A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

DREPTUL DE ACCES LA DOSAR . OBSTRUCȚIONAREA AFLĂRII ADEVĂRULUI

Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, prin Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale stabilește normele minime relative la informațiile privind drepturile persoanelor suspectate sau acuzate.

Autoritățile competente ar trebui să informeze cu promptitudine persoanele suspectate sau acuzate cu privire la drepturile respective, așa cum se aplică ele conform dreptului intern, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor, verbal sau în scris, astfel cum se prevede în prezenta directivă. Pentru a permite exercitarea practică și efectivă a acestor drepturi, informațiile ar trebui furnizate cât mai curând în cursul procedurilor și cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau acuzate de către poliție sau de către o altă autoritate competentă.

Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție (art. 1 din Legea nr. 51/1991).

Curtea Constituțională[1] a statuat că informațiile calificate de art. 10 din Legea nr. 51/1991 ca având caracter de secret de stat, informații care în virtutea acestui caracter nu pot fi comunicate decât persoanelor strict și limitativ prevăzute de art. 11 din același act normativ, aparțin domeniului siguranței naționale [după revizuirea Constituției sintagma de “siguranță națională” a fost înlocuită cu cea de “securitate națională”]. Interesul apărării securității naționale justifică restrângerea unor drepturi, prin limitarea impusă de legiuitor, restrângerea fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 53 alin. (1), potrivit cărora “Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Această restrângere este în consens și cu dispozițiile art. 31 alin. (3) din Constituție, conform cărora “Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională”.

În  Codul de procedură penală,  art. 9 privitor la Dreptul la libertate și siguranță  dispune ca orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii (alin.  3)

Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat. (4)

Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege. (5)

Alineatul (2) al art. 102 C. pr. pen. interzice folosirea în procesul penal a probelor obținute în mod nelegal, prevedere legală ce urmează a fi coroborată cu dispozițiile textului criticat[2], care prevăd excluderea probelor în situația constatării nulității actului prin care a fost dispusă sau autorizată administrarea respectivelor probe ori prin care acestea au fost administrate. Aceste dispoziții legale reprezintă garanții procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicției de a utiliza în soluționarea cauzelor penale probe declarate nule.

Curtea a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. S-a constatat, cu această ocazie, că, la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță, stă o convingere ce are drept fundament o conștiință juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 C. pr. pen. . Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar.

Acest proces complex  presupune realizarea de către instanțele de judecată a unei atente și detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei, precum și excluderea dintre acestea a probelor obținute în mod nelegal, proces care trebuie finalizat prin pronunțarea unei soluții, bazate pe un raționament juridic ce trebuie să facă abstracție de informațiile furnizate de probele declarate nule.

Cu toate că excluderea juridică a probelor obținute în mod nelegal din procesul penal apare ca fiind o garanție suficientă a drepturilor fundamentale anterior menționate, această garanție este una pur teoretică, în lipsa îndepărtării efective a mijloacelor de probă obținute în mod nelegal din dosarul cauzei. Mai mult, menținerea acestora în dosar, pe parcursul soluționării eventualelor căi ordinare și extraordinare de atac, ce pot fi invocate, nu poate produce decât același efect cognitiv contradictoriu, de natură a afecta procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă a completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului[3].

Curtea Constituțională  a constatat  ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică și procesul-verbal de consemnare a activităților de supraveghere tehnică[4].

Procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. pr. pen. , în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (§ 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 C. pr. pen. . Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. pr. pen. , inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. pr. pen. 

Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua C. pr. pen.  reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) C. pr. pen. , respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale[5].

Autorii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală §7).au arătat că, dintotdeauna, a existat o imixtiune a serviciilor secrete în actul de justiție din România, imixtiune care a avut loc, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, conform protocolului la care se face referire și care, potrivit reglementării procesual penale în vigoare, se realizează conform art. 142 din actualul Cod de procedură penală[6].

Procedura de declasificare a Protocolului de cooperare încheiat în anul 2009 între Serviciul Român de Informații, Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost definitivată la data de 14 iunie 2018[7].

Protocolul a vizat exprimarea acordului instituțiilor pentru crearea unui sistem informatic și de comunicații (SIC), astfel încât transmiterea documentelor privind emiterea mandatelor de securitate națională, elaborate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională și a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, să fie realizată în format electronic. În acest context, protocolul are natura juridică a unui acord privind crearea SIC, prealabil acreditării sistemului, cerință impusă de actele normative privind acreditarea sistemelor informatice și de comunicații care vehiculează informații secrete de stat.[8]

Informațiile puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliție sau de către o altă autoritate competentă și fără a aduce atingere desfășurării anchetei în curs.

Curtea reține că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor.

  În ceea ce privește materia interceptărilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunțată în Cauza Weber și Saravia c Germaniei, § 93-95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a “previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată[9] .

Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse [v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig c Franței, (§ 34)].

Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor.

Curtea reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) C. pr. pen Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale. Noțiunea de “sprijin tehnic” reprezintă porți prin care serviciile secrete pătrund în activitatea de urmărire penală [10].

Suspectul are dreptul de a fi informat, înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia.(art. 10 alin. 3)

Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație. (4)

Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal. (5)

În pregătirea ședinței de judecată,  Președintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare Art. 361 alin. 2 C. pr. pen dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de președintele completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzei. Documentele și, dacă este cazul, fotografiile și înregistrările audio și video care sunt esențiale pentru contestarea efectivă a legalității unei arestări sau detenției unor persoane suspectate sau acuzate, în conformitate cu dreptul intern, ar trebui să fie puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora cel târziu înainte ca autoritatea judiciară competentă să fie chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării sau detenției în conformitate cu articolul 5 alineatul (4) din CEDO și cu suficient timp înainte pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului de a contesta legalitatea arestării sau detenției. (30)
În sensul prezentei directive, accesul la mijloacele de probă materiale, definite în conformitate cu dreptul intern, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate și care sunt în posesia autorităților competente în raport cu cauza penală specifică, ar trebui să includă accesul la materiale cum ar fi documente și, dacă este cazul, fotografii și înregistrări audio sau video. Astfel de materiale pot fi incluse într-un dosar sau deținute de autoritățile competente în orice mod adecvat în conformitate cu dreptul intern. (31) În   Codul de procedură penală ,  art. 94 tratează Consultarea dosarului: (1) Avocatul are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv. (2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informații din dosar, precum și de a obține fotocopii pe cheltuiala clientului. (3) În cursul urmăririi penale, procurorul stabilește data și durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de urmărire penală. (4) În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului de către suspect, inculpat sau avocat, pe o perioadă de cel mult 15 zile, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. (5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului. (6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricționat dreptul de a consulta declarațiile părții sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă. (7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. Dreptul de a studia actele dosarului presupune consultarea întregului dosarul, a tuturor pieselor/actelor aflate la dosar.  În art. 83 C. pr. pen. sunt arătate Drepturile inculpatului. În cursul procesului penal, inculpatul are , printre altele,  b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii; Consultarea dosarului penal de către părți, subiecții procesuali principali și avocatul acestora, denumite în continuare persoane interesate, se realizează potrivit art. 94 C. pr. pen.  și presupune dreptul de a studia actele dosarului penal, dreptul de a nota date sau informații din dosarul penal, precum și dreptul de a obține fotocopii pe cheltuiala persoanelor interesate[11]  . Art. 5 al ordinului dispune că (1) Organul poliției judiciare asigură exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 numai dacă procurorul competent nu a restricționat acest drept, prin actul de delegare sau pe cererile prevăzute la art. 4. În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile. ( art. 94 alin. 4 C. pr. pen. )   Art. 207 C. pr. pen reglementează Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară.  (1)Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.   În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 207 alin. (1) și (2) C. pr. pen.  stabilește că: Termenul “cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia” este un termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen [12]
Accesul la mijloacele de probă materiale, aflate în posesia autorităților competente, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate, astfel cum este prevăzut în prezenta directivă, poate fi refuzat, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care astfel de acces poate avea drept consecință periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul acestui acces este strict necesar pentru apărarea unui interes public important. Decizia prin care se refuză accesul trebuie privită în raport cu drepturile în materie de apărare ale persoanei suspectate sau acuzate, ținând seama de diferitele etape ale procedurilor penale. Restricțiile la acest acces ar trebui interpretate strict și în conformitate cu dreptul la un proces echitabil, prevăzut de CEDO și astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. (32)

Persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora ar trebui să aibă dreptul să conteste, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților competente de a furniza informații sau de a prezenta anumite materiale ale cauzei în conformitate cu prezenta directivă. Acest drept nu atrage după sine obligația ca statele membre să pună la dispoziție o procedură specifică a unei căi de atac, un mecanism separat sau o procedură de plângere pentru contestarea unei astfel de incapacități sau a unui astfel de refuz.

În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate[13].

Instanța de contencios constituțional a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituționalitate, trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ținută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepției a textului legal criticat [14]

Analiza îndeplinirii obligației pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter.

Metodele speciale de supraveghere tehnică, precum și procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispozițiile art. 138 – art. 146 din Codul de procedură penală. Curtea reține că, potrivit art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. În acest context, Curtea observă că dispozițiile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut[15].

  În legătură cu începerea urmăririi penale, în jurisprudența sa[16], Curtea a reținut că noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană, instituind obligația începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziție are caracter imperativ și este aplicabilă chiar și în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.

Sintagma “în cursul urmăririi penale”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală in rem. Astfel, Curtea constată că supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.

 Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen. , prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. În acest sens, Curtea constată că instanța de la Strasbourg a reținut că sunt cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenție, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8[17]  . Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că toate comunicațiile telefonice, cele prin facsimil și cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noțiunilor de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenție[18]  .

  Noțiunea de viață privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudența sa, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că, nefiind un drept absolut, exercițiul dreptului la respectarea vieții private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, paragraful 2 al art. 8 CEDH și alin. 2 al art. 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului acestui drept să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale.

  Astfel, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o ingerință în dreptul la viața privată și de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în paragraful 2 al articolului și dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunțată în Cauza Lambert c Franței, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății [19] Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acțiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.

 Dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, un drept de acces în fața judecătorului intern sau în fața oricărei alte autorități competente ce poate dispune “redresarea” situației litigioase, adică înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.

  Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât și din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanță de judecată. Totuși, atribuțiile și garanțiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanță pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite[20]  

Pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerința în dreptul la viață privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării și aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerința care rezultă din legislația incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică[21] 

Potrivit directivei,  Statele membre trebuie să se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea.

Articolul 7 al Directivei reglementeazăDreptul de acces la materialele cauzei. Statele membre se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea. (alin. 2)   

     Dreptul de acces la dosar este prevăzut explicit în Directiva 2012/13/UE din 12 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, care în art. 7 dispune că: „(1) Atunci când o persoană este arestată și reținută în orice etapă a procesului penal, statele membre se asigură că documentele referitoare la cauza specifică, aflate în posesia autorităților competente și care sunt esențiale pentru a contesta în mod efectiv, în conformitate cu dreptul intern, legalitatea arestării sau reținerii, sunt puse la dispoziția persoanelor arestate sau a avocaților acestora.

Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar”[22].

  Cu condiția ca aceasta să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil, prin derogare,   accesul la anumite materiale poate fi refuzat, în cazul în care astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea internă a statului membru în care se desfășoară procedurile penale. Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar. (Directiva  2012/13/UE din 22 mai 2012 art. 7 alin. 4 )   

  „O altă particularitate ce se impune a fi menționată constă în înregistrarea dosarelor confidențiale, având ca obiect măsuri de supraveghere, percheziții informatice ori domiciliare, în cazul cărora se impune aplicarea în mod obligatoriu a bifei Dosar Confidențial, astfel încât, datorită caracterului nepublic al fazei de urmărire penală și al confidențialității acestor tipuri de informații, datele regăsite în sistemul ECRIS să nu apară pe Portalul Instanțelor de Judecată. ECRIS-ul a fost modificat, astfel încât, în mod automat, la înregistrarea unui dosar confidențial (după alegerea obiectului principal) va fi aplicată bifa confidențial, ce va fi vizibilă la secțiunea Informații generale. Astfel, chiar dacă grefierul nu aplică bifa confidențial la momentul înregistrării dosarului, după înregistrarea lui la secțiunea Informații generale se va regăsi bifa Dosar confidențial aplicată automat. În practică, în cadrul unor instanțe grefierii registratori aplică în continuare bifa Dosar Confidențial la momentul înregistrării dosarului. ”[23].

Socotim că în dreptul nostru nu poate fi necesar la cunoștința completului,   în timpul judecății un asemenea Dosar Confidențial. Condițiile unei ședințe nepublice le găsim reglementate în art. 351,  art. 509,  în cauzele cu inculpați minori,  sau art. 535,  la judecarea contestației la hotărârea primei instanțe la cererea de reabilitare.

În consecință,  cum în dosarul instanței  nu pot încăpea documente secrete,  Dosarul  Confidențial – dacă există așa ceva – nu poate ajunge la completul de judecată desemnat.

Informații clasificate,  fiind interzis a se discuta la judecată,  pot constitui un punct de plecare în alcătuirea unor probe pertinente,  la îndemâna oricui.

Materialele urmăririi penale fiind supuse direct verificării și evaluării completului de judecată și fiind cunoscute de la dosar părților interesate,  citirea lor în instanță și posibilitatea părților de a le discuta,  folosirea lor la soluționarea cauzei nu constituie o încălcare  a principiului nemijlocirii atunci când la soluționarea cauzei s-ar lua în considerare acte care nu aparțin  nici materialelor urmăririi penale,  nici celor realizate prin cercetarea judecătorească și care nu au fost deci supuse discuției orale a părților și controlului activ în ședință al controlului completului de judecată[1].


[1] Vintilă Dongoroz,  Judecata,  în „Explicații teoretice ale  Codului de procedură penală român” Partea specială,  vol. II,  de Vintilă Dongoroz ș. a. ,  Ed. Academiei,  București,  1976,  pp. 132-133

12 ianuarie 2021

Dorin Ciuncan


[1] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României,  M. Of. nr. 183 din   3 martie 2004

[2] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală,   M. Of. nr. 177 din   26 februarie 2018

[3] Decizia nr. 22/2018.  prin sintagma “excluderea probei”,se înțelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

[4] Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală

[5] angajații Serviciului Român de Informații nu pot fi considerate organe de cercetare penală speciale totuși ei pot acorda însă sprijin la efectuarea anumitor activități de cercetare penală, pentru infracțiuni privind securitatea națională prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. Protocoalele  (Protocol de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații nr. 7505 din 29.03.2018, https://www.sri.ro/assets/img/news/protocol-de-cooperare/.) au condus într-o oarecare măsură la extinderea limitele competenței organelor de cercetare penală speciale din cadrul Serviciului Român de Informații și crearea așa zisului câmp tactic intitulat de către generalul Dumitru Dumbravă șeful Direcției juridice a Serviciului Român de Informații (  Valerian VlangărCompetența organelor de cercetare penală speciale – reglementări actuale și perspective,  Revista „Universul Juridic”  nr. 8/2020). Cu toate că există Ordinul Ministerului Public nr. 90 din 21.05.2014 prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește reguli clare în ceea ce privește procedura de acordare a avizului conform pentru funcționarea organelor de cercetare penală ale poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, la nivelul Ministerului Apărării Naționale nu au fost elaborate norme privind condițiile de desemnare a ofițerilor care pot avea calitatea de organe de cercetare penală speciale.

[6] Curtea Constituțională Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 

[7] http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/protocol_declasificat_sri_piccj_iccj.pdf.

[8] Protocolul PICAJ2440/C/8/12/2016 ,,  sri 9331/7/12 şi-a încetat efectele prin atingerea scopului pentru care a fost semnat, și anume la 18 septembrie 2012 http://www.mpublic.ro/ro/content/c_18-06-2018  V și https://www.dir.org.ro/statul-paralel-un-protocol-secret-ilegal-semnat-intre-sri-si-parchetul-general-in-2016/ referitor la data încetării efectelor.

[9] V Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp c Elveției, (§ 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras c Spaniei (§ 46)].

[10] În excepție se susține că noțiunea de “sprijin tehnic” reprezintă porți prin care serviciile secrete pătrund în activitatea de urmărire penală. Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 § 49

[11] Art. 3 din Ordinul viceprim-ministrul, ministrul afacerilor interne nr. 64 din 1 iulie 2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal,  M. Of. nr. 500 din   7 iulie 2015

[12] cf Curtea Constituțională , Decizia 16/2018  . M. Of. nr. 927 din data de 2 noiembrie 2018

[13] Curtea Constituțională ,  Decizia  nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală,  M. Of. nr.  529 din  6 iulie 2017

[14]  în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006,  M. Of. nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, M. Of.  nr. 309 din 9 mai 2012

[15] V și D. Ciuncan,  Supraveghere tehnică,   revista „Universul Juridic”,  nr. 1/2015

[16] de exemplu Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of.  nr. 599 din 5 august 2016, §23,

[17] Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Răducu îc României, § 91

[18]  Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunțată în Cauza Liberty și alții c Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 56. CEDO a statuat că înregistrările video intră în sfera noțiunii de viață privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunțată în Cauza Perry c Regatului Unit al Marii Britanii, § 4. De asemenea, intră în sfera noțiunii de viață privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Allan c Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, pronunțată în Cauza Khan c Regatului Unit al Marii Britanii, § 25)

[19] Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of.  nr. 433 din 28 iunie 2010

[20] CEDO,  Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru c României, §§ 67, 69

[21] CEDO,  Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunțată în Cauza Pruteanu c României, §§ 48 şi 50); Curtea Constituțională ; Curtea Constituțională, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală

[22] Judecător Sanda Frunză Grefier Laura Bondar , Experți coautori,   Ghid practic managementul activității grefierului în procesul penal: 2016,   http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1821/Ghid%2

[23] ibidem

Leave a Reply