CONFISCAREA EXTINSĂ

Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art. 107 C. pen.). Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă [alin. (3) al art. 107], dar este vorba de „persoana care a comis o faptă…”. Suntem totuși în „situația…” dar legat de alin. (2), numai „față de” persoană, înlăturarea stării de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor penale raportându-se numai la acea persoană „penală” (ajuridic spus, dar încetățenit!!). Chiar dacă se urmărește înlăturarea unei stări, pericolul nu poate fi privit în abstract, ci legat de preîntâmpinarea săvârşirii de către un făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală.

Semnalăm o posibilă incongruență, atât timp cât Constituția a înlăturat confiscarea averii: Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii [art. 44 alin. (8), respectiv, (9)].

Articolul 1121 lit. h) a introdus confiscarea extinsă, prin Legea nr. 63/2012[1], fiind supuse confiscării şi alte bunuri decât cele produse, folosite, date, dobândite…, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unor infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare.

Confiscarea extinsă se dispune dacă, cumulativ:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; și

b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute de lege. Se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul.

Se confiscă, de asemenea, bunurile obţinute din exploatarea sau folosirea lor şi bunurile produse de acestea.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Amintim că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranţă se va considera făcută şi la confiscarea extinsă, conform art. IV şi art. V din Legea nr. 63/2012.

Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art. 107  C. pen.). Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă [alin. (3) al art. 107], dar este vorba de „persoana care a comis o faptă…”. Suntem totuși în „situația…” dar legat de alin. (2), numai „față de” persoană, înlăturarea stării de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor penale raportându-se numai la acea persoană „penală” (ajuridic spus, dar încetățenit!!). Chiar dacă se urmărește înlăturarea unei stări, pericolul nu poate fi privit în abstract, ci legat de preîntâmpinarea săvârşirii de către un făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală.

Semnalăm o posibilă incongruență, atât timp cât Constituția a înlăturat confiscarea averii: Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii [art. 44 alin. (8), respectiv, (9) din Constituție].

Articolul 1182 din vechiul cod penal, introdus prin Legea nr. 63/2012[2], reglementează confiscarea extinsă: sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele produse, folosite, date, dobândite…, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unor infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare.

Confiscarea extinsă se dispune dacă, cumulativ:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; și

b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute de lege. Se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul.

Se confiscă, de asemenea, bunurile obţinute din exploatarea sau folosirea lor şi bunurile produse de acestea[3].

Câștigul financiar constituie principalul motiv care stă la baza criminalității organizate transfrontaliere, inclusiv a organizațiilor criminale de tip mafiot. Prin urmare, statul trebuie să dispună de mijloacele de a depista, sechestra/îngheța, gestiona și confisca produsele provenite din săvârșirea de infracțiuni. Prevenirea și combaterea eficace a criminalității organizate trebuie realizată și prin neutralizarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, în anumite cazuri, extinse la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale.

Atât în cazul confiscării simple, directe, cât şi a celei extinse, măsura constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor. În aplicarea acestei sancţiuni, instanţa de judecată va examina dacă restricţia dreptului îndeplineşte exigenţele art. 53 din Constituţie, respectiv va examina: prevederea în lege; scopul urmărit; caracterul necesar; caracterul proporţional.

Prevederea în legea română a măsurii include condiţiile de aplicare şi scopul.

Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;

b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1).

Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţii asemănătoare, acelora dintre soţi ori dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine controlul.

Este cazul să amintim de o reglementare mai veche, potrivit căreia, ca persoane responsabile civilmente, perosoanele care au gospodărit împreună cu infractorul și au tras foloase de pe urma infracțiunii răspund solidar împreună cu acesta, în baza art. 15 din fostul Decret nr. 221/1960, în limitele foloaselor de care au beneficiat, chiar dacă nu au avut cunoștință că infractorul a săvârșit o faptă penală prin care s-a adus un prejudiciu, fiind suficient să se dovedească că au beneficiat de pe urma infracțiunii[4].

Prin bunuri, conform prezentului articol, se înţelege şi sumele de bani. Este vorba de orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parțial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate; produsele includ și venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracțiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse. O definiție extinsă a bunurilor (ca valoare echivalentă) include documente sau instrumente juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unor astfel de bunuri, de exemplu, instrumente financiare sau documente care pot da naștere unor drepturi de creanță și care se află, în mod normal, în posesia persoanei căreia i se aplică procedurile relevante. De asemenea, este vorba și de bunuri transferate în cunoștință de cauză, în vederea evitării confiscării, către terți sau achiziționate de aceștia (fără să se aducă atingere drepturilor terților de bună credință). Amintim că, potrivit art. 14 C. civ., orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară. Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii (de exemplu, art. 347 C. civ.[5]).

La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de persoana condamnată, persoanele prevăzute la alin. (3).

Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.

Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.

Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.

Confiscarea face parte din cadrul politicilor de prevenire a infracţionalităţii şi fiind prevăzută de lege, confiscarea extinsă a vizat un scop legitim.

Cu privire la proporţionalitatea cu scopul vizat, Înalta Curte de Casație și Justiție a verificat dacă procedurile care s-au derulat în faţa instanţelor a oferit acuzatului şi soţiei sale, ţinând cont de gravitatea măsurilor ce au fost aplicate, o ocazie adecvată de a-şi susţine cauza în faţa autorităţilor competente. Curtea a constatat că această condiţie a fost îndeplinită, câtă vreme cauza a fost examinată în fond şi recurs, în urma unor proceduri contradictorii. În plus, s-au examinat faptele într-o modalitate obiectivă fără să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situaţia financiară a acuzatului şi soţiei sale pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât graţie folosirii unor profituri ilicite. Astfel, ţinând cont de interesul general referitor la combaterea fenomenului infracţional, Înalta Curte a considerat că ingerinţa nu este disproporţionată faţă de scopul vizat.

Înalta Curte analizând condiţiile dispunerii unei astfel de măsuri deduse din textul menţionat, reţine întrunirea cumulativă a acestora astfel:

Obiectul judecăţii în prezenta cauză se referă la infracţiuni de corupţie, respectiv infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în forma autoratului sau complicităţii.

Sancţiunea prevăzută de lege, potrivit caracterizării în drept a activităţii infracţionale, este închisoarea de la 2 la 12 ani, maximul special fiind în cuantumul determinat în baza art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, majorat cu 2 ani faţă de norma de incriminare din Codul  penal.

Fapta de corupţie a fost aptă, iar nu numai susceptibilă, să-i procure participantului un folos material. Astfel inculpatului P.l.A. a obţinut un folos injust constând în suma de bani remisă, iar activitatea sa ilicit penală în perioada iunie 2008 – iunie 2012 i-a creat condiţiile realizării plăţilor către unităţile bancare.

Soţii P. au achiziţionat două apartamente cu sume de bani obţinute din contracte de credit ipotecar pentru care ratele lunare aferente au fost achitate din sume obţinute ilicit.

De asemenea, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţiile referitoare la faptul că:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă anterioară de 5 ani, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;

b) au fost administrate probatorii din care rezultă indubitabil că plăţile lunare aferente creditelor obţinute au fost achitate constant din sumele ilicite dobândite din activitatea infracţională.

Confiscarea specială are ca obiectiv deposedarea inculpatului de bunurile a căror valoare depăşeşte nivelul veniturilor licite ale acestuia.

Se constată că cele două contracte de credit au fost încheiate în 12, 16 iunie 2008, iar activitatea infracţională dedusă judecăţii în prezenta cauză s-a săvârşit în perioada mai – iunie 2012.

Ca urmare perioada iunie 2008 – iunie 2012 va constitui perioada de referinţă pentru raportarea veniturilor şi determinarea caracterului licit ori ilicit al acestora.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere, pentru această perioadă de referinţă, sumele totale obţinute de soţii P., lunar și va cenzura și eventualele sume obţinute de la terţi (rude), prin liberalităţi.

Având în vedere clauzele contractelor de împrumut, Ministerul Public şi prima instanţă au reţinut că cei doi soţi au achitat lunar, în perioada iunie 2008 – iunie 2012, suma de aproximativ 1.500 euro, în timp ce veniturile salariate lunare cumulate ale acestora nu au depăşit, 4.100 lei, echivalentul a mai puţin de 1.000 euro.

Înalta Curte constată că soţii P.l.A. şi P.D.A., în perioada de referinţă, au avut calitatea de funcţionari publici cu statut special în cadrul M.A.I., iar potrivit Legii nr. 176 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, aveau obligaţia legală de a completa declaraţia de avere.

Se constată că în legătură cu veniturile nete salariale declarate există diferenţe nesemnificative, între declaraţiile soţilor, astfel încât Înalta Curte va reţine aceste venituri salariale în cadrul analizei următoare.

La dosarului cauzei au fost ataşate înscrisuri emanate de la unităţile bancare referitoare la derularea contractelor de credit.

Apărările inculpatului în sensul că a primit de la părinţii săi sume importante de bani, 76.259 lei în anul 2008 şi 55.903 lei în anul 2009, nu pot fi apreciate ca sincere şi apte să facă dovada achitării ratelor din venituri obţinute licit, în perioada 2008-2012.

În primul rând, în calitate de funcţionari publici soţii P. aveau obligaţia de a însera în declaraţiile de avere aceste venituri suplimentare, or niciuna dintre declaraţiile de avere completate nu se referă la donaţii ori liberalităţi făcute în favoarea lor de către rude, apărarea fiind una evident pro causa.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că inculpatul şi soţia sa nu au dovedit provenienţa licită a sumelor destinate achitării ratelor, în condiţiile în care se prezumă că veniturile salariale au asigurat mijloacele de subzistenţă familiei.

În ceea ce priveşte posibilitatea confiscării unui bun aparţinând (şi) soţului, Înalta Curte reţine următoarele:

Soţii P. au obţinut cele două apartamente în timpul căsătoriei, acestea intrând în proprietatea comună devălmaşă, soţia deţinând indubitabil o cotă parte.

Înalta Curte reţine că măsura confiscării a făcut obiectul cenzurii în cele două grade de jurisdicţie, respectiv în faţa instanţelor de fond şi de recurs. Măsura a fost solicitată iniţial de procuror prin actul de sesizare şi probatorii au fost administrate încă din cursul urmăririi penale, înscrisuri (provenind de la unităţile bancare, declaraţii de avere), probatoriul fiind prelungit în faţa instanţelor (înscrisuri: extrase de cont pentru inculpat şi rudele sale ori ale soţiei; declaraţii de martori, fiind audiate rude ale soţilor, declaraţia părţii însăşi). Aceste probatorii, evidenţiate anterior, au fost administrate în susţinerea intereselor legitime ale inculpatului şi soţiei sale, chiar dacă aceasta din urmă nu a fost parte în prezenta cauză. Avocaţii aleşi ai inculpatului au susţinut interesele ambilor soţi pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, de-a lungul întregii proceduri.

În ansamblul său, procedura desfăşurată a asigurat suficiente garanţii ca soţia coproprietar să îşi protejeze adecvat propriile interese.

C.E.D.O., prin hotărârea din data de 10 aprilie 2012, pronunţată în cauza S. contra L., a arătat că reclamanta, deşi nu a fost parte în procedura penală desfăşurată împotriva soţului său a avut ocazia să administreze probe în valorificarea propriului interes (p. 47, 48-50), aspect ce a condus la concluzia lipsei încălcării drepturilor acesteia sub aspectul art. 6 §1 din Convenţie[6].

Nu există niciun impediment actual ca în cursul proceselor penale să nu se dispună citarea terţului în patrimoniul căruia se va resimţi efectul măsurii de siguranţă a confiscării pentru a fi încunoştiinţat despre procedura derulată şi posibilele consecinţe asupra drepturilor sale de natură civilă, dându-i-se posibilitatea reală de a se apăra, inclusiv prin administrarea de probe. Astfel cum s-a susţinut anterior, în prezenta cauză avocatul inculpatului a susţinut interesele ambilor soţi pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, iar procedura desfăşurată a asigurat suficiente garanţii ca soţia coproprietar să îşi protejeze adecvat propriile interese în procesul desfăşurat împotriva soţului său acuzat de infracţiuni de corupţie.

În aceeaşi hotărâre menţionată anterior, C.E.D.O. a arătat şi faptul că măsura confiscării dispuse faţă de soţ nu echivalează cu atestarea vinovăţiei sale în raport cu vreo infracţiune şi, ca urmare, nu se poate reţine o încălcare a art. 6 parag. 2 din aceeaşi Convenţie.

În ceea ce priveşte incidenţa legii ce a reglementat confiscarea extinsă “se constată că infracţiunea cercetată este comisă în iunie 2012, după intrarea în vigoare a art. 118 C. pen., în aprilie 2010. Din momentul intrării în vigoare a acestui text a devenit previzibil și accesibil pentru acuzat faptul că săvârșirea ulterioară de infracțiuni îl va supune exigențelor acestei legii, măsura de siguranță vizând și foloase dobândite printr-o conduită anterioară”. Această interpretare a textului, este susţinută de doctrină.

Inculpatul a săvârşit infracţiunea cercetată în prezenta cauză în iunie 2012, iar actele ilicite anterioare evaluate sub aspectul măsurii de siguranţă au fost săvârşite în perioada iunie 2008 – iunie 2012. Sub aspectul acestei activităţi anterioare infracţiunii cercetate relevante sunt poziţia inculpatului care a recunoscut activitatea infracţională descrisă în actul de sesizare, dar şi conţinutul unor convorbiri interceptate în care însuşi făptuitorul se referă la săvârşirea unor acte ilicite penale similare în perioada menţionată 2008-2012.

Înalta Curte reiterează faptul că, în recurs, în procedura audierii, inculpatul a precizat, asistat de apărători aleşi, că înţelege să achieseze la întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, deci inclusiv la conţinutul interceptărilor. Astfel structurată strategia apărării pentru acest inculpat, respectiv pe susţinerea unei conduite de recunoaştere totală a faptului ilicit penal şi de necontestare a probatoriilor administrate, cu excepţia audierii, nu au fost solicitate sau administrate probatorii noi în calea de atac.

Posibilitatea confiscării unor bunuri obţinute din activităţi infracţionale anterioare actului ilicit penal dedus judecăţii, cu respectarea anumitor garanţii legate de exerciţiul dreptului la apărare, este recunoscută de C.E.D.O., care atestă că acest demers nu este contrar exigenţelor art 6 § 1 din Convenţie.

În ceea ce priveşte natura juridică a acestei măsuri, deşi prevăzută de legiuitor în titlul destinat măsurilor de siguranţă, prin severitatea efectelor şi prin scopul său trebuie apreciată ca o veritabilă pedeapsă. Scopul acestor măsuri nu este numai unul eminamente preventiv, ci trebuie acceptată şi natura represivă a acestei sancţiuni. Acest caracter prin el însuşi demonstrază necesitatea ca măsura confiscării extinse să facă obiectul unei dezbateri contradictorii, astfel cum s-a procedat în prezenta cauză, neputându-se reţine la art. 118 alin. (2) [vechiul] C. pen., întrucât exced nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate, respectiv suma lunară de plată dedusă din contractele de credit obţinute pentru achiziţia celor două apartamente depăşeşte veniturile (salariale, nete) lunare, totale ale soţilor.

Directiva nr. 2014/42/UE arată că „este suficient ca instanța să evalueze pe baza probabilităților sau să poată prezuma în mod rezonabil că este semnificativ mai probabil ca bunurile în chestiune să fi fost obținute în urma unor activități infracționale decât din alte activități. În acest context, instanța trebuie să analizeze circumstanțele specifice ale cauzei, inclusiv faptele și probele disponibile, pe baza cărora ar putea fi luată o hotărâre privind confiscarea extinsă. Faptul că valoarea bunurilor unei persoane este disproporționată față de venitul legal al acesteia s-ar putea înscrie între acele fapte care conduc instanța la concluzia că bunurile provin din activități infracționale. Statele membre ar putea, de asemenea, să stabilească o cerință pentru o anumită perioadă de timp în care bunurile ar putea fi considerate a fi provenit din activități infracționale” (subl. ns. – D.C.).

În ceea ce priveşte posibilitatea confiscării unui bun ipotecat, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1746 C. civ., în vigoare la data încheierii contractelor de ipotecă, precum şi dispoziţiilor din Codul civil , art 2327, art. 2345 şi art. 2360, care preiau dispoziţiile din reglementarea anterioară, garanţia imobiliară urmăreşte bunul indiferent de proprietar, nu este o piedică în translatarea proprietăţii şi a devenit opozabilă erga omnes prin înscrierea sa în C.F.

Ca urmare, trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părţii civile, întrucât nu va avea nici o influenţă asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rangul 1.

Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., Serviciul Teritorial Constanţa, împotriva sentinţei penale nr. 172/P din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru C.P.M.F. Va casa în parte sentinţa recurată şi,  rejudecând, va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5), art. 81, art. 82 şi art. 83 C. pen. cu toate consecinţele, în ce-l priveşte pe inculpatul N.A.

În baza art. 86 C. pen., va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, aplicată inculpatului N.A. pentru cele două infracţiuni de complicitate la trafic de influenţă, prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 257 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 26 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 257 alin. (1) C. pen., pe durata unui termen de încercare de 6 (şase) ani şi 6 (şase) luni stabilit în baza dispoziţiilor art. 86 C. pen. ” […] “În baza art. 118 alin. (1) lit. p) şi alin. (2) C. pen., va dispune confiscarea extinsă, în favoarea statului, a celor două apartamente obţinute cu credit ipotecar de către inculpatul P.l.A…. „[7]

Consiliul Europei, apreciind că România, alături de alte state membre, nu este încă în măsură să confişte în mod eficient produsele infracţiunilor, a adoptat Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor şi altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea. Decizia CE are ca scop să garanteze că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracţiunea şi în ceea ce priveşte sarcina probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune având legătură cu criminalitatea organizată.

Printr-un proiect de lege s-a propus eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii.

Curtea reţine că în absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari[8].

De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003[9], Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii propunerii legislative de modificare a aceluiaşi text, modificare ce viza circumstanţierea prezumţiei dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumţia nu se aplică „pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni”. Curtea a reţinut că acest mod de redactare este criticabil şi poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracţiuni.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia „Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Curtea subliniază că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.

Cu majoritate de voturi, curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia „Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie[10].

În dezacord cu hotărârea Curţii Constituţionale, în opinia separată se consideră că modificarea vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanţiilor acestuia.

Se arată că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăseşte prezumţia caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Ciprului.

Prezumţia ar trebui înlăturată, deoarece „nu aduce atingere securităţii juridice a dreptului de proprietate”, acesta fiind în continuare garantat şi ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicţia confiscării averii dobândite licit.

Este ştiut că principiul securităţii juridice îşi are originea în dreptul german, care a consacrat protecţia cetăţenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerenţelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia. În acest sens Consiliul Constituţional din Franţa a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea şi caracterul inteligibil al legii (François Luchaire – Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a preluat acelaşi sens al conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodată, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times c. Marii Britanii şi Hentrich c. Franţei, se arată, documentat[11], în opinie.

Autorul opiniei consideră că „sensul principiului securităţii juridice reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum şi prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înţeles la nivel european” (subl. ns. – D.C.)

Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996[12] a făcut obiectul constituţionalității unei iniţiative de revizuire a prevederilor art. 41 alin. (7) din Constituţia României.

Prin iniţiativa de revizuire se propunea înlocuirea prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii cu următorul text: „Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”.

Curtea Constituțională a arătat cu acel prilej, europenește, că prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, în concordanţă cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituţie, conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrară, impunând, în ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită.

În mod corespunzător, alin. (8) al art. 41 din Constituţie prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Astfel fiind, prezumţia instituită de art. 41 alin. (7) din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii.

Prin propunerea de revizuire se urmărea răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii.

Securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este însă indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii.

De aceea înlăturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, conchide curtea.

În conformitate cu art. 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenția ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalității organizate transnaționale, statele părți pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracțiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracțiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare.

Fiecare stat membru ia măsurile necesare care să-i permită, în condițiile prevăzute, să confiște în totalitate sau în parte bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune, în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana condamnată. Decizia-cadru nr 2001/500/JAI a impus statelor membre să permită confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor „ca urmare a pronunțării unei condamnări definitive” și să permită confiscarea unor bunuri a căror valoare corespunde acelor instrumente și produse[13].

Confiscarea poate opera doar în cadrul unei proceduri penale, în fața oricărei instanțe penale competente, față de o persoană condamnată – sub orice formă de participare[14]pentru săvârșirea unei infracţiuni deosebit de grave limitativ enumerate[15] ca atare în lege, - răsturnându-se prezumţia caracterului licit al averii, cuprinsă în  art. 44 pct. 8 din Constituţia României, republicată. Nu vedem nici o „extindere” a principiilor de drept penal! În acest sens este și Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005[16].

Înlăturarea prezumţiei aduce „atingere securităţii juridice a dreptului de proprietate”, atât timp cât averea este proprietate, dreptul este afectat în esența sa, după cum aplicarea dreptului penal reprezintă o știrbire a libertății persoanei, adusă de societate în numele legii, și se afectează în substanța lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar și ale terților care nu fac obiectul urmăririi penale.

Mijlocul tehnic constă în instituirea unei prezumții legale de greșeală și presupunând un raport de cauzalitate, care, prin mijlocirea faptei celui pentru care se răspunde, leagă comportarea celui prezumat răspunzător de paguba pricinuită. Prezumțiile de responsabilitate descompun sarcina probei și înlocuiesc dovada anevoioasă a culpei sau raportul de cauzalitate cu proba unor elemente vecine și conexe ușor de dovedit, de care legea leagă prezumţia[17].

Articolul 1369 din Codul civil reglementează răspunderea altor persoane. Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei. Aceste dispoziţii se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.

Revizuirea art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituţie aduce atingere dreptului de proprietate, dar nu ni se pare necesară/utilă, atât timp cât este posibilă și chiar obligatorie aplicarea „tratatelor internaţionale anterior menţionate şi a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală”. Apreciem că legea română corespunde oricăror norme de echitate.

dciuncan@gmail.com

[1] Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , M.Of. 258 din 19 aprilie 2012

[2] Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pct. 1., a dispus ca,  la articolul 112, după litera g) să se introducă o nouă literă, litera h), privind ” confiscarea extinsă.”

[3] V Curtea Constituțională, dec. nr. 11/2015, M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015. Confiscarea extinsă este o instituție de drept material. Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Modificarea introdusă prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005. V și Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, ratificată prin Legea nr. 263/2002; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, precum şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe cale terestră, a aerului şi pe mare, ratificate prin Legea nr. 565/2002.

[4] Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 1319/1975, în Culegere de decizii, 1975, p. 435. Încă nu se inventase confiscarea extinsă la nivel european.

[5] Adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, în vigoare de la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor. V și Case of Handyside v. The United Kingdom, 5493/72, 07/12/1976, Case of Agosi v. The United Kingdom, 9118/80, 24/10/1986, Case of Allan Jacobsson v. Sweden (No. 1), 10842/84, 25/10/1989, Case of Sun v. Russia, 31004/02, 05/02/2009, Affaire Grifhorst c. France, 28336/02, 26/02/2009 etc.

[6] V Note d’information sur la jurisprudence de la Cour No 151, Avril 2012, Silickienė c. Lituanie - 20496/02, Arrêt 10.4.2012 [Section II] Dans sa requête, la requérante allègue notamment qu’elle n’a pas pu faire valoir ses droits dans la procédure pénale dirigée contre son défunt mari et ayant abouti à la saisie de ses biens. Dans ses conditions, il appartient à la Cour de rechercher, en tenant compte de la gravité de la mesure litigieuse, si la procédure suivie par les juridictions internes a offert à l’intéressée une possibilité suffisante de défendre ses intérêts devant elles. S’il est vrai que la requérante n’a pas été partie à la procédure pénale dirigée contre l’association de malfaiteurs, la procédure en question n’était pas dépourvue de garanties. En premier lieu, l’intéressée aurait pu engager une procédure de contrôle juridictionnel de la première saisie opérée en 2000, ce qu’elle n’a pas fait. En deuxième lieu, elle aurait pu expliquer la provenance des biens saisis si elle avait décidé de témoigner dans le cadre de la procédure pénale, mais elle n’a pas non plus usé de cette possibilité. En troisième et dernier lieu, après le décès de M.S., les juridictions ont désigné un avocat pour le représenter et, postérieurement au prononcé du jugement de première instance, les membres de la famille du défunt en ont engagé un autre pour défendre leurs intérêts, notamment les intérêts patrimoniaux de la requérante. Dans ces conditions, même si les personnes dont les biens ont été saisis auraient dû en principe se voir reconnaître officiellement la qualité de parties à la procédure ayant conduit à cette mesure, la Cour estime, eu égard aux circonstances particulières de l’affaire, que les autorités lituaniennes ont de facto donné à la requérante une possibilité raisonnable et suffisante de faire valoir ses intérêts de manière adéquate.Conclusion : non-violation (unanimité).

[7] I.C.C.J., S. pen. , dec. nr. 1922 din 5 iunie 2013, www.scj.ro și idrept. ro

[8] M. Of. nr. 29 din 11 octombrie 1991.

[9] M. Of. nr. 317 din 13 mai 2003.

[10] Curtea Constituţională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011, cu Opinie separată prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc.

[11] V și Case of Handyside v. The United Kingdom, 5493/72, 07/12/1976, Case of Agosi v. The United Kingdom, 9118/80, 24/10/1986, Case of Allan Jacobsson v. Sweden (No. 1), 10842/84, 25/10/1989, Case of Sun v. Russia, 31004/02, 05/02/2009, Affaire Grifhorst c. France, 28336/02, 26/02/2009 etc.

[12] M. Of. nr. 211 din 6 septembrie 1996.

[13] Decizia-cadru nr. 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (JO L 182, 5 iulie 2001, p. 1).

[14] „Dacă și în ce măsură persoana condamnată este răspunzătoare pentru faptul că confiscarea instrumentelor a devenit imposibilă” (Directiva nr. 2014/42/UE) – subl. ns. D.C.

[15] Spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor. Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii.

[16] „sub rezerva pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracțiune”. Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, p. 49. Directiva nr. 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană vizează revizuirea și extinderea dispozițiilor Deciziilor-cadru 2001/500/JAI și 2005/212/JAI (RO L 127/40 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 29.4.2014). La confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor ca urmare a hotărârii definitive a unei instanțe și confiscarea unor bunuri de valoare echivalentă acestor instrumente și produse ar trebui să se aplice conceptul extins de infracțiune prevăzut în această directivă.

[17] M. Eliescu,  Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, pp. 249-253.

Lasă un răspuns