LEGEA MAI FAVORABILĂ, IMPRESCRIPTIBILITATE, PRESCRIPȚIE, NORME DE COMPETENȚĂ, NORME DE PROCEDURĂ, REGULA NERETROACTIVITĂȚII, LEGEA DE INCRIMINARE, LEGEA NR.27/2012

LEGEA MAI FAVORABILĂ, IMPRESCRIPTIBILITATE, PRESCRIPȚIE, NORME DE COMPETENȚĂ, NORME DE PROCEDURĂ, REGULA  NERETROACTIVITĂȚII, LEGEA DE INCRIMINARE, LEGEA NR.27/2012

Potrivit art. I  din Legea nr. 27 din 16 martie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012, Codul penal  al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează, printre altele, după cum urmează:

1. La articolul 121, alineatul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul:

a) infracţiunilor contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise;

b) infracţiunilor prevăzute la art. 174 – 176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.”

2. La articolul 121, după alineatul 2 se introduce un nou alineat, alineatul 3, cu următorul cuprins:

“Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii.”

În Cauza Anca Mocanu şi alţii c. România , Plângerile nr. 10865/09, 32431/08 şi 45886/07 , http://hudoc.echr.coe.int; eurolex2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,  Secţia a treia,  prin Hotărârea din 13 noiembrie 2012 ,  a obligat statul român   cu titlu de daune morale .

În drept, reclamanţii s-au plâns de absenţa unei anchete efective, imparţiale şi diligente, susceptibilă să ducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile de represaliile violente în cazul manifestărilor din 13 şi 14 iunie 1990.

În hotărârea pronunţată în 13 noiembrie 2012 în cauza Anca Mocanu şi alţii contra România , Curtea Europeană a Drepturilor Omului

[…]

2. Declara, in unanimitate, cererile admisibile în ceea ce priveşte plângerile in temeiul articolului 2 al Convenţiei, in ceea ce priveşte reclamanta Anca Mocanu, articolul 3 al Convenţiei in ceea ce priveşte reclamantul si Stoica Marin a articolului 6 si 1 al Convenţiei in ceea ce priveşte asociaţia reclamanta si inadmisibila pentru restul;

3. Hotărăște in unanimitate ca a existat o încălcare a articolului 2 din Convenţie, in aspectul sau procedural in ceea ce priveşte reclamanta Anca Mocanu;

[…]

5. Hotărăște in unanimitate ca a existat o încălcare a articolului 6 si 1 al Convenţiei in ceea ce priveşte asociaţia reclamantă;

[…]

O întrebare de principiu a fost  ridicață în opinia judecătorului ad hoc F. Streteanu. Există, în cazuri precum cel din speţă, motive pentru a exclude de plano prescripţia? În alţi termeni, s-ar putea lărgi sfera infracţiunilor imprescriptibile pentru a include şi faptele precum cele comise asupra reclamantului? Câteva hotărâri recente ale Curţii par să ofere un răspuns afirmativ. Curtea a statuat că în caz de folosire masivă a forţei fizice asupra populaţiei civile în cadrul unor manifestaţii antiguvernamentale precedând tranziţia de la un regim totalitar la un regim democratic, Curtea nu poate să accepte că o anchetă este efectivă când ea se finalizează datorită prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care autorităţile în sine au rămas inactive (Asociaţia 21 Decembrie 1989 şi alţii contra România, § 144, 24 mai 2011).

În fine, imprescriptibilitatea trebuie să păstreze un caracter excepţional, adică să fie în principiu rezervată infracţiunilor prevăzute de dreptul internaţional penal (genocid, crime contra umanităţii, crime de război). Pe cale de consecinţă, fie un comportament este calificat ca o crimă internaţională, fapt care îl face imprescriptibil, fie este supus normelor de drept comun. Este dificil a concepe crearea unei categorii autonome de infracţiuni a căror gravitate se situează între infracţiunile ce derivă din dreptul internaţional şi infracţiunilor de drept comun, dar cărora li se aplică imprescriptibilitatea proprie infracţiunilor din dreptul internaţional. O astfel de categorie, care este identificată exclusiv din prisma tipului de acte incriminate (folosirea masivă a forţei de constrângere faţă de populaţia civilă în cadrul unor tulburări sociale care caracterizează o schimbare de regim politic) este lipsită de precizia cerută de dreptul penal.

Prelungirea termenului de prescripție introdus prin Legea belgiană din 24 decembrie 1993 și aplicarea imediată a acesteia de către Curtea de Casație belgiană   a avut efectul de a extinde perioada în care faptele ar putea fi urmărită penal și au fost defavorabilă reclamanților, zădărnicirea așteptările lor specifice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  notează că soluția adoptată de către Curtea de Casație belgiană se bazează pe jurisprudența sa că legile de modificare a normelor de baza de prescriptie medicala sunt acum privite în Belgia ca legile de competență și de procedură.   (Hotărârea Brualla Gómez de la Torre ,  § 35).

CEDH, SECOND SECTION, CASE OF COËME AND OTHERS v. BELGIUM, (Applications nos. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 and 33210/96, JUDGMENT, 22 June 2000 , FINAL 18/10/2000 , § 145) reiterates that, according to its case-law, Article 7 embodies, inter alia, the principle that only the law can define a crime and prescribe a penalty (nullum crimen, nulla poena sine lege).

The question whether Article 7 would be breached if a legal provision were to restore the possibility of punishing offenders for acts which were no longer punishable because they had already become subject to limitation is not pertinent to the present case and the Court is accordingly not required to examine it, even though, as Mr Hermanus maintained, the Court of Cassation, in the proceedings against him, held that time had been caused to run again by a measure which did not have that effect on the date when it was taken.

The Court notes that the applicants, who could not have been unaware that the conduct they were accused of might make them liable to prosecution, were convicted of offences in respect of which prosecution never became subject to limitation. The acts concerned constituted criminal offences at the time when they were committed and the penalties imposed were not heavier than those applicable at the material time. Nor did the applicants suffer, on account of the Law of 24 December 1993, greater detriment than they would have faced at the time when the offences were committed (see, mutatis mutandis, the Welch judgment cited above, p. 14, § 34).

Consequently, the applicants’ rights under Article 7 of the Convention were not infringed. CEDH, SECOND SECTION, CASE OF COËME AND OTHERS v. BELGIUM, (Applications nos. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 and 33210/96, JUDGMENT, 22 June 2000 , FINAL 18/10/2000 §§ 145-151).

În dreptul belgian, normele de prescripție sunt norme de competență, de procedură, ceea ce a dus la soluția Curții Europene a Drepturilor Omului.

Regula  neretroactivității  nu se limiteză doar la legea de incriminare, ci este incidentă în cazul oricărei legi care poate agrava situația inculpatului (V.Dongoroz, s.a., Explicații…, vol.II; F Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol.I, Editura C:H:Beck, București, 2008, p.250; idem Avizul Consiliului Legislativ la modificarea Codului penal, devenită Legea nr.27/2012 ).

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, Curtea Constituţională a reținut că, potrivit art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală, acesta poate fi suspendat din funcţie de Preşedintele României ori este suspendat de drept.

În considerarea imperativului unităţii terminologice, acelaşi înţeles se cere conferit aceluiaşi termen utilizat şi în cuprinsul alin. (3) al art. 109 din Constituţie. Aşa fiind, este neîntemeiată susţinerea autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile legale deduse controlului, consacrând incidenţa normelor de procedură penală de drept comun în cazul urmăririi penale şi judecării foştilor membri ai Guvernului, pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei, ar contraveni acestor prevederi constituţionale, înţelese a nu distinge între actualii şi foştii membri ai Guvernului.

Având a examina o atare critică, Curtea reţine, cu titlu de premisă, că, în condiţiile în care textul constituţional de referinţă nu înţelege să cantoneze principiul pe care îl consacră EXCLUSIV (subl.ns.- D.C.) pe tărâmul dreptului substanţial, nu există temei pentru a o face pe cale de interpretare, refuzându-i incidenţa în materie procedurală. Nici imperativul imediatei aplicări a normei procesual penale care guvernează această materie nu oferă o raţiune suficientă convertirii sale într-un fine de neprimire a excepţiei referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

Potrivit celor statuate de Curte, principiul enunţat impune ca cetăţenilor aflaţi în aceleaşi situaţii juridice să li se aplice acelaşi tratament juridic sau, în alţi termeni, identitatea de raţiune determină identitatea de soluţii.

Procedând la examinarea excepției,  Curtea apreciază că este întemeiată, întrucât consacrarea incidenţei normelor de procedură penală de drept comun, în cazul foştilor membri ai Guvernului, antrenează, în ceea ce-i priveşte, lipsirea de garanţiile legale ale protecţiei mandatului exercitat într-o atare calitate, protecţie care subzistă şi după încetarea respectivului mandat.

Admiterea, în considerarea raţiunilor înfăţişate, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 115/1999, republicată, face necesară examinarea consecinţelor pe care le antrenează o asemenea soluţie cât priveşte menţinerea actelor procesuale deja efectuate în cauză. Curtea consideră că o asemenea examinare se impune întrucât, chiar dacă obiectul său implică şi un aspect de aplicare a legii, în măsura în care este vorba de consecinţe ale constatării neconstituţionalităţii, ceea ce prevalează sunt acestea din urmă, ele constituind principalul, problemele de aplicare a legii având doar caracter accesoriu.

Curtea   admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 23 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, sunt neconstituţionale (Curtea Constituţională , Decizia nr. 665 din 5 iulie 2007 , publicată publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 10 august 2007).

Prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011,  Curtea Constituţională 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, și  2. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că alineatul final al art. 3201 din Codul de procedură penală este neconstituţional.

Curtea constată că autorii excepţiei au criticat dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală, întrucât prin termenul instituit, respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”, sunt afectate principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, precum şi principiul aplicării legii penale mai favorabile pentru inculpaţii care, deşi se află în aceeaşi situaţie juridică, din motive obiective independente de voinţa lor, pot fi sancţionaţi diferit pentru aceeaşi faptă, în pofida faptului că unii dintre aceştia pot fi chiar coautori.

Dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală reglementează Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Textul a fost introdus în Codul de procedură penală prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Noua reglementare urmăreşte să dea expresie dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată şi costisitoare. Astfel, dacă în etapa judecăţii în primă instanţă inculpatul declară, până la începerea cercetării judecătoreşti, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare al instanţei şi solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, apare redundantă o readministrare de către judecător a aceloraşi probe care au dovedit acuzaţia şi despre care inculpatul a luat cunoştinţă cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală.

O astfel de procedură se subsumează exigenţelor privind celeritatea şi stabilirea adevărului în cauzele penale. Termenul până la care se poate solicita procedura simplificată nu poate fi decât cel anterior începerii cercetării judecătoreşti, pentru că numai astfel se poate da expresie dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dispoziţii similare se regăsesc şi în alte legislaţii, cu precădere în legislaţia americană. Chiar dacă acest sistem a suferit şi o seamă de critici, este de observat că, deşi pedeapsa aplicată ca urmare a înţelegerii judiciare este mai mică decât cea pronunţată în cazul unui proces, are totuşi un efect de prevenire a fenomenului infracţional. În plus, prin condamnare se restrânge libertatea infractorului, care va rămâne sub supravegherea sistemului penal şi după eliberare, iar dacă va comite o altă faptă, va fi tratat ca recidivist.

Deşi ţările europene au un sistem mai rigid, flexibilitatea americană a influenţat unele legislaţii. Astfel, art. 233 din Codul de procedură penală al Norvegiei prevede că, dacă suspectul îşi recunoaşte fapta, va fi întrebat dacă admite că e răspunzător din punct de vedere penal. Dacă a mărturisit fără rezerve şi cazul poate fi judecat în procedură accelerată, suspectul va fi întrebat dacă îşi dă consimţământul pentru o asemenea procedură. Conform art. 248 din acelaşi cod, dacă răspunde afirmativ, procurorul va solicita instanţei competente judecarea cauzei fără punere sub acuzare, printr-o singură înfăţişare. Cererea este aprobată dacă instanţa nu sesizează nimic îndoielnic, iar speţa se regăseşte într-una din următoarele ipoteze:

a) o infracţiune care nu se pedepseşte cu mai mult de 10 ani închisoare, iar acuzatul şi-a mărturisit fără rezerve fapta în faţa instanţei, mărturisirea fiind susţinută şi de alte dovezi;

b) o contravenţie incriminată prin art. 22 din Codul rutier, iar acuzatul pledează vinovat;

c) o contravenţie incriminată prin art. 24 primul paragraf din Codul rutier, iar acuzatul pledează vinovat în faţa instanţei.

Conform art. 292 din acelaşi Cod de procedură penală, dacă inculpatul mărturiseşte în faţa instanţei, după înaintarea rechizitoriului, instanţa va hotărî în ce măsură mai sunt necesare a fi administrate şi alte dovezi.

Alte legislaţii (de exemplu, art. 46 paragraful 2 din Codul penal german) nu prevăd o procedură specială, ci doar reducerea limitelor de pedeapsă, ţinându-se seama de conduita făptuitorului după comiterea faptei, în mod special eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuită ori pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vătămată. Acestea sunt însă împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante, aşa cum sunt prevăzute şi în art. 74 din Codul penal român, şi care nu au o importanţă determinantă referitoare la analiza din prezenta cauză.

Curtea constată că pot exista trei ipoteze de analiză, şi anume:

- prima situaţie este aceea în care inculpaţii au fost trimişi în judecată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Cu privire la aceştia textul nu comportă niciun fel de discuţie, fiind aplicabil în deplinătatea sa;

- a doua situaţie este aceea în care inculpaţii, deşi au fost trimişi în judecată anterior apariţiei Legii nr. 202/2010, nu au depăşit momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti. Şi cu privire la aceştia textul este aplicabil fără niciun fel de diferenţieri;

- a treia situaţie vizează cazul inculpaţilor care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi, dar care au depăşit momentul începerii cercetării judecătoreşti. Pentru această din urmă categorie pot exista două subgrupe, respectiv inculpaţi care au fost judecaţi definitiv şi inculpaţi care, deşi judecaţi definitiv, se află în alte momente procesuale, cum ar fi revizuire, contestaţie în anulare, contestaţie la executare etc.

Aşa fiind, pentru o analiză fundamentată a compatibilităţii textului legal criticat cu dispoziţiile şi principiile constituţionale invocate, Curtea urmează a stabili natura juridică a instituţiei consacrate prin art. 3201 din Codul de procedură penală.

Din perspectiva conţinutului, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură – pe de o parte, este o instituţie procesuală, iar pe de altă parte, este o instituţie de drept material. Astfel, potrivit art. 3201 alin. 7 teza întâi din Codul de procedură penală, “instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii”. Deşi judecătorul este ţinut de principiul cu rang constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată că norma de drept penal se regăseşte în corpul unei norme de procedură şi este condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii procedurale.

Cât priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, Curtea constată că aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală este o normă care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului când, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 şi 113, a statuat că simpla apartenenţă a art. 442 referitor la o procedură simplificată în Codul de procedură penală italian nu poate fi decisivă. Prin urmare, chiar dacă acesta, alături de alte articole, descrie domeniul şi etapele unei proceduri simplificate, sumare, art. 442 alin. 2 din Codul de procedură penală italian are în vedere durata pedepsei care urmează a fi aplicată şi care va fi redusă cu o treime. Nu există nicio îndoială că sancţiunile prevăzute de art. 442 alin. 2 din Codul de procedură penală italian sunt cele care urmează a fi impuse în cazul condamnării, fiind calificate dispoziţii de fond de drept penal al căror scop a fost de descurajare. Aşa fiind, instanţa europeană a statuat că art. 442 alin. 2 din discuţie reprezintă o dispoziţie de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmează a fi aplicată în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate, intrând în domeniul de aplicare al art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Referitor la critica potrivit căreia dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală contravin principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată următoarele:

Acest principiu are în primul rând rang constituţional şi, în subsidiar, rang legal, aşa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală şi art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecinţă, teza potrivit căreia producerea efectului în materia dreptului penal (art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală) este condiţionată de îndeplinirea cerinţelor de drept procesual penal (art. 3201 alin. 1 – 6 din Codul de procedură penală) nu poate fi primită, deoarece principiul aplicării imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile. În esenţa sa, acest din urmă principiu are în vedere situaţiile în care anumite infracţiuni sunt săvârşite sub legea veche, dar judecate sub imperiul legii noi.

Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, este de observat că aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze.

Or, dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanţial penală a alin. 7, este evident că acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluţionării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Determinarea caracterului “mai favorabil” are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.

Este îndeobşte admis că procesul penal se desfăşoară sub autoritatea ordinii normative de drept care capătă caracter efectiv prin constrângere şi conformare.

Prin urmare, deşi legiuitorul nu a prevăzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoaşterii vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit noii legi, Curtea constată că, într-o atare situaţie, este incident principiul legii penale mai favorabile. În cazul acestor situaţii tranzitorii trebuie să se ţină seama de caracterul mixt al dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală, care consacră un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsă, iar instanţelor de judecată, singurele în drept să hotărască cu privire la aplicarea legii în interpretarea constituţională astfel statuată, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecărei speţe în parte.

Pe cale de consecinţă, aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ce priveşte procedura în cazul recunoaşterii vinovăţiei, textul fiind constituţional în măsura în care se înţelege că până la încetarea stării de tranziţie, în virtutea principiului constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile, se aplică tuturor inculpaţilor care au fost trimişi în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depăşit momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 106, potrivit căreia în Europa şi pe plan internaţional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal în sensul aplicării unei legi penale care prevede o pedeapsă mai îngăduitoare chiar dacă a fost adoptată după comiterea infracţiunii.

În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În ce priveşte excepţia ridicată în dosarele aflate în contestaţie la executare, deci pentru care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea constată următoarele:

Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).

Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 3201 din Codul de procedură penală nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi art. 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care să impună reducerea sancţiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal.

Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală referitor la judecata în cadrul recunoaşterii vinovăţiei nu are legătură cu soluţionarea cauzelor în care a fost invocată, deoarece, aşa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Prin urmare nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept. Din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în Dosarul nr. 515D/2011 (în contestaţie la executare), Dosarul nr. 597D/2011 (în contestaţie la executare) şi Dosarul nr. 1.013D/2011 (în contestaţie la executare) este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei.”

Principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, § 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei, § 70).

În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 3201 alin. 8 din Codul de procedură penală nu oferă justiţiabililor suficiente drepturi şi garanţii procesuale pentru apărarea intereselor corespunzătoare poziţiei lor procesuale (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).

O dispoziţie legală care a comportat abordări similare se regăseşte şi în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Potrivit textului beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpaţii care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, ceea ce a determinat existenţa unor critici în sensul că se încalcă principiul legii penale mai favorabile. S-a arătat că cei care au depăşit acel moment procesual, în pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminaţi în raport cu primii. Curtea a statuat   că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare. În speţa examinată, Curtea a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal (Curtea Constituţională , Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007).

În același sens, Legea nr.27/2012 a creat o situație de tranziție care,  în dreptul românesc,  nu se poate rezolva decât pe regula legii mai favorabile (vezi LEGEA MAI FAVORABILĂ, NORMELE DE PRESCRIPȚIE , NORME DE COMPETENȚĂ, DE PROCEDURĂ. REGULA NERETROACTIVITĂȚII , LEGEA DE INCRIMINARE, LEGEA NR.27/2012 , 12/02/2012 pe site-ul dciuncan.com).

Prin Curtea Constituţională,  decizia nr.1092/18/12/2012, nepublicată, s-a hotărât că norma introdusă prin Legea nr.27/2012, la articolul 121, ca nou alineat,  alineatul 3, cu următorul cuprins:

“Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii ” este neconstituțională.

Vom vedea argumentarea. Dacă Curtea Constituţională arată că modificarea articolului 121 din Codul penal este constituțională doar în măsura în care nu încalcă mitior lex, formularea este greșită. Modificarea alin.2 este corectă; ceea ce este neconstituțional este doar TOT alineatul 3, în întregime.

Ulterior, decizia a fost  publicată.

Curtea constată că prin efectele sale prescripţia, aşa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripţiei, este înlăturată. În unele legislaţii, efectul juridic al prescripţiei este arătat prin aceea că “înlătură acţiunea penală”. Acest punct de vedere este parţial exact, deoarece prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei corespunzătoare. Prescripţia are aşadar caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei.

Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din Codul penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi.

Astfel, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal, “În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.”

De asemenea, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituţională a statuat că “determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. [...] Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.”

Totodată, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Prin urmare, Legea fundamentală a statuat că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie retroactivând, fie ultraactivând. Împrejurarea că în alte legislaţii europene este posibilă extinderea termenului de prescripţie şi aplicarea imediată a noii reglementări izvorăşte din îndeplinirea unor condiţii cumulative referitoare la caracterul de normă procesual penală a prescripţiei şi la imprescriptibilitatea infracţiunilor de omor, a crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii. Este adevărat că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat în sensul împiedicării prelungirii duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale, sens în care, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasburg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări.

După cum se poate observa, în legislaţia supusă atenţiei instanţei europene termenul de prescripţie are, spre deosebire de legislaţia română, valenţe procedural penale şi, prin urmare, era susceptibil de aplicarea imediată a legii noi.

Că aşa stau lucrurile o dovedeşte aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului – Secţia întâi, care, 4 ani mai târziu, şi-a nuanţat poziţia prin Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragraful 35, statuând că starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie. Ulterior, la data de 29 martie 2006, Marea Cameră a statuat, în aceeaşi cauză, că nu a fost afectat art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu există nicio îndoială că la momentul apariţiei noii legi (respectiv la 1 martie 1994) reclamantul ar fi putut să prevadă că prin comiterea unei infracţiuni înainte de 13 iulie 1996 (data la care noul termen legal de 10 ani ar fi expirat) va putea fi considerat recidivist şi i se va putea mări pedeapsa pentru a doua faptă în consecinţă. El a fost astfel în măsură să prevadă consecinţele legale ale acţiunilor sale şi să îşi adapteze conduita în mod corespunzător (paragraful 53).

Prin urmare, este de observat că schimbarea soluţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut în vedere o analiză la speţă, fapt care este de natură a menţine caracterul de norme mai favorabile eventualelor prevederi de drept substanţial (cum ar fi cele din speţă referitoare la recidivă). De altfel, chiar în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. împotriva Franţei, paragraful 26. În susţinerea aceloraşi raţiuni, Curtea Constituţională face trimitere la recenta jurisprudenţă a Curţii Europene, care, prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, publicată şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea “să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile” [a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) pct. 93 şi 109].

Totodată, este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile.

Prin urmare, analizând conţinutul art. 124 din Codul penal, Curtea constată că acesta nu dispune nimic cu privire la conflictul de legi în timp. Aşa cum s-a arătat mai sus, nici nu era nevoie de o asemenea reglementare, deoarece împlinirea termenului de prescripţie specială începe să curgă, indiferent de câte întreruperi ar interveni, de la data săvârşirii faptei şi se împlineşte, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Prin urmare, câtă vreme prescripţia specială este o cauză care înlătură răspunderea penală, este evident că împlinirea sa sub imperiul legii vechi este mai favorabilă decât împlinirea prevăzută de legea nouă, deoarece aceasta din urmă măreşte intervalul de timp ce poate genera neaplicarea unei pedepse.

Aceleaşi valenţe le are textul şi în ceea ce priveşte principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor. Astfel, este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi şi, pe cale de consecinţă, să se dispună încetarea procesului penal deoarece s-a împlinit termenul vechi de prescripţie specială. În ce priveşte pe celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, nepronunţându-se o hotărâre definitivă până la apariţia legii noi, Curtea constată că, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta ar fi discriminat fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de primul.

Altfel spus, termenul de prescripţie specială prevăzut de legea veche are valenţe constituţionale în măsura în care ultraactivează aplicându-se faptelor comise sub imperiul său şi care, în acord cu principiul securităţii juridice, nu au fost judecate definitiv până la apariţia legii noi.

Totodată, termenul de prescripţie specială prevăzut de legea nouă este constituţional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub imperiul noii soluţii legislative.

În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.( Curtea Constituţionalădecizia nr.1092/18/12/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013)

Lasă un răspuns