EROARE GRAVĂ DE FAPT

EROARE GRAVĂ DE FAPT

Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs.

Cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare (V. Dongoroz, Judecata, în “Explicații teoretice ale Codului de procedură penală , Partea specială”, vol. VI, 2003, pp. 213 sqq  ; Gr. Gr. Theodoru, Teoria și practica recursului penal, Editura Junimea, Iași, 2002, pp. 390 sqq: N. Jidovu, Drept procesual penal, pp. 516 sqq ; Dorin Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex ,2004, pp.347 sqq).

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi ( Art. 38514 din Codul de procedură penală ).

Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii:

1. respinge recursul, menţinând hotărârea atacată:

a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;

b) dacă recursul este nefondat;

2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi:

a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;

b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 11;

c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 3 – 5, pct. 6 teza a doua, pct. 7 – 10 şi pct. 21, şi rejudecarea de către instanţa competentă, în cazul prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 1.

(  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată);

d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 11 – 20, precum şi în cazul prevăzut în art. 3856 alin. 3 ( Art. 38515 din Codul de procedură penală ).

Codul de procedură penală , Legea Nr. 29 din 1968 (Codul de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 145 – 146 din 12 noiembrie 1968 și republicat în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 49 din 6 aprilie 1973) prevedea că  hotărârile sunt supuse casării , printre altele,  când s-a comis o eroare gravă de fapt.

Articolul  I   din  Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  677 din 7 august 2006  dispunea la pct. 186, că  la articolul 3859, punctul 18 va avea următorul cuprins: ” când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în ipoteza particulară a recurării hotărârilor pronunţate în apel pentru motivul greşitei aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că problema aplicării sau nu a dispoziţiilor art. 181 alin. 1 din Codul penal poate fi analizată în recurs.

În activitatea de judecată a instanţelor s-a ivit practică neunitară în aprecierea incidenţei cazului de casare prevăzut la art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în situaţia când se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 181 din Codul penal referitoare la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, prin modul în care a fost reglementat, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală poate fi invocat numai dacă eroarea gravă de fapt comisă a determinat reţinerea unei situaţii de fapt infirmate de probe în punctele ei esenţiale, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, iar nu şi atunci când se invocă încălcarea prevederilor art. 181 din Codul penal ca urmare a aprecierii necorespunzătoare a gradului de pericol social al faptei.

S-a argumentat că posibilitatea primei instanţe şi a celei de apel de a aprecia gradul de pericol social al faptei, pentru a se stabili dacă aceasta constituie sau nu infracţiune, scapă controlului în casare al instanţei de recurs, deoarece o asemenea situaţie, privind stricta aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal, excedează reglementării date în cuprinsul art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, prin care este limitată examinarea hotărârii supuse controlului judiciar numai sub aspectul comiterii unei eventuale erori grave în reţinerea faptelor, în măsura în care au avut drept consecinţă adoptarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală sunt incidente şi în cazul verificării în recurs de către instanţa de control judiciar a modului în care s-au aplicat prevederile art. 181 din Codul penal în legătură cu aprecierea gradului de pericol social al faptelor în raport cu susceptibilitatea lor de a fi considerate infracţiuni.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin conţinutul de ansamblu dat art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală, motivelor de casare ce se pot invoca în recurs li s-a imprimat un predominant caracter de drept, determinând, de regulă, desfiinţarea hotărârilor atunci când se constată greşita aplicare a dispoziţiilor legii, cazurile de apreciere necorespunzătoare a probelor şi faptelor fiind restrânse la două, enunţate limitativ la pct. 14 şi 18 din cadrul aceluiaşi alineat.

În acest sens, în reglementarea alineatului menţionat s-a prevăzut la pct. 14 că hotărârile sunt supuse casării nu numai în cazul când s-au stabilit pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci şi atunci “când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal”, iar la pct. 18, că există caz de casare “când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare”.

În raport cu acest conţinut al reglementării ce i s-a dat de legiuitor, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală presupune o eroare în stabilirea faptelor, care să fie atât de gravă încât să aibă drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite, de achitare sau de condamnare.

Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.

Prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Tocmai de aceea cenzura instanţei de control judiciar, ca instanţă de recurs, trebuie să urmărească atenta şi completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esenţială lămuririi cauzei să fie neverificabilă.

Or, eventualele constatări privind gradul de pericol social al unei anumite fapte pot fi consecinţa unor aprecieri determinate de raţionamente bazate pe erori esenţiale în reţinerea faptelor şi a împrejurărilor în care au fost comise ori care privesc persoana făptuitorului.

Cum astfel de erori se pot răsfrânge grav asupra justei reţineri a faptelor şi a gradului de pericol social al făptuitorului, cu consecinţa aplicării unui tratament penal inadecvat, trebuie să se aibă în vedere că însuşi scopul procesului penal, ca şi principiile aflării adevărului şi al rolului activ, astfel cum sunt reglementate în art. 1, 3 şi 4 din Codul de procedură penală, impun stabilirea realităţii în totalitatea sa, cu toate detaliile, având relevanţă în justa determinare a gradului de pericol social în accepţiunea prevederilor art. 181 din Codul penal.

Evident, numai pe baza aprecierii corecte şi complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele şi împrejurările cu reală semnificaţie pentru evaluarea gradului de pericol social în raport cu elementele la care se referă dispoziţiile art. 181 alin. 1 şi 2 din Codul penal.

De aceea, excluderea posibilităţii instanţei de recurs de a-şi exercita cenzura şi asupra modului în care instanţele ierarhic inferioare au apreciat conţinutul probelor în raport cu elementele ce pot duce la constatarea lipsei vădite de importanţă a unei anumite încălcări a legii, de natură a-i conferi lipsa pericolului social al unei infracţiuni, sau, dimpotrivă, la evidenţierea gradului de pericol social, cu consecinţa neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 181 din Codul penal, ar echivala cu lipsirea de conţinut a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, putând conduce astfel la denaturarea substanţială a scopului procesului penal şi la nesocotirea principiilor sale de bază.

Ca urmare, nu trebuie să prevaleze formalismul în interpretarea dispoziţiilor ce guvernează procesul penal, care ar putea echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se asigura o aparentă separare a situaţiilor de fapt de cele specifice de drept. Înfăptuirea interesului superior al justiţiei, acela de aflare a adevărului, şi impunerea respectului cuvenit legii fac necesar ca, în cadrul temeiului de casare înscris în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, să se examineze şi întregul ansamblu de împrejurări de ordin obiectiv sau subiectiv ce trebuie să stea la baza aprecierii incidenţei prevederilor art. 181 din Codul penal în raport cu cazul concret judecat.

În consecinţă, recursul în interesul legii, fiind fondat, urmează a fi admis şi a se stabili că dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că ele sunt incidente şi în ipoteza atacării cu recurs a hotărârilor pronunţate în apel, atunci când se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, neaplicarea acestor prevederi ale legii ( ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIILE UNITE – Decizia nr. 8 din 9 februarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  694 din 15/10/2009,  Dosar nr. 37/2008 )

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Creţu şi Laurenţa Creţu în Dosarul nr. 2.043/2006 al Tribunalului Timiş – Secţia penală.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca inadmisibilă, întrucât se critică o omisiune de reglementare care nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate.

Prin Încheierea din 21 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 2.043/2006, Tribunalul Timiş – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Creţu şi Laurenţa Creţu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece Codul de procedură penală a lăsat în afara reglementării eroarea instanţelor de recurs, iar eroarea gravă de fapt şi excesul de putere nu compensează absenţa unei legi privind erorile judiciare.

Tribunalul Timiş – Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei nu a precizat vreun motiv de ordin juridic care să justifice critica de neconstituţionalitate, limitându-se numai la menţionarea articolelor din Constituţie.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, deoarece cele două cazuri de casare prevăzute la art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală asigură judecarea cauzei în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, iar părţile se pot prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. În plus, dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu art. 129 din Constituţie, care atribuie exclusiv legiuitorului dreptul de a stabili cazurile exercitării căilor de atac, fără a contraveni regulilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Cazurile în care se poate face recurs. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prin Încheierea din 21 iunie 2006, dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 au fost modificate şi completate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. În prezent, textele de lege criticate au următorul cuprins: “Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...]

18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;

19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;”.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 52 alin. (3) referitoare la dreptul persoanei vătămate de a fi despăgubită patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, ale art. 124 referitoare la înfăptuirea justiţiei, ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitoare la dreptul oricărei persoane de a avea acces liber la justiţie, precum şi la dreptul părţilor la un proces echitabil, cu trimitere la dispoziţiile art. 6, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, la interzicerea discriminării şi la interzicerea abuzului de drept.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei nu formulează critici de neconstituţionalitate, ci consideră că prevederile art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală nu sunt de natură să asigure repararea erorilor judiciare comise de instanţele de recurs. Rezultă aşadar că se critică o omisiune de reglementare.

Curtea s-a mai pronunţat asupra unor excepţii de neconstituţionalitate ce vizau omisiuni de reglementare, statuând în mod constant că jurisdicţia constituţională nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite şi, de aceea, critica de neconstituţionalitate prin omisiune este inadmisibilă. Altminteri, un astfel de control ar reprezenta o ingerinţă în sfera atribuţiilor Parlamentului, care, potrivit art. 58 alin. (1) teza a doua din Constituţie, este unica autoritate legiuitoare a ţării ( Curtea Constituţională, DECIZIA Nr. 788 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  1.009 din 19 decembrie 2006).

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Creţu şi Daniel Creţu în Dosarul nr. 9.534/2004 al Tribunalului Timiş – Secţia penală.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, deoarece autorii excepţiei nu critică contrarietatea textelor legale cu dispoziţii ale Constituţiei, ci redactarea eliptică a acestora.

Prin Încheierea din 8 martie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 9.534/2004, Tribunalul Timiş – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Creţu şi Daniel Creţu în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui recurs în materie penală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece Codul de procedură penală a lăsat în afara reglementării eroarea instanţelor de recurs, iar eroarea gravă de fapt şi excesul de putere nu compensează absenţa unei legi privind erorile judiciare.

Tribunalul Timiş – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor sau ordonanţelor în vigoare, controlul neputând privi omisiuni legislative.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu creează nici un fel de discriminări între cetăţeni, ci instituie un tratament juridic egal pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie, părţile având acces neîngrădit la justiţie în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime. De asemenea, posibilitatea exercitării recursului numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, este determinată de necesitatea îndreptării erorilor de drept şi nu a celor de fapt. Părţile nu sunt împiedicate de nimic de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate, de a promova calea de atac a apelului şi de a se prevala de garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil.

Dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi ale art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt, în opinia Guvernului, relevante în soluţionarea excepţiei.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, deoarece cele două cazuri de casare prevăzute la art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală asigură judecarea cauzei în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, iar părţile se pot prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil. În plus, dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu art. 129 din Constituţie, care atribuie exclusiv legiuitorului dreptul de a stabili cazurile exercitării căilor de atac, fără a contraveni regulilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei, aplicându-se în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei, fără discriminări pe considerente arbitrare.

Avocatul Poporului mai arată că, în realitate, autorii excepţiei consideră neconstituţionale prevederile legale criticate pentru că nu prevăd şi alte motive de casare în afara celor expres şi limitativ menţionate la art. 3859 alin. 1 din Codul de procedură penală. Or, în legătură cu excepţiile de neconstituţionalitate care vizau omisiuni de reglementare, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Cazurile în care se poate face recurs, care au următorul conţinut: “Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...]

18. când s-a comis o eroare gravă de fapt;

19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;”.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 52 alin. (3) referitoare la dreptul persoanei vătămate de a fi despăgubită patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, art. 124 referitoare la înfăptuirea justiţiei, art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitoare la dreptul oricărei persoane de a avea acces liber la justiţie, precum şi la dreptul părţilor la un proces echitabil, cu trimitere la dispoziţiile art. 6, 14 şi 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, la interzicerea discriminării şi la interzicerea abuzului de drept.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, autorii excepţiei nu formulează critici de neconstituţionalitate, ci consideră că prevederile art. 3859 alin. 1 pct. 18 şi pct. 19 din Codul de procedură penală nu sunt de natură să asigure repararea erorilor judiciare comise de instanţele de recurs. Rezultă aşadar că se critică o omisiune de reglementare. Or, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sunt neconstituţionale prevederile legilor, tratatelor internaţionale, regulamentelor Parlamentului şi ordonanţele Guvernului care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei. De altfel, competenţa de legiferare aparţine, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentului, motiv pentru care excepţia urmează să fie respinsă ca inadmisibilă(Curtea Constituţională, Decizia nr. 554 din 6 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   673 din 4 august 2006).

În jurisprudență s-a reținut că cercetarea judecătorească este apreciată incompletă, cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la administrarea probelor necesare aflării adevărului, astfel încât soluţia pronunţată de prima instanţă, confirmată de cea de apel, nu este legală şi temeinică.

Instanţa de fond învestită cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, 3672/ P din martie 2005 prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea, a reţinut ca situaţie de fapt următoarele:

În noaptea de 19 ianuarie 2003, în jurul orelor 3,00, inculpatul P.I. se afla în apropierea blocului situat în str. Calea Ferentari, în compania martorilor C.A.M., V.V.R. şi coinculpaţilor T.C.D., B.D.

De la o petrecere organizată într-un bloc din apropiere au coborât în stradă părţile vătămate L.D.C., D.P., victima F.I.M. şi martorul R.A.

Către grupul acestora din urmă s-a deplasat traversând strada, V.V.R., care i-a abordat pe L.D.C. şi D.P., afirmând că îl cunoaşte pe fratele unui dintre ei. Părţile vătămate i-au cerut martorului să plece şi când acesta a dus mâna dreaptă spre buzunarul hainei pe care o purta, L.D.C. a ripostat, împingându-l cu palma peste faţă.

Imediat V.V.R. a solicitat ajutor inculpatului, strigându-l sub apelativul E. aşa cum era cunoscut, împrejurare în care acesta şi coinculpaţii T.C.D. şi B.D. (trimişi în judecată pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni concurente prin rechizitoriul 289/ P din 11 martie 2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) s-au deplasat în fugă având fiecare cuţite în mână spre trotuarul de vis-a-vis unde se afla cel ce strigase.

Grupul format din părţile vătămate şi victima, realizând pericolul creat, au încercat să se retragă, mergând cu spatele şi încercând să fugă.

Victima F.I.M. a alunecat pe zăpadă, căzând la pământ, moment în care inculpatul i-a aplicat cu cuţitul o lovitură în coapsă.

Succesiv, coinculpaţii T.C. şi B.D. au lovit şi ei victima cu pumnii, picioarele şi cuţitul într-o înlănţuire de activităţi materiale desfăşurate rapid care au condus la moartea victimei.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. A3/96/2003 din 15 mai 2003 al I.N.M.L. Mina Minovici se concluzionează că moartea victimei a fost violentă, s-a datorat şocului hemoragic survenit în evoluţia unei hemoragii externe, consecutiv lezării arterei femurale superficiale şi a venei femurale stângi.

Se precizează că pe corpul victimei s-au constatat 2 plăgi înţepate în 1/3 medie a coapsei bilateral, antero-intern cu interesarea arterei şi venei femurale stângi.

Leziunile s-au putut produce prin lovire cu un corp înţepător tăietor posibil cuţit, având lăţimea de 2 cm, lungimea de 7-8 cm şi au legătură directă de cauzalitate şi necondiţionată cu decesul.

La autopsie s-au mai constatat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu şi de corpuri planuri dure în acelaşi context traumatic.

În cursul conflictului declanşat, se reţine că inculpatul P.I. şi coinculpaţii B.D., T.C. au aplicat lovituri şi părţilor vătămate, L.D.C. suferind leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 7-9 zile îngrijiri medicale, iar D.P. leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 6-8 zile îngrijiri medicale.

Vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunilor concurente descrise s-a reţinut în raport de declaraţiile coinculpaţilor T.C.D., B.D., date la urmărirea penală imediat după consumarea faptelor, declaraţiile părţilor vătămate şi cele ale lui V.R.V., faţă de care prin actul de sesizare al instanţei, s-a dispus în temeiul art. 38 disjungerea cauzei pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) şi scoaterea de sub urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., invocându-se drept temei dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În reţinerea vinovăţiei inculpatului se mai invocă declaraţia martorului R.A., ce-l identifică pe inculpat drept autor al loviturii cu cuţitul aplicată victimei în picior, dar şi atitudinea acestuia care, încercând să scape de răspundere penală, s-a sustras o perioadă îndelungată de la urmărirea penală, încercând în acest timp să exercite presiuni prin membrii familiei asupra părţilor vătămate, martorilor R.A., V.V., în scopul zădărnicirii aflării adevărului.

Urmare a sustragerii inculpatului de la urmărirea penală timp de doi ani, instanţa de fond motivează că nu a fost posibilă efectuarea constatării privind vestimentaţia purtată în acea noapte cu scopul identificării unor eventuale urme de sânge şi nici confruntări, între el şi coinculpaţi, anterior momentului stabilirii vinovăţiei vreunuia dintre ei.

La individualizarea judiciară a pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă prima instanţă a reţinut că aplicarea unor pedepse orientate către limita minimă prevăzută de fiecare în condiţiile reţinerii şi circumstanţei agravante prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen., este de natură să răspundă scopului educativ preventiv aşa cum este stabilit de dispoziţiile art. 52 C. pen.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1553 din 15 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1965/2005, l-a condamnat pe inculpatul P.I., la pedepsele de:

- 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.;

- două pedepse de câte 3 luni închisoare, pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., faţă de părţile vătămate L.D.C. şi D.P.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

Pe durata executării pedepsei principale conform art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen.

În temeiul art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului şi, potrivit art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive executată de la 2 februarie 2005 la zi.

Soluţionând latura civilă a cauzei, în temeiul art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., instanţa de fond a obligat inculpatul la plata sumei de 50.000 RON daune materiale, 30.000 RON daune morale către părţile civile F.V. şi F.A.

În temeiul art. 188 din Legea nr. 3/1978 a fost obligat inculpatul la plata sumei de 186,23 RON cu dobânzile legale reprezentând cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Urgenţă.

S-a constatat că părţile vătămate L.D.C. şi D.P. nu au exercitat acţiune civilă în cadrul procesului penal.

Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel în termen legal, susţinând că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de omor calificat, întrucât nu a aplicat lovitura care a cauzat decesul victimei, solicitând achitarea sa, invocând drept temei juridic dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Într-o altă teză, apreciază că instanţa a dat o greşită calificare juridică faptei, solicitând schimbarea încadrării juridice, în infracţiunea prevăzută de art. 322 alin. (3) C. pen.

S-a reţinut că instanţa de fond a evaluat corect materialul probator administrat, stabilind în afara oricărui dubiu participaţia inculpatului în calitate de coautor la săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată referindu-se în completarea motivării la nesinceritatea declaraţiilor martorilor B.D. zis G. şi T.C.D. care în cursul cercetării judecătoreşti şi-au retractat depoziţiile iniţiale retractări nejustificate, făcute doar pentru a înlătura răspunderea penală a inculpatului.

Curtea de Apel Bucureşti, examinând sentinţa prin prisma criticilor invocate care vizau nelegalitatea hotărârii, cât şi din oficiu, a respins, ca nefondat, apelul inculpaţilor prin decizia penală nr. 386/ A din 11 mai 2006.

În termen legal, inculpatul a declarat recurs împotriva hotărârilor, invocând aceeaşi critică de nelegalitate, respectiv greşita sa condamnare pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., nefiind autorul acesteia, solicitând achitarea, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Ca motiv de casare, se invocă dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Verificând hotărârea atacată atât prin prisma motivului de casare invocat, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată fondat recursul inculpatului, cazul de casare incident apreciindu-se ca fiind pct. 171 de sub alin. (1) ale art. 3859 C. proc. pen., caz abrogat prin Legea nr. 356/2006 intrată în vigoare la 6 septembrie 2006.

Recursul a fost exercitat de inculpat anterior acestei date, aşa încât regimul juridic al căii de atac cu care instanţa a fost învestită, corespunde legii procesul penale sub imperiul căreia a fost declarată.

Potrivit practicii judiciare şi doctrinei în absenţa unor prevederi contrare, hotărârile sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea procesual penală în vigoare la data pronunţării lor.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, recursul inculpatului fusese înregistrat la instanţă parcurgând chiar un termen de judecată aşa încât, instanţa de control judiciar fiind învestită anterior legii de modificare şi completare a Codului de procedură penală, rămân aplicabile prevederile anterioare cu privire la aspectele legate de exercitarea căii de atac, inclusiv cele referitoare la cazurile de casare abrogate sau modificate.

Fiind prezent cazul de casare mai sus-enunţat, potrivit dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 15 lit. c) C. proc. pen., se va admite recursul, se vor casa ambele hotărâri, trimiţându-se cauza spre rejudecare la instanţa de fond competent, Tribunalul Bucureşti pentru următoarele considerente.

Atât infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., cât şi infracţiunea de lovire a părţilor vătămate D.P., L.D.C., s-au reţinut ca săvârşite de inculpat şi B.D., T.C.D. în calitate de coautori.

Urmărirea penală care a avut drept scop stingerea tuturor probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor amintite, identificarea autorilor şi stabilirea răspunderii acestora s-a făcut în cauză în etape diferite.

În cazul inculpatului P.I. s-a finalizat la 25 martie 2005 data întocmirii rechizitoriului nr. 3672/P/2005, prin care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor concurente amintite.

Mijloacele de probă administrate în această fază nepublică care au constituit doar temeiuri pentru trimiterea în judecată, sunt declaraţiile părţilor vătămate D.P., L.C.D., ale martorilor R.A., B.D., T.C.D., P.N., G.Şt., C.A.M., S.D., actele medico-legale care concluzionează asupra leziunilor suferite de părţile vătămate şi victimă, toate copii xerox ale originalelor aflate în dosarul nr. 289/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin rechizitoriul din dosarul mai sus arătat, au fost trimişi în judecată la 11 iulie 2003 în calitate de coautori inculpaţii B.D., T.C.D., pentru săvârşirea în concurs real al aceloraşi infracţiuni.

Faţă de această situaţie, cercetarea judecătorească în cauza de faţă a fost efectuată deficitar.

Astfel, toate probele descoperite şi strânse la urmărirea penală, se impuneau a fi verificate de prima instanţă în condiţiile prevăzute de art. 289, 290 C. proc. pen., cu respectarea principiilor ce guvernează procesul penal, cel al publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii.

Fără să se facă o cercetare judecătorească completă instanţa de fond a trecut la soluţionarea cauzei, mărginindu-se în a valorifica practic declaraţiile, de la urmărirea penală.

Audiaţi fiind în calitate de martori, în cauza de faţă, B.D. şi T.C.D., relatează aspecte diferite decât cele susţinute în declaraţiile luate acestora în cursul urmăririi penale la momentul audierii ca învinuiţi în dosarul nr. 289/P/2003, situaţie în care se impunea efectuarea unor confruntări, potrivit dispoziţiilor art. 87 C. proc. pen., pentru stabilirea împrejurărilor reale şi esenţiale de natură să lămurească participaţia inculpatului la infracţiunea de omor calificat.

Acest procedeu probatoriu complementar se impunea cu atât mai mult cu cât la urmărirea penală B.D. a declarat că E., (nume sub care era cunoscut inculpatul P.I.), a lovit victima căzută la pământ în picior o dată, sugerând lui V.V.R. în ajutorul căruia săriseră „să-şi ia fapta dacă vine poliţia”.

Pe de altă parte, T.D. în declaraţiile date la urmărirea penală susţine că G. (poreclă a inculpatului B.D.) a lovit victima o dată sau de două ori în picior, iar pe E. l-a văzut că avea în mână un cuţit pe care  l-a şters de zăpadă.

Acestor declaraţii, unite cu cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, din care rezultă că fiecare din participanţii la conflict încearcă să relateze aspecte care să nu le antreneze propria răspundere penală, nu li se poate acorda forţa juridică a unor probe în raport de care s-a stabilit adevărul.

În virtutea rolului activ, instanţa de fond trebuia să facă toate demersurile pentru a stabili dacă faţă de B.D. şi T.C., s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă pentru aceste infracţiuni, având relevanţă declaraţiile date în acea cauză, în verificarea sincerităţii celor relatate în prezentul dosar.

Pe de altă parte, instanţa de fond s-a limitat în a constata imposibilitatea executării mandatului de aducere al martorului R.A. pentru audiere, acceptând motivul invocat de mama acestuia că este plecat din ţară, fără să facă aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.

De remarcat că nici părţile vătămate D.P., L.D.C. nu au fost audiate în cursul cercetării judecătoreşti, deşi nu se epuizaseră toate mijloacele procedurale de citare a acestora.

Faţă de cele expuse, cercetarea judecătorească este apreciată incompletă, cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la administrarea probelor necesare aflării adevărului, astfel încât soluţia pronunţată de prima instanţă, confirmată de cea de apel nu este legală şi temeinică.

Urmare admiterii recursului inculpatului, casării ambelor hotărâri, se va trimite cauza spre rejudecare în conformitate cu art. 289, 290 şi urm. C. proc. pen., pentru efectuarea unei cercetări judecătoreşti complete referitoare la probele testimoniale invocate în actul de sesizare şi prin administrarea oricăror altor probe considerate necesare pentru aflarea adevărului.

Potrivit art. 38517 alin. (4), raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., se va menţine starea de arest preventiv a inculpatului.

Curtea admite recursul declarat de recurentul inculpat P.I. împotriva deciziei penale nr. 386/ A din 11 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi sentinţa penală nr. 1553 din 15 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.

Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 38749/2/2005, DECIZIA Nr. 1463 din 15 martie 2007).

Se comite o eroare  grosieră de fapt şi un exces de putere când curtea afirmă prin hotărârea sa contrariul de ce rezultă din actele produse (Secţiunea I a Curţii de Casaţie, dec. nr. 323 din 8 octombrie 1884 în „Buletin”, p.775 cit.apud Dorin Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex ,2004, pp.347 sqq ).

Tempore, s-a apreciat că eroarea extrapenală (necunoaşterea dispoziţiilor administrative) poate fi invocată ( Secţiunea a II-a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dec. pen. nr.1452 din 15 iunie 1943 în C. Buznea, M.Klein, Jurisprudenţa în materia penală,Curtea Constituţională S.II şi a S.U., 1946, p. 130).

Potrivit art. 51 alin. ultim C.pen., necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Necunoaşterea legii nepenale poate constitui cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, echivalentă erorii de fapt, cu condiţia ca făptuitorul să ignore acea dispoziţie legală, ceea ce nu subzistă în cazul angajatului unei firme care importă şi exportă substanţe toxice, dacă acesta sustrage şi deţine asemenea substanţe ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 2440 din 6 octombrie 1995 în „Pro lege” nr. 3/1996, p. 82).

Un alt exemplu – în momentul săvârşirii faptei nu se cunoaşte existenţa stării, situaţiei sau împrejurării de care depune cf.art. 51 alin. 1 C. pen., caracterul penal al faptei ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr.2137 din 5 august 1998, Bul. jud., p. 435, vezi și G. Antoniu, Eroarea de drept penal, „R.D.P.” nr. 1/1994, p. 18-19).

Eroarea de drept rezultând din necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei legi nepenale înlătură caracterul penal, ea urmând aceeaşi eficienţă ca şi eroarea de fapt (autorizaţie silvică de la organ necompetent).

Convertirea erorii de drept extrapenal în eroare de fapt constă în aceea că ceea ce ignoră sau cunoaşte greşit făptuitorul este o situaţie de fapt rezultând dintr-o lege nepenală, eroare care influenţează asupra modului cum acesta a apreciat valoarea activităţii sale (vezi monede false retrase din circulaţie – Gh. Dărângă, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, P. generală, p. 379).

Jurisprudența a statuat că existenţa erorii de fapt presupune, potrivit art. 51 alin. 1 C. pen., necunoaşterea de către făptuitor, în momentul săvârşirii faptei penale, a unei anumite stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice cum este mercurul, a cărui deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate constitui motiv pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit imprevizibil, iar procurarea substanţei respective s-a realizat printr-o acţiune ilicită, respectiv, prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de deplină siguranţă.

Prin sentinţa penală nr. 38 din 20 februarie 1998 a Tribunalului Maramureş au fost condamnaţi inculpaţii M.V., B.Al. şi V.S.V. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de stupefiante sau de substanţe toxice prevăzută de art. 312 alin. 1 C. pen., iar primul inculpat şi pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen.

S-a reţinut că, în ziua de 10 august 1997, inculpatul M.V. a sustras, dintr-un contor al unei staţii de gaz metan, cantitatea de 4,17 kg mercur, cu o puritate de 99,86%, pe care a încercat să o valorifice cu ajutorul celorlalţi inculpaţi.

Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin decizia penală nr. 152 din 17 iunie 1998 a Curţii de Apel Cluj.

Declarând recurs, inculpaţii au susţinut că s-au aflat în eroare de fapt, deoarece nu au avut cunoştinţă despre toxicitatea mercurului sustras, astfel că deţinerea de către ei a acestei substanţe şi încercarea lor de a o valorifica nu constituie infracţiune potrivit art. 51 C. pen.

Recursurile nu sunt fondate.

Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. 1 C. pen., fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune în cazul când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Necunoaşterea proprietăţilor chimice ale unei substanţe toxice, cum este mercurul, a cărei deţinere este interzisă datorită pericolului pe care îl prezintă, nu poate fi invocată pentru înlăturarea caracterului penal al faptei cât timp acele proprietăţi, cu caracter permanent, nu au intervenit în mod imprevizibil, iar substanţa respectivă a fost procurată de inculpat prin sustragere din locul unde era instalată ori depozitată în condiţii de siguranţă deplină.

În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr.1316 din 2 aprilie ).

De asemenea, respingerea cererii privind daune morale este eroare gravă de fapt (  C.A. Bucuresti, S. I. pen., dec. nr. 479/1996, în „R.D.P.” nr. 2/1997, 138).

Doctrina a mai arătat că eroarea gravă de fapt este contradicţia evidentă şi esenţială dintre ce spune dosarul prin actele lui, şi ceea ce a reţinut instanţa, prin hotărâre.

Eroarea gravă de fapt nu înseamnă o greşită apreciere dată faptelor de către instanţa de fond, ci o constatare a reţinerii unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau a nereţinerii unei astfel de împrejurări esenţiale (deşi probele administrate o confirmau), în ambele cazuri apărând o deturnare gravă a probelor ( Gh. Theodoru, în „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 106 v.şi V. Papadopol, Notă, în CAB, Culegere pe anul 1997, p. 95-97, 290 şi 270-271; D. Ciuncan, Caz de recurs şi recurs în anulare în „Dreptul” nr. 4/1995, p. 51). Ea  trebuie să influenţeze în mod hotărâtor soluţia ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr. 2734/1993, în „Pro lege” nr.1/1995, p.112. În sens contrar, C.S.J., S. pen., dec. nr. 665/1994, „R.D.P.” nr. 3/1995, p. 141 referitor la probe omise, nu denaturate).

Eroarea gravă de fapt nu se identifică şi nu provine din neadministrarea unor probe, ci din denaturarea probelor administrate, ceea ce a dus fie la reţinerea unei împrejurări esenţiale, fără ca acele probe să o susţină, fie la nereţinerea unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau ( Dorin Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex ,2004, pp.347 sqq . C. S. J. , S. pen. , dec. nr.1152 din 14 mai 1996 în „Pro lege” nr.3/1997, 185

Atunci când participarea inculpatului la săvârşirea unei fapte penale este reţinută pe baza declaraţiei date la urmărirea penală de o persoană interesată care fiind adevăratul autor, s-a prezentat în locul său pentru a face recunoaşteri ( C. S. J. , S. pen. , dec. nr.3165 din 3 decembrie 1998. Gr. Theodoru, Recursul părţii civile. Înlăturarea provocării. Eroare gravă de fapt. Reactualizarea despăgubirilor civile, „R.D.P.” nr. 3/1995, p.106; V. Papadopol, Notă în CPJP, C.A. Buc, 1996, p.254 – 256).

Jurisprudența a mai statuat că  administrarea incompletă a probaţiunii testimoniale propuse, neefectuarea unei expertize tehnice auto corespunzătoare şi respingerea nemotivată a obiecţiunilor ridicate lucrării ştiinţifice depuse în cauză pot genera o stabilire eronată a stării de fapt, aspect ce circumscrie hotărârea cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală.

Prin Sentinţa penală nr. 520/02.05.2006 a Judecătoriei Petroşani, a fost condamnat inculpatul T.C. la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 178 al. 2 cu aplicarea art. 74 şi 76 Cod penal.

S-a făcut aplicarea art. 81 Cod penal.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Petroşani a reţinut, în esenţă, că în data de 18 ianuarie 2005, în jurul orelor 18.00, pe strada 1 Decembrie 1918 din Petroşani, inculpatul a produs un accident de circulaţie lovind victima, care traversa strada printr-un loc nepermis, cu partea stângă a autoturismului, cauzându-i leziuni ce ulterior i-au provocat decesul.

Împotriva hotărârii au declarat apel partea civilă P.C. junior şi inculpatul T.C.

Prin Decizia penală nr. 31/A/22 ianuarie 2007 a admis ca fondate apelurile părţii civile şi a inculpatului, desfiinţând hotărârea atacată numai sub aspectul constatării calităţii de asigurator a SC Allianz Ţiriac SA- Sucursala Deva.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul T.C., aducându-i critici pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând a se dispune achitarea sa.

În expunerea de motive, inculpatul relevă că instanţele nu au administrat probe suficiente care să contureze o stare reală de fapt şi să conducă la aflarea adevărului obiectiv în cauză.

Recursul este fondat.

Instanţa de fond şi de apel au stabilit o stare greşită de fapt, prin neadministrarea în totalitate a probaţiunii propuse şi nu au lămurit cauza sub toate aspectele.

Primul raport de expertiză s-a efectuat pe timp de zi şi la o oră necorespunzătoare producerii accidentului, ora 18.00 luna ianuarie, iar cea de-a doua expertiză a fost realizată doar în baza fotografiilor depuse de primul expert, fără a se efectua o deplasare la faţa locului.

Se constată astfel că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală, referitoare la comiterea unei erori grave de fapt prin neadministrarea completă a unor probe testimoniale şi neefectuarea unei expertize tehnice auto privind dinamica producerii accidentului de circulaţie.

Prin urmare, se impune completarea probaţiunii prin efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică auto şi prin audierea martorilor care au perceput derularea incidentului, în vederea stabilirii unei situaţii reale de fapt.

Recursul a fost admis şi hotărârea casată cu consecinţa reţinerii cauzei spre rejudecare ( Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia penală, DECIZIA Nr. 253 din 17 aprilie 2007,  Publicată în Sinteză de practică judiciară – Trimestrul al II -lea 2007, Curtea de Apel Alba Iulia)

În consecință, noi apreciem că introducerea pct. 18 a mărit cu cel puțin 30% durata proceselor, permițând rejudecarea cauzelor.

În scopul asigurării celerităţii procesului penal şi a reducerii duratei de soluţionare a cauzei penale, în condiţiile în care au fost sporite garanţiile în faza de urmărire penală şi la judecata în primă instanţă, în materia căilor de atac, noul cod prevede calea ordinară de atac a apelului, integral devolutivă. Astfel, se menţine doar o singură cale ordinară de atac, dând eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie, prevăzut de articolul 2 paragr.1 al Protocolului 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, fiind obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza şi să verifice hotărârea primei instanţe sub toate aspectele de fapt şi de drept (EXPUNERE DE MOTIVE la noul Cod  de procedură penală ).

Cererile de recurs împotriva sentințelor prevazute la alin. (1) depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de apel (Se arată în legea de punere în aplicare a noului cod).

Lasă un răspuns