RĂSPUNDEREA PENALĂ PREVĂZUTĂ ÎN CODUL PENAL

Traficul de influenţă (art. 291 Codul penal, art. 257 C. pen. anterior) constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Amintim că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranţă se va considera făcută şi la confiscarea extinsă, conform art. IV şi art. V din Legea nr. 63/2012.

Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art. 107 C. pen.). Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (alin. 3 al art. 107),dar este vorba de „persoana care a comis o faptă. . . .”. Suntem totuși în “situația. . . “ dar legat de alin. 2, numai „față de” persoană,  înlăturarea stării de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor penale raportându-se numai la acea persoană “penală” (ajuridic spus, dar încetățenit!!).  Chiar dacă se urmărește înlăturarea unei stări ,  pericolul nu poate fi privit în abstract, ci legat de preîntâmpinarea săvârşirii de către un făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală.

Semnalăm o posibilă incongruență, atât timp cât Constituția a înlăturat confiscarea averii:  Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă . Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii (art. 44 alin. 8, respectiv,9 ).

Articolul   1121, introdus prin Legea nr. 63/2012, reglementează confiscarea extinsă:

sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele produse, folosite, date, dobândite. . . , în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unor infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare.

Confiscarea extinsă se dispune dacă ,  cumulativ:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; și

b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute de lege. Se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul.

Se confiscă, de asemenea, bunurile obţinute din exploatarea sau folosirea lor şi bunurile produse de acestea[1].

Pentru existența infracțiunii de trafic de influență trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- realizarea uneia dintre modalitățile alternative de săvârșire a faptei, respectiv „pretinderea”, „primirea”, „acceptarea” de bani, daruri sau alte valori;

- făptuitorul să aibă influență sau să lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar public sau asupra unui funcționar;

- făptuitorul să promită intervenția sa pe lângă funcționar, spre a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu;

- acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii de trafic de influență să se fi comis înainte sau concomitent cu îndeplinirea de către funcționarul pe lângă care s-a promis că se va interveni a actului vizat de cumpărătorul de influență.

A pretinde înseamnă a formula pretenții.

A primi ceva înseamnă a prelua, a lua în posesiune ceea ce ți se dă, ți se trimite, ți se oferă.

A accepta o promisiune înseamnă a fi de acord cu aceasta, a o consimți. Acceptarea reprezintă încuviințarea neechivocă privind primirea folosului injust[2].

Dacă o persoană a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii în forma nerespingerii promisiunii, ea urmează să fie achitată, deoarece această variantă a infracțiunii a fost dezincriminată, însă numai dacă fapta nu poate fi încadrată în modalitatea acceptării promisiunii. Dezincriminarea nu operează însă asupra faptei de primire de foloase necuvenite, care intră în conţinutul infracţiunii de luare de mită, potrivit noii reglementări[3].

Confiscarea unor bunuri în cadrul procesului penal reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea  bunurilor, și nu ca o privare de proprietate, deși ea conduce la predarea bunului[4].      În sensul Decizia-Cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, „confiscare” înseamnă o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv[5]. Decizia/cadru privește criminalitatea organizată transfrontalieră, în genere, iar, punctual, se referă doar la un mănunchi de infracțiuni “specificate”, cum ar fi spălarea banilor, falsificarea de monedă, traficul de droguri sau de persoane, terorismul, infracțiuni ce au “  legătură cu criminalitatea organizată”.

Articolul  126 pct. 1 şi 2 şi art. 247 din Legea nr. 187/2012, referitor la Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 2 din legea specială a fost modificat în sensul că noţiunea de grup infracţional organizat este definită de art. 367 alin. (6) C. pen. – elementul material al laturii obiective a infracţiunii, necesită acordul expres şi explicit în sensul asocierii[6].

Organizarea presupune un caracter relativ permanent, intențional sistematic. Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din cel puțin trei persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni (art. 367 alin. 6 C. pen.)  .

Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcţionar care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s‑ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârşirea faptei incriminate.

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl constituie relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice), relaţii care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei‑credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi‑o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziţia unor unităţi sau persoane juridice terţe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al inducerii în eroare.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar, funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar, este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându‑se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcţionarului.

Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, „publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust[7].

Infracțiuni de corupție comise de alte persoane

Înalta Curte de Casație și Justiție  stabileşte că dispoziţiile art. 308 C.pen. reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. .     La calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 C.pen. raportat la art. 308 alin. (2) C.pen. [8].

Prin Sentinţa penală nr. 141 din 28 octombrie 2014, pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe în Dosarul nr. 34/119/2014, s-a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei V. A. din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. 1 şi 2 C.pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. din 1968 în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C.pen. cu referire la art. 308 C.pen. cu aplicarea art. 35 C.pen. şi art. 5 C.pen. .

În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) C.pen. cu referire la art. 308 C.pen. cu aplicarea art. 35 C.pen. şi art. 5 C.pen. , ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Din considerentele hotărârii rezultă că la calcularea termenului de prescripţie instanţa a avut în vedere pedeapsa prevăzută în art. 295 C.pen. redusă ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C.pen. .

Prin Decizia penală nr. 787 din 18 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.831/4/2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a admis apelul declarat de partea civilă S.C. M.C. – S.R.L. împotriva Sentinţei penale nr. 1.412 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 13.831/4/2013, şi, printre altele, a dispus desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale apelate şi, rejudecând, condamnarea inculpatei B.N. la pedeapsa de 2 ani închisoare, în baza art. 295 alin. (1) C.pen. cu referire la art. 308 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. şi art. 5 C.pen. .

Din considerentele hotărârii rezultă că limitele de pedeapsă care se iau în considerare la calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt cele prevăzute de art. 295 alin. (1) C.pen. , fără a se ţine seama de reducerea cu o treime la care face referire art. 308 C.pen. , întrucât, potrivit art. 187 C.pen. , prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau majorarea a pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 468/A din 20 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 187/44/2014, Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie a admis contestaţiile în anulare formulate de contestatorii Ş.T. şi D.N. împotriva Deciziei penale nr. 87/A din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, a desfiinţat decizia şi, în rejudecare, a admis apelurile declarate de contestatorii Ş.T. şi D.N. şi a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. 1 şi 2 C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. din 1968, în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C.pen. raportat la art. 308 C.pen. , cu aplicarea art. 35 C.pen. şi art. 5 C.pen. , pentru inculpatul Ş.T., şi din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. 1 C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. din 1968, în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C.pen. raportat la art. 308 C.pen. , cu aplicarea art. 35 C.pen. şi art. 5 C.pen. pentru inculpata D.N.

În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, art. 122 alin. 1 lit. d) şi art. 124 C.pen. din 1968 s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor Ş.T. şi D.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanţa care a rejudecat apelul a avut în vedere la calcularea termenului de prescripţie pedeapsa prevăzută în art. 295 C.pen. redusă ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C.pen. .

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele: reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În cauză, Curtea de Apel Oradea a fost învestită cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă, respectiv recursurile declarate de inculpaţii M.G., T.G., C.I. şi de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei penale nr. 5/A/8.11.2013, pronunţată de Tribunalul Bihor.

Obiectul sesizării vizează o chestiune de drept de care depinde soluţionarea în recurs a cauzei, astfel că interpretarea textelor legale are efect direct cu privire la termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii.

Pe fondul chestiunilor de drept a căror dezlegare se solicită, s-a concluzionat că dispoziţiile art. 308 alin. (1) C.pen. reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. şi că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 C.pen. este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen. , corespunzător limitelor de pedeapsă, astfel cum au fost reduse cu o treime, cuprinse între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Aceste opinii se fundamentează pe următoarele argumente:

În procesul de incriminare a unui act de conduită, legiuitorul elaborează conceptul faptei, care reprezintă dispoziţia din norma de incriminare şi prevede sancţiunea, respectiv pedepsele aplicabile faptului incriminat.

Aşadar, o normă penală completă se compune dintr-o dispoziţie care descrie faptul incriminat şi o sancţiune care caracterizează ilicitul ca fiind de natură penală prin prevederea unei pedepse.

Din această perspectivă, norma prevăzută în art. 295 C.pen. care incriminează delapidarea este o normă completă, în structura sa regăsindu-se atât dispoziţia (însuşirea, folosirea, traficarea), cât şi sancţiunea (pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică).

Totodată, reprezintă norma de incriminare a variantei-tip a faptei de delapidare conţinând condiţiile obiective şi subiective care se cer îndeplinite cumulativ pentru ca fapta să constituie infracţiune, inclusiv condiţia privind calitatea de funcţionar a subiectului activ.

Spre deosebire de dispoziţiile art. 295 C.pen. , textul art. 308 alin. (1) C.pen. conţine o enumerare a infracţiunilor pentru a căror comitere nu este necesară calitatea de funcţionar public a subiectului activ, inclusiv a infracţiunii de delapidare, cu precizarea că dispoziţiile acestor norme de incriminare se aplică şi altei categorii de persoane, respectiv acelora care “exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice”.

Alineatul (2) al aceluiaşi articol face trimitere la limitele speciale ale pedepsei pentru infracţiunile enumerate, care se reduc cu o treime.

Articolul  308 C.pen. nu este o reglementare nouă, una asemănătoare a existat în Codul penal anterior.

Astfel, potrivit art. 258 alin. 1 C.pen. anterior, “art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.”

Prin modalitatea de reglementare, dispoziţiile art. 308 C.pen. nu definesc o infracţiune-tip, de sine stătătoare, întrucât în structura normei nu este descrisă o faptă distinctă, cu o configuraţie proprie, ci se face trimitere la dispoziţiile şi pedepsele cuprinse în alte norme de incriminare, printre care şi cele prevăzute în art. 295 C.pen. .

Ca atare, norma juridică din art. 308 C.pen. nu are aptitudinea de a funcţiona independent, ca infracţiune-tip, ci doar în strânsă legătură cu normele de incriminare pe care le enumeră.               De altfel, chiar denumirea marginală a textului, “Infracţiuni de corupţie şi serviciu comise de alte persoane”, conduce la o asemenea concluzie.

În cazul în care îndeplineşte o funcţie complinitoare, norma la care se face trimitere întregeşte conţinutul normei de trimitere, în care nu s-a voit să se repete situaţii anterior reglementate (dispoziţia ori sancţiunea). În acest caz, norma de trimitere este incompletă având caracterul unei norme de trimitere sau de referire care însă prin acest procedeu dobândeşte toate caracteristicile unei norme de incriminare tip.

Acelaşi procedeu, al trimiterii la alte norme de incriminare, poate fi utilizat şi în sens contrar, şi anume cu funcţie de excludere, în scopul eliminării din conţinutul normei a unor raporturi.

Spre deosebire de situaţiile anterior prezentate, în cazul dispoziţiei legale analizate, respectiv art. 308 C.pen. , trimiterea pe care textul o face la dispoziţia din art. 295 C.pen. are rolul de a extinde cadrul juridic al acestei ultime reglementări, astfel încât să devină aplicabilă nu doar funcţionarilor publici.

Aşadar, reglementarea din art. 308 C.pen. funcţionează pe structura normei de incriminare prevăzute de art. 295 C.pen. , pe care o extinde în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ, şi, ca o consecinţă a acestei modificări, legiuitorul a adaptat limitele de pedeapsă la gradul de pericol social abstract rezultat din schimbarea intervenită cu privire la acest termen al infracţiunii.

De altfel, doctrina anterioară modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a noului Cod penal reţinea, cu privire la art. 258 C.pen. anterior, că îndeplineşte funcţia de extensiune în scopul lărgirii cadrului juridic al reglementării, astfel încât să devină aplicabilă şi altor raporturi.

Este adevărat însă că, prin tehnica trimiterii, între cele două norme juridice se creează o legătură în plan normativ, una devenind suportul juridic al celeilalte.

Legătura în plan normativ dintre cele două reglementări, art. 295 şi art. 308 C.pen. , a apărut din necesitatea construirii prin derivaţie, pornind de la conceptul faptei prevăzute în art. 295 C.pen. , a unei variante a aceleiaşi infracţiuni.

Doctrina numeşte variante ale infracţiunii “acele variaţiuni pe care le prezintă infracţiunea în raport cu forma sa tipică, variaţiuni determinate de legiuitor cu ocazia incriminării faptei şi în raport cu variaţiunile pe care le prezintă gradul de pericol social generic al acestora.”[9]

De regulă, infracţiunile-tip împreună cu variantele acestora sunt cuprinse în acelaşi articol, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunea de înşelăciune care este prevăzută în varianta-tip în alin. (1) al art. 244 C.pen. şi o variantă agravată în alin. (2) al aceluiaşi articol.

Uneori, din raţiuni de tehnică legislativă, variantele se pot construi prin deviaţie pe orizontală şi astfel au fost reglementate separat variantele calificate ale infracţiunii de bază, de la care s-a păstrat chiar denumirea marginală, cum ar fi, spre exemplu, omorul calificat, furtul calificat ori tâlhăria calificată, precum şi variantele atenuate şi agravate, cum ar fi, spre exemplu, dispoziţiile art. 308 C.pen. cu denumirea marginală “Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane” şi art. 309 C.pen. cu denumirea marginală “Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave”.

Indiferent de modul cum sunt reglementate, variantele atenuate ori agravate ale unei infracţiuni au trăsăturile constitutive ale infracţiunii de bază la care se adaugă trăsături agravante sau atenuante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracţiunii-tip.

Din materialul înaintat de Institutul de Cercetări Juridice rezultă că varianta agravată sau atenuată a unei infracţiuni presupune mai întâi condiţiile conţinutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanţiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecţii faptei or la locul şi timpul săvârşirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă.

Aşadar, aceeaşi faptă poate fi deci incriminată, pe lângă forma tipică, în una ori mai multe variante, agravate sau atenuante, care corespund conceptului faptei prevăzute de legea penală în configuraţia tipică, deosebindu-se de aceasta prin anumite elemente circumstanţiale.

Astfel, infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 C.pen. constituie infracţiunea-tip, reprezentând forma de bază, în raport cu dispoziţiile art. 308 C.pen. care, în mod evident, ca urmare a extinderii vizând subiectul activ al infracţiunii-tip la “persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”, reprezintă o variantă atenuată a acesteia.

Ca atare, art. 308 C.pen. reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. , prezentând un grad de pericol social generic mai redus, în raport cu cel al infracţiunii-tip, în contextul în care fapta nu ar mai fi săvârşită de funcţionarul public.

În ceea ce priveşte necesitatea reglementării ce face obiectul art. 308 C.pen. , se constată că extinderea în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ viza cea mai mare parte a infracţiunilor de corupţie şi serviciu comise de alte persoane în legătură cu serviciul, astfel că trimiterea la dispoziţiile şi pedepsele prevăzute de infracţiuni-tip enumerate s-a realizat pentru a se evita paralelismele.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, astfel că pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Prin urmare, pentru a evita reluarea în cadrul fiecăreia dintre infracţiunile de bază a variantei atenuate s-a utilizat norma de trimitere.

Cu privire la opinia potrivit căreia dispoziţiile art. 308 ar constitui o cauză de reducere a pedepsei, se constată că o asemenea concluzie nu poate fi generată decât de confuzia dintre cauzele de reducere a pedepsei şi elementele circumstanţiale atenuante.

Analizând conţinutul incriminării formei de bază prevăzute de art. 295 C.pen. , se constată că structura infracţiunii de delapidare este formată din condiţii intrinseci (latura obiectivă şi latura subiectivă) şi condiţii extrinseci, preexistente, care completează condiţiile în care faptul este incriminat (calitatea de funcţionar public a subiectului activ).

Astfel, cerinţa din norma incriminatoare ca subiectul activ, termen al infracţiunii, să aibă o anumită calitate determină ca această calitate să devină o condiţie pentru existenţa infracţiunii, un element circumstanţial al incriminării.

Tot astfel, pentru varianta atenuată care extinde sfera subiectului activ la persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice nu se modifică natura elementului circumstanţial, respectiv calitatea subiectului activ, care este o condiţie de existenţă a infracţiunii în varianta atenuată.

Este adevărat că atât elementele circumstanţiale, atenuante, cât şi cauzele de reducere a pedepsei se referă la anumite împrejurări, stări, situaţii, întâmplări, calităţi sau alte date care au legătură cu fapta sau cu persoana inculpatului, ceea ce poate crea confuzie din perspectiva efectelor acestora[10].

Deosebirea dintre ele rezidă în faptul că, în timp ce condiţiile privind existenţa infracţiunii, deşi extrinseci activităţii incriminate, fac parte din conţinutul incriminării, cauzele de reducere sunt exterioare conţinutului infracţiunii şi au efecte doar în ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei, fiind criterii de individualizare a pedepsei[11].

Revenind la chestiunea de drept pusă în discuţie, se constată că dispoziţiile art. 308 C.pen. nu constituie o cauză de reducere a pedepsei, întrucât prin voinţa legiuitorului o anume calitate a subiectului activ al infracţiunii de delapidare (element circumstanţial de realizarea căruia depinde existenţa infracţiunii) a determinat crearea unei variante atenuate, care reflectă prin intermediul limitelor de pedeapsă proprii gradul de pericol social abstract specific infracţiunii în varianta atenuată.

Ca o consecinţă a argumentelor prezentate anterior şi care exclud calificarea normei prevăzute în art. 308 C.pen. ca fiind cauză de reducere a pedepsei, pentru calcularea termenului de prescripţie în cazul săvârşirii infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. , în varianta atenuată prevăzută de art. 308 C.pen. , nu pot fi avute în vedere dispoziţiile art. 187 C.pen. , astfel că se va ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 C.pen. , redusă cu o treime.

Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.819/271/2009*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv: dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 C.pen. este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 C.pen. şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 C.pen. termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen. , corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Va stabili că dispoziţiile art. 308 C.pen. reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. , iar la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se va ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 C.pen. raportat la art. 308 alin. (2) C.pen. .

Referitor la dispozițiile art. 147 C.pen. , respingând excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, instanța de contencios constituțional a reținut în considerentele Deciziei nr. 1611/2011 ca, „ținând seama de sfera atribuțiilor ce intra în competenta primarului, care prin excelenta au conotații de putere publică, apare justificata vocația primarului la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu sau în legătura cu serviciul, precum și pentru cele de corupție. În caz contrar, se poate desprinde concluzia ca primarul este deasupra legii, neputând fi cercetat și pedepsit pentru săvârșirea unor infracțiuni care aduc atingere activităților de interes public, cum ar fi de exemplu cele de abuz în serviciu contra intereselor publice, de luare de mita, de primire de foloase necuvenite, de fals intelectual și altele, fapt care ar fi incompatibil cu funcționarea statului de drept.”[12]

Considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1611/2011 sunt pe deplin aplicabile în cazul funcțiilor alese exceptate de la dispozițiile art. 147 C.pen. și de la dispozițiile art. 175 din noul Cod penal, precum și în cazul funcțiilor alese și numite, eliminate din sfera subiectului activ al infracțiunii de conflict de interese prevăzuta în art. 2531 C.pen. (actualul art. 301). Astfel, având în vedere sfera atribuțiilor ce intra în competenta funcțiilor alese exceptate de la dispozițiile art. 147 C.pen. și de la dispozițiile art. 175 din noul Cod penal, care, prin excelenta, au conotații de putere publica, este justificata vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție.

De asemenea, având în vedere sfera atribuțiilor ce intra în competenta funcțiilor alese sau numite, care nu implica încheierea unui contract de munca cu una dintre instituțiile prevăzute în art. 145 C.pen. și nu presupun exercitarea atribuțiilor de serviciu pe baza unei fise a postului, dar care, prin excelenta, au conotații de putere publica, este justificata vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art. 2531 C.pen. anterior.

Din conținutul dispozițiilor art. I pct. 5 și ale art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative (PL-x nr. 680/2011), precum și ale articolului unic din Legea pentru modificarea art. 2531 C.pen. (PL-x nr. 467/2012) s-ar putea desprinde concluzia ca toate categoriile de persoane exceptate de la art. 147 C.pen. și art. 175 din noul Cod penal sau eliminate din sfera subiectului activ al infracțiunii de conflict de interese prevăzuta în art. 2531 C.pen. sunt deasupra legii, neputând fi cercetate și pedepsite pentru săvârșirea unor infracțiuni de serviciu sau de corupție, fapt care ar fi incompatibil cu funcționarea statului de drept.

Constituția României, în dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2), stabilește ca „statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, iar „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” Prin Legea nr. 27/2002 a fost ratificata Convenția penala privind corupția, adoptata la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, iar prin Legea nr. 365/2004 a fost ratificata Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptata la New York la 31 octombrie 2003.

Ratificând prin Legea nr. 27/2002 ei, Convenția penala privind corupția a Consiliului Europei, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, statul român și-a asumat obligația de a incrimina corupția activa și corupția pasiva a membrilor adunărilor publice naționale. Astfel, potrivit art. 4 din Convenție, fiecare parte adopta masurile legislative și alte masuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina, conform dreptului sau intern, faptele menționate la art. 2 (corupția activă a agenților publici naționali) și art. 3 (corupția pasiva a agenților publici naționali), daca acestea se refera la o persoana membra a unei adunări publice naționale care exercita puteri legislative sau administrative.

Prin exceptarea de la dispozițiile art. 147 C.pen. și de la dispozițiile art. 175 din noul Cod penal a persoanelor care au calitatea de deputat și senator este încălcata obligația de a incrimina corupția membrilor adunărilor publice naționale, prevăzuta în art. 4 din Convenția penală privind corupția și , în consecința, sunt încălcate dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție.

Ratificând prin Legea nr. 365/2004 Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptata la New York la 31 octombrie 2003, statul român si-a asumat obligația de a incrimina corupția agenților publici naționali, conform art. 15 din Convenție, alături de alte fapte precum „sustragerea, deturnarea sau alta folosire ilicita de bunuri de către un agent public” (art. 17), „traficul de influenta” (art. 18) sau „abuzul de funcții” (art. 19). În conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. a) din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, prin agent public se înțelege : „(i) orice persoana care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat parte, care a fost numita ori aleasa, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerata ori neremunerată, și oricare ar fi nivelul sau ierarhic.” În temeiul art. 15 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, referitor la corupția agenților publici naționali, fiecare stat parte adopta masurile legislative și alte masuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care au fost săvârșite cu intenție:

a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public, în accepțiunea art. 2 lit. a), direct sau indirect, un folos necuvenit, pentru sine ori pentru alta persoana sau entitate, cu scopul de a îndeplini sau de a se abține sa îndeplinească un act în exercițiul funcțiilor sale oficiale;

b) faptei unui agent public, în sensul art. 2 lit. a), de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine ori pentru alta persoana sau entitate, cu scopul de a îndeplini sau de a se abține sa îndeplinească un act în exercițiul funcțiilor sale oficiale.

Prin exceptarea de la dispozițiile art. 147 C.pen. și de la dispozițiile art. 175 din noul Cod penal a unor categorii de persoane care exercita funcții alese, contrar dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție, este încălcata obligația de a incrimina corupția agenților publici naționali, prevăzuta în art. 15 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, având în vedere definiția noțiunii de „agent public” cuprinsa în Convenție, precum și obligația de a incrimina fapte precum cele prevăzute în art. 17 – art. 19 din aceeași Convenție.

În consecința, pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție constituita în Secții Unite dispune sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra aspectelor de neconstituționalitate cuprinse în Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative (PL-x nr. 680/2011) și în Legea pentru modificarea art. 2531 C.pen. (PL-x nr. 467/2012).

Prin Sentinţa penală nr. 187 din 30 mai 2013, pronunţată în dosar nr. 2477/110/2013 al Tribunalului Bacău s-a dispus:

S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de procuror, din infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen. şi art. 3201 alin. (1) – (4) şi (7) C. pr. pen., a fost condamnat inculpatului P.C., la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a, lit. b) C. pen.

În temeiul art. 81, 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare pe durata termenului de încercare de trei ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 359 C. pr. pen. s-a atras atenţia inculpatului f asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei accesorii.

În temeiul art. 88 C. pen. s-a dedus reţinerea (24 ore) din data 25 martie 2013.

În temeiul art. 109 alin. (1) C. pr. pen., s-a dispus păstrarea mijloacelor materiale de probă, respectiv a plicului nr. I ce conţine; telefon mobil marca S., un card MicoSD, cartele O., CD-SJA. nr. 22/2013; DVD -SIA nr. 24/2013, CD-SJA nr. 25/2013, aflate la camera de corpuri delicte a Tribunalului Bacău.

S-a constatat că suma de 300 RON ce a fost ridicată de la inculpat, a fost restituită, în temeiul art. 255 alin. (5) C. pen. raportat  la art. 255 alin. (3) C. pen., martorului denunţător U.R.

S-a constatat că inculpatul a avut apărător ales.

În temeiul art. 191 alin. (1) C. pr. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, sumă în care s-au inclus şi cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul urmăririi penale[13].

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, nr. 270/P/2013, întocmit de procuror la data de 19 aprilie 2013, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatului P.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în datele de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013, inculpatul P.C., în calitate de angajat la firma S.C. E. S.R.L., cu ocazia unor verificări efectuate la firma S.C. P. S.R.L. Bacău, a pretins, în repetate rânduri, de la numita U.R. – administrator al S.C. P. S.R.L. Bacău – diferite sume de bani (iniţial suma de 400 de RON iar ulterior suma de 350 de RON) iar în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit de la aceasta din urmă suma de 300 de RON cu scopul de a nu întocmi o notă de constatare cu privire la anumite nereguli pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a consumului de energie electrică.

Având în vedere procedura specială de judecare a cauzei în cazul recunoaşterii vinovăţiei, inculpatului i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile art. 3201 C. pr. pen., în sensul că are dreptul de a beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul în care va fi găsit vinovat, dacă recunoaşte în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să aibă loc doar în baza probelor administrate în faza urmăririi penale, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.

Inculpatul, în declaraţia dată anterior începerii cercetării judecătoreşti, a recunoscut în totalitate săvârşirea infracţiunii reţinute în actul de sesizare şi a solicitat ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza urmăririi penale, pe care a declarat că le cunoaşte, şi le însuşeşte şi nu a solicitat administrarea altor probe, fiind de acord cu despăgubirea părţii civile.

Având în vedere declaraţia inculpatului de recunoaştere în totalitate a, învinuirii aduse, a fost admisă cererea formulată de aceasta, privind judecarea cauzei conform procedurii speciale reglementată de art. 320 C. pr. pen., respectiv judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei”, astfel că, în temeiul art. 320 alin. (2) C. pr. pen., nu au mai fost administrate celelalte probe din faza urmăririi penale.

Analizând probele administrate instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt.

Numita U.R. este administrator al firmei S.C. P. S.R.L. Bacău – Cabinet Veterinar, cu sediul în municipiul Bacău şi foloseşte acest spaţiul în baza unui contract de comodat încheiat cu S.C. S. S.R.L. Bacău.

În data de 21 martie 2013, în jurul orelor 12.00, inculpatul P.C., angajat în funcţia de electrician la S.C. E. S.R.L., s-a deplasat la sediul firmei S.C. P. S.R.L. Bacău pentru a efectua citirea şi verificarea contorului de măsurare a energiei electrice ocazie cu care a constatat anumite nereguli, respectiv că în tabloul electric anexat contorului de măsurare a energiei electrice era montată o siguranţă electrică falsă prin intermediul căreia se oprea contorul electronic şi astfel nu se măsura consumul de energie electrică.

Cu această ocazie inculpatul P.C. a efectuat cu telefonul mobil personal mai multe fotografii la tabloul electric şi la contorul electronic de măsurare a energiei electrice.

Pentru a nu întocmi nota de constatare cu privire la neregulile constatate şi pentru a nu sesiza Biroul de Investigare a Fraudelor din cadrul E., inculpatul P.C. i-a dat de înţeles numitei U.R. că “se poate rezolva altfel” şi i-a pretins acesteia, cu titlu de mită, o sumă de bani (“puneţi ceva aici”) sau alte foloase însă aceasta din urmă i-a spus că nu are bani şi să vină a doua zi.

Numita U.R. l-a întrebat pe inculpatul P.C. ce sumă de bani trebuie să-i dea iar acesta i-a cerut iniţial suma de 100 de euro iar după mai multe discuţii a fost de acord să primească suma de 400 de RON.

În data de 22 martie 2013 inculpatul P.C. a revenit la sediul firmei S.C. P. S.R.L. Bacău pentru a primi suma de bani pretinsă anterior însă numita U.R. i-a spus că nu a reuşit să facă rost de bani şi să revină în data de 25 martie 2013.

În timpul discuţiilor, inculpatul P.C. i-a cerut din nou numitei U.R. o suma de bani (“Ia şi pune aici!”) pentru a nu întocmi nota de constatare iar în urma negocierilor au stabilit să-i dea acestuia suma de 350 de RON în data de 25 martie 2013.

De asemenea, inculpatul P.C., pentru a fi mai convingător şi pentru a-i crea numitei U.R. o stare de temere, i-a arătat acesteia mai multe formulare intitulate “Notă de constatare”, înseriate şi necompletate, spunându-i totodată că “altcineva de la E. nu are note de constatare, ai înţeles?” … “deci eu puteam foarte bine să-ţi fac ieri notă de constatare”.

În data de 25 martie 2013 numita U.R. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptele săvârşite de inculpatul P.C. şi a prezentat două înregistrări audio efectuate cu telefonul mobil personal marca N. privind discuţiile pe care le-a purtat cu inculpatul P.C. în datele de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013.

În data de 25 martie 2013, în urma denunţului formulat de numita U.R., a fost organizat o acţiune pentru prinderea în flagrant a numitului P.C.

În acest sens, s-a pus la dispoziţia numitei U.R. suma de 350 de M (formată din trei bancnote de 100 de RON cu seriile X, X1 şi X2 şi o bancnotă de 50 de RON cu seria X3) pentru a fi predată numitului P.C.

De asemenea, prin ordonanţa procurorului din data de 25 martie 2013, confirmată ulterior prin Încheierea nr. 1994/110/2013 din data de 27 martie 2013 a Tribunalului Bacău, a fost autorizată interceptarea şi înregistrarea audio în mediul ambiental a convorbirilor şi discuţiilor purtate de denunţătoarea U.R. cu pretinsul făptuitor P.C. precum şi cu alte persoane cu care aceasta ar putea intra în contact şi care au legătură cu cauza pentru o perioada de 48 de ore, începând cu data de 25 martie 2013, ora 11.00 până în data de 27 martie 2012, ora 11.00 inclusiv.

În data de 25 martie 2013, în jurul orelor 12.00, numitul P.C. s-a deplasat la sediul firmei S.C. P. S.R.L. Bacău, şi după ce a discutat cu numita U.R., i-a pretins acesteia suma de bani pretinsă anterior (350 de RON).

Numita U.R. a negociat din nou cu inculpatul P.C. iar în final i-a dat acestuia suma de 300 de RON, pe care a pus-o în interiorul unei mape.

De altfel, inculpatul, în declaraţia dată în faza urmăririi penale, a recunoscut săvârşirea faptelor şi a descris în amănunt modalitatea de comitere a faptei. Astfel, acesta a recunoscut că în datele de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013 a pretins, diferite sume de bani, iar ulterior în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit de la numita U.R. suma de 300 de RON pentru nu întocmi nota de constatare cu privire la neregulile pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a energiei electrice de la sediul firmei S.C. P. S.R.L. Bacău.

S-a mai arătat că situaţia de fapt expusă şi reţinută este dovedită nu doar de declaraţia inculpatului de recunoaştere în totalitate a învinuirilor ce i se aduc, din cadrul judecăţii, dar şi prin toate mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale.

În drept, fapta inculpatului P.C., constând în acea că, în datele de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013, în calitate de angajat la firma S.C. E. S.R.L., cu ocazia unor verificări efectuate la firma S.C. P. S.R.L. Bacău, a pretins, de la numita U.R. – administrator al S.C. P. S.R.L. Bacău – diferite sume de bani (iniţial suma de 400 de RON iar ulterior suma de 350 de RON), iar în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit de la aceasta din urmă suma de 300 de RON cu scopul de a nu întocmi o notă de constatare cu privire la anumite nereguli pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a consumului de energie -, electrică întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

Având în vedere că deşi inculpatul a pretins de mai multe ori sume de bani iar ulterior a şi primit suma pretinsă de 300 RON, dar toate actele de pretindere au avut drept scop acelaşi act abuziv – de a nu întocmi o notă de constatare cu privire la anumite nereguli pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a consumului de energie electrică – instanţa a apreciat că în mod corect a fost sesizată instanţa cu săvârşirea infracţiunii unice de luare de mită şi nu cu forma continuată, cum s-a solicitat de procuror, (în doctrină s-a statuat că în cazul în care făptuitorul realizează mai multe dintre variantele alternative ale elementului material se va reţine o singură infracţiune de luare de mită şi nu concurs de infracţiuni sau forma continuată a infracţiunii), motiv pentru care va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de procuror, din infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La realizarea procesului de individualizare a pedepsei ce s-a aplicat inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege (de la 2 ani la 8 ani), circumstanţele de fapt şi modul concret de comitere a acestora, precum şi circumstanţele vizând persoana inculpatului.

Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana inculpatului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel, instanţa apreciază că se poate reţine în favoarea inculpatului “conduita bună”, dedusă inclusiv din lipsa antecedentelor penale, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., ca şi circumstanţă atenuantă. În ceea ce priveşte, “stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., în raport cu specificul infracţiunilor, nu se regăseşte în prezenta cauză, iar “atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoaşterea săvârşirii infracţiunii, pe fondul existenţei, la dispoziţia organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârşirea faptelor. De altfel, conduita procesuală a inculpatului, constând în recunoaşterea faptelor, a primit deja eficienţa juridică constând în reducerea limitelor de pedeapsă, conform art. 3201 alin. (7) C. pr. pen.

Faţă de cele arătate anterior, instanţa a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Referitor la pedeapsa accesorie, Tribunalul s-a raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la Protocoalele Adiţionale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (ex. cauzele Hirst c. Marii Britanii, Sabău şi Pîrcălab c. României s.a.) care în conformitate cu art. 11 alin. (2) şi la art. 20 din Constituţie fac parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenţiei de către România prin Legea nr. 30/1994, dar şi la Decizia nr. 74/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii.

Faţă de jurisprudenţa Curţii Europene în materie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au pronunţat în acelaşi sens în soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. LXXIV(74)/2007, stabilind că dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile înscrise în art. 71 alin. (3) C. pen.

În prezenta cauză, faţă de natura faptelor săvârşite de inculpat, Tribunalul a apreciat că nu se justifică şi interzicerea dreptului de a alege, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., nefiind proporţională faţă de scopul limitării acestui drept. Restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă doar dacă este necesară, iar o astfel de măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. O aplicare automată a pedepsei accesorii a dreptului de a vota, încalcă atât principiul proporţionalităţii cât şi art. 3 din Primul Protocol adiţional.

Însă, instanţa a reţinut că natura faptei săvârşite, ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului, duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, motiv pentru care exerciţiului acestora va fi interzis pe durata executării pedepsei principale.

Totuşi, lipsa antecedentelor penale, ce relevă o bună conduită a inculpatului anterior comiterii faptei pentru care s-a dispus condamnarea acesteia prin prezenta, conduita acestuia pe parcursul desfăşurării procesului până la acest moment, au fost apreciate drept elemente ce conduc la concluzia că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru inculpat şi acesta nu va mai săvârşi infracţiuni, astfel că, se va face aplicarea prevederilor art. 81 C. pen., dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată a termenului de încercare calculată conform art. 82 C. pen., şi în temeiul art. 71 alin. (5) din acelaşi cod a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

Împotriva sentinţei a declarat apel în termenul legal apelantul inculpat P.C., care a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 153 din 17 septembrie 2013 Curtea de apel Bacău, secţia penală.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că, din coroborarea materialului probator de la dosar, rezultă fără dubiu că la data de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013 în calitate de angajat al S.C. E. S.R.L., cu ocazia unor verificări efectuate la firma S.C. P.A. S.R.L. Bacău, a pretins de la U.R., administrator al acestei societăţi, diferite sume de bani iar în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit suma de 300 RON cu scopul de a nu întocmi o notă de constatare a consumului de energie electrică.

Având în vedere că inculpatul a solicitat la fond aplicarea procedurii simplificate potrivit art. 3201 C. pr. pen., s-a constatat că în apel nu mai poate fi pusă în discuţie chestiunea vinovăţiei.

Motivele de apel ale inculpatului prin care a solicitat achitarea în temeiul art. 18 C .pen. au fost considerate neîntemeiate. În acest sens s-a arătat că fapta inculpatului de a fi pretins şi primit de la denunţătoare sume de bani pentru a-şi îndeplini defectuos atribuţiile de serviciu nu pot fi lipsite vădit de importanţă în condiţiile în care se remarcă insistenţa inculpatului în pretinderea acestor sume prin prezentarea la sediul societăţii denunţătoarei în repetate rânduri.

Nici solicitarea de reindividualizare a pedepsei nu a fost considerată întemeiată. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

S-a arătat de către instanţa de prim control judiciar că, pentru a-şi îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite, în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii şi duratei, atât gravităţii faptei şi. potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

La individualizarea pedepsei, instanţa trebuia să aibă în vedere toate împrejurările concrete ce însoţesc săvârşirea faptei şi sunt de natură să releve gradul de pericol social concret al faptei şi al persoanei făptuitorului.

Infracţiunea cauzează o tulburare în mediul social, o stare de pericol pentru relaţiile a căror ocrotire este asigurată prin incriminare şi pedeapsă, măsura reparaţiei fiind dată de pericolul social concret. Pe de altă parte, nu se poate omite că pedeapsa, se aplică inculpatului şi urmăreşte reeducarea sa. Aceasta impune, ca la stabilirea sancţiunii să se ţină seama şi de persoana infractorului şi de aptitudinea sa de a fi reeducat[14].

În raport de limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială s-a apreciat că, cuantumul pedepsei stabilite corespunde gradului de pericol social al faptei comise. Totodată, la stabilirea acestui cuantum au fost avute în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului respectiv lipsa antecedentelor penale, recunoaşterea faptelor şi regretul manifestat, recuperarea prejudiciului, împrejurare care, a fost considerate circumstanţe atenuante şi a avut efect în orientarea pedepsei aplicate, spre minim, neimpunându-se reducerea şi mai mult a acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.C.

Recursul a fost motivat în scris în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. pr. pen. Cu toate că prezenta cauză a fost soluţionată în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 3201 C. pr. pen., inculpatul achiesând la situaţia de fapt stabilită prin rechizitoriu, însuşindu-şi probele administrate în cursul urmăririi penale, prin memoriul depus la dosar s-au formulat critici prin care este contestată starea de fapt, arătându-se pe de o parte faptul că nu avea un ordin de serviciu privind controlul la acel punct de consum şi că denunţătoarea a fost cea care a iniţiat propunerea de a-i oferi o sumă de bani. Aceste critici nu au mai fost susţinute cu ocazia dezbaterilor, şi oricum nu puteau face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât efectul devolutiv al căii de atac este limitat de aplicarea în cauză a procedurii simplificate, dispoziţiile legale nepermiţând inculpatul să poate reveni asupra manifestării sale de voinţă, mai ales în condiţiile în care nu se invocă nici un viciu în obţinerea consimţământului său.

Totodată s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b1), C. pr. pen., întrucât fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar în subsidiar reindividualizarea pedepsei.

Astfel cum s-a arătat, motivele de recurs au fost reformulate cu ocazia dezbaterilor, invocându-se faptul că, odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen. fapta inculpatului a fost dezincriminată, întrucât acesta nu are calitatea de funcţionar public potrivit art. 175 C. pen. S-a invocat şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen., arătându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, întrucât inculpatul era angajatul S.C. E.P. şi nu al S.C. E.S., relaţiile cu această din urmă societate fiind stabilite după 8 luni de la data săvârşirii faptei. în subsidiar, s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b1) C. pr. pen. sau reindividualizarea pedepsei.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Referitor la prima critică formulată, legată de dezincriminarea faptei prin intrarea în vigoare a noului C. pen., analizată din perspectiva cazului de casare 385 alin. (1) pct. 13 C. pr. pen., Înalta Curte o constată neîntemeiată în raport de următoarele considerente:

În sarcina inculpatului s-a reţinut că, în calitatea de angajat la firma S.C. E. S.R.L., cu ocazia unor verificări efectuate la firma S.C. P. S.R.L. Bacău, a pretins de la numita U.R. – administrator al S.C. P. S.R.L. Bacău – diferite sume de bani (iniţial suma de 400 de RON iar ulterior suma de 350 de RON), iar în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit de la aceasta din urmă suma de 300 de RON cu scopul de a nu întocmi o notă de constatare cu privire la anumite nereguli pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a consumului de energie electrică.

În recurs, în cadrul probei cu înscrisuri, inculpatul a depus la dosar un înscris cuprinzând drepturile sale salariale, din are ar rezulta că acestea sunt plătite de către S.C. E.G. S.R.L.

Împrejurarea invocată de către inculpat este contrazisă de probele administrate în cursul urmăririi penale (pe care acesta şi le-a însuşit cauza judecându-se în procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. pr. pen.), din care rezultă că era angajat al S.C. E. S.R.L. în calitate de electrician, informaţie comunicată chiar de această societate, la dosarul de urmărire penală regăsindu-se atât copia contractului de muncă cât şi fişa postului şi actele adiţionale încheiate.

De asemenea, chiar din înscrisurile depuse la dosar în recurs, respectiv Decizia nr. 419 din 09 august 2013 de sancţionare disciplinară a inculpatului urmare a comiterii faptelor cu care a fost sesizată şi instanţa penală în prezenta cauză, rezultă că aceasta a fost emisă de către S.C. E. S.R.L. în calitate de angajator.

După cum se observă, din expunerea textelor legale incidente, legiuitorul din 2012 nu a exclus din sfera subiectului activ al infracţiunii de luare de mită funcţionarii privaţi, ci a creat o variantă atenuată a infracţiunii, art. 308 C. pen. prevăzând că textul de incriminare se aplică şi faptelor săvârşite de către alte persoane.

Ca atare, deşi potrivit legii noi, inculpatul P.C. nu are calitatea de funcţionar public (niciuna dintre cele două societăţi S.C. E. S.R.L. sau S.C. E. S.R.L neavând capital integral sau majoritar de stat, astfel cum rezultă din evidenţele Registrului Comerţului) sau funcţionar public asimilat, fapta acestuia continuă să fie incriminată ca variantă atenuată a infracţiunii de luare de mită, în dispoziţiile art. 289 C. pen. raportat la 308 teza finală C. pen., criticile formulate sub acest aspect fiind în mod evident nefondate.

Referitor la celelalte motive de recurs prin care s-a solicitat achitarea inculpatului şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, întrucât fapta acestuia nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni sau reindividualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) C. pr. pen.

Astfel, decizia recurată a fost pronunţată la data de 19 septembrie 2013, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 (15 februarie 2013) care a abrogat pct. 18 al art. 3859 alin. (1) C. pr. pen. (ce permitea, potrivit Deciziei în interesul legii nr. VIII/2009 verificarea criticilor legate de neaplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen.) şi a modificat conţinutul pct. 14 al aceluiaşi articol, care a limitat intervenţia instanţei de recurs doar în cazurile în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În mod evident, din această ultimă perspectivă sancţiunea de 1 an închisoare este stabilită în limitele legale astfel cum acestea au fost reduse urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 320 alin. (7) C. pr. pen. şi a art. 74 lit. a) C. pen.

Făcând o analiză şi din perspectiva legii penale mai favorabile inculpatului, având în vedere succesiunea de legi în timp intervenită de la data săvârşirii faptei şi până la soluţionarea definitivă a cauzei (intrarea în vigoare la data de 1 februarie a noului C. pen.), Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit legii vechi, fapta comisă de inculpat corespunde infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. fiind pedepsită cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, iar conform legii noi, astfel cum s-a arătat anterior, fapta inculpatului se încadrează în dispoziţiile art. 289 C. pen. raportat la 308 teza finală C. pen., limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 2 ani şi 6 ani şi 8 luni închisoare şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

În ceea ce priveşte cauza de reducere a pedepsei prevăzută de dispoziţiile art. 320 alin. (7) C. pr. pen., acestea au fost preluate în integralitate şi cu aceleaşi consecinţe în legea nouă, respectiv în dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. pr. pen. care stabilesc reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

Nu aceeaşi este situaţia circumstanţei atenuante prevăzută de dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen. anterior, constând în conduita buna a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, care a fost reţinută în favoarea inculpatului P.C., cu consecinţa coborârii pedepsei sub limita minimă rezultată urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. pr. pen. (de 2 ani închisoare) până la 1 an închisoare, dar care nu se mai regăseşte în dispoziţiile art. 75 alin. (1) sau (2) din C. pen. în vigoare.

Pe cale de consecinţă, limita minimă de pedeapsă la care s-ar putea ajunge potrivit legii noi, urmare a incidenţei art. 396 alin. (10) C. pr. pen., este de 1 an şi 4 luni închisoare, pe când pedeapsa aplicată efectiv inculpatului de către instanţă, potrivit legii vechi, este doar de 1 an închisoare.

Ca atare, deşi aparent legea nouă ar fi lege penală mai favorabilă datorită limitelor de pedeapsă mai reduse, în cazul concret, dat de reţinerea unei circumstanţe atenuante care nu are corespondent în legea nouă, legea veche continua să fie lege penală mai favorabilă inculpatului.

Pentru toate aceste motive, constatând neîntemeiate criticile formulate de către inculpat[15]


[1] V  C. C. , dec. nr. 11/2015, M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015.  Confiscarea extinsă este o instituție de drept material.

[2] I. C. C. J. , S. pen. , dec. nr. 347 din 30 ianuarie 2014. În sarcina inculpatului A.L. s-a reținut fapta de a accepta și primi de la denunțător suma de 20.000 euro prin intermediul inculpatului C.O.T. pentru a interveni pe lângă judecătorul D.B., în favoarea numiților S.S., D.C. și C.M., păstrând pentru sine 5.000 euro și de a da din banii primiți, suma de 15.000 euro inculpatului D.B., în scopul pronunțării unei soluții favorabile de către acesta.

[3] Georgina Bodoroncea, Conferinţele Noul Cod Penal, Consiliul Superior al Magistraturii ,  Institutul Naţional al Magistraturii,   ianuarie-februarie 2014

[4] CEDO, Sun c Rusiei  5 februarie 2009, Raimondo c Ialiei, 22 februarie 1994, Air Canada c UK5 mai 1995 etc.

[5] Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene , 32005F0212, 19/Volumul 07, ro, http://eur-lex.europa.eu/

[6] Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al I.C.C.J., dec. nr. 10/2015 , M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015, în interpretarea dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) C. pen.  Vom avea elemente de asociere, o voinţă comună şi interese care coincid, putând fi – în cazul în care vreuna dintre infracţiunile ce constituie scopul asociaţiei a fost înfăptuită -  în prezenţa efectuării împreună a unor acte materiale. O condiţie minimă o reprezintă înţelegerea stabilită între membrii grupului de a acţiona împreună sau, cu alte cuvinte, dorinţa acestora de a se alătura grupării ce se alcătuieşte ori s-a alcătuit, unită cu ştiinţa că se urmăreşte o acţiune ilicită comună.  V E. Garcon, Code penal annote, voI. 1, Paris, 1952, pp. 929 sqq.  In acelaşi sens, Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2495/1976, În “Repertoriu alfa­betic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980″ de V. Papadopol,  M.  Popovici, Ed.  Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 37. Pentru existenţa asocierii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără  echivoc privind constituirea şi scopul grupării, infracţiunea consumându-se în mo­mentul realizării acelui consens.  D. Ciuncan, Unele consideraţii privind săvârşirea infracţiunii de mai multe persoane, în „Dreptul”nr. 6/1983, pp. 34 sqq. În doctrină s-a arătat că nu este necesar ca programul aso­ciaţiei să constea într-o infracţiune determinată, fiind suficient ca gruparea să vizeze un gen determinat de infracţiuni (: V. Manzini, Trattato di diritto penale italiano, voI. VI, ed. a lV-a, Torino, 1962, pp. 181 sqq.; R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, voI. V. ed. a 3-a, Paris, 1925, p. 10. I. C. C. J. , , S. pen. , dec. nr.  4751din 24 octombrie 2003).) presupune o alcătuire durabilă  (Profitând de autoritatea materială şi ascendentul moral pe care îl avea  ,   a  constituit o grupare formată din subordonaţi  din cadrul societăţii comerciale unde era patron   – I. C. C. J., S. pen. , dec. nr.  1716 din 2 aprilie 2003.). Fosta Curte de casaţie, secţia a II-a, a decis că fapta incul­paţilor de a se fi asociat numai pentru a prăda avutul unei persoane nu prezintă elementele infracţiunii de asociere (dec. nr. 2117/1926, În “Jurisprudenţa română”, 1927, p. 63, cit. apud C. Rătescu ş.a., Codul penal adnotat, vol. II, Partea specială, Bucureşti, 1937, p. 283).V infra.

[7] A se vedea, de exemplu: Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 2287/1970, în CD, p. 412 şi în RRD nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, în RDP nr. 3/1998, p. 30.

[8] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizie nr. 1/2015, Dosar nr. 29/1/2014/HP/P, M. . Of.  nr. 105 din 10 februarie 2015

[9] Constantin Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. I, Casa de Editură şi Presă “Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 181.

[10] Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 111

[11] ibidem p. 112.

[12] I.C.C.J.   Sectiile Unite, Hotarârea nr.1din 12 decembrie 2013

[13] I.C.C.J.  S. Pen., dec.nr. 507  din 12 februarie 2014

[14] În ceea ce privește caracterul de exemplaritate : Săvârșirea de fapte penale de către un judecător, împreună cu doi avocați, nesancționate cu o pedeapsă fermă, ar genera credința că făptuitorii pot persista în sfidarea legii, fiind de natură să inducă opiniei publice convingerea că legea se aplică altfel cu privire la aceste persoane. Calitatea inculpatului A.L., aceea de judecător, cât și a celor doi inculpați C.O.T. și M.I., de avocați, presupune că aceștia au capacitatea și pregătirea necesară să conștientizeze faptul că adoptarea unui comportament contrar normelor de drept poate avea consecințe în plan social și profesional, calitatea de magistrat sau avocat presupune standarde înalte de conduită, conform cu onoarea și demnitatea profesiei și care obligă la garantarea supremației legii și a statului de drept, care trebuie să apere prestigiul autorității judecătorești și să întărească încrederea publică și integritatea acesteia printr-un comportament adecvat. Este datoria magistratului, cât și a avocatului să respecte standarde înalte de conduită, dar să și participe la stabilirea, menținerea și susținerea colectivă a acestor standarde. Ori de câte ori un magistrat sau avocat încalcă legea, prejudiciază nu numai reputația funcției sale, a profesiei sale, dar poate încuraja nerespectarea legii și poate afecta încrederea publicului în integritatea puterii judecătorești. Pe de altă parte, încrederea în corpul magistraților se bazează nu numai pe competența și străduința membrilor acestuia, dar și pe integritatea și moralitatea acestora.  “Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcția constrângerii nu este o funcție a pedepselor, deoarece examenul realist al conținutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcțiile pedepsei, iar măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esența pedepsei, însușirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esență a pedepsei, este însăși pedeapsa.”(I. C. C. J. ,S,pen., dec.nr.347 din 30 ianuarie 2014)

[15]I.C.C.J. , S. Pen., dec.nr. 507 din 12 februarie 2014

Lasă un răspuns