INFRACȚIUNEA DE COMPROMITERE A INTERESELOR JUSTIȚIEI

INFRACȚIUNEA DE COMPROMITERE A INTERESELOR JUSTIȚIEI

Potrivit art. 277 din Codul penal,  (1)Divulgarea, fără drept, de informații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2)Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

(3)Dezvăluirea, fără drept, de informații dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

(4)Nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală.

Direcția Națională Anticorupție a sesizat procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a aprecia asupra necesității sesizării din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 277 Cod penal, respectiv compromiterea intereselor justiției, în legătură cu împrejurarea că, în conținutul unui comunicat dat publicității la data de 1 august 2017, Ministerul pentru Relația cu Parlamentul a inserat date nepublice din cadrul unei anchete penale, de natură să afecteze buna desfășurare a acesteia. Concret, în comunicat se oferă date despre obiectul percheziției și se fac referiri la calitatea persoanelor audiate și la natura probelor.

După ce presa a cerut precizări de la Guvern, în legătură cu perchezițiile efectuate, Ministerul pentru Relația cu Parlamentul a precizat într-un comunicat de presă că, luni, 31 iulie ,  procurorii DNA au făcut percheziții în patru birouri din cadrul Ministerului pentru Relația cu Parlamentul, într-un dosar privind concursurile pentru ocuparea unor funcții de consilier 1 ,  respectiv , consilier 2,  organizate în aceeași zi. „Mai mulți procurori și ofițeri de poliție judiciară din cadrul DNA București au efectuat percheziții, în baza unui mandat de percheziție domiciliară emis de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală”.

Direcția Națională Anticorupție arată într-un comunicat că datele furnizate de Ministerul pentru Relația cu Parlamentul în legătură cu descinderea de ieri a procurorilor afectează desfășurarea anchetei. Potrivit DNA, aceste informații erau „date nepublice din cadrul unei anchete penale” care afectează desfășurarea acesteia. Procurorii spun că oficialii ministerului nu ar fi trebuit să precizeze care a fost obiectul perchezițiilor, cine au fost persoanele audiate și ce probe au fost ridicate. Se afirmă că dezvăluirea acestor informații se încadrează la  art. 277 Cod penal.

Datele din anchetă au fost devoalate de instituția guvernamentală în condițiile în care, anterior, Direcția Națională Anticorupție – unitatea de parchet competentă să efectueze ancheta a emis un comunicat din care rezulta că stadiul anchetei impune limite stricte de comunicare publică[1] .

Reglementarea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției a cunoscut modificări importante, afirmându-se că sunt impuse de noile realități ale unei societăți democratice în cadrul căreia dreptatea este ridicată la rang de valoare supremă (art. 1 alin. 3 din Constituție), având ca obiectiv asigurarea legalității, independenței, imparțialității și fermității în procesul de înfăptuire a actului de justiție, prin sancționarea penală a faptelor de natură să influențeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiției [2].

Pornind de la aceste rațiuni au fost identificate și incriminate o serie de fapte evidențiate și în practica judiciară, care pot afecta semnificativ activitatea de înfăptuire a justiției precum: obstrucționarea justiției, influențarea declarațiilor, vendeta, presiuni asupra justiției, compromiterea intereselor justiției, sfidarea instanței, asistența și reprezentarea neloială precum sau neexecutarea sancțiunilor penale .

Reglementarea acestei noi infracțiuni urmărește în primul rând creșterea gradului de exigență față de funcționarii publici

  • care își desfășoară activitatea în domeniul administrării justiției
  • în legătură cu modul de gestionare a unor date și informații
  • pe care le obțin în cursul unui proces penal,
  • care pot influența semnificativ aflarea adevărului ori dreptul la un proces echitabil
  • al persoanei cercetate sau judecate.

S-a mai afirmat că practica judiciară a dovedit fără echivoc că reglementările actuale nepenale sunt insuficiente și ineficiente astfel că folosirea mijloacelor penale pentru atingerea scopului urmărit este justificată și apare ca singura soluție viabilă[3].

În același timp, în scopul de a întări garanțiile privind dreptul la un proces echitabil și în special prezumția de nevinovăție, consacrate în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost incriminată fapta de dezvăluire, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționarea definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției. Potrivit Convenției, statele semnatare au, pe lângă obligația negativă de a se abține de la orice încălcare a drepturilor în afara limitelor permise, și obligația pozitivă de a lua măsurile necesare să asigure garantarea acestor drepturi împotriva încălcării lor de către orice altă persoană astfel că încălcarea prezumției de nevinovăție angajează responsabilitatea statului în cazul încălcării oricăreia dintre cele două obligații arătate. Prin această reglementare se urmărește împiedicarea funcționarilor publici să prezinte public mijloace de probă (declarații de martori, expertize, înregistrări audio-video, procese verbale de redare a conținutului unor convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de desfășurare în scopul de a nu transforma prezumția de nevinovăție într-o prezumție provizorie de vinovăție până la soluționarea cauzei. În plus, aprecierea unei probe, indiferent de conținutul acesteia, poate duce adesea la concluzii eronate atâta timp cât nu este evaluată în raport de întregul probator al dosarului pentru a-i stabili astfel legalitatea, relevanța și forța probatorie (de pildă o interceptare telefonică din conținutul căreia rezultă cu certitudine comiterea unei infracțiuni poate fi declarată nelegală dacă pe parcursul procesului se dovedește că nu a fost autorizată sau că este falsificată; o mărturie care ulterior este dovedită ca fiind mincinoasă etc.) dar odată adusă la cunoștința publicului, o probă aparent incriminatoare, va induce în mod inevitabil ideea de vinovăție, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbată nici măcar prin prezentarea verdictului oficial de nevinovăție constatat de autoritățile judiciare.

Preocuparea pentru protejarea prezumției de nevinovăție prin mijloace penale se observă și în legislațiile occidentale, reglementări similare fiind în art. 226-13 și 434-7-2 din codul penal francez, art. 379 bis din codul penal italian, art. 466 din codul penal spaniol, art. 371 din codul penal portughez, art. 293 din codul penal elvețian și Capitolul 20 din codul penal suedez[4].

În doctrină, s-a susținut că această incriminare este un exces de represiune nejustificat nici de solicitările doctrinei, nici de ale jurisprudenței[5]

Autorul al acestei infracțiuni este calificat în toate variantele de incriminare. Astfel, potrivit variantei tip, subiect activ este un magistrat sau un alt funcționar public[6] care a luat cunoștință de informațiile confidențiale în virtutea funcției, având atribuții în legătură cu soluționarea unei cauze penale și care dobândește informațiile în virtutea funcției desfășurate (judecător, procuror, organ de cercetare al poliției judiciare, organ de cercetare penală special etc.).

Divulgarea presupune darea în vileag, destăinuirea, dezvăluirea, transmiterea prin orice mijloace de informații confidențiale prin care urmează să se administreze o probă. Informațiile confidențiale presupun numai acele informații care pot împiedica sau îngreuna administrarea unei probe (de pildă, divulgarea identității unui suspect ale cărui mijloace de comunicație sunt interceptate, dezvăluirea unei operațiuni sub acoperire preconizată ori aflată în desfășurare, divulgarea datelor din conținutul unei autorizații de percheziție care nu a fost încă efectuată, dezvăluirea de informații privind data și locul în care urmează să se realizeze o prindere în flagrant etc.).

De asemenea, informațiile trebuie să privească data, timpul (spre exemplu, ziua și ora administrării probei), locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă (prin percheziție domiciliară sau în sistem informatic, folosind interceptări, investigatori sub acoperire etc.).

Dacă cel care transmite informațiile confidențiale acționează în temeiul unui drept, fapta nu va constitui infracțiune (spre exemplu, purtătorul de cuvânt al organului judiciar furnizează informații în limitele mandatului conferit în cadrul unei conferințe de presă).

Dacă divulgarea informațiilor confidențiale se face în vederea ajutării făptuitorului de a se sustrage de la urmărire penală sau judecată, fapta constituie infracțiunea de favorizare a făptuitorului, iar nu compromiterea intereselor justiției.

Potrivit art. 277 alin. (4) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală.

Prin introducerea acestei cauze justificative s-a urmărit să nu se permită ascunderea sub motivarea protejării intereselor justiției a unor manifestări contrare acestor interese comise de autorități, considerent pentru care divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activități ilegale comise de autorități într-o cauză penală nu intră în sfera ilicitului penal. Condiția pentru incidența acestei cauze justificative este ca ilegalitatea să fie vădită, evidentă pentru toată lumea. O astfel de faptă nu numai că nu compromite interesele justiției, ci chiar servește la realizarea acesteia și, în consecință, nu poate constitui infracțiune[7].

Efectele unui asemenea demers sunt de natură a soluționa compromiterea intereselor justiției!

dciuncan@gmail.com


[1] http://www.digi24.ro/stiri,  1. 8.2017,  comunicat nr. 746/VIII/3 din data de 1 august 2017. Potrivit unor surse citate de Hotnews, printre numele aflate în vizorul procurorilor este și cel al unei jurnaliste.

[2] P. Dungan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiției, în “Dreptul” nr. 8/2010, pp. 77-78.

[3] [3] Expunere de motive,   Lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, § 60,    http://www.cdep.ro/proiecte/2011

[4] Expunere de motive,   § 71,  http://www.cdep.ro/proiecte/2011

[5] G. Antoniu, Observații cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal, în “R. D. P. ” nr. 1/2008, p. 24.

[6] În înțelesul pe care această noțiune îl are conform art. 175 în NCP. Curtea Constituțională a arătat că, din coroborarea dispozițiilor cuprinse în cele două alineate ale art. 147 Cod penal rezultă astfel că are calitatea de „funcționar” atât persoana care este „funcționar public” în accepțiunea prevederilor din primul alineat al acestui articol, cât şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât „autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public”, la care se referă art. 145 Cod penal. (Curtea Constituțională, decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 2 august 1995. Curtea Constituțională, decizia nr. 256 din 5 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 5 ianuarie 2001 etc. )

[7] Vasile Dobrinoiu ș. a. , Noul Cod Penal comentat, Partea specială, ed.  a III-a . Universul Juridic. 2016. V și I.-C. Marcu, O noutate absolută în legislația României – infracțiunea de compromitere a intereselor justiției, în “CDP” nr. 3/2010, p. 58; M. Oprea, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, București, 2015.

Lasă un răspuns