EROAREA JUDICIARĂ ÎN EXERCITAREA FUNCȚIEI DE MAGISTRAT CU REA-CREDINȚĂ SAU GRAVĂ NEGLIJENȚĂ
Condiționând efectele juridice ale unei fapte, o persoană răspunde numai pentru faptele săvârșite cu intenție sau din culpă, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Potrivit art. 16 (2) din Codul civil[1], fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
Fapta[2] este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie[3] nu ar fi manifestat-o față de propriile interese (alin. 3).
În literatura juridică civilă vinovăția este definită ca fiind „atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia. Fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conștiință și de voință, proces care se sfârșește prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acțiunii ori inacțiunii ilicite” [4]
Vinovăția în reglementarea noului Cod civil are aceeași accepțiune ca în dreptul penal. Astfel, unificarea terminologică ce se propunea în literatura juridică anterioară a avut ecou. Cu toate acestea, trebuie precizat că „nu există o identitate perfectă de sferă a cazurilor de vinovăție penală cu cea a cazurilor de vinovăție civilă; că sfera vinovăției civile este mai largă decât sfera cazurilor de vinovăție penală; că sfera vinovăției civile înglobează toate cazurile de vinovăție penală – când fapta ilicită a cauzat prejudicii –, dar, dincolo de aceste cazuri, poate reține vinovăția autorului, chiar dacă această vinovăție este «pur civilă», fără a se suprapune cu cea penală” [5].
Producerea de urmări păgubitoare sunt consecința unei lipse de diligențe sau rezultatul unor acțiuni dolosive. În aprecierea culpei, doctrina avea în vedere o culpă considerată in abstracto, avându-se în vedere tipul abstract al unui homo diligens, apreciindu-se comportamentul unui om rezonabil. Se pune întrebarea ce ar fi făcut o altă persoană în împrejurări identice, ca un om normal, prudent, om mijlociu, avându-se în vedere comportamentul unui bun gospodar[6].
O parte a doctrinei franceze se străduia să întocmească o listă a obligațiilor a căror violare ar constitui în mod sigur ca fiind o culpă, metodă ineficientă, incompletă din start, ceea ce contează fiind totuși atitudinea subiectivă a făptuitorului[7]. Judecătorul se întreabă, în realitate, cum ar fi procedat el însuși în împrejurări asemănătoare[8].
Referitor la persoana juridică de drept public, funcționarul răspundere pentru culpa serviciului, pentru proasta organizare într-o activitate defectuoasă, angajând mai întâi o responsabilitate administrativă. Doctrina franceză, urmând jurisprudența, a avut tendința de a impune o limitare a răspunderii, de une certaine gravité de la faute[9].
Mergând mai departe, trebuie să mai amintim discuțiile legate de teoria abuzului de drept. La romani numai actul ilicit era sancționat, exercițiul firesc al dreptului nu putea da ocazia de reparare a unui prejudiciu[10]. Exercițiul excesiv al dreptului însemna fără drept (iniuria), deci o culpă. Dreptul încetează unde începe abuzul. Actul fără utilitate este anormal, dezvoltându-se ideea de exercitate a unei funcții sociale a dreptului. Un drept-funcție trebuie să activeze limitativ în ideea unei destinații economice și sociale. O culpă personală a unui funcționar într-o administrație se detașează de o culpă a serviciului, existând un cumul . Dacă un parlamentar nu răspunde pentru injurii, un judecător poate răspunde , de exemplu, pentru părtinire.
Teza omului abstract mijlociu oferă o ipostază imprecisă în raportul subiectiv/obiectiv, la fel în codurile europene criteriile de apreciere ale culpei fiind tot atât de imprecise[11]. Codul nostru civil anterior nu dădea o definiție propriu-zisă a culpei, concepută ca o noțiune relativă, aprecierea ei fiind lăsată la aprecierea judecătorului, drept o chestiune de fapt[12] . În doctrina mai veche răspunderea se aprecia după tipul abstract al bunului proprietar, deci a unui om cu capacitate și diligența mijlocie,[13] răspunderea delictuală, apreciată in abstracto, relativ la o activitate exercitată cu prudență, cu destulă băgare de seamă, cu o diligență sporită pentru a nu vătăma drepturile altuia Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligând pe acela din a cărui (cea mai mică) greșeală s-a ocazionat, a-l repara[14] .
În materie medicală, îngrijirea trebuie să fie conștiincioasă, atentă și, sub rezerva împrejurărilor excepționale, conform datelor oferite de știință, considerându-se că există o culpă calificată atunci când este vorba de diagnostic sau tratament. La fel era cazul răspunderii profesionale a avocatului și a notarului. Răspunderea și pentru o culpă foarte ușoară ar duce la paralizarea activității profesionale. Doctrina vorbea deci nu de aplicarea regulii clasice a răspunderii pentru cea mai ușoară culpă, tribunalele desemnând o culpă flagrantă sau cel puțin caracterizată[15].
Spre deosebire de legea penală, cârmuită de principiul legalității pedepselor – nullum crimen, nulla poena, sine lege, răspunderea civilă este stabilită prin largi dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, îndestulător de mlădioși pentru a permite o interpretare extensivă[16].
Potrivit art. 1349 din noul Cod civil, (1) orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (alin. 2). Obligația despăgubirii nu este niciodată un efect al voinței debitorului, ci numai un efect al legii, care sancționează fapta cauzatoare de prejudicii[17]
Subliniem că, potrivit art. 1355 C. Civ. , (1) nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.
Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei (alin. 2).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii (alin. 3).
Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor (alin. 4 al art. 1355).
Un anunț care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea existența anunțului la momentul încheierii contractului (alin. 1, art. 1356, Anunțuri privitoare la răspundere ).
Printr-un anunț nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunț poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1.371 alin. (1).
Pentru a stabili vinovăția autorului faptei ilicite, art. 1358 C. civ. face trimitere la două criterii de apreciere, unul obiectiv, extern, care vizează împrejurările, condițiile în care s-a produs dauna, și un altul de natură subiectivă, care ține de pregătirea, de instruirea celui care a săvârșit fapta prejudiciabilă, respectiv dacă este vorba de un profesionist în exercitarea unei activități pentru care se cere o anumită pregătire[18].
Se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (Art. 1358, Criterii particulare de apreciere a vinovăției).
Mai amintim că dreptul de regres, reglementat în art. 1384 presupune că (1) acel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu (alin. 2).
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce excede partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul (alin. 3).
În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului (alin. 4 al art. 1384 C. civ. ).
Legea nr. 303 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004[19], aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005, a fost republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o noua numerotare[20].
Titlul IV reglementează răspunderea judecătorilor și procurorilor . Potrivit art. 94, aceștia răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.
În Capitolul I al Titlului IV din Legea nr. 303/2004 se stabilesc regulile generale aplicabile în cazul răspunderii judecătorilor sau procurorilor, adăugându-se că statul răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, ceea ce nu înlătură răspunderea judecătorilor sau procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență. Curtea Constituțională constată că principala critică de neconstituționalitate privește imposibilitatea justițiabililor de a se îndrepta împotriva judecătorilor, “în mod direct”, “pe cale civilă”, pentru repararea prejudiciilor materiale și morale suferite. Or, sub acest aspect, Curtea s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007[21], constatând că răspunderea magistraților stabilită în condițiile legii nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, precum și că răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, de exemplu, prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005[22], Curtea a observat că prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacră principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[23].
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Răspunderea magistraților, stabilită în condițiile legii, nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar răspunderea statului nu este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi[24]. Curtea Constituțională a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[25].
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penală (art. 96).
Capitolul VI din Titlul IV – Proceduri speciale – al Părții speciale a Codului de procedură penală reglementează procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.
Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Aceste dispoziții se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Aceștia nu vor fi însă îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. De asemenea, nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit (Art. 538 C. pr. pen. – Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară).
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei ( Art. 539 – Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate).
La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația de a cere repararea pagubei în caz de eroare judiciară.
În toate cazurile reparația va fi suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice ( cf art. 540 C. pr. pen. – Felul și întinderea reparației).
Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului. Ea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru (Art. 541 – Acțiunea pentru repararea pagubei). Personal nu văd motivul limitării acestui termen, deși codul poate avea în vedere situații de repunere în termen.
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată direct de o instanță, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile de eroare judiciară sau de privare nelegală de libertate, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată ulterior împotriva magistratului care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care acesta este asigurat pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.
Asigurarea malpraxis a fost creată pentru a-i proteja pe cei ce desfășoară o activitate ce ar putea afecta alte persoane și are drept scop acoperirea prejudiciilor pe care aceștia le pot cauza din culpă, datorită unor erori, din cunoștințe profesionale insuficiente sau din neglijență în exercitarea profesiei [26]. În practica asigurărilor nu poate exista o garantare pentru ceea ce în penal desemnăm prin sintagma „rea-credință”. Argumentarea constă în ideea de acoperire a riscului statistic, întâmplător. De aceea, textul trebuie citit ca referindu-se doar la asigurarea culpei.
Codul de procedură penală repetă faptul că Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat pentru despăgubiri în exercițiul profesiunii a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii ( Art. 542 – Acțiunea în regres) . Textul trebuie citit ca desemnând acțiunea în regres a statului împotriva magistratului, asigurat sau nu, ori a instituției care l-a asigurat pe magistrat pentru despăgubiri în exercițiul profesiunii, dacă a produs pagube din culpă gravă, și neapărat, culpa să fi fost o culpă gravă profesională, ca eveniment asigurat. Conchidem că legea de procedură cere întotdeauna ca temei al răspunderii civile pentru magistrat, existența unei rele credințe sau măcar a unei culpe grave profesionale.
Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență. Principiul este statuat în Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor[27].
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecății procesului (și dacă aceasta fapta este de natură să determine o eroare judiciară).
Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – raportate la aceleași prevederi constituționale ca și cele invocate în cauza de față – au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, Curtea pronunțându-se prin Decizia nr. 182/2008[28]. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere stabilită în condițiile legii și care nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Totodată, la revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește în prezent toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condițiile legii, legiuitorul reglementând, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, cerințele în care se stabilește această răspundere, printre care se află și aceea a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Astfel, dispozițiile criticate stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că și aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text[29].
Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității aceluiași text de lege, în raport de aceleași prevederi din Legea fundamentală[30], constatând că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale.
În ce privește eroarea judiciară din procesele penale, dispozițiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispozițiile din Codul de procedură penală, iar în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare[31].
Capitolul IV – Răspunderea civilă , din Titlul II – Izvoarele obligațiilor al Cărții a V-a – Despre obligații a Codului civil reglementează Condițiile răspunderii: Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă (Art. 1357). Față de răspunderea reglementată în Legea nr. 303/2004, Codul civil statornicește principiul răspunderii nelimitate pentru fapta proprie. În cazul răspunderii comitenților pentru prepuși, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Este comitent cel care, ( în virtutea unui contract sau) în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate (Art. 1373 C. civ. ).
Art. 1384 din cod reglementează dreptul de regres, astfel încât cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care limitează răspunderea magistratului. Obligația statului de a răspunde civil este totală, înscrisă în art. 1357 din Codul civil.
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului.
Prin Decizia nr. 1.307 din 2 decembrie 2008[32], Curtea Constituțională a reținut că răspunderea magistraților este stabilită în condițiile legii speciale, în timp ce răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, și privește toate erorile judiciare[33].
Într-un caz , nemulțumirea autorului excepției izvorăște din aceea că un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracțiuni. Pentru a fi pusă în discuție o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă atât potrivit dispozițiilor art. 504 C. pr. pen. din 1968 (actualul art. 538 ), într-o condamnare definitivă și pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalității între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată și o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumție care nu poate fi înlăturată de existența unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea “de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă”[34].
Curtea Constituțională constată că poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale. Astfel, în măsura în care un procuror își exercită atribuțiile specifice cu rea-credință sau gravă neglijență, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, putând fi sesizată Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât potrivit art. 991 din aceeași lege “există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”, și “există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.” Prin urmare, în acord cu dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, competența de a se pronunța în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor și de a identifica în concret existența unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situații, îndeplinește rol de instanță de judecată, Curții Constituționale nefiindu-i atribuită o astfel de posibilitate. Totodată, în măsura în care, în exercitarea atribuțiilor specifice, un magistrat săvârșește o infracțiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acțiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, și acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidența erorii judiciare, fiind vorba așadar de răspunderea statului în condițiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situații reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de drept comun, ținând de specificitatea fiecărui caz în parte. În consecință, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece, pe de o parte, situația juridică a cetățenilor care au fost vătămați printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămați de conduita magistraților în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 și, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de alți cetățeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemați direct în judecată, pentru magistrați, Constituția, și nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepție răspunderea subsidiară a acestora[35].
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de “eroare judiciară”, instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era “incompletă și părtinitoare” nu poate, prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică a greșelilor din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel[36].
De altfel, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de la Luxemburg a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie pronunțată în fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă[37] . Or, în prezenta cauză supusă cenzurii Curții Constituționale, emiterea incorectă a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat; deci nu poate fi pusă în discuție existența hotărâri judecătorești vătămătoare.
În consecință, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanță națională în condițiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acțiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabilește, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijență sau rea-credință[38].
Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
Am îndrăzni o părere personală: dreptul la repararea pagubei există chiar dacă persoana, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror; ceea ce credem noi că va exista este o limitare a întinderii cuantumului prejudiciului, deci a pagubei, ce trebuie cantonată corespunzător gradului de vinovăție a fiecăruia, nefiind vorba, în principiu, de a exonerare totală de răspundere. Textul ar trebui să se refere la “a determina”, și nu la “a contribui”. Poate fi vorba de o exonerare de răspundere determinată de o faptă exclusivă, și de o limitare a cuantumului răspunderii pe măsura gradului de vină a fiecăruia la producerea prejudiciului.
În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, – cu valoare de principiu – cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă ( spune art. 1371 C. civ., care reglementează Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze).
Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Nici cu această limitare nu am îndrăzni să fim de acord. Nu văd de ce un reclamant nu ar avea beneficiul de discuțiune. Potrivit acestui text de lege aș chema la directă răspundere solidară, atât a Ministerului Finanțelor Publice, cât și a magistratului. Este latitudinea ministerului să arate directul vinovat și răspunzător. Nu vedem de ce indivizibilitatea ar fi stipulată , întrucât obiectul obligației este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Limitativ, Ministerul Finanțelor Publice, fiind singurul desemnat direct prin lege, nu vedem de ce nu ar chema în garanție în același proces, și pe magistrat. După ce prejudiciul [având un singur obiect, una res vertitur ] a fost acoperit integral de stat în temeiul [acestei legi, ce ni se pare că stipulează expres solidaritatea] hotărârii irevocabile date, statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Credem că statul este obligat a se îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Această târzie acțiune nu profită statului (sed non ad argentum obligationem), și nu îndeamnă pe magistrat la prudență. Este pur și simplu superfluă. Este evident că statul răspunde pentru tot, obiectiv, iar magistratul limitat, numai pentru intenție sau culpă gravă profesională.
Curtea[39] constată că este vorba de o răspundere care nu este bazată pe culpă, fiind fundamentată pe rolul statului de garant al activității autorității judecătorești, însă este condiționată de existența unei hotărâri definitive de atragere a răspunderii penale sau de sancționare disciplinară a judecătorului sau a procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului, și care a fost de natură a determina eroarea judiciară, condiție reglementată de textul de lege criticat. Existența hotărârii definitive de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului este o condiție prealabilă pentru exercitarea dreptului la despăgubiri din partea statului pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare. După acoperirea prejudiciului de către stat, acesta din urmă poate[40] formula acțiunea în regres împotriva magistratului, în măsura în care respectiva eroare judiciară a fost cauzată de exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției, caz în care intervine răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului, în raport cu statul.
Curtea reține că, în vederea protejării independenței judecătorului și a evitării supunerii activității acestuia unor presiuni nejustificate, în cazul reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu poate fi angajată răspunderea personală și directă a judecătorului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției publice, în aceste situații intervenind răspunderea statului, în virtutea rolului acestuia de garant al activității autorității judecătorești. Așadar, răspunderea judecătorului sau procurorului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență este subsidiară răspunderii statului și indirectă, statul având drept de regres împotriva magistraților, care se exercită ulterior acțiunii în despăgubiri formulate de parte. De altfel, raportarea criticilor de neconstituționalitate la dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, formulate cu privire la acțiunea în despăgubiri pe care partea îndreptățită o poate formula împotriva statului, este neîntemeiată. În acest sens, Curtea reține că exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, astfel încât instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speță, obținerea unei hotărâri de angajare a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului care a determinat eroarea judiciară, prealabile dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție. În acord cu jurisprudența Curții Constituționale, condiționarea dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroarea judiciară de pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se atragă răspunderea penală sau disciplinară a magistratului nu constituie o încălcare a principiului constituțional al liberului acces la justiție, ci reprezintă, dimpotrivă, o normă favorabilă persoanei îndreptățite la repararea prejudiciului, contribuind la valorificarea dreptului la despăgubire, prin ușurarea sarcinii probei în cadrul acțiunii pentru repararea prejudiciului. În cursul judecării acțiunii în pretenții formulate împotriva statului, persoana îndreptățită la repararea prejudiciului este ținută să probeze numai existența unei erori judiciare, fără a mai proba existența faptei săvârșite de judecător sau procuror în cursul judecării procesului sau vinovăția acestuia, aceste aspecte fiind stabilite în mod definitiv prin hotărârea prealabilă de constatare a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului[41].
În materia acțiunii în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958[42], respectiv art. 2.528 din Codul civil, reglementează începutul cursului prescripției extinctive ca fiind acela al datei la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de producerea lui. Astfel, în prezenta cauză, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de un an reglementat de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, nu poate fi decât acela al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, moment în care, în mod obiectiv, este stabilită atât existența faptei prejudiciabile, cât și vinovăția autorului acesteia. Prin urmare, începutul termenului de prescripție a dreptului la acțiune este întotdeauna ulterior obținerii hotărârii judecătorești prealabile exercitării dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului, astfel încât susținerile autoarei excepției referitoare la încălcarea dreptului constituțional la un proces echitabil, prin imposibilitatea obținerii unei hotărâri de angajare a răspunderii magistratului înaintea împlinirii termenului de prescripție a dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului, sunt lipsite de obiect[43].
Curtea a stabilit că, “în ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text“[44].
Exercitarea dreptului la despăgubiri din partea statului pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prealabile prin care să se fi angajat răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară[45].
Capitolul II al Legii nr. 303/2004 reglementează Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor[46].
Magistrații răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Constituie abateri disciplinare:
a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții;
d) desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g) nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;
h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i) nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;
j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii;
k) absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a parchetului;
l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m) nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n) folosirea funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii;
o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
p) obstrucționarea activității de inspecție a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor;
r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, în condițiile legii;
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;
ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;
t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.
Legea nr. 24 din 17 ianuarie 2012 a introdus prin pct. 4 al art. I un nou articol, 991 care stipulează că există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
Sancțiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor și procurorilor de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii[47], proporțional cu gravitatea abaterilor, sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanță sau la un alt parchet, situate în circumscripția altei curți de apel ori în circumscripția altui parchet de pe lângă o curte de apel;
d) suspendarea din funcție pe o perioadă de până la 6 luni;
e) excluderea din magistratură [48].
Capitolul Responsabilitate și proceduri disciplinare din Recomandarea CM/Rec (2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile este deosebit de succint:
66. Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență.
67. Numai statul, în caz că a plătit o compensație, poate să încerce să stabilească răspunderea civilă a unui judecător, prin acțiune în justiție.
68. Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință.
69. Procedurile disciplinare pot fi demarate în cazul în care judecătorii nu reușesc să își îndeplinească obligațiile într-o manieră eficientă și adecvată. Aceste proceduri ar trebui să fie efectuate de către o autoritate independentă sau o instanță judecătorească, cu toate garanțiile unui proces echitabil și care să îi asigure judecătorului dreptul de a contesta decizia și sancțiunea. Sancțiunile disciplinare trebuie să fie proporționale cu abaterea comisă.
70. Judecătorii nu trebuie să fie responsabili personal în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată într-o cale de atac.
71. Atunci când nu exercită funcții judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ potrivit dreptului comun[49].
Această recomandare este valabilă și pentru magistrații-procurori sau magistrații asistenți.
Într-o formă votată de legiuitor se prevede:
– Art. I pct. 156 [cu referire la art. 96]: “Art. 96. – (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Eroarea judiciară atrage răspunderea judecătorilor și procurorilor doar în ipoteza în care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
(3) Există eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare și prin aceasta se produce o vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane.
(4) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, cu știință, prin încălcarea Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituția României, ori a normelor de drept material sau procesual, a determinat o eroare judiciară.
(5) Există gravă neglijentă atunci când judecătorul sau procurorul, în exercitarea funcției, din culpă, nesocotește normele de drept material ori procesual, determinând o eroare judiciară.
(6) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(7) Pentru repararea prejudiciului produs printr-o eroare judiciară, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile legii, la tribunalul în cărui circumscripție își are domiciliul sau sediul, după caz. Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.
(8) După ce prejudiciul cauzat de o eroare judiciară a fost acoperit de stat, Ministerul Finanțelor Publice se întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară. Competența de judecată, în primă instanță, revine Curții de Apel București, dispozițiile Codului de procedură civilă fiind pe deplin aplicabile.
(9) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune al statului, prevăzut la alin. (8) este de un an, de la data când a fost achitat integral prejudiciul.
(10) Consiliul Superior al Magistraturii poate stabili condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea obligatorie nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea pentru eroarea judiciară determinată de rea-credință sau gravă neglijență.”;
Cu privire la criticile aduse art. I pct. 156 [referitor la art. 96] din lege, Curtea Constituțională constată că în materie penală, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale este reglementat, în prezent, de Codul de procedură penală[50]. Potrivit art. 538 alin. (1) și (2) C. pr. pen., persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. De asemenea, dreptul la repararea de către stat a pagubei subzistă și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Totodată, art. 539 alin. (1) C. pr. pen. prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată în urma admiterii acțiunii pentru repararea pagubei, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii. Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că “cel asigurat” a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii (§210).
Eroarea judiciară nu se circumscrie numai la materia penală, ci poate privi și alte materii (civilă/administrativă), persoanele afectate de aceasta având aceeași îndreptățire la repararea prejudiciului suferit. Din perspectiva apărării drepturilor și libertăților fundamentele garantate prin Constituție nu se poate face nicio distincție după cum eroarea judiciară a fost comisă în materie penală sau extrapenală, din contră, subzistă aceeași obligație a statului la repararea consecințelor acesteia. Raportat la eroarea judiciară în materie extrapenală, Curtea constată că, în prezent, răspunderea civilă a statului și, cea subsidiară, a judecătorului/procurorului poate fi antrenată numai dacă în prealabil a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Cu alte cuvinte, nu poate exista răspundere civilă pentru eroare judiciară, fără răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Această soluție legislativă este constituțională în sine[51] , fără a exclude, însă, și posibilitatea reglementării altor soluții legislative cu privire la condițiile angajării răspunderii civile a statului și cu privire la procedura angajării răspunderii civile a judecătorului/procurorului. În acest sens se observă că textul constituțional al art. 52 alin. (3) nu condiționează răspunderea civilă de răspunderea penală/disciplinară a judecătorului, ceea ce înseamnă că a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție. Actuala soluție legislativă, astfel cum s-a arătat, este constituțională în sine, dar nu exclusivă. Prin urmare, este de competența exclusivă a legiuitorului să reglementeze sfera răspunderii statului, pentru a garanta într-un mod mai complet cetățeanul pentru erorile judiciare săvârșite, și procedura prin care statul se poate îndrepta împotriva judecătorului/procurorului (§213).
Astfel, textul actual al art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 asigură, în materie extrapenală, o răspundere limitată a statului cu privire la erorile judiciare, în sensul că acesta va indemniza persoana vătămată numai dacă, în prealabil, a fost stabilită răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Întrucât numai fapta pentru care a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului este de natură să determine o eroare judiciară, rezultă că, în lipsa acestei din urmă răspunderi constatate ca atare, nu există o faptă generatoare a unei erori judiciare care să poată fi “reparată” prin indemnizarea persoanei vătămate de către stat.
Noi îndrăznim a afirma că este obligatorie despăgubirea pentru prejudiciu existent, independent de rezolvarea litigiului apărut sau rezolvat (sau nu) în relația stat/magistrat, așa cum, de altfel , se arată în continuare.
În noua redactare a legii, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ci strict de ideea de eroare judiciară. Cu alte cuvinte, indemnizarea de către stat pentru eroare judiciară nu este condiționată de săvârșirea unei fapte de către judecător/procuror pentru care acesta a răspuns penal/disciplinar. Se realizează, astfel, o distincție, pe de o parte, între răspunderea civilă a statului și cea a judecătorului/procurorului și, pe de altă parte, între răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Din modul de redactare a noului text normativ se înțelege că statul va indemniza persoanele vătămate dacă s-a produs o eroare judiciară, indiferent de conduita magistratului în cauză; practic, răspunderea civilă a statului este îndepărtată de sfera răspunderii penale/disciplinare a judecătorului/procurorului. Prin urmare, răspunderea statului devine o răspundere directă și obiectivă, nefiind condiționată de poziția subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului (§215) [constatată ca atare].
În prezent, în materie penală, există tot o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din Codul de procedură penală, care se mențin și în noua reglementare; acestor situații, în materie penală, noul text, lărgind definiția erorii judiciare și nelimitând-o numai la cele 2 articole din Codul de procedură penală antereferite, le-a adăugat în mod implicit și alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil. În materie extrapenală, noua reglementare se desprinde de paradigma actualului art. 96, în sensul că introduce răspunderea civilă obiectivă pentru eroarea judiciară. O asemenea reglementare normativă și opțiunea pentru aceasta țin de alegerea și voința corpului legiuitor. Totuși, definirea erorii judiciare trebuie să fie clară, precisă și previzibilă [cu privire la cerințele de calitate a legii, a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014] și să stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată. Pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care orice greșeală, cât de mică sau neînsemnată, va fi calificată drept eroare judiciară, întrucât, în principiu, este susceptibilă să producă o vătămare, iar statul va fi pasibil a răspunde civil. Constituția prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produc consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie sa circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. Prin urmare, legiuitorul trebuie să dea o definiție acestei noțiuni care să reflecte caracterul său de abatere neobișnuită de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, raportându-se, astfel, la greșeli manifeste, indubitabile, incontestabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice sau iraționale. Se evită, astfel, de exemplu, și situația calificării jurisprudenței neunitare sau a revirimentului jurisprudențial drept eroare judiciară. Este, de asemenea, de observat că simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituție (§216).
Totodată, legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției[52] . Ea aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale. Cu cuvinte, eroarea judiciară nu trebuie să fie privită numai prin prisma pronunțării unei hotărâri judecătorești greșite, contrare realității, ci și din perspectiva modului de desfășurare a procedurii (lipsa de celeritate, amânări nejustificate, redactarea cu întârziere a hotărârii). Această ultimă componentă este importantă pentru modul în care decurge procedura de judecată, mod care în sine poate provoca prejudicii iremediabile; prin urmare, chiar dacă o parte își valorifică/își apără cu succes dreptul său subiectiv dedus judecății, ea poate suferi prejudicii mai însemnate decât chiar câștigul obținut în urma finalizării favorabile a procesului [spre exemplu, o întindere în timp excesivă a procedurii].
În continuare, Curtea mai reține că o abatere neobișnuită/crasă de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecință o vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară (§218).
Se constată că definiția erorii judiciare cuprinsă în art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege este mult prea generică. Este evident că printr-o greșită desfășurare a unei proceduri judiciare, chiar remediată în cadrul procedurii de judecată, per se se produce o vătămare a drepturilor/intereselor legitime ale unei persoane. Or, o asemenea definiție normativă nu se subsumează conceptului de eroare judiciară. Practic, din definiția dată erorii judiciare, prin textul art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege, statul va răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia (§219).
În continuare, se reține că în vederea angajării răspunderii statului pentru o eroare judiciară, aceasta trebuie să fie constatată ca atare. Din textul de lege rezultă că alin. (7) reglementează o acțiune în răspundere civilă delictuală în care se stabilește eroarea judiciară [adică a faptei ilicite, cu excepția ipotezelor art. 538 și art. 539 din Codul de procedură penală, unde eroarea a fost deja stabilită], paguba propriu-zisă [vătămarea produsă urmează a fi reparată prin indemnizarea corespunzătoare a persoanei vătămate] și relația de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. În noua paradigmă legislativă se poate acorda judecătorului/procurorului și dreptul de a interveni chiar în această procedură.
Noi ne putem întreba dacă poate fi vorba de un intervenient în nume propriu?
După repararea prejudiciului în această manieră, statul, potrivit Constituției, are o acțiune în regres împotriva judecătorului/procurorului, dacă acesta și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Astfel, statul este cel care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență[53]. Sub aspectul instituirii competenței de judecată a Curții de Apel București în privința acțiunii în regres a statului, alin. (8), nou conceput, nu este contrar art. 52 alin. (3) sau art. 134 din Constituție. Așa cum s-a arătat, în cauză, nu este vorba despre o acțiune disciplinară, ci de una în răspundere civilă, astfel încât acțiunea statului împotriva judecătorului/procurorului nu este condiționată de tragerea mai întâi la răspundere disciplinară a judecătorului (competență care ar reveni, în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii). Chiar dacă exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență constituie abatere disciplinară, între cele două forme de răspundere disciplinară/civilă nu există o legătură intrinsecă pentru ca, în mod obligatoriu, să rezulte o intercondiționare între ele. Nefiind în discuție răspunderea disciplinară a judecătorului, nu se poate angaja competența Consiliului Superior al Magistraturii sau cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru acțiunile formulate împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Se mai reține că reglementarea competenței de judecată a instanțelor judecătorești este de competența legiuitorului, Curtea neputând interveni decât dacă acesta contrazice în mod expres textul Constituției. Or, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție, se constată că acesta nu fixează nicio condiție în acest sens. Mai mult, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, nu se poate pune problema aplicării art. 134 alin. (3) din Constituție, respectiv competența rezervată Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie disciplinară (§222 ).
Cu privire la caracterul obligatoriu al introducerii acțiunii în regres, Curtea, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, § 174, a statuat că, “deși sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să își exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introdusă în corpul art. 52 alin. (3) din Constituție poate duce la situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenția instanței judecătorești. De aceea, conținutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condițiile legii”.
Raportat la cauza dedusă judecății, Curtea constată că din modul de formulare a textului de lege nu reiese faptul că acesta trebuie coroborat cu alineatul (2), în sensul că acest caracter obligatoriu al acțiunii în regres se referă la ipotezele în care există rea-credință sau gravă neglijență [ care abia va urma a se stabili?!]. Or, statul trebuie să realizeze o primă evaluare și nu să introducă mecanic o asemenea acțiune. Astfel, statul, prin reprezentanții săi, va trebui să formuleze acțiuni în regres numai dacă în urma evaluării realizate la nivelul acestuia [adică în prealabil, administrativist ?!] se apreciază că există gravă neglijență sau rea-credință.
Existența unei grave neglijențe sau a relei-credințe nu credem că poate fi constatată decât juridicește. Instanța va stabili ea întinderea prejudiciului, care se poate constata a fi mai mare sau mai mic decât despăgubirea acordată de stat.
Dacă statul, prin reprezentanții săi, exercită acțiunea în regres, prin neluarea în considerare a prevederilor alineatului (2), s-ar ajunge la translatarea acțiunii în răspundere civilă obiectivă promovată împotriva statului la acțiunea în regres promovată împotriva magistratului. Ar rezulta că magistratul ar fi chemat în judecată ori de câte ori statul “pierde” un proces în condițiile art. 96 alin. (7), în temeiul răspunderii civile obiective. Or, deși acțiunea de regres are în vedere răspunderea civilă subiectivă, caracterul obligatoriu al acțiunii statului, astfel cum aceasta este reglementată, nu lasă nicio marjă de apreciere în privința acestuia pentru a discerne dacă sunt îndeplinite criteriile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile subiective a judecătorilor/ procurorilor (§224).
Chiar dacă eroarea judiciară este definită corect și va viza erorile crase [sic!] în interpretarea și aplicarea normelor de drept procesual și material, odată ce statul a răspuns pentru prejudiciul creat, nu este răsturnată prezumția de exercitare de către magistrat a funcției cu bună-credință și în acord cu exigențele profesionale. Numai în măsura în care rezultă serioase dubii cu privire la acestea, statul poate exercita acțiunea în regres. Prin urmare, revine statului obligația de a realiza o procedură de filtraj în vederea formulării acțiunii în regres și de a-și prezenta dovezile/probele în legătură cu poziția personală și subiectivă avută de către magistratul respectiv în judecarea cauzei. Așadar, sarcina probei revine statului, iar prezumțiile anterioare, simple, prin natura lor, pot fi răsturnate numai ca urmare a intervenirii unei hotărâri judecătorești de soluționare a acțiunii în regres (§ 225)..
Cu privire la problema determinării relei-credințe sau a gravei neglijențe, Curtea constată că definițiile oferite la alin. (4) și (5) sunt de natură să altereze sensul acestor termeni, ceea ce duce, în mod direct, la afectarea art. 52 alin. (3) din Constituție, îndepărtându-se, în mod discutabil, de la elementele definitorii ale relei-credințe și ale gravei neglijențe, astfel cum acestea sunt reglementate în conținutul normativ al art. 991 din Legea nr. 303/2004, care prevede:
“(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
Avizul Comisiei de la Veneția nr. 847/2016 privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor a fost adoptat, la cea de-a 107-a sa reuniune plenară din 10-11 iunie 2016. Normativizând expres, ca standard de referință, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legiuitorul ar fi trebuit să indice și actele Uniunii Europene[54] . De asemenea, în definirea gravei neglijențe trebuia indicată intensitatea culpei, și nu orice culpă să determine grava neglijență, astfel cum apare în textul de lege supus analizei; cu privire la categoriile de norme încălcate trebuiau indicate identic ca la definirea relei-credințe. În ambele cazuri, sintagma “determinând o eroare judiciară” nu este corespunzătoare, întrucât reaua-credință nu se definește prin faptul că a determinat o eroare judiciară, ci aceasta este un rezultat al exercitării funcției cu rea-credință. Aceeași observație este valabilă în privința gravei neglijențe. Curtea subliniază că este de competența legiuitorului reglementarea sferei de cuprindere a noțiunii de eroare judiciară, fiind la aprecierea sa normativizarea situațiilor și ipotezelor în care statul va răspunde civil pentru erorile comise în desfășurarea actului de justiție, cu indemnizarea corespunzătoare a persoanelor prejudiciate din fondurile sale. Corelativ acestui drept de apreciere al legiuitorului, acesta trebuie să realizeze o necesară coroborare a unei asemenea opțiuni legislative cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, în componenta sa referitoare la răspunderea magistraților, în sensul de a stabili, în mod riguros, că răspunderea civilă a acestora este angajată numai în condițiile în care și-au exercitat prerogativele funcției lor cu rea-credință sau gravă neglijență, ceea ce evidențiază că nu există o suprapunere între cele două răspunderi – a statului, respectiv a magistratului – și că răspunderea statului nu angajează, în mod implicit, răspunderea magistratului. O asemenea delimitare între cele două tipuri de răspundere se impune tocmai pentru a evita crearea unui sentiment de temere a magistratului în a-și exercita atribuțiile sale constituționale și legale (§ 227).
De asemenea se constată că definirea relei-credințe și a gravei neglijențe este realizată într-un mod care aduce în discuție, în mod corect, atât încălcarea normelor de drept material, cât și a celor de drept procesual; în schimb, eroarea judiciară, așa cum este definită în alin. (3) al art. 96 din lege, este raportată numai la desfășurarea greșită a unei proceduri judiciare, ceea ce înseamnă că sfera sa materială de cuprindere este mai redusă decât în privința relei-credințe sau a gravei neglijențe. În acest context normativ se reține că eroarea judiciară poate fi comisă și prin cele două modalități, drept pentru care poate fi calificata drept noțiunea gen, iar modalitățile de realizare a erorii judiciare, fiind specii ale acesteia, trebuie să i se subsumeze. În cazul de față, Curtea constată o deficiență în definirea erorii judiciare, care pare a nu cuprinde încălcarea normelor de drept material (§ 228).
Având în vedere cele expuse, legiuitorul trebuie să coreleze alin. (3) cu alin. (4) și (5) ale art. 96 din lege, în sensul dezvoltării corespunzătoare a noțiunii de eroare judiciară (§ 229).
Având în vedere cele de mai sus, se constată că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) și (8) teza întâi] din lege încalcă art. 1 alin. (5) și art. 52 alin. (3) din Constituție. Totodată, se reține că art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (1), (2) și (6), (7), (8) teza a doua, alin. (9) și (10)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) și art. 52 alin. (3) din Constituție (§ 230)[55].
Cu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea Constituțională observă că definiția erorii judiciare prevăzută la art. 96 alin. (3) și (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în §§ 216 și 217 ale Deciziei nr.45 din 30 ianuarie 2018, însă este de observat că, deși preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare. Curtea nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, în schimb, îi poate stabili elementele structurale, astfel cum a procedat în decizia antereferită. Legiuitorului îi revine, în schimb, obligația de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare. Astfel, Curtea stabilește criterii/exigențe/valențe de natură constituțională în funcție de care legiuitorul trebuie să edicteze legile, însă nu are ea însăși misiunea de a formula texte de lege, această competență revenind, în exclusivitate, legiuitorului (§ 149)[56].
Curtea constată că legiuitorul nu s-a preocupat să dea o valoare normativă corespunzătoare considerentelor din decizia Curții Constituționale, ci s-a mărginit să le preia tale quale în cuprinsul legii. Or, în realitate, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situațiilor care pot fi încadrate în noțiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare și univoce, până la urmă, instanțelor judecătorești chemate să aplice și să interpreteze lege. Mai mult, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acuratețea și caracterul univoc va deveni lipsit de eficiență în procesul de aplicare a legii, existența sa normativă, deși incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la nașterea unor noi raporturi juridice (§150).
Curtea a subliniat că eroarea judiciară “aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale” [§ 217]. Prin urmare, legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar și indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Astfel, dacă art. 538 și 539 C. pr. pen. indică aceste situații în mod clar și fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situații pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare și individualizare legală ar da coerență instituției răspunderii magistratului (§151).
Curtea mai reține că legea este adoptată pentru a fi aplicată, și nu pentru a conține principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât și reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie și abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară (§152).
Referirile din forma propusă pentru art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 la Codul de procedură penală, Codul civil și Codul de procedură civilă sunt la fel de generale, neputându-se cunoaște care dintre încălcările normelor de drept material sau procesual produc vătămări grave ale drepturilor/libertăților persoanei. În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naștere unor asemenea vătămări și să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorității lucrului judecat și, implicit, securității raporturilor juridice element component al securității juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție (§153).
Curtea constată că legiuitorul are competența constituțională de a identifica și normativiza acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noțiunii de eroare judiciară, cu respectarea Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În aceste condiții, legiuitorul trebuie să adopte o reglementare care, pe de o parte, să acopere toate domeniile dreptului, alegerea sa neputând viza, în mod selectiv, unul sau altul dintre aceste domenii, astfel cum pare a rezulta din noua formulă redacțională a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar, pe de altă parte, să releve o îndepărtare deosebit de gravă de la exigențele legii, însoțită de o anumită gravitate/intensitate a încălcării astfel realizate. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază faptul că răspunderea patrimonială pentru eroarea judiciară incumbă în primul rând statului, care se poate îndrepta numai împotriva magistratului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență pentru a-și recupera sumele de bani deja plătite, răspunderea patrimonială a acestuia fiind, așadar, una subsidiară și indirectă. Pentru toate celelalte cazuri, răspunderea patrimonială va reveni în exclusivitate statului (§154).
Prin urmare, în lipsa elementelor de circumstanțiere, precizie și detaliere menționate, legea ar rămâne la un nivel științific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit. Rezultă că, în privința art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)], legiuitorul nu a respectat art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (2) din Constituție (§155).
În critica de neconstituționalitate se mai arată că revenirea la definițiile date relei-credințe și gravei neglijențe în forma în vigoare a Legii nr. 303/2004 este contrară Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, decizie care impunea corectarea acestora. Or, în realitate, Curtea, la § 226 al deciziei, a apreciat caracterul complet și conținutul normativ al acestor definiții, astfel că revenirea la acestea nu pune în discuție încălcarea deciziei antereferite. Prin urmare, sub acest aspect, nu a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituție (§156).
Curtea reține că art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)] din lege este constituțional. În acest sens, se constată că, într-adevăr, o normă de trimitere la un text care nu face parte din dreptul pozitiv nu poate fi acceptată. Însă, în același timp, trebuie observat că, în cazul de față, trimiterea reglementată prin art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)], este operată în sens de corelare a două legi, care se află atât într-o relație de complementaritate, cât și în aceeași procedură parlamentară de modificare. Instituirea Comisiei speciale comune pentru a elabora modificări și completări la legile justiției a avut în vedere criteriul coerenței, completitudinii și unității actului legislativ, specific acestor categorii de comisii [a se vedea Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, §55], astfel că trimiterile operate între aceste acte normative supuse analizei comisiei pot și trebuie să fie acceptate. Altminteri, s-ar ajunge fie la repetări inutile în cadrul acestor acte normative, fie la o lipsă de corelare între ele. În consecință, trimiterea operată la art. 741 din Legea nr. 317/2004, lege care se află, de asemenea, în procedura controlului a priori de constituționalitate, nu încalcă, la acest moment temporal, art. 1 alin. (5) din Constituție. Desigur, în măsura în care legea la care se trimite nu va fi adoptată concomitent cu prezenta lege, norma de trimitere rămâne fără obiect, putând afecta constituționalitatea întregii construcții normative a art. 96 din Legea nr. 303/2004 (§157).
Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (8) teza întâi] nu este încălcat art. 125 din Constituție, independența judecătorului nefiind cu nimic afectată în condițiile în care o entitate administrativă, pe baza unei proceduri proprii și în urma raportului Inspecției Judiciare, apreciază că este necesară declanșarea acțiunii în regres. Raportul Inspecției Judiciare, fără a fi conform, este un element de reper pentru funcționarii Ministerului Finanțelor Publice în aprecierea introducerii acțiunii în regres, remediindu-se, astfel, situația semnalată prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la lipsa unui mecanism de filtru pentru exercitarea acțiunii în regres și la necesitatea evitării introducerii mecanice de către Ministerul Finanțelor Publice a acestei acțiuni în regres. Fiind consultativ, raportul Inspecției Judiciare, pe de o parte, nu poate fi atacat în justiție, iar, pe de altă parte, nu produce el însuși efecte juridice, tocmai pentru că nu ține de competența autorității judecătorești decizia de exercitare a acțiunii în regres a magistratului, în schimb, soluționarea acțiunii astfel declanșate este de competența instanțelor judecătorești. Nu este de competența puterii judecătorești să aprecieze când este oportună sau nu declanșarea unei acțiuni în regres, ci a administrației, revenindu-i acesteia din urmă competența de a stabili la nivel infralegal o procedură care să îi permită o evaluare a relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului, în condițiile în care statul a fost deja “condamnat” pentru eroare judiciară. Prin urmare, pe calea acestei evaluări se evită introducerea mecanică a acțiunilor în regres ori de câte ori s-a constatat o eroare judiciară, chiar în lipsa relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului (§158).
Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea constată că, fiind vorba despre un aspect care privește detalierea unor elemente ale încheierii contractului de asigurare profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 133 alin. (1) din Constituție, ca reprezentant al corpului profesional, are competența de a stabili printr-un act administrativ condițiile, termenele și procedurile necesare pentru asigurarea obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Este de la sine înțeles că nu va putea deroga de la lege, astfel că revine judecătorului/procurorului obligația de a plăti integral polița de asigurare astfel încheiată. Prin urmare, nu se încalcă art. 133 din Constituție, iar art. 134 din Constituție nu are incidență în cauză, nefiind vorba de o atribuție acordată Consiliului Superior al Magistraturii în sensul exercitării sale în mod continuu, ci de o obligație de a elabora și adopta un act administrativ în sensul celor dispuse de lege (§159).
Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și a legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. 3. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt neconstituționale[57].
Revenind asupra formulărilor, după intervenția Curții Constituționale, Comisia specială pentru modificarea legilor justiției, a redefinit eroarea judiciară[58]. Astfel, în redefinirea erorii judiciare, noua formulare este:
„S-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. S-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, precum și atunci când, prin încălcarea clară și incontestabilă a situației de fapt sau a normelor juridice aplicabile au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară”.
Termenii „flagrant” și „în mod vădit” au fost modificate cu „evident” și a fost introdus termenul „grav”. Să sperăm în noi formulări!
În concluzie,
Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență.
”Termenul culpă este una dintre acele expresii care nu au nimic cu adevărat juridic, care sunt împrumutate limbii curente și care solicită mai degrabă imaginația, decât rațiunea”[59].
Chiar dacă reglementarea poate fi îmbunătățită, consideram că ea este suficient de clară, întreagă și lămuritoare. Așa, de exemplu, exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență poate fi uneori abatere disciplinară , dar acest fapt nu împiedică antrenarea răspunderii speciale.
Spre deosebire de legea penală, cârmuită de principiul legalității pedepselor – nullum crimen, nulla poena, sine lege, răspunderea civilă este stabilită prin largi dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, îndestulător de mlădioși pentru a permite o interpretare extensivă. Singurul lucru ce se impune este o aplicare în spiritul legii.
O încercare de a cantona limitele răspunderii magistraților cât mai exhaustiv imaginabil, devine, în civil, cel puțin penibilă și de neexplicat în valori juridice,
Orice fel de presiune asupra legiuitorului excede cadrul administrativ, trecând în sfera presiunilor, influențelor politice[60].
6/4/2018
dorin ciuncan. com
[1] Codul civil, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, în temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011
[2] În Codul civil anterior, prin faptă se putea înțelege și doar intenția (Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa), după cum putem vorbi și de o culpă intențională (dolul)
[3] Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului (art. 1300 C. civ. ). În Codul civil se vorbește despre reaua-credință în 33 de articole.
[4] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor , pp. 195-196. O faptă este ilicită când încalcă ordinea juridică ( cu privire la diferite nuanțe în definirea noțiunii de ilicit, vezi M. Eliescu, p. 145, nota de subsol 21
[5], C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 209, Madalina Afrasinei , Comentarii, în Colectiv, Noul Cod civil – comentarii, doctrină, jurisprudentă , Ed. Hamangiu, 2013, https://idrept.ro/. Eroarea comună și invincibilă nu se prezumă (art. 17 C. cvi. ). Prin excepție de la regulă, titularul aparent al unui drept sau al unei calități juridice poate încheia acte juridice care să producă efecte ca și cum ar fi valabile, dacă a creat aparența comună și invincibilă potrivit căreia calitățile sale corespund realității (error communis facit ius). Vezi și M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7.
[5] http:// just. ro
[6] Ion M. Anghel, Culpa, în “Răspunderea civilă” de I. M. Anghel, Fr. Deak, Marin F. Popa, Editura Științifică,București,1970, pp. 107 sqq.
[7] Henri, L on Mazeaud, Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, ed. III, Sirey, Paris, 1938, pp. 488 sqq , cit. apud M. Anghel, p. 155-156. Henri și L on Mazeaud au dezvoltat concepția culpă-eroare de conduită, pe care nu ar fi comis-o o persoană avizată, plasată în aceleași circumstanțe exterioare ca și autorul daunei (În același sens, Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit civil vol. I, Sirey, 1962 p. 387)
[8] Henri, L on Mazeaud, A. Tunc, , Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, ed. VI, 1965, p. 375.
[9] Marcel Planiol, Georges Ripert, Traité élémentaire de droit civil , t. 2e, L. G. D. J. , Paris, 2e ed. , 1947, p. 334, sub nr. 974, Personnes morales de droit public. Consiliul de Stat a admis că există o obligație de reparație în sarcina persoanei publice pentru acte fără culpă dacă sunt de natură a cauza persoanelor particulare prejudicii excepționale.
[10] Nullus videtur dolo facere,qui suo iure utitur (Dideste,50,17,frag.55 ).
[11] M. Anghel, op. cit., p. 138. Petre Anca, Faptele ilicite, în Tudor R. Popescu, Petre Anca, ”Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968, p. 185. De lege ferenda, Tudor R. Popescu, Petre Anca constată că , încă de la acea vreme, dreptul se îndreaptă spre un sistem în care culpa este legal prezumată.
[12] Ibidem.
[13] ”Diligența obișnuită ” era socotită o expresie prea vagă. Formulările sunt ”lipsite de înțeles, [. ..] tot atât de imprecise și tot atât de greu de definit” (Henri, L on Mazeaud, A. Tunc, op. cit. , p.455, apud Petre Anca loc. cit. p. 185). Subl. ns. – D. C.
[14] Art. 998 C. civ., cu referire și la art. 767, 1014, 1162, 1198, 1435, 1483, 1902. Cf actual Art. 1381, Obiectul reparației – (1)Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. O răspundere specială a magistraților o apropie de o răspundere materială, administrativă, și mai puțin delictuală; ne putem îndrepta chiar mai curând spre instituția asigurărilor, precum a medicilor pentru mal praxis, deși noțiunea de greșeală nu este întrutotul absentă nici în acest domeniu. .
[15] Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit civil, vol. I, Sirey, 1962, p. 409, cit. apud M. Anghel, op. cit., p. 133. Contractul ar fi fost absurd să impună o vindecare în orice caz, dar obligă medicul de donner les soins convenables et appropriés a son état, arăta Marcel Planiol în Traité élémentaire de droit civil , t. 2e, L. G. D. J. , Paris, 1947, p. 329, sub nr. 961, Responsabilité du médecin
[16] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, p. 33. O încercare de a cantona limitele răspunderii magistraților cât mai exhaustiv imaginabil, devine, în civil, cel puțin penibilă și de neexplicat în valori juridice, .
[17]Petre Anca, Faptele ilicite, în Tudor R. Popescu, Petre Anca, ”Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968, p. 161. Condamnarea faptei prejudiciabile, legată indisolubil de culpabilitatea autorului sau a persoanei responsabile civilmente, a devenit o idee neadecvată condițiilor societății moderne (L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 513).
[18] V și I.C.C.J., S. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4067/2004 , www.scj.ro
[19] M. Of. nr. 1.168 din 9 decembrie 2004,
[20] http:// just. ro Textul Legii nr. 303/2004, republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, a fost actualizat în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial până la 16 ianuarie 2009: – O. U. G. nr. 148/2005; – Legea nr. 29/2006; – O. U. G. nr. 50/2006; – Legea nr. 356/2006; – Decizia Curții Constituționale nr. 866/2006; – O. U. G. nr. 100/2007; – Legea nr. 97/2008; – O. U. G. nr. 46/2008; – O. U. G. nr. 195/2008; – O. U. G. nr. 230/2008, declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 82/2009; – Decizia Curții Constituționale nr. 82/2009.
[21] M. Of. nr. 869 din 19 decembrie 2007
[22] M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005
[23] Curtea Constituțională , dec. nr. 1.307 din 2 decembrie 2008, M. Of. nr. 886 din 29 decembrie 2008
[24] Curtea Constituțională , dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009. Eroarea este o reprezentare inexactă a realității, putându-se vorbi și despre interpretarea adevăratului înțeles al unei norme legale.
[25] De exemplu, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, dec. nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 , M. Of. nr. 85 din 9 februarie 2010
[26] https://www.vivendis.ro. Nu se acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de asigurat sau de către persoanele de care acesta răspunde potrivit legii, cu intenție sau ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligațiilor asumate în condițiile practicării profesiei pentru care, în conformitate cu prevederile legale, nu este autorizat/abilitat. Deasemenea, nu se acordă despăgubiri pentru comiterea unor fapte incriminate ca infracțiuni săvârșite cu intenție, sau pentru producerea unor prejudicii în timp ce se afla sub influenta –voluntară, am adăuga noi – băuturilor alcoolice, drogurilor sau substanțelor excitante de orice fel.
Adina A.Stancu , R.Savaliuc, Din puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor! Numai ca avocați și medicii și-o plătesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știință, normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” . Așa cum, grava neglijență se constată dacă: “Judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav și nescuzabil, normele de drept material sau procesual” (sursa: Proiectul C. S. M. ) http://stirileprotv.ro/
Mai rămâne o singura problema de rezolvat. De unde luam bani pentru liniștea magistraților? Oare de la Finanțe? “Daca ei vor accepta punctul nostru de vedere și ne vor prevedea în buget asemenea sume, putem discuta de o aplicare efectivă a dispozițiilor. Daca nu, vom avea o reglementare legislativa la începutul anului și după o rectificare la mijlocul anului viitor putem discuta si despre o punere in practica”, a declarat Alina Bica, fost secretar de stat la Ministerul Justiției. Ministerul Justiției trebui sa afle si ce companie de asigurări ar putea fi interesata sa plătească daune pentru erorile judecătorilor. Magistrații, trași la răspundere pentru malpraxis? http://stirileprotv.ro/
[27] www.csm1909.ro/csm
[28] M. Of. nr. 255 din 1 aprilie 2008
[29] Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, și dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008
[30] Prin mai multe decizii, ca de exemplu dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008, și dec nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie 2009
[31] Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009
[32] M. Of. nr. nr. 886 din 29 decembrie 2008
[33] Curtea Constituțională, dec. nr. 996 din 30 iunie 2009, M. Of. nr. 575 din 18 august 2009
[34] Curtea Constituțională, dec. nr. 412 din 7 aprilie 2011, M. Of. nr. 393 din 3 iunie 2011
[35] Curtea Constituțională dec. nr. 263 din 23 aprilie 2015 , M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015
[36] CEDO , Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunțată în Cauza Giuran c României, § 32 (In a number of cases the Court, while addressing the notion of “a fundamental defect”, has stressed that merely considering that the investigation in the applicant’s case was “incomplete and one-sided” or led to an “erroneous” acquittal cannot in itself, in the absence of judicial errors or serious breaches of court procedure, abuses of power, manifest errors in the application of substantive law or any other weighty reasons stemming from the interests of justice, indicate the presence of a fundamental defect in the previous proceedings), § 40 (The quashing of the final judgment in the instant case was the only means of indemnifying the convicted person for the mistakes in the administration of justice.)
[37] CEDO , Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler c Austriei §§ 36, 51, 53, 55
[38] Curtea Constituțională, dec. nr. 263 din 23 aprilie 2015 M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015
[39] Curtea Constituțională, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005
[40] Spune curtea, citând textul de lege!
[41] În acest sens, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat și prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005.
[42] republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960
[43] Dec. nr. 60 din 11 februarie 2014 , M. Of. nr. 279 din 16 aprilie 2014
[44] Dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, într-o excepție invocată într-o cauză având ca obiect apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 37 din 28 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj
[45] Curtea Constituțională, dec. nr. 445 din 29 octombrie 2013 , M. Of. nr. 716 din 21 noiembrie 2013. Vezi și Curtea Constituțională , dec. nr. 182 din 26 februarie 2oo8, M. Of. nr. 255 din 1 aprilie 2008.
[46] M. Of. nr. 51 din 23 ianuarie 2012. Art. 99 a fost modificat prin pct. 3 al art. I din Legea nr. 24 / 2012
[47] . Consiliile judiciare sunt organisme independente, stabilite prin lege sau prin constituție, care să garanteze independența puterii judecătorești și a judecătorilor individual și care să promoveze astfel funcționarea eficientă a sistemului judiciar Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre
cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 Noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor, www.csm1909.ro/csm
[48] În perioada 2005 – 2012 au fost sancționați disciplinar de către CSM un număr de 75 de judecători și 37 de procurori; de asemenea, au fost trimiși în judecată un număr de 57 de magistrați, dintre care au fost condamnați definitiv 26 de judecători și procurori pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție. https://cristidanilet.files.wordpress.com. Art. 100 a fost modificat prin pct. 5 al art. I din Legea nr. 24/2012
[49] Recomandarea CM/Rec(2010)12
[50] Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 2 alin. (3) teza a treia]; pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) tezele penultimă și ultimă și alin. (2) teza a doua]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) și (7)]; pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)]; pct. 44; pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) și (5)]; pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)]; pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)]; pct. 77 [cu referire la art. 52 alin. (3)]; pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7), (8), (9) teza întâi și (10)]; pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)]; pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele “ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite” și “precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale, la solicitarea Ministerului Justiției”]; pct. 108 [cu referire la art. 62 alin. (12) și (13)]; pct. 109 [cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma “nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8” prin raportare la art. 62 alin. (13)]; pct. 112 [cu referire la art. 622, 623 și 624]; pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)]; pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma “funcția de ministru al justiției”]) pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (21) și (22)]; pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (51) și (52)]; pct. 153 [cu referire la art. 851 sintagma “funcția de ministru al justiției”]; pct. 156 [cu referire la art. 96]; pct. 157 [cu referire la art. 99 lit. r)]; pct. 160 [cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d1)]; pct. 161 [cu referire la art. 100 alin. (2)] și pct. 163 [cu referire la art. 109 alin. (1) teza întâi și art. 114] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și legea în ansamblul său.
[51] A se vedea Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, M.Of. nr. 415 din 11 iunie 2015.
[52] A se vedea, cu privire la interpretarea textelor constituționale și Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, M.Of. nr. 160 din 9 martie 2012.
[53] Decizia Curții Constituționale nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014, § 173).
[54] Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu referire specială la Hotărârea din 30 septembrie 2003, pronunțată în Cauza C-224/01 Kobler v Austriei, Hotărârea din 13 iunie 2006, pronunțată în Cauza C-173/03 Traghetti del Mediterraneo SpA v Italiei, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza C-379/10 Comisia v Italiei
[55] Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 Curtea 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (1), (2), (6). (7), (8) teza a doua, alin. (9) și (10)],sunt constituționale. 3. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)-(5) și (8) teza întâi din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor] sunt neconstituționale.
[56] Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)-d)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(7) și (9)]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)]; pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4)]; pct. 42 [cu referire la art. 30]; pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)]; pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)]; art. I pct. 57 [cu referire la art. 421 alin. (2)]; pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 461 alin. (2)]; pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6)]; pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)]; pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) și la eliminarea art. 53 alin. (9) și (10)]; pct. 94 [cu referire la art. 56]; pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (12)]; pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)]; pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] și pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și ale legii, în ansamblul său
[57] DECIZIA nr. 252 din 19 aprilie 2018
[58] https://www.digi24.ro/…/legea-privind-statutul-magistratilor-admisa, 22.05.2018, https://revista22.ro/…/statutul-magistrailor-modificat-a-treia-oar-n-comisia-iordache. Vezi și Pl-x nr. 418/2017 Propunere legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr.303/2004
[59] Henri, L on Mazeaud, , p. 450, cit. apud Petre Anca, p. 185
[60] Statutul judecătorilor și procurorilor, dorin ciuncan.com, 19/11/2016
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.