A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte[1].

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.

Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.

Potrivit art. 6 din Codul de procedură penală , dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, plecându – se de la ideea că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.

Procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.

În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial,   procurorii sunt obligaţi  – sub sancţiune disciplinară  – să păstreze materialele respective în incinta   parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de regulament[2].

Urmărirea nu este secretă, ci confidenţial,  fără publicitatea specifică judecăţii; nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii[3].

De aceea apreciem că, mai înainte de publicarea  informaţiei privind un anume făptuitor este necesară îndeplinirea paşilor privind încunoştinţarea  aceleiaşi persoane despre faptul că asupra sa (a început să) se desfăşoară o activitate de cercetare penală; de asemenea, este necesară încunoştinţarea despre fapta pentru care este cercetat, chiar încadrarea juridică a acesteia .

Credem că nu este permisă informarea opiniei publice prin comentarea faptei în sine mai înainte de a se fi terminat urmărirea penală,  respectiv acordarea de detalii privind modul concret de săvârşire a unui infracţiuni.

Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă[4].

Totodată,  alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede că “Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în acest  moment, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii, întrucât noţiunea  de “acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni[5].

Potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie[6].

Începerea urmăririi penale se dispune in personam imediat ce există suficiente date ce duc la determinarea   autorului infracţiunii.

Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

În schimb,  prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. Din interpretarea art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rezultă că un câmp de aplicare acoperă atât persoanele fizice,  cât şi cele juridice.

Dar articolul 6 § 2 al convenţiei nu poate fi invocat spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs; textul impune însă ca ele să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie:

„38.   Freedom of expression, guaranteed by Article 10 (art. 10) of the Convention, includes the freedom to receive and impart information.  Article 6 para. 2 (art. 6-2) cannot therefore prevent the authorities from informing the public about criminal investigations in progress, but it requires that they do so with all the discretion and circumspection necessary if the presumption of innocence is to be respected[7].”

De aceea, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public,  se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale (sau disciplinare), dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare , precum şi  informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora  nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.  Comunicarea trebuie să nu reprezinte în fapt o declaraţie de vinovăţie care ar incita publicul să creadă în aceasta, să nu prejudicieze aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi.

De asemenea, informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care nu afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice, imaginea unei persoane fizice sau juridice.

Rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului  este numai acela de a determina dacă rezultatele sistemului ales în această materie răspund exigenţelor art. 6. În situaţia în   care reclamantul a fost lăsat să se apere singur, neasistat, în faţa celei mai înalte instanţe de apel, sunt încălcate   cerinţele art. 6.

Interesele justiţiei impun ca reclamantul să beneficieze de asistenţă juridică.   Fără o astfel de asistenţă, foarte puţine persoane sunt capabile să-şi „prezinte cazul într-o manieră adecvată” (cauza Quaranta c. Elveţiei, Hotărârea din 24 mai 1991, § 36) şi să aducă „o contribuţie efectivă la procedurile respective” (cauza Granger c. Regatului Unit, Hotărârea din 28 martie 1990, §47). Această constatare este valabilă în toate fazele procedurilor.  Trebuie să se observe, prin urmare, că asistenţa juridică este necesară nu numai în scopul „examinării chestiunilor de drept” (cauza Pakelli c. Germaniei, Hotărârea din 25 aprilie 1983, § 38), în sens restrâns, ci şi pentru că este de natură să garanteze că faptele sunt constatate, înţelese şi apreciate de o manieră juridică pertinentă. Sarcina probei, în sensul că interesele justiţiei impun asistenţa unui avocat, nu poate aparţine acuzatului. Dacă acesta nu a renunţat conştient şi liber la asistenţă, nu putem, în mod legitim, să-l privăm de o astfel de asistenţă decât dacă s-a demonstrat în mod clar şi convingător că interesele justiţiei nu impun în cauza respectivă asistenţa (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1994 Cauza Boner c. Regatului Unit.)

Articolul  6 din Convenţie impune ca persoana acuzată să poată beneficia de asistenţa unui avocat din primele stadii ale interogatoriilor de la poliţie. Aceste drept, pe care Convenţia nu îl enunţă în mod distinct, poate fi supus, totuşi, unor restricţii, pentru motive serioase. Problema, în fiecare caz în parte, este dacă restricţia, analizată prin raportare la întreaga procedură, l-a privat pe acuzat de un proces echitabil, în cauză, interzicerea dreptului de acces al reclamantului la un avocat pe durata primelor 48 de ore ale privării sale de libertate s-a efectuat pe considerentul că poliţia a avut motive rezonabile să creadă că exercitarea acestuia ar împiedica strângerea de informaţii cu privire la comiterea actelor de terorism sau ar face mult mai dificilă prevenirea unor astfel de acte.   La începutul interogatoriilor de la poliţie, persoana acuzată este confruntată cu o dilemă fundamentală legată de apărarea sa: dacă alege să păstreze tăcerea, legea internă permite reţinerea de concluzii în defavoarea sa din această tăcere, iar dacă optează pentru a rupe tăcerea în cursul interogatoriilor, el riscă să îşi compromită apărarea, fără a înlătura în mod obligatoriu posibilitatea tragerii de concluzii în defavoarea sa.

În aceste condiţii, noţiunea de echitate consacrată de art. 6 din Convenţie impune ca acuzatul să beneficieze de serviciile unui avocat încă din primele faze ale interogatoriilor de la poliţie. A refuza acest acces timp de 48 de ore, în situaţia în care drepturile apărării pot fi prejudiciate într-un mod ireparabil, este, indiferent de justificare, incompatibil cu drepturile pe care art. 6 le recunoaşte acuzatului (C.E.D.O., Hotărârea din 8 februarie 1996 Cauza John Murray c. Regatului Unit. C.E.D.O., Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia c. Elveţiei))

Prevederile § 3 al art. 6 din Convenţie relevă necesitatea acordării unei atenţii speciale notificării „acuzaţiei” către persoana urmărită. Actul de acuzare joacă un rol important în cadrul urmăririi penale: de la acel moment inculpatul este oficial notificat în scris cu privire la baza juridică a acuzaţiilor ce-i sunt aduse (cauza Kamasinski c. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, § 79). Curtea reaminteşte că echitatea procedurii trebuie apreciată în contextul întregii proceduri (a se vedea, de exemplu, cauza Miailhe c. Franţei, nr. 2, Hotărârea din 26 septembrie 1996, § 43, şi cauza Imbrioscia c. Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, § 38). Articolul 6 § 3 din Convenţie recunoaşte acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza” acuzaţiei, şi anume actele de care este acuzat şi în baza cărora este fundamentată acuzaţia, ci şi calificarea juridică a acestora, într-o modalitate detaliată (a se vedea cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei, Hotărârea din 25 martie 1999, § 51 , C.E.D.O., Hotărârea din 1 martie 2001 Cauza Dallos c. Ungariei)

Alte cerinţe ale art. 6, în special cele din § 3, pot, de asemenea, să fie relevante înainte ca o cauză să fie trimisă în faţa instanţei de judecată, dacă şi în măsura în care nerespectarea lor iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului. Deşi recunoaşte oricărui acuzat dreptul de a se apăra el însuşi sau prin apărător, art. 6 § 3 nu precizează condiţiile de exercitare a acestui drept.  Modalităţile de aplicare a art. 6 § 1 şi 3 în timpul urmăririi penale depind de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei, pentru a stabili dacă scopul art. 6 – procesul echitabil – a fost sau nu atins, analizându-se în acest sens ansamblul procedurilor interne aplicate în cauza respectivă. Nu s-a încălcat principiul procesului echitabil în situaţia în care reclamantul nu a fost asistat de apărător pe durata câtorva interogatorii în faţa poliţiei şi a procurorului în timpul urmăririi penale – deoarece nu a fost solicitată prezenţa unui apărător nici din partea acuzatului şi nici a autorităţilor în timpul urmăririi penale apărătorul numit ulterior nu a contestat procedura derulată anterior şi la următoarele interogatorii acesta nu a contestat niciun aspect de fond sau de procedură, iar în timpul judecăţii instanţele l-au audiat pe acuzat în prezenţa avocatului său, care a avut posibilitatea combaterii concluziilor acuzării (C.E.D.O., Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia c. Elveţiei)

Chiar dacă, în fond, reclamantul nu a fost supus unor rele tratamente, iar recunoaşterea acuzaţiilor a fost voluntar făcută de către acesta, faptul că a fost privat de asistenţă juridică pentru mai mult de 48 de ore, iar declaraţiile de recunoaştere au fost făcute la sfârşitul primelor 24 de ore ale privării sale de libertate şi au devenit elementul cheie ale rechizitoriului şi, ulterior, ale condamnării, constituie încălcări ale art. 6 § 1 şi 3 din Convenţie (C.E.D.O., Hotărârea din 6 iunie 2000 Cauza Magee c. Regatului Unit.)

Informaţiile „detaliate” la care se referă prevederile § 3 al art. 6 din Convenţie trebuie să conţină suficiente date pentru a se permite acuzatului să-şi pregătească apărarea, fără a se menţiona, în mod necesar, şi probele pe care se bazează aceste acuzaţii (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Decizia cu privire la admisibilitatea cererii nr. 23369/94, din 6 septembrie 1995 Cauza Luigi Sacramati c. Italiei) Vezi şi http://legeaz.net/cpp-cod-procedura-penala/art-6

Neprezentarea unor probe relevante, probe secrete, analiza ex parte de probe  care nu au fost prezentate judecătorilor. În cauza Botmeh şi Alami împotriva Regatului Unit,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra),  la 15 mai 2007,   a decis că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie prin neprezentarea unor probe secrete.

În Common law, procurorul are obligaţia de a desecretiza orice probe care au avut sau pot avea un efect asupra acuzaţiilor aduse. Această obligaţie se extinde la orice declaraţie anterioară, scrisă sau orală, a unui martor al acuzării care este contrară probelor oferite de respectivul martor la proces şi la afirmaţiile oricăror martori potenţial favorabili apărării (§ 20).

În decembrie 1981, procurorul general a emis linii directoare care nu aveau forţă de lege, în ceea ce priveşte excepţiile de la obligaţia prevăzută de Common law de a prezentare pentru apărare dovada unei posibile asistenţe acordate [(1982)74 Crim App 302 – “Linii directoare”]. Conform Liniilor directoare, obligaţia de desecretizare era supusă unei puteri discreţionare pentru avocatul acuzării de a ascunde probe relevante în cazul în care intra în una dintre categoriile stabilite la pct. 6. Una dintre aceste categorii (6[iv)]) era cea a documentelor “sensibile”, pentru care, din această cauză, nu era în interesul public să fie desecretizate. “Documentele sensibile”   ,  printre altele,   vizează chestiuni legate de securitatea naţională (Cauza Botmeh şi Alami , § 21 ).

Principala cauza privind desecretizarea, la momentul procesului reclamanţilor, o reprezenta hotărârea curţii de apel în cauza R. împotriva Keane [(1994) 1 WLR 746]. Pronunţându-se în cauză, Preşedintele Înaltei Curţi (Lord Chief Justice) a afirmat că acuzarea trebuia să prezinte judecătorului doar acele documente pe care le considera ca probe, dar pe care nu dorea să le facă publice din motive de imunitate pentru interes public. Probele “materiale” erau definite ca probele care puteau fi văzute, “la o apreciere sensibilă din partea acuzării: (1) ca relevante sau posibil relevante pentru o chestiune în cauză; (2) ca invocând sau putând invoca o nouă chestiune, a cărei existenţă nu este evidentă din proba pe care acuzarea propune să o folosească; (3) ca adresând o perspectivă reală (spre deosebire de ireal) de a oferi un indiciu cu privire la probele care se încadrează la (1) sau (2)”.

După ce judecătorul intră în posesia probelor, acesta trebuie să obţină un echilibru între interesul public în nedesecretizare şi importanţa documentelor pentru chestiunile de interes, sau care pot fi de interes, pentru acuzat. Dacă probele disputate pot dovedi nevinovăţia inculpatului sau pot evita o eroare judiciară, echilibrul s-a manifestat în mod ferm în favoarea desecretizării lor. Atunci când, pe de o parte, probele în cauză nu îi sunt utile acuzatului, ci, în fapt, acuzării, echilibrul se manifestă în mod evident în favoarea nedesecretizării.

25.  The leading case on disclosure at the time of the applicants’ trials was the judgment of the Court of Appeal in R. v. Keane ([1994] 1 WLR 746). The Lord Chief Justice, giving the judgment of the court, held that the prosecution should put before the judge only those documents which it regarded as material but wished to withhold on grounds of public interest immunity. “Material” evidence was defined as evidence which could be seen, “on a sensible appraisal by the prosecution: (1) to be relevant or possibly relevant to an issue in the case; (2) to raise or possibly raise a new issue whose existence is not apparent from the evidence which the prosecution proposes to use; (3) to hold out a real (as opposed to fanciful) prospect of providing a lead on evidence which goes to (1) or (2)”.

26.  Once the judge was seized of the material, he or she had to perform the balancing exercise between the public interest in non-disclosure and the importance of the documents to the issues of interest, or likely to be of interest, to the accused. If the disputed material might prove the defendant’s innocence or avoid a miscarriage of justice, the balance came down firmly in favour of disclosing it. Where, on the other hand, the material in question would not be of assistance to the accused, but would in fact assist the prosecution, the balance was likely to be in favour of non-disclosure.

Ulterior, cerinţele de desecretizare au fost stabilite într-o structură statutară. Conform Actului privind procedura şi ancheta penală (Criminal Procedure and Investigations Act ) din 1996, care a intrat imediat în vigoare în Anglia şi Wales, după obţinerea Avizului regal din 4 iulie 1996, acuzarea trebuie să realizeze “desecretizarea principală” a tuturor probelor nedescretizate anterior care, în opinia procurorului, pot compromite cauza pentru acuzare.

În argumentele reclamanţilor, jurisprudenţa Curţii a stabilit că procedura ex parte, adoptată de dreptul intern englez, era o abatere considerabilă de la principiile justiţiei adverse inter partes, care trebuiau însoţite de garanţii care asigurau drepturile apărării; şi, în plus, curtea de apel nu îşi putea permite aceleaşi protecţii împotriva lipsei de echitate, precum judecătorul. În consecinţă, atunci când probe relevante au fost ascunse din motive de imunitate în interes public fără a fi întâi prezentate judecătorului, are loc o încălcare a art. 6 care nu poate fi remediată prin desfăşurarea unei audieri ex parte în apel. În plus, conform jurisprudenţei Curţii, judecătorul era puternic implicat în caz şi avea datoria de a revizui propriile hotărâri referitoare la desecretizare pe măsură ce anumite chestiuni apăreau pe parcursul procedurii. Acesta a avut o viziune de ansamblu a probelor şi a argumentelor prezentate de părţi instanţei. Pe de altă parte, curtea de apel se limita la analiza transcrierilor rezumatelor şi selecta elemente de probă. Prin urmare, în ceea ce priveşte o cerere ex parte, curtea de apel depindea de avocatul acuzării pentru a identifica chestiunile cu potenţială relevanţă într-o mai mare măsură decât judecătorul atunci când analiza o cerere ex parte înainte şi în timpul procedurii. În absenţa unui avocat special numit pentru a proteja interesele persoanei acuzate, procedura ex parte în faţa curţii de apel nu a fost suficient compatibilă cu cerinţele procedurii adverse şi ale egalităţii armelor, nici nu include garanţii adecvate pentru reclamanţi (Cauza Botmeh şi Alami,   §  32).

32.  In the applicants’ submission, the Court’s case-law established that the ex parte procedure adopted by English domestic law was a substantial departure from the principles of inter partes adversarial justice, which had to be accompanied by guarantees which secured the rights of the defence; and further, that the Court of Appeal was not in a position to afford the same safeguards against unfairness as the trial judge. Accordingly, where relevant evidence had been withheld on public interest immunity grounds without first having been placed before the trial judge, there would be a breach of Article 6 which could not be remedied by the conduct of the ex parte hearing on appeal. Again, according to the Court’s case-law, the trial judge was intimately involved in the case, and was under a duty to review his rulings on disclosure as issues emerged during the trial. He had an overview of the evidence and of the arguments advanced by the parties to the jury. The Court of Appeal, on the other hand, was confined to a consideration of transcripts of the summing-up and selected parts of the evidence. On an ex parte application, the Court of Appeal was, therefore, dependent upon prosecution counsel to identify the issues of potential relevance to a far greater extent than was the trial judge when considering an ex parte application before and during the trial. In the absence of a specially appointed advocate to protect the interests of the accused, the ex parte procedure before the Court of Appeal did not sufficiently comply with the requirements of adversarial proceedings and equality of arms, nor incorporate adequate safeguards for the applicants.

Cu privire la fond,  Curtea reaminteşte că garanţiile de la art. 6 § 3 sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la § 1 (a se vedea, Edwards vs Regatului Unit, hotărârea din 25 noiembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 33).

În cauza Rowe şi Davis, Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 § 1 în temeiul faptului că anumite probe, care puteau fi folosite pentru a submina credibilitatea martorilor cheie ai acuzării, au fost ascunse de acuzare atât apărării, cât şi judecătorului din prima instanţă, nedesecretizarea lor din motive de imunitate în interes public fiind ulterior dispusă de curtea de apel în urma unei audieri ex parte. Curtea nu a considerat că această procedură în faţa instanţei de apel era suficientă pentru a repara lipsa de echitate a procesului, cauzată de absenţa oricărei cercetări amănunţite a informaţiei nedivulgate de judecător. Spre deosebire de acesta din urmă, care a asistat la depoziţiile martorilor şi cunoştea foarte bine toate probele şi chestiunile din cauză, judecătorii curţii de apel depindeau, în înţelegerea lor, de posibila relevanţă a probelor nedivulgate în transcrierile audierilor Crown Court şi de prezentarea chestiunilor de către avocatul acuzării.

În Dowsett împotriva Regatului Unit, nr. 39482/98, CEDO 2003-VII, din proprie iniţiativă, acuzarea a decis nedivulgarea probelor materiale apărării la proces. O parte din aceste probe au fost ulterior divulgate înainte de audierea în apel, dar Curtea a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din cauză că o serie de probe materiale erau în continuare ascunse pe motiv de imunitate în interes public şi nu au fost nici măcar prezentate curţii de apel într-o procedură ex parte.

Din contră, nu a fost identificată nicio încălcare în Jasper împotriva Regatului Unit (GC), nr. 27052/95 sau în Fitt împotriva Regatului Unit (GC), nr. 29777/96, ambele CEDO 2000-II, unde acuzarea a prezentat toate probele materiale pe care dorea să le ascundă în faţa judecătorului, ex parte, pentru ca acesta să se pronunţe cu privire la desecretizare. În Edwards,  şi I.J.L., G.M.R. şi A.K.P. vs Regatului Unit, nr. 29522/95, 30056/96, 30574/96, CEDO 2000-IX, cerinţele art. 6 § 1 au fost respectate din cauză că, în fiecare caz, deşi acuzarea a ascuns probe materiale în primă instanţă, a avut loc o desecretizare completă înaintea audierii în apel, iar curtea de apel a putut evalua impactul nedesecretizării anterioare în lumina argumentelor complete şi informate ale apărării (Cauza Botmeh şi Alami , § 41).

În Cauza Botmeh şi Alami, înainte şi pe parcursul procesului reclamanţilor, Serviciile Secrete ale Regatului Unit (United Kingdom Security Service ) dispuneau de probe de la un “agent sursă” conform cărora o organizaţie teroristă, fără legătură cu reclamanţii, încerca să obţină informaţii cu privire la posibilitatea organizării unui atentat cu bombă la Ambasada Israelului. Informaţiile corelate primite după atentatul cu bombă indicau că, în fapt, nu fusese opera unei organizaţii teroriste. Documentul care conţinea această informaţie (“primul document”) nu a fost prezentat procurorilor care au condus procesul împotriva reclamanţilor, şi că, prin urmare, nu a fost prezentat de acuzare judecătorului pentru ca acesta să se pronunţe cu privire la necesitatea desecretizării sale. Unul dintre celelalte două documente care proveneau din aceeaşi sursă care, totuşi, nu se refereau la informaţia din primul document, a fost prezentat judecătorului pe parcursul audierii de desecretizare (Cauza Botmeh şi Alami , § 42).

Probele nedesecretizate au fost iniţial analizate de curtea de Apel într-o audiere ex parte, anterior acordării permisiunii de a introduce apel. La începutul audierii apelului pe fond, curtea de apel, într-o componenţă diferită, a audiat inter partes argumentele referitoare la procedura care trebuia urmată în vederea pronunţării unei sentinţe cu privire la pretenţia Coroanei de imunitate în interes public, înainte de a decide să examineze probele într-o audiere ex parte. Reclamanţii nu au fost reprezentaţi pe parcursul acestei audieri nici de propriul avocat, nici de un avocat special numit şi verificat (a se vedea, Edwards şi Lewis împotriva Regatului Unit [GC], nr. 39647/98 şi 40461/98, pct. 43-45, CEDO 2004-X). Cu toate acestea, în urma audierii privind desecretizarea şi cu mult înainte de audierea reluată în apel, curtea de apel a divulgat reclamanţilor un rezumat al informaţiilor incluse în primul document, precum şi o listă a evenimentelor care au dus la faptul că probele nedesecretizate nu au fost prezentate judecătorului. În hotărârea sa din 1 noiembrie 2001, curtea de apel a observat faptul că, cu excepţia probelor care au fost prezentate reclamanţilor în rezumat, nu a fost prezentat niciun element semnificativ în faţa instanţelor, care să nu fi fost prezentat judecătorului. Reclamanţilor li s-a oferit ocazia completă de a prezenta argumente cu privire la probele care au fost desecretizate în rezumat şi cu privire la semnificaţia acestora pentru chestiunile ridicate de prezenta cauză. Pe baza argumentelor prezentate, curtea de apel a stabilit că reclamanţii nu au făcut obiectul niciunei nedreptăţi prin faptul că nu li s-a permis accesul la probele nedesecretizate în cauză, având în vedere că probele nu adăugau nimic semnificativ celor desecretizate la proces şi că apărarea nu a făcut nicio încercare, la proces, să profite, prin prezentarea lor sub orice formă în faţa juraţilor, a probelor similare care au fost desecretizate la proces.

43. The undisclosed material was first considered by the Court of Appeal in an ex parte hearing prior to the grant of leave to appeal. At the commencement of the hearing of the substantive appeal, the Court of Appeal, in a different composition, heard inter partes submissions on the procedure to be followed in ruling on the Crown’s claim for public interest immunity, before deciding to examine the material in an ex parte hearing. The applicants were not represented during this hearing, either by their own counsel or by a specially appointed, security-cleared, counsel (see Edwards and Lewis v. the United Kingdom ([GC], nos. 39647/98 and 40461/98, §§ 43-45, ECHR 2004-X). However, following the disclosure hearing and well in advance of the resumed appeal hearing, the Court of Appeal disclosed to the applicants a summary of the information contained in the first document, as well as an account of the events which had resulted in the fact that the undisclosed material had not been placed before the trial judge. In its judgment of 1 November 2001, the Court of Appeal observed that, save for the material which was given to the applicants in summary form, there was nothing of significance before the court which had not been before the trial judge (see paragraph 18 above). The applicants were given a full opportunity to make submissions on the material which had been disclosed in summary form and on its significance to the issues raised by the case. On the basis of the submissions made, the Court of Appeal concluded that no injustice had been done to the applicants by not having access to the undisclosed matter at trial, since the matter added nothing of significance to what was disclosed at trial and since no attempt had been made by the defence at trial to exploit, by adducing it in any form before the jury, the similar material which had been disclosed at trial.

Având în vedere măsura în care probele ascunse au fost desecretizate reclamanţilor de către curtea de apel, faptul că instanţa a putut considera impactul noilor probe asupra siguranţei condamnării reclamanţilor în lumina argumentelor detaliate oferite de avocatul apărării şi a faptului că, în opinia instanţei, probele nedesecretizate nu adăugau nimic semnificativ elementelor deja desecretizate la proces, Curtea consideră că această cauză este foarte similară cauzelor Jasper şi Fitt, Edwards şi I.J.L., G.M.R. şi A.K.P. şi cauzelor Rowe şi Davis, Atlan sau Dowsett şi că neprezentarea probelor nedesecretizate în faţa judecătorului a fost, în anumite circumstanţe ale cauzei, remediată de procedura ulterioară în faţa curţii de apel.

Prin urmare, în speţă, nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a patra, Hotărârea din 7 iunie 2007 în Cauza Botmeh şi Alami vs Regatului Unit, Definitivă la 7 septembrie 2007, [Cererea nr. 15187/03], http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197,trad csm1909, www.ier.ro, vezi și Edwards vs Regatului Unit, Hotărârea din 25 noiembrie 1992, Rowe şi Davis vs Regatului Unit [GC], nr. 28901/95, CEDO 2000-II, Atlan vs Regatului Unit, nr. 36533/97, 19 iunie 2001, Edwards şi Lewis vs Regatului Unit [GC], nr. 39647/98 şi 40461/98, pct. 43-45, CEDO 2004-X ). .

În speţă, nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie, întrucât probele secrete au fost prezentate unui judecător, care deși în mod necontradictoriu, a apreciat asupra interesului public pentru clasificare, considerându-le ca fiind probe nesemnificative, neconcludente în judecata cauzei, depășirea procedurii legale fiind remediată în recurs.

În   Codul nou de procedură penală  există dispoziții privind nepublicitatea ședinței de judecată. Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei (alin. 3 al art. 352 din Codul de procedură penală al  României din  1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010).

Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii.

În timpul cât şedinţa este nepublică, nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este autorizată de instanţă.

În tot timpul cât judecata se desfăşoară în şedinţă nepublică, dosarul cauzei nu este public. Părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauză au dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului.

Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului. Încălcarea acestei obligaţii poate fi sancţionată cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 10.000 lei, cu excepţia situaţiilor în care această divulgare nu constituie infracţiune.

Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente sau a martorilor.

Toate actele dosarului, cu excepţia celor clasificate, potrivit legii, sunt publice, cu respectarea protecţiei datelor cu caracter personal şi a vieţii private a subiecţilor procesuali (alin. 10).

În cazul în care informaţiile clasificate cuprinse în dosar sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului.

Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Formulările nu sunt la adăpost de orice critică,  fiind de natură a ridica mai multe probleme în aplicare.

Dosarul cauzei nu este public (cf alin. 7), dar toate actele – probe sunt obligatoriu depuse la dosar, care a fost înregistrat la administrația instanței. Lipsa reglementării situației anterioare nu însemnă ca actele clasificate, în totalitatea lor, ar lipsi din opis.

Este utilă definirea intereselor de stat, și explicarea modului în care s-ar putea aduce atingere acestora, sau a caracterului esenţial al unor informații utile  pentru soluţionarea cauzei, pentru evitarea exceselor.

În cazul existenței unor acte clasificate, se presupune existența lor ab initio la dosar, situație în care deja este tardivă secretizarea lor acum,  și respectiv doar pentru  o anumită parte a judecării cauzei. Înțelegem că suntem în prezența unor desecretizări ulterioare, ședința devenind publică.

Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, dar pentru perioada anterioară dispozițiile procedurale trebuie căutate în altă parte, dar în nici un caz într-un act cu valoarea unui simplu regulament de organizare a registraturii. Instanţa poate interzice publicarea sau difuzarea, dacă  nu s-a produs încă; pentru că publicarea și/sau difuzarea pot fi separate, acțiuni cu subiecți distincți.

Alineatul 11 trebuie citit că, în cazul în care informaţiile clasificate cuprinse în dosar sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită,  din oficiu, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Apărătorul inculpatului nu are de unde să știe de valoarea esențială a informațiilor pentru construirea apărării.

Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate (și deci nedeclasificate) apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Se înțelege că procurorul nu are nici un rol.

Articolul 6 § 1 CEDO prevede că organele procuraturii trebuie să prezinte apărării  toate probele materiale  aflate în posesia lor, atât pentru, cât și împotriva acuzatului (a se vedea, mutatis mutandis, Rowe şi Davis,  § 60, Natunen vs Finlanda, §39).

It is a fundamental aspect of the right to a fair trial that criminal proceedings, including the elements of such proceedings which relate to procedure, should be adversarial and that there should be equality of arms between the prosecution and defence. The right to an adversarial trial means, in a criminal case, that both prosecution and defence must be given the opportunity to have knowledge of and comment on the observations filed and the evidence adduced by the other party. In addition Article 6 § 1 requires that the prosecution authorities disclose to the defence all material evidence in their possession for or against the accused .

Exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza – inclusiv probele – în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său (C.E.D.H. , Cameră,  hot. din 27 octombrie 1993, Dombo Beheer B.V. vs Olanda).

Dreptul la divulgarea probelor relevante nu este un drept absolut. În orice procedură penală ar putea exista interese concurente, cum ar fi securitatea naţională sau necesitatea de a proteja martori la un risc de represalii sau pentru a păstra metodele secrete de investigare a infracţiunilor, lucruri care trebuie să fie cântărite în raport cu drepturile celui acuzat, dar , în această fază, numai de un judecător.

Credem că, pentru a fi respectat art. 6 CEDO, procurorul ar trebui să aibă obligația de a prezenta probe clasificate unui judecător anterior fondului.

În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată (alin. 4 al art. 3 din Codul nou de procedură penală ), pentru că asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi a legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii.

Separarea funcţiilor judiciare   este reglementă în  art. 3  din Codul nou de procedură penală.

Deci, instanţa de fond  – așa cum arată locul reglementării – nu este aceea care să solicite ea,  din oficiu, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Problema informațiilor esențiale clasificate ar trebui deja soluționată când se trece la judecata în fond. Nu au cum să mai existe informații  esențiale clasificate în dosarul fondului. Dar oare judecătorul de cameră preliminară nu atinge fondul în acest fel? Nu știu unde să-mi mai pun inelul, aș veni fără el,  dar ah ce situație îngrozitoare ! – Pablo Neruda dixit.

Apărătorul inculpatului nu are de unde să știe de valoarea esențială a informațiilor pentru construirea apărării.

Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea nu pot servi la aflarea adevărului pentru că nu pot fi nici măcar invocate ca atare, ele nu există , ele nu au cum să fie coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. De aceea, procurorul trebuie să își bazeze rechizitoriul numai pe ceea ce s-ar putea dovedi util unei soluții. Și este foarte greu !

De la început, înainte de faza de judecată, procurorul nu trebuie să alcătuiască dosarul depunând informaţii clasificate – care, prin definiție, nu sunt publice –  și nu pot fi deci nici esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Organul de urmărire penală trebuie să folosească toate tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare permise de lege ( de exemplu, art. 138 153 din Codul nou de procedură penală ) în scopul strângerii de probe legale în cadrul procesului penal.

Separat, o reglementare privind securitatea națională nu se suprapune   procedurii penale, nu are a completa codul cu nimic, ea având cu totul și cu totul un alt rol. A nu se aștepta vreo completare/lămurire de la legea SRI.


[1] Curtea Constituţională,  dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  297/1996, dec. nr. 16/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  136/1999 şi nr. 69/1994

[2] Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul, Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005, pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  815 din 8 septembrie 2005, articolul 15. http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd

[3] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice. . .,vol. II, p. 24. Anul apariţiei lucrării este 1976

[4] Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19

[5] CEDH, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti ,  10 decembrie 1982 ; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989. Punerea sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune  –  cu consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte (Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004 , § 115; Reinhardt, Slimane – Kaid, hotărârea din 31 martie 1998, § 93)

[6] Curtea Constituţională, decizia nr. 210 din 26 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  110 din 5 martie 2001

[7] CEDH, Allenet de Ribemont v. France, 10/02/1995, § 38. O sinteză în  V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului , ed.a 5-a ,2005,IRDO, p.316-318.

Leave a Reply