ABUZ ÎN SERVICIU

CE SE ÎNTÂMPLĂ DACĂ NU SE DECLARĂ DARURILE ŞI DONAŢIILE AMINTITE ÎN LEGEA Nr. 78/2000

Notă: 1. – Potrivit art. 4 din Legea nr. 78/20001, funcţionarii publici (sau alţi funcţionari cu atribuţii de control) au obligaţia să declare, în termen de 30 de zile de la primire, orice donaţie directă sau indirectă sau daruri manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor, cu excepţia celor care au o valoare simbolică.

Încălcarea manifestă a unei atribuţii de serviciu constituie un abuz în serviciu în măsura în care această infracţiune nu este subsidiară altei infracţiuni. Dar la o analiză a laturii obiective a infracţiunii observăm că nu este îndeplinită condiţia vătămării: tulburare însemnată sau pagubă. În consecinţă, fapta de a nu declara donaţiile este o abatere disciplinară în măsura în care este prevăzută într-un regulament interior sau statut disciplinar.

2. Potrivit Legii nr. 115/19962, demnitarii şi funcţionarii publici, membrii consiliilor de administraţie, Direcţia R.A., societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat au obligaţia de a-şi declara averile. Fapta de a face declaraţia de avere, în condiţiile acestei legi, necorespunzătoare adevărului, constituie infracţiune de fals în declaraţii luându-se pedeapsa din art. 292 C. pen.

Prin avere se înţelege totalitatea patrimoniului dobândit, deci orice donaţie.

Dispoziţia art. 4 din Legea nr. 78/2000 este o obligaţie aparte, alta decât aceea din Legea nr. 115/1996. Această obligaţie se alătură declaraţiei de avere prevăzută în art. 3 din Legea corupţiei şi priveşte darurile manuale primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor.

Acestea sunt bani, valori sau orice alte bunuri care – fiind în legătură cu serviciul – înseamnă că sunt date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni de corupţie sau pentru a răsplăti pe infractor ori pur şi simplu sunt dobândite prin săvârşirea infracţiunii de corupţie, şi, ca atare, se confiscă. Lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii (art. 439 C. pr. pen.).

Infracţiunile de corupţie s-au săvârşit la momentul promisiunii, oferirii sau dării foloaselor, al pretinderii, primirii foloaselor care nu se cuvin, astfel încât obligaţia predării, odată respectată, ea poate fi acceptată doar ca o circumstanţă atenuantă. În ipoteza unui dar simbolic nedeclarat, judecătorul va aprecia fapta în funcţie de circumstanţele atenuante generale ale faptei şi făptuitorului.

3. – Sub imperiul vechiului C. pen., ceea ce deosebea infracţiunea de nedreaptă luare de remuneraţie injustă era aceea că în cazul primei funcţionarul silea o persoană să dea o sumă de bani la care nu este obligat după lege, în timp ce în cazul celei de-a doua primire – fără să se ceară – avea loc după ce actul a fost îndeplinit3.

Dacă art. 240 C. pen. anterior care reglementa remuneraţia injustă are corespondent în art. 256 C.pen., care tratează primirea de foloase necuvenite, fostul art. 238 C. pen. anterior (nedreapta luare) nu avea cum să fie altfel privit în noua legislaţie decât ca reglementând un abuz în serviciu, şi în nici un caz o luare de mită4.

Fapta pe care Codul penal anterior o incrimina prin art. 238 sub denumirea de nedreaptă luare nu a fost, bineînţeles, dezincriminată odată cu intrarea în vigoare a actualului C.pen. Deşi această faptă, constând în obligarea unei persoane de către funcţionar la a-i da anumite foloase necuvenite nu mai este prevăzută în prezent ca o infracţiune distinctă, ea întruneşte totuşi elementele infracţiunii de la art. 246 C. pen., aceea de abuz în serviciu[1].

Luarea de mită (în modalitatea primire de bani) are oarecare asemănare cu infracţiunea de concusiune, la ambele funcţionarul primeşte o sumă de bani nedatorată, dar în timp ce la luarea de mită banii sunt luaţi în profitul funcţionarului sau al unui terţ, în secundar, la nedreapta luare banii sunt luaţi în profitul fondului gestionat de funcţionar[2], în principal.

Ceea ce distinge delictul de nedreaptă luare de delictul de corupţie prin dare sau luare de mită se reduce – s-a arătat în literatura juridică şi în practica judiciară mai veche – în fapt, la motivul invocat de la început de funcţionarul public, în cazul infracţiunii de concusiune, banii sau profitul încasat fiind în general în profitul unui terţ sau al statului (însă pot profita şi funcţionarului)[3].

În încercarea de a se delimita şi mai exact sfera celor două infracţiuni în literatura de specialitate şi practica judiciară mai veche, română şi străină, s-a subliniat că esenţa deosebirii constă în aceea că în primul caz banii sunt primiţi ca dar, în timp ce în cazul celeilalte, banii sunt pretinşi ca un drept[4].

4. O problemă ce s-ar putea ridica este dacă Legea nr. 78/2000 nu ar suspenda momentul săvârşirii infracţiunii de corupţie prin dilatare cu 30 de zile de la primire.

Răspunsul este negativ. După cum am arătat mai sus, obligaţia înscrisă în art. 4 alin. (1) al Legii nr. 78/2000 trebuie luată jumelar, drept corolar al obligaţiei înscrise în art. 3 (şi fără legătură cu infracţiunile incriminate în secţiunile următoare ale legii).

În concluzie, infracţiunile de corupţie au un moment al săvârşirii bine determinat, fără legătură cu consecinţa declarării sau nu a donaţiilor.

Declararea darurilor poate fi apreciată, judiciar, circumstanţial, potrivit procedurii penale.

Vezi şi: Curtea Constituţională, dec. nr. 84, M.Of. nr. 297/1994; 11, M.Of. nr. 126 din 3 mai 1994; 52/1993; 50, M.Of. nr. 333/1994; 35 şi 108/1994; 15 şi 103, M.Of. nr. 296/1995; plen 1/1993.

(FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ PERICOLUL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI. ABUZ ÎN SERVICIU. LUARE DE MITĂ)

2378/1996 în „Pro lege” nr. 1/1998, p. 104

Notă: Prin interese legitime se înţeleg toate acele posibilităţi de manifestare ale persoanei umane, în concordanţă cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte expres şi i le garantează ca atare, în sine.

(ABUZ IN SERVICIU. SUSTRAGEREA DE CĂTRE FACTORUL POŞTAL A UNOR SUME DESTINATE PLĂŢII PENSIILOR CONSTITUIE DELAPIDARE)

2344 din 24 octombrie 1996 în „Pro lege” nr. 3/1997, p. 173

Notă: – D. Ciuncan, Asistenţă juridică. Refuz, „R.D.P.” nr. 1/1998, p.57

– Dr. Pantelimon Cioia, Încadrarea juridică a vânzării pe credit de către gestionarii cooperativei de consum, P.C.A. Timişoara, „Revista juridică”, nr. 15/2000, p.61

– D. Ciuncan, Abuz în serviciu. Comparaţii, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.76

– H. Diaconescu, Infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, „Dreptul” nr. 6/2002, p.111

– I. Munteanu (I), V. Pătulea (II), Conţinutul infracţiunilor de serviciu prevăzute în art. 248 şi 249 C. pen., „Dreptul” nr. 11/2002, p.113

Vezi: Infracţiuni de serviciu; Luare de mită.

(ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR.

BĂNCI CU CAPITAL PRIVAT)

Acordarea de credite cu încălcarea normelor de creditare de către un funcţionar al Bankoop, constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 246, iar nu în art. 248 C. pen, această bancă fiind o persoană juridică de drept privat, iar activitatea abuzivă a făptuitorului a cauzat o vătămare intereselor legitime ale acţionarilor acesteia, şi nu unei unităţi publice sau de interes public.

Prin sentinţa penală nr. 33 din 8 martie 2001, Tribunalul Caraş-Severin a condamnat pe inculpatul B.I. pentru săvârşirea a două infracţiuni de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută în art. 248¹, cu aplicarea art. 258 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în calitate de funcţionar al Bankoop, cu atribuţii privind acordarea creditelor, a acordat două credite, în sumă de 100 de milioane şi de 70 de milioane de lei, în mod abuziv, cu încălcarea normelor de creditare instituite de bancă.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 320/A din 5 iulie 2001, a admis apelul declarat de inculpat şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor în infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C. pen şi a respins apelurile declarate de părţile responsabile civilmente.

Recursurile declarate de procuror şi de inculpat, între altele cu privire la încadrarea juridică dată faptelor, sunt fondate.

Potrivit art. 145 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

În raport cu aceste prevederi, Bankoop SA nu face parte din categoria persoanelor juridice de interes public, fiind o persoană juridică de drept privat, astfel încât activitatea abuzivă a inculpatului prin care s-a cauzat un prejudiciu însemnat şi, prin aceasta, s-a adus o vătămare intereselor legitime ale acţionarilor acesteia, realizează conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., şi nu al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În consecinţă, recursurile au fost admise şi s-a dispus condamnarea inculpatului conform art. 246 C. pen.

5717 din 20 decembrie 2001, în C.S.J., Bul. jud., p. 217 şi în „Curierul judiciar” nr. 12/2002, p. 94

Notă: – H. Diaconescu, Abuz în serviciu, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 111

(GESTIUNE FRAUDULOASĂ. ABUZ ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR. DISTINCŢIE)

Fapta inculpatului care a pricinuit o pagubă societăţii agricole, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării bunurilor acesteia, dobândind un folos material, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 214 alin. (1) şi (2) Cod penal.

În speţă, prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 Cod penal, constând în aceea că, în calitate de preşedinte al unei societăţi agricole, a dispus întocmirea unor borderouri, în baza cărora s-au plătit membrilor consiliului de administraţie sume cu titlu de dividende, deşi reprezentau salarii şi astfel n-au fost impozitate, din care şi-a însuşit şi el o parte.

Acelaşi inculpat a folosit în interes personal două utilaje ale societăţii agricole.

Apelul inculpatului a fost respins.

Prin recurs inculpatul, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 Cod procedură penală, învederând că încadrarea juridică corectă a faptei comise de el este infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută şi pedepsită de art. 214 alin. (1) Cod penal şi, în consecinţă, a solicitat să se dispună încetarea procesului penal, în baza art. 214 alin. (3) din Codul penal, dat fiind că partea vătămată şi-a retras plângerea.

Recursul inculpatului a fost admis şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de gestiune frauduloasă, reţinându-se că, prin fapta sa, acesta a pricinuit o pagubă societăţii agricole, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării bunurilor acesteia, în condiţiile în care inculpatul trebuie să aibă grija administrării acestor bunuri, însă fapta întruneşte elementele constitutive ale formei agravante a acestei infracţiuni, prevăzute şi pedepsite de art. 214 alin. (2) Cod penal, deoarece inculpatul a dobândit un folos material.

Consecinţa firească a acestei încadrări juridice este aceea a modificării raportării la art. 214 alin. (3) Cod penal, întrucât acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate numai pentru forma simplă a acestei infracţiuni, prevăzută de art. 214 alin. (1) Cod penal. (S.M.)

Curtea de Apel Bucureşti, s. I penală, decizie penală nr. 1261/1999, publicată în Culegere de practică judiciară, 1999

(DESPĂGUBIRILE CIVILE. ABUZ ÎN SERVICIU. BILETE LA ORDIN. FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ)

În fapt, Tribunalul Timiş, prin sentinţa penală nr. 26 din 15 ianuarie 2001, îi condamnă pe inculpaţii:

1. I.M. la:

– 5 ani de închisoare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248¹ raportat la art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal;

– un an de închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din Codul penal, în baza art. 33 şi 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art. 71 din cod;

2. D.N. la:

– 3 ani de închisoare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248¹ raportat la art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal şi a art. 74 din cod;

– două luni de închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1), cu aplicarea art. 74 din Codul penal, în baza art. 33 şi 34 din cod, cele două pedepse fiind contopite în cea mai grea, de 3 ani de închisoare, 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art. 71 din cod;

3. C.D. la 5 ani de închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 raportat la art. 248¹, art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal şi a art. 71 din cod.

Inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, – şi cu S.C.”M şi F” şi S.C.”G” – să plătească Băncii Române SA 36.149.042.344 lei daune şi 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.

„Banca Românească” SA, cu sediul în Bucureşti, înfiinţează, la 27 februarie 1996, o sucursală la Timişoara.

La 28 august 1997, în funcţia de director al sucursalei este numit economistul I.M.

Economistul D.N. îndeplineşte funcţia de şef al Serviciului de credite, din octombrie 1996.

Economista Ş.A. este inspector de credite, iar economistul C.D. este contabil şef.

R.P. este asociat unic al S.C.”G”, iar soţia sa, G.R., este asociat unic al S.C. „M şi F”.

Din luna aprilie 1999, C.D. este administrator al S.C.”G” şi al S.C.”M şi F”.

Ambele societăţi comerciale erau cliente la Banca Românească – Sucursala T.

I.M. şi D.N. aveau relaţii apropiate cu R.P., împreună cu care organizau petreceri, ale căror cheltuieli erau suportate de R.

După ce D.C. a devenit administratorul celor două societăţi comerciale, relaţiile lui cu I.M., directorul sucursalei băncii, s-au strâns, tot mai mult.

Observând acest lucru, grupul de interese, reprezentat de soţii R, au dat puteri depline lui C.D., în administrarea celor două societăţi comerciale.

Astfel, în perioada 1 aprilie – 18 octombrie 1999, I.M. a avalizat, în numele şi pe contul băncii un număr de 173 de bilete la ordin, pentru S.C. „M şi F” şi un număr de 14 bilete pentru S.C. „G”, în favoarea băncilor la care cele două societăţi aveau împrumuturi.

Unele bilete la ordin au fost emise în alb, fără a se menţiona şi suma şi scadenţa.

Aceste bilete la ordin au fost remise lui C.D.

În acest fel, inculpatul I.M. şi-a încălcat îndatoririle de serviciu, deoarece sucursala băncii nu era competentă să avalizeze bilete la ordin.

Sucursala băncii era competentă să acorde credite şi facilităţi la nivelul de 750.000.000 lei.

Biletele la ordin au fost ştampilate şi semnate numai de inculpatul I.M., deşi erau necesare două semnături, autorizate.

Inculpatul C.D. folosea biletele la ordin, avalizate de I.M., deoarece nu avea disponibilităţi să plătească marfa, achiziţionată anterior şi vândută, dar neîncasată.

Pe biletele la ordin – eliberate în alb de I.M. -, C.D. completa numele plătitorului şi al beneficiarului, fără a cunoaşte valorile exacte ale facturilor ce trebuiau achitate. Lăsa necompletate aceste rubrici, după care se prezenta la sediul sucursalei băncii şi îi cerea lui I.M. să avalizeze respectivele bilete, ceea ce acesta făcea, aplicând ştampila şi semnătura şi restituind biletele lui C.D., care le preda furnizorului mărfii.

La un moment dat, însă, disponibilul din conturile celor două societăţi comerciale nu mai acopereau valoarea biletelor la ordin date în plată şi avalizate.

În aceste condiţii, inculpaţii au recurs la suplimentarea creditelor şi plafoanelor de lucru ale celor două societăţi comerciale, cu încălcarea normelor şi procedurilor bancare de avalizare şi acordare a creditelor, a limitelor de competenţă stabilite pentru sucursală, a condiţiilor referitoare la constituirea garanţiilor asigurătorii şi fără informarea şi solicitarea aprobării de fonduri de la centrala băncii.

Acest mod abuziv de lucru – prin care s-au majorat soldul creditelor şi al plafoanelor de lucru, acordate celor două societăţi comerciale – a avut loc, în perioada 31 august – 3 septembrie 1999 şi în continuare, până la 18 octombrie 1999.

Inculpatul C.D. formula, în mod repetat, cereri de suplimentare a creditului iniţial, cereri pe care le înmâna lui I.M., care le semna şi i le preda inculpatului D.N. Acesta din urmă le completa, înregistra şi îndosaria, executând activităţile şi operaţiunile necesare asigurării creditelor solicitate de C.D.

Inculpatul D.N. efectua aceste activităţi, deşi, în funcţia de şef al serviciului de credite, ştia că nu se respectau normele de creditare ale băncii şi anume: analiza, temeinică, a documentaţiei clientului, analiza şi aprobarea, de către Comitetul de Risc şi Credite şi de Comitetul de conducere al sucursalei, acoperirea facilităţilor cu garanţii reale asigurătorii (garanţii sub valoarea creditelor acordate), nedepăşirea limitelor de competenţă acordate sucursalei (750 milioane lei), solicitarea aprobării centralei băncii, solicitarea – de la aceeaşi centrală – a avizului privind utilizarea de resurse, obligaţii deliberat încălcate.

Au fost frecvente situaţiile în care cererile de suplimentare, formulate de inculpatul C.D., şi actele adiţionale erau prezentate după acordarea suplimentărilor, încât S.A. – inspector de credite pentru cele două societăţi comerciale, care primea cererile de la D.N. – era nevoită, aşa cum declară, să le introducă în registrul de evidenţă folosind numere de înregistrare deja acordate, cărora le adăuga câte un indice, pentru a face, astfel, loc cererilor primite de I.M. şi D.N.

Pentru inculpaţi, acest mod, abuziv, de lucru apărea ca necesar – aşa cum, deschis, discutau -, deoarece biletele la ordin fiind avalizate, dacă ar fi fost refuzate la plată, partenerii de afaceri ai lui C.D. ar fi reacţionat negativ, ceea ce ar fi dus la descoperirea „afacerii”.

Unii funcţionari ai sucursalei băncii şi-au exprimat, tot mai deschis, rezerve cu privire la acest mod de lucru cu cele două societăţi comerciale, motiv pentru care inculpatul I.M., prin Nota internă de serviciu nr. 2286 din 5 august 1999, a învederat Serviciului decontări că îşi asumă propria răspundere pentru efectuarea plăţilor celor două societăţi.

Sistemul informaţional, instituit de centrala Băncii Româneşti SA prevedea obligativitatea indicării, periodice, de către sucursale, a situaţiei rulajelor la societăţile comerciale, clienţi ai băncii.

Pentru a nu fi descoperiţi că au comis ilegalităţi, inculpaţii I.M. şi D.N. au dezinformat centrala băncii, căreia i-au comunicat că au respectat plafoanele de 750 milioane lei, sens în care i-au cerut Ş.A. să opereze, în calculator, modificările respective, ceea ce ea a şi făcut (vol. III p. 140).

În perioada 18-22 octombrie 1999, Departamentul Audit Control din centrala băncii a efectuat o verificare, inopinată, la sucursala din Timişoara, unde au descoperit o pagubă de 20 de miliarde de lei şi avalizarea unui număr de 173 bilete la ordin, pagubă pe care inculpaţii au recunoscut că le este imputabilă.

Parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă, Banca Românească S.A. şi inculpaţii au declarat apel.

Parchetul a criticat sentinţa, motivând că:

a) nu au fost anulate înscrisurile falsificate, aşa cum cere art. 348 din Codul de procedură penală;

b) în mod greşit, în favoarea inculpatului D.N., au fost recunoscute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a din Codul penal;

c) pedepsele aplicate inculpaţilor nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al faptelor şi al făptuitorilor;

d) în mod nelegal, inculpaţii au fost obligaţi, în solidar cu părţile civilmente responsabile la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare;

e) instanţa a omis să aplice inculpaţilor I.M. şi D.N. pedeapsa complimentară prevăzută de art. 64 lit. a din Codul penal.

Banca Românească S.A. a cerut, în apel, ca inculpaţii să fie obligaţi să-i plătească, dobânzi şi penalităţi, în sumă de 39.558.684.454 (39,5 miliarde) lei.

În instanţă, la termenul din 19 decembrie 2001, Banca Românească şi-a retras apelul.

Inculpatul I.M. critică aceeaşi hotărâre, motivând că:

a) în mod greşit, nu i-au fost recunoscute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a şi c din Codul penal;

b) tot greşit a fost calculat prejudiciul.

Inculpatul D.N. critică hotărârea, motivând că:

a) instanţa nu a reţinut corect situaţia de fapt şi nu a încadrat-o corespunzător;

b) îi este aplicabil art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, cu excepţia faptei de a fi semnat, împreună cu I.M., informarea din 11 octombrie 1999, către centrala băncii, faptă pentru care i se poate aplica o pedeapsă cu suspendarea executării ei;

c) faptele sale pot fi încadrate în art. 249, cu aplicarea art. 258 din Codul penal şi a art. 81 sau 86⁷ din acelaşi cod.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 8/A din 14 ianuarie 2001, a luat act de retragerea apelului declarat de Banca Românească SA Bucureşti şi a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, desfiinţând în parte hotărârea atacată.

Rejudecând cauza, instanţa de apel:

a) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului I.M., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248¹ raportat la art. 258, art. 256, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal;

b) a contopit pedeapsa de 8 ani de închisoare, cu aceea de un an de închisoare aplicată inculpatului I.M., pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din Codul penal, urmând ca inculpatul I.M. să execute 8 ani de închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi, cu aplicarea art. 71 din acelaşi cod;

c) a aplicat inculpatului D.N., pe o perioadă de 3 ani, pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) din Codul penal;

d) a majorat, la 8 ani de închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului C.D., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 raportat la art. 248¹, art. 258, art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal;

e) a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaţilor I.M. şi D.N. cu părţile responsabile civilmente S.C. „M şi F” şi S.C. „G”, la plata despăgubirilor către partea civilă şi la plata cheltuielilor judiciare;

f) a anulat înscrisurile falsificate de inculpaţi;

g) a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei;

h) a respins, ca nefondate, recursurile inculpaţilor, pe care i-a obligat la cheltuieli judiciare statului, în apel.

Instanţa de apel a motivat că, în adevăr, pedepsele privative de libertate aplicate inculpaţilor I.M. şi C.D., pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi complicitate la această infracţiune nu corespund gradului, accentuat, de pericol social al făptuitorilor, că inculpatului D.N. nu trebuie să i se majoreze pedeapsa privativă de libertate, dar trebuie să i se aplice pedeapsa complimentară prevăzută de art. 64 lit. c din Codul penal şi că în mod greşit inculpaţii I.M. şi D.N. au fost obligaţi la despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare în solidar cu cele două societăţi comerciale.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs parchetul de pe lângă aceeaşi instanţă, Banca Românească SA şi inculpaţii.

Parchetul critică decizia, motivând că:

a) în mod nejustificat au fost recunoscute circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului D.N.;

b) instanţa de apel a înlăturat obligarea, în solidar, a inculpaţilor I.M. şi D.N. cu cele două societăţi comerciale, la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor judiciare, fără să precizeze cine plăteşte aceste daune şi cheltuieli.

Banca Românească S.A. critică decizia, susţinând, ca şi parchetul, că instanţa de apel nu a precizat cine îi plăteşte suma de 36.149.042.344 lei daune şi 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.

Inculpatul D.N. a cerut, în principal, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, iar în subsidiar, suspendarea executării pedepsei.

Recursurile declarate de parchet şi de Banca Românească SA sunt întemeiate.

În adevăr, instanţa de apel nu a precizat cine trebuie să plătească Băncii Româneşti SA suma de 36.149.042.344 lei despăgubiri civile şi suma de 14.240.100 lei cheltuieli judiciare.

Aceste sume trebuie să fie plătite, solidar, de inculpaţii I.M., D.N. şi C.D. (acesta din urmă, în solidar şi cu cele două societăţi comerciale, al căror administrator a fost).

Faptele inculpaţilor sunt deosebit de grave.

Gravitatea acestor fapte este reflectată nu numai de amploarea prejudiciului – aproape 40 de miliarde lei -, ci şi de modul sistematic, în care l-au produs, în dispreţul celor mai elementare norme bancare.

De asemenea, nu sunt temeiuri pentru suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului D.N., care, în calitate de şef al Serviciului de Credite ar fi putut împiedica acest dezastru financiar, dar nu l-a împiedicat, ci a cooperat, deliberat, la producerea lui.

875 din 20 februarie 2003 (Dosar nr. 1126/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(DELAPIDARE. ABUZ ÎN SERVICIU. EXTINDEREA RECURSULUI ÎN ANULARE)

Pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracţiunii de delapidare nu este necesar ca autorul să fie salariat al unei persoane juridice, cu contract de muncă, ci este suficient să exercite o însărcinare în serviciul acesteia, care poate fi sau nu retribuită.

Prin sentinţa penală nr. 229 din 4 februarie 2000, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpatul Z.N. la două pedepse de câte 5 luni închisoare pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual prevăzute de art. 246, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 lit. a) şi art. 289, cu aplicarea art. 74 lit. a) din Codul penal.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din acelaşi cod, a contopit pedepsele, iar conform art. 81 alin. (2) şi art. 82 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 5 luni închisoare pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 5 luni.

În baza art. 14, art. 346 din Codul de procedură penală, art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) din Codul civil, inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente Banca „A” să plătească 1.900.000 lei părţii civile P.M., drept despăgubiri.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele :

Inculpatul Z.N. a lucrat la Banca „A”, în perioada 12 decembrie 1994 – 28 mai 1996, având funcţia de executor la serviciul juridic, în baza contractului individual de muncă, înregistrat la Camera de Muncă Constanţa, sub nr. 154 din 12 decembrie 1994, având ca atribuţii de serviciu conform fişei postului, realizarea procedurilor instituite de legea civilă, Codul comercial, Decret nr. 221/1960 republicat, HCM nr. 792/1960 pentru executarea silită a debitelor, înregistrate de persoanele împrumutate, primind în acest sens dosarul de credite de la conducerea băncii, cu indicaţiile serviciului juridic în baza căruia întocmea dosarul de executare, participând apoi la executarea silită realizată pentru Banca „A”, la domiciliul debitorilor, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin decizia nr. 14 din 28 mai 1996 a băncii, inculpatul Z.N. a fost numit referent în cadrul biroului acreditare, cu atribuţii de executor, pentru recuperarea debitelor de la debitorii restanţieri.

Inculpatul avea ca sarcini proprii şi recuperarea debitelor de la debitorii restanţieri de pe raza filialelor Eforie Sud şi Negru Vodă, judeţul Constanţa.

Printre debitori s-a aflat şi numitul P.M., care în calitate de persoană fizică, a contractat un împrumut pe care nu l-a rambursat.

De la P.M., inculpatul a încasat diferite sume de bani în cursul anului 1996 şi anului 1997, eliberându-i în schimb un număr de 20 chitanţe şi o foaie de vărsământ pentru suma totală de 8.777.000 lei, stare de fapt confirmată şi de raportul de expertiză contabilă nr. 537 din 28 mai 1999.

Din suma luată inculpatul nu a depus un milion lei pe care a încasat-o cu chitanţa nr. 1015 din 17 octombrie 1997 şi suma de un milion lei încasată cu foaia de vărsământ nr. 4 din 8 mai 1997.

Din materialul probator administrat, prima instanţă a constatat că inculpatul a încasat de la numitul P.M. suma de 8.777.000 lei, din care a depus la casierie 6.877.000 lei, rămânând nedepusă suma de 1.900.000 lei, prin falsificarea unui document contabil (foaia de vărsământ nr. 4 din 8 mai 1997).

Prin decizia penală nr. 985 din 24 octombrie 2000, Tribunalul Constanţa a respins apelurile declarate de inculpat şi partea civilă P.M., apreciind ca fiind legală şi temeinică soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Împotriva sentinţei penale nr. 229 din 4 februarie 2000 a Judecătoriei Constanţa şi deciziei penale nr. 985 din 24 octombrie 2000 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin nerecurare, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu motivarea că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 Cod penal, în loc de infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. (1) din Codul penal.

Curtea, verificând actele dosarului cauzei, constată că recursul în anulare este fondat pentru următoarele motive:

Din probe rezultă că, în anul 1996, inculpatul a fost angajat la Banca „A” în funcţia de executor la serviciul juridic, iar din 1997 a îndeplinit funcţia de referent în cadrul biroului acreditare, având atribuţii de recuperare a sumelor datorate de la debitorii restanţieri.

În executarea sarcinilor de serviciu, inculpatul avea obligaţia să încaseze debitele şi să depună sumele încasate la casieria băncii (filele 31, 36 şi 37 din dosarul de urmărire penală).

În consecinţă, prin încasarea sumelor de la debitori şi depunerea lor la bancă, inculpatul acţiona în calitate de gestionar.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 215¹ alin. (1) din Codul penal prevăd că însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri, pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 15 ani.

Cu privire la calitatea de funcţionar, conform art. 147 alin. (1) din Codul penal, prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că prin funcţionar se înţelege persoana menţionată în alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.

Aşa încât, din interpretarea acestor texte, rezultă că pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracţiunii de delapidare nu este necesar ca autorul să fie salariat al unei persoane juridice, cu contract de muncă, ci este suficient să exercite o însărcinare în serviciul acesteia, care poate fi sau nu retribuită.

Din coroborarea textelor de lege menţionate cu situaţia de fapt, se constată că prin însuşirea sumei de 1.900.000 lei, încasată de la debitorul P.M., inculpatul a săvârşit infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. (1) din Codul penal.

De altfel, inculpatul a mai fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru fapte similare comise tot în perioada cât a funcţionat la bancă în calitate de referent cu atribuţii de recuperare a debitelor.

În consecinţă, se impune admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate cu privire la încadrarea juridică; se vor repune pedepsele în individualitatea lor şi se va schimba încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 246 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 215¹ alin. (1) Cod penal şi va fi condamnat inculpatul pentru această infracţiune.

Se va contopi pedeapsa aplicată inculpatului cu pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 Cod penal, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea.

Se vor menţine dispoziţiile art. 81 Cod penal şi celelalte dispoziţii.

Cât priveşte solicitarea părţii civile de extindere a recursului în anulare şi de trimitere a cauzei pentru rejudecare la instanţa de fond, în vederea soluţionării laturii civile, Curtea va respinge cererea părţii civile, ca nefondată, întrucât cererea sa nu poate fi pretinsă cu ocazia parcurgerii căilor de atac, în cadrul procesului penal, ci ea poate fi formulată pe calea unei acţiuni civile separate, cu prilejul punerii în executare a hotărârii rămasă definitivă.

18 din 7 ianuarie 2003 (dosar nr. 4635/2001)

(ABUZ ÎN SERVICIU. DETURNARE DE FONDURI. PARTE VĂTĂMATĂ UNITATE COOPERATISTĂ)

Schimbarea de către un funcţionat a destinaţiei fondurilor băneşti ale unei cooperative, dacă s-a cauzat o vătămare intereselor legale ale acesteia, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246, iar nu aceea de deturnare de fonduri prevăzută în art. 302¹ C. pen., deoarece prin urmările cauzate nu s-a adus o vătămare unei unităţi la care se referă acest din urmă text de lege.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 4240 din 18 decembrie 1997, Judecătoria Iaşi a dispus condamnarea inculpaţilor B.N. şi R.I., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de deturnare de fonduri prevăzută în art. 302¹ C. pen.

Instanţa a reţinut că, în timp ce inculpatul B.N. deţinea funcţia de director iar inculpatul R.I. pe aceea de contabil şef la AEI „A” Iaşi, cei doi au înfiinţat SC „P ´92” SA Iaşi, la care au aderat 139 persoane, foşti angajaţi ai AEI „A”, administrată de inculpaţi.

Înmatricularea societăţii nou înfiinţate a avut loc la data de 11 ianuarie 1993.

Noua societate, administrată tot de cei doi inculpaţi, avea acelaşi obiect de activitate ca şi AEI „A”, încălcându-se astfel prevederile Legii nr. 31/1990.

Implicându-se în operaţiunile comerciale ale SC „P ´92” SA, inculpaţii au deturnat, în favoarea acesteia, importante sume de bani din patrimoniul AEI „A”, în perioada 1992-1993, în total suma de 37.763.792 de lei.

Apelurile inculpaţilor au fost admise prin decizia penală nr. 168 din 9 februarie 1999 a Tribunalului Iaşi şi s-a dispus reducerea pedepselor.

Recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr. 897 din 16 decembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi.

Prin recursul în anulare declarat în cauză se susţine că inculpaţii au fost greşit condamnaţi pentru infracţiunea de deturnare de fonduri. Critica este fondată.

Infracţiunea prevăzută în art. 302¹ C. pen. implică producerea de perturbări a activităţii economico-financiare sau de pagube unui organ ori a unei instituţii de stat sau unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din acelaşi cod.

În raport cu art. 145, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996, AEI „A” Iaşi, unitatea păgubită prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti fără respectarea prevederilor legale, nu face parte din categoriile prevăzute de norma penală de interpretare menţionată, fiind o asociaţie cooperatistă cu patrimoniu privat.

Fapta, aşa cum a fost săvârşită de inculpaţi, prin care au cauzat o vătămare intereselor legale ale AEI „A” Iaşi, prin producerea unei pagube în sumă de 37.673.792 de lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 246 raportat la art. 258 C. pen.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis în sensul celor ce preced şi, constatându-se că fapta, în noua încadrare, a fost prescrisă, s-a dispus încetarea procesului penal.

2572 din 22 mai 2002, aflată pe site-ul www.scj.ro