O NOUĂ FORMĂ DE AUTOCRAŢIE

O NOUĂ FORMĂ DE AUTOCRAŢIE
Speranţa care trebuie să subziste constă în aceea că există o capacitate naturală a membrilor societăţii de a crea o ordine spontană care să îi oblige să corecteze deficienţele sistemului.
Pe de altă parte, devianţa implică nu dezorganizare, ci tocmai organizarea specifică a normelor şi valorilor, dar care nasc o subcultură distinctă, care poate prezenta o plajă foarte extinsă, mergând de la deviant spre delincvent.
Ceea ce vrem să semnalăm este pericolul, cu mult mai grav, al disoluţiei sociale, al pierderii legitimităţii instituţiilor ca urmare a efectelor de corupţie, şi nu cauzate de acestea. Antidotul unor asemenea stări de lucruri nu poate fi decât influenţa comunităţii europene.
Soluția monarhică este doar o premisă. Un rege nu guvernează; în spatele său, guvernul aparține unor partide. Art. 34 din Constituția de la 1923 – Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiunea naţională. Art. 30 din Constituția de la 1938 – Regele este Capul Statului. Art. 31 – Puterea legislativă se exercită de Rege prin Reprezentaţiunea Naţională care se împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
De fapt, politicienii distrug politica, şi aşa rău văzută de simplii cetăţeni. Iar răspunsul la această agresiune este, mă văd nevoit s-o repet, disoluţia autorităţii, propagată de sus în jos, încălcarea masivă a regulilor, a termenelor, a disciplinei contractuale, dizolvarea respectului faţă de funcţii şi instituţii, preocuparea continuă de a fenta dispoziţiile legale; perceperea statului ca indiferent, dispreţuitor sau ostil faţă de cetăţean[1].
Față de dimensiunile de adîncime ale protestelor actuale, eforturile unor partide sau uniuni de forțe politice de a prelua descătușarea populară rămîn ridicole și neadecvate, subliniind – dacă mai trebuia – incapacitatea funciară a actualilor politicieni activi de a înțelege, capta și reprezenta onest și competent, neoportunist și fără demagogie, urgențele unei societăți aflate sub amenințare. Mai grav, Statul însuși, reprezentantul „monopolului legitim al violenței“, nu înțelege, în aceste zile, să pună acest monopol în serviciul populației, prin abținerea de la riposte dure și neconstituționale, manifestîndu-se – riscant – ca aliat al unor lideri și structuri fără legătură cu realitatea fundamentală a reprezentării, în limite constituționale, a nevoilor fundamentale ale unei societăți .
În rezidirea fiinţei naţionale, factorul spiritual este fundamental. Alături de o dimensiune socioeconomică a fenomenului trebuie să avem în vedere dimensiunea spirituală, morală[2].
Cum să depăşim acest spirit de uitare de sine al poporului nostru – pasivitatea, indiferenţa în viaţa socială? se întreabă Alexandr Soljeniţîn[3].
Acelaşi autor celebru răspunde că soluţia este aceea a dezvoltării spiritului civic, al autoadministraţiei locale[4]; trebuie început cu rezolvarea răbdătoare a problemelor locale, particulare. Pentru aceasta, soluţia este aceea a asocierii în grupuri mici şi mijlocii, pentru că ţara nu poate fi salvată fără o participare activă şi energică a populaţiei în afara politicului[5], chiar cu riscul apariţiei unei noi forme de autocraţie[6].
Capacitatea naturală a membrilor unei societăţi de a crea o ordine spontană nu va fi suficientă pentru a le permite să corecteze deprinderi culturale care au condus la o rată redusă de încredere. Această neîncredere este accentuată de istoria îndelungată a unei proaste guvernări şi de absenţa unor grupuri sociale care să joace rolul de mediator – societatea civilă – grupuri ce nu pot apărea peste noapte[7], mai ales acolo unde nu există cultura care să încurajeze asocierea voluntară.
O putere combinată permite menţinerea guvernării centralizate cu posibilitatea autodirijării comunităţilor locale.
Statul, susţine astăzi Soljeniţîn, trebuie reconstituit simultan, metodic, şi de sus, şi de jos[8].
Ronald Regan propune o reîntoarcere la o scară umană a acţiunilor publice, ce poate fi lesne înţeleasă de populaţie şi căreia îi poate face faţă – scara vecinătăţii locale fraterne, a parohiei, a clubului de cartier. Această lucrare la scară mică este ceea ce creează ţesătura comunităţii[9]. Cealaltă soluţie a problemei coordonării organizaţiilor cu un grad înalt de descentralizare este reţeaua, formă de organizare spontană care apare ca urmare a interacţiunilor între actorii descentralizaţi, fără să fi fost creată de vreo autoritate centralizată. Pentru ca reţelele să genereze într-adevăr ordinea, trebuie să se bizuie pe norme informale care înlocuiesc organizarea formală, pe ceea ce se defineşte ca fiind capitalul social[10].
Demnitatea omului îi cere acestuia să acţioneze conform unei alegeri conştiente şi libere, în mod intim, personal, călăuzit dintr-o pornire lăuntrică şi nu dintr-o constrângere exterioară. Căutând să îşi procure în mod eficient mijloacele corespunzătoare prin efortul şi priceperea de care dispune, el îşi dobândeşte propria libertate[11].
________________________________________
[1] Cristian Tudor Popescu, Troace pentru trocuri, în „Gândul” din 21 iulie 2005. Se cere schimbarea clasei politice, dar peste 80 la suta dintre membrii Legislativului sunt la primul mandate, Adriana Saftoiu, Jocul de-a Dumnezeu a luat sfarsit ziare. com, 23 ianuarie 2012;Cristian Cercel, Romania’s politicians must reconnect with reality, Protests in a normally apathetic nation are still being ignored by Romania’s government and given little support by the opposition, guardian.co.uk, 16 Jan 2012
[2] Ovidiu Pecican, Bătălia pentru demnitate, „Observator cultural”, nr. 608 din 20.01.2012; Liviu Capşa, Interviu inedit cu părintele Galeriu, în „România liberă” din 10 iulie 2004
[3] Al. Soljeniţîn, Rusia sub avalanşă, Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 188, 221; referitor la teoria grupurilor medii, vezi și J.L. Moreno, Fondements de la sociometrie, P.U.F., Paris, 1954; A. Mihu, Sociometria, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 125 şi urm.
[4] Ibidem, p. 207; ideea a fost apreciată drept utopică la Fourier, care dorea să transforme întreaga societate în grupuri voluntare; a se vedea K. Marx, F. Engels, Opere, vol. 3, Editura Politică, Bucureşti, 1962, ed. a II-a, p. 428. Curtea Constituţională, prin decizia nr. 148/2003, a statuat că principiul desconcentrării administrative ar elimina posibilitatea coexistenţei sale cu principiul descentralizării. „Curtea Constituţională observă că prin textul propus la alin. (1) şi (2) ale art. 119 din Constituţie se introduce un nou concept, acela al desconcentrării, prin înlocuirea conceptului de descentralizare utilizat de legiuitorul constituant în 1991. Acest text se impune să fie modificat, în primul rând, din motive ce ţin de dreptul public, având în vedere că preconizatul concept tinde să înlocuiască, în mod absolut şi eronat, pe cel de descentralizare a serviciilor publice. Pentru a se da o reglementare în acord cu principiile administraţiei publice, se impune, cu necesitate, să se observe că în unităţile administrativ-teritoriale coexistă servicii publice ale statului cu autorităţi ale administraţiei publice locale. În primul caz legitimarea serviciilor publice statale existente în unităţile administrativ-teritoriale este supusă principiului desconcentrării, iar în cel de-al doilea caz este vorba de descentralizare administrativă, care are la bază acordarea, prin lege, a unor competenţe proprii colectivităţilor teritoriale, a căror exercitare este conferită, în cazul examinat, consiliilor locale şi primarilor. Aşa fiind, includerea exclusivă în Constituţie a principiului desconcentrării administrative elimină posibilitatea coexistenţei sale cu principiul descentralizării, care vizează nu doar autorităţile administraţiei publice locale, ci şi serviciile publice. În aceste condiţii, Curtea Constituţională apreciază că redactarea art. 119 urmează să sufere o modificare, în sensul supunerii administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale atât principiului desconcentrării, cât şi celui al descentralizării administraţiei publice, una dintre formele de manifestare a acestui principiu fiind autonomia locală.
Printr-o astfel de modificare se reinstaurează conceptele fireşti în organizarea administraţiei publice locale. Pe cale de consecinţă, înlocuirea termenului de desconcentrare cu cel de descentralizare se impune şi în cuprinsul art. 122 alin. (2) din Constituţie.”
[5] Ibidem, p. 210-211.
[6] Ibidem, p. 215. A te lamenta că „orice ai face se vor băga carieriştii şi hoţii” – este aceeaşi filosofie, falsă, a disperării. Conceptul desconcentrării este incongruent descentralizării (vezi C. Const., dec. nr. 148/2003, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317/2003, lit. c). Lobby-ul necontrolat constituie o problemă serioasă, procesul legislativ nu este suficient de bine conceput pentru a putea permite limitarea influenţei pe care o are corupţia asupra conţinutului actelor normative în sprijinul unor interese de natură pecuniară – ceea ce banca mondială defineşte ca fiind „acapararea statului”. A se vedea şi Open Society Instituite, EU Accession Monitoring Program, Budapesta, 2002, Corupţia şi politicile de combatere a corupţiei, Exclus SRL, Bucureşti, 2002, p. 85. Poporul rus a ales, deocamdată, doar soluția – salvatoare, extraordinară, este drept, eficientă – Putin; este un nivel mediu de înțelegere, de evoluție istorică, dar de viitoare evoluție pozitivă.
[7] Francis Fukuyama, Marea ruptură, natura umană şi refacerea ordinii sociale, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 280
[8] Op. cit. , p. 216.
[9] But the Reaganauts proposed to “reemphasize those vital communities like the family, the neighborhood, the workplace, and others which are found at the center of society, between government and the individual. We will restore and strengthen their ability to solve problems in the places where people spend their daily lives and turn to each other for support and help.”
As it turned out, millions of Americans, including especially the urban blue-collar ethnics who came to be known as Reagan Democrats, were sick and tired of big government undermining the local institutions which had traditionally embodied their unique ethnic, religious, and fraternal values. Though they had been promised a sense of national community by liberalism, they had instead been saddled with a cold, impersonal, intrusive, alienating bureaucratic monstrosity. And so they responded eagerly to Ronald Reagan’s “human scale” mantra of “family, work, neighborhood, peace and freedom.” (William A. Schambra, Ronald Reagan on “The Human Scale”, în „American Outlook Today”, June 11, 2004. H. –R. Patapievici, în Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 336, aminteşte aceeaşi idee, citând pe William A. Schambra, Foreword, pp. X-XI, XV-XVI, amintind că discursul lui Regan, din timpul campaniei din 1976, nu a dus la câştigarea acesteia).
[10] Capitalul social se defineşte în esenţă ca fiind un set de valori informale împărtăşite de membrii unui grup şi ca permite cooperarea între aceştia (James Coleman, Social Capital in the Creation of Human Capital, în „American Journal of Sociology”, supliment 94 – 1988, pp. S95 sqq.)
[11] Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, 7 decembrie 1965, ediţia română revizuită a Arhiepiscopiei Romano- Catolice de Bucureşti, p. 370. D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Editura Universul Juridic, București, 2009, pp. 18 sqq

Lasă un răspuns