A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

PARCHETUL NAŢIONAL ANTICORUPŢIE

Doctrină şi jurisprudenţă penală,2004…

PARCHETUL NAŢIONAL ANTICORUPŢIE

Notă: Raporturile Parchetului Naţional Anticorupţie cu alte autorităţi

Conform art. 73 din Constituţia din 1952, procurorul general exercita supravegherea superioară a respectării legilor de către ministere şi celelalte organe centrale, de către organele locale ale puterii şi administraţiei de stat, precum şi de către funcţionari şi ceilalţi cetăţeni. Procuratura Generală, organele de procuratură – procurorii din aparatul central şi cei din unităţile locale teritoriale – acţionau în numele  procurorului general, ca delegaţi ai acestuia, învestiţi a exercita, în raport cu locul ierarhic ocupat în sistemul organizatoric, funcţiile legale de supraveghere. În acelaşi timp, dispoziţiile art. 2 şi 15 din Legea nr. 6/1952 scoteau în evidenţă că întreaga activitate a procuraturii era supusă principiului conducerii unice centralizate şi al subordonării tuturor procurorilor faţă de procurorul general.

Aplicând aceste principii la datele problemei – anume aceea a atribuţiei procurorilor din aparatul central şi din procuraturile regionale de a efectua urmărirea penală şi de a dispune trimiterea în judecată – Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia nr. III/1953 a dat instanţelor îndrumări în sensul că procurorul general poate îndeplini în tot cuprinsul ţării, singur sau prin delegaţie dată oricărui procuror din Procuratura Generală sau din unităţile locale, orice act de urmărire penală, iar procurorii în subordine, orice act de urmărire penală în legătură cu cauzele ce se urmăresc în cuprinsul regiunii respective. De asemenea, ca un corolar la această regulă, Plenul Tribunalului Suprem a precizat că procurorii delegaţi în condiţiile mai sus-arătate, pot învesti instanţa competentă cu judecarea cauzelor în care au instrumentat.

Îndrumarea dată de Plenul Tribunalului Suprem era valabilă şi în raport de dispoziţiile noi ale Constituţiei R.S. România din 1965 modificată la 26 decembrie 1968, ale Legii nr. 60 din 28 decembrie 1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii R. S. România, precum şi ale noului Cod de procedură penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 105 din vechea Constituţie, Procuratura R.S. România exercita supravegherea activităţii organelor de urmărire penală şi a organelor de executare a pedepselor şi veghează, în condiţiile legii, la respectarea legalităţii, apărarea orânduirii socialiste, a drepturilor şi intereselor legitime ale organizaţiilor socialiste, ale celorlalte persoane juridice, precum şi ale cetăţenilor.

Legea nr. 60 din 28 decembrie 1968 a păstrat organizarea procuraturii ca organ de stat independent şi strict centralizat, dispunând în art. 4 că „atribuţiile organelor procuraturii se exercită de către acestea, numai în baza legii şi a dispoziţiilor organelor ierarhic superioare”, iar în art. 5 că „dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii în subordine” şi că „procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor în subordine sau să suspende ori să anuleze actele şi dispoziţiile acestora”.

Sistemul parchetelor organizate pe lângă instanţe (sistem existent înainte de război în România, şi existent astăzi şi în dreptul european) nu permitea ca funcţia judiciară de procuror să se substituie funcţiei jurisdicţionale de judecător, procurorul fiind un simplu delegat. Instituţia delegatului de procuror a existat în Transilvania şi Bucovina până la 1925. Membrii Ministerului Public (adică ai complexului, ai corpului magistraţilor însărcinaţi cu această funcţiune) erau numiţi potrivit normelor de numire şi înaintare, excepţie făcând procurorul general al Curţii de apel, delegat dintre consilierii curţii respective.

Organizarea Parchetului Naţional Anticorupţie nu are cum să fie exterioară organicei Ministerului Public, întrucât acesta este reglementat constituţional doar în secţiunea a II a capitolului VI din Titlul III al Constituţiei. Cum, potrivit art. 131 din Constituţie, exercitarea atribuţiilor judiciare specifice se desfăşoară sistemic piramidal, sub conducerea unui singur cap, numai printr-o inutilă modificare a legii fundamentale am avea doi procurori generali independenţi unul de altul. Elucubraţia ar putea merge mai departe, astfel încât, dacă ar exista doi procurori generali, unul ar trebui să fie „al României” pentru a exista totuşi o singură structură de comandă: procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie şi procurorul general al Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, potrivit Constituţiei, ar forma totuşi un singur Minister Public, ce ar avea drept cap un procuror general al României. Un asemenea sistem s-ar depărta în mod absolut de concepţia clasică a procurorilor independenţi, dar a parchetelor organizate pe lângă instanţe.

Noi am apreciat că nici până acum procurorii specializaţi nu puteau fi schimbaţi în timpul desfăşurării anchetei, abuziv, administrativist, practică pe care o apreciam ca fiind de mult timp înlăturată; pentru că, în ultimă instanţă, la asta s-ar rezuma excesul de subordonare. Ceea ce vrem să subliniem este faptul că, controlul ierarhic sau în cadrul aceluiaşi parchet nu înseamnă preluarea unor atribuţii de către şefii administrativi, iar controlul nu se suprapune subordonării.

Parchetul Naţional Anticorupţie se organizează ca structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, este condus de un procuror general şi este coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

Parchetul Naţional Anticorupţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

Parchetul este independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

În cele ce urmează încercăm să definim cadrul noţiunii de coordonare plecând de la definirea constituţională a statutului Ministerului Public.

Structura unică presupune controlul ierarhic din partea capului ierarhiei[1], potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, după cum autoritatea ministrului justiţiei constă în capacitatea acestuia de a da dispoziţii şi îndrumări obligatorii cu privire la modul în care procurorii urmează să-şi exercita activităţile legale.

Autoritatea ministrului justiţiei se exercită în vederea respectării şi aplicării legii. Aceasta este în concordanţă şi cu principiul legalităţii aşezat la baza activităţii Ministerului Public. Relaţia de autoritate se exercită direct sau prin procurorul general, prin dispoziţii date în vederea respectării şi Aplicării legii (noi am zice în aplicarea legii), prin exercitarea controlului asupra tuturor procurorilor, verificarea lucrărilor, a modului cum se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor (noi am zice în verificarea îndeplinirii serviciului), precum şi prin aprecierea asupra activităţii pregătirii şi aptitudinilor profesionale.

Ministrul justiţiei poate cere procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie informări asupra activităţii parchetelor, poate să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea criminalităţii, să stabilească structura şi organizarea aparatului tuturor parchetelor, la propunerea procurorului general (al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, am adăuga); să propună Preşedintelui României promovarea şi eliberarea din funcţie a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, să numească procurorii stagiari, să promoveze şi să transfere procurorii în funcţiile din Ministerul Public (respectiv în unităţile Ministerului Public sau în alte autorităţi în stat, potrivit legii, am îndrăzni), să emită chiar regulamente privitoare la organizarea şi funcţionarea parchetelor, inclusiv a compartimentelor auxiliare şi a răspunderii disciplinare a personalului acestor compartimente.

În privinţa sistemului judiciar se constată o oarecare îmbunătăţire faţă de perioada anterioară.

Ministerul Justiţiei continuă însă să dispună de o influenţă legală, semnificativă în ce priveşte numirile de magistraţi şi aceasta constituie o problemă care urmează să-şi găsească rezolvarea. Sunt aşadar necesare noi măsuri pentru îmbunătăţirea sistemului judiciar din România. Acest lucru este arătat în Raportul anual al Comisiei Europene asupra progreselor făcute de România în ultimul an cu privire la condiţiile de aderare la UE, 30 septembrie 2000[2].

Organizat ca parchet specializat, cu structură autonomă, conducătorul Parchetului Naţional Anticorupţie este subordonat administrativ conducătorului parchetului „ierarhic superior”, în baza art. 28 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările ulterioare. Astfel, finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Parchetului Naţional Anticorupţie se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Public; organizarea serviciilor şi birourilor, în cadrul secţiilor Parchetului Naţional Anticorupţie, se face prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie; numărul procurorilor, al ofiţerilor de poliţie judiciară şi al specialiştilor este stabilit de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie; numirea şi eliberarea procurorilor specializaţi se face la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie; numirea şi eliberarea ofiţerilor de poliţie judiciară şi a specialiştilor se face prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie; adoptarea regulamentului de aplicare a dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă se face prin ordinul aceluiaşi conducător etc.

Noţiunea de coordonare nu se referă la asemenea atribuţii de natură administrativă care reprezintă elementele atribuţiei efective de conducere a parchetelor, fiind vorba deci de atribute cu caracter judiciar care decurg din normele procedurii judiciare.

Coordonarea presupune corelarea atribuţiilor cu caracter procesual şi procedural, împărţirea sarcinilor între factorii angajaţi în activitatea de urmărire penală.

Parchetul Naţional Anticorupţie exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracţiunile atribuite prin lege în competenţa sa.

Atribuţiile Parchetului Naţional Anticorupţie constau în efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile, conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară, conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiştii prevăzuţi la art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002 etc.

Atribuţiile sale sunt strict delimitate în art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002. Spre deosebire de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 atribuţia participării, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, nu este indicată. Ca atare, în calitate de conducător al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, procurorul general al acestei instituţii are sarcina de a asigura coordonarea dintre activitatea de urmărire penală finalizată la nivelul Parchetului Naţional Anticorupţie prin sesizarea instanţelor pentru judecarea cauzelor penale şi va continua susţinerea acţiunii penale prin procurorii proprii de şedinţă, va exercita căile de atac, va supraveghea respectarea legii în activitatea de punere în executare; va verifica respectarea legii la locurile de deţinere şi, dacă va fi cazul, va apăra drepturile minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie[3]. Cu acest prilej nu dorim decât să arătăm că funcţia de sesizare a instanţelor pentru judecarea cauzelor penale este inclusă în atribuţia prevăzută în articolul nr. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002: activitatea finală a procurorului, terminarea urmăririi penale presupune trimiterea în judecată, încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei penale.

Spunem asta întrucât terminarea urmăririi penale nu este sinonimă cu efectuarea urmăririi penale.

Prin terminarea urmăririi penale se înţelege terminarea activităţii de cercetare penală, în acest moment procesual fiind concretizată aprecierea organelor de cercetare penală asupra actelor şi lucrărilor realizate în cursul urmăririi penale. Deosebit, la momentul trimiterii în judecată, urmărirea penală este relativ terminată, procurorul cauzei fiind organul care se pronunţă asupra soluţiilor ce pot fi date în urma epuizării întregii faze a urmăririi penale.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că organele de cercetare penală nu intră niciodată în raporturi directe cu instanţele de judecată, ci numai prin intermediul procurorului care a instrumentat cauza, iar acesta la rândul său, „transmite” sarcina procurorului de şedinţă.

Definirea cadrului coordonării Parchetului Naţional Anticorupţie de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie

Potrivit art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 523 din 18 iulie 2002, Parchetul Naţional Anticorupţie se organizează ca structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, este condus de un procuror general şi este coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

În cele ce urmează încercăm să definim cadrul noţiunii de coordonare plecând de la definirea constituţională a statutului Ministerului Public.

Noţiunea de coordonare nu se referă la asemenea atribuţii de natură administrativă care reprezintă elementele atribuţiei efective de conducere a parchetelor, fiind vorba deci de atribute cu caracter judiciar care decurg din normele procedurii judiciare.

Coordonarea presupune corelarea atribuţiilor cu caracter procesual şi procedural, împărţirea sarcinilor între factorii angajaţi în activitatea de urmărire penală.

Parchetul Naţional Anticorupţie exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracţiunile atribuite prin lege în competenţa sa.

Atribuţiile Parchetului Naţional Anticorupţie constau în efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile, conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară, conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiştii prevăzuţi la art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002 etc.

Dacă, în esenţă, cele arătate mai sus delimitează corespunzător cadrul coordonării ca atribut al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în Codul de procedură penală sau în celelalte acte normative incidente vom putea întâlni şi alte elemente de coordonare unitară, firească a desfăşurării activităţii la nivelul acţiunii penale. Ne gândim, de exemplu, la rezolvarea conflictelor de competenţă între doi sau mai mulţi procurori dintre care unul este un procuror specializat anticorupţie. Într-un asemenea caz, conflictul de competenţă se rezolvă de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca procuror superior comun acestora.[4]

Suntem convinşi că posibilităţile de conlucrare eficientă între cele două instituţii nu se opresc aici, în scopul comun al reprezentării intereselor generale ale societăţii şi al apărării ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Potrivit art. 11 alin. (2) din Ordonanţă de urgenţă nr. 177 din 6 decembrie 2002, pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, prevăzut la alin. (1), se acordă procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, procurorilor şi specialiştilor de înaltă calificare din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi procurorilor care participă la şedinţele de judecată ale completelor specializate pentru judecarea infracţiunilor de corupţie.

Modul de acordare a sporului de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru personalul prevăzut la alin. (1) şi (2) se stabileşte prin norme aprobate prin ordin al ministrului justiţiei[5].

Din punct de vedere financiar, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie se află într-o relaţie de subordonare faţă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care este ordonator principal de credite. Potrivit art. 21 al Legii nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din 13 august 2002, ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, potrivit alin.  (1) al art.  21 din lege, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Notă: – D. Ciuncan, Parchetul Naţional Anticorupţie. Competenţă, „R.D.P.” nr. 2/2003, p. 98

– I. Dumitru, Competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, „Dreptul” nr. 1/2003, p. 21

-V. Dabu, T.B. Enoiu, Parchetul Naţional Anticorupţie, o nouă instituţie judiciară, „Pro lege” nr. 4/2002, p. 41

– D. Ciuncan I, V. Pătulea II,  Efectele nedeclarării donaţiilor în lumina Legii nr. 78/2000, „Dreptul” nr. 10/2002, p. 82

– Al. Ţuculeanu, Observaţii la O.U. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, „Dreptul” nr. 7/2002, p. 30

– V. Dabu, B.E. Tudor, Importanţa înfiinţării Parchetului Naţional Anticorupţie, în „Dreptul” nr. 7/2003, p.94


[1] În sensul limitării doar la atribuţii administrative şi la atribuţii judiciare date expres de lege (confirmări etc.) vezi D. Ciuncan, în „Dreptul” nr. 10/2001; în sensul controlului ierarhic şi al subordonării ierarhice până la îndeplinirea oricărora dintre atribuţii prin preluare ierarhică vezi V. Pătulea, în „Dreptul” nr. 11/2001, p. 123 şi urm. şi în „Dreptul” nr. 10/2001. Autorul vrea să confunde funcţia de control cu aceea de subordonare. De fapt, procurorul trebuie să fie independent, nu parchetul.

[2] Publicat, de exemplu, în “Adevărul” din 9 noiembrie 2000

[3] Cu acest prilej nu dorim decât să arătăm că funcţia de sesizare a instanţelor pentru judecarea cauzelor penale este inclusă în atribuţia prevăzută în articolul nr. 3 alineatul (1) litera a) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002: activitatea finală a procurorului, terminarea urmăririi penale presupune trimiterea în judecată, încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei penale.

Spunem asta întrucât terminarea urmăririi penale nu este sinonim cu efectuarea urmăririi penale.

Prin terminarea urmăririi penale se înţelege terminarea activităţii de cercetare penală, în acest moment procesual fiind concretizată aprecierea organelor de cercetare penală asupra actelor şi lucrărilor realizate în cursul urmăririi penale (V. Dongoroz, Explicaţii… procedură, vol. II, p. 61). Deosebit, la momentul trimiterii în judecată, urmărirea penală este relativ terminată, procurorul cauzei fiind organul care se pronunţă asupra soluţiilor ce pot fi date în urma epuizării întregii faze a urmăririi penale.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că organele de cercetare penală nu intră niciodată în raporturi directe cu instanţele de judecată, ci numai prin intermediul procurorului care a instrumentat cauza, iar acesta la rândul său, „transmite” sarcina procurorului de şedinţă.

[4] T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Lumina Lex,Bucureşti,,Bucureşti,, Bucureşti, 1998, p. 358.

[5] Ordonanţă de urgenţă nr. 177 din 6 decembrie 2002, privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 18 decembrie 2002

Leave a Reply