A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

CONDUCEREA ŞI SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ DE CĂTRE PROCUROR

CONDUCEREA  ŞI  SUPRAVEGHEREA  ACTIVITĂŢII  ORGANELOR  DE  CERCETARE PENALĂ  DE  CĂTRE  PROCUROR

În Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură penală[1] se precizează că, nu s-a intenţionat ca noul Cod de procedură penală să conţină soluţii originale cu orice preţ, în comparaţie cu soluţiile de drept existente care s-au dovedit a fi viabile în practică sau a căror utilizare constituie o obişnuinţă pentru practică, ci să modifice corespunzător toate acele soluţii care au devenit desuete sau care au evidenţiat o serie de anomalii în practică şi să introducă soluţii noi, bazate pe experienţe comparative pozitive sau orientate către efectele favorabile aşteptate, toate ca urmare a studiului doctrinei dreptului procesual penal din sistemul intern şi din sistemele europene.

Noua legislație a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi competenţa acestuia. Procurorul conduce şi supraveghează activitatea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale. Acesta poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. Procurorul efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine curţii de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. În cazul infracţiunilor săvârşite de militari, procurorul militar este cel care are competenţa de a efectua urmărirea penală[2] .

Potrivit art. 299 alin. (1) din Codul nou de procedură penală , care reglementează obiectul supravegherii ,  procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracţiune să fie descoperită şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la răspundere penală[3].

Atunci când face prezentarea organelor de urmărire penală şi competenţa acestora, în art. 55 alin. ( 2) din Codul noul de procedură penală  se arată că procurorii sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public.

Conform art. 130 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public este o simplă parte care reprezintă în proces interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, un auxiliar al justiţiei[4] .

Curtea Constituţională subliniază că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecătorească, reprezentând o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură judecătorească. Procurorii nu sunt agenţi ai autorităţii executive[5] .  De fapt, ministerul public trebuie privit în principal în sensul de ansamblu de atribuții, instituția fiind  Parchetul  de pe lângă instanțe[6].

Să reținem că ministerul public este autoritatea însărcinată să vegheze în numele societăţii şi al interesului general când ea implică  aplicarea unor sancţiuni penale, ţinând cont, pe de o parte, de drepturile individului, iar, pe de altă parte, de necesara eficienţă a sistemului de justiţie penală[7].

Conform art.  55 alin.  (3), în cadrul procesului penal procurorul are, printre altele, atribuţia de a  supraveghea sau de a efectua urmărirea penală.

Aceasta însemnă că întreaga supraveghere a urmăririi penale se efectuează numai în cadrul procesului penal, existând deci și alte atribuții cu caracter de administrație (cum ar fi acele în raporturile dintre parchete), întrucât procurorul îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege(art.  55 alin.  3 lit.  g din Codul nou de procedură penală ).

De asemenea, acolo unde va înceta supravegherea trebuie să înceapă efectuarea proprie de urmărire penală.  Atribuția de a  supraveghea , în sensul art.  55, se oprește la momentul în care va începe activitatea propriu-zisă de cercetare/urmărire proprie.

Potrivit art. 56 alin. (1) din Codul nou de procedură penală, care reglementează  competenţa procurorului, acesta conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.

În acest sens dat de text, în cadrul activității de supraveghere NU se include activitatea de conducere şi control.

Alineatul (2) precizează că procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi , separat, le supraveghează.

În sensul dat termenului în capitolul III din Titlul I – Urmărirea penală – al Părții speciale a noul cod, modalităţile de exercitare a supravegherii activității organelor de cercetare penală, constau în aceea că procurorul, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Dar observăm că activitatea de a veghea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale,  are loc/se desfășoară și în exercitarea atribuţiei de a conduce.  În această altă accepție este evident că ”supravegherea” nu  se suprapune pe ” veghere”.  Termenii nu sunt identici.

Noua formulare, față aceea a fostului art. 216 nu ni se pare mai clară, mai fericit aleasă.  Conform art.  216 din Codul de procedură penală anterior, procurorul, în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală[8].

De asemenea, se arăta,  procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege  .

Mai enumerăm deci printre modalităţile de exercitare a supravegherii , dreptul procurorului de a fi informat, după înregistrarea sesizării, despre activităţile pe care organele de cercetare penală le efectuează sau urmează să le efectueze. Această formulare ne conduce la ideea, deosebit de valoroasă, că organele de cercetare penală sunt obligate să supună aprobării orice activitate procedurală ce va fi executată.

În exercitarea atribuţiei de supraveghere a activităţii de urmărire penală, procurorul mai poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Procurorul poate reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale (Art. 300).

În schimb, dreptul procurorului de a lua măsurile necesare sau de a da dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri nu reprezintă o modalitate de exercitare a supravegherii , ci de conducere (alin.  3).  În această postură, el poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.

Trimiterea la organul competent, reglementată în  art. 301,  reprezintă tot o formă de conducere, ulterioară activității de supraveghere, ca fiind o consecință a acesteia.     Când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, procedând potrivit art. 63.

În acest caz,  actele sau măsurile procesuale legal efectuate rămân valabile, formularea arătând că acesta nu are dreptul de a le infirma, deși au fost efectuate de un organ de cercetare penală prevăzut de lege .

Dacă există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 43, procurorul dispune reunirea cauzelor, trimiţând ulterior cauza organului competent.

Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de cercetare decât cel sesizat. Aceasta este o activitate procesuală, și nu administrativă.

Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza (art. 302 din Codul nou de procedură penală ).

Dispoziţiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor. Această formulare din art.  303 alin.  (2) vine să reflecte raporturile dintre procuror și organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale, care trebuie privite ca raporturi strict administrative (Organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală).

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta poate doar sesiza conducătorul organului de cercetare penală (care nu este organ de cercetare penală, ci șef ierarhic), care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse.  Procurorul are la dispoziție dreptul de a aplica sancţiunea amenzii judiciare pentru abaterile judiciare prevăzute la art. 283 alin. (1) lit. a) sau, după caz, alin. (4) lit. m) ori poate solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55 alin. (4) şi (5) din Codul nou de procedură penală .

Referitor la  infirmarea actelor procesuale sau procedurale, când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, procedând potrivit art. 63.

În acest caz,  actele sau măsurile procesuale legal efectuate rămân valabile, formularea arătând că acesta nu are dreptul de a le infirma, deși au fost efectuate de un organ de cercetare penală prevăzut de lege .

Dar potrivit art. 304, când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. Aceasta înseamnă că textul general va fi întotdeauna aplicabil.

Dispoziţiile art.  304 din Codul nou de procedură penală  se aplică şi în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior. Dreptul de infirmare al superiorului este consecința principiului constituțional al ierarhiei administrative, astfel transpus în art. 55 alin. ( 2) din Codul noul de procedură penală  ,  procurorii fiind constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti exercitându-și  atribuţiile procesuale în cadrul Ministerului Public.

Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează de procurorul militar şi de organele de cercetare penală speciale, sub supravegherea acestuia.

Procurorii militari din cadrul secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44.   Acest text arată că dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei civile.

S-ar părea că este vorba doar de competența unei instanțe.  Dar, potrivit art. 63 din Codul nou de procedură penală, dispoziţiile prevăzute la art. 41-46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. Nouă ni se pare clar că întotdeauna, se efectuează urmărirea penală, faţă de toţi participanţii militari la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a se proceda potrivit art. 63, întrucât dispoziţiile prevăzute la art. 41-46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. Sunt exceptate doar  prevederile art. 44 alin. (2) , care nu se aplică în faza de urmărire penală (disjungere, încetare a procesului penal, achitare).

Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului .

După cum am remarcat, în comparaţie cu soluţiile de drept existente astăzi, care s-au dovedit a fi viabile în practică noua legislație lasă deschise mult mai multe discuții teoretice,  cu importante elemente practice, pe care jurisprudența și le va asuma[9].

Credem că problema competenței de cercetare a militarilor a fost soluționată definitiv prin modificările anterioare ale  Codului de procedură penală , cum ar fi Legea nr.  356/2006 .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că prin Convenţie nu se interzice ca instanţele militare să statueze asupra acuzaţiilor în materie penală împotriva membrilor personalului ce aparţine armatei, cu condiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de art. 6 § 1[10] .

De altfel, Curtea a acordat importanţă în numeroase precedente circumstanţei în care un civil trebuie să apară în faţa unei instanţe compuse, chiar şi parţial, din cadre militare[11] .  Ea a considerat că o astfel de situaţie ridică în mod serios problema încrederii pe care instanţele trebuie s-o inspire într-o societate democratică[12] .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  este susţinută în abordarea sa de evoluţia ce a marcat ultimul deceniu la nivel internaţional şi care confirmă existenţa unei tendinţe nete de a exclude competenţa instanţelor militare din domeniul penal atunci când este vorba de judecarea civililor.  În această privinţă trebuie reamintit Raportul din 13 ianuarie 2006 privind problemele administrării justiţiei de către instanţele militare. Acest text enunţă, la principiul nr. 5, că “instanţele militare trebuie, din principiu, să fie necompetente să judece civili. În orice caz, statul trebuie să aibă grijă ca civilii acuzaţi de o infracţiune penală, oricare ar fi natura ei, să fie judecaţi de instanţe civile” .

Curtea reaminteşte locul special pe care îl ocupă armata în organizarea constituţională a statelor democratice, ce trebuie limitat la domeniul securităţii naţionale, puterea judiciară ţinând în principiu, după părerea sa, de domeniul societăţii civile. De asemenea, ea ţine cont de existenţa unor reguli speciale ce guvernează organizarea internă şi structura ierarhică a forţelor armate.

Puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă asupra civililor decât dacă există motive imperioase care să justifice o astfel de situaţie, aceasta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa unor astfel de motive trebuie demonstrată pentru fiecare caz, in concreto. Atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare, făcută in abstracto de legislaţia naţională, nu este de ajuns.

Acceptarea unei astfel de atribuiri in abstracto i-ar putea pune pe civilii în cauză într-o poziţie foarte diferită de cea a cetăţenilor judecaţi de instanţe comune şi ar putea cauza o problemă de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală[13] .

O poziţie similară fusese deja adoptată de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului[14], care subliniase că instanţa militară era înfiinţată, prin diferite legi, în scopul de a menţine ordinea şi disciplina în cadrul forţelor armate. Competenţa sa trebuia rezervată aşadar personalului militar ce a comis infracţiuni sau delicte în timp ce îşi exercita îndatoririle.

În cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului , organele de cercetare penală speciale sunt cele care efectuează acte de urmărire penală . Legea de procedură amendează astfel competența specială acordată Direcției Naționale Anticorupție, printr-o normă specială , ulterioară[15].

24-04-2014


[1] Aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 556 din 14 august 2007, Partea I.

[2] cf Expunerea de motive.

[3] D.  Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Probleme teoretice, aspecte practice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp.401 sqq.

[4] T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, 1998, vol. II, p.360.

[5] Curtea Constituţională , Decizia nr. 73/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  255/1996 .

[6] dorin.ciuncan.com/wp

[7] Jean Pradel, Raport al Consiliului Europei. Ministerul public, autoritate atotputernică sau uriaş cu picioare de lut; observaţii asupra câtorva legislaţii europene, în Proiectul Tempus, Lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate, 2002, p.11.

[8] dorin.ciuncan.com/wp. D.  Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Probleme teoretice, aspecte practice, cit.  supra, pp.401 sqq.

[9] D.  Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Probleme teoretice, aspecte practice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp.401 sqq.

[10] CEDH, Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, şi Onen împotriva Turciei (dec.), nr. 32.860/96, 10 februarie 2004.

[11] A se vedea,   Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47533/99, § 43, 4 mai 2006; Ocalan împotriva Turciei [MC], nr. 46221/99, § 116, CEDO 2005-…, şi Şahiner împotriva Turciei, nr. 29279/95, § 45, CEDO 2001-IX.

[12] A se vedea, mutatis mutandis, Canevi şi alţii împotriva Turciei nr. 40395/98 § 33, 10 noiembrie 2004.

[13] A se vedea Ergin împotriva Turciei și Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,   Secţia Întâi ,   Hotărârea din 21 septembrie 2006 în Cauza Maszni împotriva României, (Cererea nr. 59.892/00), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 24/08/2007 §§ 34-52.

[14] A se vedea, de exemplu, Durand şi Ugarte împotriva Peru, 16 august 2000, § 117.

[15] dorin.ciuncan.com/wp

Leave a Reply