de bani pentru a înlesni comiterea furtului, şi de complicitate la infracţiunea de furt, faptele având conţinut diferit şi o existenţă de sine stătătoare.

Deci, în măsura în care se constată că sunt îndeplinite elementele acestor două infracţiuni, condamnarea inculpatului pentru ambele infracţiuni se impune, el înlesnind, chiar dacă în schimbul unei sume de bani, posibilitatea coinculpatului de a-şi însuşi pe nedrept unele bunuri aparţinând părţii civile.

Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul a primit de la coinculpat 5.000 lei, făcându-i-se promisiunea că i se vor mai da 19.000 lei.

Întrucât infracţiunea de dare de mită s-a comis parţial prin darea unei sume de bani şi parţial printr-o promisiune de dare, ulterioară, a altei sume de bani, deoarece art. 254 alin. 3 C. pen., (la care face trimitere art. 255 acestor două infracţiuni, condamnarea inculpatului pentru ambele infracţiuni se impune, el înlesnind, chiar dacă în schimbul unei sume de bani, posibilitatea coinculpatului de a-şi însuşi pe nedrept unele bunuri aparţinând părţii civile.

Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul a primit de la coinculpat 5.000 lei, făcându-i-se promisiunea că i se vor mai da 19.000 lei.

Întrucât infracţiunea de dare de mită s-a comis parţial prin darea unei sume de bani şi parţial printr-o promisiune de dare, ulterioară, a altei sume de bani, deoarece art. 254 alin. 3 C. pen., (la care face trimitere art. 255 alin. 4 C.pen.) se referă numai la ipoteza în care banii, valorile sau celelalte bunuri au fost date adică remise efectiv funcţionarului mituit, suma de bani care a fost promisă drept mită nu poate face obiectul confiscării, aşa cum greşit s-a dispus de prima instanţă şi instanţa de apel.

532 din 1 martie 1995, în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 311-312.

(LUARE DE MITĂ. CALITATEA DE FUNCŢIONAR. PAZNIC DE FAPT. ATRIBUŢII GENERALE DE PAZĂ ALE TUTUROR. ÎNLĂTURAREA MITEI)

Nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită, neavând calitatea de funcţionar în sensul prevederilor art. 254 C.pen., angajatul care primeşte foloase materiale pentru a nu-şi îndeplini obligaţia generală de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă, prevăzută în contractul de muncă prin care fusese angajat în funcţia de electrician.

Prin sentinţa penală nr. 85 din 2 octombrie 1997 a Tribunalului Sibiu au fost condamnaţi: inculpaţii P.N. şi A.G.D. pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 26 raportat la art. 208 şi 209 lit. a şi i C. pen., iar inculpatul F.V. pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 şi 209 lit. a şi i, cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen., precum şi pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art.  254 alin. 1, cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen..

Instanţa a reţinut că, în ziua de 4 mai 1997, inculpatul F.G., electrician la S.C. „AVIAS” S.A. Sibiu – Ferma Mârşa, având atribuţii de pază conform contractului de muncă, a întâlnit în apropierea fermei pe coinculpaţii P.N. şi A.G.D., care i-au solicitat să le procure o cantitate mare de pui din fermă.

Inculpatul F.G. a fost de acord, spunându-le celorlalţi doi inculpaţi că îi va costa 2.000 lei bucata. Tratând preţul, au convenit, până la urmă, ca inculpatul F.V. să le vândă 200 pui cu suma totală de 350.000 lei. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul F.V. a cerut şi primit un avans de 100.000 lei, diferenţa urmând să-i fie dată în dimineaţa zilei următoare, după livrarea puilor.

Potrivit înţelegerii, în dimineaţa de 5 mai 1997, inculpaţii s-au deplasat cu căruţa la Ferma de pui din Mârşa, unde s-au întâlnit cu inculpatul F.V., lângă gardul unităţii. Apoi, inculpatul F.V. a dat peste gard un număr de 200 pui, după care a primit de la ceilalţi inculpaţi, restul de 250.000 lei.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin decizia penală nr. 142 din 2 decembrie 1997, a respins apelul declarat de inculpatul F.V.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs acelaşi inculpat, susţinând că în mod greşit a fost condamnat şi pentru infracţiunea de luare de mită.

Recursul este fondat.

Reţinând că inculpatul F.V. a săvârşit şi infracţiunea de luare de mită, pe lângă aceea de furt calificat în dauna părţii civile S.C. „AVIAS” S.A. Sibiu – Ferma Mârşa, instanţele au avut în vedere că acest inculpat a avut şi atribuţii de pază a unităţii, pe care le-a încălcat prin înţelegerea sa cu ceilalţi inculpaţi de a sustrage 200 pui din fermă şi de a-i da pentru ei suma de 350.000 lei.

Din examinarea contractului individual de muncă nr. 1346/1996 încheiat de inculpatul F.V. cu S.C. „AVIAS” S.A. Sibiu, se constată că acesta a fost angajat în funcţia de electrician, având locul de muncă la Ferma nr. 4 Mârşa.

Pe lângă drepturile şi obligaţiile specifice de electrician, s-au mai prevăzut la pct. 13 din contract, obligaţiile cu caracter general de „a asigura paza contra sustragerilor de orice fel de la locul de muncă” şi de „a nu sustrage păsări, furaje, alte produse sau bunuri”.

Aceste ultime prevederi din contractul de muncă nu pot fi considerate, însă, decât clauze conţinând obligaţii generale de protecţie a patrimoniului societăţii comerciale şi de preîntâmpinare a oricărei sustrageri.

Obligaţiile derivând din aceste clauze nu se pot substitui obligaţiilor specifice funcţiei de electrician pe care a fost încadrat inculpatul F.V., în urma angajării sale, pentru a fi considerat paznic şi a dobândi astfel calitatea de funcţionar în sensul legii penale, cerută pentru a putea deveni subiect al infracţiunii de luare de mită.

În conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. 2 C. pen. prin funcţionar se înţelege persoana care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei persoane juridice, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei asemenea persoane juridice.

Pe de altă parte, potrivit art. 254 alin. 1 C. pen. constituie infracţiunea de luare de mită fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Or, în cauză, îndatoririle de serviciu ale inculpatului F.V., la unitatea păgubită, nu erau specifice funcţiei de paznic, ci aceleia de electrician.

Împrejurarea că S.C. „AVIAS” S.A. Sibiu a comunicat că, în cadrul sarcinilor de serviciu, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit că întregul personal are atribuţii de pază, nu este de natură a schimba conţinutul obligaţiilor derivând din contractul individual de muncă al inculpatului, care a fost încheiat pentru funcţia de electrician, încât el nu poate fi considerat învestit în funcţia de paznic al acelei societăţi.

De aceea, comunicarea respectivă nu poate fi interpretată decât ca o precizare a celor prevăzute în contractul individual de muncă, la pct. 13, în legătură cu obligaţia generală a oricărui salariat de protejare a patrimoniului unităţii.

În consecinţă, fapta inculpatului F.V. de a sustrage de la locul de muncă 200 pui, cu ajutorul coinculpaţilor P.N. şi A.G.D., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a şi i C. pen..

Referitor la suma de 350.000 lei primită de la cei doi complici, aceasta constituie câştigul ilicit dobândit de inculpat, pe care el a urmărit să-l obţină prin săvârşirea furtului, încât nu poate fi considerată şi obiect al infracţiunii de luare de mită.

Aşa fiind, se constată că faptele inculpatului F.V. au primit o greşită încadrare juridică, ceea ce constituie cazul de casare prevăzut la art. 3859 pct. 17 C. pr. pen..

În consecinţă, urmează să fie schimbată încadrarea juridică a faptelor acestui inculpat, din infracţiunile de furt calificat şi de luare de mită, într-o singură infracţiune de furt calificat prevăzută de art. 208 raportat la art. 209 lit. a şi i, cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen..

1266 din 13 mai 1998, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p.392

(LUARE DE MITĂ. ELEMENTE

CONSTITUTIVE. PRIMAR)

Persoana cu atribuţii privind conducerea şi controlul unei activităţi, când primeşte foloase pentru îndeplinirea nemijlocită a acestora, este subiect activ al infracţiunii de luare de mită. Prin acte privitoare la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului se înţeleg şi actele care, în mod obişnuit, sunt de atribuţia directă a unui funcţionar, dar pe care persoana cu funcţie de conducere, cum este primarul, le poate efectua şi în mod nemijlocit.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa penală nr.36 din 11 august 1993, a condamnat pe inculpatul G.I. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 2 C. pen..

Instanţa a reţinut că, în cursul lunii iulie 1993, inculpatul, care îndeplinea funcţia de primar al comunei Budeşti, a pretins şi a primit bani de la locuitorul S.F. în scopul efectuării unor menţiuni favorabile acestuia în registrul agricol, în sensul de a-l înscrie în registrul agricol ca titular de rol, în locul soacrei sale, pentru a-i înlătura de la moştenire pe copiii acesteia.

În schimbul promisiunii de a face menţiunile, S.F. a dat inculpatului, în biroul acestuia, suma de 10.000 lei, găsită asupra lui cu ocazia constatării infracţiunii.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 17/R din 7 octombrie 1993, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa atacată şi a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1 C. pen..

Instanţa de apel a motivat că inculpatul, în calitatea sa de primar, nu avea atribuţii de execuţie ori de coordonare a activităţii specifice registrului agricol, deoarece, potrivit art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 1 din 13 martie 1992 privind registrul agricol, înscrierea datelor în acest registru se face la comune, oraşe, municipii şi sectoare ale Municipiului Bucureşti de către agentul agricol, respectiv de către statisticianul sau funcţionarul căruia îi revine, prin hotărârea consiliului local, sarcina completării, ţinerii la zi şi centralizării datelor din registrul agricol; pe de altă parte, a motivat instanţa, în conformitate cu prevederile textului menţionat, secretarul consiliului local coordonează, verifică şi răspunde de modul de completare şi ţinere la zi a registrului agricol, orice modificare a datelor înscrise în acesta fiind de competenţa sa exclusivă.

Curtea de Apel a reţinut că inculpatul a indus în eroare pe solicitant, determinându-l să creadă că avea posibilitatea să modifice menţiunile din registrul agricol, cu toate că, în realitate, nu avea o atare competenţă.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Se constată că instanţa de apel, reţine aceiaşi situaţie de fapt ca şi instanţa de fond, a dat faptelor o încadrare juridică greşită, apreciind fără temei că inculpatul nu avea, potrivit legii, calitatea de a îndeplini atribuţii legate de modificarea datelor înscrise în registrul agricol.

Din prevederile art. 254 alin. 1 şi 2 C. pen. rezultă că pentru existenţa infracţiunii de luare de mită este necesar ca pretinderea ori primirea de bani sau de foloase necuvenite, ca şi acceptarea sau nerespingerea promisiunii unor astfel de foloase să fie late de îndeplinirea unor acte pe care funcţionarul mituit are competenţa a le îndeplini în conformitate cu atribuţiile sale de serviciu, conferite prin lege sau prin acte emise în baza şi în aplicarea legii.

Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 8 alin 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/1992 privind registrul agricol, orice modificare a datelor înscrise în registrul agricol se face numai de secretarul consiliului local care, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, coordonează, verifică şi răspunde pentru modul de completare şi de ţinere la zi a registrului agricol.

Dar, această competenţă specială a secretarului local nu este de natură să înlăture competenţa generală ce revine primarului în calitatea sa de şef al administraţiei publice locale, de a conduce activitatea serviciilor publice locale şi a secretarului consiliului local, inclusiv cu privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor specifice legate de înscrierea, completarea, ţinerea la zi şi modificarea datelor înscrise în registrul agricol.

Conform art. 42 alin. 1 din Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală, primarul este şeful administraţiei publice locale şi răspunde în faţa consiliului local de buna funcţionare a acestuia.

Potrivit art. 43 alin. 1 lit. a din aceeaşi lege, primarul conduce serviciile publice locale, iar conform art. 43 alin. 1 lit. x, controlează activitatea angajaţilor serviciilor consiliului local.

Din dispoziţiile legale menţionate rezultă, deci, că primarul conduce şi controlează, între altele, şi activitatea agentului agricol, căruia, potrivit art. 8 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/1992, îi revine sarcina înscrierii, completării, ţinerii la zi şi centralizării datelor din registrul agricol.

Din prevederile art. 43 şi 49 din Legea nr. 69/1991, care reglementează atribuţiile principale ale primarului şi, respectiv, ale secretariatului consiliului local, rezultă că primarul, în calitatea sa de şef al administraţiei publice locale, are dreptul să dea dispoziţii şi să exercite controlul cu privire la modul în care secretarul consiliului local îşi îndeplineşte atribuţiile, atât cele care îi revin potrivit Legii nr. 69/1991, cât şi cele care îi revin în baza altor acte normative ori cele încredinţate de consiliul sau de primar.

Aşadar, primarul, ca şef al administraţiei publice locale, are dreptul de a da dispoziţii agentului agricol şi secretarului consiliului local, precum şi dreptul de a-i controla în legătură cu activitatea pe care aceştia o desfăşoară pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin cu privire la înscrierea, completarea, ţinerea la zi, centralizarea şi modificarea datelor înscrise în registrul agricol.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a pretins şi a primit suma de 10.000 lei pentru a soluţiona favorabil cererea mituitorului de modificare a datelor din registrul agricol, în sensul înscrierii unui alt titular de rol.

Având în vedere că, aşa cum s-a arătat, inculpatul, ca primar şi şef al administraţiei locale a comunei Budeşti, avea, potrivit legii, competenţa de a da dispoziţii cu privire la modificarea datelor înscrise în registrul agricol şi de a controla modul de desfăşurare a acestei activităţi, fapta sa constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 2 C. pen., iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1 din acelaşi cod.

605 din 9 martie 1995 în „Pro lege” nr. 1/1996,p. 72 şi în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p.388

(LUARE DE MITĂ. ACT PRIVITOR LA ÎNDATORIRILE DE SERVICIU)

Infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 C.pen. subzistă în cazul când faptele prevăzute în textul de lege se săvârşesc în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, şi în situaţia când actul nu constituie decât componenta unei activităţi finale, la care participă şi funcţionari având alte atribuţii legate de aceasta.

În fapt, inculpatul care nu întocmea dosarele de pensionare, ci avea potrivit fişei postului, doar atribuţia de a calcula timpul util de muncă, a pretins şi primit diverse sume de bani, lăsând să se înţeleagă că va întocmi dosare de pensionare numai foştilor membri ai C.A.P. care dau sumele respective.

Prima instanţă, schimbând încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, l-a condamnat pe inculpat pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1 C. pen.

Apelul declarat de procuror a fost admis dar numai cu privire la cuantumul sumei confiscate nu şi în legătură cu încadrarea juridică a faptei, motiv pentru care procurorul a declarat recurs arătând că fapta comisă de inculpat constituie infracţiunea de luare de mită.

Recursul este întemeiat, deoarece în percepţia persoanelor cărora li s-au cerut sumele de bani respective, acordarea dreptului la pensie şi calcularea anilor de serviciu rezultaţi din timpul util de muncă constituiau noţiuni echivalente. Dar, chiar şi în situaţia în care sfera celor două noţiuni nu se acoperă întocmai, săvârşeşte infracţiunea de luare de mită şi funcţionarul care pretinde ori nu refuză banii sau alte foloase pentru efectuarea unui act ce constituie o parte dintr-un act final dacă acea parte priveşte îndatoririle sale de serviciu şi are un rol în realizarea actului final, în speţă stabilirea ce constituie obiectul dosarului de pensie.

1923 din 4 iulie 1995, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p.387 şi în „Dreptul” nr. 5/1996, p. 128

(LUARE DE MITĂ. SUBOFIŢER M.I. FUNCŢIONAR AFLAT ÎN EXERCIŢIUL ATRIBUŢIILOR DE CONTROL)

Subofiţerul organ de ordine are atribuţii de control (art. 16 L.26/1994).

C.S.J., s.mil., dec. nr. 3/1996, Bul. jud., 177

Notă: Deosebirea mită/comision: comisionul este un contract (act, fapt) comercial, deci trebuie să existe o însărcinare în a efectua legal tranzacţia, un mandat fără reprezentare (vezi C.com.art. 405 – 412)

Între comitent şi comisionar să existe drepturi şi obligaţii prealabil prestabilite şi (penal) posibil de probat.

Lucrările trebuiau ţinute separat, ca atare, în registrele sale contabile pentru fiecare operaţiune, verificabilă fiscal şi financiar-contabil.

Vezi şi C.S.J., S. cont. adm., dec. nr. 246/1999  în „Pro lege” nr. 4/1999, p.120

(LUARE DE MITĂ. ATRIBUŢII DE CONTROL)

Reţinându-se ca dovedită în sarcina inculpatului, controlor vamal, infracţiunea de luare de mită, nu i se mai poate imputa şi cea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., întrucât activitatea favorizantă face parte din chiar latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită. De altfel, examinându-se elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen., se constată că acestea nu sunt întrunite, existenţa favorizării presupunând ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere prealabilă şi fără să se urmărească avantaje materiale.

C.A. Constanţa, dec. nr. 148/1996, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128

Exercitarea de „atribuţii de control” în accepţiunea art. 254 alin (2) C. pen., presupun o analiză periodică saupermanentă a unei activităţi sau situaţii, pentru a urmări mersul acesteia şi a lua măsuri de îmbunătăţire.

În măsura în care asemenea atribuţii nu se regăsesc în fiţa postului, fapta urmează a fi încadrată în dispoziţiile art. 254 lin. (1) C. pen., care reglementează forma simplă a infracţiunii de luare de mită.

C.S.J., secţia penală, decizia nr. 67/1999

Notă: Funcţii cu atribuţii de control: R. Lupaşcu, în „Dreptul” nr. 5 – 6/1994, p. 144.

– I. Dumitru, în „Dreptul” nr. 8/1994, p. 61;

– D. Ciuncan, Infracţiuni de ~, în formă continuată, „Dreptul” nr. 4-5/1991, p.70;

– V. Pop, Funcţionari cu atribuţii de control, „R.D.P.” nr. 4/1996, p. 119;

– Fotbalişti, I. Dumitru, nr. 4/1995, p. 21;

– A. Podariu, Gardieni publici, „Dreptul” nr. 3/1997, p. 107;

– O. Rădulescu, Despre subiectul activ al infracţiunii de luare de mită, „Dreptul” nr. 2/1998, p. 95.

(LUARE DE MITĂ. ÎNŞELĂCIUNE. DEOSEBIRI)

Fapta administratorului unei societăţi comerciale, având ca obiect şi desfăşurarea de jocuri de întrajutorare, de a pretinde ori primi sume de bani pentru a asigura premierea anticipată a unor persoane constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.

1117 din 29 aprilie 1998, în Bul. jud., p.477

(LUARE DE MITĂ. SUBIECT ACTIV. FOLOASE)

Şeful de personal nu aprobă angajarea, dar este membru în comisia de examinare şi propuneri.

Prin „foloase” se înţeleg şi împrumuturile, deoarece întrebuinţarea asigură beneficii.

Funcţionarul având calitatea de şef al serviciului personal dintr-o unitate, poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită săvârşită prin pretinderea sau primirea de foloase pentru a facilita angajarea unor persoane. Chiar dacă atribuţiile de a aproba angajarea şi a semna ordinul de încadrare le exercită directorul unităţii, şeful serviciului personal are îndatoriri de serviciu în această privinţă, concretizate în obligaţia de a face parte din comisia de examinare a noilor angajaţi şi de a propune organigrama unităţii şi încadrarea personalului.

Prin „foloase”, în accepţiunea art. 254 alin. 1 C. pen. se înţelege şi pretinderea ori primirea de sume de bani sub formă de împrumut, deoarece întrebuinţarea lor o perioadă de timp constituie un folos pentru el care le obţine pe această cale.

1451/1998, în Bul. jud., p.481-483, şi în  G. Ionescu,I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p. 397

(FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI. ABUZ ÎN SERVICIU. LUARE DE MITĂ)

2378/1996 în „Pro lege” nr. 1/1998, p. 104

(LUARE DE MITĂ. PRIMIRE DE FOLOASE NECUVENITE. ELEMENTE CONSTITUTIVE)

Fapta funcţionarului de a pretinde, direct sau indirect, foloase materiale, în condiţiile prevăzute în art. 254 C.pen., constituie infracţiunea de luare de mită indiferent dacă a dobândit sau nu, efectiv, folosul după îndeplinirea actului privitor la îndatoririle sale de serviciu.

2461 din 29 octombrie 1997, în Bul. jud.,, p. 334, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p. 408

(LUARE DE MITĂ. MILITAR ÎN TERMEN ÎN SERVICIU DE SANTINELĂ LA PCTF. FUNCŢIONAR. SUBIECT ACTIV AL INFRACŢIUNII)

Potrivit art. 254 C. pen. subiectul activ al infracţiunii de luare de mită este calificat, în sensul că el trebuie să aibă calitatea de funcţionar. Iar, în conformitate cu art. 147 C. pen., prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen. De asemenea, este funcţionar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul altei persoane juridice decât cele prevăzute de art. 145 C. pen.

În speţă, inculpatul militar în termen se afla în serviciul temporar al unei instituţii publice (Ministerul de Interne), şi, ca santinelă, exercita o însărcinare ce consta în controlul trecerii frontierei, aşa cum rezultă din art. 343 din Regulamentul serviciului de pază al trupelor de grăniceri şi Instrucţiunile S/283/1993.

Aşa fiind, contrar celor susţinute de inculpat, acesta avea calitatea de funcţionar şi, prin urmare, îndeplinea condiţiile cerute de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

S. mil. dec. nr. 44/1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 196 şi în „Dreptul” nr.  8/1998, p. 145

(LUARE DE MITĂ. ATRIBUŢII DE CONTROL)

Conductorul de tren nu este investit cu atribuţii de control asupra modului în care îşi îndeplinesc sarcinile de serviciu, desfăşurând doar controlul de rutină al legitimaţiilor de călătorie.

C. A. Ploieşti, dec.pen. nr. 231/A 3 1998, în Bul. jud.,, p. 79-80

Notă: – În acelaşi sens I. Pop, „R.D.P.” nr. 4/1996, p. 119; C.S.J., S. pen., dec. nr. 67 din 14 ianuarie 1999

(LUARE DE MITĂ)

Funcţionarul având calitatea de şef al serviciului personal dintr-o unitate poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită săvârşită prin pretinderea sau primirea de foloase pentru a facilita angajarea unor persoane. Aceasta în pofida faptului că aprobarea angajării şi semnarea ordinului de încadrare, le exercită directorul unităţii, deoarece şeful serviciului personal are printre îndatoririle sale de serviciu obligaţia de a face parte din comisia de examinare a noilor angajaţi şi de a propune organigrama unităţii şi încadrarea personalului.

În accepţiunea art. 254 alin. (1) C. pen. se înţelege prin „foloase” şi primirea de sume de bani sub formă de împrumut, întrucât întrebuinţarea lor o perioadă de timp este de natură să asigure un beneficiu împrumutatului.

„Împrumutul” constituie un folos în sensul art. 254 alin. 1 C.pen.

1431/1998, „R.D.P.” nr. 1/2000, 136 şi în „Dreptul” nr. 12/1999, p. 171

Notă: Tudora Baltador Crişan, Propunere de lege ferenda privind incriminarea faptei cumpărătorului de influenţă, „R.D.P.” nr. 1/2000, p. 73

(LUARE DE MITĂ. SUBIECTIV ACTIV. CALITATEA DE FUNCŢIONAR)

Nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită, neavând calitatea de funcţionar în sensul prevederilor art. 254 C. pen., angajatul care primeşte foloase materiale pentru a nu-şi îndeplini obligaţia generală de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă, prevăzută în contractul de muncă prin care fusese angajat în funcţia de electrician.

1266 din 13 mai 1998

Notă: – În sistemul C.pen. rom. mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de luare de mită, ci este autor al unei infracţiuni de sine stătătoare, darea de mită. S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii…”, IV, p. 131

– Pentru o redactare modernă, a se vedea, C. pen. fr., art. 433 – I.

(LUARE DE MITĂ. ATRIBUŢII DE CONTROL. SUBIECT AL INFRACŢIUNII)

Exercitarea de „atribuţii de control”, în accepţiunea art. 254 alin. 2 C.pen., presupune examinarea sau analiza permanentă ori periodică a unei activităţi sau situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acesteia sau luării de măsuri de remediere, iar nu simpla constatare, surprindere sau înregistrare a unei realităţi.

În raport cu aceste criterii, şeful de tren, în exercitarea îndatoririi de a „verifica şi emite legitimaţiile de călătorie în tren”, nu are „atribuţii de control” în sensul agravantei prevăzute în art. 254 alin. 2 C.pen., încât nu poate fi subiect al infracţiunii de luare de mită în această formă calificată.

67 din 14 ianuarie 1999, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p. 405 şi în Bul. jud., p. 276

Notă: T. Popescu, C. Găitan, Luarea de mită în formă continuată, „R.D.P.” nr. 1/2002, p. 112

(LUARE DE MITĂ. SUBIECT AL INFRACŢIUNII. ATRIBUŢII DE SERVICIU LIMITATE)

Pretinderea sau primirea de foloase de către un funcţionar, pentru a îndeplini un act în privinţa căruia are atribuţii de serviciu, chiar limitate, pentru realizarea actului final, constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

Fapta şefului biroului parcaje dintr-o Administraţie a Domeniului Public, de a pretinde şi primi bani pentru a aviza favorabil obţinerea unei autorizaţii de parcare întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni deoarece, între atribuţiile sale de serviciu, este şi aceea de a efectua operaţiuni premergătoare aprobării autorizaţiei.

Prin sentinţa penala nr. 212 din 5 noiembrie 1997 a Tribunalului Bucuresti a fost condamnat inculpatul S.D. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mita prevăzuta de art. 254 alin. (1) C. pen.

S-a reţinut ca, fiind sef al biroului parcaje din cadrul Administraţiei Domeniului Public al sectorului 4 Bucureşti, inculpatul a pretins suma de 2.000.000 lei de la B.M., pentru a-i aviza favorabil obţinerea autorizaţiei de parcare în fata magazinului sau, fiind apoi prins, în flagrant, în timp ce primea 1.000.000 lei din banii ceruţi.

Apelurile declarate de procuror şi inculpat au fost respinse prin decizia penala nr. 268 din 18 septembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală.

Declarând recurs, inculpatul a susţinut ca fapta trebuia încadrata în infracţiunea de primire de foloase necuvenite, deoarece nu a avut atribuţia de a elibera autorizaţii de parcare.

Recursul nu este fondat.

În calitate de sef al biroului parcaje din cadrul Administraţiei Domeniului Public, inculpatului îi revenea obligaţia sa înregistreze cererea de obţinere a autorizaţiei de parcare, după care sa verifice situaţia reala din teren şi sa întocmească o nota de constatare, finalizata printr-o propunere adresata Administraţiei străzilor.

Rezultând astfel ca, prin acordarea avizului sau favorabil, în lipsa căruia cererea de obţinere a autorizaţiei nu putea fi supusa aprobării, inculpatul avea atribuţii limitate de rezolvare a cererii pentru aprobarea căreia a pretins bani, este evident ca el a condiţionat îndeplinirea uneia din atribuţiile funcţiei sale de primirea acelui folos material.

Ca atare, fapta inculpatului, de a fi pretins şi primit bani pentru îndeplinirea unui act intrând, chiar limitat, în sfera atribuţiilor sale de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., pentru care a fost condamnat.

În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost respins.

391 din 9 februarie 1999, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p.396

(LUARE DE MITĂ. FORMĂ AGRAVATĂ. ATRIBUŢII DE CONTROL)

Prin funcţionar cu „atribuţii de control”, în accepţiunea art. 254 alin. (2) C. pen., trebuie înţeles salariatul căruia îi revine îndatorirea de a realiza o activitate complexă de verificare şi analiză a unor situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acestora şi propunerii sau luării de eventuale măsuri de remediere.

În raport de aceste criterii, gardianul public aflat în serviciu de pază la o unitate, ale cărui îndatoriri, determinate de exercitarea activităţii de pază, supraveghere şi gardă, sunt limitate doar la surprinderea, constatarea şi împiedicarea actelor de nerespectare a regulilor impuse de bunul mers al serviciului, nu poate fi considerat funcţionar cu atribuţii de control.

Prin sentinţa penală nr. 9/1997 a Tribunalului Argeş, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul gardian public, care se afla în serviciul de pază, i-a facilitat unui conducător de autocamion să intre cu prioritate în cadrul unităţii, pretinzându-i acestuia 20.000 lei.

Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de procuror şi a redus pedeapsa aplicată inculpatului.

Împotriva deciziei sus-menţionate, procurorul a declarat recurs cerând schimbarea încadrării juridice în art. 254 alin. (2) C. pen. (agravantă al cărei subiect activ este un „funcţionar cu atribuţii de control”).

Recursul nu este fondat.

Prin expresia „funcţionar cu atribuţii de control”, în accepţiunea art. 254 alin. (2) C. pen., al cărei conţinut nu este explicat prin Codul penal, trebuia înţeleasă, potrivit sensului acceptat al unor cuvinte uzuale, o activitate complexă de verificare şi analiză a unei situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acesteia şi propunerii sau luării de eventuale măsuri de remediere, nu doar surprinderea, constatarea ori împiedicarea unor acte de nerespectarea regulilor impuse de bunul mers al serviciului într-o unitate.

În raport cu atribuţiile care reveneau inculpatului în calitatea sa de gardian public, care se limitau la exercitarea activităţii de pază, supraveghere şi gardă, este evident că el nu poate fi considerat funcţionar cu atribuţii de control şi deci nici subiect al infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen.

Ca urmare, recursul procurorului se respinge.

566 din 18 februarie 1999 în Bul. jud., p. 278, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p. 403 şi în „Dreptul” nr. 5/2000, p. 159

(LUARE DE MITĂ. PRIMIREA DE FOLOASE NECUVENITE)

Pretinderea unor foloase de către funcţionar şi primirea acestora după îndeplinirea actului privitor la îndeplinirea îndatoririlor sale de serviciu pentru care foloasele au fost pretinse constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254, iar nu aceea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C. pen..

Tribunalul Timiş, prin sentinţa penală nr. 794 din 17 noiembrie 1998, a condamnat pe inculpatul C.D. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 30 ianuarie 1998, inculpatul, medic ginecolog la Spitalul Orăşenesc Făget, a pretins unei paciente, gravide în luna a IX-a, 100 de mărci pentru a o asista la naştere, care era iminentă.

După naştere, inculpatul a insistat ca pacienta să-i plătească suma pretinsă, fiind prins în flagrant când i s-au înmânat banii.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 40/A din 1 februarie 1999, a respins apelul inculpatului.

Prin recursul declarat, inculpatul a susţinut că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică, ea întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C.pen., deoarece foloasele au fost primite după asistarea pacientei la naştere.

Recursul nu este fondat.

Încadrarea juridică a faptei a fost corect stabilită, deoarece inculpatul, medic ginecolog la o instituţie spitalicească de interes public din sistemul Ministerului Sănătăţii şi, deci, funcţionar public în înţelesul art. 147 alin. (1) C. pen., a pretins unei paciente, pentru sine, în mod direct, să-i dea o sumă în valută, care nu i se cuvenea, în scopul de a-i acorda asistenţă medicală de specialitate la naştere, adică în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu.

Pretinderea acestei sume de bani de către inculpat înainte de acordarea asistenţei medicale, a determinat încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 254 alin. (1), şi nu în cele ale art. 256 C. pen., deoarece pentru existenţa infracţiunii de luare de mită este suficient ca funcţionarul să pretindă banii sau foloasele care nu i se cuvin anterior îndeplinirii actului privitor la îndatoririle sale de serviciu, neavând importanţă dacă banii sau foloasele pretinse au fost primite de acesta după îndeplinirea acelui act.

Hotărârile pronunţate în cauză fiind legale şi temeinice, recursul a fost respins.

2343 din 25 mai 2000, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p. 410

(FUNCŢIONAR CU ATRIBUŢII DE CONTROL)

Fapta cititorului de contor apă cu atribuţii privind verificarea tehnică a branşamentelor, de a nu sesiza branşarea ilegală este sancţionată cf. alin. (1), şi nu (2), deoarece atribuţiile acestuia nu sunt de control, în sensul acestui din urmă text al art. 254 C.pen.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost trimis în judecată inculpatul M.M. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 26 februarie 1999, inculpatul, în calitate de cititor-constatator, a primit de la patronul unei firme un milion de lei pentru a nu semnala Regiei Generale a Apelor Bucureşti că sediul acesteia era branşat ilegal la reţeaua de apă.

Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 506 din 6 octombrie 1999, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. pr. pen. şi art. 181 C.pen., a dispus achitarea inculpatului, considerând că fapta, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 651 din 27 decembrie 1999, a admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpat în baza art. 254 alin. 1 şi 2 C. pen.

Recursul declarat de inculpat, cu menţiunea că fapta a fost greşit încadrată juridic, este fondat.

Potrivit art. 254 alin. (2) C. pen., constituie o formă agravată a infracţiunii dacă luarea de mită a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control.

În speţă, din actele cauzei rezultă că denumirea exactă a postului ocupat de inculpat este aceea de „cititor-constatator”, acesta neavând atribuţii de control, iar la data când a săvârşit infracţiunea inculpatul a fost delegat să participe la recensământul branşamentelor de apă, program în cadrul căruia avea ca atribuţii de serviciu verificarea tehnică a branşamentelor şi identificarea consumatorilor.

În raport cu aceste date, se constată că inculpatul nu a avut atribuţii de control în sensul art. 254 alin. (2) C. pen., motiv pentru care urmează a se admite recursul inculpatului, a se casa hotărârea atacată şi a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 254 alin. (1) şi (2) în prevederile art. 254 alin. (1) C. pen.

3716 din 29 septembrie 2000, în Bul. jud.,313

Notă: – M. Petrovici, Diferenţierea infracţiunii de luare de mită de infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti în „Dreptul” nr. 7/1990, p. 37

D. Ciuncan, Infracţiunea de luare de mită în forma continuată, în „Dreptul” nr. 4 – 5/1991, p. 70

R. Lupaşcu, Unele probleme privind aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la infracţiunile de luare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, în „Dreptul” nr. 5 – 6/1994, p. 144

– I. Dumitru, Calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită a fotbaliştilor profesionişti, angajaţi cu contract de muncă la cluburile de fotbal, organizate ca societăţi comerciale, în „Dreptul” nr. 10 – 11/1995, p. 129

– C. Niculeanu, Natura, sfera atribuţiilor de serviciu ale gardianului public şi calitatea acestuia de subiect activ al infracţiunii de luare de mită, în „Dreptul” nr. 10/1996, p. 97

– A. Podariu, Dacă gardienii publici sunt sau nu susceptibili să aibă calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită în „Dreptul” nr. 3/1997, p. 107

– O. Rădulescu, Despre subiectul activ al infracţiunii de luare de mită, în „Dreptul” nr. 2/1998, p. 95

– H. Diaconescu, Puncte de vedere cu privire la subiectul activ al infracţiunii de luare de mită, în „Dreptul” nr. 10/1998, p. 74.

(LUARE DE MITĂ. FUNCŢIONAR CU ATRIBUŢII DE CONTROL)

Luarea de mită săvârşită de un inspector din cadrul oficiului de protecţie a consumatorului, prin primirea de foloase de la patronii unor societăţi comerciale, în scopul de a nu aplica amenzi contravenţionale pentru neregulile constatate, se încadrează în prevederile art. 254 alin. (2) C. pen., deoarece făptuitorul a săvârşit infracţiunea în calitatea sa de funcţionar cu atribuţii de control.

Prin Sentinţa penală nr. 34 din 16 februarie 1999, rămasă definitivă prin neapelare, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpaţii P.N. şi B.D. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art.  254 alin. (1) C. pen.

Instanţa a reţinut că, în perioada 1996 – 1998, cei doi inculpaţi, inspectori în cadrul Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Prahova, au pretins şi primit, în mod repetat, produse alimentare de la unităţile controlate, pentru a nu le aplica sancţiuni contravenţionale.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei, este fondat.

Potrivit art. 254 alin. (2) C. pen., infracţiunea de luare de mită este agravată dacă este săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control.

Din datele cauzei rezultă, cum de altfel a reţinut şi instanţa, că inculpaţii au îndeplinit funcţia de inspectori de specialitate în cadrul O.J.P.C. Prahova, având atribuţii de control în toate locurile de producţie şi comercializare a produselor şi serviciilor, constatând contravenţiile şi aplicând amenzile prevăzute de lege.

Aşadar, faptele inculpaţilor, funcţionari cu atribuţii de control, de a pretinde şi primi foloase, în scopul de a nu îndeplini acte privitoare la îndatoririle lor de serviciu, constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 2 C.pen.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi inculpaţii au fost condamnaţi în baza textului de lege menţionat.

540 din 2 februarie 2001

(LUARE DE MITĂ. FUNCŢIONAR CU ATRIBUŢII DE CONTROL)

Luarea de mită săvârşită de un inspector din cadrul oficiului de protecţie a consumatorului, prin primirea de foloase de la patronii unor societăţi comerciale, În scopul de a nu aplica amenzi contravenţionale pentru neregulile constata te, se încadrează În prevederile art. 254 alin. (2) C. pen., deoarece făptuitorul a săvârşit infracţiunea În calitatea sa de funcţionar cu atribuţii de control.

Prin sentinţa penală nr. 34 din 16 februarie 1999, rămasă definitivă prin neapelare, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpaţii P.N. şi B. D. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.

Instanţa a reţinut că, în perioada 1996-1998, cei doi inculpaţi, inspectori în cadrul Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Prahova, au pretins şi primit, în mod repetat, diferite produse de la unităţile controlate, pentru a nu le aplica sancţiuni contravenţionale.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei, este fondat. Potrivit art. 454 alin. (2) C. pen., infracţiunea de luare de mită este agravată dacă este săvârşită de un funcţionat cu atribuţii de control.

Din datele cauzei rezultă, cum, de altfel, a reţinut şi instanţa, că inculpaţii au îndeplinit funcţia de inspectori de specialitate în cadrul O.J.P.C. Prahova, având atribuţii de control în toate locurile de producţie şi comercializare a produselor şi serviciilor, constatând contravenţiile şi aplicând amenzile prevăzute de lege.

Aşadar, faptele inculpaţilor, funcţionari, cu atribuţii de control, de a pretinde şi primi foloase, în scopul de a nu îndeplini acte privitoare la îndatoririle lor de serviciu constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi inculpaţi au fost condamnaţi în baza textului de lege menţionat.

540 din 2 februarie 2001, în Bul. jud., p. 217

(LUARE DE MITĂ.

FALS INTELECTUAL. PRIMIRE DE FOLOASE PENTRU A NU ÎNDEPLINI UN ACT PRIVITOR LA ÎNDATORIRILE DE SERVICIU)

Fapta poliţistului de a primi foloase pentru a nu întocmi acte de cercetare penală privind o infracţiune rutieră şi de a nu consemna în raportul de activitate că a oprit pe conducătorul auto pentru control constituie infracţiunea de luare de mită în scopul de a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, iar nu şi de fals intelectual prin omisiune, această din urmă faptă fiind inclusă în latura obiectivă a luării de mită.

Prin sentinţa nr. 142 din 22 august 2000 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, inculpatul B.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual prevăzută în art. 28 şi de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 16 iunie 1999, inculpatul, subofiţer de poliţie, a constatat că M.I. a condus un autovehicul cu valabilitatea certificatului de înmatriculare expirată.

Pentru a nu întocmi dosar penal, inculpatul a cerut lui M.I. suma de 700.000 de lei, bani pe care i-a primit, iar la ieşirea din serviciu nu a menţionat în raportul de activitate că îl oprise pentru control pe conducătorul auto şi nici nu a raportat şefilor săi această împrejurare.

Curtea Militară de Apel, prin decizia nr. 6 din 16 ianuarie 2001, a respins apelul inculpatului.

Recursul declarat de inculpat este fondat.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că instanţele au stabilit în mod corect situaţia de fapt, anume că inculpatul a pretins suma de 700.000 de lei pentru a nu întocmi, în calitatea ce o avea de subofiţer de poliţie, acte de constatare a infracţiunii săvârşite de M.L, constând în conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr de înmatriculare expirat.

Instanţele au mai reţinut că fapta inculpatului de a nu menţiona, la ieşirea din serviciu, în raportul de activitate faptul că l-a oprit pentru control pe conducătorul auto întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen.

Or, în cauză, această omisiune de consemnare în raportul de activitate a unei infracţiuni nu dobândeşte configuraţia proprie a falsului intelectual prin omisiune, ci intră în latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită.

Într-adevăr, inculpatul a pretins suma de bani ce nu i se cuvenea pentru a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, respectiv pentru a nu întocmi proces-verbal de constatare a infracţiunii rutiere şi, implicit, pentru a nu consemna în raportul de serviciu săvârşirea acelei fapte penale.

Faţă de considerentele ce preced, se constată că faptelor săvârşite de inculpat le-a fost dată o greşită încadrare juridică, motiv pentru care recursul inculpatului a fost admis, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute în art. 254 alin. (1) şi 289 C. pen., într-o singură infracţiune prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen.

3952 din 24 septembrie 2001, în Bul. jud., p. 217 şi în „Curierul judiciar” nr. 10/2002, p. 72

(LUARE DE MITĂ. PĂDURAR. CALITATEA DE SAU ALT SALARIAT)

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea nr. 400/p/1993, Bereza Nicolae a fost trimis în judecata pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mita şi de primire de foloase necuvenite, prevăzute şi pedepsite de art. 254 şi art. 256 din Codul penal. S-a reţinut ca inculpatul, folosindu-se de calitatea pe care o avea, a pretins şi a primit de la diverşi cetăţeni foloase, în vederea facilitării prelucrării de material lemnos din pădurile de pe raza cantonului unde lucra, aparţinând Societăţii Comerciale „Silvodelta” Tulcea.

În fata Tribunalului Tulcea, la termenul de judecata din 18 ianuarie 1994, apărătorul inculpatului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale pentru care inculpatul fusese trimis în judecata (art. 254 şi art. 256 din Codul penal), solicitând trimiterea dosarului la Curtea Constituţională pentru ca aceasta sa se pronunţe „… dacă pentru faptele comise inculpatul se mai face sau nu vinovat de infracţiunea de luare de mita şi primirea de foloase necuvenite”, întrucât acesta nu este un funcţionar de stat, deoarece Societatea Comercială „Silvodelta” Tulcea, fiind o unitate cu capital privat, nu poate fi asimilată unei unităţi de stat.

Prin Încheierea din 18 ianuarie 1994, Tribunalul Tulcea a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei, exprimându-şi opinia în sensul ca, în calitatea sa de pădurar la o societate cu capital integral de stat, inculpatul exercită o însărcinare în serviciul acesteia, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa.

În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, au fost solicitate, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 47/1992, puncte de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Senatul, în punctul sau de vedere, arată ca excepţia este neîntemeiată, deoarece Societatea Comercială „Silvodelta” Tulcea este cu capital integral de stat, iar terenurile cu destinaţie forestieră aparţin, potrivit Constituţiei, domeniului public al statului, ca modalitate de administrare nu are, în consecinţa, nici o relevantă în raport cu cele de mai sus şi, ca atare, un pădurar nu poate fi considerat decât un funcţionar de stat, cu atât mai mult cu cât el este subiect pasiv al infracţiunii de ultraj.

În punctul de vedere al Guvernului se arată ca excepţia invocata este neîntemeiată, deoarece nici termenul de funcţionar, folosit în cuprinsul art. 254 şi al art. 256 din Codul penal, şi nici celelalte dispoziţii ale acestor texte nu sunt contrare prevederilor Constituţiei.

Problema dedusă jurisdicţiei constituţionale se rezumă la a stabili dacă un pădurar, angajat al Societăţii Comerciale „Silvodelta” Tulcea putea fi sau nu subiect activ al infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 254 şi art. 256 din Codul penal, având deci calitatea de funcţionar.

În conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în fata instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. Deci, admiterea unei excepţii de acest fel presupune considerarea unui text legal în vigoare ca neconform cu prevederile uneia dintre reglementările cuprinse în Constituţie.

În speţa, critica formulată ar trebui sa aibă în vedere – în lumina textului constituţional invocat mai sus – o anume dispoziţie a legii fundamentale pe care art. 254 şi art. 256 din Codul penal o încalcă. Or, apărarea inculpatului s-a referit exclusiv la aprecierea calităţii de funcţionar a acestuia, în raport cu prevederile art. 254 şi ale art. 256 din Codul penal al căror conţinut nu a fost considerat neconstituţional de către autorul excepţiei.

Astfel fiind, excepţia invocata nu ridică o problemă de ordin constituţional, ci o chestiune de interpretare juridică, de competenta exclusivă a instanţei de judecata, căreia ii revine obligaţia de a stabili, pe baza probelor de la dosar, dacă împotriva inculpatului se pot reţine infracţiunile de luare de mita (art. 254) şi de primire de foloase necuvenite (art. 256), din Codul penal. Cu alte cuvinte, instanţa este cea care urmează sa stabilească dacă faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor menţionate, inclusiv faptul dacă funcţia inculpatului – de pădurar – poate fi asimilată cu calitatea de funcţionar (art. 147 din Codul penal) sau cu cea de alt salariat (art. 148 din Codul penal). În ce priveşte noţiunea de funcţionar, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 35/1994, rămasă definitiva prin Decizia nr. 108/1994 şi publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 7 decembrie 1994.

Curtea Constituţională, decizia nr. 138 din 7 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 68 din 14 aprilie 1995

(NOŢIUNEA DE FUNCŢIONAR)

În ce priveşte noţiunea de funcţionar, se constată ca, potrivit art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică. Rezultă ca, potrivit Constituţiei, reglementarea acestui statut este rezervată nivelului legii. Cu atât mai mult, deci, conceptul general de funcţionar nu este de nivel constituţional.

În consecinţa, reglementările referitoare la noţiunea de funcţionar, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de aceştia, sunt de nivelul legii. De aceea susţinerile privind neconstituţionalitatea noţiunii de funcţionar sunt neîntemeiate, întrucât aceasta nu încalcă o prevedere expresă a Constituţiei.

Curtea Constituţională, decizia nr. 35 din 27 aprilie 1994, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din  7 decembrie 1994

În acelaşi sens: reglementările privitoare la noţiunile de „funcţionar public” şi „funcţionar”, inclusiv incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, nu reprezintă o problemă de domeniul jurisdicţiei constituţionale (de exemplu, decizia nr. 192 din 12 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 9 ianuarie 2001, decizia nr. 124 din 26 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 15  august 2001).

(NOŢIUNEA DE FUNCŢIONAR)

Prin art. 258 alin. (1) din Codul penal, dispoziţiile referitoare la noţiunea de funcţionar au fost extinse şi la alţi salariaţi din cadrul organizaţiilor prevăzute la art. 145 din Codul penal, inclusiv al regiilor autonome şi al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la administratorii şi cenzorii acestora. De asemenea, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 din Codul penal au fost extinse şi la salariaţii societăţilor comerciale cu capital privat, la administratorii şi la cenzorii acestora.

Autorul excepţiei susţine că textul art. 258 din Codul penal contravine dispoziţiilor art. 134 alin. (1) din Constituţie, care prevede că economia României este economie de piaţă. De asemenea, invocă, în sprijinul excepţiei Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, prin care s-a statuat că dispoziţiile din Codul penal privitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt abrogate parţial şi urmează să fie aplicate numai cu privire la acele bunuri care, potrivit art. 135 alin. (4) din Constituţie, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Apreciază că nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită decât funcţionarul public care exercită permanent sau temporar o însărcinare în serviciul unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei întreprinderi sau organizaţii de stat, nu şi salariaţii societăţilor comerciale cu capital privat, cum este cazul Băncii „Credit Bank”. În ceea ce priveşte prevederea din art. 258 alin. (2) din Codul penal, potrivit căreia dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 referitoare la funcţionari se aplică şi salariaţilor din cadrul societăţilor comerciale cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora, susţine că aceasta contravine Constituţiei, deoarece nu este în concordanţă cu conceptele de public şi salariat. Solicită soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 258 din Codul penal în raport cu dispoziţiile art. 254 din Codul penal, cu conceptele de avut obştesc, public şi funcţionar public.

În legătură cu noţiunile de funcţionar şi alţi salariaţi, folosite în conţinutul unor dispoziţii ale legii penale, este de menţionat că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar Curtea a statuat în mod constant că reglementările referitoare la aceste noţiuni sunt de nivelul legii şi nu de nivel constituţional.

Astfel, în Decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 27 aprilie 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 108 din 9 noiembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 7 decembrie 1994, s-a reţinut că: „În ce priveşte noţiunea de funcţionar, se constată că, potrivit art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică. Rezultă că, potrivit Constituţiei, reglementarea acestui statut este rezervată nivelului legii. Cu atât mai mult deci conceptul general de funcţionar nu este de nivel constituţional.

În consecinţă, reglementările referitoare la noţiunea de funcţionar, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de funcţionari, sunt de nivelul legii. De aceea, susţinerile privind neconstituţionalitatea noţiunii de funcţionar sunt neîntemeiate, întrucât aceasta nu încalcă o prevedere expresă a Constituţiei.”

În acelaşi sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 38 din 27 aprilie 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 11 din 25 ianuarie 1995, cu privire la noţiunea de funcţionar, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 17 februarie 1995.

De asemenea, prin Decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 2 august 1995, Curtea Constituţională subliniază din nou că reglementările legale referitoare la noţiunea de funcţionar sunt de nivelul legii, precizându-se că această soluţie se impune, cu atât mai mult, în ceea ce priveşte noţiunea de alţi salariaţi. Respingând recursul declarat împotriva ei, prin Decizia nr. 28 din 21 martie 1995, publicată în acelaşi Monitor Oficial al României, Curtea Constituţională a reţinut că „Motivele pentru care în Decizia Curţii Constituţionale s-a constatat că noţiunea de funcţionar nu este de nivel constituţional se aplică pentru identitate de raţiune şi pentru noţiunea de alţi salariaţi, deoarece de principiu este că, dacă o noţiune este de nivelul legii, noţiunea cu care este asimilată nu poate fi decât tot de nivelul legii.

În consecinţă, critica formulată prin recurs nu poate fi reţinută; de asemenea, nu poate fi reţinută nici cerinţa constatării neconstituţionalităţii încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul care a invocat excepţia, deoarece interpretarea dispoziţiilor legale pentru aplicarea lor este de competenţa instanţei de judecată.”

În fine, prin Decizia nr. 138 din 7 decembrie 1994, definitivă prin nerecurare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 14 aprilie 1995, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 254 şi 256 din Codul penal, invocată de inculpatul care, în calitatea sa de pădurar, a pretins şi a primit de la diverşi cetăţeni foloase în vederea facilitării prelucrării de material lemnos din pădurile de pe raza cantonului unde lucra, aparţinând Societăţii Comerciale „Silvodelta” Tulcea.

Curtea a reţinut că problema dedusă jurisdicţiei constituţionale se rezuma la a stabili dacă făptuitorul putea sau nu putea fi subiect activ al infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 254 şi 256 din Codul penal, având deci calitatea de funcţionar. Autorul excepţiei nu a avut în vedere o anume dispoziţie a legii fundamentale pe care art. 254 şi 256 din Codul penal o încalcă, ci s-a referit exclusiv la aprecierea calităţii de funcţionar a acestuia în raport cu textele menţionate, al căror conţinut nu a fost considerat neconstituţional. Curtea a conchis că excepţia invocată nu ridică o problemă de ordin constituţional, ci o chestiune de interpretare juridică, de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, căreia îi revine obligaţia de a stabili, pe baza probelor de la dosar, dacă faptele săvârşite de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite şi dacă funcţia de pădurar a inculpatului poate fi asimilată cu calitatea de funcţionar (art. 147 din Codul penal) sau cu cea de alt salariat (art. 148 din Codul penal).

Din examinarea practicii jurisdicţionale a Curţii Constituţionale sus-menţionate cu privire la noţiunile de funcţionar şi alţi salariaţi, inclusiv în raport cu infracţiunea de luare de mită, ca în speţă, rezultă că soluţiile pronunţate subzistă şi în cauza de faţă, neexistând nici un element nou care să le infirme şi să facă necesară reconsiderarea lor.

Extinderea răspunderii penale pentru faptele de corupţie şi la alţi salariaţi din cadrul societăţilor comerciale, prin Legea nr. 65/1992, nu poate fi considerată neconstituţională atâta vreme cât reglementările privitoare la noţiunile de funcţionar şi alţi salariaţi, inclusiv la incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ nemijlocit, sunt caracterizate prin Constituţie ca ţinând de domeniul legii. În realizarea atribuţiilor ce-i revin potrivit Constituţiei, Parlamentul a înţeles să adopte Legea nr. 65/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal privind unele fapte de corupţie. În vederea combaterii corupţiei, oriunde s-ar manifesta aceasta, legea a extins răspunderea penală şi la salariaţii din cadrul societăţilor comerciale cu capital privat, la administratorii şi la cenzorii acestora, cum este cazul inculpaţilor din speţă. Legea nr. 65/1992 a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, astfel încât obiecţiile formulate împotriva ei apar ca vădit nefondate.

Curtea Constituţională, decizia nr. 81 din 15 iulie 1996, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 236 din 10 septembrie 1997

(NOŢIUNEA DE FUNCŢIONAR)

Completul de fond a constatat că, în legătură cu noţiunile de funcţionar şi alţi salariaţi, folosite în conţinutul unor dispoziţii ale legii penale, prin Decizia nr. 35 din 27 aprilie 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 108 din 9 noiembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 7 decembrie 1994, şi prin Decizia nr. 38 din 27 aprilie 1994, definitivă prin Decizia nr. 11 din 25 ianuarie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 17 februarie 1995, Curtea Constituţională a statuat că reglementările referitoare la aceste noţiuni sunt de nivelul legii şi nu de nivel constituţional. S-a reţinut astfel că, potrivit art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică, situaţie în care, pe cale de consecinţă, conceptul general de funcţionar nu poate fi de nivel constituţional. Întrucât, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, şi deoarece nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii constante a Curţii, în mod întemeiat, la judecata în fond, excepţia a fost respinsă ca vădit nefondată.

De asemenea, nici ultimul motiv de recurs, potrivit căruia un funcţionar al unei societăţi comerciale cu capital privat nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită, nu este fondat. Se constată că, în realitate, recurentul nu contestă constituţionalitatea art. 254 din Codul penal privind infracţiunea de luare de mită pentru care a fost trimis în judecată, ci se referă exclusiv la aprecierea calităţii de funcţionar. În această situaţie, se reţine că nu se invocă o problemă de ordin constituţional, ci una de interpretare şi de aplicare a legii, care este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

Curtea Constituţională, decizia nr. 76 din 22 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 236 din 10 septembrie 1997

(LUARE DE MITĂ.

CONFISCARE. SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE. OBLIGAŢIILE CONDAMNATULUI)

1. În cazul în care cel mituit este surprins în flagrant primind banii puşi de către poliţie la dispoziţia denunţătorului, aceştia se restituie poliţiei, neputându-se dispune, totodată, şi confiscarea sumei de la inculpat prin obligarea lui la plată.

2. Când se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,condamnatul trebuie să se supună tuturor măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 863 alin. 1 C.pen., instanţa neputându-l obliga să se supună numai unora dintre acestea.

Tribunalul Bucureşti, secţia II penală, prin sentinţa nr. 217 din 26 martie 2001, a condamnat pe inculpatul E.A. la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 1 şi 2 C. pen., iar în baza art. 861 şi art. 862 din acelaşi cod, a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o durată de 8 ani, cu obligarea inculpatului la măsurile de supraveghere prevăzute în art. 863 alin. 1 lit. a şi d C.pen.

Totodată, a constatat că banii primiţi ca mită au fost predaţi organului de poliţie.

Instanţa a reţinut că, în cursul lunii noiembrie 2000, inculpatul care avea atribuţii de control la societăţile comerciale, a pretins de la C.M. asociat unic al uneia dintre acestea, suma de 5 milioane de lei pentru a nu-i aplica o sancţiune contravenţională.

La 30 ianuarie 2000 C.M., după ce a anunţat organele de urmărire penală, a remis inculpatului suma de 4 milioane de lei pusă la dispoziţie de organele de poliţie, acesta fiind surprins în flagrant.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr. 597 din 5 noiembrie 2001, a admis apelul declarat de procuror şi, între altele, a confiscat de la inculpat suma de 4 milioane de lei.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Potrivit art. 863 alin. 1 C.pen., pe durata termenului de încercare, „condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere”, textul enumerând în continuare patru măsuri; ca atare, instanţa nu avea posibilitatea să aleagă aplicarea numai a două dintre aceste măsuri, şi anume cele menţionate la lit. a şi d, ci trebuia să dispună ca inculpatul să se supună pe toată durata termenului de încercare de 8 ani, tuturor măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 633 alin. 1 C.pen.

În ceea ce priveşte măsura confiscării prin obligarea inculpatului la plata sumei de 4 milioane de lei, se constată următoarele: natura juridică a măsurii prevăzute în art. 254 alin. 3 fiind aceea a unei confiscări speciale, dispoziţiile textului se completează cu prevederile art. 118 C.pen., care constituie sediul materiei; or, potrivit art. 118 lit. d, lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii sunt supuse confiscării speciale numai dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.

Prin urmare, suma dată de C.M. drept mită inculpatului nefiind a sa, ci pusă la dispoziţie din fondurile poliţiei, acesta neavând deci calitatea de persoană vătămată şi nici nu se afla în situaţia prevăzută în art. 255 alin. ultim C.pen., banii nu puteau fi confiscaţi, ci predaţi organului de urmărire penală, cum în mod corect a constatat prima instanţă că s-a procedat.

În consecinţă, recursul a fost admis, casându-se decizia şi sentinţa pronunţate în cauză, în sensul considerentelor ce preced.

1753 din 2 aprilie 2002

(LUARE DE MITĂ)

Reţinându-se ca dovedită în sarcina inculpatului, controlor vamal, infracţiunea de luare de mită, nu i se mai poate imputa şi cea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., întrucât activitatea favorizantă face parte din chiar latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită. De altfel, examinându-se elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen., se constată că acestea nu sunt întrunite, existenţa favorizării presupunând ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere prealabilă şi fără să se urmărească avantaje materiale.

Curtea de Apel Constanţa, decizia penală nr. 148/1996, publicată în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128

(LUARE DE MITĂ)

Întrucât în momentul săvârşirii faptei penale de luare de mită, inculpatul avea funcţia de controlor vamal, încadrarea juridică a faptei sale este în art. 254 alin. 2 C. pen.

În speţă, inculpatul fusese trimis în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. 1 C. pen.

Curtea de Apel Constanţa, decizia penală nr. 155/1996, publicată în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128

(LUARE DE MITĂ)

Potrivit art. 254 C. pen. subiectul activ al infracţiunii de luare de mită este calificat, în sensul că el trebuie să aibă calitatea de funcţionar. Iar, în conformitate cu art. 147 C. pen., prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen. De asemenea, este funcţionar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul altei persoane juridice decât cele prevăzute de art. 145 C. pen.

În speţă, inculpatul militar în termen se afla în serviciul temporar al unei instituţii publice (Ministerul de Interne), şi, ca santinelă, exercita o însărcinare ce consta în controlul trecerii frontierei, aşa cum rezultă din art. 343 din Regulamentul serviciului de pază al trupelor de grăniceri şi Instrucţiunile S/283/1993.

Aşa fiind, contrar celor susţinute de inculpat, acesta avea calitatea de funcţionar şi, prin urmare, îndeplinea condiţiile cerute de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia militară, decizia nr. 44/1997, publicată în „Dreptul”nr. 8/1998, p. 145

(LUARE DE MITĂ)

În speţă, inculpatul, ofiţer de poliţie, a pretins şi a primit, de la tatăl unui minor infractor internat la un centru de minori, sumă de 20.000 lei şi 50 DM pentru a-l scoate pe minor din acel centru.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 2 C. pen.

În apel, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în abuz de serviciu, cu motivarea că deşi primirea banilor a avut legătură cu punerea minorului în libertate, inculpatul a lăsat să se creadă că va da o destinaţie licită şi anume că vor fi folosiţi pentru acoperirea prejudiciului.

Recursul declarat de procuror în cauză este fondat.

În situaţia în care un funcţionar cum este cazul în speţă, pretinde ori primeşte bani ce nu i se cuvin pentru a îndeplini sau nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, este irelevantă pentru existenţa infracţiunii împrejurarea că funcţionarul indică sau nu corect ce destinaţie urmează să dea banilor primiţi; importantă este poziţia lui subiectivă privitoare la primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de serviciu.

De asemenea, şi cel care dă banii sau alte foloase se poate afla în eroare de fapt cu privire la destinaţia acestora, dar şi această împrejurare este lipsită de relevanţă pentru că nu este condiţionată existenţa infracţiunii de luare de mită de preexistenţa infracţiunii de dare de mită, cele două infracţiuni fiind autonome.

11/1995, publicată în „Dreptul” nr. 11/1996, p. 127

(LUARE DE MITĂ)

În fapt, inculpatul care nu întocmea dosarele de pensionare, ci avea potrivit fişei postului, doar atribuţia de a calcula timpul util de muncă, a pretins şi primit diverse sume de bani, lăsând să se înţeleagă că va întocmi dosare de pensionare numai foştilor membri ai C.A.P. care dau sumele respective.

Prima instanţă, schimbând încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, l-a condamnat pe inculpat pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1 C. pen.

Apelul declarat de procuror a fost admis dar numai cu privire la cuantumul sumei confiscate nu şi în legătură cu încadrarea juridică a faptei, motiv pentru care procurorul a declarat recurs arătând că fapta comisă de inculpat constituie infracţiunea de luare de mită.

Recursul este întemeiat, deoarece în percepţia persoanelor cărora li s-au cerut sumele de bani respective, acordarea dreptului la pensie şi calcularea anilor de serviciu rezultaţi din timpul util de muncă constituiau noţiuni echivalente. Dar, chiar şi în situaţia în care sfera celor două noţiuni nu se acoperă întocmai, săvârşeşte infracţiunea de luare de mită şi funcţionarul care pretinde ori nu refuză banii sau alte foloase pentru efectuarea unui act ce constituie o parte dintr-un act final dacă acea parte priveşte îndatoririle sale de serviciu şi are un rol în realizarea actului final, în speţă stabilirea ce constituie obiectul dosarului de pensie.

1923/1995, publicată în „Dreptul”nr. 5/1996, p. 128

(LUARE DE MITĂ)

Înlesnind coinculpatului sustragerea de bunuri din patrimoniul părţii civile, inculpatul – paznic la societatea comercială unde s-a comis furtul – se face vinovat, pe lângă infracţiunea de luare de mită, constând în primirea unei sume de bani pentru a înlesni comiterea furtului, şi de complicitate la infracţiunea de furt, faptele având conţinut diferit şi o existenţă de sine stătătoare.

Deci, în măsura în care se constată că sunt îndeplinite elementele acestor două infracţiuni, condamnarea inculpatului pentru ambele infracţiuni se impune, el înlesnind, chiar dacă în schimbul unei sume de bani, posibilitatea coinculpatului de a-şi însuşi pe nedrept unele bunuri aparţinând părţii civile.

Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul a primit de la coinculpat 5.000 lei, făcându-i-se promisiunea că i se vor mai da 19.000 lei.

Întrucât infracţiunea de dare de mită s-a comis parţial prin darea unei sume de bani şi parţial printr-o promisiune de dare, ulterioară, a altei sume de bani, deoarece art. 254 alin. 3 C. pen., (la care face trimitere art. 255 alin. 4 C. pen.) se referă numai la ipoteza în care banii, valorile sau celelalte bunuri au fost date, adică remise efectiv funcţionarului mituit, suma de bani care a fost promisă drept mită nu poate face obiectul confiscării, aşa cum greşit s-a dispus de prima instanţă şi instanţa de apel.

532/1995, publicată în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 111

(LUARE DE MITĂ)

În fapt, primarul unei comune a pretins şi a încasat de la un localnic o sumă de bani, în scopul efectuării unor menţiuni favorabile acestuia în registrul agricol.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În apel, a fost schimbată încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen.

Pentru a reţine această nouă încadrare juridică, instanţa de apel a considerat că inculpatul, în calitate de primar, nu avea atribuţii de execuţie specifice registrului agricol (acestea revenind statisticianului sau funcţionarului, conform hotărârii consiliului local, precum şi în temeiul art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/1992 privind registrul agricol), aşa încât inculpatul a indus în eroare pe solicitant, determinându-l să creadă că avea posibilitatea să modifice menţiunile din registrul agricol, deşi, în realitate, nu avea o atare competenţă.

În cauză s-a declarat recurs în anulare care a fost fondat.

Competenţa specială a secretarului local, în ceea ce priveşte completarea şi menţiunile din registrul agricol, nu înlătură competenţa generală ce revine primarului, în calitatea sa de şef al administraţiei publice locale şi, deci, şi al secretarului consiliului local. Din prevederile art. 42 alin. (1), art. 43 alin. (1) lit. a), art. 43 alin. (1) lit. x) şi art. 49 ale Legii nr. 69/1991, rezultă că primarul este şeful administraţiei publice locale şi controlează activitatea angajaţilor serviciilor consiliului local, el având dreptul să dea dispoziţii şi să exercite controlul cu privire la modul în care secretarul consiliului local îşi îndeplineşte atribuţiile, atât cele care îi revin potrivit Legii nr. 69/1991, cât şi cele care îi revin în baza altor acte normative ori cele încredinţate de consiliu sau primar.

Aşadar, primarul, în calitatea pe care o are, are dreptul de a da dispoziţii agentului agricol şi secretarului consiliului local, precum şi dreptul de a-i controla în legătură cu activitatea pe care aceştia o desfăşoară pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin cu privire la înscrierea, completarea, ţinerea la zi, centralizarea şi modificarea datelor înscrise în registrul agricol. Aşa încât fapta primarului constituie infracţiune de luare de mită, şi nu cea de înşelăciune.

605/1995, publicată în „Dreptul” nr. 1/1996, p. 145

(LUARE DE MITĂ)

În fapt, prin sentinţa penală nr. 13/1994 a Tribunalului Caraş-Severin, inculpatul medic la o instituţie sanitară de stat a fost achitat pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen., constând în aceea că a condiţionat eliberarea unui certificat medical de darea unei sume de bani.

Pentru a adopta această soluţie, prima instanţă a reţinut că potrivit noii reglementări a statutului medicului, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 220/1992, medicul nu mai trebuie privit ca funcţionar şi în consecinţă, nici ca subiect al infracţiunii de luare de mită. Pentru abaterile de la etica profesională de îndeplinire a actului medical, medicul va răspunde, în primul rând, potrivit reglementărilor de ordine interioară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş- Severin care este întemeiat.

Statutul medicului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 220/1992 anticipează o noţiune încă nedefinită legal, cea de „funcţionar public”, întrucât legea privind statutul funcţionarului public nu a fost încă adoptată. Or, art. 1 pct. 3 şi 4 din Principiile de bază ale statutului medicului în România se referă la funcţionar public şi nu la noţiunea de funcţionar în sensul art. 147 C. pen. (prin care se prevede că subiectul infracţiunii de luare de mită trebuie să aibă calitatea de funcţionar prin care se înţelege orice salariat care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat).

Textul art. 147 C. pen. nu a fost abrogat sau modificat şi el nu poate fi abrogat sau modificat decât prin lege şi nu printr-un statut profesional, chiar şi aprobat printr-o hotărâre a Guvernului.

În consecinţă, inculpatul trebuie să fie condamnat pentru comiterea infracţiunii de luare de mită.

Curtea de Apel Timişoara, decizia penală nr. 120/A/1994, publicată în „Dreptul”nr. 12/1995, p. 94. Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, prevede, în art. 3 alin. 2, că medicul nu este funcţionar public.

(LUARE DE MITĂ)

1. – Fapta inculpatei, medic la un dispensar pendinte de o întreprindere, de a fi primit de la unii salariaţi ai unităţii diverse sume de bani pentru a le elibera certificate de concediu medical constituie infracţiunea de luare de mită, prevăzută în art. 254 C. pen.

Susţinerea inculpatei, în sensul că ea nu poate fi subiect activ al acestei infracţiuni deoarece potrivit Hotărârii Guvernului nr. 220/1992 nu are calitate de funcţionar public nu este întemeiată. Este adevărat că, potrivit art. 1 pct. 3 din Principiile de bază ale Statutului medicului în România, aprobat prin hotărârea sus-menţionată, „medicul practician, prin natura umanitară şi liberală a profesiei sale, nu este funcţionar public şi nici nu va putea fi asimilat funcţionarului public”, dar prevederile acestei hotărâri nu pot modifica dispoziţiile art. 147 C. pen., conform cărora prin „funcţionar” se înţelege orice salariat care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, al unei întreprinderi sau organizaţii.

2. – Fapta inculpatei, care a eliberat certificatele de concediu medical fără a-i fi examinat pe salariaţii beneficiari – care le-au obţinut prin dare de mită – constituie infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 189 C. pen., chiar dacă diagnosticele menţionate în acele certificate corespund datelor înscrise în fişele medicale ale beneficiarilor; falsul constă în menţiunea neadevărată că inculpata a efectuat examenul medical.

Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 129/1993, publicată în „Dreptul” nr. 9/1994, p. 91

(LUARE DE MITĂ. MEDIC. SUBIECT ACTIV AL INFRACŢIUNII)

Potrivit art. 147 şi 254 din Codul penal, medicul salariat al unei instituţii sanitare are calitatea de funcţionar şi, ca atare, poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 615/1991, Judecătoria Braşov a condamnat pe inculpatul D.E. pentru săvârşirea a şapte infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în calitate de medic primar şef al secţiei de nou născuţi a Spitalului Municipal de Obstetrică şi Ginecologie Braşov, în cursul anului 1990 a pretins sau acceptat bani ori diferite bunuri, în şapte cazuri, pentru a-şi exercita atribuţiile de serviciu de acordare a asistenţei medicale copiilor născuţi prematur sau distrofici.

Tribunalul Judeţean Braşov, prin Decizia penală nr. 750/1991 a admis recursul declarat de inculpat şi l-a achitat, cu motivarea că faptele nu sunt dovedite.

Recursul extraordinar declarat în cauză a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia 1647 din 2 iulie 1992 care, schimbând temeiul achitării, a motivat că medicul nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită, deoarece nu are calitatea de funcţionar.

Recursul extraordinar declarat împotriva ultimelor două hotărâri este întemeiat.

Potrivit prevederilor art. 254 C. pen., subiectul activ al infracţiunilor de luare de mită trebuie să aibă calitatea de funcţionar.

Conform art. 147 din acelaşi cod, prin „funcţionar” se înţelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat.

Cum inculpatul a îndeplinit funcţia de medic şef de secţie la Spitalul Municipal de Obstetrică şi Ginecologie Braşov, instituţie sanitară de stat, el are, în raport cu prevederile legale, calitatea de funcţionar şi deci poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

Curtea Supremă de Justiţie, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească, decizia nr. 78 din 24 mai 1993, publicată în „Dreptul” nr. 7 din 1994, p. 98

(LUARE DE MITĂ. SUBIECT ACTIV. MEDIC CARE LUCREAZĂ ÎN REŢEAUA SANITARĂ DE STAT)

Nu se poate susţine că un medic poate fi considerat – sau asimilat – unui simplu funcţionar ce exercită o însărcinare în serviciul unei instituţii a statului, pentru că, în caz contrar, s-ar ignora conţinutul şi caracteristicile profesiunii medicale. Indiferent dacă este organizată şi exercitată în sistem public sau privat, profesiunea medicală prin caracteristicile sale specifice se realizează în cadrul spitalelor, clinicilor sau cabinetelor medicale, medicul bucurându-se de totală independenţă profesională, decizia lui neputând fi supusă nici unei constrângeri administrative sau de altă natură, ceea ce nu caracterizează pe funcţionarul public, subordonat administrativ şi supus deciziilor ierarhic superioare.

1647/1992, publicată în „Dreptul” nr. 4/1993, p. 63, cu notă de Gabriela Voicu, casată prin Curtea Supremă de Justiţie, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească, decizia nr. 78 din 24 mai 1993, publicată în „Dreptul” nr. 7 din 1994, p. 98

(LUARE DE MITĂ. DIFERENŢIERE FAŢĂ DE ABUZ ÎN SERVICIU ŞI TRAFIC DE INFLUENŢĂ. REVIZOR VAMAL CARE REŢINE FĂRĂ DREPT VALUTĂ ŞI PRETINDE ŞI PRIMEŞTE BUNURI DE LA TURIŞTI)

Faptele inculpatului, revizor vamal, de a reţine fără drept valută şi de a pretinde şi primi bunuri de la turişti, forţându-i la aceasta prin refuzul acordării „liberului de vamă”, constituie infracţiunea de luare de mită, şi nu infracţiunea de abuz în serviciu şi trafic de influenţă, în concurs real.

Tribunalul Bihor, decizia penală nr. 383/1991, cu notă de Pătulea V., publicată în „Dreptul” nr. 4 /1992, p. 76

(LUARE DE MITĂ. ARESTARE PREVENTIVĂ. EXECUTOR JUDECĂTORESC. PERICOL PENTRU ORDINEA PUBLICĂ)

Fapta funcţionarului public – executor judecătoresc – de a primi mită justifică măsura arestării preventive tocmai prin pericolul public dat de calitatea făptuitorului.

În fapt, prin Încheierea nr. 815 din 19 februarie 2001, Tribunalul Arad, în baza art. 300 raportat la art. 139 alin. 2 din Codul de procedură penală, a revocat măsura arestării preventive pentru inculpatul T.A. apreciind că nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad criticând-o pentru netemeinicie.

Curtea de Apel Timişoara a admis recursul şi a casat încheierea, menţinând măsura arestării preventive.

Inculpatul a fost executor judecătoresc şi a fost surprins în flagrant luând o sumă de bani pentru a îndeplini o îndatorire de serviciu.

Prin calitatea sa, opinia publică a perceput fapta ca deosebit de gravă, fiind de natură să afecteze imaginea locală a justiţiei. În acest caz, lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică tocmai datorită perpetuării imaginii negative asupra actului de justiţie.

Curtea de Apel Timişoara, decizia penală nr. 167 din 22 februarie 2001

(LUARE DE MITĂ. FUNCŢIONAR CU ATRIBUŢII DE CONTROL)

Luarea de mită săvârşită de un inspector din cadrul oficiului de protecţie a consumatorului, prin primirea de foloase de la patronii unor societăţi comerciale, în scopul de a nu aplica amenzi contravenţionale pentru neregulile constatate, se încadrează în prevederile art. 254 alin. 2 Cod penal, deoarece făptuitorul a săvârşit infracţiunea în calitatea sa de funcţionar cu atribuţii de control.

În fapt, prin Sentinţa penală nr. 34 din 16 februarie 1999, rămasă definitivă prin neapelare, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpaţii P.N. şi B.D. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în perioada 1996 – 1998, cei doi inculpaţi, inspectori în cadrul Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Prahova, au pretins şi primit, în mod repetat, produse alimentare de la unităţile controlate, pentru a nu le aplica sancţiuni contravenţionale.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei, este fondat.

Potrivit art. 254 alin. (2) Cod penal, infracţiunea de luare de mită este agravată dacă este săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control.

Din datele cauzei rezultă, cum de altfel a reţinut şi instanţa, că inculpaţii au îndeplinit funcţia de inspectori de specialitate în cadrul O.J.P.C. Prahova, având atribuţii de control în toate locurile de producţie şi comercializare a produselor şi serviciilor, constatând contravenţiile şi aplicând amenzile prevăzute de lege.

Aşadar, faptele inculpaţilor, funcţionari cu atribuţii de control, de a pretinde şi primi foloase, în scopul de a nu îndeplini acte privitoare la îndatoririle lor de serviciu, constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) Cod penal.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi inculpaţii au fost condamnaţi în baza textului de lege menţionat.

540 din 2 februarie 2001, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ

(LUARE DE MITĂ. MEDIC. CALITATEA DE FUNCŢIONAR)

Persoana angajată în calitate de medic la o instituţie a statului are, conform prevederilor art. 147 Cod penal, calitatea de funcţionar; ca atare, el poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 123 din 15 iunie 1998, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în perioada februarie – aprilie 1997, inculpatul, medic la dispensarul comunal, a pretins mai multor pacienţi sume de bani şi alte bunuri pentru îndeplinirea actului medical la care era obligat în virtutea atribuţiilor sale de serviciu.

Prin decizia penală nr. 172/A din 2 aprilie 1999, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 74/1995, medicul nu este funcţionar public şi, deci, nu poate fi subiect activ al acestei infracţiuni.

Recursul nu este fondat.

În raport cu explicaţiile cuprinse în art. 147 Cod penal referitor la noţiunea de funcţionar, singurul care interesează în aplicarea legii penale, faţă de menţiunea din art. 3 alin. (2) din Legea nr. 74/1995, se constată că, în timp ce art. 147 Cod penal are în vedere un raport juridic ce priveşte legea penală, a cărui principală caracteristică o constituie calitatea persoanei ce reprezintă o autoritate de stat, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 74/1995 priveşte un raport juridic de drept civil stabilit între medic ca specialist şi pacientul care recurge la asistenţa medicală din partea acestuia.

Aşadar, cele două texte de lege reglementează situaţii şi finalităţi diferite, în sensul că, în primul caz, persoana este subiect de drept penal, reprezentând o autoritate de stat al cărui prestigiu trebuie ocrotit, iar în cel de-al doilea caz persoana este subiect de drept civil, cu drepturi şi obligaţii anume prevăzute de lege.

Aşa fiind, aplicarea legii penale intervine în toate situaţiile în care s-a încălcat relaţia dintre medic şi autoritatea pe care o reprezintă, şi nu între medic şi pacient.

Medicii încadraţi în unităţi medico-sanitare din reţeaua publică, aşa cum este şi inculpatul, sunt funcţionari în sensul legii penale, deoarece, în calitatea de salariaţi, îşi exercită sarcinile de serviciu în cadrul unei instituţii de stat.

În consecinţă, fapta inculpatului care, în calitate de medic la dispensarul comunal, a condiţionat actul medical de primirea de bani şi bunuri de la 10 pacienţi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, motiv pentru care recursul a fost respins.

4055 din 20 octombrie 2000, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ

(LUARE DE MITĂ. INTERMEDIEREA VÂNZĂRII-CUMPĂRĂRII DE CERTIFICATE DE PROPRIETATE. ART. 114 DIN LEGEA NR. 52/1994. DISTINCŢIE)

Intermedierea vânzării-cumpărării de certificate de proprietate fără autorizaţie din partea Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, de către un funcţionar, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 114 din Legea nr. 52/1994, şi nu ale infracţiunii de luare de mită.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 148 din 30.03.1998 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală (în fond după desfiinţarea primei sentinţe şi rejudecarea cauzei dispusă prin Decizia penală nr. 155 din 19.09.1996 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală) inculpatul I.M. a fost condamnat la 1 an închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 114 din Legea nr. 52/1994, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din 6 infracţiuni de luare de mită – prevăzute de art. 254 alin. 1 Cod penal, o infracţiune prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994 şi o infracţiune prevăzută de art. 114 din Legea nr. 52/1994, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În baza art. 81 Cod penal, tribunalul a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare pe un termen de încercare de 3 ani şi a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv de la 23.05.1995 la 12.09.1995.

Totodată, în baza art. 118 lit. d) Cod penal, instanţa a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 41.190.533 lei, a menţinut sechestrul asigurator aplicat asupra bunurilor inculpatului numai cu privire la apartament, în vederea achitării sumei de bani confiscate, a dispus restituirea către inculpat a unor bunuri, valori şi titluri de valoare şi l-a obligat să plătească 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în fapt, următoarele:

În perioada 9.12.1992 – 1.04.1995 inculpatul I.M. a îndeplinit funcţia de director executiv al Fondului Proprietăţii Private IV Muntenia, calitate în care a făcut parte din Comitetul Director şi a participat la adoptarea deciziilor Comitetului de Investiţii şi ale Consiliului de Administraţie.

Începând cu data de 1.04.1995, inculpatul a fost schimbat din funcţia de director şi numit Consilier la Departamentul Tranzacţii-Finanţări din cadrul aceluiaşi F.P.P.

Sesizând lipsa unui cadru legislativ adecvat privind bursa de valori şi activităţile de brokeraj, precum şi numărul mare al solicitanţilor de preschimbare a certificatelor de proprietate emise de Fondurile Proprietăţii Private în acţiuni la societăţile comerciale arondate F.P.P. IV Muntenia, care se privatizează, inculpatul, prevalându-se de avantajele deţinute în virtutea funcţiei, s-a hotărât să intermedieze aceste schimburi de certificate de proprietate în acţiuni la societăţile comerciale care se privatizau (activitate de brokeraj).

În acest sens, inculpatul, în perioada ianuarie 1995 – aprilie 1995, a primit certificate de proprietate emise de F.P.P. II, III, IV şi V, de la 12 societăţi comerciale care se privatizau, pe care le-a schimbat cu certificate emise de F.P.P. I, primind de la acestea câte 300 – 1.000 lei de fiecare certificat preschimbat, în total suma de 41.190.533 lei.

Instanţa a reţinut că inculpatul a intermediat schimbul de certificate de proprietate în afara îndatoririlor de serviciu, ca persoană fizică şi fără a avea autorizarea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, potrivit art. 35 alin. 5 din Legea nr. 52/1994, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. 1 Cod penal, şi nici a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994, dat fiind că veniturile realizate nu sunt din activităţi licite, activitatea sa de intermediere de valori mobiliare fără autorizaţie întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 114 din Legea nr. 52/1994.

Împotriva sentinţei penale menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul I.M.

Parchetul a susţinut că, în mod greşit, instanţa a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, întrucât inculpatul a efectuat 6 acte de brokeraj (intermediere de certificate de proprietate cu acţiuni la 6 societăţi comerciale) pentru care a realizat un folos de 27.589.000 lei şi aceste activităţi, deşi nu constituie îndatoriri specifice de serviciu, „au legătură cu activitatea sa generică de serviciu” şi că oricum pedeapsa aplicată pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului era graţiată, potrivit art. 1 lit. a din Legea nr. 137/1997.

Inculpatul, în apelul declarat, a susţinut că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt inexactă, întrucât nu a gestionat certificate de proprietate aparţinând F.P.P. IV Muntenia, ci în afara atribuţiilor de serviciu, ca simplă persoană fizică, a cumpărat de pe piaţa liberă certificate de proprietate, pe care le-a schimbat direct, pe bază de înţelegere cu alte persoane, printr-un simplu contract de schimb – scris sau verbal – conform art. 1405 – 1409 din Codul civil, activitate care nu cade sub incidenţa legii penale, cu atât mai mult cu cât transmiterea certificatelor de proprietate se face prin simpla tradiţiune, potrivit art. 36 din statutul cadru al F.P.P.-urilor, aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/1992, certificatul de proprietate fiind un simplu mijloc de plată la purtător, care este şi proprietarul.

Inculpatul a mai susţinut că a efectuat schimburi de certificate de proprietate şi sumele de bani încasate reprezintă diferenţa de valoare care era mai mare pentru certificatele emise de F.P.P. I, deoarece erau mai solicitate decât cele emise de F.P.P. II – IV pe piaţa liberă, în timp ce, certificatele emise de F.P.P. III aveau valoarea cea mai mică, pentru care, la rândul său, trebuia să plătească o diferenţă.

În consecinţă, susţine inculpatul, schimbul de certificate de proprietate nu era supus prevederilor Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.

Pe de altă parte, mai susţine inculpatul, certificatele de proprietate nu constituiau valori mobiliare, deoarece Fondurile Proprietăţii Private nu au depus documentele de emisiune ale certificatelor de proprietate la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare în vederea înregistrării acestora ca valori mobiliare şi, din acest motiv, nu puteau fi negociate la bursele de valori, conform art. 3 alin. 3 din Legea nr. 52/1994, motiv pentru care nici inculpatul nu avea nevoie de autorizarea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, pentru a intermedia schimbul de certificate, tocmai pentru că acest schimb nu viza valori mobiliare, cum se atestă şi prin adresa nr. C/88 din 7.01.1999 a acestei Comisii, depusă la dosarul cauzei.

Apelurile declarate sunt fondate numai pentru motivul al doilea, invocat în apelul declarat de parchet, referitor la omisiunea graţierii pedepsei aplicate.

Din examinarea hotărârii pronunţate în cauză (inclusiv a sentinţei penale anterioare) rezultă că instanţa de fond, întemeindu-se pe probele administrate, a stabilit şi reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului şi, de asemenea, a dat o corespunzătoare încadrare juridică faptei penale comise de inculpat.

Sub aceste aspecte, în declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi la instanţă, inculpatul a recunoscut că, în calitate de persoană fizică, deci în nume propriu, a intermediat schimburile de certificate în afara atribuţiilor de serviciu şi pentru că această activitate a desfăşurat-o în timpul liber, a solicitat plata unei sume de bani pentru serviciile făcute, mai ales că dădea şi consultaţii de specialitate societăţilor comerciale care se privatizau.

Declaraţiile inculpatului se coroborează cu declaraţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză, cărora inculpatul le-a intermediat schimbul de certificate de proprietate şi care au dat acestuia diferite sume de bani pentru serviciile făcute.

Prin urmare, situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţă şi nu eronat, cum se susţine în apelul declarat de inculpat.

Potrivit Statutului-Cadru al Fondului Proprietăţii Private, aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 10 din 7.08.1992, certificatele de proprietate sunt titluri de valoare imobiliară la purtător, negociabile în condiţiile prevăzute de lege (art. 3.1.), ele pot fi negociate la bursă sau pe orice altă piaţă organizată în condiţiile legii (art. 3.3.) şi nu pot fi înstrăinate către persoane fizice sau persoane juridice străine (art. 3.7.); schimbarea unui certificat de proprietate se efectuează numai contra acţiunilor deţinute de Fondul Proprietăţii Private care a emis certificatul de proprietate (art. 1.2. lit. b din anexa 3 la Statutul-Cadru).

De asemeni, potrivit art. 2 lit. a din Legea nr. 52/1994, valori mobiliare pot fi şi acţiunile, obligaţiunile, precum şi instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit, încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie.

Intermedierea de valori mobiliare este o activitate realizată de persoane autorizate, conform legii, constând în cumpărarea şi (sau) vânzarea de valori mobiliare ori drepturi aferente lor sau derivând din acestea, precum şi în operaţiuni accesorii sau conexe autorizate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (art. 2 lit. l din aceeaşi lege).

Certificatele de proprietate emise de Fondurile Proprietăţii Private pot fi negociate la bursele de valori prin ordine de vânzare sau de cumpărare şi pot fi oferite sau cerute pentru schimb cu alte valori mobiliare, în condiţiile pieţei bursiere, ele fiind de drept admise la cota oricărei burse de valori prin fapta şi de la data înregistrării de către Fondurile Proprietăţii Private a documentelor de emisiune la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare (art. 3 alin. 3 din aceeaşi lege).

Intermedierea de valori mobiliare se desfăşoară exclusiv de către intermediari autorizaţi de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, societăţi de valori mobiliare în formă de societate pe acţiuni, având ca obiect de activitate exclusiv intermedierea de valori mobiliare.

Sunt admise ca obiect al tranzacţiilor bursiere numai valorile mobiliare înscrise la cota bursei de valori, iar titlurile menţionate la art. 3 alin. 1 şi 3 (printre care certificatele de proprietate emise de F.P.P.) sunt de drept admise la cotă, la primirea de către bursa de valori a respectivului document de emisiune.

Din prevederile legale menţionate mai sus rezultă expres că certificatele de proprietate nu pot face obiectul unor acte de vânzare-cumpărare între persoane fizice, că sunt admise de drept la cota bursei de valori, pot face obiectul tranzacţiilor bursiere, iar intermedierea unor astfel de valori de către persoanele fizice se poate efectua numai pe baza autorizaţiei din partea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.

Prin urmare, corect instanţa de fond a reţinut că activităţile desfăşurate de inculpat – astfel cum au fost precizate mai sus – exced atribuţiilor de serviciu şi, deci, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal, ci ale infracţiunii prevăzute de art. 114 din Legea nr. 52/1994, al cărei conţinut constă în “intermedierea de valori mobiliare fără autorizarea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, săvârşită de administratorii, directorii societăţilor comerciale şi orice persoane fizice”.

Inculpatul nu a efectuat o simplă „tradiţiune”, cum susţine, în sensul prevederilor art. 3 pct. 3.6. din Statutul-Cadru al F.P.P.-urilor şi nici schimb de certificate de proprietate contra acţiunilor deţinute de F.P.P.-ul emitent, în sensul prevederilor art. 1.2. lit. b din Anexa 3 la Statutul-Cadru, ci a intermediat un număr mare de certificate de proprietate (peste 100.000 certificate), în înţelesul dat acestei noţiuni prin art. 2 lit. l din Legea nr. 52/1994.

Or, aceste activităţi puteau fi efectuate de orice persoană fizică, dar numai la bursa de valori şi pe baza autorizaţiei Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.

Împrejurarea că Fondurile Proprietăţii Private nu au depus documentele de emisiune ale certificatelor de proprietate la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare, în vederea înregistrării acestora ca valori mobiliare, şi din acest motiv nu puteau fi negociate la bursele de valori, este lipsită de relevanţă, câtă vreme acestea sunt admise de drept la cota oricărei burse de valori, iar legea prevede pentru intermedierea acestor valori de către persoane fizice autorizaţia menţionată.

Prin urmare, nu se poate invoca nerespectarea prevederilor legale sus-arătate de către F.P.P.-uri, pentru justificarea activităţilor inculpatului, neconforme cu aceste prevederi legale.

Adresa nr. C/88 din 7.01.1999 a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, semnată de directorul Departamentului de Control Anchetă, la care se referă inculpatul apelant, prin care se apreciază că schimbul certificatelor de proprietate nu poate fi considerat ca intermediere de valori mobiliare şi nu intră sub incidenţa art. 114 din Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, este în contradicţie cu prevederile legale sus-arătate (art. 71 alin. 3 din Legea nr. 52/1994), în care se arată că certificatele de proprietate emise de F.P.P.-uri sunt de drept admise la cotă şi numai organele judiciare au competenţa aprecierii faptelor penale.

Ca atare, criticile formulate de parchet şi inculpat sub aspectele învederate mai sus nu sunt întemeiate.

Apelurile declarate urmează însă a fi admise, întrucât instanţa de fond a omis să constate că pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată inculpatului, a fost graţiată în întregime, condiţionat, prin art. 1 lit. a din Legea nr. 137/1997.

Ca atare, se va desfiinţa sentinţa penală numai sub acest aspect.

Din pedeapsă se va deduce durata arestării preventive a inculpatului şi se vor menţine celelalte dispoziţii.

Curtea de Apel Bucureşti, s. I penală, decizie penală nr. 125 din 1999, publicată în Culegere de practică judiciară, 1999

(LUARE DE MITĂ. ARESTAREA PREVENTIVĂ. CONDIŢIA PERICOLULUI PENTRU ORDINEA PUBLICĂ (ART. 148 LIT. H COD PROCEDURĂ PENALĂ))

În fapt, prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 13 februarie 1997, în dosarul nr. 851/1997, Tribunalul Braşov a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi în consecinţă a dispus prelungirea arestării preventive privind pe învinuita U.A. până la data de 24 martie 1997, inclusiv.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata, susţinând că menţinerea sa în stare de arest este nejustificată, nefiind îndeplinită condiţia legală a existenţei pericolului pentru ordinea publică, în sensul art. 148 lit. h Cod procedură penală.

Recursul inculpatei este nefondat, urmând a fi respins în condiţiile art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală.

Observaţiile din recurs sunt lipsite de consistenţă, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. h Cod procedură penală, cum corect a conchis tribunalul.

Inculpata este cercetată pentru infracţiunea de luare de mită, care este sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă neîndoielnic un pericol pentru ordinea publică. Conceptul de ordine publică în sensul legii penale nu are înţelesul pe care încearcă să-l atribuie recurenta şi anume un pericol concret şi imediat, constând în posibilitatea continuării activităţii infracţionale. Pericolul pentru ordinea publică trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri negative, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, al respectului faţă de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase organele de stat nu acţionează eficient, că legea nu este aplicată cu hotărâre.

Pentru aceste motive, recursul inculpatei urmează a se respinge, confirmându-se ca legală şi justă încheierea dată de tribunal.

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr. 68/R din 5 martie 1997, publicată în Jurisprudenţa, 1996

(LUARE DE MITĂ. MEDIC. CONDIŢII. FLAGRANT)

În fapt, apelul inculpatului V.L. – medic, prin care contestă vinovăţia sa, susţinând că în cauză n-ar fi prezente elementele de conţinut ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 Cod penal, este nefondat.

Probele administrate în cauză demonstrează că în perioada cât a fost internată în spital, în secţia condusă de inculpat – care a şi tratat-o, inculpatul i-a cerut bolnavei N.R. suma de 300.000 lei pentru prestaţiile medicale care erau în curs.

Odată cu pretinderea sumei respective, inculpatul a comis infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 Cod penal, infracţiune care astfel s-a şi consumat.

Este de subliniat că atunci când infracţiunea de luare de mită se comite în modalitatea „pretindere”, ea se consumă odată cu acţiunea respectivă a făptuitorului, chiar dacă banii sau foloasele pretinse nu se predau de către cel căruia i s-a pretins.

În speţă bolnava N.R. a predat medicului suma pretinsă după externarea din spital şi după ce a sesizat organele de urmărire penală, prilejuind astfel organizarea unui flagrant.

Este neîndoielnic stabilit în cauză că în momentul când martora N.R. a predat inculpatului suma de 300.000 lei, acesta i-a preluat, introducându-i în sertarul biroului său. Acest gest clar şi netăgăduit de inculpat, face ineficientă discuţia pe care acesta o dezvoltă în apărare, privind legalitatea organizării flagrantului în raport cu interdicţia stabilită în aliniatul 2 al art. 68 Cod procedură penală.

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr. 28/A din 26 februarie 1997 publicată în Jurisprudenţa, 1996

(LUAREA DE MITĂ. CONDIŢIA SUBIECTULUI CALIFICAT. ÎNŢELESUL NOŢIUNII DE FUNCŢIONAR)

Este nefondată susţinerea inculpatului O.I. că greşit instanţa de fond i-a reţinut încadrarea de luare de mită (art. 254 Cod penal), el nefiind funcţionar, astfel că nu este acoperită condiţia subiectului calificat, singura încadrare acceptabilă fiind în infracţiunea de înşelăciune în dauna avutului privat.

Încadrarea juridică atribuită faptelor de prima instanţă este legală.

Deşi, într-adevăr, inculpatul nu era salariatul primăriei, făcea totuşi legal parte din comisia de repartizarea spaţiului locativ ce funcţiona în cadrul primăriei, şi, ca membru al acestei comisii, avea cert capacitatea de a influenţa deciziile referitoare la repartizarea locuinţelor.

Dispoziţiile art. 147 Cod penal, referitoare la înţelesul noţiunilor de funcţionar public şi funcţionar îşi găsesc împlinire în speţă, fiind astfel satisfăcute exigenţele subiectului calificat de la infracţiunea de luare de mită.

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr. 17/A din 18 februarie 1997, publicată în Jurisprudenţa, 1996

(LUARE DE MITĂ. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII. CONDIŢII)

Schimbarea încadrării juridice din infracţiune de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 şi 2 Cod penal în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 Codul penal este consecinţa unei erori profunde pe care a făcut-o instanţa de fond în determinarea şi evaluarea juridică a elementelor care definesc caracterizarea juridică.

Este de reţinut că faptele comise de inculpaţi au fost corect stabilite de instanţa de fond – în baza unui probatoriu complet şi temeinic -, eroarea privind doar caracterizarea juridică.

Astfel, este a se reţine că din probe rezultă neîndoielnic că cei doi inculpaţi erau comisari ai Gărzii Financiare; că au acţionat în această calitate pe care şi-au declinat-o, prezentând legitimaţiile oficiale pe care le deţineau; că controlul pe care l-au făcut era specific atribuţiilor lor de serviciu, toate acestea fiind categoric elemente care ţin de conţinutul infracţiunii de luare de mită. Faptul că nu ar fi avut o delegaţie specială pentru a efectua controlul la agentul menţionat şi că au acţionat în afara celor opt ore ale programului lor de muncă, constituie împrejurări total nesemnificative în privinţa existenţei elementelor de conţinut specifice infracţiunii de luare de mită.

Demonstraţia pe care a încercat-o instanţa de fond şi în temeiul căreia a ajuns la schimbarea de încadrare şi reţinerea infracţiunii de înşelăciune, este în afara regulilor elementare care guvernează tehnica stabilirii încadrării juridice a unor fapte.

Şi examenul valorilor sociale generice şi particulare afectate prin faptele inculpaţilor, trebuia să determine instanţa să-şi dea seama că se găseşte clar pe teritoriul infracţiunii de luare de mită, fiind vorba evident de afectarea gravă a prestigiului unei instituţii şi unei activităţi exercitate cu autoritate de stat.

Dimpotrivă, faptul că au acţionat fără o delegaţie specială şi în afara programului normal de lucru, atribuie faptelor un spor de gravitate socială.

Pentru aceste motive, prin mecanismul admiterii parţiale a apelului Parchetului urmează a se proceda la o restabilire a încadrării juridice în infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 şi 2 Cod penal pentru ambii inculpaţi, aplicându-li-se pedepse de câte 3 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi, cu aplicaţiunea art. 13 Cod penal, avându-se în vedere ultima modificare a Codului penal, care s-a produs după comiterea faptelor.

Referirea la art. 254 alin. 2 Cod penal, care defineşte o formă calificată a infracţiunii de luare de mită, se justifică cu aceea că cei doi evident aveau atribuţii de control, funcţiile lor de comisari ai Gărzii Financiare presupuneau prin excelenţă activităţi de control.

În privinţa infracţiunii de abuz în serviciu, soluţia instanţei de fond este corectă, doar motivarea trebuie corectată.

Este de reţinut că modalitatea de latură obiectivă în care inculpaţii au săvârşit infracţiunea de luare de mită este “pretinderea”. Cu alte cuvinte, ca să nu facă un proces-verbal la care erau îndatoraţi prin atribuţiile lor de serviciu, prin care să constate ce au găsit în societatea comercială respectivă cu prilejul controlului, inculpaţii au pretins de la cel în cauză o sumă de bani. Din conţinutul infracţiunii de luare de mită astfel cum aceasta este reglementată prin art. 254 Cod penal rezultă că funcţionarul public pretinde bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu.

Este neîndoielnic că în speţă cei doi inculpaţi au pretins o sumă de bani în scopul de a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle lor de serviciu şi anume, de a nu întocmi procesul-verbal.

Prin urmare, neîntocmirea procesului-verbal, cu alte cuvinte neîndeplinirea actului la care erau îndatoraţi prin atribuţiile de serviciu, a constituit preţul mitei, ţinând seama de conţinutul infracţiunii de luare de mită.

Aşadar, omisiunea ca atare constituie o neîndeplinire a atribuţiilor de serviciu, dar ea nu întruneşte elementele unei infracţiuni separate, autonome. Iată de ce nu poate fi vorba de existenţa infracţiunii de abuz în serviciu, abuzul fiind o faptă subsidiară care are o existenţă juridică infracţională distinctă, numai în măsura în care nu constituie o infracţiune mai gravă sau nu intră în conţinutul unei infracţiuni mai grave.

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr. 5/a din 28 ianuarie 1997, publicată în Jurisprudenţa, 1996

(FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI. ABUZ ÎN SERVICIU. LUARE DE MITĂ)

În fapt, prin sentinţa penală nr. 67 din 7 iunie 1995, Tribunalul Argeş a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 246 din Codul penal şi i-a achitat pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 1 din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în perioada noiembrie-decembrie 1993, inculpaţii, funcţionari ai unui centru teritorial de muncă şi protecţie socială, au primit câte 500 lei de la persoanele care se prezentau pentru luare în evidenţă ca şomeri, în scopul cumpărării unor rechizite necesare acestei activităţi.

Prin decizia penală nr. 11 din 21 februarie 1996, Curtea de Apel Piteşti a admis apelurile procurorului şi ale inculpaţilor, a menţinut încadrarea juridică şi a achitat pe inculpaţi prin aplicarea art. 181 din Codul penal.

Recursul declarat de procuror, cu motivarea că faptelor săvârşite de inculpaţi li s-a dat o greşită încadrare juridică şi nu sunt lipsite de pericolul social al unei infracţiuni, este nefondat.

Fapta funcţionarului de a pretinde persoanelor care solicită luarea în evidenţă ca şomeri, să aibă asupra lor formularele ce trebuiau completate, cu care centrul de muncă şi protecţie socială nu fusese dotat, sau să plătească funcţionarului costul formularului pentru procurarea acestora, nu constituie infracţiunea de luare de mită, ci aceea de abuz în serviciu prevăzută în art. 246 din Codul penal. Sumele de bani primite de la solicitanţi fiind folosite exclusiv pentru procurarea rechizitelor necesare, funcţionarul nu a realizat un folos necuvenit, în scopul îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, elementele infracţiunii de luare de mită nefiind întrunite.

În principiu, fapta constituie o îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, caracteristică infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor care au suferit o vătămare.

Întrucât, însă, sumele date de solicitanţi, între 200 şi 500 de lei în 1993, nu erau semnificative, atingerea valorilor apărate de lege fiind minimă, iar scopul urmărit şi împrejurările în care fapta a fost săvârşită duc la concluzia că aceasta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 181 din Codul penal, soluţia instanţei de apel fiind corectă sub toate aspectele.

2378 din 29 octombrie 1996, publicată în D.C.S.J.,1997, Set 6

(MITA. CONFISCAREA SUMEI CE A FĂCUT OBIECTUL INFRACŢIUNII)

În baza art. 254 alin. 3 Cod penal, urmează a se dispune confiscarea, în favoarea statului, a sumei de 200.000 lei ce a făcut obiectul mitei, care a fost ridicată de la inculpaţi şi depusă la casa de valori a Tribunalului Covasna, unde se găseşte şi în prezent.

Măsura confiscării este obligatorie, în cauză neexistând situaţia când suma ce a făcut obiectul mitei se restituie denunţătorului. În speţă, denunţătorul nu a formulat o asemenea cerere.

Mai urmează a se înlătura din cuprinsul sentinţei dispoziţia referitoare la restituirea către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Covasna a sumei de 200.000 lei supusă confiscării.

În legătură cu această dispoziţie este de reţinut că într-adevăr – astfel cum declară denunţătorul V.A. în faţa instanţei – la circa o săptămână de la consumarea faptelor el a primit de la poliţie suma de 200.000 lei. Această operaţie, chiar dacă ar fi fost reală, nu-şi găseşte nici un fel de justificare juridică, fiind oricum în afara raporturilor de drept penal, care circumscriu limitele sesizării instanţei.

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr. 5/A din 28 ianuarie 1997, publicată în Curtea de Apel Braşov, Jurisprudenţa, 1996

(LUARE DE MITĂ. MEDIC. SUBIECT ACTIV AL INFRACŢIUNII)

Medicul încadrat într-o unitate medico-sanitară publică, este funcţionar în sensul legii penale şi poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 52 din 27 aprilie 1995, Tribunalul Braşov a condamnat pe inculpatul B.E. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 1 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că inculpatul a lucrat în cadrul Spitalului de Obstetrică şi Ginecologie din Braşov, Secţia nou-născuţi, în calitate de medic primar, îndeplinind şi funcţia de şef al secţiei şi de coordonator pe Judeţul Braşov.

În această calitate, a pretins şi a primit bani sau alte bunuri de la unele femei internate în spital, pentru îngrijirea mai atentă a copiilor acestora născuţi prematur.

Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, prin decizia nr. 70 din 29 septembrie 1995, a respins apelul inculpatului.

Recursul inculpatului, prin care se susţine că medicul nu are calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită, este nefondat.

Legea nr. 74 din 6 iulie 1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, în art. 3 alin. 2, menţionează că: „Medicul nu este funcţionar public în timpul exercitării profesiunii medicale prin natura umanitară şi liberală a acesteia”.

Pornindu-se de la această prevedere, în motivarea recursului se face distincţia între actele medicale propriu-zise „dominate de sensul lor umanitar” şi „actele de administraţie, funcţionăreşti pe care un medic le poate desfăşura într-o funcţie administrativă, care nu are nici o tangenţă cu actul medical în sine”. În raport cu aceasta, se susţine că, în primul caz, având în vedere natura activităţii, medicul nu este funcţionar, deci nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită, pe când, în cel de-al doilea, îndeplinind atribuţii funcţionăreşti, poate răspunde pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

În soluţionarea recursului, prima problemă care urmează a fi lămurită se referă la natura juridică a Legii nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, şi anume dacă este sau nu o lege penală.

Prin „lege penală” – se arată în art. 141 din Codul penal – se înţelege “orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete”. Substanţial, această normă explicativă priveşte acele dispoziţii care au caracter penal, adică dispoziţii care prevăd incriminări şi sancţiuni penale.

Legislaţia penală include, pe lângă Codul penal, şi legi penale speciale – legi cu caracter exclusiv penal (adică legi care prevăd incriminări şi pedepse, altele decât cele din Codul penal şi în completarea acestuia), precum şi dispoziţii penale cuprinse în legi speciale, respectiv în legi ce au ca obiect reglementarea diferitelor domenii ale vieţii sociale şi în legătură cu care sunt prevăzute şi unele incriminări şi pedepse (de exemplu, Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice).

Legea privind exercitarea profesiunii de medic este, în ansamblul său, o lege cu caracter civil, al cărui obiect de reglementare îl constituie relaţiile sociale ce se statornicesc în domeniul activităţii medicale.

Necuprinzând dispoziţii care să încrimineze fapte specifice acestui domeniu, pentru a putea face parte din categoria legilor nepenale cu dispoziţii penale, această lege nu este penală.

Având în vedere natura juridică a legii, nu se poate vorbi nici de aplicarea principiului mitior lex, consacrat în art. 13 din Codul penal.

Cea de a doua problemă, care se impune a fi lămurită, se referă la aplicarea dispoziţiilor art. 254 alin. 1 din Codul penal, pornindu-se de la enunţul din lege că, medicul nu este „funcţionar public”, deci nu poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

În raport cu textul explicativ cuprins în art. 147 din Codul penal, referitor la noţiunea de „funcţionar”, singurul care interesează în aplicarea legii penale, în raport cu menţiunea din art. 3 alin. 2 din Legea nr. 74/1995, se constată că, în timp ce art. 147 are în vedere un raport juridic ce priveşte legea penală şi a cărui principală caracteristică o constituie calitatea persoanei ce reprezintă o autoritate de stat (al cărui prestigiu este apărat şi prin incriminarea faptei de luare de mită), art. 3 alin. 2 priveşte un raport juridic de drept civil, stabilit între medic, ca specialist, şi pacientul care recurge la cunoştinţele acestuia.

Din cele arătate se desprinde ideea că cele două texte de lege nu se exclud, deoarece reglementează situaţii şi finalităţi deosebite. În primul caz, persoana este subiect de drept penal, reprezentând o autoritate de stat al cărui prestigiu trebuie ocrotit, iar în cel de al doilea, persoana este subiect de drept civil cu drepturi şi obligaţii anume prevăzute de lege.

Aşa fiind, aplicarea legii penale intervine în toate situaţiile în care s-a încălcat relaţia dintre medic şi autoritatea pe care o reprezintă, şi nu între medic şi pacient. Medicii încadraţi în unităţi medico-sanitare din reţeaua publică, aşa cum este şi cel în cauză, sunt funcţionari în sensul legii penale (singurul care interesează), deoarece în calitate de salariaţi exercită o însărcinare în serviciul unei instituţii de stat.

În consecinţă, faptele inculpatului, medic primar, şef al Secţiei nou-născuţi din cadrul Spitalului de Obstetrică-ginecologie din Braşov, de a fi primit de la mai multe persoane bani şi bunuri pentru a acorda o îngrijire deosebită unor copii născuţi prematur, constituie infracţiunea de luare de mită.

983 din 24 aprilie 1996, publicată în D.C.S.J.,1997, Set 4 şi în „Dreptul” nr. 8/1997, p. 123

(LUARE DE MITĂ. PRIMIRE DE FOLOASE NECUVENITE)

Fapta de a pretinde şi primi un folos necuvenit, de către un funcţionar, după îndeplinirea, în parte, a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizarea ei, constituie infracţiunea de luare de mită, iar nu aceea de primire de foloase necuvenite.

Ca atare, aprobarea de către funcţionarul competent a unei cereri, dar refuzul de a comunica petiţionarului soluţia înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a condiţiona îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material, şi nu a primi folosul ca răsplată necuvenită pentru îndeplinirea acelui act.

Tribunalul Brăila, prin sentinţa penală nr. 72 din 27 decembrie 1993, a condamnat pe inculpatul H.G. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută în art. 215 alin. 1 din Codul penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de luare de mită, prevăzută în art. 254 alin. 1 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în calitate de şef al secţiei de administrare a fondului locativ la R.A.C.R.A.L. Galaţi, l-a indus în eroare pe martorul M.S., făcându-l să creadă că îi putea rezolva, în cadrul îndatoririlor sale de serviciu, cererea prin care solicitase închirierea unei încăperi din blocul unde locuia, în vederea amenajării unui spaţiu comercial. În acest mod, inculpatul l-a determinat pe martor să-i dea o bancnotă de 50 dolari SUA, la data de 24 februarie 1993. Prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de luare de mită, reţinând că inculpatul nu avea, ca atribuţii de serviciu, aprobarea închirierii spaţiilor comerciale şi schimbarea destinaţiei spaţiilor construite din fondurile statului.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I-a penală, prin decizia nr. 172 din 7 septembrie 1994, a admis apelul declarat de procuror şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută în art. 254 alin. 1 din Codul penal.

În motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că, pe cererea de atribuire a spaţiului, directorul unităţii a pus rezoluţia ca serviciul administrativ, condus de inculpat, să o rezolve.

Prin referatul din 15 ianuarie 1993, inculpatul a avizat favorabil cererea martorului M.S., dar a întârziat să-i aducă petiţionarului la cunoştinţă soluţia şi să-i înmâneze cererea rezolvată, în scopul de a-l determina să-i remită foloase materiale.

Cererea soluţionată a fost înmânată petentului la 24 februarie 1993, când acesta a dat inculpatului 50 dolari SUA, aşa cum acesta pretinsese.

Curtea de apel a reţinut, în consecinţă, că inculpatul a pretins şi a primit de la martor 50 dolari pentru a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu de avizare a unei cereri privind închirierea unui spaţiu.

Recursul inculpatului nu este fondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a pretins de la petiţionarul M.S. o sumă de bani, martorii arătând că în cursul lunilor ianuarie şi februarie 1993, de fiecare dată când petiţionarul se interesa de modul de rezolvare a cererii, inculpatul susţinea că petiţia nu fusese încă soluţionată. De asemenea martorii au arătat că în ziua de 18 februarie 1393 inculpatul a spus că nu va aproba cererea dacă petiţionarul, despre care ştia că lucra ca navigator în marina comercială, nu-i va da valută pentru aprobare.

În raport cu aceste împrejurări, concluzia instanţei de apel, în sensul că inculpatul i-a pretins lui M.S. bani pentru soluţionarea cererii, este corectă.

Nefondat este şi motivul de recurs privind încadrarea juridică a faptei, în sensul că fapta ar constitui infracţiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută în art. 256 din Codul penal, deoarece pretinderea şi primirea banilor au avut loc după ce inculpatul rezolvase cererea, cu o lună în urmă.

În acest sens este de reţinut că îndatoririle de serviciu ale inculpatului presupuneau nu numai stabilirea obiectului petiţiei, verificarea celor sesizate şi adoptarea unei soluţii, dar şi comunicarea acesteia către petiţionar şi înmânarea cererii soluţionate acestuia, pentru a o putea valorifica.

Or, în cauză, pretinderea sumei de bani de către inculpat s-a făcut în scopul de a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu care îi reveneau, până la finalizare, punând pe petiţionar în situaţia de a valorifica soluţia, în urma comunicării acesteia de către inculpat, obligaţie de serviciu care, aşa cum s-a arătat, îi revenea.

473 din 28 februarie 1996, publicată în D.C.S.J., 1997, set 4 şi în „Dreptul” nr. 9/1997, p. 121

(LUARE DE MITĂ. CORECTA ÎNCADRARE JURIDICĂ ÎN RAPORT DE CALITATEA INCULPATULUI. PAZNIC. FUNCŢIONAR)

Potrivit art. 254 alin. 2 Cod penal, dacă fapta a fost comisă de un funcţionar cu atribuţii de control pedeapsa este de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Prin control se înţelege activitatea de „verificare, de analiză permanentă sau periodică a unei activităţi pentru a urmări mersul ei şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire”, iar prin activitatea de a păzi se înţelege „a sta de pază pentru a nu lăsa pe cineva să fugă”, cu sinonimele de „a veghea”, „a străjui” (Dicţionar explicativ al limbii române).

Între cele două acţiuni există deosebiri de esenţă, activitatea de control implicând o subordonare a celui controlat, cel investit cu astfel de atribuţiune putând lua măsuri de îmbunătăţire a activităţii, inclusiv de sancţionare.

Activitatea de pază este aceea de a supraveghea (a veghea cu ochii) a păzi ca bunurile unităţii să nu fie distruse sau sustrase.

Sancţionarea mai aspră a funcţionarului cu atribuţii de control s-a impus pentru a preveni nedivulgarea unor deficienţe (lipsuri, falsuri, deturnări de fonduri etc.) şi reflectă gradul de pericol sporit al acestor infracţiuni.

A considera că paznicul are atribuţii de control în sensul art. 254 alin. 2 Cod penal înseamnă a adăuga la lege, iar dacă legiuitorul ar fi avut aceasta în intenţie, ar fi prevăzut în mod expres în textul de lege incriminat, fapta săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de pază şi control.

Prin sentinţa penală nr. 93 din 29 iunie 1995 pronunţată de Tribunalul Bacău au fost condamnaţi inculpaţii, paznici la Societatea comercială „DIANA FOREST” S.A. Bacău, pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la furt prevăzută de art. 26 – 208, 209 lit. a, e, g Cod penal şi luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 2 Cod penal, reţinându-se că în ziua de 15 aprilie 1995, un salariat al aceleiaşi societăţi a convenit cu paznicii contra sumei de 50.000 lei să-l ajute să scoată produse finite din magazia societăţii, pe care le-a transportat la domiciliul său.

Cum funcţia de paznici îndeplinită de inculpaţi, nu implică atribuţii de control în sensul legii penale, a fost admis apelul acestora şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice din art. 254 alin. II Cod penal în art. 254 alin. I Cod penal.

Curtea de Apel Bacău, decizia penală nr. 160/a din 14 noiembrie 1995, publicată în Curtea de Apel Bacău, Jurisprudenţa, 1995

(LUARE DE MITĂ. FUNCŢIONAR)

Potrivit art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 220/1992 privind aprobarea principiilor de bază ale Statutului medicului în România, medicul practician, prin natura umanitară şi liberală a profesiunii sale, nu este funcţionar public şi nici nu va putea fi asimilat funcţionarului public.

Prin urmare, fapta medicului, de a pretinde sau primi bani sau alte foloase de la pacienţii săi, nu mai întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 Cod penal.

1667 din 2 iulie 1992, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ

(LUARE DE MITĂ ŞI PRIMIRE DE FOLOASE NECUVENITE. AVOCAT)

Avocatul nu face parte din categoria persoanelor la care se referă art. 147 şi 148 din Codul penal. Persoanele care îndeplinesc, însă, funcţii în organele de conducere sau în aparatul colegiului de avocaţi îndeplinesc „o însărcinare în serviciul acestuia” în sensul prevederilor art. 148 alin. 2 din Codul penal.

Potrivit prevederilor art. 254 şi 256 din Codul penal, subiectul activ al infracţiunilor de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite trebuie să aibă calitatea de „funcţionar” ori de „alt salariat”.

Conform art. 147 şi 148 din Codul penal, prin „funcţionar” sau „alt salariat” se înţeleg acele persoane care exercită temporar cu orice titlu, indiferent dacă şi cum au fost învestite, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat.

Prin „persoane care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii obşteşti” în sensul prevederilor art. 148 alin. 2 din acelaşi cod, trebuie înţelese persoanele cu îndeplinirea unei munci de răspundere sau unei misiuni concrete în serviciul unei asemenea organizaţii, cum sunt cele încadrate într-o funcţie de conducere sau din administrarea ei internă. Într-adevăr, numai asemenea persoane pot fi considerate că se află în serviciul organizaţiei, întrucât numai ele exercită atribuţiile şi contribuie la realizarea intereselor proprii ale acesteia, ca entitate colectivă, în timp ce simplii membri ai organizaţiei, consideraţi individual, pot exercita exclusiv drepturile şi îndatoririle derivând din calitatea de membri, înscrise în legea lor organică sau în statutul profesional.

Din examinarea structurii organizatorice şi funcţionale a colegiilor de avocaţi, organizaţii cu caracter profesional, în raport cu reglementarea din Decretul nr. 281/1954 cu modificările ulterioare, rezultă că sub acest aspect trebuie făcută o distincţie între avocaţii care au numai calitatea de „membri ai colegiului”, în baza căreia sunt abilitaţi să exercite profesia de avocat, de acordare a asistenţei juridice justiţiabililor, şi avocaţii aleşi în organele de conducere ale colegiului şi birourilor colective de asistenţă juridică, deoarece, în înţelesul prevederilor legale anterior menţionate, numai aceştia din urmă pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor de serviciu.

Este, de asemenea, de observat în acest sens că, potrivit art. 34 din Decretul nr. 218/1954, angajarea avocatului se face de către justiţiabili, prin intermediul biroului colectiv de asistenţă juridică şi că el îndeplineşte, în cadrul procesului, rolul de mandatar al persoanelor care l-au angajat, având împuternicirea de a le reprezenta sau asista înaintea instanţelor de judecată. Avocatul pledant are deci, în cadrul colegiului, un statut juridic şi profesional propriu, autonom, de liber profesionist, care cuprinde drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege şi de normele de deontologie profesională.

Aceste drepturi şi obligaţii au menirea de a asigura o apărare obiectivă şi liberă a justiţiabililor, într-un cadru legal, desigur, dar fără vreo subordonare faţă de o autoritate publică.

Este semnificativ sub acest aspect şi faptul că, potrivit aceluiaşi text de lege, cei interesaţi pot solicita să fie apăraţi de oricare dintre membrii biroului colectiv de asistenţă juridică, deci să-şi aleagă avocaţii. În ceea ce priveşte pe aceştia din urmă, ei pot să renunţe la prestarea serviciului avocaţial pentru motive temeinice (art. 31 din decret), ce nu este posibil în cazul persoanelor subordonate, respectiv al celor încadrate în organizaţii de stat sau cooperatiste, care nu se pot desista de la îndeplinirea sarcinilor de serviciu încredinţate.

Situaţia nu se schimbă nici atunci când este vorba de pregătirea apărării din oficiu. Că avocaţii pledanţi nu pot fi consideraţi ca făcând parte din categoria celor asimilaţi cu „alţi salariaţi” o confirmă şi legea retribuirii muncii, în care sunt prevăzuţi la categoria celor care nu sunt retribuiţi pentru munca prestată de către organizaţia profesională din care fac parte, ei fiind, în calitate de liber-profesionişti, aleşi şi plătiţi de către justiţiabili, prin intermediul biroului colectiv de asistenţă juridică.

Persoanele care îndeplinesc, însă, funcţii în organele de conducere sau în aparatul colegiului de avocaţi sunt retribuite din fondurile comune ale colegiului, tocmai pentru că ele îndeplinesc „o însărcinare în serviciul acestuia” în sensul prevederilor art. 148 alin. 2 din Codul penal.

Asimilarea cu „alţi salariaţi” a avocatului pledant, de altfel, ar fi de natură să împieteze asupra rolului apărării, aceasta putând fi considerată ca subordonată autorităţii publice, încălcându-se în acest fel garanţiile unei apărări obiective a justiţiabililor, înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi consacrate în legislaţia noastră internă.

Cum inculpatul, aşa cum s-a arătat, nu face parte din categoria persoanelor la care se referă prevederile art. 147 şi 148 din Codul penal, condamnarea acestuia pentru infracţiunile de luare de mită şi primire de foloase necuvenite este nelegală şi netemeinică, chiar dacă din probele administrate în cauză ar rezulta că, în legătură cu executarea mandatului de apărător, el a primit sume de bani mai mari decât onorariul de avocat legal cuvenit.

569 din 16 mai 1990, publicată în D.C.S.J. 1990 – 1992, p. 380-383 şi în Dreptul nr. 9/1991, p. 88. În sens contrar, Tribunal Suprem, Secţia penală, decizia nr. 95 din 18 februarie 1980, publicată în Culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem, p. 309 şi urm.

(LUARE DE MITĂ. FALS MATERIAL. ABUZ ÎN SERVICIU. LEGEA 31/1990. EVAZIUNE FISCALĂ. ÎNŞELĂCIUNE. UNITATEA NATURALĂ INFRACŢIONALĂ)

Unitatea naturală infracţională consumate există în momentul perfectării înţelegerii, fiind irelevant faptul că suma convenită a fost predată în rate.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 220 din 6 aprilie 1999, Tribunalul Dolj a hotărât următoarele:

1. În baza art. 289 cu aplicarea art. 13 Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pe care în temeiul art. 1 din Legea 137/1997 a constatat-o integral graţiată.

În temeiul art. 254 cu aplicarea art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 88 Cod penal, s-a dedus perioada detenţiei preventive de la 21 mai 1996, la 17 ianuarie 1997.

S-a aplicat şi pedeapsa accesorie, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal.

Făcând aplicarea prevederilor art. 254 alin. ultim Cod penal, instanţa a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 4.000.000 lei.

Certificatul de depozit fals a fost anulat.

2. În baza art. 254, cu aplicarea art. 13 Cod penal a condamnat pe inculpatul S.I. la 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c Cod penal.

În temeiul art. 334 Cod procedură penală, instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina aceluiaşi inculpat din infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 2 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 1, cu aplicarea art. 13 Cod penal, condamnându-l la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare.

Făcând aplicarea prevederilor art. 33 – 34 Cod penal şi dispunând contopirea pedepselor, s-a stabilit rezultanta de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, alăturându-se şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se perioada detenţiei preventive de la 21 mai 1996 la 18 decembrie 1997.

Inculpatul a fost obligat la 2.000.000 lei către denunţătorul A.M. I. şi la 123.500.000 lei, cu titlu de despăgubiri către partea civilă SC „C.C.” cu dobânda legală aferentă.

3. În baza art. 254, cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul M.T. a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complimentară, aplicându-se pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 Cod penal în condiţiile art. 71 Cod penal.

De la inculpat s-a confiscat suma de 2.000.000 lei primită cu titlu de mită.

4. În temeiul art. 257 cu aplicarea art. 13 Cod penal, prima instanţă a condamnat pe inculpata M.C.M. la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare, din care a dedus detenţia preventivă de la 13 mai 1996, la 14 mai 1997.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata prevăzută de art. 82 Cod penal.

S-au luat măsuri privind confiscarea sumei de 1.000.000 lei şi restituirea cauţiunii.

5. Respingând cererea de schimbarea încadrării juridice, Tribunalul în temeiul art. 292, cu aplicarea art. 13 Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.F.P.C. la un an şi 6 luni închisoare, pedeapsă graţiată, conform art. 1 din Legea 137/1997.

În temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 5 ani şi 6 luni închisoare, şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară, aplicându-se şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, şi deducându-se detenţia preventivă de la 26 mai 1996, la 24 iulie 1998.

S-a menţinut măsura sechestrului asigurator, s-a dispus anularea angajamentului fals, iar inculpatul a fost obligat la despăgubiri către SC „C.C.”, cu dobânda legală aferentă, în cuantum de 456.349.745 lei.

6. În temeiul art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul C.I. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, pedeapsă graţiată conform art. 1 din Legea 137/1997.

Instanţa, în temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu art. 13 Cod penal, a condamnat pe acelaşi inculpat, la 3 ani şi 6 luni închisoare, şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal ca pedeapsă complementară, aplicând şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducând arestarea preventivă de la 27 iunie 1996, la 18 martie 1997.

S-a dispus anularea actului fals, iar inculpatul a fost obligat la 87.802.589 lei, cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aferentă.

7. În temeiul art. 292, cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul D.C. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea prevăzută de art. 1 din Legea 137/1997.

Potrivit prevederilor art. 215 alin. 2 şi 3 Cod penal, raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, ca pedeapsă accesorie.

Actul fals denumit angajament a fost anulat, iar inculpatul a fost obligat la 26.881.936 lei, despăgubiri, cu dobânda legală.

8. Respingând cererea de schimbare a încadrării juridice instanţa, în temeiul art. 292, cu aplicarea art. 13 Cod penal, a condamnat pe inculpatul M.L. la un an şi 6 luni închisoare, constatând aplicarea legii de graţiere, nr. 137/1997.

În temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, pe durata prevăzută de art. 71 Cod penal, ca pedeapsă accesorie, deducându-se detenţia preventivă, de la 30 mai 1996, la 15 august 1996.

Anulând declaraţiile false, intitulate angajamente, prima instanţă a obligat pe inculpat la 119.912.948 lei, despăgubiri, cu dobânda legală.

9. În baza art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul P.D. a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, iar în temeiul art. 289, cu art. 13 Cod penal, la aceeaşi pedeapsă.

Prin incidenţa art. 1 din Legea 137/1997, s-au constatat graţiate ambele pedepse.

În temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, un an şi 6 luni pedeapsă complementară, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal şi la pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, cu deducerea detenţiei preventive de la 11 iunie 1996 la 16 august 1996.

S-a luat măsura anulării actelor false, iar sub aspectul laturei civile, inculpatul a fost obligat la 46.156.560 lei, cu dobânda legală.

10. Potrivit dispoziţiilor art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul O.I. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 1 din Legea 137/1997, privind graţierea unor pedepse.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, ca pedeapsă complementară şi la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, ca pedeapsă accesorie, deducându-se detenţia preventivă de la 27 iunie 1996, la 18 martie 1997.

Soluţionând latura civilă, instanţa a obligat pe inculpat la 51.155.415 lei, despăgubiri, cu dobânda legală aferentă.

Actul fals intitulat angajament a fost anulat.

11. Inculpatul S.GH. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, pedeapsă constatată integral graţiată.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

S-a aplicat şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi s-a dedus perioada arestării preventive de la 13 iunie 1996 la 15 august 1996.

Inculpatul a fost obligat cu titlu de despăgubiri cu dobânda legală aferentă la 92.578.965 lei.

Actul fals denumit angajament a fost anulat.

12. În baza art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, instanţa a condamnat pe inculpata R.L. la un an şi 6 luni închisoare, constatând că pedeapsa este integral graţiată.

Aceeaşi inculpată în temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu art. 13 Cod penal, a fost condamnată la 3 ani şi 6 luni închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, şi la pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal, cu deducerea arestării preventive de la 4 iunie 1996, la 15 august 1996.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a obligat pe inculpată la 65.040.782 lei, despăgubiri, cu dobânda legală aferentă.

13. În baza art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, inculpatul A.V. a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare, constatându-se că pedeapsa este integral graţiată.

Acelaşi inculpat în temeiul art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu art. 13 Cod penal, a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, aplicându-i-se şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se arestarea preventivă de la 4 iunie 1996, la 15 august 1996.

Inculpatul a fost obligat la 99.592.487 lei, despăgubiri cu dobânda legală aferentă, dispunându-se şi anularea actului fals.

14. Inculpatul S.D. în temeiul art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, a fost condamnat la un an şi 6 luni închisoare cu aplicarea art. 1 din legea de graţiere nr. 137/1997.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani şi 10 luni închisoare, şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal, aplicându-i-se pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se arestarea preventivă de la 16 iunie 1996 la 15 august 1996.

Inculpatul a fost obligat la 221.934.154 lei, cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală aferentă, dispunându-se şi anularea actului fals.

15. În baza art. 255 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal inculpatul C.M. a fost condamnat la 4 ani închisoare, şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal ca pedeapsă complementară, aplicându-i-se şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile art. 71 Cod penal şi deducându-se perioada arestării preventive de la 21 mai 1996 la 24 noiembrie 1997.

Potrivit dispoziţiilor art. 1605 Cod procedură penală, s-a dispus restituirea către inculpat a cauţiunii în cuantum de 100.000 lei.

16. Potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală, instanţa a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatul N.V. a anulat procesul – verbal fals încheiat de inculpat, şi a respins cererea moştenitorilor pentru restituirea autoturismului.

17. Inculpata V.E. în temeiul art. 292 cu aplicarea art. 13 Cod penal, a fost condamnată la un an şi 6 luni închisoare, constatându-se că pedeapsa este integral graţiată.

În baza art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal, aceeaşi inculpată a fost condamnată la 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

18. Potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală, instanţa a achitat pe inculpatul M.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 292 Cod penal.

În temeiul art. 40 din Legea 82/1991, raportat la art. 289 Cod penal, şi art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu art. 13 Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la câte un an şi 6 luni închisoare, pedepse ce s-au constatat a fi graţiate.

În baza art. 215 alin. 2 şi 33 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal şi art. 13 Cod penal, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b şi c Cod penal.

Pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea 87/1994, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Inculpatul a fost obligat în solidar cu inculpata V.E., la despăgubiri în cuantum de 52.713.703 lei, cu dobânda legală.

S-a dispus anularea angajamentului fals, şi a balanţelor şi bilanţului contabil al SC „L” SRL pentru anii 1995 şi 1996, şi refacerea acestora.

Inculpatul M.N. a fost obligat la 10.608.926 lei, către D.G.F.P.C.F.S Dolj, şi la plata în lei a echivalentului sumei de 5.098 USD, către SC „L” SRL.

19. În conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului M.GH. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luarea de mită prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 Cod penal.

Acelaşi inculpat, în temeiul art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, a fost condamnat la 1 an închisoare, pedeapsă ce s-a constatat a fi integral graţiată.

Tribunalul a reţinut că prejudiciul produs de inculpat în patrimoniul S.C. „M” SRL a fost acoperit.

20. În baza art. 334 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul A.M.I. din infracţiunile prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, în infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, şi din 3 infracţiuni prevăzute de art. 13 din Legea 87/1994, într-o singură infracţiune în formă continuată prevăzută de art. 16 din Legea 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În temeiul art. 194 pct. 5 din legea 31/1994, cu art. 41 alin. 2 şi art. 13 Cod penal, inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare.

Pentru infracţiunea prevăzută de art. 40 din legea 82/1991, raportat la art. 289 Cod penal, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa de 2 ani închisoare.

Ambele pedepse au fost graţiate conform art. 1 din Legea 137/1997.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b Cod procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 din Legea 31/1990.

În conformitate cu prevederile art. 13 din Legea 87/1994, cu art. 41 alin. 2 Cod penal, inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare, pedeapsă pentru care, potrivit dispoziţiilor art. 861 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere pe durata termenului de încercare şi cu aplicarea măsurilor prevăzute de art. 863 Cod penal.

Balanţele şi bilanţul contabil declarate false au fost anulate şi s-a dispus refacerea prin înregistrarea autoturismului Citroen, şi a comercializării celor două combine marca Class.

Inculpatul a fost obligat la 309.000.000 lei către SC „B.P.” şi 403.082.276 lei, către S.C. „E.A.”

În temeiul art. 191 Cod procedură penală, instanţa a obligat pe inculpaţi la cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin Hotărârea Guvernului nr. 12/1991, a fost înfiinţată Regia Autonomă ROMCEREAL, persoană juridică cu sediul în Bucureşti şi aflată sub autoritatea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, care, ulterior prin Hotărârea Guvenrului nr. 1054/1995 s-a reorganizat devenind Agenţia Naţională a Produselor Agricole a cărei organizare şi funcţionare a fost reglementată prin Regulamentul de aplicare a hotărârii de guvern, ambele publicate în Monitorul Oficial al României nr. 2 din 9 ianuarie 1996.

Potrivit art. 6 din acest Regulament, ANPA avea ca obiect de activitate, contractarea, achiziţionarea, depozitarea şi desfacerea cerealelor, leguminoaselor boabe şi seminţelor oleaginoase, asigurarea constituirii rezervelor naţionale la produsele agricole declarate de importanţă naţională, prestarea de servicii la solicitarea producătorilor agricoli şi a altor deţinători de produse, precum şi efectuarea de operaţiuni import – export legate de obiectul său de activitate.

Faţă de producţia record de cereale obţinută în perioada 1994 – 1995, „R” prin adresa nr. 94 din 8 martie 1995, a încunoştinţat Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei că există un excedent de 1,1 milioane tone grâu, solicitând aprobarea livrării acestui produs către societăţile comerciale care au ca obiect de activitate panificarea grâului, producerea pâinii, cu condiţia vânzării la preţurile supravegheate de stat.

Prin nota de negociere din 29 iunie 1995, Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministerul Comerţului şi Centrocoop, au stabilit că se poate livra grâu de panificaţie pentru consumul intern la preţul de 318 lei/kg, cu respectarea următoarelor condiţii:

„Societăţile comerciale cu capital privat, vor depune la „R” copie de pe statutul firmei din care să rezulte că au în obiectul de activitate morărit şi panificaţie, copie de pe certificatul de înmatriculare, copie de pe certificatul de înregistrare fiscală şi adresă de solicitare care va cuprinde următoarele elemente:

– destinaţia cerealelor solicitate;

– angajamentul de plată al mărfii la ridicare;

– angajament de valorificare a produselor rezultate prin prelucrarea cerealelor la preţurile supravegheate de stat”.

Prin telexul nr. 169 din 7 septembrie 1995, conducerea „R”, în vederea respectării întocmai a celor dispuse anterior, a făcut următoarele precizări:

– livrarea la intern a produselor din fondul de consum al sucursalei, se face numai pe bază de repartiţie, dată în scris de regie, în condiţiile de mai sus arătate;

– livrarea la export a produselor din fondul de consum se face numai pe bază de licitaţie organizată de regie şi comunicată în scris sucursalei din teritoriu;

Preocuparea deosebită a „R” a fost determinată de menţinerea preţului de 318 lei/kg. la grâul de consum livrat la intern, şi corelativ menţinerea preţului la pâine şi produse de panificaţie, pe de o parte, şi de faptul că pe piaţa mondială preţul grâului a cunoscut o accentuată creştere.

De asemenea, s-a constatat că Regia se confrunta cu un mare număr de cereri pentru obţinerea de repartiţii pentru grâul de panificaţie, situaţie în care a dispus să se urmărească modul de folosire al produsului, în conformitate cu condiţiile mai sus expuse.

Nu s-a exclus astfel posibilitatea ca, o parte din cei care obţineau repartiţii de grâu pentru panificaţie, să-i schimbe destinaţia, astfel încât grâul prin intermediul altor societăţi să ajungă a fi exportat, pe această cale obţinându-se profituri importante derivate din diferenţa substanţială a preţurilor.

Instanţa de fond a constatat că, prejudicierea statului prin schimbarea destinaţiei grâului de către inculpaţii trimişi în judecată în prezenta cauză, a fost posibilă şi prin coruperea unor funcţionari din cadrul „R” Sucursala Dolj, care în schimbul unor avantaje materiale şi-au încălcat atribuţiunile de serviciu sau şi le-au exercitat în mod preferenţial.

Referitor la faptele comise de inculpaţi, în contextul general mai sus expus, instanţa de fond a reţinut următoarele:

1. M.A.E. director al ROMCEREAL- RA Sucursala Dolj, la 20 decembrie 1994, a semnat contractul de vânzare – cumpărare nr. 4381, prin care „R” vindea la S.C. „B.P.” S.R.L, patronată de inculpatul A.M.I., cantitatea de 4.000 tone grâu încolţit la preţul de 190.000 lei tona, cu condiţia ca preţul să fie achitat în avans în proporţie de 50%, iar diferenţa pe măsura primirii facturilor, dar nu mai târziu de 5 zile.

Derularea contractului a început la 23 decembrie 1994, când din Silozul Leu a fost ridicată cantitatea de 832.220 kg. grâu, iar în luna ianuarie 1995 din alte silozuri a fost ridicată diferenţa de grâu până la concurenţa valorică de 1.050,2 milioane lei, din care firma cumpărătoare achitase doar 255.000.000 lei.

Spre sfârşitul lunii ianuarie 1995 şi începutul lunii februarie 1995, inculpatul A.M.I., l-a rugat pe martorul E.S., şef al Silozului Leu, să intermedieze o discuţie cu directorul M.A.E., astfel încât împreună s-au depalasat la domiciliul acestuia din urmă.

Cu ocazia vizitei, inculpatul A.M.I., i-a cerut lui M.A.E., să-i suplimenteze contractul cu încă 6.000 tone, după care, l-a vizitat personal, împrejurări în care i-a dat suma de 4.000.000 lei.

În aceeaşi perioadă, se încheie actul adiţional la contractul de vânzare – cumpărare, act nedatat prin care societatea inculpatului A.M.I., cumpăra încă 6.000 tone grâu încolţit.

Prin încheierea acestui act adiţional inculpatul M.A.E. a încălcat grav atribuţiunile de serviciu, deoarece în condiţiile în care grâul livrat în baza contractului iniţial nu fusese achitat, nu putea încheia un act adiţional.

În final, firma inculpatului A.M.I., a rămas debitoare cu suma de 532.000.000 lei, astfel încât „R” acţionat-o în justiţie, obţinând titlu executor, respectiv sentinţa civilă nr. 506 din 7 decembrie 1995, a Tribunalului Dolj.

În sarcina inculpatului M.A.E., se mai reţine, că, în luna septembrie 1995, a semnat ceritificatul de depozit prin care a atestat în mod nereal că S.C. „I.S.” este proprietara cantităţii de 4.000 tone grâu de panificaţie, aflat în depozitele „R”.

Certificatul de depozit nu exprimă realitatea, deoarece firma respectivă, la acea dată nu perfectase nici un contract de cumpărare şi nu achitase nici o sumă de bani.

2. S.I., director adjunct, la „R”, printre altele, supraveghea şi coordona activitatea de încheiere şi derulare a contractelor perfectate cu diferiţi parteneri de afaceri.

La 23 februarie 1995, inculpatul a semnat la rubrica director, nota telefonică nr. 37 din 23 februarie 1995, prin care interzicea unităţilor din subordine livrarea grâului către agenţii care nu achitaseră preţul, în această situaţie aflându-se şi firma inculpatului A.M..

Cu toate acestea, inculpatul S.I. nesocotind dispoziţiile date prin nota telefonică, s-a deplasat la Silo,, unde a dispus şefului unităţii, martorul T.A., să continue livrările de grâu către S.C. „B.P.” garantând că preţul va fi achitat, întrucât îl cunoaşte pe A.M.I..

Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că inculpatul S.I. era în relaţii apropiate cu inculpatul A.M.I., făcându-i acestuia mai multe vizite la sediul firmei.

În virtutea acestor relaţii şi pentru a-i facilita livrarea grâului, inculpatul S.I. a solicitat de la A.M.I. un împrumut de 5.000.000 lei, din care a restituit numai 3.000.000 lei.

Suma respectivă a fost predată inculpatului S.I., de martora I.L.C., secretară la firma inculpatului A.M.I., din dispoziţia şi în biroul acestuia.

3. M.T., în calitate de şef al serviciului livrări din cadrul Sucursalei Dolj, pendinte de „R”, avea ca atribuţii de serviciu, încheierea şi urmărirea derulării contractelor încheiate cu partenerii, supravegherea respectării disciplinei contractuale, negocierea tarifelor cu societăţile comerciale şi întocmirea documentaţiei necesare în cazul nerespectării clauzelor contractuale.

S-a reţinut că martorul F.D., director general al S.C. „D” o cunoştea de mai mult timp pe inculpata M.M.C., secretară a directorului Sucursalei Dolj a „R” şi a aflat de la aceasta că poate să contracteze diferite cantităţi de grâu, în condiţiile în care vor fi sensibilizaţi factorii de decizie ai sucursalei.

Prin intermediul inculpatei M.M.C., reprezentanţii S.C. „D”, au reuşit să-i cunoască pe inculpaţii M.A.E. şi M.T., şi în final, la 7 noiembrie 1995, să perfecteze contractul de vânzare – cumpărare nr. 4396, completat de M.T. şi semnat de directorul M.A.E..

În contract s-a stipulat un preţ mult inferior celui legal, creându-se astfel facilităţi nejustificate firmei cumpărătoare.

Pentru facilităţile create, inculpata M.C.M., a primit suma de 1.000.000 lei, iar M.T. 2.000.000 lei, de la reprezentanţii firmei cumpărătoare.

Ulterior, contractul nu s-a derulat, întrucât s-a constatat a fi afectat de serioase vicii de fond.

Instanţa reţine că inculpatul M.T. a primit banii cu titlu de mită, cu ocazia deplasării la Restaurantul „Roata” din municipiul Craiova, în biroul patronului acelui local.

4. N.V., în calitate de şef al Bazei de recepţie Filiaşi, aparţinând de „R” răspundea printre altele de cantitatea şi calitatea produselor livrate către beneficiari.

S-a reţinut că de la Baza de recepţie Filiaşi, figurau că cu cumpărat grâu, printre alţii, inculpaţii D.C., patron al firmei S.C. „O.C.” şi M.Gh., director al formei S.C. „M” dar în realitate, beneficiar al grâului, era inculpatul C.M., finanţator al afacerii, acesta fiind cel care participa efectiv la preluarea grâului şi expedierea în Portul Brăila.

În aceste condiţii, inculpatul C.M., avea un real interes de a-l cunoaşte pe inculpatul N.V. şi de a impulsiona livrarea cantităţilor de grâu.

Instanţa a reţinut că inculpatul C.M. se cunoştea de mai mult timp cu inculpatul M.N., acesta din urmă fiind asociat la firma S.C. „L” cu inculpata V.E. fostă secretară la „R”şi care se afla în relaţii apropiate cu N.V.

În acest context, inculpatul C.M., prin intermediul inculpatei V.E., a cunoscut pe inculpatul N.V., solicitându-i acestuia să impulsioneze încărcarea şi livrarea grâului cumpărat.

Cu ocazia discuţiilor purtate cu N.V., inculpatul C.M. a aflat de existenţa unei repartiţii de grâu în favoarea firmei condusă de inculpatul D.C., şi valorificând informaţia a perfectat o înţelegere cu D.C. finanţând întreaga cantitate de grâu, preluând-o şi livrând-o la export.

În cursul discuţiilor purtate, inculpaţii N.V. şi C.M. au convenit ca primul să primească de la cel de-al doilea un comision de 10 lei la fiecare kg. de grâu încărcat şi livrat din Baza de recepţie Filiaşi.

Instanţa a concluzionat că faţă de cantitatea de aproximativ 3.000 tone de grâu livrată din baza Filiaşi în favoarea firmelor conduse sau reprezentate de inculpatul C.M., N.V. conform înţelegerii perfectate urma să primească aproximativ suma de 30.000.000 lei.

În ziua de 19 februarie 1996, inculpaţii C.M. şi N.V., în virtutea înţelegerii anterioare s-au deplasat la sediul firmei inculpatului M.Gh., deplasarea fiind impusă de faptul că inculpatul Cucoaneş, de moment, nu dispunea de banii necesari cumpărării unui autoturism Cielo, pe numele fiului inculpatului N.V..

Se menţionează că inculpaţii C.M. şi N.V. se cunoşteau, aflându-se în realţii de afaceri şi în acest context era posibilă acordarea unui împrumut.

Cert este că, la data respectivă, inculpatul M.Gh. nu îl cunoştea pe inculpatul N.V. şi că la solicitarea inculpatului C. M. a fost de acord şi a virat din contul firmei sale suma de 32.000.000 lei, către S.C. „R” pentru N.C.C.

La circa o săptămână, inculpatul N.V. a mers personal la firma inculpatului M.Gh., cerându-i acestuia suma de 7.000.000 lei, necesară pentru procurarea unui autoturism Dacia.

După discuţia telefonică cu inculpatul C.M., şi garanţia restituirii banilor de către acesta, inculpatul M.Gh. a dat lui N.V. suma solicitată, banii provenind din economii personale.

S-a mai reţinut că inculpatul N.V. a semnat procesul – verbal nr. 120 din 6 februarie 1996, prin care a atestat în mod nereal că S.C. „OC” este proprietatea cantităţii de 5.000 tone grâu, pe care îl cedează la S.C. „C”.

În realitate, cantitatea respectivă nu era disponibilă la Baza de recepţie, iar între societăţile mai sus menţionate nu exista un contract.

5. Inculpatul A.M.I., era patronul S.C. „B.P.” şi S.C. „E.A.C.”, ambele cu sediul în municipiul Craiova şi la 25 septembrie 1994, în calitate de reprezentant al primei firme, a cumpărat un microbuz marca Citroen C.25 de la martorul L.I., cu suma de 20.000.000 lei, fără să înregistreze în contabilitate operaţiunea, dar întocmind o convenţie comercială în scopul vânzării maşinii către S.C. „M:C.” atestând că firma cumpărătoare a achitat suma de 7.000.000 lei, diferenţa urmând să fie remisă în termen de 2 luni.

În realitate, inculpatul a primit suma de 15.000.000 lei, fără să înregistreze operaţiunea în contabilitatea societăţii, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului pe profit.

La 28 aprilie 1995, aceeaşi firmă a inculpatului A.M.I., a cumpărat din import 2 combine marca Class, cu o valoarea declarată de 1.765 DM, la care s-au adăugat cheltuielile cu taxele vamale şi comisionul vamal, astfel încât mijloacele fixe au fost înregistrate în contabilitatea societăţii cu valoarea de 2.780.615 lei.

La 15 mai 1995, inculpatul a vândut o combină martorului C.A. cu suma de 4.720.000 lei, încasată în numerar şi evidenţiată în registrul de casă din aceeaşi dată.

În realitate, s-a stabilit că preţul vânzării a fost de 14.499.880 lei, astfel încât, prin procedeul folosit, inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit datorat statului, în valoare de 3.716.354 lei.

Cea de-a doua combină a fost vândută martorului B.I., cu factura nr. 1719098 din 26 mai 1995, în care s-a trecut preţul nereal de 668.500 lei, în timp ce preţul convenit a fost de 2.000.000 lei, astfel încât şi în acest caz inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit de 232.770 lei.

Prima instanţă a apreciat că faptele inculpatului s-au comis în baza unei rezoluţiuni infracţionale unice la intervale scurte de timp, astfel că se impune aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În sarcina aceluiaşi inculpat s-a reţinut că, în perioada mai 1995 – mai 1996, a ridicat avansuri de la firma S.C. „E.A.C.” al cărei asociat unic era, în sumă totală de 964.017.800 lei, din care a justificat doar suma de 560.935.524 lei.

Suma a fost cheltuită de inculpat în interes propriu, în condiţiile în care societatea avea datorii importante faţă de creditori, cu intenţia vădită a fraudării intereselor acestora.

Pentru ascunderea avansurilor pe care nu le justificase, şi vrând să acrediteze ideea cheltuirii banilor în folosul societăţii, inculpatul a încheiat la 26 decembrie 1995 cu martorul G.M.C., un contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect o suprafaţă de 1.454 m.p, teren situat în municipiul Craiova, cu suma de 20.000 DM, pentru ca a doua zi să încheie un alt act prin care vindea acest teren firmei sale cu suma de 310.000.000 lei.

Tot în acest scop, la 22 februarie 1995, inculpatul a cumpărat prin mandatarul D.M. un imobil situat în municipiul Craiova cu suma de 2.000.000 lei, pentru ca la 3 aprilie 1996 să vândă imobilul firmei sale la preţul de 350.000.000 lei.

6. Inculpaţii M.N. şi V.E., asociaţi la S.C. „L”, au conlucrat pentru obţinerea dispoziţiei de livrare nr. 395 din 23 ianuarie 1996, având ca obiect 500 tone grâu, angajamentul fiind semnat numai de inculpata V.E.

În baza acestei repartiţii, firma S.C. „L” ridicat cantitatea de 469 tone grâu de la Silozurile Băileşti şi Banu Mărăcine, iar cantitatea de 148.600 kg. a fost vândută la S.C. „L”, şi livrată efectiv la S.C. „D.P.”. Cantitatea de 320 kg. grâu a fost vândută la S.C. MTJT vagoanele având destinaţia Brăila P.T.E.D 1.

S-a reţinut că, prin schimbarea destinaţiei grâului de panificaţie inculpaţii au produs un prejudiciu în sumă de 52.713.703 lei.

Pe de altă parte, în sarcina inculpatului M.N., s-a reţinut că nu a evidenţiat în contabilitatea S.C. „L” unele sume în lei şi valută, rezultate din activităţi comerciale.

Astfel, cu factura din, 20 iunie 1994, firma inculpatului a livrat unei firme din Ungaria, cantitatea de 36 m.c cherestea de fag în valoare de 12.628,8 USD, evidenţiind în contabilitate numai suma de 6.318 USD, din care a ridicat un avansa în sumă de 5.998 USD, justificând doar suma de 900 USD, prin depunere în contul valutar.

În cursul anilor 1995 şi 1996, inculpatul M.N., a încasat cu numerar, sume în lei de la mai mulţi agenţi economici, cu care se afla în relaţii comerciale, totalizând 189.529.900 lei, neevidenţiindu-le în contabilitatea firmei.

De asemenea, prin întocmirea de documente neconforme cu realitatea, a înfăţişat datorii inexistente ale societăţii respective, majorând în mod nelegal cheltuielile societăţii, cu suma care nu au la bază documente justificative.

Astfel, la 31 ianuarie 1996, inculpatul a întocmit o factură, pentru cantitatea de 500 tone grâu, în valoare de 150.000.000 lei, în care furnizor apare S.C. „A.C.” iar beneficiar S.C. „L” încasând suma de 15.000.000 lei ca plată în avans, dar în realitate, operaţiunea comercială nu a avut loc.

Cu toate acestea, în evidenţele S.C. „L”, aceasta apare ca debitoare faţă de S.C. „A.C.”cu suma de 135.000.000 lei, operaţiune contabilă total nereală.

În vara anului 1994, acelaşi inculpat a primit de la martorul P.V., sumele de 3.500 DM şi 4.421 USD, pentru achiziţionarea unei combine de recoltat păioase, încheind un contract de vânzare – cumpărare şi semnând de primirea banilor.

Deşi contractul a fost făcut în numele S.C. „L” S.R.L, operaţiunea nu este înregistrată în evidenţa contabilă a societăţii.

S-a apreciat că în condiţiile în care angajamentul dat cu ocazia obţinerii repartiţiei, a fost semnat numai de inculpata V.E., în sarcina inculpatului M.N. nu se poate reţine infracţiunea fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 Cod penal.

7. M.F. P.C., în calitate de director executiv al S.C.”D”, în luna decembrie 1995, a solicitat şi a obţinut de la „R”, o repartiţie pentru cumpărarea a 5.000 tone grâu panificaţie, cu condiţia prelucrării şi obţinerii de făină şi produse de panificaţie, la preţuri supravegheate de stat.

În baza acestei repartiţii între societatea inculpatului şi „R” s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare, iar ulterior la 15 decembrie 1995 se mai încheie un alt contract pentru 1.200 tone grâu furajer.

Pentru obţinerea repartiţiei, inculpatul a semnat un angajament prin care se obliga să respecte clauzele impuse.

S-a reţinut că întreaga cantitate de grâu a fost finanţată de S.C. „A.T.I.”, care ulterior a vândut grâul în străinătate.

S-a concluzionat că, în condiţiile în care firma inculpatului nu avea ca obiect de activitate fabricarea de produse de morărit şi panificaţie, pe de o parte, iar toată cantitatea de grâu a fost plătită, primită şi expediată efectiv de S.C. „ATI”, inculpatul M.F.P.C. a acţionat cu intenţia vădită de a afecta pe „R” prin schimbarea destinaţiei grâului.

În cursul lunii aprilie 1996, acelaşi inculpat a obţinut o repartiţie de 500 tone grâu panificaţie, pe care în ziua de 8 mai 1996, a expediat-o de la Silozul Segarcea la S.C. „M” cu staţia de destinaţie Galaţi Port bazin, pe scrisorile de trăsură figurând ca prădător S.C. „I”.

8. Inculpatul O.I. fost administrator la S.C. „T.P.”, în baza documentaţiei depuse şi angajamentului semnat, a obţinut la 2 februarie 1996, o repartiţie pentru 400 tone grâu panificaţie.

Urmare repartiţiei, firma inculpatului, înainte de a poseda efectiv cantitatea respectivă de grâu, a vândut-o la S.C”M”, aceasta din urmă revânzând-o la S.C. „L”.

Grâul a fost încărcat din Silozul Băileşti şi livrat prin intermediul S.C. „L” firmei „MTJ T”, care l-a exportat.

Din scrisorile de trăsură, rezultă că cele 8 vagoane de grâu au fost expediate direct la Brăila în numele destinatarului „MTJT”.

9. Inculpatul M.L. era asociat la firmele S.C. „K.C.” şi „M” ambele cu sediul în municipiul Craiova.

La 11 ianuarie 1996, inculpatul în numele primei societăţi a solicitat la „R” repartiţia a 1.000 tone grâu panificabil, semnând în acelaşi sens un angajament, obţinând la 15 ianuarie 1996, repartiţie de 500 tone de la Sucursala Dolj.

Acelaşi inculpat, în numele celei de-a doua societăţi, a mai solicitat pe bază de angajament, şi obţinut la 31 ianuarie 1996 o repartiţie de încă 500 tone grâu panificaţie.

Se reţine că întreaga cantitate de grâu obţinută pe baza celor două repartiţii a fost vândută la S.C. „P.T.” aceasta din urmă revânzând-o la S.C. „I.I.E.”, societate care a exportat-o.

Instanţa a constatat că întreaga cantitate de grâu a fost plătită în realitate de S.C. „P.T.” şi S.C. „T.I.”, firme patronate de aceleaşi persoane.

10. Inculpatul S.D., director al S.C. „S”, a solicitat în luna aprilie 1996, la ANPA Bucureşti, (fostă ROMCEREAL – RA), eliberarea unei repartiţii pentru cantitatea de 1.000 tone grâu de panificaţie, semnând în acest scop un angajament.

Obţinând repartiţie, inculpatul a încheiat cu ANPA contractul nr. 1050 din 24 aprilie 1996, iar în luna mai 1996, a recepţionat de la Silozul Potcoava, judeţul Olt, cantitatea respectivă, pe care a vândut-o la S.C. „I.I.E.”, grâul fiind expediat direct în Portul Constanţa.

S-a constatat că plata grâului către ANPA s-a făcut direct de către firma cumpărătoare, pe baza unui contract încheiat cu firma inculpatului.

11. Inculpata R.L., în calitate de administrator al S.C. „P.P.”, în cadrul discuţiilor purtate cu inculpatul M.N. în luna ianuarie 1996, a acceptat ideea obţinerii unei repartiţii de grâu panificabil, deşi nu avea această activitate, în obiectul societăţii.

În acest sens, inculpata a semnat un angajament pe care l-a predat inculpatului M.N. şi pe baza căruia ulterior, la 30 ianuarie 1996, „R” a emis o repartiţie pentru cantitatea de 500 tone grâu panificaţie, către S.C. „P.P.”

Întreaga afacere a fost finanţată direct de S.C. „L” care a „cumpărat” grâul de la societatea inculpatei R.L. şi l-a revândut la S.C. „MTJT” aceasta exportându-l în Anglia.

Instanţa a reţinut că inculpata R.L. a acţionat, de la început, cu intenţie frauduloasă, semnând angajamentul ce nu corespundea realităţii şi întocmind ulterior forme de vânzare a grâului, despre care avea cunoştinţă că va ajunge la export şi obţinând astfel un beneficiu ilicit.

12. Inculpatul A.V., director al S.C. „A”, pe baza unui angajament, a solicitat de la „R”, repartiţie pentru grâu de panificaţie.

La 20 decembrie 1995, „R” a emis repartiţia nr. 2265 pentru S.C. „A”, şi repartiţia nr. 2264 pentru S.C. „V.E.”pentru cantităţile de câte 500 tone grâu panificaţie.

Printr-o minută încheiată, S.C. „V.E.” ceda în favoarea lui S.C. „A” repartiţia, astfel încât în baza celor două repartiţii, la 21 decembrie 1995, societatea inculpatului încheie cu Sucursala Dolj – „R”, un contract de vânzare – cumpărare pentru 1.000 tone grâu panificaţie la preţul de 318 lei/kg.

Înainte de livrarea efectivă a grâului, inculpatul a încheiat cu S.C. „R” contractul de vânzare – cumpărare pentru toată cantitatea de grâu la preţul de 395 lei/kg.

S-a reţinut că finanţarea afacerii a fost asigurată de S.C. „R.T.”care a virat banii în contul „R” după care, a expediat grâul la export.

13. Inculpatul C.I., unic asociat la S.C. „C.I.” a solicitat pe bază de angajament şi a obţinut de la „R” o repartiţie de 500 tone grâu pentru panificaţie.

După obţinerea repartiţiei, dar anterior preluării grâului, inculpatul a încheiat cu S.C. „T.T.”un contract de vânzare – cumpărare pentru toată cantitatea la preţul de 395 lei/kg., societatea cumpărătoare finanţând de fapt afacerea.

Astfel, în perioada 14 martie 1996 – 5 aprilie 1996, întreaga cantitatea de grâu a fost expediată de la Silozul Segarcea, de către S.C. „T.T.” direct în Portul Constanţa, având ca destinatar pe S.C. „G.P.R.” societate care l-a exportat în Slovacia.

14. La 11 ianuarie 1996, S.C. „O” al cărui director era inculpatul P.D., a solicitat la „R”, repartiţia de 1.500 tone grâu panificaţie, semnând în acest sens un angajament şi anexând factura nr. 0253968 antedatată la 14 iulie 1993, prin care S.C. „R.C.” firma aceluiaşi inculpat, vindea la S.C. „O”, o instalaţie pentru fabricat pâine.

S-a stabilit că factura respectivă nu exprima realitatea, şi a fost întocmită cu scopul inducerii în eroare a „R”.

Înainte de a intra în posesia grâului, S.C. „O”, prin inculpatul P.D., refacturează întreaga cantitate la preţul de 370 lei/kg. către S.C. „R” aceasta revânzându-l la S.C. „M” firmă care l-a exportat în Panama.

În realitate, afacerea a fost finanţată de S.C. „R”.

15. Inculpatul S.Gh., era administrator al S.C. „E.C.”

Sub angajament la 24 ianuarie 1996, a obţinut repartiţie pentru cantitatea de 500 tone grâu panificaţie, dar anterior încheiase deja un contract cu S.C. „D”, reprezentată de inculpatul M.F.P.C., prin care împuternicea pe acesta din urmă să recepţioneze şi să expedieze grâul.

Afacerea nu s-a mai derulat, întrucât nu au fost avansaţi banii cu titlu de preţ.

La 3 aprilie 1996, beneficiind de faptul că avea documentaţia deja depusă la „R” inculpatul S.Gh., sub angajament, solicită şi obţine o nouă repartiţie de 500 tone grâu panificaţie, încheind contractul nr. 1070 din 11 aprilie 1996, cu Sucursala Dolj.

În realitate, plata grâului s-a făcut de către S.C. „D”, iar livrarea din siloz s-a făcut în Portul Galaţi, având ca destinatar pe S.C. „T.T.”, firmă care a exportat grâul în Olanda.

Constatând că afacerea este profitabilă, inculpatul a mai încercat să obţină o nouă repartiţie, dar solicitarea i-a fost respinsă.

16. Urmare solicitărilor făcute sub angajament, „R”, la 11 septembrie 1995, a aprobat livrarea cantităţii de 500 tone grâu panificaţie, în favoarea S.C. „O” administrator fiind inculpatul D.C..

Valorificând repartiţia, la 12 septembrie 1995, societatea inculpatului a încheiat contractul de vânzare – cumpărare cu „R”, având ca obiect 500 tone grâu panificaţie, la 318 lei/kg.

Deoarece inculpatul nu a dispus de resurse financiare, contractul nu s-a derulat până în luna 1996, când de la Baza Filiaşi, s-a ridicat cantitatea de 443.250 kg. grâu în valoare de 124.657.600 lei.

În realitate, anterior ridicării grâului şi în vederea atragerii resurselor financiare de care avea nevoie, inculpatul D.C. în numele S.C. „O” la 15 decembrie 1995 a emis o factură prin care a revândut firmei S.C. „D.A”, întreaga cantitate de grâu, aceasta revânzându-l firmei S.C. „C”.

17. Referitor la inculpata M.C.H. deosebit de cele arătate la pct. 3, – inculpatul M.T., s-a reţinut că aceasta a fost cea care a făcut legătura între D.I. şi inculpatul M.T., datorită relaţiilor de amiciţie cu primul şi relaţiilor de serviciu cu cel de-al doilea inculpat.

De asemenea, instanţa a reţinut că inculpata a fost prezentă şi mai mult a iniţiat întâlnirile între inculpatul M.T. şi D.I. la Restaurantul „R”, din municipiul Craiova, patronat de martorul C.N.

18. În ceea ce priveşte pe inculpaţii C.M. şi M.Gh., faţă de precizările făcute la pct. 4 atunci când s-a analizat situaţia inculpatului N.V., s-au reţinut următoarele:

Inculpatul C.M. direct interesat în derularea afacerilor cu grâu ce se livrau de la Baza Filiaşi, cu ajutorul inculpatei V.E., l-a cunoscut pe inculpatul N.V., perfectând cu acesta o înţelegere de a-i da un comision de 10 lei/kg. pentru cantitatea de grâu încărcată şi expediată.

S-a reţinut că înţelegerea celor doi s-a perfectat în absenţa inculpatului M.Gh., care la acea dată nici nu-l cunoştea pe inculpatul N.V..

Predarea sumelor de bani, conform înţelegerii anterioare s-a făcut de către inculpatul C.M., prin intermediul inculpatului M.Gh., cei doi aflându-se în afaceri comerciale.

Referitor la inculpatul M.Gh., s-a apreciat că fapta acestuia de a dispune de suma de 32.000.000 lei fără aprobare din contul societăţii S.C.”M”, constituie infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 4 din Legea 31/1990, precizându-se că cealaltă sumă nu provenea din contul societăţii, ci erau banii personali ai inculpatului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită, şi respectiv luare de mită, instanţa a apreciat că se află în prezenţa unor unităţi naturale infracţionale, consumate în momentul perfectării înţelegerii, fiind irelevant faptul că suma convenită a fost predată în rate.

Sub aspectul soluţionării laturii civile, instanţa de fond a apreciat că prejudiciul real încercat de „R”, constă în diferenţa de preţ pentru cantităţile de grâu livrate pe baza repartiţiilor şi a căror destinaţie a fost abuziv schimbată de inculpaţi.

Ca bază de calcul, instanţa a plecat de la preţul subvenţionat de 318 lei/kg, cel de-al doilea punct de referinţă fiind preţul practicat la bursă la datele respective.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, partea civilă S.C. „C.C.”, N.A.P., moştenitoarea inculpatului N.V., şi inculpaţii M.A., S.I., M.T., C.M., M.Gh., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V., S.Gh., M.N., V.E., M.F.P., D.C., şi P.D..

Parchetul a criticat sentinţa pentru greşita încadrare juridică a faptelor de înşelăciune, în sensul că eronat s-au raportat dispoziţiile art. 215 din Codul penal, la art. 229 din Codul penal; referitor la inculpatul M.Gh. că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la toate faptele cu judecarea cărora a fost investită, greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, la neconfiscarea autoturismului Cielo, la greşita achitare a aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 din Codul penal, greşita încadrare juridică a faptelor de evaziune fiscală, şi la omisiunea confiscării sumei de 7.000.000 lei de la moştenitorii inculpatului N.V..

Partea civilă S.C. „C” a solicitat în apelul său, obligarea la plata despăgubirilor, a inculpaţilor, în solidar cu societăţile comerciale, în numele cărora şi pentru care au acţionat.

Inculpaţii au criticat sentinţa referitor la greşita condamnare pentru infracţiunea de înşelăciune, nefiind îndeplinite elementele constitutive ale acesteia, lipsind latura subiectivă specifică, la greşita individualizare a pedepselor, la greşita soluţionare a laturii civile, faptele nefiind de natură a produce consecinţe juridice şi la intervenirea unor cauze obiective pentru o parte din inculpaţi, care au făcut imposibilă panificarea grâului.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 335 din 24 iulie 2000, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, referitor la inculpaţii: M.N., V.E., M.F. P.C., D.C., P.D., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V., S.Gh. şi A.M.

A respins ca nefondat apelul declarat de parchet, referitor la inculpaţii M.Gh., C.M., şi N.A.P.

A respins ca nefondate, apelurile declarate de S.C. „C” şi N.A.P.

A admis apelurile declarate de inculpaţii M.A., S.I., M.T., C.M., M.Gh., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V., S.Gh., M.N., V.E., M.F.P.C., D.C. şi P.D..

A desfiinţat sentinţa penală nr. 220 din 6 aprilie 1999, a Tribunalului Dolj, sub următoarele aspecte:

I. În temeiul art. 334 Cod procedură penală;

A schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţii M.N., V.E., M.F.P.C., D.C., P.D., C.I., O.I., M.L., S.D., R.L., A.V. şi S.Gh., din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2 şi 3 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 2,3 Cod penal cu art. 13 Cod penal.

A reîncadrat faptele inculpatului M.N. din infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 292 Cod penal şi art. 12 din Legea 87/1994 în infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 25 raportat la art. 292 Cod penal, şi respectiv art. 13 din Legea 87/1994, cu art. 13 Cod penal.

1. Referitor la inculpatul M.N.

În baza art. 25 raportat la art. 292 Cod penal, cu art. 13 Cod penal,

a condamnat l-a condamnat la 1 an închisoare, – pedeapsă graţiată, conform art. 1 din Legea 137/1997.

c. În baza art. 215 alin. 2 şi 3, cu art. 13 Cod penal, l-a condamnat la 1 an închisoare, cu art. 64 – 71 Cod penal.

d. În baza art. 13 din Legea 87/1994 l-a condamnat la 1 an închisoare cu art. 64 – 71 Cod penal.

În baza art. 33 – 34 Cod penal, a contopit pedepsele de la pct. c şi d în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, pe care o constată executată.

2. Inculpaţii M.F.P.C., D.C., P.D., C.I., V.E., S.D., R.L., A.V., S.Gh., M.L. au fost condamnaţi în baza art. 215 alin. 2 şi 3 cu art. 13 Cod penal . . .

A anulat actul fals, denumit angajament.

II. 1.Referitor la inculpatul M.A.E.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal şi a înlăturat măsura confiscării.

A menţinut numai dispoziţiile referitoare la infracţiunea prevăzută de art. 289 Cod penal cu art. 13 Cod penal, deducerea detenţiei preventive şi anularea actului fals.

2. Referitor la inculpatul S.I.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal.

A redozat la 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. 1 Cod penal cu art. 13 Cod penal, constatând-o executată.

A înlăturat obligarea la despăgubiri către S.C. „C.C.”, şi A.M.I..

3. Referitor la inculpatul M.T.

A redozat la 1 an închisoare, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal cu art. 13 Cod penal şi art. 74 – 76 Cod penal, pe care o constată executată.

4. Referitor la inculpatul C.M.

A redozat la 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 cu art. 13 Cod penal, pe care o constată executată.

A menţinut dispoziţiile referitoare la restituirea cauţiunii şi la cheltuielile judiciare.

5. Referitor la inculpatul M.Gh.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f Cod procedură penală, a încetat procesul penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, cu art. 13 Cod penal.

6. Referitor la inculpatul A.M.I.

A redozat la 2 ani închisoare cu art. 64 – 71 Cod penal, pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea 87/1994, cu art. 41 alin. 2 Cod penal.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că într-adevăr, raportarea art. 215 din Codul penal, la art. 229 din acelaşi cod este greşită întrucât partea civilă nu a avut bunuri din cele prevăzute de art. 135 alin. 4 din Constituţia României.

S-a mai reţinut că inculpaţii au acţionat cu intenţie calificată de înşelăciune în convenţie, încadrarea corectă a acestei fapte, fiind în art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod, că s-a omis a se dispune anularea unui act fals, intitulat angajament, întocmit de inculpatul O.I., că se impune achitarea inculpaţilor M.A.E. şi S.I. pentru infracţiunea de luare de mită, deoarece prima instanţă a interpretat eronat probele administrate; de asemenea, se impune achitarea, inculpatului M.L. pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţie şi infracţiunea de uz de fals, faptele sale se circumscriu exclusiv în sfera raporturilor comerciale.

Instanţa de apel a mai considerat că se impune schimbarea şi a altor încadrări, precum şi reindividualizarea unor pedepse, în sensul arătat în dispozitivul deciziei.

Împotriva acesteia, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, partea civilă S.C. „C.C.” şi inculpaţii S.I., M.T., M.F.P.C., C.I., D.C., P.D., O.I., S.Gh., R.L., A.V., S.D., C.M., V.E. şi M.N.

Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

Parchetul critică decizia referitor la inculpatul M.L. pentru greşita achitare a acestuia pentru infracţiunile de fals în declaraţii prevăzute de art. 292 din Codul penal şi înşelăciune în convenţie prevăzută de art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, susţinând că această soluţie se datorează unei erori grave de fapt.

De asemenea, critică decizia referitor la inculpatul M.A.E. pentru greşita achitare a acestuia în ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal pentru acelaşi motiv de la cazul anterior.

Tot pentru acelaşi motiv, mai critică decizia pentru greşita menţinere a soluţiei de achitare a inculpatului S.I. pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal, precum şi pentru greşita încetare a procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990, faţă de acelaşi inculpat.

Criticile formulate sunt nefondate.

Din examinarea dosarului cauzei, se constată că instanţa de apel făcând o amplă analiză a numerosului material probator administrat şi examinând judicios apărările şi motivele de apel, la fiecare inculpat în parte, dar şi în ansamblu prin coroborarea probelor, a ajuns la concluzii juste cu privire la toţi inculpaţii din prezenta cauză, inclusiv cu privire la aspectele criticate prin recursul ce se analizează.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect că faptele inculpatului M.L. nu intră în ilicitul penal, fiind exclusiv raporturi de drept civil.

Referitor la inculpaţii M.A.E. şi S.I., privitor la infracţiunea de luare de mită, răspunderea penală a acestuia s-a reţinut greşit, în absenţa oricăror probe directe, în condiţiile unor declaraţii oscilante şi tendenţioase ale denunţătorului A.M.I., doar pe simple prezumţii.

Cu privire la inculpatul M.Gh., s-a motivat că înţelegerea din luna ianuarie 1996, între inculpaţii C.M. şi N.V., în legătură cu un comision de 10 lei pe kg. de grâu, s-a perfectat fără ca M.Gh. să aibă vreo contribuţie, sau măcar să-l cunoască pe N.V.

Cu privire la recursul declarat de partea civilă S.C. „C.C.”

Recursul nu a fost motivat, deşi la instanţa de recurs s-au dat mai multe termene de judecată pentru diferite motive şi cum nu se constată cauze de casare referitoare la soluţionarea laturii civile şi acest recurs este nefondat, urmând a se respinge ca atare.

Cu privire la recursurile declarate de inculpaţii S.I., M.T., M.F.P.C., C.I., D.C., P.D., O.I., S.Gh., R.L., A.V., S.D., C.M., V.E. şi M.N..

S-a susţinut, în esenţă, că vinovăţia stabilită în sarcina lor este consecinţa comiterii unor erori grave de fapt în neconcordanţă cu realitatea obiectivă, se obiectează apoi asupra sincerităţii denunţătorului D.I., neaprecierea corectă a unor probe, consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţie şi că s-au reţinut greşit şi celelalte infracţiuni, neexistând faptele sau neconstituind infracţiuni.

Criticile nu sunt fondate.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, instanţele au făcut o analiză judicioasă a materialului probator al dosarului, cu privire la fiecare caz în parte, reţinând numai acele fapte ce constituie infracţiuni, pentru care există probe certe, înlăturând faptele pentru care existau suspiciuni asupra obiectivităţii mărturiilor, datorită unor interese ale martorilor denunţători, ori contradictorii ce nu se pot concilia.

Rezultă clar, şi fără nici o îndoială că agenţi economici, fără resurse financiare suficiente, prin manoperele care au fost arătate, au obţinut de la „R”, repartiţii pentru grâu subvenţionat, pe care, în loc să le proceseze în produse de morărit şi panificaţie, le-au revândut cu adaos de preţ, la alte firme, unele din ele care făceau export.

Faptele în sine, dovedite cu actele care s-au întocmit şi depoziţiile martorilor, nu sunt contestate, iar apărările inculpaţilor în sensul că unii nu au semnat unele angajamente şi nu au legătură cu operaţiile de aprobare şi livrare de grâu, au fost amplu analizate de către cele două instanţe, înlăturate just şi suficient de motivat.

Omiterea semnării unor acte este nesemnificativă, din moment ce operaţiile de aprobare şi de livrare, au existat în realitate, fiind cert dovedite, existenţa lor nefiind contestată.

Neîntemeiată este şi apărarea în sensul că nu se poate reţine infracţiune, căci a fost vorba doar de o simplă operaţie comercială, ce excede sfera ilicitului penal.

Deoarece inculpaţii, atât la încheierea convenţiilor, au prezentat ca real faptul că grâul este destinat panificaţiei în ţara noastră, cât şi ulterior, sub aceeaşi susţinere, nereală au menţinut în eroare pe furnizor, corect s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune în convenţie.

De asemenea, este temeinic stabilit şi necontestat faptul că niciuna din cantităţile despre care este vorba, nu au avut destinaţia ce trebuia urmată, ci au fost vândute altor firme, uneori chiar înainte de a fi ridicate de cumpărător de la baze şi silozuri, care la rândul lor le-au revândut altora, iar în mai multe cazuri au fost exportate.

Pe de altă parte, nu poate fi combătut nici faptul că prin aceste operaţii cu grâu subvenţionat, destinat panificaţiei, pentru consumul intern, s-au obţinut profituri, prin diferenţele de preţ.

Pentru a admite livrarea cantităţilor de grâu, unii inculpaţii au pretins, oferit şi obţinut mită, astfel cum corect s-a reţinut de către instanţe.

De asemenea, s-a reţinut corect că pentru a putea să se realizeze infracţiunile sus-menţionate, s-au făcut declaraţii false, falsuri materiale, abuz în serviciu şi evaziune fiscală, în sensul care s-a arătat.

965 din 26 februarie 2003 (Dosar nr. 4770/2000), aflată pe site-ul www.scj.ro

(LUARE DE MITĂ. DENUNŢ. FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ. FIŞA POSTULUI. RESTITUI DOSARUL LA PROCUROR. SOLUŢIONAREA LATURII CIVILE A CAUZEI)

Apărătorul inculpatului solicită respingerea recursului parchetului ca nefondat, având în vedere că:

– nu s-au avut în vedere dispoziţiile obligatorii ale Legii nr. 87/1992 şi ale art. 465 şi urm. Cod procedură penală;

– pentru greşita calificare a calităţii unei persoane, şi anume B.L. care devine din parte civilă, martor. Or, numai organul de urmărire penală putea stabili calitatea părţilor din proces;

– greşit s-a aplicat clauza de nepedepsire a numitei B.L. situaţie ce atrage nulitatea actului respectiv;

– să se constate dacă erau scopuri speciale, deci ca inculpatul în calitatea sa să stabilească eventuale nereguli la acea societate;

– procesul verbal de flagrant este nul.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 135 din 22 mai 2000 a Tribunalului Bihor, inculpatul M.P.S. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, c Cod penal pe o perioadă de 3 ani pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 şi 3 Cod penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1 şi 2 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal.

Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 Cod penal, pedeapsă ce a fost constatată graţiată integral în baza art. 1 din Legea 137/1997.

S-a constatat că suma de 1.000 dolari SUA – reprezentând contravaloarea mitei – a fost restituită martorei B.L., în conformitate cu dispoziţiile art. 255 alin. 5 Cod penal, iar restituirea altor sume de bani nu se justifică.

S-a dispus respingerea pretenţiilor civile formulate de Administraţia financiară Oradea şi B.L.

S-a făcut aplicarea art. 445 Cod procedură penală asupra înscrisurilor falsificate.

S-a dispus restituirea în favoarea inculpatului a sumelor de 450 DM şi 488.000 lei.

În baza art. 191 Cod procedură penală, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 3.000.000 lei.

În fapt, în luna august 1999, în calitatea sa de comisar al Gărzii financiare Bihor, inculpatul M.P.S. a efectuat o verificare de specialitate la firma S.C. ”D.C.” al cărei administrator şi asociat unic era B.L. Pentru a nu sesiza organele de poliţie despre neregulile constatate în evidenţa contabilă a firmei inculpatul şi colegul său A.V., i-au pretins asociatului unic sume de 25.000 dolari SUA, acesta susţinând în denunţul formulat că a şi remis suma de 11.200 dolari SUA şi 9500 mărci germane, urmând ca după întocmirea şi primirea procesului verbal de constatare să achite şi diferenţa de 9000 dolari SUA.

În urma flagrantului organizat de organele de urmărire penală la data de 7 septembrie 1999, s-a constatat că inculpatul M.P.S. a primit de la B.L. suma de 1000 dolari SUA şi bancnote de câte 100 dolari, pe mâna dreaptă a inculpatului evidenţiindu-se urmele substanţei fluorescente cu care fuseseră trataţi banii primiţi drept mită.

Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de luare de mită, iar în timpul cercetării judecătoreşti B.L. şi-a schimbat radical conţinutul declaraţiilor, susţinând că denunţul i-a fost impus de organele de poliţie.

Instanţa de fond a reţinut pe deplin dovedită pretinderea şi primirea de către inculpat a sumei de 1000 dolari SUA, având în vedere probele administrate şi din care rezultă că B.L. a fost împrumutată cu bani de martorii B.G. şi B.D. tocmai pentru a mitui reprezentantul Gărzii financiare şi a înlătura consecinţele controlului efectuat de acesta, intenţie materializată în remiterea acestei sume şi dovedită prin procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante.

Cât priveşte folosirea de către inculpat a unei adeverinţe false prin care se atesta în mod nereal că este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice „A. I. Cuza” Iaşi, act datorită căruia s-a putut înscrie la concursul organizat pentru ocuparea funcţiei de inspector de specialitate, a fost încadrat pe acest post şi a obţinut un folos material injust de 91.572 lei în perioada august – octombrie 1996, instanţa de fond a apreciat că aceste fapte constituie doar infracţiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, iar nu şi infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 1 şi 2 Cod penal întrucât inculpatul a exercitat efectiv activitatea respectivă, cuvenindu-se să i se plătească munca depusă.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 198 din 27 septembrie 2001, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpat, a desfiinţat sentinţa Tribunalului Bihor şi, în baza art. 333 Cod procedură penală, a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, conform considerentelor arătate în cuprinsul deciziei.

În primul rând, instanţa de control judiciar a considerat că urmărirea penală trebuia să stabilească în ce constau deficienţele şi neregulile constatate în activitatea firmei S.C. „D.C.” şi dacă acestea au vreo legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului.

În al doilea rând, s-a considerat că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante a fost încheiat de organele de urmărire penală cu încălcarea dispoziţiilor art. 197 alin. 4 şi art. 68 alin. 2 Cod procedură penală şi, ca atare, acesta cât şi celelalte acte de urmărire penală sunt lovite de nulitate absolută.

În al treilea rând, instanţa de apel a luat în discuţie şi împrejurarea că faţă de B.L. se efectuează cercetări penale sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 Cod penal în legătură cu declaraţiile date în prezenta cauză.

În al patrulea rând, s-a indicat procurorului ca, în cadrul completării urmăririi penale, să se ocupe de soluţionarea laturii civile a cauzei, de motivarea în fapt şi în drept a restituirii sumelor de bani ridicate de la inculpat, de stabilirea prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, de rezolvarea problemelor ridicate în apel de inculpat în legătură cu infracţiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, precum şi a celor privind disjungerea cauzei pentru alte infracţiuni comise de acesta.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru continuarea judecăţii.

Examinând recursul, Curtea constată că acesta este întemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 333 Cod procedură penală, în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere.

Instanţa este obligată să arate motivele pentru care, potrivit alineatului precedent, a dispus restituirea, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă.

Prin prisma dispoziţiilor legale sus-arătate, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de apel Oradea apare ca nelegală.

Dispoziţiile de completare a urmăririi penale sunt fie ineficiente, fie incomplete şi nu ajută la stabilirea adevărului în cauză şi la soluţionarea temeinică şi operativă a dosarului.

Astfel, prima dispoziţie a instanţei de apel privind stabilirea existenţei unor deficienţe şi nereguli în activitatea societăţii comerciale controlate de inculpat nu are importanţă şi eficienţă în rezolvarea cauzei şi, de altfel, instanţa nici nu indică mijloacele de probă prin care această situaţie să se verifice.

Esenţial cu privire la soluţionarea cauzei este să se stabilească îndatoririle de serviciu ale inculpatului şi dacă acesta a acţionat pentru îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea sau efectuarea unui act contrar acestora.

În acest scop, este necesară solicitarea fişei cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului (fişa postului) de la Garda financiară Bihor, probă pe care instanţa de apel o poate realiza fără întârziere şi fără să fie necesară restituirea dosarului la parchet.

Considerentele instanţei de apel pe marginea aprecierii valabilităţii procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante nu pot constitui obiectul unor verificări suplimentare din partea organelor de urmărire penală.

Procedura infracţiunii flagrante nu poate fi nici reluată, nici completată, prin urmare este atributul exclusiv al instanţei de judecată să decidă asupra acestei probe, decizie care trebuie să se bazeze pe o interpretare judicioasă a textelor de lege şi a ansamblului materialului de urmărire penală.

Celelalte considerente ale instanţei de apel nu au legătură cu rezolvarea cauzei şi exced cadrului legal al instituţiei restituirii.

Chestiunile care privesc rezolvarea laturii civile a cauzei nu fac obiectul restituirii deoarece în acest caz se poate uza de dispoziţiile art. 347 Cod procedură penală; de asemenea, motivarea în drept şi în fapt a restituirii unor sume de bani şi stabilirea termenelor de prescripţie sunt chestiuni care trebuie şi rezolvate de instanţa de judecată, ele neputând face obiectul restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale.

Aducerea în discuţie – ca motiv de restituire a dosarului a existenţei unor alte soluţii penale colaterale cauzei deduse judecăţii sau ale unor dispoziţii de disjungere cu privire la comiterea unor alte fapte penale exced cadrului de investire a instanţei de judecată care trebuie să se pronunţe numai cu privire la faptele şi persoanele asupra cărora a fost sesizată prin rechizitoriu.

Prin urmare, restituirea cauzei organelor de urmărire penală nu este justificată, instanţa de apel având la dispoziţie materialul probator necesar pe baza căruia se poate pronunţa.

Casează decizia sus-menţionată şi trimite cauza la Curtea de Apel Oradea pentru continuarea judecăţii.

857 din 19 februarie 2003 (Dosar nr. 2813/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(LUARE DE MITĂ. RETRAGEREA RECURSULUI INCULPATULUI. PREZENŢA INCULPATULUI LA JUDECATĂ. PEDEPSA COMPLIMENTARĂ A INTERZICERII UNOR DREPTURI)

Prin sentinţa penală nr. 883 din 14 decembrie 2001, Tribunalul Timiş l-a condamnat pe inculpatul R.I.A. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani.

A fost dedusă din pedeapsă durata arestării din 2 noiembrie 2001 la zi şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului.

În baza art. 255 alin. 5 Cod penal s-a dispus restituirea către numitul Negrea Petru a sumei de 1.000 DM.

Instanţa a reţinut, în esenţă, că, în calitate de şef al Clincii Medicale I de la Spitalul Municipal de Urgenţă Timişoara, inculpatul R.I.A. la data de 2 noiembrie 2001 a pretins şi primit suma de 1.000 DM de la denunţătorul N.P. pentru a întocmi o propunere de încadrare în grad de invaliditate, ce urma să fie examinată de medicii experţi ai asigurărilor sociale în cadrul Casei de Pensii a Judeţului Timiş.

Martorul denunţător, pe baza deselor internări în Clinica Medicală I a Spitalului de Urgenţă al Municipiului Timişoara, era îndreptăţit să i se formuleze propunerea pentru pensionare pentru motive de sănătate.

Hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş – care a criticat-o pentru omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, prevăzută de art. 64 Cod penal, greşita dispunere a restituirii sumei de 1.000 DM, sumă ce a fost restituită încă în cursul urmăririi penale şi netemeinicia modalităţii de executare a pedepsei – precum şi de către inculpat, care a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 256 Cod penal, reducerea pedepsei şi aplicarea art. 81 Cod penal.

Prin decizia penală nr. 94 din 6 martie 2002 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul parchetului şi desfiinţând sentinţa penală în parte, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptuirlor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c Cod penal pe o durată de 2 ani şi a înlăturat dispoziţia de restituire a sumei de 1.000 DM către numitul N.P.

A dispus respingerea recursului inculpatului, ca nefondat.

Împotriva deciziei penale sus-menţionate, a declarat recurs inculpatul R.I.A..

Pentru termenul din 23 octombrie 2002 inculpatul a înaintat instanţei o cerere, datată 15 octombrie 2002 prin care declară că îşi retrage recursul.

Apreciind necesară prezenţa inculpatului la judecată pentru a confirma cererea de retragere a recursului, în cauză, s-a acordat termen la 23 ianuarie 2003, până la care, însă, sus-numitul recurent a depus o nouă cerere de retragere a recursului, de data aceasta autentificată prin încheierea nr. 13 din 9 ianuarie 2003 a Biroului Notarului Public S.M. din Timişoara, însoţită de explicaţii scrise din care rezultă că nu se poate prezenta la judecată datorită stării sănătăţii.

Văzând că sunt întrunite condiţiile arătate de dispoziţiile art. 3854 raportate la cele ale art. 369 Cod procedură penală, Curtea, urmează să ia act de retragerea recursului de către inculpatul R.I.A..

297 din 22 ianuarie 2003 (dosar nr. 1674/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(LUARE DE MITĂ. ART. 11 PCT. 2 LIT. A RAPORTAT LA ART. 10 LIT. A C. PR. PEN.)

Faptele de corupţie ale conductorilor de tren prin frecvenţa comiterii lor şi însoţite de acte de împotrivire şi violenţă faţă de persoanele aflate în exerciţiul autorităţii de stat nu pot fi considertate ca lipsite de pericol social, astfel că aplicarea dispoziţiilor art. 10 lit. b1 C. pr. pen. şi art. 181 C. pen. nu se justifică în cauză.

Prin sentinţa penală nr. 292 din 12 septembrie 2001 a Tribunalului Hunedoara, inculpatul V.D.I a fost condamnat la 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 C. pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74, 76 C. pen. şi la 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 şi 3 C. pen., cu aplicarea art. 74, 76 C. pen.

În fapt, în ziua de 16 august 2000, inculpatul V.D.I, conductor de bilete în cadril Staţiei CFR Arad îşi exercita atribuţiile de serviciu pe trenul rapid 375/2 pe ruta Curtici – Arad – Simeria.

Constatând că trei călători aveau bagaje voluminoase care depăşeau greutatea admisă, inculpatul nu a procedat la întocmirea procesului-verbal de contravenţii privind încălcarea normelor referitoare la transportul pe calea ferată, ci a pretins o sumă de bani, fără a preciza cuantumul, pentru a nu da curs dispoziţiilor legale arătate mai sus.

Inculpatul a primit iniţial suma de 60.000 lei de la martorul V.A., sumă pe care a apreciat-o ca insuficientă şi la care s-au mai adăugat 20.000 lei.

Martorul l-a sesizat despre cele întâmplate pe subofiţerul S.T.. La verificarea efectuată de de acesta şi de plt.adj. M.I., inculpatul a recunoscut că a primit de la călători suma de 80.000 lei, fără a elibera documente justificative.

Inculpatul a încercat să plece din compartiment înainte de încheierea verificării, împrejurare în care s-a creat o busculadă în timpul căreia, lucrătorii de poliţie au fost loviţi, suferind leziuni ce au necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale, iar inculpatul a reuşit să arunce banii pe fereastra vagonului.

Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: proces-verbal de sesizare, declaraţiile martorilor, declaraţiile părţilor vătămate, certificate medico-legale, ordin şi atribuţii de serviciu.

Inculpatul nu a recunoscut faptele reţinute în sarcina sa.

Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia penală nr. 399/A din 6 decembrie 2001 a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi de inculpatul V.D.I, a desfiinţat sentinţa penală nr. 292 din 12 septembrie 2001 a Tribunalului Hunedoara şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că tribunalul l-a condamnat pe inculpat pentru o singură infracţiune de ultraj, deşi a fost sesizată cu privire la săvârşirea a două astfel de infracţiuni faţă de doi subofiţerii.

Prin sentinţa penală nr. 70 din 6 martie 2002, Tribunalul Hunedoara, l-a condamnat pe inculpatul V.D.I la pedeapsa de 3 luni închisoare în baza art. 254 alin. 1 C. pen. raportat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 74-76 C. pen. şi la două pedepse de câte 2 luni închisoare în baza art. 239 alin. 2 şi 3 C. pen., cu aplicarea art. 74-76 C. pen.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 1 25 din 28 mai 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal inculpatul V.D.I care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a C. pr. pen. pentru faptele reţinute în sarcina sa. În subsidiar, recurentul a solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. b1 C. pr. pen. şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Temeiul juridic al recursului declarat îl constituie dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. pr. pen.

Examinând recursul, Curtea constată că acesta nu este întemeiat.

Declaraţiile martorilor cu privire la pretinderea şi primirea de către inculpat a sumei de 80.000 lei drept mită pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu se coroborează cu conţinutul procesului-verbal de constatare întocmit de lucrătorii de poliţie şi în care se consemnează găsirea acestei sume de bani asupra inculpatului care a şi recunoscut provenienţa ei ilicită .

În prezenţa martorilor asistenţi inculpatul V.D.I, după ce a afirmat că a primit 80.000 lei de la călătorii care nu aveau bilet, a prezentat poliţiştilor această sumă de bani formată din bancnote de 10.000 lei. Martorii l-au văzut pe inculpat aruncând banii pe fereastra trenului pentru a înlătura astfel probele care îl încriminau.

Din probele administrate în cauză mai rezultă că lucrătorii de poliţie îşi declinaseră identitatea astfel că inculpatul V.D.I a avut reprezentarea faptului că aceştia se află în exerciţiul funcţiunii, împotrivirea sa la finalizarea verificării fiind menită tocmai să înlăture consecinţele fireşti ale controlului efectuat.

164 din 15 ianuarie 2003 (Dosar nr. 2834/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(LUARE DE MITĂ. ÎNŞELĂCIUNE. LICITAŢIE)

Fapta de a participa, în baza unei înţelegeri prealabile, la licitaţia unor bunuri oferind preţuri reduse, cu scopul ca un alt ofertant să le poată obţine la un preţ apropiat celui de pornire, constituie infracţiunea de înşelăciune în paguba proprietarului bunurilor licitate.

În fapt, Tribunalul Maramureş a condamnat pe inculpatul M.V., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 24 alin. 1 C. pen. şi pe inculpaţii P.R. şi P.D. pentru complicitate la această infracţiune.

Instanţa a reţinut că, în perioada martie-aprilie 2000, cu prilejul organizării licitaţiei pentru vânzare a unui atelier la E.M. Cavnic, inculpatul M.V., membru al comisiei de licitaţie, a pretins de la martorul S.M., prin intermediul şi cooperarea celorlalţi inculpaţi, suma de 50 de milioane de lei pentru a-l ajuta să-i fie adjudecate bunurile licitate la un preţ apropiat celui de pornire.

Prin decizia penală nr. 298/A din 2 octombrie 2001, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile inculpaţilor şi a achitat pe M.V. pentru infracţiunea de luare de mită şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor celorlalţi inculpaţi din complicitate la luare de mită, în infracţiunea de trafic de influenţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a considerat că nu există probe privind implicarea inculpatului M.V. în acţiunile coinculpaţilor P.R. şi P.D., prin care aceştia au pretins şi primit de la S.M. suma menţionată.

S-a mai motivat că fapta acestor inculpaţi, de a participa la licitaţie, s-a făcut cu scopul de a crea lui S.M. convingerea că va avea concurenţi serioşi care ar urca preţul bunurilor licitate; prin aceasta şi prin faptul de a-l fi lăsat să creadă că au influenţă asupra lui M.V., membru în comisia de licitaţie, inculpaţii l-au determinat pe martor să le promită 50 de milioane de lei pentru a reduce oferta lor în cursul licitaţiei.

Recursurile inculpaţilor, prin care susţin că au fost greşit condamnaţi, sunt fondate pentru alte motive, privind încadrarea juridică a faptelor.

Este dovedit că inculpaţii recurenţi au luat legătura cu S.M., căruia i-au făcut cunoscut că vor participa la licitaţie, fiind capabili să determine limitarea creşterii preţului bunurilor scoase la vânzare, într-o măsură convenabilă acestuia; s-a mai stabilit că inculpaţii au condiţionat reducerea ofertei lor de preţ în cursul licitaţiei de primirea sumei de 50 de milioane de lei. Cu ocazia discuţiilor, nu rezultă că i-au spus lui S.M. că o parte din bani trebuie să o dea altei persoane.

Se reţine, deci, că inculpaţii, în scopul de a primi foloase de la S.M., s-au decis să liciteze formal şi să se comporte la licitaţie convenabil faţă de S.M. astfel încât să nu urce preţul bunurilor supuse licitaţiei la o diferenţă semnificativă faţă de preţul de pornire. În consecinţă, se constată că a existat o înţelegere între inculpaţi şi martor, în aşa fel încât proprietarul vânzător al bunurilor, E.M. Cavnic, să obţină un preţ cât mai mic în favoarea lui S.M. Prin aceasta s-ar fi ajuns la o licitaţie trucată, de natură să o deturneze de la scopul ei firesc şi să menţină redus preţul bunurilor scoase de proprietar la vânzare, în paguba acestuia.

Or, aceste fapte reprezintă o punere în executare a hotărârii de a induce în eroare E.M. Cavnic, în scopul de a obţine pentru inculpaţi şi S.M. (faţă de care acţiunea penală nu s-a pus în mişcare şi nu s-a cerut extinderea procesului penal în cursul judecăţii) foloase materiale injuste, cu consecinţe păgubitoare pentru organizatoarea licitaţiei, consecinţe care nu s-au produs datorită intervenţiei organelor de cercetare penală.

Faptele săvârşite constituie, deci, tentativă la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. 1 C. pen., sens în care recursul inculpaţilor a fost admis.

2708 din 29 mai 2002, aflată pe site-ul www.scj.ro

(LUARE DE MITĂ. FURT. PAZNIC)

Fapta paznicului de a participa la sustragerea unor bunuri aflate în paza sa, în urma acceptării promisiunii că va primi o parte din banii ce se vor realiza prin valorificarea bunurilor sustrase, constituie infracţiunea de furt, nu şi cea de luare de mită, de vreme ce banii au fost promişi pentru fapta sa de furt, iar nu pentru o acţiune sau inacţiune privitoare la îndatoririle sale de serviciu.

În fapt, Tribunalul Călăraşi, prin sentinţa penală nr. 69 din 15 octombrie 2001, a condamnat, între alţii, pe inculpatul P.G. pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a, g şi i şi de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. 1 C. pen.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 16 iunie 2001, inculpatul, împreună cu alţii, a sustras dintr-o magazie a societăţii comerciale unde era angajat, mai multe cupoane din stofă, la solicitarea lui V.G., condamnat în cauză, care i-a oferit o parte din suma ce se va obţine din vânzarea bunurilor sustrase.

Luarea de mită a fost reţinută deoarece inculpatul ocupa funcţia de paznic în cadrul societăţii comerciale, având obligaţia de a controla orice fel de produse scoase din unitate, mijloacele de transport şi persoanele care ieşeau pe poartă, lucru pe care nu l-a făcut, în scopul obţinerii câştigului promis.

Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 31 din 29 ianuarie 2002, a respins apelul inculpatului. Instanţa de control judiciar a motivat că fapta inculpatului care, în calitate de paznic, a acceptat oferta făcută de inculpatul V.G. să participe la sustragere, iar din preţul obţinut prin valorificarea lucrului furat să primească o parte, întruneşte şi elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, aşa cum legal a reţinut prima instanţă.

Recursul declarat de inculpat, cu motivarea că infracţiunea de luare de mită a fost greşit reţinută, este fondat.

Potrivit art. 254 alin. 1 C. pen., constituie infracţiunea de luare de mită fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Rezultă, deci, că acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni poate privi fie efectuarea unui act licit, când subiectul activ îndeplineşte un act în cadrul legal al obligaţiilor sale de serviciu, fie efectuarea unui act ilicit, când nu îndeplineşte ori întârzie îndeplinirea actului ce intră în atribuţiile sale de serviciu, sau când face un act contrar îndatoririlor sale.

În speţă, din coroborarea probelor rezultă că inculpatul a ajutat un alt făptuitor să escaladeze zidul magaziei, iar după ce acesta a desprins geamul unei ferestre şi a pătruns în interior, de unde a sustras baloturile de material textil, aceştia au fost preluaţi, în exterior, de către inculpat care i-a aşezat în stivă lângă clădire. Împreună cu un al treilea făptuitor, cu toţii au transportat apoi baloturile la poartă, unde i-au încărcat în autoturismul inculpatului.

Aşa fiind, inculpatul P.G. nu a acceptat promisiunea primirii unei sume de bani pentru a permite altor persoane să sustragă bunuri dintre cele pe care le avea în pază, pentru a nu-şi îndeplini, deci, un act privitor la îndatoririle sale de serviciu iar apoi, în mod nemijlocit să fi participat la săvârşirea sustragerii bunurilor, ci banii promişi reprezentau partea ce-i revenea din valorificarea produselor sustrase, în împrejurările menţionate, de toţi inculpaţii.

În consecinţă, constatându-se că inculpatul P.G. nu a săvârşit infracţiunea de luare de mită, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C. pr. pen. s-a dispus achitarea pentru această infracţiune.

2706 din 29 mai 2002, aflată pe site-ul www.scj.ro

Leave a Reply