MINISTERUL PUBLIC

Doctrină şi jurisprudenţă penală,2004…

MINISTERUL PUBLIC

Conform art. 130 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public este o simplă parte care reprezintă în proces interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, un auxiliar al justiţiei;

- T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, 1998, vol. II, p.360

- Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecătorească, reprezentând o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură judecătorească. Procurorii nu sunt agenţi ai autorităţii executive.

(Curtea Constituţională dec. nr. 73/1996, M. Of. nr. 255/1996)

- Ministerul Public subiect al raportului procesual penal, Gh. Mateuţ, „Dreptul” nr. 12/1992, 24 (nu reprezintă statul, ci interesele generale ale societăţii).

- Parchetul nu este un organ administrativ; deci actele lui nu pot fi supuse controlului instanţelor de contencios administrativ, care nu-l pot obliga să dea răspuns la plângerile penale adresate P.G.

C.S.J., S. cont. adm. dec. nr. 1369/1996, în 3/1997 nr.16.

- Parchetul nu are legitimare activă în a solicita constatarea nulităţii absolute a unor clauze din statutul unei S.C. (privind întrajutorarea) pentru că acţiunea sa nu este prevăzută de lege.

C. S. J. , S.com. dec. nr.  935/1996, în „Pro lege” nr. 4/1997, 158.

Notă: minister: funcţie, însărcinare executivă, concurs (cu sens de sprijin, ajutor), intermediere, nu instituţie, structură  Larousse, sub voce ministere

- Justiţia este tot un serviciu public de aceeaşi natură cu educaţia naţională sau cu finanţele

- Roger Perrot,Institutions juridique, 7e ed. Montchrestien, Paris, 1995, p.56 sqq.

Mandatarii procuratori se transformă în veritabili magistraţi învestiţi cu un oficiu de judicatură (R. Perrot, p.439), se definesc astăzi ca salvgardând interesele generale ale societăţii în faşa tribunalelor (p. 440).Ei sunt agenţi ai puterii executive pe lângă instanţe (p. 445) numai aşa se poate explica organizarea ierarhică şi numirile în funcţie administrativ (de către puterea politică), absenţa inamovibilităţii. Ministrul justiţiei  le este în Franţa superior ierarhic (p.446).

Caracterul extrajudiciar constă în supravegherea grefelor, a celorlalţi funcţionari, verificarea registrelor de stare civilă, protecţia incapabililor etc.

În principiu, au exclusiv atribuţii specific judiciare pe lângă jurisdicţii civile, comerciale sau sociale, ca parte alăturată sau chiar parte principală.

Pe lângă jurisdicţiile represive, procurorii au o singură funcţie, aceea de a exercita acţiunea publică, adică de a cere aplicarea legii civile.

Faţă de judecător, procurorul nu are atribuţii de instrucţie a cazului sau de a pronunţa culpabilitatea. Şi nu trebuie considerat ca adversar sistematic al persoanei urmărite.

Ministerul public este autoritatea însărcinată să vegheze în numele societăţii şi al interesului general când ea implică  aplicarea unor sancţiuni penale, ţinând cont, pe de o parte, de drepturile individului, iar, pe de altă parte, de necesara eficienţă a sistemului de justiţie penală. (Raport al Consiliului Europei. Jean Pradel, Ministerul public, autoritate atotputernică sau uriaş cu picioare de lut; observaţii asupra câtorva legislaţii europene, în Proiectul Tempus, Lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate, 2002, p.11.

(PROCURORUL IERARHIC SUPERIOR ŞI DELEGAREA)

1. Până la apariţia Legii nr.6 din 19 iunie 1952, modul de organizare a procuraturii – denumită până la această dată “parchet” – atribuţiile, precum şi funcţiile sale erau reglementate prin dispoziţiile Constituţiei, art. 95-98 şi Decretului nr.2 din 21 aprilie 1948*.

Potrivit cu aceste dispoziţii, parchetul nu constituia un organ unic centralizat în stat, ci era organizat pe lângă tribunale, curţi şi Curtea Supremă, exercitându-şi activitatea sub conducerea Ministerului Justiţiei şi sub controlul procurorului general.

Sarcinile procurorului erau de a veghea urmărirea şi pedepsirea infractorilor, având dreptul de a efectua urmărirea penală, a susţine acuzarea în faţa instanţelor de judecată, a supraveghea activitatea de judecată a acestor instanţe şi a ataca, prin recurs, la instanţa superioară, hotărârile netemeinice sau nelegale ale instanţelor de fond.

Procurorul general, în afară de dreptul de control al unităţilor locale de pe lângă instanţe, mai avea şi pe cel de a ataca la Curtea Supremă, cu cerere de îndreptare, hotărârile judecătoreşti rămase definitive, care erau contrare legii sau vădit nedrepte.

Prin Legea nr.6 din 19 iunie 1952, a fost înfiinţată şi organizată Procuratura Republicii Populare Române în scopul, arătat în art. 1 al legii, de a exercita supravegherea respectării legilor în toate sectoarele vieţii sociale şi de stat, precum şi de a asigura apărarea ordinii sociale şi de stat, a drepturilor şi intereselor legale ale cetăţenilor.

Principiile fundamentale ale organizării procuraturii au fost stabilite prin dispoziţiile art. 73 din Constituţia din 24 septembrie 1952, ca şi prin cele ale art. 2 şi 15 din Legea nr. 6/1952, din al căror cuprins rezultă că, spre deosebire de parchet, procuratura a fost constituită ca organ independent de stat, condus de procurorul general şi având ca organ de funcţionare un aparat central, – Procuratura Generală – precum şi unităţi locale, organizate pe bază teritorială.

Întrucât între organizarea parchetului, existent înainte de adoptarea legii procuraturii, şi cea a Procuraturii R.P.R. erau diferenţe substanţiale, în practică s-au ivit unele probleme a căror rezolvare a devenit necesară.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. a din Legea nr. 6/1952, procurorul avea atribuţia de a verifica şi îndruma activitatea organelor de cercetare penală ale Ministerului Afacerilor Interne, a altor organe de cercetare şi a celor de anchetă penală, de a da dispoziţii obligatorii cu privire la efectuarea cercetărilor şi anchetei penale, de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, sau de a efectua singur cercetarea în orice cauză.

Prevederile art. 7 lit. b din aceeaşi lege arătau că procurorul era organul care trimitea tribunalelor, în vederea judecării, cauzele penale cercetate şi anchetate.

Dispoziţii similare erau cuprinse şi în art. 187 şi art. 218 alin. 2 C. pr. pen., republicat la 13 februarie 1948. În această situaţie, s-a ivit necesitatea de a se determina poziţia procurorilor din organele de conducere ale procuraturii – procuratura generală şi procuraturile regionale – în raport cu prevederile art. 7 lit. a şi b din Legea nr. 6/1952 şi ale art. 187 şi art. 218 alin. 2 C. pr. pen.

Cu alte cuvinte, se punea problema de a se şti dacă atribuţiile de conducere prevăzute pentru organul central sau pentru  cele regionale, implicau sau excludeau activitatea operativă de urmărire penală şi de trimitere în judecată.

Răspunsul a fost dat prin examinarea relaţiei dintre organul de conducere al procuraturii şi organele subordonate.

Conform art. 73 din Constituţia din 1952, procurorul general exercita supravegherea superioară a respectării legilor de către ministere şi celelalte organe centrale, de către organele locale ale puterii şi administraţiei de stat, precum şi de către funcţionari şi ceilalţi cetăţeni. Procuratura Generală, iar organele de procuratură – procurorii din aparatul central şi cei din unităţile locale teritoriale – acţionau în numele  procurorului general, ca delegaţi ai acestuia, învestiţi a exercita, în raport cu locul ierarhic ocupat în sistemul organizatoric, funcţiile legale de supraveghere. În acelaşi timp, dispoziţiile art. 2 şi 15 din Legea nr. 6/1952 scoteau în evidenţă că întreaga activitate a procuraturii era supusă principiului conducerii unice centralizate şi al subordonării tuturor procurorilor faţă de procurorul general.

Aplicând aceste principii la datele problemei – anume aceea a atribuţiei procurorilor din aparatul central şi din procuraturile regionale de a efectua urmărirea penală şi de a dispune trimiterea în judecată – Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia nr. III/1953 a dat instanţelor îndrumări în sensul că procurorul general poate îndeplini în tot cuprinsul ţării, singur sau prin delegaţie dată oricărui procuror din Procuratura Generală sau din unităţile locale, orice act de urmărire penală, iar procurorii în subordine, orice act de urmărire penală în legătură cu cauzele ce se urmăresc în cuprinsul regiunii respective. De asemenea, ca un corolar la această regulă, Plenul Tribunalului Suprem a precizat că procurorii delegaţi în condiţiile mai sus-arătate, pot învesti instanţa competentă cu judecarea cauzelor în care au instrumentat.

2. Îndrumarea dată de Plenul Tribunalului Suprem era valabilă şi în raport de dispoziţiile noi ale Constituţiei R. S. România din 1965 modificată la 26 decembrie 1968, ale Legii nr. 60 din 28 decembrie 1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii R. S. România, precum şi ale noului C. pr. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 105 din vechea Constituţie, Procuratura Republicii Socialiste România exercită supravegherea activităţii organelor de urmărire penală şi a organelor de executare a pedepselor şi veghează, în condiţiile legii, la respectarea legalităţii, apărarea orânduirii socialiste, a drepturilor şi intereselor legitime ale organizaţiilor socialiste, ale celorlalte persoane juridice, precum şi ale cetăţenilor.

Legea nr.60 din 28 decembrie 1968 a păstrat organizarea procuraturii ca organ de stat independent şi strict centralizat, dispunând în art. 4 că „atribuţiile organelor procuraturii se exercită de către acestea, numai în baza legii şi a dispoziţiilor organelor ierarhic superioare”, iar în art. 5 că „dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii în subordine” şi că „procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor în subordine sau să suspende ori să anuleze actele şi dispoziţiile acestora”.

Noile texte consacră astfel in terminis toate consecinţele ce decurg din caracterul unitar, centralizat şi de strictă subordonare al organelor procuraturii, din acest punct de vedere neexistând nici o deosebire faţă de dispoziţiile legale anterioare.

Soluţia este asemănătoare şi în raport cu atribuţiile de urmărire penală ale procurorului. Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr.60 din 28 decembrie 1968,art. 201 alin. 1 şi art. 209 alin. 4 C. pr. pen. în vigoare, urmărirea penală, ca şi în trecut, se efectuează de către procuror în orice cauză, iar anumite cazuri prevăzute de lege, numai de către procuror.

De asemenea, dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr.60 din 28 decembrie 1968 şi cele ale art. 235 şi 262 pct.1 C. pr. pen. în vigoare, prevăd că procurorul pune în mişcare acţiunea penală, ia măsurile preventive prevăzute de lege, dispune trimiterea în judecată şi sesizează instanţa de judecată.

Principiile organizatorice, prevederile legale funcţionale, ca şi reglementările procesuale fiind aceleaşi, este firesc ca şi în cadrul noilor acte normative să se decidă că procurorii din aparatul central pot, delegaţi fiind de procurorul general, să efectueze orice act de urmărire penală care intră în atribuţiile procurorilor de la procuraturile locale, precum şi să învestească instanţa competentă cu judecarea cauzei cercetate.

În aceleaşi condiţii, procurorii şefi ai judeţelor pot delega pe oricare dintre procurorii în subordine să efectueze urmărirea penală în orice cauză ce se cercetează în cuprinsul judeţului respectiv şi să învestească instanţa competentă cu judecarea cauzelor cercetate.

Decizia de îndrumare nr. III din 18 aprilie 1953, fiind în concordanţă cu noile prevederi legale, urmează a-şi menţine aplicarea, însă cu unele modificări de terminologie. Astfel, expresia „anchetator penal” nu mai poate fi menţinută, funcţia respectivă nemaifiind prevăzută în noua lege de organizare a procuraturii, aceea de „procuror de regiune” trebuie înlocuită cu „procuror şef al judeţului”, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 8 şi 46 din Legea nr. 60/1968.

Este de menţionat că în noul C. pr. pen., competenţa procurorului în faza urmăririi penale este precis determinată, prin dispoziţiile înscrise în art. 209, el având facultatea de a efectua orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează şi obligaţia de a efectua urmărirea în cazul celor mai grave infracţiuni arătate în alin. 4 al articolului citat.

Aşadar, delegaţia dată, în condiţiile prevăzute în decizia de îndrumare pe care o comentăm, nu poate excede prevederile art. 209 C. pr. pen. care reglementează competenţa materială a procurorului, sub sancţiunea nulităţii prevăzute în art. 197 C. pr. pen.

3. Organizarea şi funcţionarea Ministerului Public

Ministerul Public este autoritatea publică chemată să sprijine activitatea de înfăptuire a justiţiei de către instanţele judecătoreşti, reprezentând, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apărând ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în care scop, prin procurori constituiţi în parchete sub autoritatea ministrului justiţiei, efectuează urmăriri penale şi după caz, o supraveghează, conducând şi controlând activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe, sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, exercitând acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege, participă, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti şi supraveghează respectarea legii în activitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti.

Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, fiind totodată independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

Principiul controlului ierarhic reprezintă a treia regulă de bază ce guvernează funcţionarea Ministerului Public, şi care nu se confundă cu o subordonare.

După cum se ştie, în cadrul puterilor în stat există mai multe autorităţi. Astfel, puterea executivă este încredinţată Preşedintelui, Guvernului şi administraţiei publice, după cum puterea judecătorească aparţine  numai instanţelor judecătoreşti, care o exercită cu sprijinul Ministerului Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii.

Dacă toate aceste trei structuri organizatorice reprezintă autorităţi judecătoreşti, nu toate intră sub incidenţa exigenţelor pe care principiul separaţiei puterilor în stat le cere pentru definirea puterii judecătoreşti.**

Activitatea Ministerului Public este prin natura ei o activitate executivă care sprijină instanţele judecătoreşti în activitatea de înfăptuire a justiţiei.***

Constituanta a adoptat soluţia unirii procurorilor într-un corp executiv, sub denumirea de Ministerul Public, organizat sub autoritatea ministrului justiţiei, nu în cadrul Ministerului Justiţiei.****

Aceasta înseamnă că spiritul Constituţiei este acela al întăririi poziţiei de independenţă a procurorului faţă de alte autorităţi, şi nu al menţinerii subordonării ierarhice specifice.

Astfel, evidenţiem dreptul de a exercita o acţiune jurisdicţională care aparţine societăţii şi autoritatea ministrului justiţiei, care, prin procurorul general, poate da dispoziţii să se înceapă urmărirea penală şi să fie promovată o acţiune în faţa instanţei, dar nu se poate dispune oprirea procedurii deschise***** .

Ministrul justiţiei exercită controlul, prin procurori inspectori sau procurori delegaţi asupra activităţii procurorilor.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Aceştia sunt subordonaţi administrativ conducătorului acelui parchet, iar acesta la rândul său, este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială.

Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor în subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii.******

Dispoziţiile procurorului ierarhic superior date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine. Cu toate acestea, se dispune în art. 32 alin. ultim al Legii pentru organizarea judecătorească, procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză.

Procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile sale. Procurorul are oricând dreptul să ceară sprijin agenţilor forţei publice, obligate să execute dispoziţiile procurorului. El efectuează urmărirea penală şi, după caz, supravegherea acesteia; în exercitarea acestei atribuţii, procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe, care sunt obligate să ducă la îndeplinire dispoziţiile procurorului în condiţiile legii.

În îndeplinirea atribuţiilor pe care le au, procurorii se pot înlocui între ei în cadrul aceleiaşi unităţi de procuratură. Acest lucru este posibil datorită unui principiu mai vechi care, deşi nu este menţionat expres de lege, nici nu este infirmat cu nimic de reglementările actuale******* (adagiul indivizibilităţii parchetului).

*

*     *

Fixarea sarcinilor ce revin procurorilor se poate face direct prin lege sau prin delegaţie dată de procurorul şef nemijlocit şi direct, pe baza principiului subordonării.

Conform art. 209 alin. penultim, este competent să efectueze urmărirea penală şi să exercite supravegherea procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.

Atunci când urmărirea este făcută de primul procuror, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.

De asemenea, propunerea pentru prelungirea arestării se înaintează procurorului şef de secţie din Parchetul C.S.J. Dacă arestarea a fost dispusă de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente, propunerea se înaintează procurorului de la parchetul ierarhic superior.

Şi, nu în ultimul rând, plângerea împotriva actelor prim-procurorului sau a actelor efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta, se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

Toate aceste prevederi trebuiesc coroborate şi cu textul art. 32 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, potrivit căruia conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială.

De asemenea, ministerul justiţiei, prin procurorii inspectori din Secţia de control, organizare şi studii (art. 45 alin. 1 lit. d din Legea nr. 92/1992) a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi (din orice parchet superior) exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public.

Controlul se efectuează prin verificarea lucrărilor, precum şi prin aprecierea activităţii procurorilor. În nici o situaţie nu poate privi un dosar în curs.

Trecând peste deficienţele generale de reglementare, putem spune că deşi procuror ierarhic superior pentru un prim-procuror este numai conducătorul parchetului ierarhic superior, nimic nu opreşte pe acesta din urmă să delege – individual, prin lege, regulament sau fişa postului – în condiţiile, atribuţiile sale de conducere, control, supraveghere, infirmare, confirmare etc. unor alţi procurori, cum ar fi procurorul şef de secţie din Parchetul General, procurori-inspectori sau altor procurori a căror activitate vizează o anumită circumscripţie teritorială********. Textul art. 32 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 arată că procurorul superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorului în subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii.

În concluzie, dacă, în principiu, procuror ierarhic superior unui conducător de parchet este numai conducătorul parchetului ierarhic superior, conform art. 32 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, nimic nu îl opreşte pe acesta să delege un alt procuror în supravegherea activităţii parchetului inferior, acolo unde legea nu a prevăzut în mod expres o asemenea delegare de competenţă (aşa cum credem că este vorba în art. 156 alin. 2 C. pr. pen.).

Considerăm că este necesară elaborarea de urgenţă a unor norme la nivelul Codului de procedură, a Legii de organizare, dar şi interne, înlocuind vechiul Regulament de organizare şi funcţionare (S. 1049/1984, abrogat prin O. nr. 6 din 13 mai 1990), care să determine competenţa delegată în numele procurorului general, ca procuror ierarhic superior.

4. Concluzii

În perspectiva elaborării unei strategii penale, a unor noi principii de politică penală, a unor noi coduri penal şi de procedură penală, în etapa actuală de tranziţie, utilizăm norme şi principii atât din vechea reglementare, cât şi din cele introduse prin noua Constituţie, Legea nr. 92/1992, Legea nr. 32/1990, Legea nr. 104/1992, Legea nr. 45/1993 etc.

Este evidentă contradicţia principială a celor două concepţii privind poziţia procurorului în procesul penal.

Procurorul este obligat să aplice întocmai textele în vigoare (dar în lumina noii Constituţii).

Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii, iar procurorii sunt subordonaţi ierarhic procurorului general.

a) Procurorul general poate şi va putea îndeplini pe tot cuprinsul ţării singur sau prin delegaţie (expresă sau generică, legală sau strict determinată), dată oricărui procuror, orice act care, prin natura lui, intră în atribuţiile procurorului (v.şi art. 32 alin. 3 din Legea nr. 92/1992). El este procurorul, prin excelenţă.

Prin reprezentantul, delegatul, inspectorul, substitutul său se desfăşoară activitatea piramidală (ca ierarhie) în numele societăţii, pentru apărarea ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

b) Parchetul nu constituie un organ unic centralizat în stat, ci este organizat pe lângă instanţe, exercitându-şi activitatea sub conducerea ministrului justiţiei  şi sub controlul şi judiciar al procurorului general.

c) Procurorul de la parchetul ierarhic superior, nefiind supraordonat conducătorului parchetului ierarhic inferior (şi subordonaţilor acestuia) nu poate exercita atribuţiile expres prevăzute de lege ca fiind de competenţa exclusivă a „procurorului ierarhic superior” (de exemplu, art. 209 alin. ultim C. pr. pen., art. 45 alin. 6 C. pr. pen., art. 219 alin. 2 C. pr. pen. etc. şi respectiv art. 53 C. pr. pen.).

d) Primul procuror fiind singurul „conducător al parchetului”, supraordonat procurorilor din parchetul său, nu poate delega atribuţiile prevăzute de lege date în mod expres în competenţa sa (ori de câte ori C. pr. pen. vorbeşte de atribuţii ale prim-procurorului sau ale procurorului şef).

e) Ordinul superiorilor trebuie să fie întotdeauna scris şi cu respectarea formei legale (rezoluţie, ordonanţă, proces-verbal etc.).

f) Ordinul superiorilor nu poate fi referitor decât la acte scrise de procedură (de exemplu, să pună în mişcare acţiunea publică, să claseze dosarul, în soluţii de neurmărire, să facă apel etc.).

g) Dacă procurorul are motive să creadă că şeful său ierarhic e de altă părere, în privinţa concluziilor de şedinţă, este obligat să-l înştiinţeze din timp, pentru ca acesta să nu fie surprins şi să poată lua măsurile ce le va crede necesare, însărcinând un alt procuror de instanţă.

h) Procurorii militari se pot înlocui între ei, cu respectarea condiţiei gradului egal.

Problema magistraţilor delegaţi pe o perioadă nedeterminată în funcţii de conducere.

3.1. De la început ţinem să declarăm ritos: utilizarea dispoziţiilor art. 95 din Legea nr. 92/1992 în sensul existenţei unei delegări pe o perioadă nedeterminată constituie un abuz de drept.

Potrivit art. 95 în cazul în care o instanţă nu poate funcţiona normal datorită lipsei temporare a unor judecători, existenţei unor posturi vacante, incompatibilităţii sau recuzării tuturor judecătorilor, ministrul justiţiei, la propunerea preşedintelui acelei instanţe, poate delega judecătorii de la alte instanţe. Judecătorul nu poate fi delegat mai mult de 2 luni într-un an, fără acordul său.

În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pe o durată de cel mult 2 luni într-un an. Delegarea poate fi prelungită peste acest termen, cu consimţământul procurorului.

Din interpretarea corectată a alineatului 1 cu alineatul 2 nu se poate trage concluzia unei delegări permanente întrucât s-ar perverti sensul noţiunii, care presupune un caracter provizoriu, şi o anumită durată de timp limitată şi, în al doilea rând, s-ar afecta caracterul de stabilitate ca principiu al relaţiilor de muncă sau al relaţiilor de drept administrativ ale magistraţilor.

Faptul că există o corelare între dispoziţiile Codului muncii, art. 66 şi cele ale alin. 1 al art. 95 nu poate duce la concluzia că nu ar exista o limită temporală a delegării. Şi în cazul judecătorilor şi în cazul procurorilor nu poate exista o delegare fără acordul (consimţământul) magistraţilor.

Reconducţiunea raporturilor de muncă nu poate transforma instituţia delegării, de esenţă temporară – în contrariul ei fără a afecta principiul esenţial al dreptului muncii prevăzut în art. 19 lit. c din Codul muncii, respectiv art. 91 fraza II din Legea nr. 92/1992.

Delegarea este o modificare temporară a locului (obişnuit) de muncă. Pe timpul delegării felul muncii (funcţia) şi retribuţia rămân neschimbate10. Ea se efectuează pentru îndeplinirea unor sarcini de muncă ce revin instituţiei în ansamblu.

Pervertirea esenţială a instituţiei detaşării (dispuse doar de ministrul justiţiei) în instituţia delegării (atribuţie a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie) reprezintă, repetăm, un abuz de drept. Nu putem admite că s-ar putea urmări eludarea dreptului ministrului justiţiei, întrucât am face un proces de intenţie cuiva.

Dar nu ne putem opri a semnala gravele consecinţe ale folosirii unor cadre instabile în detrimentul calităţii muncii, a obiectivităţii procurorului în luarea deciziei personale şi mai ales, al plăţii indemnizaţiei de către un alt ordonator de credite, de pe un alt stat de plată decât cel al parchetului unde este numit prin lege.

Numai în cazul detaşării are loc o încadrare temporară a persoanei în cauză în noua unitate. Întrucât parchetele sunt distincte, dar sistemul este unic, considerăm că nu are loc o cesiune parţială a raportului de muncă (incluzând o clauză de retrocesiune).

3.2. Spre deosebire de delegare, instituţia trecerii temporare în alt loc de muncă, deşi nu este amintită separat ca formă de modificare a unui element al raportului juridic ea există ca atare în Codul muncii, atunci când textele respective amintesc de efectele acestei instituţii.

Prin definiţie este vorba de o modificare a felului muncii11. Schimbarea funcţiei echivalează cu trecerea în altă muncă.

În consecinţă, numirea unui înlocuitor cu delegaţie înseamnă girarea unei funcţii vacante reprezintă un caz tipic de trecere temporară în altă muncă prin delegaţie înţelegându-se mandat şi în nici un caz nu echivalează cu instituţia delegării.

Referindu-se la posturile de conducere devenite vacante, art. 54 din Legea nr. 12/1971 prevede că, până la ocuparea lor prin concurs, conducerile unităţilor vor numi prin decizie, un înlocuitor cu delegaţie, având dreptul la o retribuţie prevăzută pentru funcţia pe care o îndeplineşte temporar, cu condiţia de a nu fi înlocuitor de drept (ca principiu), iar perioada să nu depăşească 30 zile calendaristice12.

Iată efecte clare ce diferenţiază instituţia delegării de aceea a girării unui post de conducere vacant. Ca principiu !

Salarizarea13 magistraţilor pentru activitatea depusă se face prin plata indemnizaţiei de încadrare lunară stabilită pe funcţii, în raport cu nivelul parchetelor şi cu vechimea în magistratură (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 modificată şi completată prin O.G. nr. 83/2000).

Magistraţii numiţi temporar14 într-o funcţie de conducere, în cazul în care titularul acesteia lipseşte din instituţie o perioadă mai mare de 30 de zile calendaristice, şi nu beneficiază de salariu15 pe perioada respectivă, primesc, pe lângă salariul de bază al funcţiei, gradului sau treptei16 şi indemnizaţiei corespunzătoare funcţiei de conducere pe care o preiau.

Textul trebuie recitit deci în sensul completării alin. 2 al art. 38 din Legea nr. 92/1992: în cazul numirii temporare, dacă titularul acesteia lipseşte din instituţie o perioadă mai mare de 30 de zile calendaristice, şi nu beneficiază de indemnizaţia lunară prevăzută în anexa nr.1 a Legii nr. 50, magistraţii beneficiază doar de indemnizaţia lunară prevăzută în anexa 1, corespunzătoare funcţiei pe care o preia (art. 38 alin. 2 din Legea nr. 50, modificată şi completată).

Pe durata delegării, detaşării sau trecerii temporare în altă muncă în interes de serviciu, magistratul îşi păstrează funcţia, indemnizaţiile şi adaosurile avute anterior (art. 43), adică i se păstrează postul.

În concluzie:

1. Problema efectului retroactiv al textului de lege menţionat nu se poate pune. Actualizarea pensiilor în funcţie de evoluţia nivelului salariilor de bază reprezintă, prin esenţa ei, o operaţiune ulterioară stabilirii drepturilor de pensie şi poate fi efectuată, evident, doar după data intrării în vigoare a legii care acordă acest drept. Sub acest aspect data pensionării este lipsită de orice relevanţă17.

2. Baza de calcul a contribuţiei de asigurări se reflectă întocmai în baza de calcul a pensiei la data întrunirii condiţiilor de pensionare, indiferent de momentul încetării raporturilor de muncă.

3. Indemnizaţiile şi adaosurile constituie bază de calcul în măsura în care s-a plătit contribuţia de asigurări.

4. Raportul juridic de asigurare este independent de elementele raportului juridic de muncă (raport administrativ în cazul magistraţilor).

5. Utilizarea dispoziţiilor art. 95 din Legea nr. 92/1992 în sensul existenţei unei delegări cu caracter permanent constituie un abuz de drept.

6. Dacă magistraţii au obţinut o decizie de pensionare anterior trecerii lor temporare într-o altă muncă la care este stabilită o indemnizaţie lunară sau adaosuri mai mari, vor beneficia de singurele drepturi de pensie deja stabilite, dacă nu au cerut recalcularea pensiei conform legii.

(AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ)

Deşi dispoziţiile referitoare la Ministerul Public sunt aşezate în Constituţie în capitolul referitor la „Autoritatea judecătorească”, acest lucru nu poate fi interpretat ca ducând la transformarea Ministerului Public şi a unităţilor sale în instanţe judecătoreşti, care să înfăptuiască, potrivit Constituţiei, justiţia.

Ministerul Justiţiei are autoritate asupra procurorilor – care îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic – ceea ce înseamnă că art. 131 alin. (2) din Constituţie stabileşte o anumită legătură a Ministerului Public cu puterea executivă care se poate justifica prin interesul comun ce le determină activitatea.

C. Const., decizia nr. 96/1996, publicată în M.Of. nr. 251 din 17 octombrie 1996

Adunarea încurajează România să vegheze la respectarea independenţei puterii judiciare. Ea subliniază că rolul parchetului este în continuare prea puternic şi încurajează România să continue reformele în acest domeniu. (Ad. parlamentară, Consiliul Europei, Rezoluţia 1123 (1997) relativ la respectarea obligaţiilor şi angajamentelor contractate de România (24.04.1997).

M.P. se află într-un raport de dependenţă necesară instituţională cu puterea executivă însoţit de o autonomie funcţională oportună, derivată din tradiţionala nonintervenţie a statului în exerciţiul acţiunii represive (în sistemele acuzatoriale).

Din contră, în sistemele inchizitoriale există garanţia independenţei instituţionale faţă de guvern.

Mireille Delmas-Marty, Procedure penali d’Europa, CEDAM, 1998, p.341.

- Subordonare ierarhică pentru instrucţiuni date potrivit legii.

(Wolfgang Heyde Justice and the Law în the Federal Republic of Germany, C.F. Muller Juristisher Verbag, Heidelberg, 1994).

Unitatea ministerului public constă doar în unitatea de direcţie, în executarea impulsiunii şefilor ierarhici şi executării ordinelor, dar magistratul procuror poate lua orice decizie conform convingerii sale în desfăşurarea urmăririi penale (Garraud, p.631-632)

- Avizul trebuie dat tot de o autoritate judecătorească (N.Popa, O infracţiune a Legii nr.92/1992,  „Rev.dr.public” 2/1999, p.49).

- Renate Weber,  MP sau Procuratură ? în  „Rev.rom.de drepturile omului” nr.  1/1993, 23.

- C.V.Ivan, M.P. o instituţie a statului de drept, „Pro lege” nr. 1/1995, 5.

- V. Dabu, Poliţişti, procurori şi judecători, R.A. M.Of. nr. 1997, p. 29.

- D-tru Brezoianu, Locul MP în sistemul organelor statului, „Dreptul” nr. 6/1997, 3.

- D. Ciuncan, Procurorul ierarhic superior şi delegarea de atribuţii, „Dreptul” nr. 7/1997, 60.

- G. Potrivitu, Delegarea, art.  79 L.92/1992 în „Dreptul” nr. 8/1997, p.78.

- M.L.Belu-Magdo, Controlul averilor magistraţilor şi funcţionarilor publici, în „Dreptul” nr. 8/1997, 8.

- C.C., dec. nr. 59, 64/1995; 70/1994 în Culegere.

- A. Crişan, S.Murgu, M.P., parte integrantă a autorităţii judecătoreşti, în „Pro lege” nr. 3/1997, 5.

- T. Bogdan, I. Sântea, Analiza psihologică a victimei, MI., 1988.

- conf. univ. dr. Viorel Paşca, Victima – un actor mare într-un rol minor, „R.D.P.” nr. 2/2001, p.35

- C.V. Ivan, Instituţia procurorului, „Pro lege” nr. 3/1997, p. 11;

- V. Pop, Legea Procuraturii în Austria, „Pro lege” nr.3/1997, p. 25.

- V. Pop, Răspunderea disciplinară a magistratului, „Pro lege” nr. 2/1996, p.26;

- D. Ciuncan, Natura juridică a dreptului ministrului justiţiei de a da dispoziţii de începere a urmăririi penale şi de a se promova acţiunile în justiţie, „Dreptul” nr. 9/1997, p. 91

- Raportat cu autorităţile, A Ţuculeanu, „Dreptul” nr. 11/1996, p.56;

- Depăşirea atribuţiilor puterii, Th. Pop, „Dreptul” nr. 10/1996, p.34;

- Apartenenţa la puterea executivă, I. Vida în Constituţia României, Comentată şi adnotată, p. 289;

- Apartenenţa la puterea judec., N. Cochinescu, „Dreptul” nr. 4/1994, p.3, „Pro lege” 1/1991, p.9, Bul. inf.jr. PCA Bucuresti, nr. 3/1995, p.1;

- P. Duda, Rev.jud.Timişoara, nr. 1/1994, p.7;

- H. Diaconescu, „Dreptul” nr. 2/1995, p.14, „Dreptul” nr. 4/ 96, p.19;

- Dublă natură ex/jud., M. Ruja, „Dreptul” nr. 4/1995, p.45;

- Curtea Constituţională dec. nr. 73/1996. M.Of. nr. 255/1996.

- Al. Ţuculeanu, Raporturile Ministerului Public cu autoritatea legislativă şi executivă, „Dreptul” nr. 11/1996, p. 56; „Dreptul” nr. 11/1997, 3; I. Dumitru, Salarizare, „Pro lege” nr. 4/1997, p. 241.

- Codul deontologic al procurorilor – „Pro lege” nr. 1/1997, 5.

- Controlul averilor N. Conea, „Dreptul” nr. 12/1997, p. 42.

- Franţa, V. Păvăleanu, „Dreptul” nr. 12/1997, p. 60.

- I. Retca, Atribuţiile Ministerului Public. de efectuare a urmăririi penale, „Dreptul” nr. 1/1998, p. 76

- V. Pop, Relaţia de autoritate a Ministerului Justiţiei cu Ministerul Public, „Pro lege” nr. 2/1995, 5

- V. Pop, Din nou despre relaţia de autoritate a ministrului justiţiei cu Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/1996, 5

- Al. Ţuculeanu, Comentarii la modificările aduse Legii pentru organizarea judecătorească prin Legea nr. 142/1997, în privinţa exercitării autorităţii ministrului justiţiei asupra procurorilor nr. 1/1998, 45

- V. Pop, Noile reglementări în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor nr. 1/1998, 54

- Noţiunea de minister public desemnează ansamblul ierarhizat  al agenţilor publici numiţi procurori împuterniciţi să facă, în principal, acte cu caracter executiv privind descoperirea încălcărilor legii penale, sesizarea instanţelor şi susţinerea acuzaţiei în faţa acestora (ca simplă parte).

Dispoziţiile sau îndrumările ilegale date de ministrul justiţiei atrag refuzul automat al procurorilor de a le pune în executare, cf.art. 218 C. pr. pen.; spre deosebire de obligaţia unor simpli funcţionari (inferior) de a aplica întocmai ordinele scrise, chiar ilegale (putând însă, pentru a evita să răspundă alături de superiori să atragă în scris atenţia asupra ilegalităţii actului).

In acest sens, a se vedea şi T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, 2 vol., Lumina Lex, Bucureşti,, Bucuresti, 1998, p.355, 357, 360-361.

- A. S. Tulbure, Rolul M. P. în materia declanşării acţiunii penale. Despre oportunitatea exercitării acţiunii penale la începerea cercetărilor penale în PCA Bucureşti, „Buletin de informare juridică” iunie 1994, p.19.

- Ana Mihai, Rolul M.P. în procesul penal, în PCA Bucureşti, „Bul.inf.jur.”, p.22, iunie 94

(PRINCIPIILE LEGALITĂŢII ŞI IMPARŢIALITĂŢII)

Principiile legalităţii şi imparţialităţii înscrise în art. 131 alin. (1) din Constituţie, care stau la baza activităţii procurorilor şi rolul Ministerului Public. al cărui şef este procurorul general, de reprezentant al intereselor societăţii, apărător al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, îi conferă acestuia independenţă faţă de toate celelalte autorităţi publice în exercitarea atribuţiilor şi asigurarea respectării legii.

C. Const., dec. nr. 332/1997, M.Of. nr. 108/1998

- Art.305 alin. 2 C. pr. pen. nu încalcă principiul independenţei judecătorilor, consacrat în art. 123 alin. (2) din Constituţie, câtă vreme acest principiu este integral realizat cu principiul pronunţării sentinţei sau a deciziei date de instanţa de judecată şi atâta timp cât încheierea de şedinţă poate fi atacată, pe căile legale, o dată cu sentinţa sau  decizia considerată nelegală sau netemeinică.

Dubla calitate a procurorului şi anume aceea de magistrat şi cea de anchetator, care poate dispune arestarea în proprie cauză nu este neconstituţională, arestarea abuzivă fiind controlată de judecător.

Curtea Constituţională, dec. nr. 268/1997 şi 709/1997, M.Of. nr. 134/1998

Notă:- O.Gherman, Separarea şi colaborarea puterilor. Principiul fundamental al statului de drept, „Rev. dr. public” nr. 2/1995, 12

- Gh.Uglean, Rolul justiţiei în statul de drept, „Rev. dr. public” nr. 2/1995, p. 21

- N.Cochinescu, Rolul procurorului în jurisdicţia C. Conturi, „Rev. dr. public” nr. 2/1995, p. 112

- A. Popescu, Participarea procurorului la judecarea cauzelor de competenţa instanţelor de contencios administrativ, în „Rev. dr. public” nr. 2/1995, p. 122

- I. Dumitru, Indemnizaţia de şedinţă acordată magistraţilor şi modul de prestare a unei activităţi de către aceştia în învăţământul superior, „Dreptul” nr.5/1998, 48

- V.Pop, Raporturile Parlamentului cu M.P,  „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 34

- A. Iorgovan, Odiseea elaborării Constituţiei, Vatra Rom. 1998, p.42;

- I. Dumitru, Modul de calcul al indemnizaţiei de conducere pentru magistraţii care anterior au ocupat funcţii de execuţie la instanţele sau parchetele ierarhic superioare, „Dreptul” nr. 5/1999, p. 54;

Dosarele comisiei de redactare a proiectului de Constituţie (la Arhiva Senatului), dos. 33 vol. I, p. 139-158:

- A. Iorgovan: procurorul – sub autoritatea m.j., şi funcţional şi profesional;

- M.Constantinescu: teza tradiţională (sub autoritatea M.J.);

- N.Cochinescu: Organ cu autonomie funcţională în cadrul puterii judecătoreşti.

- Art.36 C. pr. pen. francez (Dalloz, ed.1966): ministrul justiţiei poate face cunoscute P.G. faptele prevăzute de legea penală de care are cunoştinţă, ordonându-i (expres) să angajeze sau să facă să se angajeze urmăririi penale sau să sesizeze jurisdicţia competentă cu acele trimiteri în judecată scrise, pe care le consideră oportune.

- V. Păvăleanu, Principiile generale ale organizării judiciare în Franţa, „Pro lege” 4/1998, 197

„M.P. poate introduce orice acţiune dacă ordinea publică este direct şi în mod principial interesată privind o atingere gravă, fără a leza nici un interes contrar”

C. Casaţie franceză, hot.17 decembrie 1913 în “Revue trimestrialle de droit civil” 1915, 207, cit.apud Roger Perrot, Institutions judiciaires, 7e ed, Montchrestien, 1995, p.449

Notă: În sens contrar, art. 423, noul cod pr.civilă francez: M.P. poate acţiona pentru apărarea ordinii publice.

Cererea ministrului justiţiei de a introduce un recurs în anulare adresat procurorului general este obligatorie pentru acesta în virtutea normelor de subordonare ale M.P.faţă de executiv, aşa cum rezultă din Legea pentru organizarea judecătorească.

(N. Volonciu, Tratat, vol. II, ed.1994, p.367, p.369 în ed a IV-a, 1999);

- Inquisitoire – accusatoire – Un écroulement des dogmes en procédure pénale?, Colloque international Aix-en-Provence, 9-10 iunie 1997;

- Gaëtan Di Marino, L’implantation et les remises en cause des dogmes accusatoire et inquisitoire, RIDP nr.1-2/1997, p.17 şi urm.

- Justice pénale et droiT. S. de l’homme, Le rôle du Ministére Public:

- B. Huber, The office of the state prosecutor în Europe, în RIDP 3-4/1992, p.557 urm.;

- I. Bigot, Le statut du m.p. en France, p.585;

- G. Tinebra, The role of the publico ministero în Italy, în RIDP 3-4/1992, 593;

- M. Fincke, Le röle du ministere publique en Allemagne, în RIDP 3-4/1992 p.603;

- L. Leigh, The rol of The prosecutor în english criminal procedure, în RIDP 3-4/1992, p.605;

- Donna Gomien, Le droit á l’assitance d’un avocat în RIDP 3-4/1992 bis p.701;

- S.Trechsel, General Report p.717;

- J. Pradel, Le rôle du pursuivant en droit français, în RIDP 3-4/1992, p.1217;

- Jerold S.Solovy, Thamas R.Mulroy Jr., Charles B. S.Karsky, Thomas K.Mcqueen, Le rôle du M.P. americain, în RIDP 3-4/1992 p.624 şi urm.

- Attorney General US este numit de preşedinte, cu avizul şi consimţământul Senatului american, conduce Dep.de Just. care supraveghează şi coordonează munca tuturor proc. şi a FBI, analizează procesul de desemnare a proc.la nivelul statelor;

State Attorneys general district attorneys

Gl. US exercită puterea asupra diferitelor forţe de poliţie în rest M.P. nu e responsabil de activitatea poliţiei;

- Poliţia cercetează, arestează, independent de M.P.; în principiu M.P. se implică numai după arestare; în afaceri delicate poate cere asistenţă M.P. şi uneori procurorul poate îndeplini el însuşi investigaţii complexe prin respingere (supresiunea) probei ilegale obţinute (ca activitate ilegală a M.P.) se constată eroziunea recentă a doctrinei imunităţii membrilor M.P., care nu sunt funcţionari (p.624);

la nivel local M.P. sunt aleşi (ca oameni politici)

- Common-law-model acuzatorial: controlul judiciar trebuie rezervat doar chestiunilor delicate de investigaţie:

- prescripţie

- supraveghere electronică a conversaţiilor private

- durata detenţiei.

- I. Dumitru, Caracterul dispoziţiilor ministrului justiţiei date în acordarea declarării recursului în anulare, „Dreptul” nr. 8/1999, p. 88

- În cadrul competenţelor, procurorii şefi au drepturi proprii care nu pot fi nici delegate şi nici anihilate prin dispoziţii superioare concrete.

(N. Volonciu, Tratat, vol. I, ed. 1993, p. 165-166)

- I.Retca, Dreptul magistraţilor de a beneficia de rambursarea a 50% din costul cărţilor de specialitate achiziţionate, „Pro lege”nr. 2/1999, 235

- V.Nicolescu, Atribuţiile Ministerului Public în cazurile de intervenţie în forţă a militarilor Jandarmeriei române, „Pro lege” nr. 2/1999, 53

- A.Şt.Tulbure, Limite ale principiului subordonării ierarhice a procurorului în procesul penal, „Pro lege” nr. 2/1999, p. 75

- Maria Nemoianu, Organizarea învăţământului profesional, „Pro lege” nr. 2/1999, p. 233

- Acţiunea publică are un caracter pur judiciar (Const. Ionescu – Craiova, Instituţiunea Ministerului Public, teză de licenţă, Bucureşti, 1902, p.40)

- T. Pungă, Interdicţia magistraţilor de a desfăşura activităţi politice, „Dreptul” nr. 10/1999, p. 68

- D. Ciuncan, Recalcularea şi reactualizarea pensiilor magistraţilor, „Pro lege” nr. 2/2001, p. 280

- I. Dumitru, Calcularea, recalcularea şi reactualizarea pensiilor de serviciu ale magistraţilor, „Dreptul” nr. 2/2002, p. 112

(MINISTERUL PUBLIC AGENT AL EXECUTIVULUI)

Numai încălcându-se principiul separaţiei puterilor în stat procurorii vor putea dispune suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti, întrucât M.P. reprezintă o magistratură specială care nu îndeplineşte atribuţii de natură judecătorească.

Curtea Constituţională, dec. nr. 73/1996, M.Of. 255 din 22 octombrie 1996; vezi şi dec. nr. 96/1996, M.Of. nr. 251 din 17 octombrie 1996

Notă: Apreciem că procurorul este agent al puterii executive, nu al autorităţii administrative. Dec. nr. 96 limitează argumentarea până la data modificării (26 iulie 1993 – data L. nr. 59/1993).

Un magistrat, chiar dependent (procuror) este mai bun decât un funcţionar ordinar de a pune în gardă autoritatea politică, prin autoritatea sa morală, contra eventualelor excese.

În Italia, magistraţii MP sunt independenţi de puterea executivă (Roger Perrot, Institutions judiciaires, 7eed, Montchrestien, 1995, p.44)

În Franţa există un asemenea curent de opinie dar este departe de a fi unanim (Jéol, Le parquetier nouveau est arrivé, “Gazette du Palais”, 3 decembre 1994).

Conducerea M.P. nu a conturat o filozofie juridică, un sistem de valori şi de priorităţi care să ghideze activitatea procurorilor, să consolideze rolul acestora în statul de drept, să o armonizeze cu cerinţele U.E.

(R.Filip, Procurorii pe banca . . . acuzării, în „Curierul naţional” 9.10.2000)

- Expresia „parchet” vine de la aceea că altădată membrii M.P. avea fotoliile lor pe parchetul sălii de şedinţă, pe când ale judecătorilor erau aşezate pe o estradă.

- Surse MI au arătat că nu este exclus ca magistratul să fi cedat psihic, din cauza conştientizării posibilităţii de a fi fost manipulat. Au existat mai multe cazuri în care tineri procurori au fost „promovaţi cu delegaţie” şi băgaţi la înaintare în anchete cu implicaţii politice şi economice majore, după care „aceşti magistraţi au fost marginalizaţi”

(Violeta Fotache, Parchetul confirmă sinuciderea…, în Adevărul din 12 aprilie 2002)

- Numai în această mlaştină a echivocului şi complicităţilor au fost şi sunt posibile corupţia instituţionalizată, abuzurile şi imixtiunile flagrante ale politicului în justiţie.

Împinşi de comanda probării unor condamnări prepronunţate politic, destui procurori au fost obligaţi la încălcarea preceptelor morale şi profesionale.

Acesta este  semnalul  transmis de gestul său disperat- un blam la adresa întegii clase politice româneşti, pe care o acuză virulent şi ultimativ. (Al. Lele despre moartea procurorului Cristian Panait, în „ Ziua” din 12 aprilie 2002).

- I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Socec, Bucureşti, 1937, p.93

- Ministerul Public este reprezentant al puterii executive, dar nu este nici un simplu organ administrativ întrucât este un organ judiciar alăturat organului jurisdicţional.

- Ministrul Justiţiei este capul suprem al Ministerului Public, acesta este de altfel caracterul universal al instituţiei Ministerului Public concepută după sistemul francez. (T. Pop, Drept procesual penal, Vol. II, Partea generală, Cluj, 1949, p.298.)

- I. Dumitru, Obligativitatea plăţii contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate de către magistraţi şi personal auxiliar de specialitate „Dreptul” nr. 1/2001, p.93

- Art. 45 al.1 C. pr. civ. modificat prin O.U. nr. 138/2000 stabileşte că Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea dreptului şi intereselor legitime ale (incapabililor), precum şi în cauzele expres prevăzute de lege.

Se observă o diminuare a acestei atribuţii deoarece  cazurile în care procurorul poate porni procesul  civil au fost restrânse, înlocuindu-se formula “orice acţiune, în afară de cele strict procesuale”.

În ipoteza în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului va fi introdus în proces şi va putea renunţa la judecată şi la dreptul subiectiv (art. 45 al.2, 246, 247, 271-273).

(V. M. Ciobanu, G. Boroi, Modificările aduse C. pr. civ. prin O.U. nr. 138/2000, în „Dreptul” nr. 1/2001, p.3)

- Lumea justiţiei şi actul de justiţie sunt percepute a fi puternic influenţate politic.

Justiţia corespunde, acum mai mult decât oricând, unui fenomen blamat ca deficienţă principală a sistemului politic. Justiţiei îi revine responsabilitatea gestionării acestei deficienţe.

Despre existenţa unui zid al necunoaşterii şi al suspiciunii aşezat între cetăţeni şi reprezentanţii justiţiei a se vedea analogia realizată de Multimedia Political Comunication, Imola Comunicationi, în „Curentul”, 13 aprilie 2001.

- A fost exclusă asimilarea care figurează în art. 5 CEDH între judecător şi un alt magistrat “căci o asemenea asimilare riscă să ducă la o confuzie între rolul judecătorului şi cel al ministerului public” în Corpus iuris, dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, Editura Efemerida, f.a., p.54.

- Ministerul Public are uneori posibilitatea de a stabili în concret pedeapsa (mai ales pecuniară) (R(87)18: Rec. R(92) 17 asupra coerenţei în pronunţarea pedepselor).

- Necesitatea unei politici penale coordonate la nivel naţional (Rec.R(95)12 asupra gestiunii justiţiei penale; Rec.R.(96)8 asupra politicii penale într-o Europă în transformare).

- Asocierea publicului la elaborarea politicii penale (Rec. R(83)7 asupra participării publicului la politica penală).

Persoanele însărcinate cu prevenirea, anchetarea, urmărirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie beneficiază de independenţa şi autonomia necesare exerciţiului funcţiilor lor.

(Rezoluţia 97(24) a C.E.)

Vezi CEDH, Schiesser vs. Elveţia, 1979, Huber vs. Elveţia, 1990, Brincat vs. Italia, 1992, Hood vs. UK, 1999)

- Ministerul Public are direcţia şi controlul asupra acţiunii poliţiei (Recomandarea R(87)18 privind simplificarea justiţiei penale).

- Deciziile (discreţionare) asupra urmăririi penale nu pot fi adoptate fără ca Ministerul Public să ia în considerare problema reparării adecvate a prejudiciului suferit de victimă. (Rec. R(85)1) asupra poziţiei victimei în cadrul dreptului penal şi a procedurii penale).

- Indemnizarea victimei trebuie să fie o condiţie prealabilă a tranzacţiei. (Rec. R(87)18).

- Acquis-ul comunitar în materie de cooperare judiciară:

- Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală (1959);

- Convenţia europeană pentru represiunea infracţiunilor rutiere (1964);

- Convenţia europeană asupra transmiterii procedurilor represive (1972).

- Convenţia asupra terorismului (1977);

- Convenţia asupra protecţiei penale a mediului (1998);

- Convenţia relativă la spălarea banilor (1990);

- Convenţia penală asupra corupţiei (1999).

Quel Ministère Public en Europe au XX1 Siècle, actele Conferinţei Paneuropene, Strasbourg, 22-24 mai 2000.

Probleme privind:

- poziţia instituţională recunoscută ministerului public:

- relaţii de putere cu executivul;

- apartenenţa ministerului public la un corp unic al magistraţilor, sunt rezultatul echilibrului intern al organizării puterii politice.

Distincţia fundamentală este între sistemul continental inchizitorial (cu monopolul urmăririi aparţinând agentului public) şi cel anglo-saxon, acuzatorial (urmărirea este lăsată la diligenţa victimei sau poliţiei).

Evoluţia ministerului public este cauzată de:

- căutarea de alternative extrajudiciare;

- explozia contenciosului după 1960;

- misiuni para-jurisdicţionale încredinţate Ministerului Public;

- rata elucidării infracţiunilor în scădere constantă în ultimele decenii;

- creşterea rolului victimei cu accesul la justiţie şi la celeritate;

- creşterea corupţiei şi criminalităţii urbane, noi forme de criminalitate economică sau financiară;

- impactul jurisprudenţei CEDH;

- schimbări politice.

Independenţa (sau autonomia) trebuiesc raportate la orice putere, inclusiv economico-financiară sau locală.

Noi interogaţii privesc:

- legitimitatea însăşi a ministerului public

- proximitatea judecător/procuror duce la o criză identitară (decizii octroaiate, meditaţiei, activităţi para-judiciare.

Minister Public = autoritate însărcinată a veghea, în numele societăţii şi în interesul general, la aplicarea legii atunci când ea este sancţionată penal, ţinând cont pe de o parte de drepturile indivizilor, iar, pe de altă parte, de necesară eficacitate a sistemului  de justiţie penală.

(Marc Robert, procuror general pe lângă Curtea de Apel Rion, Franţa, La rôle et le statut du ministere public en Europe, Strasbourg, 22-24 mai 2000.

Misiunile Ministerului Public:

- decizia de a angaja urmărirea penală;

- exercitarea urmăririi penale în faţa tribunalelor;

- dreptul la recurs bazat pe legalitate şi pe temeinicie.

Alte atribuţii:

- punerea în aplicare a politicii penale naţionale adaptate local;

- ajutorarea victimelor pe tot parcursul procesului penal;

- conducerea, direcţionarea şi supravizarea anchetei;

- propunerea pedepsei alternative;

- căutarea de alternative la urmărirea penală;

- supervizarea punerii în executare a deciziilor judiciare;

- asistenţa judiciară internaţională;

- responsabilităţi pe plan penal, dar şi civil.

Garanţii ale activităţii disciplinar sau administrativ:

- similare cu cele ale judecătorilor (vezi Casta europeană asupra statutului judecătorilor, iulie 1998), datorate complementarităţii activităţii;

- retribuţie, protecţie fizică, favorizarea ocupării succesive a funcţiilor, asimilarea statutului;

- control disciplinar propriu urmat de un recurs jurisdicţional;

- dreptul de asociere, reuniune, expresie (inclusiv afiliere politică);

- dreptul perfecţionării pregătirii profesionale;

- eficacitatea prin organizare şi muncă în echipă;

- dreptul la specializare;

- relaţiile organizării ierarhice trebuie să fie clare şi transparente evitând orice consideraţie arbitrară mai ales în repartizarea dosarelor (vezi Rec.95(12) asupra gestiunii penale);

- contracararea oricărei subordonări în executarea unei instrucţii care îi pare ca ilegală, contrară propriei conştiinţe, inacceptabilă, cu dreptul la nesupunere ierarhică;

- dreptul de a primi instrucţiuni în formă scrisă cu preluarea clară a responsabilităţii;

- crearea unei proceduri interne permiţând înlocuirea subordonaţilor pentru executarea instrucţiunilor contestate;

- în contrapartidă, trebuie clar interzisă ministerului public orice ingerinţă în competenţa legislativă sau executivă;

- necesitatea transparenţei faţă de public, periodic, local, regional şi naţional (interzicerea pactelor clandestine contrare, a dublului discurs);

- instrucţiunile cu caracter general (de ex. în materie de politică penală) trebuie să fie scrise şi publice, cu respectarea strictă a principiilor de echitate şi de egalitate a cetăţenilor în faţa legii.

- în privinţa dispoziţiilor de începere a urmăririi penale ale Guvernului, se impune (avizul ministerului public, anterior) motivarea lor, ataşarea lor la dosar pentru a fi supuse dezbaterilor contradictorii.

Raporturi cu poliţia:

- un minim de direcţie şi verificare a legalităţii anchetei, presupunând dreptul de a da instrucţiuni în fiecare caz individual, asupra modului de cercetare a probelor, informări periodice; ca atare, dreptul asupra modalităţilor de evaluare şi de control al poliţiei.

Responsabilităţi ale Ministerului Public

- interdicţia de a folosi contra suspecţilor de probe obţinute ilegal, recurgând la metode ilegale;

- obligaţia transmiterii informaţiilor celorlalte părţi;

- obligaţia confidenţialităţii faţă de terţi;

- necesitatea controlului jurisdicţional pentru toate măsurile preventive;

- protecţia martorilor;

- dreptul de contestarea clasărilor(chiar unei asociaţii de apărare a interesului general).

- Independenţa (totală) a ministerului public nu trebuie să propage ideea „balkanizării” parchetelor prin:

- principiul ierarhic (inteligent, nu birocratic) cu o „valoare adăugată” acţiunii subalternilor:

- linii directoare certe în definirea priorităţilor;

- criterii clare în ghidarea cauzelor, care să servească drept referinţe, dar suficient de suple pentru a nu deveni obstacole în calea individualizării necesare a deciziilor.

Principii de organizare

- formalităţii; legalităţii; oportunităţii iminenţei; oralităţi; publicităţii; adevărului material sau formal; acuzatorialităţii; inchizitorialităţii; prezumţiei de nevinovăţie; liberei aprecieri a probelor; adecvării etc.

Noi coduri de procedură:

Germania 1975; Portugalia 1978; Italia 1989; Finlanda 1997.

- Crown Prosecution Service,UK 1985(reprezentant al executivului şi consilier juridic al guvernului).

- Cod deontologic şi Statutul ministerului public adoptat de Asociaţia internaţională a procurorilor publici, Dublin,aprilie 1999.    Reducerea netă a rolului judecătorului de instrucţie (abolit în Germania 1975, Portugalia 1987, Italia 1989), – rămânând 7 % din cauzele de anchetă în Franţa 5 % Belgia, 2% Olanda.

(Jaroslav Fenyk, Reflection sur lévolution du ministere public et sur limportance de certains principes de procedure penale dans les démocratios europeennes, este procuror general adjunct al Republcii Cehe, Conferinţa paneuropeană, Strasbourg, 22-24 mai 2000).

Germania

Puterile cu care autoritatea însărcinată cu urmărirea penală a fost învestită cu numele de „separaţiunea competenţelor de procedură” nu erau de natură pur şi simplu judiciară.

Desemnarea unui judecător însărcinat totodată cu instrucţia, cât şi cu urmărirea penală, în acelaşi timp magistrat instructor şi judecător de fond era una din noile erori, una de fond era una din marile erori, una dintre  teribilele aberaţii ale unei umanităţi care nu-şi merită încă acest titlu.

Soluţia a fost crearea unui minister public (ca moştenire a Revoluţiei din 1848).

Numărul crescând de convenţii şi alte instrumente juridice ale Consiliului Europei este contrar productiv (p.142). Această mare abundenţă nu facilitează sarcina procurorului.

Convenţiile din 1959 asupra asistenţei juridice şi cea din 1957 asupra extrădării rămân de importanţă capitală. Prin jocul clauzelor deschise, care evită să reglementeze cu exces al detaliilor, lăsând loc interpretării şi evoluţiilor juridice şi tehnice, aceste convenţii sunt uşor de a fi puse în aplicare. Un rău exemplu îl constituie acordul între statele membre relativ la simplificarea şi la modernizarea modurilor de transmisiune a cererilor de extrădare, din 26 mai 1989.

Wolfgang Achmburg, Rôle et statut di Ministere public, în Acte Conferinţei paneuropene.

Suedia

Obiectul general al ministerului public trebuie să fie diminuarea  ratei criminalistice şi creşterea securităţii generale datorate unei lupte eficace contra criminalităţii.

- Nici guvernul, nici miniştrii nu pot da instrucţiuni în vreun caz anume şi, potrivit Constituţiei suedeze, nu pot decide cum trebuie să tranşeze ministerul public o cauză particulară privind exercitarea puterii publice contra individului sau care atinge aplicarea legii. Procurorii sunt total independenţi de organele politice regionale sau de district.

Funcţii:

- conduce ancheta preliminară;

- decide asupra exercitării acţiunii publice;

- prezintă rechizitoriile în faţa tribunalelor. Asupra poliţiei – total independente – exercită un rol de direcţionare şi de control pentru realizarea anchetei preliminare.

Practic (nu şi în teorie) procurorii şi funcţionarii de poliţie sunt împreună responsabili. Se simte totuşi nevoia întăririi cooperării.

Creşterea criminalităţii este dată de structura din ce în ce mai complexă a societăţii, de deschiderea frontierelor şi de influenţa internaţională, dar şi de noile forme de criminalitate legate de progresul tehnic.

- Un rol important îl are serviciul de informaţii în depistarea infracţiunilor, drept condiţie a succesului anchetei.

- Securitatea juridică este dată de experienţa şi integritatea procurorilor.

- S-a simţit nevoia unui program de formare specializată (pe trei ani) în domenii vaste precum criminalitatea organizată; crime cu violenţă; criminalitatea mediului; crima familială; criminalitatea economică.

(Klas Bergenstrand, pr.gl.Suediei, Fonction et statut du minister public, în „Actele Conferinţei paneuropene, Strasbourg”, 22-24 mai 2000).

- Ungaria: procurorul general este ales de Parlament pe 6 ani, reeligibil.

Procurorii sunt ţinuţi să urmeze instrucţiunile superiorilor, dar au dreptul de a cere să fie eliberaţi de această obligaţie pe motivul că instrucţiunea dată este incompatibilă cu convingerea juridică sau cu conştiinţa sa. Orice asemenea cerere trebuie acceptată.

- Drepturile recunoscute procurorului maghiar în materie civilă au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională maghiară pentru cauză de incertitudine şi de imprecizie. Drept urmare, Parlamentul a modificat Codul de procedură civilă maghiar definind precis cele câteva situaţii care pot justifica intervenţia serviciilor parchetului general într-o acţiune civilă.

S-a estimat că dacă justiţiabilii au acces la tribunale în materie administrativă şi dacă există instituţia mediatorului, controlul general exercitat de Procurorul general maghiar va deveni superfluu.

Cetăţenii trebuie obişnuiţi în sensul de a se adresa tribunalelor, contestând deciziile administrative, în loc de a se adresa serviciilor procurorului (mai operativ şi mai ieftin totuşi).

- Un raport scris este supus anual consiliilor permanente ale parlamentului ungur.

(Endre Bocz, prim procuror al Budapestei, Les réformes du service des poursuites hongrois la période de transition de 1990 a 2000, în Actes de la Conferance paneuropéenne, Strasbourg, 22-24 mai 2000).

Elveţia – o Europă în miniatură (26 cantoane şi semicantoane).

Ansamblul fazei preliminare este plasat sub direcţia unui judecător de instrucţie independent. Poliţia îi este subordonată de la săvârşirea infracţiunii. El primeşte plângerile, denunţurile, rapoartele. El statuează asupra deschiderii urmăririi penale, asupra actelor anchetei, asupra clasării sau sesizării tribunalului.

Alt model: al judecătorului de instrucţie II, supus puterii de instrucţie a ministerului public, ca funcţionar anchetator, procurorul dându-i directive concrete asupra conducerii procedurii.

Alt model al ministerului public I, care decide asupra primelor investigaţii ale poliţiei. Judecătorul de instrucţie nu intervine decât după sesizarea procurorului, anchetând (după ancheta probabilă).

După închiderea instrucţiei, ministerul public este competent să statueze asupra non-lieu sau să sesizeze tribunalul. Modelul Ministerului Public II este fără judecător de instrucţie – puterea sa este criticată lipsind (şi impunând) garanţiile jurisdicţionale ale unui judecător al libertăţilor.

(Pierre Cornu, procuror general al Cantonului Neuchâtel, Ministeré public en Suisse, Conferinţa paneuropeană)

Finlanda

Până la 1 decembrie 1997 funcţia de procuror suprem era asumată de cancelarul justiţiei din Consiliul de Miniştri.

Noua lege constituţională finlandeză intrată în vigoare la 1 martie 2000 reorganizează ministerul public plasat sub autoritatea procurorului general în calitatea acestuia de procuror suprem.

Legea asupra parchetului (11.3.1997/199) prevede:

Procurorul veghează la punerea în operă a responsabilităţii penale, în respectul exigenţelor legate de protecţia juridică şi a interesului general. Atunci când adoptă o decizie cu caracter juridic procurorul se supune principiilor echităţii, celerităţii şi economiei.

Legea pune accentul pe independenţa fiecărui procuror în examenul acuzaţiilor, procurorul general putând furniza liniile directoare şi instrucţiunile procurorilor în subordine (cu excepţia examenului acuzaţiilor, adică a manierei în care procurorul trebuie să regleze afacerea cu care sesizat. Procurorul general nu poate decât să recomande (?!) adoptarea unei decizii într-un caz precis, sesizându-se el însuşi cu afacerea respectivă. El poate de asemenea să renunţe la urmărire, să inculpe el însuşi sau să ordone aceasta.

(Matti Kuusimäki, procuror general al Finlandei, L’independence du minister public face au pouvoir executive, în „Actele conferinţei paneuropene”).

Belgia

Legea din 4 martie 1997 a instituit Colegiul procurorilor generali şi a creat funcţia de magistrat naţional („Moniteur belge” din 30 aprilie 1997, ed.2, p.10392).

Colegiul se reuneşte regulat (1/lună) pentru a dezbate probleme relative la politica penală.

Colegiul este prezidat de cel mai vechi dintre ei.

Colegiul este plasat sub autoritatea ministrului justiţiei (art. 143 bis C. judiciar belgian).

Prin „directive” se înţelege dreptul ministrului justiţiei de a defini obiectivul final şi limitele măsurilor ministerului public cu o anumită marjă de apreciere la punerea în aplicare a acestora.

Magistraţii naţionali asigură conducerea exerciţiului acţiunii publice, dând instrucţiuni obligatorii procurorilor, cu informarea procurorului general teritorial şi fără decizie din partea sa; luând măsuri necesare în vederea exerciţiului acţiunii publice.

Art.151 Constituţia belgiană (modificată la 20 noiembrie 1998):

Judecătorii sunt independenţi în exerciţiul competenţelor lor jurisdicţionale. Ministerul public este independent în exerciţiul cercetării penale şi urmăririi penale individuale, fără a aduce atingere dreptului ministrului competent de a ordona urmărirea penală şi de a opri directivele obligatorii de politică penală, inclusiv în materie de politică a cercetării şi a urmăririi penale.

Legea din 22 decembrie 1998 prevede crearea unui parchet federal în materia criminalităţii organizate transdepartamentale. Aceeaşi lege înfiinţează Consiliul Superior al Justiţiei ca organism independent de cele trei puteri constituţionale, cu membri jumătate aleşi de senat, din rândul societăţii civile, barou, învăţământ. Funcţia sa: selecţionarea candidaţilor, preselecţia viitorilor şefi.

M.A.Sessart, avocat general, P.C.A.din Mons, Note sur les réformes législatives, în Actele Conferinţei paneuropene, Strasbourg, 22-24 mai 2000.

Italia

Art.371-bis C. pr. pen., Activităţile de coordonare a Procurorului Naţional Antimafia:

- veghează asupra achiziţiei şi elaborării de informaţii în scopul coordonării investigaţiilor şi combaterii infracţiunilor.

Comisia rogatorie (activă sau pasivă) se  inserează dintr-o urmărire deschisă vizând obţinerea (furnizarea) de elemente de probă.

(Piero Luigi Vigna, Les activités de la Direction Nationale Antimafia, în Actele Conferinţei).

Franţa. Anumite ţări, cum ar fi Franţa, Italia, Belgia, cunosc un corp unic de magistraţi, regrupând procurori şi judecători, interşanjabili.

Alte ţări cunosc o formare profesională distinctă.

Portugalia, Olanda, Germania au un sistem comun la început şi care se disociază.

Sistemul oportunităţii – Franţa, Belgia, Suedia, Norvegia

Sistemul legalităţii – Portugalia, Olanda, Germania.

Formarea iniţială – 6 ani în Olanda

- 18 ani în Italia

- 31 ani în Franţa

Dispensă de formare particulară:

- funcţiile civile din Parchete

- Parchetul de pe lângă C.A.

- Vezi şi C.C., dec. nr. nr. 82/2001 şi M.Of. nr. 293/4.6.2001. Ministerul Public face parte din autoritatea judecătorească, aplicându-se principiul separaţiei puterilor în stat.

- Ministerul Public este o instituţie adesea hibridă, uneori calificată ca interfaţă între executiv şi judiciar, fiind de dorit să se pună în evidenţă unul din relaţiile esenţiale ale Ministerului Public, ineficient exercitat, care constă în garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale sub controlul judecătorului.

Preeminenţa dreptului nu poate fi asigurată decât de către autorităţi care se bucură de autonomie şi de independenţă şi care sunt abilitate să aibă iniţiative.

(Concluziile Conferinţei paneuropene Strasbourg, 22-24 mai 2000; ADACS-DAJ – PR, (2000-22)

Comentariile de presă conturează imaginea unei justiţii subordonate intereselor politice şi clientelare şi funcţionarea unui sistem sancţionator ce perpetuează injustiţia pe baza „intereselor de clan” ce au penetrat instituţiile statului.

(Ministerul Informaţiilor Publice, Raportul privind mediatizarea guvernului în presa internă în perioada 31 mai – 56 iunie 2001: a se vedea şi „Evenimentul zilei” on line la adresa http:II www.evenimentulzilei.ro /arhive/2001/iunie/5-1.html).

- Silviu Gabriel Barbu (I), Titi Stoenescu (II), Mircea Câmpean (III), Ministerul Public Român – instituţie statală în sistemul justiţiei penale din România, „Pro lege” nr. 3/2001, p.35

- Vasile Păvăleanu, Rolul Ministerului Public în lumina recomandărilor Comitetului de Miniştrii al Statelor – membre ale Consiliului Europei, „Dreptul” nr. 11/2001, 85 ,„R.D.P.” nr.„R.D.P.”nr. nr.  ăăâă în  în ţă

- V.Pătulea, Corelaţia dintre principiile controlului ierarhic şi subordonării ierarhice specifice oranizării şi funcţionării parchetelor, „Dreptul” nr. 5-2002,132 – Subordonarea ierarhică din art. 28 L.nr. 92 se referă doar la subordonarea procurorului faţă de conducătorul parchetului şi subordonarea acestuia faţă de conducătorul parchetului superior. Autorul apreciază că sunt doar deficienţe nefericite de redactare (faţă de Constituţie, care, în art. 131 nu mai prevede principiul subordonării) suplinite de art. 37,39, 40 L. nr. 92 dar care privesc controlul. Subordonarea s-ar restrânge doar la conducătorul superior, dar asupra tuturor procurorilor. Este neconvingătoare asimilarea controlului cu  subordonarea.

- D. Lupascu, Atribuţiile Ministerului Public în legătură cu executarea hotărârilor judecătoreşti penale, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 167

- D. Lupaşcu, Atribuţiile Ministerului Public în legătură cu executarea hotărârilor penale, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 167

- Ş. Beligrădeanu, Organizarea judecătorească, „Dreptul” nr. 5/2002, p. 3


* „I. Procurorul general al R.P.R. poate îndeplini, în tot cuprinsul ţării, singur sau prin delegaţie dată oricărui procuror sau anchetator penal care funcţionează la Procuratura Generală a R.P.R. sau la vreuna din unităţile locale ale procuraturii, orice act care, prin natura lui, intră în atribuţiile procurorilor şi anchetatorilor penali.

II. Procurorii regiunilor pot îndeplini, singuri sau prin delegaţie dată oricărui procuror sau anchetator penal din subordinea lor, orice act care, prin natura lui, intră în atribuţiile procurorilor sau anchetatorilor penali, în legătură cu oricare dintre cauzele ce se cercetează în cuprinsul regiunii respective.

Pe baza delegaţiei primite în condiţiile de la punctele I şi II, procurorul delegat poate învesti instanţa competentă cu judecarea cauzei cercetate” (Decizia de îndrumare nr.III din 18 aprilie 1953).

Publicată în Culegere de decizii ale Plenului şi Colegiilor Tribunalului Suprem, 1 august 1952 – 31 decembrie 1954,vol.1, E.S.plE.J.,Bucureşti,1955,p.28 şi în Justiţia Nouă,nr.4/1953,p.541. La data elaborării acestei decizii erau în vigoareC.pr.pen.republicat la 13 februarie 1948 – cu modificarea adusă prin Decretul nr.94 din 20 aprilie 1950 şi Decretul nr.67 din 5 august 1950 – precum şi Legea nr. 6/1952 de organizare a Procuraturii R.P.R. modificată prin Decretul nr.100 din 4 martie 1958, cu comentariul în G.Antoniu ş.a. Îndrumările date de Plenul Tribunalului Suprem şi noua legislaţie penală, Editura Ştiinţifică, 1971, p.266 şi urm.

** Colectiv, Constituţia României comentată şi adnotată, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p. 277.

*** Ibidem, p.288.

În doctrină s-a arătat că, în concepţia legiuitorului constituant, Ministerul Public a fost gândit ca un organ executiv de nuanţe şi accente aparte, de natura Ministerului Public francez, numai că legiuitorul organic, cu privirile mereu în trecut, de a nu mai înfeuda activitatea procurorilor către organele administrative, a realizat un „compromis juridic” sui-generis, de natură executivă şi judecătorească totodată (M. Tuja, Natura juridică a Ministerului Public, în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 47).

Semnalăm şi noi neconcordanţa evidentă între art. 125 din Constituţie şi art. 1 din Legea de organizare judecătorească. Nici o invocare a textului legii de organizare nu este permisă dacă este adusă în contra textului constituţional, de directă şi strictă aplicare, fiind deci neconstituţională.

**** În sens contrar Ibidem, p.288. Acesta înseamnă. pentru ministrul justiţiei dreptul de a da dispoziţii obligatorii în vederea respectării şi aplicării legii, dreptul de a cere informări şi de a da îndrumări.

***** Potrivit art. 36 C.pr.pen.francez, ministrul justiţiei poate denunţa procurorului general infracţiunile de care are cunoştinţă, ordonându-i să înceapă sau să dispună să fie începută urmărirea penală sau de a sesiza jurisdicţia competentă dacă socoteşte aceasta oportun.

Tendinţa de a proteja mai bine autonomia Ministerului Public este puternică şi bine fundată în Franţa.

Pericolul constă în lipsa oricărui control.

Principiul legalităţii nu este un remediu, sigur (obligând pe procuror să demorseze acţiunea publică).

Mai este necesară şi obligatorie instaurarea controlului jurisdicţional. Numai instanţa este un veritabil controlor, independent şi echidistant, atât de acuzat, cât şi de acuzator.

Independenţa procurorilor ar amplificapresiunile. Dacă până acum ele aparţineau puterii politice (prin M.J.), el ar trece asupra unor centre de putere neconstituţionale (grupări sau indivizi).

Oricum, M.P. va juca un rol din ce în ce mai mare în sistemul judiciar (în lupta cu diferitele tipuri de criminalitate).

Concluzia analizei este confirmat de lungul proces care a început în Italia în 1946 şi care a dus la eliminarea legăturii ierarhice Minister Public/Minister al Justiţiei, acordându-se procurorului garanţia independenţei echivalente cu aceea acordată unui judecător (G.di Federico, C. Guarnieri, Independance du parquet: les leçons italiennes, în „Le Monde” din 17.01.1997; Colectiv, Il nuovo codice di procedura penale, Roma, 1990, p. 43 şi urm.).

În Germania procurorul general poate da directive tuturor funcţionarilor parchetelor, iar ministrul federal al justiţiei are puterea de a da instrucţiuni procurorului general, care, la rândul său le transmite în jos (art. 144-146 din Legea asupra organizării tribunalelor – GVG – instituie principiul monocratic al organizării parchetelor şi principiul piramidei instrucţiunilor în structura ierarhică a parchetelor).

****** V. Răureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 330.

******* A se vedea V. Dongoroz, Explicaţii …., vol. II, p. 64: V. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea Generală, Pandeia, Bucureşti, 1993, p. 166; I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Artprint, p. 104.

Gr.Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 54.

******** V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 339. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin decizia nr. 1665/1992 (publicată în „Probleme de drept din Deciziile C.S.J. pe anii 1990-1992”, Editura Orizonturi, 1993, p. 452), a accentuat competenţa procurorului delegat de a efectua orice act de urmărire penală, pe considerentul îndeplinirii lui în numele parchetului ierarhic inferior de care a fost împuternicit, conform art. 214 C.pr.pen.

În perioada de după 1989 s-a uzitat frecvent procedeul delegării procurorilor de la unităţile civile de diferite nivele la cele militare, pentru efectuarea urmăririi penale în unele cauze de competenţa acestora.

În doctrină s-a subliniat că este necesar să se facă distincţie între delegarea dispusă de conducerea unui organism judiciar, în sensul împuternicirii globale de a lucra în numele acelei unităţi şi delegarea dispusă de către un procuror în baza art. 135 C.proc.pena., prin rezoluţie motivată, cu privire la efectuarea unor acte procedurale bine individualizate. (A se vedea T. Medeanu, Legalitatea luării măsurii preventive de către procurorul delegat să efectueze urmărire penală, în „Dreptul” nr. 8/1995, p. 65 şi p. 66.

Menţionăm că dispoziţiile art. 156 alin. 3 C.pr.pen. sunt în vigoare, chiar dacă în doctrină se susţine că au rămas fără justificare, motiv pentru care – se argumentează – ar trebui abrogate (A.Ş. Tulbure, Limitele delegării procurorului în cursul urmăririi penale, în „Dreptul” nr. 9/1996, p. 91).

10 Că nu are decât indemnizaţia singurului loc de muncă pe care îl are, şi nu indemnizaţia noului loc unde ar fi „delegat permanent” rezultă în mod expres din prevederile art.43 alin.(2) din Legea nr.50 modificată şi completată:

Numai în caz de detaşare sau trecere temporară într-o altă muncă persoana în cauză are dreptul la o indemnizaţie corespunzătoare noului loc de muncă. Într-un asemenea caz şi numai într-un asemenea caz, drepturile care se acordă se suportă de parchetul în care persoana îşi desfăşoară  acum activitatea (alin.3).

Este deci mai mult decât evident că în caz de delegare permanentă, absolută sau definitivă, indemnizaţia lunară sau orice alte adaosuri se acordă de la parchetul de la care s-a trimis în delegare.

11 A se vedea doctrina şi jurisprudenţa la Sanda Ghimpu ş.a., Dreptul muncii, tratat, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.322 şi urm.

12 Abrogată prin Legea nr.7/1998 privind declararea ca abrogate a unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.9 din 13 ianuarie 1998.

Pentru funcţiile de demnitate publică numite vezi şi Legea nr. 154/1998. Funcţia de demnitate se ocupă prin mandat obţinut direct, prin numire, potrivit legii.

13 Numai numerotarea secţiunii 1, devenită 11 s-a schimbat: nu şi denumirea. În schimb, s-a modificat, conform pct.49 al art.I din O.G. nr. 83/2000: în loc de „Salarizarea ….”, noua denumire din anexa 1 este „Indemnizaţiile…”

14 Deci nu „delegate” sau „delegate permanent”.

15 Indemnizaţie plus adaosuri, ca echivalent al „salariului”, nu al „salariului de bază”.

16 Indemnizaţia de încadrare lunară, ca echivalent al sintagmei redate, adică fără indemnizaţia corespunzătoare funcţiei de conducere.

17 În acest sens, vezi Kozsokar Gabor, opinie separată la decizia nr. 83/1999 a Curţii Constituţionale (Monitorul Oficial nr.322/1999) ca şi decizia însăşi.

Lasă un răspuns