Permalink

DOSARELE REVOLUȚIEI. INFRACȚIUNI CONTRA UMANITĂȚII

Procurori ai Secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au efectuat mai multe acte de urmărire penală în cauza denumită ca fiind „Dosarele Revoluției”. Prin ordonanța din 1 noiembrie 2016,  procurorii militari au dispus extinderea urmăririi penale, in rem, sub aspectul infracțiunii contra umanității, prevăzută în art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) C. pen.,  cu aplicarea art. 5 C. pen.

Din actele dosarului rezultă că pentru păstrarea puterii, prin acțiunile desfășurate și măsurile dispuse, noua conducere politică și militară instaurată după data de 22 decembrie 1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare,  vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane, fapte care se circumscriu condițiilor de tipicitate ale infracțiunii contra umanității prevăzută în  art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) C. pen.,  cu aplicarea art. 5 C. pen.

Situația premisă a infracțiunii contra umanității referitoare la existența unui atac generalizat rezultă din numărul mare de localități în care au avut loc incidente armate cu consecințele menționate anterior. Din modul în care s-a produs acest atac reiese existența unui plan după care s-a acționat, plan care a urmărit crearea unei stări de confuzie în rândul forțelor armate, prin divizarea conducerii Ministerului Apărării Naționale și difuzarea unor ordine, rapoarte și informații false, scoaterea în stradă și înarmarea populației, respectiv crearea aparenței unui „război civil” în care să se confrunte unități înarmate aparținând Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne sau aceluiași minister, în scopul preluării puterii și legitimării noilor lideri. În realizarea acestui plan s-a apelat la Televiziunea Română care a transmis comunicate alarmiste și uneori false, la tăierea legăturilor telefonice și aducerea la conducerea ministerelor de forță a unor foste cadre militare loiale noii conduceri politico-militare, cu consecința generării unui „război” psihologic și mediatic care a condus la producerea a numeroase victime.

În cauză, cercetările continuă cu privire la toate faptele care au făcut obiectul dosarului nr. 11/P/2014, inclusiv cu privire la faptele comise după data de 22 decembrie 1989 pe întreg teritoriul țării, conform dispozițiilor reținute în încheierea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale în cauză[1].

Pentru îndeplinirea dispozițiilor reținute din încheierea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale în cauză, precum și a obiectivelor fixate de procurori la momentul extinderii urmăririi penale sub aspectul infracțiunii contra umanității (1 noiembrie 2016), a fost administrat un probatoriu complex, implicând audierea a numeroși martori; colaborarea cu  istorici, scriitori și jurnaliști; verificarea și exploatarea arhivelor militare și civile, precum și fișarea, scanarea, analizarea și valorificarea vastei arhive a Senatului României care a stat la baza elaborării Raportului Comisiei Senatoriale privind Revoluția Română din Decembrie 1989 (28.730 file); s-a realizat o clarificare cu privire la situația internă și  internațională deosebit de complexă existentă la finalul anului 1989; a fost stabilită componența comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga președintelui în exercițiu,  puterea totală în România, concluzionându-se, fără echivoc, faptul că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere.  S-a realizat edificarea parțială referitoare la declanșarea și executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989.

Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite.

Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecințe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații, astfel fiind instaurată la nivel național bine cunoscuta psihoză teroristă; de asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecințe deosebit de grave.

A fost clarificată succesiunea evenimentelor petrecute la UM 01417 Târgoviște, locația unde s-a aflat cuplul Ceaușescu începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Probele au evidențiat existența unei constante diversiuni exercitate asupra cadrelor de comandă ale acestei unități militare, precum și existența unor ordine venite de la vârful ierarhiei militare privind eliminarea fizică a cuplului Ceaușescu; au fost clarificate circumstanțele și împrejurările privind pregătirea judecării în regim de urgență a fostului președinte și a soției acestuia,  judecarea propriu-zisă, motivațiile reale care au stat la baza acestei acțiuni și, mai  apoi, executarea soților Ceaușescu.

Parchetul  precizează faptul că, după anul 1989, probe importante, de natură să stabilească adevărul privind Revoluția, au fost distruse sau alterate, ceea ce face dificilă stabilirea, cu claritate, a unui raport de cauzalitate între anumite conduite, acțiuni sau inacțiuni și consecințele deosebit de grave ale evenimentelor din decembrie 1989[2].

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a adresat Președintelui României o solicitare de exercitare a prerogativelor constituționale și legale privind cererea de urmărire penală în legătură cu săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută în art. 439 alin. (1) lit. a), g), i) și k) C. pen.  cu aplicarea art. 5 C. pen. ,   față de: Iliescu Ion, membru și președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (din 22 decembrie 1989), organism care de facto a exercitat puterea executivă și legislativă centrală, comportându-se ca un Guvern până la apariția Decretului-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, când președintele consiliului a primit rolul unui șef de stat, iar atribuțiile legislative ale consiliului au fost separate de cele executive, ce necesită autorizare pentru intervalul 22-27 decembrie 1989; Roman Petre, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, din 22 decembrie 1989, numit oficial prim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 1 din 26 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada 22-31 decembrie 1989,  și Voiculescu Gelu-Voican, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989, numit oficial viceprim-ministru al Guvernului României prin Decretul nr. 5 din 28 decembrie 1989, ce necesită autorizare pentru perioada în perioada 22-31 decembrie 1989.

Solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se întemeiază pe prevederile constituționale și legale (art. 109 alin. 2 din Constituția României, respectiv art. 12 și 19 din Legea nr. 115/1999), precum și pe Decizia Curții Constituționale nr. 270 din 10 martie 2008[3].

Procurorii militari ai Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii contra umanității față de suspecții  general locotenent (r) Rus Iosif, la data săvârșirii faptelor, comandant al Aviației Militare și membru al Consiliului  Militar Superior;  amiral (r)  Dumitrescu Emil.

În aceeași cauză, s-a dispus extinderea și efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii contra umanității față de suspectul Ion  Iliescu, la data săvârșirii faptelor, membru și președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) pentru fapte comise în intervalul 27 – 31 decembrie 1989,  pentru care nu este necesară îndeplinirea unei condiții prealabile de autorizare.

În această perioadă, C. F. S. N.  a acționat ca un veritabil Guvern, membrii acestuia fiind asimilați unor miniștri, aspect detaliat pe larg în Precizările Ministerului Public în data de 13 aprilie 2018. Astfel,  conform dispozițiilor art.109 alin. 2 din Constituția României, art. 12 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată,  și art. 2941 Cod procedură penală, doar Președintele României are dreptul să autorizeze efectuarea urmăririi penale a foștilor membrii ai Guvernului României. În vederea edificării cu privire la natura juridică a C. F. S. N. și a caracterului juridic al actelor emise de acest organism, principalele facultăți de drept din țară (Cluj – Napoca, București și Iași) au concluzionat că „deși cadrul legal de funcționare al C. F. S. N.  a fost definitiv conturat abia în data de 27 decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2, din punct de vedere faptic C. F. S. N.  a acționat în perioada 22-27 decembrie 1989 ca un veritabil Guvern, învestit prin susținerea populară existentă la momentul respectiv” ( subl. mpublic).

Din probatoriul administrat în cauză,   rezultă că[4] în calitate de comandant al Aviației Militare și membru al Consiliului  Militar Superior, gl. lt. (r) Iosif Rus a dat ordine cu caracter diversionist (subl. mpublic). Astfel, în seara zilei de 22 decembrie 1989, din proprie inițiativă și fără drept, acesta a insistat în emiterea unui ordin prin care a solicitat ca în sprijinul micro garnizoanei Aeroportului Internațional Otopeni să fie trimisă o subunitate a trupelor de Securitate. Acest ordin, dat de o persoană ce nu avea dreptul să intervină în organizarea pazei și apărării Aeroportului Otopeni (cu plan propriu de apărare), a produs o ruptură informațională și de comunicare între forțele angrenate în paza și apărarea acestui obiectiv, constituind sursa unei grave confuzii, factori esențiali ce au creat premisele focului fratricid între militarii M. Ap. N.  și cei ai trupelor de Securitate sosite în sprijin. Fără acest ordin, neregulamentar și inutil, nu ar fi fost posibilă tragedia survenită în dimineața zilei de 23 decembrie 1989, în urma căreia au decedat 48 de persoane (40 militari) și alte 15 au fost rănite ( subl. mpublic). Totodată, față de gl. lt. (r) Iosif Rus există probe care demonstrează că, la data de 23 decembrie 1989, acesta a dat ordin ca elicopterelor de la Regimentul 61 Elicoptere Boteni să le fie schimbate, prin revopsire, cocardele tricolore de pe fuzelaj și înlocuite cu alte însemne, de alt format geometric. În condițiile în care gl. lt. (r) Iosif Rus a ordonat, în mai multe rânduri, ca aparatele de zbor amintite să efectueze diverse misiuni deasupra Capitalei (TVR, Cimitirul Ghencea etc.) și în alte zone, cu scopul combaterii presupușilor teroriști, au fost generate confuzii și suspiciuni întemeiate la nivelul militarilor dispuși la sol pentru paza diverselor obiective, situație care a dus la deschiderea focului fratricid și creșterea în intensitate a psihozei teroriste. De menționat că toate afirmațiile făcute cu privire la existența elementelor teroriste s-au dovedit ulterior a fi false.

Din același probatoriu, rezultă suspiciuni rezonabile referitoare la activitatea cpt. rang I Emil (Cico) Dumitrescu, cu privire la care s-a stabilit că, în ținută militară, a lansat personal prin intermediul TVR (începând cu 22 decembrie 1989, orele 14.25) informații false, cu caracter diversionist, ce au avut drept efect instaurarea la nivelul întregii țări a psihozei fenomenului terorist, cu consecințele grave arătate mai sus, respectiv pierderi de vieți omenești, vătămări corporale și lipsirea de libertate a numeroase persoane pe teritoriul României (subl. mpublic). Același militar a făcut parte din comandamentul militar existent în TVR, iar din această poziție a desfășurat activități ce au avut drept efect intensificarea psihozei cu privirea la activitatea elementelor teroriste.

Ca inițiator și coordonator al comandamentului unic de conducere (organism politico-militar) iar, mai apoi, în  calitate de președinte al C. F. S. N.  (care și-a subordonat Consiliul Militar Superior), Iliescu Ion „a acceptat și oficializat măsuri cu caracter militar, dintre care unele au avut un evident caracter diversionist. Prin exercitarea autorității depline, Iliescu Ion ar fi putut interveni pentru stoparea fenomenului diversionist, însă nu a acționat în acest sens” (subl. mpublic). Psihoza teroristă ce a atins cote paroxistice în rândurile militarilor și civililor înarmați, coroborată cu multe ordine militare ce au prezentat caracter diversionist (deplasări de trupe ale unor unități militare, ordonate în general pe timpul nopții), au avut drept rezultat numeroase situații de foc fratricid și de deschidere a focului asupra  unor persoane ce nu desfășurau activități potrivnice mișcării revoluționare[5].

Pe de altă parte,  Ion Iliescu reiterează buna credință a celor care au încercat să „dea un sens și direcție schimbării”, atunci când „o revoltă populară a născut un vid de putere”[6].

Cum poți să propagi o revoluție mai rapid decât transmițând-o la televizor? Acesta a fost răspunsul găsit în `89. Astăzi mai avem Facebook-ul și Twitter (pentru vreo altă  primăvară arabă)!

La noi, puterea a alunecat din balcon, dar nu a ajuns la masele din piață. Deși entuziasmate,  mulțimile nu aveau cum să se organizeze deosebit de rapid. Puterea a trecut în mâinile unei mici grupări de actori politici al căror unic capital era o mai bună organizare.

Yuval Noah Harari este profesor de istorie universală  în cadrul Departamentului de istorie al Universității Ebraice din Ierusalim.  Cartea care l-a făcut celebru este „Sapiens. Scurtă istorie”, tradusă în peste patruzeci de limbi,  printre care și în românește (Polirom,  2017). Într-o altă lucrare[7], „turnată în scenarii logice,  dar și în  mirări îngrijorătoare”[8],  se arată că Revoluția Română a fost deturnată de autoproclamatul F.S.N.,  care,  în realitate,  era o perdea de fum pentru aripa moderată a partidului comunist. Frontul era alcătuit din foști membri de partid de nivel mediu și condus de un membru al C.C.  al P.C.R.,  fost șef al departamentului de propagandă. Ei s-au reinventat ca politicieni democrați, folosindu-și experiența îndelungată și rețeaua de acoliți în preluarea  controlului asupra țării și în însușirea resurselor economice. Noua elită este alcătuită din foștii comuniști și familiile lor.   Masele care și-au riscat viața la Timișoara și București nu aveau cum  să știe „cum să coopereze și cum să creeze o organizare eficientă ca să-și urmărească propriile interese”[9]. Istoricul  definește fenomenul ca definind o cooperare flexibilă,  în cadrul unor rețele mai eficiente.

Crima împotriva umanității este un concept care apare în practica judiciară ca o alternativă la utilizarea termenului de genocid. Motivul este existența unor cerințe de probațiune mult mai ușoare, în condițiile în care există anumite suprapuneri a sferelor celor două infracțiuni[10].

Crimele contra umanității, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg din 8 august 1945 și confirmate prin rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 3 (I) și 95 (I) din 13 februarie 1946 și 11 decembrie 1946, sunt imprescriptibile.[11].

Șeful Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Dan Voinea spune că „într-adevăr, acuzații nu pot fi judecați după altă legislație decât cea în vigoare la vremea respectivă, decât dacă avocații lor apreciază că cea actuală este mai blândă, altfel vor cere revenirea la vechiul C. pen. . Cum de genocid nu poate fi vorba, rămâne articolul legat de tratamente neomenoase în care s-ar încadra, cred eu, faptele comise la mineriadă. Numai că, știți cum e, dacă sunt cinci juriști într-o cameră, fiecare poate avea altă opinie vizavi de acest fapt, deci nu mă pot pronunța categoric”[12].

Articolul  7  C.E.D.H.  arată că: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”

Noțiunea de „drept” („law”) utilizată la art. 7 corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenției și cuprinde dreptul scris și nescris, implicând condiții calitative, printre care cele privind accesibilitatea și previzibilitatea. În ceea ce privește previzibilitatea, Curtea reamintește că, oricât de clar ar fi redactat textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic, inclusiv dreptul penal, inevitabil există un element de interpretare judecătorească. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice și de adaptare la schimbările de situație. De altfel, în tradiția juridică a anumitor state părți la Convenție este consacrat faptul că jurisprudența, ca sursă de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal. Art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judecătorească a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil[13] .

În temeiul art. 7 din Convenție, într-o cauză,   reclamanții s-au plâns de faptul că li s-a aplicat o lege penală mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunilor pentru care au fost găsiți vinovați[14].

Curtea reamintește, în primul rând, că nu are sarcina de a examina in abstracto aspectul de a stabili dacă aplicarea retroactivă a Codului din 2003 în cauzele privind crime de război este, în sine, incompatibilă cu art. 7 din Convenție. Principiile generale referitoare la art. 7 au fost reamintite   în cauza Kononov v  Letoniei[15]: „Garanția consacrată la art. 7, element esențial al statului de drept, ocupă un loc primordial în sistemul de protecție al Convenției, astfel cum o atestă faptul că art. 15 nu autorizează nicio derogare în caz de război sau alt pericol public. Astfel cum decurge din obiectul și scopul său, acesta trebuie să fie interpretat și aplicat astfel încât să fie asigurată o protecție efectivă împotriva urmăririi penale, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare. Prin urmare, art. 7 nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în defavoarea acuzatului: acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și cel care dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie. Rezultă că o infracțiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiție este îndeplinită în cazul în care justițiabilul poate știi, pornind de la textul dispoziției relevante și, dacă este necesar, prin intermediul interpretării acesteia de către instanțe, ce acte și omisiuni angajează răspunderea sa penală. Se apreciase că actele săvârșite de reclamanți în cauză constituiau infracțiuni în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate” și că, în consecință, norma privind neretroactivitatea pedepselor nu se aplică în speță. Acesta subliniază, de asemenea, că, deși  a fost aplicat Codul din 2003, pedepsele reclamanților intră atât în sfera de aplicare a Codului din 1976, cât și în cea a Codului anterior,   din 2003[16]. Citând decizia Karmo v Bulgariei[17], Guvernul bosniac susține că versiunea Codului penal din 2003 era mai favorabilă în privința reclamanților decât cea a Codului penal din 1976, pentru că  nu prevedea pedeapsa cu moartea; argumentează că aceeași opinie a fost exprimată și de Curtea Constituțională a Bosniei și Herțegovina în speță .  Deși Codul din 2003 nu a fost mai favorabil în privința reclamanților, era totuși justificată aplicarea sa în speță.

În primul rând, art. 7 § 2 din Convenție prevedea o excepție de la principiul neretroactivității infracțiunilor și pedepselor enunțat la art. 7 § 1[18] și o aplică.

Cu alte cuvinte, conform Guvernului bosniac, dacă o acțiune constituia o infracțiune la momentul săvârșirii sale, atât în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”, cât și conform dreptului național, ar putea fi impusă o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în dreptul național la momentul faptelor. Or,- se afirmă – era clar că actele săvârșite de reclamanți în cauză constituiau infracțiuni în temeiul „principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”. Prin urmare, principiul privind neretroactivitatea pedepselor nu își găsește locul.

În al doilea rând, interesul justiției impune ca în cauză să nu se țină seama de principiul neretroactivității[19] .  În fapt, Guvernul consideră că acest principiu nu trebuie să fie aplicat cu rigiditate, anumite situații istorice impunând aplicarea mai flexibilă a acestuia, astfel încât să nu se aducă atingere principiului echității. În cauzele privind crime de război, camere de apel au aplicat Codul din 1976 în cinci cauze și Codul din 2003 în șaisprezece cauze[20].

În speța românească,   nu este vorba de prescripție[21] sau de crime de război,  de Iugoslavia sau de Ruanda. Articolul  439 din C. pen.  reglementează  Infracțiunile contra umanității:

(1) Săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile, a uneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea unor persoane;

b) supunerea unei populații sau părți a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiții de viață menite să determine distrugerea fizică, totală sau parțială, a acesteia;

c)  sclavia sau traficul de ființe umane, în special de femei sau copii;

d) deportarea sau transferarea forțată, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere;

e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferințe fizice sau psihice grave, ce depășesc consecințele sancțiunilor admise de către dreptul internațional;

f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituție, sterilizarea forțată sau detenția ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forțat, în scopul modificării compoziției etnice a unei populații;

g) vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane;

h) provocarea dispariției forțate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deținere, la ordinul unui stat sau al unei organizații politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informații reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informații au fost solicitate;

i) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional;

j) persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional;

k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice,

se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele prevăzute în alin. (1), săvârșite în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra altuia, cu intenția de a menține acest regim.

Referitor la criteriul gradului de organizare a acțiunilor atacului, observăm că este vorba de  atac generalizat sau sistematic, îndreptat împotriva unei populații civile[22]; scopul   distrugerii, referirea la condiții de viață menite să determine distrugerea   acesteia  îl găsim doar sub lit. b); încălcarea regulilor generale de drept internațional ori folosirea altor măsuri de constrângere doar sub lit. d); depășirea consecințelor,   sancțiunilor admise de către dreptul internațional,  formulată ca atare,  doar la lit. e); scopul modificării compoziției etnice a unei populații la lit. f); vătămarea integrității   unor persoane apare,   separat,   sub lit. g); scopul de a   sustrage   persoane de sub protecția legii pentru o perioadă îndelungată,  la lit. h); încălcarea regulilor generale de drept internațional apare din nou și  la lit. i);  distincția grup sau   colectivitate determinate o întâlnim sub lit. j); privarea drepturile fundamentale ale omului sau   restrângerea (gravă) a exercitării acestor drepturi este incriminată sub lit. j); motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii întâlnim pomenite sub aceeași lit. j);  iar la lit. k),   înglobăm orice fapte ,   acțiune sau   omisiune care, în momentul săvârșirii sale, sunt considerate infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. Exemplificările literelor a) la j) se subsumează,  de fapt, privării populației de  drepturile fundamentale ale omului.[23]

Toate asemenea fapte sunt săvârșite (1) cu intenție (chiar eventuală) şi (2) în cunoștință de cauză[24], (3) în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, (4) lansat împotriva unei populații civile,   adică necombatante[25].

Acțiunile atacului trebuie să urmeze un plan,  o metodă,  să fie ordonate,  organizate,   ca parte a unor activități generalizate conștient,  urmând un scop bine determinat.

Unele probe descrise în acuzațiile parchetului sunt exterioare sau co/laterale,  iar scopul urmărit în decembrie `89 presupunea,  cel puțin drept circumstanță atenuantă,  schimbarea unui regim politic,  într-o primă fază. Scopuri ulterioare fazei incipient democratice sunt subsumate acaparării puterii.

Analiza juridică nu îndepărtează de la convingerea unei corecte și convingătoare încadrări juridice,  dar plecând de la reglementările internaționale în domeniu,  de la care pleacă legea internă.

Potrivit art.  5 din Statut [26],   competenta Curții Penale Internaționale este limitată la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunității internaționale,  printre care și  crimele împotriva umanității.

Oricare stat parte poate deferi procurorului Curții o fapta în care una sau mai multe crime ce sunt de competenta Curții par sa fi fost comise şi sa roage procurorul sa ancheteze aceasta fapta pentru a stabili dacă una sau mai multe persoane identificate ar trebui sa fie acuzate pentru aceste crime.  Statul care procedează la trimitere indică pe cât posibil circumstanțele pertinente ale cauzei şi prezintă documentele justificative de care dispune (art. 14), putându-se deschide o anchetă din proprie inițiativă a  procurorului Curții [27].

Statutul se aplica tuturor în mod egal, fără nici o distincție, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de răspundere penală, potrivit prezentului statut, şi nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei (art. 27 din Statut)

Imunitățile sau regulile de procedura speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane, în baza dreptului intern şi a dreptului internațional, nu împiedică Curtea sa își exercite competența față de această persoană.

Crimele ce țin de competenta Curții nu se prescriu (conform art. 29), dar
nimeni nu răspunde penal, în baza   Statutului CPI, pentru un comportament anterior intrării în vigoare a acestuia. Dacă dreptul aplicabil unei cauze este modificat înainte de judecarea definitivă, se aplica dreptul cel mai favorabil persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau al unei condamnări ( art. 24 din Statut).

Credem că această regulă se aplică națiunilor civilizate, oricât de (cel puțin) imorale sau criminale sunt  acțiunile desfășurate și măsurile dispuse de noua conducere politică și militară instaurată după data de 22 decembrie 1989.

dciuncan@gmail.com

1 Mai 2018


[1] Comunicat  8  februarie 2017,  http://www.mpublic.ro

[2] Comunicat 18 decembrie 2017 ,  http://www.mpublic.ro

[3] Comunicat 2 aprilie 2018 http://www.mpublic.ro

[4] Precizări privind  solicitarea adresată președintelui României în vederea exercitării prerogativelor constituționale și legale în cauza intitulată generic „Dosarul Revoluției”, 21 aprilie 2018,    http://www.mpublic.ro

[5] Comunicat , 17 aprilie 2018 ,  http://www.mpublic.ro

[6] http://www.ziare.com

[7] Yuval Noah Harari,  Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, Polirom, 2018.

[8] Florin Saiu,  După ce-a inventat divinitatea,  omul se pregătește să devină zeu,  Evenimentul istoric nr. 3,  20 aprilie-24 mai 2018,  p. 64.

[9] Yuval Noah Harari,  Ibidem, pp. 124-125.

[10] A se vedea și Versavia Brudaru,  Infracțiuni de genocid și contra umanității, în G. Antoniu,  T. Toader (coordonatori),  „ Explicațiile noului Cod penal”, Universul Juridic,  2016,  vol. V,  pp. 345 sqq

[11] https://ro.wikipedia

[12] http://inpolitics.ro/un-mister-si-totusi-pentru-ce-anume-sunt-anchetati, http://sokant.ro, sau,  printre alții,   Magda Colgiu, Ion Iliescu nu poate fi acuzat de infracțiuni contra umanitățiihttps://www.cotidianul.ro,18 aprilie 2018.

[13] Cauza Streletz, Kessler și Krenz v Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 50: Secondly, the Court reiterates the fundamental principles laid down in its case-law on Article 7 of the Convention, particularly in S.W. v. the United Kingdom and C.R. v. the United Kingdom (judgments of 22 November 1995, Series A no. 335-B, pp. 41-42, §§ 34-36, and Series A no. 335-C, pp. 68-69, §§ 32-34, respectively):

“The guarantee enshrined in Article 7, which is an essential element of the rule of law, occupies a prominent place in the Convention system of protection, as is underlined by the fact that no derogation from it is permissible under Article 15 in time of war or other public emergency. It should be construed and applied, as follows from its object and purpose, in such a way as to provide effective safeguards against arbitrary prosecution, conviction and punishment.

Accordingly, as the Court held in its Kokkinakis v. Greece judgment of 25 May 1993 (Series A no. 260-A, p. 22, § 52), Article 7 is not confined to prohibiting the retrospective application of the criminal law to an accused’s disadvantage: it also embodies, more generally, the principle that only the law can define a crime and prescribe a penalty (nullum crimen, nulla poena sine lege) and the principle that the criminal law must not be extensively construed to an accused’s detriment, for instance by analogy. From these principles it follows that an offence must be clearly defined in the law. In its aforementioned judgment the Court added that this requirement is satisfied where the individual can know from the wording of the relevant provision and, if need be, with the assistance of the courts’ interpretation of it, what acts and omissions will make him criminally liable. The Court thus indicated that when speaking of ‘law’ Article 7 alludes to the very same concept as that to which the Convention refers elsewhere when using that term, a concept which comprises written as well as unwritten law and implies qualitative requirements, notably those of accessibility and foreseeability (see … the Tolstoy Miloslavsky v. the United Kingdom judgment of 13 July 1995, Series A no. 316-B, pp. 71-72, § 37).

However clearly drafted a legal provision may be, in any system of law, including criminal law, there is an inevitable element of judicial interpretation. There will always be a need for elucidation of doubtful points and for adaptation to changing circumstances. Indeed, in … the … Convention States, the progressive development of the criminal law through judicial law-making is a well entrenched and necessary part of legal tradition. Article 7 of the Convention cannot be read as outlawing the gradual clarification of the rules of criminal liability through judicial interpretation from case to case, provided that the resultant development is consistent with the essence of the offence and could reasonably be foreseen.”

A se vedea și CEDO 2001-II, K.-H.W. v Germaniei (MC), nr. 37201/97, § 85: en vertu de l’article 82 § 1, n° 4, du code pénal de la RDA de 1968, le délai de prescription pour les faits appelant une peine allant jusqu’à dix ans d’emprisonnement, comme ce fut le cas pour l’homicide volontaire, était de quinze ans (paragraphe 25 ci-dessus). Mais l’article 84 du même code stipulait que « les crimes contre la paix ou contre l’humanité ou ceux commis contre les droits de l’homme (…) ne sont pas soumis aux règles de prescription énoncées dans la présente loi » (paragraphe 26 ci-dessus). Cette disposition, qui assurait l’imprescriptibilité de certaines catégories de crimes, dont les violations des droits de l’homme, était déjà en vigueur au moment de l’acte incriminé. De même, le droit à la vie faisait-il déjà partie, à cette même époque, des droits de l’homme, aux violations desquels l’article 84 du code pénal de la RDA assurait l’imprescriptibilité, même si la consécration conventionnelle de ce droit par la RDA n’est intervenue qu’en 1974. Or la Cour a conclu en l’espèce à une violation par le requérant des droits de l’homme (paragraphe 105 ci-dessus). Ainsi, même si le requérant avait invoqué la prescription, cet argument n’aurait pas pu être retenu.

[14] Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7 din Convenția CEDO, Marea Cameră, Hotărârea din 18 iulie 2013, Cauza Maktouf şi Damjanović v Bosniei şi Herţegovina (Cererile nr. 2312/08 şi 34179/08),§§ 54 ,  62-66: referitor la neretroactivitate,   se consideră că acest principiu nu trebuie să fie aplicat cu rigiditate, anumite situații istorice impunând  aplicarea mai flexibilă a acestuia, astfel încât să nu se aducă atingere principiului echității.

[15] CEDO 2010 (MC), nr. 36376/04, § 185 : din lucrările preparatorii ale Convenției rezultă că art. 7 § 2 are scopul de a preciza că acest articol nu afectează legile care, în circumstanțele excepționale ale sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial au fost adoptate pentru a pedepsi, printre altele, crimele de război; prin urmare, acesta nu vizează nici o condamnare juridică sau morală a acestor legi (X. c. Belgiei, nr. 268/57, decizia Comisiei din 20 iulie 1957, Anuarul 1, p. 241). În orice caz, Curtea notează că definiția crimelor de război care figurează în Statutul TMI de la Nürnberg era privită ca o expresie codificată a legilor și obiceiurilor internaționale de război așa cum erau interpretate în 1939 .

[16] Se face trimitere la Observațiile finale privind al doilea raport periodic din Bosnia și Herțegovina ale Comitetului pentru drepturile omului al Organizației Națiunilor Unite (CCPR/C/BIH/CO/1).

[17] nr. 76965/01, 9 februarie 2006

[18] în sprijinul acestei teze, Guvernul bosniac a citat decizia Naletilić v Croației, nr. 51891/99, CEDO 2000-V

[19] în această privință, Guvernul face trimitere la hotărârile S.W. și Streletz, Kessler și Krenz și la obligația prevăzută de dreptul național umanitar de a pedepsi în mod corespunzător autorii crimelor de război.

[20] Guvernul bozniac dezaprobă abordarea adoptată în cele cinci cauze menționate și consideră că ar fi trebuit ca în toate cauzele privind crime de război să fie aplicat Codul din 2003 de către Curtea de Stat .

[21] În dreptul nostru,  (1) Prescripția înlătură răspunderea penală.

(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul:

a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise;

b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.

(3) Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.

Art. 153 este modificat,  respectiv, completat prin Legea 27/2012.

[22] Convenţia de la Geneva din 12 august 1949 privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, ratificată prin Decretul nr. 183/1954 (B. Of. nr. 25 din 21 mai 1954).

[23] Restrângerea (gravă) a exercitării   drepturilor.

[24] “A cunoaște” şi “în cunoștință de cauză” se interpretează în consecință.

[25] Se pare că s-ar putea adăuga membrii forțelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase în afara luptei din orice cauză.

[26] Statutul din 17 iulie 1998 de la Roma al Curții Penale Internaționale,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002. România a semnat Statutul la data de 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr. 111 din 28 martie 2002.

[27] Biroul procurorului acționează independent ca organ distinct în cadrul Curții.

Lasă un răspuns