A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR

AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că, punând în aplicare o legislaţie specială de restituire şi de despăgubire, statul român a optat – spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 – pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Astfel, pentru privări de proprietate suferite acum circa 60 de ani, cum este cazul reclamantelor, legislaţia română prevede, în lipsa unei posibilităţi de restituire, acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă pe care bunul naţionalizat ar avea-o astăzi[1].

Curtea a observat în plus că Fondul “Proprietatea” nu funcţionează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparaţie care aleseseră să primească acţiuni[2] .  Această inacţiune a statului nu era justificată în mod legitim prin urmărirea unui scop de interes public.

În Rezoluţia sa Res(2004)3 privind hotărârile care ridică o problemă structurală subsecventă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul Miniştrilor a arătat următoarele:

“Comitetul Miniştrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (…)

invită Curtea:

I. în măsura posibilităţilor, să identifice în hotărârile în care constată o încălcare a Convenţiei ceea ce, în opinia sa, ridică o problemă structurală subsecventă şi originea acestei probleme, în special atunci când ea este susceptibilă a da naştere unor numeroase cereri, astfel încât să ajute statele să găsească soluţia potrivită şi Comitetul Miniştrilor să supravegheze executarea hotărârilor;

II. să semnaleze în special orice hotărâre care cuprinde indicaţii cu privire la existenţa unei probleme structurale şi la originea acestei probleme nu numai statului în cauză şi Comitetului Miniştrilor, ci şi Adunării Parlamentare, secretarului general al Consiliului Europei şi comisarului pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei, şi să semnaleze într-un mod adecvat aceste hotărâri în baza de date a Curţii.”

Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec(2004)6 privind îmbunătăţirea căilor de recurs interne, adoptată la data de 12 mai 2004, are următorul conţinut:

“Comitetul Miniştrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (…)

recomandă statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici menţionate în anexă:

I. să se asigure, printr-o observare constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există recursuri interne pentru orice persoană care invocă într-un mod justificabil o încălcare a Convenţiei şi că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care ele pot conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat al oricărei încălcări constatate;

II. să reanalizeze, în urma hotărârilor Curţii care constată deficienţe structurale sau generale în dreptul sau practica statului, caracterul efectiv al recursurilor interne existente şi, dacă este cazul, să creeze recursuri efective, pentru a evita aducerea în faţa Curţii a cauzelor repetitive;

III. să acorde o atenţie deosebită, în cadrul punctelor I şi II de mai sus, existenţei recursurilor efective în cazul unei afirmaţii justificabile privind durata excesivă a procedurilor jurisdicţionale (…).”

Partea relevantă din anexa la Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec(2004)6 prevede următoarele:

“(…) 13. După ce o hotărâre a Curţii care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau în practica statului («hotărâre-pilot») a fost adoptată, iar un număr mare de cereri privitoare la aceeaşi problemă («cauze repetitive») sunt pe rol sau susceptibile de a fi introduse la Curte, statul pârât trebuie să se asigure că potenţialii reclamanţi dispun de un recurs efectiv care să le permită să se adreseze unei autorităţi naţionale competente, recurs care ar putea fi, în egală măsură, utilizat de reclamanţii actuali. Un astfel de recurs rapid şi eficient le-ar permite să obţină deja o reparaţie la nivel intern, în conformitate cu principiul subsidiarităţii sistemului Convenţiei.

14. Introducerea unui astfel de recurs intern ar putea contribui, de asemenea, în mod semnificativ, la reducerea volumului de muncă al Curţii. Deşi executarea rapidă a hotărârii-pilot rămâne esenţială pentru soluţionarea problemei structurale şi prevenirea în acest fel a cererilor viitoare privind aceeaşi problemă, poate exista o categorie de persoane care au fost deja afectate de această problemă înainte de rezolvarea sa. Pentru aceste persoane, existenţa unui recurs menit să garanteze o reparaţie la nivel intern ar permite Curţii să le invite să utilizeze noul recurs şi, dacă este cazul, să declare inadmisibile cererile lor.

15. Pot exista mai multe opţiuni pentru a atinge acest obiectiv, în funcţie, printre altele, de natura problemei structurale în discuţie şi după cum persoana afectată de această problemă a introdus sau nu o cerere la Curte.

16. În special, în urma unei hotărâri-pilot care a relevat o problemă structurală specifică, ar putea fi, de exemplu, adoptată o abordare ad hoc, prin care statul vizat să examineze oportunitatea introducerii unui recurs specific sau a extinderii unui recurs existent pe cale legislativă sau jurisprudenţială.

17. În cadrul acestei examinări de la caz la caz, statele ar putea prevedea, dacă acest lucru se dovedeşte oportun, posibilitatea redeschiderii procedurilor similare celor dintr-o cauză-«pilot» care a stabilit o încălcare a Convenţiei, pentru a degreva Curtea de aceste cauze şi, dacă este cazul, pentru a pune la dispoziţia persoanei vizate un remediu mai rapid. Criteriile enumerate în Recomandarea Rec(2000)2 a Comitetului Miniştrilor pot servi drept sursă de inspiraţie în acest sens.

18. În cazul în care astfel de recursuri specifice au fost create ca urmare a unei hotărâri-pilot, guvernele ar trebui să informeze rapid Curtea, pentru ca aceasta să le poată lua în considerare în examinarea cauzelor repetitive.

19. Cu toate acestea, nu va fi necesar sau adecvat să se creeze recursuri noi pentru orice cauză în care o hotărâre a Curţii a identificat o problemă structurală sau să se acorde acestora un anumit efect retroactiv. În anumite cazuri, poate fi preferabil să se lase Curţii sarcina de a examina aceste cauze, în special pentru a evita obligarea reclamantului să suporte sarcina suplimentară a epuizării din nou a recursurilor interne care, în plus, nu ar fi înfiinţate decât după adoptarea modificărilor legislative (…).”

La data de 2 martie 2010, cu ocazia celei de-a 1.078-a reuniune, delegaţii miniştrilor care supraveghează executarea hotărârilor Curţii au reamintit cu privire la cauzele Străin, Viaşu şi cu privire la peste o sută de alte cauze româneşti de acest tip că aspectele pe care acestea le ridică se referă la o problemă sistemică importantă, legată în special de lipsa restituirii sau a despăgubirii pentru bunurile naţionalizate, apoi revândute de stat unor terţi. Aceştia au luat act de un plan de acţiune prezentat la data de 25 februarie 2010 de către autorităţile române, pe care le-au invitat să prezinte un calendar estimativ pentru adoptarea măsurilor luate în considerare.

Or, din practica naţională reiese că autorităţile competente îşi încălcau în mod repetat obligaţia ce le revenea de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemică ce a împiedicat funcţionarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicţional prevăzut de lege.

Curtea admite că, în contextul complex şi sensibil din punct de vedere social, însoţit de consecinţele economice serioase ale tranziţiei României către un regim democratic şi ale reparaţiei nedreptăţilor trecutului, este posibil ca implementarea cadrului legislativ să fi întâmpinat dificultăţi şi să fi înregistrat întârzieri[3] .

Dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite. Autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din ţară, ci şi pentru a avea la dispoziţie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.

România trebuie, înainte de toate, să înlăture orice obstacol din calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situaţia considerată de Curte a fi contrară Convenţiei, aşa cum este cazul reclamantelor, sau, în caz contrar, să ofere un remediu adecvat[4] .

Statul nostru trebuie să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situaţie similară celei a reclamantelor, ţinând cont de principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1[5] .  Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, şi prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză[6] .

În ideea ca sistemul de restituire trebuie să devină mai eficient,  în şedinţa comună din data de 17 mai 2013, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată,   Parlamentul României a adoptat  Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.  Legea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   278 din 17 mai 2013.

Potrivit art. 4 ,  dispoziţiile ei se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a legii.

Legiutorul dispune ca imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură (art.  1).

În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte.

În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte .   Punctele se valorifică potrivit prezentei legi.

Principiile care stau la baza acordării măsurilor prevăzute de prezenta lege sunt:

a) principiul prevalenţei restituirii în natură;

b) principiul echităţii;

c) principiul transparenţei procesului de stabilire a măsurilor reparatorii;

d) principiul menţinerii justului echilibru între interesul particular al foştilor proprietari şi interesul general al societăţii.

În situaţia în care restituirea terenurilor agricole pe vechile amplasamente nu este posibilă, după validarea întinderii dreptului lor de proprietate de către comisiile judeţene de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia li se va atribui un teren pe un alt amplasament, în următoarea ordine:

a) pe terenurile din rezerva comisiei locale de fond funciar;

b) pe izlazul comunal;

c) pe terenul proprietate publică, trecut în condiţiile legii în proprietatea privată a statului, sau pe terenul proprietate privată a statului, care a fost administrat pe raza unităţii administrativ-teritoriale de institute, staţiuni de cercetare şi alte instituţii publice;

d) pe terenul proprietate publică, trecut în condiţiile legii în proprietatea privată a statului, sau pe terenul proprietate privată a statului, care a fost administrat de institute, staţiuni de cercetare şi instituţii publice pe raza localităţilor învecinate, aflate în acelaşi judeţ.

În situaţia în care restituirea terenurilor forestiere pe vechile amplasamente nu este posibilă, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe alte amplasamente de pe raza unităţii administrativ-teritoriale, chiar dacă acestea s-au aflat în proprietatea statului român înainte de anul 1948, au intrat ulterior în proprietatea statului sau au fost incluse în amenajamente silvice după această dată.

În situaţia în care pe raza unităţii administrativ-teritoriale nu există teren forestier disponibil, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe terenuri forestiere situate pe raza altor unităţi administrativ-teritoriale din judeţ, cu aprobarea comisiei de fond funciar .

Capitolul  III reglementează acordarea de măsuri compensatorii.

Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte.

În vederea valorificării punctelor acordate , se constituie Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile, administrat de Agenţia Domeniilor Statului.   Fondul naţional se constituie iniţial din terenuri agricole care nu fac obiectul restituirii în natură, aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, afectate acordării de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi.

Fondul naţional se poate completa cu alte imobile proprietate a statului, la propunerea instituţiilor publice deţinătoare.

În vederea compensării pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate (prevede art.  21 din lege).

Deciziile entităţilor învestite de lege vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parţială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deţinute de entitatea învestită de lege.

Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.

Numărul de puncte se stabileşte după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat .

Titlurile de valoare nominală emise de Ministerul Finanţelor Publice în temeiul art. 30 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, se convertesc prin decizia de compensare a Comisiei Naţionale.

Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare (art.  24).

În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului .  Numărul de puncte acordat nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) şi (7) din lege.

În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6).

Punctele acordate prin decizia de compensare pot fi valorificate prin achiziţionarea de imobile din Fondul naţional la licitaţia publică naţională, începând cu data de 1 ianuarie 2016 (art.  27 al legii).

În vederea urgentării soluţionării cererilor de retrocedare,  se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluţionării cererii sale (art.  32).

Termenul poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptăţită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entităţii învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situaţia în care persoana care se consideră îndreptăţită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituţii.

Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora.

Deciziile emise pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termen, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.     Instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.  Hotărârile judecătoreşti pronunţate   sunt supuse numai apelului.

Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014 (art.  41 din lege).

Noţiunea “utilitate publică” este amplă prin natura sa. În mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevăd o despăgubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice şi sociale. Considerând că este normal ca legislatorul să dispună de o largă marjă în politica sa economică şi socială, CEDO a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele “utilităţii publice”, cu excepţia cazului în care judecata sa se dovedeşte a fi vădit lipsită de temei rezonabil[7]. Trebuie să existe însă un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. În fiecare cauză ce presupune pretinsa încălcare a acestei prevederi, Curtea trebuie să verifice dacă, din cauza acţiunii sau inacţiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă[8].

Potrivit art. 45 din lege , imobilele prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) pct. 1, 2 şi 4 la Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată, se restituie foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, cu condiţia menţinerii afectaţiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani.

Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi imobilelor ocupate de instituţii publice de cultură solicitate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată. Dispoziţiile referitoare la menţinerea afectaţiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani se aplică şi terenurilor aferente imobilelor, necesare desfăşurării în condiţii optime a activităţilor de interes public.   La propunerea motivată a deţinătorilor actuali, Guvernul, prin hotărâre, stabileşte imobilele  pentru care foştii proprietari sau, după caz, moştenitorii acestora au obligaţia de a menţine afectaţiunea de interes public.    În situaţia în care imobilul nu mai este necesar activităţilor de interes public, obligaţia menţinerii afectaţiunii încetează de drept.

La data intrării în vigoare a prezentei legi, alineatul (2) al articolului 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(2) În cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) – f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.”

La data intrării în vigoare a prezentei legi, alineatul (4) al articolului 31 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(4) Recalcularea valorii acţiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de Banca Naţională a României prin Ordinul nr. 3/2001 privind coeficientul de actualizare a valorii leului de la data de 11 iunie 1948 până la data de 14 februarie 2001 şi a indicelui inflaţiei stabilit de Institutul Naţional de Statistică, precum şi a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor pe acţiuni, în cazul în care bilanţul este anterior acesteia. Actualizarea se face până la data de 14 februarie 2001.”

Sintagma “despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se înlocuieşte cu sintagma “măsuri compensatorii în condiţiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România”-


[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a Treia, Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României     (Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010 .  Având în vedere numărul foarte mare de cereri îndreptate împotriva României, referitoare la acelaşi tip de contencios, Curtea hotărăşte să suspende pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.

în speţă, Curtea apreciază că  faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea se pronunţă în cauzele de faţă după mai multe hotărâri în care a constatat deja încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficienţelor sistemului român de despăgubire sau de restituire [a se vedea, în acelaşi sens, Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33.509/04, §§ 129, CEDO 2009-…, Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, nr. 40.450/04, § 83, CEDO 2009].

Procedura hotărârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel naţional tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea-pilot. Astfel, în hotărârea-pilot se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esenţă pentru perioada de timp necesară punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general menite să rezolve respectiva problemă structurală (Yuriy Nikolayevich Ivanov,  § 95, Broniowski,  § 198, şi Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46.347/99, § 50, 22 decembrie 2005).

[3] A se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 162, CEDO 2004-V.

[4] A se vedea, mutatis mutandis, Yuriy Nikolayevich Ivanov,  § 94.

[5] CEDO, Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României  ,  §§ 162-177 .

[6] CEDO, Viaşu,  § 83.

[7] CEDO, Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României  ,  James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98, Fostul rege al Greciei şi alţii,  § 87, şi Broniowski,  § 149.

[8] CEDO, Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, § 73, seria A nr. 52.

Leave a Reply