A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

CONTESTAŢIE ÎN ANULARE, LIMITELE EXERCITĂRII CONTROLULUI DE LEGALITATE A ACESTEI CĂI DE RETRACTARE

CONTESTAŢIE ÎN ANULARE,  LIMITELE EXERCITĂRII CONTROLULUI DE LEGALITATE A ACESTEI CĂI DE RETRACTARE

Introdus prin Decretul nr. 649 ( publicat în B. Of. nr.  60 din 05/07/1967),  inițial,  art. 318 prevedea că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Dispoziţiile alineatului precedent se aplicau în mod corespunzător şi în cazul în care tribunalul popular, potrivit prevederilor unei legi speciale, judecă în ultimă instanţă.

În forma actuală, art. 318 dispune că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Alineatul 2, amintit mai sus, a fost abrogat de O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000 (vezi și Ordonanta de urgenta nr. 59 din 25 aprilie 2001 pct. 26, Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 in vigoare din 14.07.2005 , pct. 53. O.U.G. nr. 59/2001 privind modificarea şi completarea O.U.G. nr. 138/2000 a fost respinsă prin Legea nr. 69/2005 şi abrogată prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea prezentei ordonanţe de urgenţă).

Curtea Constituțională   a statuat că prevederile art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu contravin Legii fundamentale ( Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, sau Decizia nr. 1.551 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 22 ianuarie 2010).

Astfel, Curtea a reţinut că art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă reglementează contestaţia în anulare specială, care este o cale de atac extraordinară, ce se poate exercita în cazurile limitativ prevăzute de lege numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs.

Aşa cum rezultă în mod univoc din textul de lege criticat, calea procedurală a contestaţiei în anulare specială poate fi utilizată de părţile care au participat la soluţionarea recursului şi este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau al omisiunii instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce priveşte obiectul contestaţiei în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunţate de instanţele de recurs.

De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum şi art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.

Ţinând cont de caracterul acestor căi de atac, legiuitorul este singurul competent să stabilească obiectul asupra cărora aceasta poartă ( idem, Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.390 din 20 octombrie 2011 ,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  47 din 20 ianuarie 2012, Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, şi Decizia nr. 1.551 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 22 ianuarie 2010 ).

Astfel, Curtea a reţinut că art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă reglementează contestaţia în anulare specială, care este o cale de atac extraordinară, ce se poate exercita în cazurile limitativ prevăzute de lege numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs. Aşa cum rezultă în mod univoc din textul de lege criticat, calea procedurală a contestaţiei în anulare specială poate fi utilizată de părţile care au participat la soluţionarea recursului şi este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau al omisiunii instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce priveşte obiectul contestaţiei în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunţate de instanţele de recurs.

Textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei constituţionale, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum şi art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

De asemenea, Curtea constată că, în speţă, din motivarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că acesta este nemulţumit şi de faptul că normele criticate nu cuprind şi excepţiile absolute de ordine publică, urmărind de fapt completarea acestora, or, sub acest aspect Curtea nu este competentă să se pronunţe, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta “se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului” ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.296 din 4 octombrie 2011, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  901 din 20 decembrie 2011).

Textele art. 317, 318 şi 3191 din Codul de procedură civilă sunt norme de procedură pe care legiuitorul este liber să le edicteze în baza prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) potrivit cărora “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia nr. 787 din 3 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 16 iulie 2010, Decizia nr. 1.676 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 25 februarie 2010, Decizia nr. 1.270 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 23 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 1.482 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010.

Distinct de cele arătate, atât contestaţia în anulare, cât şi revizuirea sunt căi extraordinare de atac de retractare, admisibile numai în cazurile limitativ prevăzute de lege. Aşa fiind, prin aceste mijloace procedurale instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege, neputând să examineze justeţea soluţiei pronunţate. Partea interesată are posibilitatea de a-şi valorifica drepturile în faţa judecătorului fondului ori în faţa judecătorului în căile ordinare de atac, fără a se putea admite soluţia reexaminării sine die a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât, cu excepţia materiei penale, liberul acces la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale (Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009).

De asemenea, prin Decizia nr. 465 din 2 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 4 mai 2009, Curtea a statuat că prevederile art. 317 din Codul de procedură civilă nu au în vedere hotărârile judecătoreşti susceptibile de a fi atacate pe căile ordinare de atac, care oferă părţilor cadrul procesual adecvat în care să îşi poată exercita, cu diligenţă, drepturile procesuale de pe poziţii de egalitate, ci se referă la hotărârile irevocabile, împotriva cărora mai pot fi exercitate doar căile extraordinare de atac, cum este cazul contestaţiei în anulare şi/sau al revizuirii. Legiuitorul a prevăzut limitativ cazurile în care poate fi atacată o hotărâre irevocabilă pe o asemenea cale, tocmai pentru a garanta echitatea actului de justiţie şi pentru a-l pune pe justiţiabilul care nu a putut invoca, din motive, desigur, neimputabile lui, nelegalitatea citării şi/sau încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă într-o situaţie egală cu cel care a invocat aceste motive în apel sau în recurs, cu intenţia de a crea un tratament juridic egal între aceştia. Rezultă aşadar că, odată invocate pe calea apelului sau recursului, aceste motive urmează a fi cenzurate de către instanţă, care se va pronunţa asupra lor, astfel încât nepronunţarea asupra acestor motive în faza recursului dă posibilitatea părţii interesate să le invoce în cadrul contestaţiei în anulare, potrivit art. 317 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Din moment ce partea ar fi putut invoca aceste motive pe calea apelului sau recursului, Curtea observă că ar fi de prisos să i se mai acorde încă o dată această posibilitate pe calea contestaţiei în anulare ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 999 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 19 septembrie 2011).

Prin Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004 , Curtea a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă reglementează contestaţia în anulare specială, care este o cale de atac extraordinară, ce se poate exercita în cazurile limitativ prevăzute de lege numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs.

Curtea a constatat că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei constituţionale, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, prin Decizia nr. 572 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, Curtea a statuat că este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia este încălcat dreptul la apărare, deoarece textul de lege criticat nu îi permite unei părţi să atace cu contestaţie în anulare hotărârea instanţei de recurs, întrucât nu a avut calitatea de recurent. Curtea a reţinut că recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestaţiei în anulare specială hotărârea pronunţată în recurs, pentru motivul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate. Altfel s-ar ajunge în situaţia în care intimatul ar susţine, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa.

De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, precum şi art. 129, care prevede că, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac (Curtea Constituţională, Decizia nr. 925 din 7 iulie 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  675 din 22 septembrie 2011).

Potrivit art. 317 alin. 1 punctul 2 Cod procedură civilă hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, dacă hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privind competenţa numai dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Judecata în prezenta cauză poartă asupra instanţei competente în judecarea fondului cauzei în raport de natura pricinii şi a voinţei exprimate contractual de părţi. Această problemă a fost analizată şi dezlegată de instanţa de fond, de instanţa de control judiciar în calea de atac a apelului, asupra ei statuând irevocabil instanţa de recurs prin decizia astfel atacată.

Aşa fiind ipoteza reglementată de art. 317 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă pe care îşi întemeiază contestatoarea cererea este străină de cauză, drept urmare, inaplicabilă datelor speţei.

În realitate, în cadrul acestui prim motiv contestatoarea reiterează critici cu caracter devolutiv ce tind la o reexaminare pe fond a normelor de competenţă incidente în cauză, aspect prohibit de stricteţea pe care legiuitorul o impune în stabilirea limitelor exercitării controlului de legalitate specific acestei căi de retractare prin dispoziţiile art. 317 şi 318 Cod procedură civilă.

Prin al doilea motiv contestatoarea, deşi invocă dispoziţiile art. 318 Cod procedură civilă repune în discuţie interpretarea şi aplicarea de către instanţa de recurs a art. 3434 alin. 2 Cod procedură civilă, art. 158 Cod procedură civilă.

Din perspectiva art. 318 Cod procedură civilă hotărârea atacată nu este cenzurabilă întrucât din considerentele acesteia reiese cu evidenţă analizarea de către instanţă a criticilor avute în vedere de contestatoare ca pretins neexaminate ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Dosar nr. 5566/1/2011, Decizia nr. 3.516 de la 8 noiembrie 2011).

Prin greşeală materială se înţelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.

În sensul dispoziţiilor art. 318 Cod procedură civilă, greşeala materială trebuie să fie esenţială, ceea ce înseamnă că, în lipsa ei, situaţia ar fi fost alta.

De asemenea, trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, fiind săvârşită de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante.

Astfel, noţiunea de “greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

Calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă este deschisă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat minus petita, fără a analiza toate motivele de recurs cu care a fost învestită.

De principiu, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit aspect sau o afirmaţie a recurentei nu deschide calea contestaţiei în anulare speciale, în condiţiile art. 318 teza II din Codul de procedură civilă.

Dacă instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor formulate de recurentă, ea nu mai are obligaţia de a analiza fiecare argument cuprins în cadrul motivelor de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de recurs.

În speță, deşi contestatoarea invocă formal nepronunţarea instanţei de recurs asupra unor motive de recurs, în realitate ea reia criticile din recurs ce vizează greşeli de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor legale, nesusceptibile de valorificare pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare specială ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Dosar nr. 2.718/1/2010, Decizia nr. 4.693  din 12 octombrie 2011).

Deşi nici aceste dispoziţii legale, nici altele, nu lămuresc înţelesul noţiunii de greşeală materială, se poate totuşi conchide, văzându-se intenţia legii, că au un asemenea caracter erorile legate de aspectele de natură pur formală ale recursului, însă nu şi cele privitoare la realizarea propriu-zisă a judecăţii, deci privitoare la legalitatea hotărârii ce s-a pronunţat, căci acestea din urmă apar ca erori de judecată, iar nu ca simple greşeli materiale susceptibile de îndreptare în condiţiile art. 319 C. pr. civ.

Astfel fiind, trebuie considerat că o împrejurare precum cea invocată de contestator – anume că în rejudecare instanţa de recurs a ignorat una din dezlegările date de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs extraordinar nu poate fi considerată ca valorând eroare materială, ci tinde la a semnifica o eventuală greşeală de judecată (Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, Decizia nr. 313 din 16 februarie 2001, în  “Pandectele române” nr. 1/2003, pp. 122 – 123 , idem Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 5460 din 17 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 6112 din 31 octombrie 2001 ).

Greşelile materiale la care se referă textul precizat sunt erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă darea unor soluţii greşite. Ca urmare este vorba despre greşeli pe care le comite instanţa prin confundarea unor elemente importante a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată, textul vizând greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor. Greşeala materială se apreciază în raport de situaţia existentă la dosar la data pronunţării hotărârii ce se atacă.

Ca urmare, invocarea ca motiv de anulare a deciziei, existenţa la dosar a unui text tradus greşit  care a fost interpretat ca atare de instanţa de judecată nu poate fi motiv de desfiinţare a deciziei pe această cale de atac extraordinară, de retractare, deoarece nu are legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, motivul având în vedere o greşeală de judecată, care ar fi putut fi evitată dacă partea ar fi fost diligentă şi n-ar fi exercitat drepturile procesuale prin cele trei căi de atac pe care le-a avut la dispoziţie (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Dosar nr. 7683/2000, Decizia nr. 208 din 18 ianuarie 2002 ).

Într-o altă cauză, Curtea Constituțională a statuat că nemulţumirea contestatoarei privind modul în care a fost motivată decizia contestată, nu poate duce la deschiderea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 318 C pr.civ. (greşeală materială şi omisiunea de a cerceta vreun motiv de modificare sau de casare).

Cu alte cuvinte, pentru a putea fi admisă o contestaţie în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

În contextul precizat se constată că prin motivele evocate care vizează aprecierea şi interpretarea înscrisurilor care au stat la baza determinării situaţiei de fapt, interpretarea clauzelor din contract cu privire la obligaţiile părţilor şi la viciile ascunse ale lucrului, aprecierea probelor şi a aplicării legii, contestatoarea a criticat decizia instanţei de recurs pe alte chestiuni decât cele procedurale.

Întreaga argumentare duce cu evidenţă la concluzia că se tinde la reformarea soluţiei, printr-o rediscutare a situaţiei de fapt care ar fi fost greşit reţinută şi a probelor despre care se afirmă că au fost nelegale. Or, prin această cale de atac, contestaţia în anulare, se tinde la anularea unei hotărâri pronunţate în recurs nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

Revenind la motivele contestaţiei în anulare se mai poate observa că în toate punctele dezvoltate de contestatoare s-au pus în discuţie situaţii de fapt, înscrisuri, conţinutul acestora, apărări de fond asupra cărora instanţa de recurs s-a pronunţat în limitele controlului de legalitate trasate de art. 304 C.pr.civ. ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Dosar nr. 4149/1/2011, Decizia nr. 3.030 din 7 octombrie 2011).

Fiind o cale de retractare,  şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond care au fost soluţionate de instanţă şi care s-a pronunţat asupra motivelor de casare invocate de parte (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,  Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 453 din 22 ianuarie 2007 ).

Leave a Reply