A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

INFRACȚIUNILE ELECTORALE

INFRACȚIUNILE  ELECTORALE

Drepturile electorale formează o categorie distinctă între drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Deşi drepturile electorale sunt cuprinse în sfera drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie, legiuitorul constituant a inserat distinct, alături de acestea, în cuprinsul alin. (6) al art. 115 din Legea fundamentală, categoria drepturilor electorale, pentru a sublinia că acestea se referă şi la drepturile electorale menţionate de legislaţia infraconstituţională. […] Alături de drepturile electorale fundamentale consacrate de Constituţie se regăsesc şi alte drepturi electorale reglementate prin lege (dreptul alegătorilor de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite sau a oricăror erori din Registrul electoral; dreptul alegătorilor de a verifica înscrierea în listele electorale, de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori; dreptul alegătorilor de a face contestaţie cu privire la listele electorale; dreptul alegătorilor de a obţine cartea de alegător; dreptul de contestare a candidaturilor; dreptul candidaţilor de a contesta operaţiunile electorale; dreptul candidaţilor de a avea acces la mijloacele de informare în masă). Aceste drepturi sunt drepturi electorale procedurale ce ţin de exercitarea drepturilor electorale fundamentale ale cetăţenilor (dreptul de vot, dreptul de a fi ales, dreptul de a alege)   (Curtea Constituţională, Decizia nr.319 din 3 martie 2011, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 11 mai 2011).

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Ea a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Articolul  36 reglementează Dreptul de vot.

Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.

Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Potrivit art. 37 din Constituție, au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.

În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European (art. 38).

Dreptul de a fi ales

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările ulterioare, prin Decizia nr. 70 din 5 martie 2002, Curtea Constituţională constată următoarele:

Prin Încheierea din 13 septembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 5.569/2001, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările ulterioare. Excepţia a fost invocată de Elöd Kincses, reclamant în cadrul unui litigiu civil privind plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat acestuia de către statul român.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd pentru candidaţii la alegerile parlamentare condiţia de a avea numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară, sunt neconstituţionale faţă de prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie. Textul constituţional impune această condiţie numai pentru persoanele care ocupă deja funcţii sau demnităţi publice, iar nu şi pentru candidaţi, aceştia având posibilitatea, până la data validării mandatului, de a renunţa la cetăţenia străină. Chiar dacă s-ar accepta că prevederile art. 35 din Constituţie extind cerinţa cetăţeniei române exclusive şi pentru candidaţii la alegerile parlamentare, autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile legale criticate, restrângând dreptul fundamental de a fi ales, încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 şi, implicit, numeroase acte internaţionale. Se invocă în acest sens prevederile art. 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 2 pct. 1 şi 2 şi ale art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ale art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prevederile art. 3 alin. 1 din Statutul Consiliului Europei, ale pct. 12 şi ale pct. 13.1 şi 13.7 din Documentul final al Reuniunii de la Viena, precum şi ale pct. 5.7 şi 5.9, ale pct. 6 tezele 1 şi 2 şi ale pct. 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E. Autorul excepţiei afirmă că prin aceste dispoziţii, ulterioare adoptării Constituţiei, prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie au fost implicit modificate, în sensul eliminării interdicţiei pentru persoanele cu dublă cetăţenie de a candida şi de a ocupa funcţii sau demnităţi publice. Această modificare implicită a Constituţiei constituie o altă posibilitate, pe lângă modificarea expresă reglementată prin prevederile art. 146 şi următoarele din Legea fundamentală.

De asemenea, se invocă, pe de o parte, reglementările constituţionale ale altor state, care nu interzic sau chiar prevăd expres posibilitatea de a candida pentru persoanele cu dublă cetăţenie, iar pe de altă parte, practica autorităţilor române care, în unele cazuri, au permis candidatura şi chiar ocuparea unor funcţii sau demnităţi publice de către persoane cu dublă cetăţenie.

În timpul şedinţei de judecată, precum şi în concluziile scrise, depuse la dosarul Curţii Constituţionale, autorul excepţiei a reluat, în esenţă, motivele de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţei de judecată, invocând în plus prevederile art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 2 pct. 1 şi art. 25 lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

De asemenea, a mai arătat că Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E. nu este numai un document politic, ci şi unul juridic, fiind inclus în tratatele bilaterale încheiate de România cu Republica Federală Germania, Ungaria şi Ucraina. Admiţând că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată anterior Constituţiei, iar cele două pacte invocate au fost, de asemenea, ratificate de România înainte de adoptarea Constituţiei din 1991, autorul excepţiei a considerat că ar fi inadmisibil ca printr-o constituţie democratică să se restrângă drepturi recunoscute prin acte normative adoptate în timpul unui regim totalitar.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, exprimându-şi opinia, consideră că excepţia de neconstituţionalitate, deşi admisibilă, este neîntemeiată, fără însă a motiva această susţinere.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. În primul rând se apreciază că ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice de către o persoană cu dublă cetăţenie nu contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (3), acestea fiind justificate de natura şi importanţa acestor funcţii sau demnităţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 50 din Constituţie privind fidelitatea faţă de ţară, în cazul persoanelor cu dublă cetăţenie care ar ocupa funcţii sau demnităţi publice, cumulul de fidelităţi nefiind posibil. În ceea ce priveşte argumentul privind posibilitatea renunţării la cetăţenia străină până la data validării mandatului, se apreciază că acesta “nu poate fi luat în considerare, o asemenea situaţie nefiind prevăzută în Constituţie sau de un alt act normativ”.

În al doilea rând se consideră că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor din actele normative internaţionale invocate de autorul excepţiei. Prevederile art. 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu sunt încălcate, întrucât prin cuvintele “ale ţării sale” se exprimă “fidelitatea sacră faţă de ţară, care nu poate fi exercitată în cumul cu o altă fidelitate, faţă de o altă ţară”.

Sunt invocate şi dispoziţiile art. 29 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 19 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care reglementează limitarea exerciţiului unor drepturi în anumite împrejurări ce ţin de apărarea ordinii publice şi a securităţii naţionale.

Cu privire la susţinerea autorului excepţiei privind modificarea implicită a prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie, se consideră că aceasta este inadmisibilă, întrucât se solicită Curţii Constituţionale să declare o dispoziţie din Constituţie ca fiind contrară actelor internaţionale privind drepturile omului. În sprijinul argumentelor sale Guvernul invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 226/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001. Pentru toate aceste argumente se solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

Într-o altă cauză, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii având următorul cuprins: “Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 35 din Constituţie pentru a fi alese.”

Dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei în susţinerea acesteia sunt următoarele:

– art. 11 alin. (1): “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.”;

– art. 16 alin. (3): “Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară.”;

– art. 20: “(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

În susţinerea excepţiei autorul acesteia a invocat şi următoarele dispoziţii din acte internaţionale:

– art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: “Fiecare persoană se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă împrejurare.”;

– art. 21 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: “1. Orice persoană are dreptul să participe la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi.

2. Orice persoană are dreptul de acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale.”;

– art. 2 pct. 1 şi 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale: 1. Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să acţioneze, atât prin propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul pact să fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative.

2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el vor fi exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau pe orice altă împrejurare.”;

– art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale: “Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului, recunoscute sau în vigoare în orice ţară în virtutea unor legi, convenţii, regulamente sau cutume, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.”;

– art. 2 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: “Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”;

– art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: “Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului, recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact prin aplicarea legilor, convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.”;

– art. 25 lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: “Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una din discriminările la care se referă art. 2 şi fără restricţii nerezonabile: […] c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.”;

– art. 3 alin. 1 din Statutul Consiliului Europei, ratificat de România prin Legea nr. 64/1993: “Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.”;

– pct. 12, 13.1 şi 13.7 din Documentul final al Reuniunii de la Viena şi pct. 5.7. 5.9, pct. 6 tezele 1 şi 2 şi pct. 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E., texte al căror conţinut nu este publicat în traduceri oficiale.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată, în primul rând, că prevederile art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 2 pct. 1 şi ale art. 25 lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi argumentul conform căruia Documentul Reuniunii de la Copenhaga este un document juridic, datorită includerii sale în cuprinsul tratatelor bilaterale încheiate de România cu Republica Federală Germania, Republica Ungară şi Ucraina, au fost invocate de către autorul excepţiei pentru prima dată în timpul şedinţei de judecată şi, ulterior, în concluziile scrise. Având în vedere că aceste motive nu sunt unele noi, ci reprezintă o dezvoltare a celor invocate în faţa instanţei de judecată, Curtea urmează să analizeze şi aceste susţineri ale autorului excepţiei.

Pe fond, autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă, pe de o parte, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 faţă de prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie, pe motivul că textul constituţional prevede condiţia cetăţeniei române exclusive pentru persoanele care ocupă funcţii sau demnităţi publice, în timp ce dispoziţiile legale extind această cerinţă şi pentru candidaţi, iar pe de altă parte, contrarietatea dintre dispoziţiile criticate şi art. 20 din Constituţie, raportat la anumite prevederi din actele internaţionale, pe motivul că acestea din urmă nu interzic persoanelor cu dublă cetăţenie să ocupe funcţii sau demnităţi publice.

I. În ceea ce priveşte primul motiv de neconstituţionalitate, Curtea constată că este neîntemeiat. Potrivit prevederilor art. 35 alin. (1) din Constituţie, “Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 37 alineatul (3)”. Din formularea acestui text constituţional rezultă că aceste condiţii, ce privesc cetăţenia română exclusivă şi domiciliul în ţară, sunt condiţii de eligibilitate a unei persoane într-o anumită funcţie sau demnitate publică, iar nu condiţii de compatibilitate. În cadrul procedurii electorale verificarea respectării acestor condiţii se face la momentul depunerii candidaturilor. Declaraţia de acceptare a candidaturii reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei de a-şi exercita dreptul de a fi ales şi, de aceea, la acest moment trebuie verificată îndeplinirea acestor condiţii. De asemenea, este necesară o perioadă până la data alegerilor şi pentru a da posibilitatea instanţelor de a se pronunţa asupra contestaţiilor privind candidaţii care se consideră că nu îndeplinesc condiţiile constituţionale şi legale pentru a fi aleşi. De altfel, când legiuitorul constituant a dorit să stabilească o altă dată la care să fie îndeplinite anumite condiţii, a prevăzut prin alin. (2) al art. 35 ca data alegerilor să fie momentul când trebuie îndeplinită condiţia de vârstă din partea unei persoane pentru a putea fi aleasă.

II. În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de susţineri ale autorului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie întemeiată, în esenţă, pe aceleaşi argumente, iar prin Decizia nr. 350 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 13 februarie 2002, s-a pronunţat asupra unei excepţii de neconstituţionalitate privind chiar dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992, cu modificările şi completările ulterioare, respingând-o.

În considerentele deciziilor menţionate Curtea a reţinut că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice reglementează drepturile electorale, ţinând seama de apartenenţa persoanei la un anumit stat. Astfel Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, atunci când are în vedere accesul unei persoane la funcţiile publice, la art. 21 pct. 2, stabileşte că este vorba de funcţiile publice “ale ţării sale”.

La fel Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art. 25 lit. c) prevede că este vorba de dreptul persoanei “de a avea acces […] la funcţiile publice din ţara sa”.

Pe de altă parte, deşi art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte că exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricărei discriminări, totuşi art. 29 pct. 2 prevede că, “În exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, precum şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”. De asemenea, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art. 19 pct. 3 stabileşte că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus unor limitări stabilite prin lege, care sunt necesare apărării securităţii naţionale şi ordinii publice. Mai mult, prevederile art. 25 din acelaşi pact, referindu-se în mod expres la dreptul de a alege şi de a fi ales, precizează că aceste drepturi trebuie să fie exercitate “fără restricţii nerezonabile”, fapt ce implică posibilitatea unor restricţii privind exercitarea acestor drepturi.

Rezultă de aici că, pe de o parte, fiecare cetăţean are dreptul de a fi ales în organele de conducere ale ţării sale, iar, pe de altă parte, acest drept poate fi supus anumitor restricţii rezonabile. Legiuitorul român, având în vedere aceste prevederi, a stabilit, ca o astfel de restricţie, că doar persoanele care deţin numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară pot ocupa funcţii sau demnităţi publice.

Prin aceleaşi decizii Curtea a mai constatat că dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 dau astfel expresie principiului constituţional al fidelităţii faţă de ţară, consacrat la art. 50 din Constituţie, fidelitate ce nu poate fi asigurată în cazul persoanelor cu dublă cetăţenie, fiind, de asemenea, justificate de prevederile art. 49 alin. (1) din Constituţie privind apărarea siguranţei naţionale.

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei că prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie ar fi fost modificate implicit prin ratificarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi a Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Curtea a constatat că este neîntemeiată. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la data de 10 decembrie 1948, conferindu-i-se forţă juridică prin prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie, iar cele două pacte au fost ratificate de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, în consecinţă neputându-se susţine că aceste acte internaţionale au fost ratificate ulterior adoptării Constituţiei, modificând prevederile acesteia. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţiile pronunţate în deciziile menţionate sunt pe deplin valabile şi în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea ulterioară a autorului excepţiei, conform căreia ar fi inadmisibil ca prin adoptarea Constituţiei să se restrângă exerciţiul unor drepturi garantate anterior prin acte internaţionale, şi aceasta este neîntemeiată, întrucât, după cum s-a arătat mai sus, actele internaţionale invocate nu recunosc dreptul de a fi ales în mod absolut, permiţând anumite restricţii.

În altă ordine de idei Curtea reţine că susţinerea potrivit căreia un act normativ internaţional ar putea modifica implicit prevederile constituţionale este neîntemeiată. Modificarea prevederilor constituţionale se realizează doar prin procedura revizuirii Constituţiei, reglementată de dispoziţiile art. 146 şi următoarele. Prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie stabilesc o modalitate de interpretare a dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în acord cu actele internaţionale, iar nu preeminenţa dreptului internaţional asupra prevederilor constituţionale, în cazul contrarietăţii acestora. Pe de altă parte referirea din art. 20 alin. (2) la “legile interne” trebuie înţeleasă ca excluzând Constituţia. Aceasta deoarece tratatele internaţionale sunt ratificate prin legi organice sau ordinare, în funcţie de obiectul acestora, legile de ratificare a tratatelor internaţionale prevalând asupra celorlalte legi interne de aceeaşi natură. Ar fi inadmisibil ca o lege de ratificare a unui tratat, adoptată în conformitate cu regulile procedurale privind adoptarea legilor ordinare sau organice, să prevaleze asupra Constituţiei, supremaţia acesteia în cadrul sistemului juridic naţional fiind asigurată prin prevederile art. 51. De asemenea, pentru revizuirea Constituţiei se prevede o procedură specială, menită să asigure o mai mare stabilitate normelor constituţionale şi o mai mare siguranţă în sistemul legislativ al ţării.

În final Curtea constată că Documentul final al Reuniunii de la Viena şi Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E. nu sunt acte internaţionale ratificate de România şi deci nu pot fi luate în considerare în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate. Chiar dacă în Tratatul dintre România şi Republica Federală Germania privind cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa, ratificat prin Legea nr. 95/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 24 septembrie 1992, în Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară, ratificat prin Legea nr. 113/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 16 octombrie 1996, şi în Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina, ratificat prin Legea nr. 129/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 16 iulie 1997, se fac referiri la Documentul Reuniunii de la Copenhaga, acest lucru nu conferă acestui din urmă act un alt caracter. Documentul rămâne, în individualitatea sa, unul politic, la care statele semnatare fac trimitere pentru a-şi reafirma voinţa politică ce a dus la semnarea lui. Aşa fiind, şi această susţinere urmează să fie respinsă.

Nici invocarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale nu este relevantă, întrucât dreptul de a fi ales nu intră în obiectul de reglementare al pactului. În ceea ce priveşte textul art. 3 alin. 1 din Statutul Consiliului Europei, acesta nu se referă la exercitarea dreptului de a fi ales de către persoanele cu dublă cetăţenie, şi ca atare dispoziţiile legale criticate nu contravin acestuia (Curtea Constituţională , Decizia nr. 70 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 8 aprilie 2002).

Condiţiile de eligibilitate, cât şi impedimentele constituţionale pentru a fi ales în funcţia de Preşedinte al României sunt prevăzute expres şi limitativ la art. 35, art. 34 alin. (2), art. 16 alin. (3), art. 37 alin. (3) şi la art. 81 alin. (4) din Constituţie. Textele și-au găsit analiză practică cu ocazia contestărilor înregistrării candidaturilor pentru funcţia de Preşedinte al României.

Contestarea înregistrării candidaturilor domnilor Ion Iliescu, Petre Roman, Corneliu Vadim Tudor, Teodor Meleşcanu, Theodor-Dumitru Stolojan şi Ion Sasu pentru funcţia de Preşedinte al României

La data de 5 noiembrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, contestaţia înregistrată la nr. 354 din 5 noiembrie 2000, formulată de Partidul Necomuniştilor – Partid al Mişcării Naţionale de Rezistenţă pentru Renaşterea Spirituală, Refacerea Economiei şi Reunificarea Patriei. Contestaţia priveşte înregistrarea candidaturilor domnilor Ion Iliescu, Petre Roman, Corneliu Vadim Tudor, Teodor Meleşcanu, Theodor-Dumitru Stolojan şi Ion Sasu pentru funcţia de Preşedinte al României la alegerile din 26 noiembrie 2000 şi formează obiectul Dosarului nr. 379D/2000.

În cuprinsul contestaţiei se susţine că se doreşte “a se trage un semnal de alarmă cu privire la situaţia dezastruoasă spre care se îndreaptă România, dacă va fi ales unul dintre aceşti domni, şi trezirea poporului român din somnul comunismului”. Totodată, se solicită respectarea pct. 8 din Proclamaţia de la Timişoara.

În cuprinsul contestaţiei se atrage atenţia asupra situaţiei economice spre care se îndreaptă România, solicitându-se totodată respectarea pct. 8 din Proclamaţia de la Timişoara.

Analizând contestaţia, Curtea constată că atât condiţiile de eligibilitate, cât şi impedimentele constituţionale pentru a fi ales în funcţia de Preşedinte al României sunt prevăzute expres şi limitativ la art. 35, art. 34 alin. (2), art. 16 alin. (3), art. 37 alin. (3) şi la art. 81 alin. (4) din Constituţie, texte al căror conţinut este următorul:

– Art. 35: “(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 37 alineatul (3).

(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani, pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele locale, şi vârsta de cel puţin 35 de ani, pentru a fi aleşi în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României.” ;

– Art. 34 alin. (2): “Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.”;

– Art. 16 alin. (3): “Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară.” ;

– Art. 37 alin. (3): “Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.” ;

– Art. 81 alin. (4): “Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.”

În speţă, examinând motivele invocate de contestator, Curtea constată că acestea nu se regăsesc în conţinutul prevederilor constituţionale anterior menţionate. Asemenea motive reprezintă opinii personale ale contestatorului, care, eventual, pot fi avute în vedere cu ocazia exprimării votului.

În consecinţă, contestaţia ce face obiectul prezentei cauze urmează să fie respinsă.

Curtea Constituţională, Hotărârea nr. 41 din 7 noiembrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 22 noiembrie 2000

Contestarea înregistrării candidaturii domnului Constantin Mugur Isărescu pentru funcţia de Preşedinte al României

La data de 6 noiembrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, contestaţia înregistrată la nr. 379 din 6 noiembrie 2000, formulată de domnul Marin Duţă.

Contestaţia priveşte înregistrarea candidaturii domnului Constantin Mugur Isărescu pentru funcţia de Preşedinte al României la alegerile din 26 noiembrie 2000 şi formează obiectul Dosarului nr. 393D/2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 4 teza întâi din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 19 din 17 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, contestaţiile se soluţionează fără citarea părţilor, cu participarea numai a judecătorilor Curţii. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 7 noiembrie 2000, pe baza sesizării şi a celorlalte documente aflate la dosar.

În cuprinsul contestaţiei se susţine că domnul Constantin Mugur Isărescu, în calitate de fost guvernator al Băncii Naţionale a României, a contribuit la “dispariţia sumelor băneşti, în valută şi în lei, din contul băncilor”, iar prin politica dobânzilor a determinat distrugerea sistemului financiar-bancar. “Guvernele, Banca Naţională, nu sunt străine de sistemele de furt şi înşelăciune publică, de tip CARITAS, SAFI, FNI”.

Totodată autorul contestaţiei a depus la dosar o motivare a excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 68/1992, a Legii nr. 27/1996 şi a Legii nr. 187/1999, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2000, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie. În motivare se susţine, în esenţă, că toate aceste acte normative sunt neconstituţionale.

Reprezentantul Ministerului Public, punând concluzii în temeiul art. 85 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, coroborat cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, apreciază ca fiind neîntemeiată contestaţia privind înregistrarea candidaturii domnului Mugur Constantin Isărescu pentru funcţia de Preşedinte al României, arătând că motivele invocate sunt aspecte care nu ţin de prevederile art. 16 alin. (3) şi ale art. 35 din Constituţie, iar excepţiile de neconstituţionalitate nu pot fi ridicate decât în faţa instanţelor judecătoreşti. În consecinţă, se solicită respingerea contestaţiei.

În motivarea contestaţiei, în esenţă, este criticată activitatea desfăşurată de domnul Constantin Mugur Isărescu în calitate de guvernator al Băncii Naţionale a României şi de prim-ministru al Guvernului.

Examinând contestaţia sub acest aspect, Curtea constată că atât condiţiile de eligibilitate, cât şi impedimentele constituţionale pentru a fi ales în funcţia de Preşedinte al României sunt prevăzute expres şi limitativ la art. 35, art. 34 alin. (2), art. 16 alin. (3), art. 37 alin. (3) şi la art. 81 alin. (4) din Constituţie, texte al căror conţinut este următorul:

– Art. 35: “(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 37 alineatul (3).

(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani, pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele locale, şi vârsta de cel puţin 35 de ani, pentru a fi aleşi în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României.”;

– Art. 34 alin. (2): “Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.”;

– Art. 16 alin. (3): “Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară.”;

– Art. 37 alin. (3): “Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.”;

– Art. 81 alin. (4): “Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.”

În speţă, examinând motivele de ordin economic şi politic invocate de contestator, Curtea constată că acestea nu se regăsesc în conţinutul prevederilor constituţionale anterior menţionate. Asemenea motive reprezintă opinii personale ale contestatorului, care, eventual, pot fi avute în vedere cu ocazia exprimării votului.

Cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate invocate de contestator, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, text pe care se întemeiază autorul contestaţiei, Curtea Constituţională “hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor”. Prin urmare, controlul constituţionalităţii legii pe calea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate avea loc decât dacă excepţia a fost ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti. Curtea Constituţională poate fi sesizată, pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi sau ordonanţe, numai în condiţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căruia “Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare”.

În cazul de faţă Curtea constată însă că excepţiile de neconstituţionalitate formulate de contestator au fost ridicate direct în faţa Curţii Constituţionale, nesocotindu-se astfel aceste dispoziţii imperative. De aceea se impune respingerea contestaţiei şi sub acest aspect (Curtea Constituţională, Hotărârea nr. 45 din 7 noiembrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 24 noiembrie 2000).

La data de 31 octombrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, Contestaţia înregistrată la nr. 255 din 31 octombrie 2000, formulată de doamna Veronica Nanu. Contestaţia priveşte înregistrarea candidaturilor domnilor Lucian Orăşel şi Paul-Philippe Hohenzollern pentru funcţia de Preşedinte al României la alegerile din 26 noiembrie 2000 şi formează obiectul Dosarului nr. 346D/2000.

De asemenea, la data de 3 noiembrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, Contestaţia înregistrată la nr. 320 din 2 noiembrie 2000, formulată de doamna Veronica Gîndac şi care formează obiectul Dosarului nr. 362D/2000.

Tot astfel, la data de 5 noiembrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, şi Contestaţia înregistrată la nr. 330 din 3 noiembrie 2000, formulată de domnul Ilie Mircea Rai şi care formează obiectul Dosarului nr. 372D/2000.

În sfârşit, la data de 6 noiembrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, Contestaţia înregistrată la nr. 367 din 5 noiembrie 2000, formulată de domnul Adrian-Alexandru Niculescu şi care formează obiectul Dosarului nr. 382D/2000.

Contestaţiile formulate în dosarele nr. 362D/2000, nr. 372D/2000 şi nr. 382D/2000 privesc exclusiv înregistrarea candidaturii domnului Lucian Orăşel pentru funcţia de Preşedinte al României la alegerile din 26 noiembrie 2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 4 teza întâi din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 19 din 17 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, contestaţiile se soluţionează fără citarea părţilor, cu participarea numai a judecătorilor Curţii, pe baza sesizării şi a celorlalte documente aflate la dosar.

În cuprinsul contestaţiei ce formează obiectul Dosarului nr. 346D/2000 se susţine, în esenţă, că cei doi candidaţi (domnii Lucian Orăşel şi Paul-Philippe Hohenzollern) beneficiază de statutul dublei cetăţenii (şi anume de cetăţeniile română şi americană şi, respectiv, de cetăţeniile română şi britanică) şi că, în consecinţă, Biroul Electoral Central nu trebuia să înregistreze candidatura acestora pentru funcţia de Preşedinte al României.

Prin contestaţia formulată de doamna Veronica Gîndac, contestaţie care formează obiectul Dosarului nr. 362D/2000, se susţine că domnul Lucian Orăşel nu întruneşte condiţiile prevăzute la art. 35, coroborat cu art. 16 alin. (3) din Constituţie, pentru a putea candida la funcţia de Preşedinte al României. În motivarea acestei susţineri se arată că la data de 25 octombrie 2000, când s-a prezentat la Biroul Electoral Central pentru depunerea candidaturii, domnul Lucian Orăşel nu deţinea cetăţenia română şi nu a fost înscris pe lista candidaţilor, pentru ca la data de 26 octombrie 2000 să se prezinte din nou la sediul Biroului Electoral Central “cu cetăţenia redobândită”. Se menţionează că domnul Lucian Orăşel nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri a Guvernului, care să fi fost publicată în Monitorul Oficial al României şi să ateste că şi-a redobândit cetăţenia română, aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 21/1991 privind cetăţenia română. Se mai arată că dovada renunţării la cetăţenia americană a fost făcută cu o adeverinţă emisă de Ambasada S.U.A. la Bucureşti, adeverinţă care nu poate suplini declaraţia autentică de renunţare la cetăţenia altei ţări.

Prin contestaţia ce formează obiectul Dosarului nr. 372D/2000 se solicită respingerea candidaturii domnului Lucian Orăşel pentru funcţia de Preşedinte al României, susţinându-se, în esenţă, că asupra acestuia planează bănuiala legitimă că ar fi agent al unor servicii secrete străine cu misiunea de a intoxica electoratul român cu informaţii care să îi deturneze pe alegători de la cauzele majore ce au contribuit la dezastrul economiei României.

În cuprinsul contestaţiei care formează obiectul Dosarului nr. 382D/2000 se solicită respingerea candidaturii domnului Lucian Orăşel pentru funcţia de Preşedinte al României, deoarece “din dosarul candidatului lipseşte orice dovadă a renunţării la cetăţenia americană, pe care candidatul, într-un interviu acordat ziarului «Cotidianul» din 21 – 22 octombrie 2000, a afirmat că a deţinut-o”.

În temeiul art. 165 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a dispus, prin Încheierea din 2 noiembrie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 346D/2000, disjungerea capătului de cerere referitor la candidatura domnului Lucian Orăşel, precum şi continuarea dezbaterilor referitoare la contestarea candidaturii acestuia în şedinţa din 3 noiembrie 2000. Totodată prin Hotărârea nr. 20 din 2 noiembrie 2000 a fost soluţionată, separat, contestaţia referitoare la candidatura domnului Paul-Philippe Hohenzollern pentru funcţia de Preşedinte al României.

Deoarece contestaţiile ce formează obiectul dosarelor nr. 346D/2000 şi nr. 362D/2000 au acelaşi obiect, şi anume înregistrarea candidaturii domnului Lucian Orăşel la funcţia de Preşedinte al României, iar între motivele invocate există o strânsă legătură, Curtea, în şedinţa de dezbateri din 3 noiembrie 2000, pune în discuţie din oficiu problema conexării celor două cauze.

Reprezentantul Ministerului Public consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru conexare.

Curtea Constituţională, în temeiul prevederilor art. 164 din Codul de procedură civilă şi ale art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, dispune conexarea Dosarului nr. 362D/2000 la Dosarul nr. 346D/2000.

De asemenea, deoarece Dosarul nr. 382D/2000 are ca obiect contestarea înregistrării aceleiaşi candidaturi, în şedinţa din 6 noiembrie 2000 Curtea pune în discuţie din oficiu problema conexării acestei cauze la Dosarul nr. 346D/2000. Reprezentantul Ministerului Public consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru conexare. Curtea Constituţională, în temeiul prevederilor art. 164 din Codul de procedură civilă şi ale art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, dispune conexarea Dosarului nr. 382D/2000 la Dosarul nr. 346D/2000.

În sfârşit, la data de 7 noiembrie 2000 Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării Dosarului nr. 372D/2000 la Dosarul nr. 346D/2000, conexare care este justificată de aceleaşi argumente ca şi cele aplicabile în dosarele anterioare. Reprezentantul Ministerului Public consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru conexare. Curtea Constituţională, în temeiul prevederilor art. 164 din Codul de procedură civilă şi ale art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, dispune conexarea Dosarului nr. 372D/2000 la Dosarul nr. 346D/2000.

În perioada de la primirea contestaţiilor şi până la dezbaterile finale din data de 7 noiembrie 2000 Curtea Constituţională a solicitat documente şi informaţii atât de la contestatori şi candidat, cât şi de la diferite autorităţi, pentru a stabili dacă domnul Lucian Orăşel, la data depunerii candidaturii pentru alegerea în funcţia de Preşedinte al României (25 octombrie 2000), a avut şi o altă cetăţenie în afară de cetăţenia română.

Astfel, având în vedere că prin scrisoarea sa din 1 noiembrie 2000, transmisă prin telefax, domnul Lucian Orăşel a declarat că “[…] eu am o singură cetăţenie, cea română”, precum şi că “Toate vizitele mele în străinătate şi şederile mele în străinătate s-au bazat pe vize de ieşire din ţară şi vize acceptate de şedere în altă ţară, pe perioadele respective”, Curtea i-a adresat invitaţia de a depune la dosarul cauzei o fotocopie de pe paşaportul românesc pe baza căruia a efectuat deplasările în străinătate şi intrările în România. Candidatul Lucian Orăşel nu a dat însă curs acestei solicitări. (Abia la 7 noiembrie 2000 candidatul a prezentat un paşaport românesc, dar care fusese emis cu numai o zi înainte.)

În aceste condiţii, la data de 1 noiembrie 2000, prin adresa nr. 3.678 Curtea Constituţională a solicitat Consulatului Statelor Unite ale Americii la Bucureşti informaţii cu privire la existenţa sau inexistenţa, la data de 25 octombrie 2000, a cetăţeniei americane a domnului Lucian Orăşel. Totodată, în temeiul art. 20 alin. 4 teza a doua din Regulamentul Curţii, modificat, au fost solicitate Direcţiei generale de evidenţă informatizată a persoanei din cadrul Ministerului de Interne informaţii referitoare la cetăţenia română şi la domiciliul domnului Lucian Orăşel, în raport cu data de 25 octombrie 2000, precum şi informaţii privind eventuala deţinere de către candidat a altei cetăţenii decât cea română. În temeiul aceloraşi dispoziţii regulamentare, precum şi potrivit art. 5 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prin Adresa nr. 346D/2000 din 1 noiembrie 2000, transmisă Inspectoratului general al poliţiei de frontieră din cadrul Ministerului de Interne, au fost solicitate date referitoare la paşaportul pe baza căruia domnul Lucian Orăşel a intrat în România sau a ieşit din România după repatrierea sa. De asemenea, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 47/1992, republicată, prin Scrisoarea nr. 346D/2000 din 5 noiembrie 2000, adresată Ambasadei României la Washington, au fost solicitate informaţii privind reglementările din S.U.A. în materia documentelor de călătorie internaţională pentru persoane care nu deţin cetăţenia americană. Aceeaşi solicitare a fost adresată din nou, prin faxul nr. 346D/2000 din 5 noiembrie 2000, şi Consulatului Statelor Unite ale Americii la Bucureşti. Totodată prin adresa din 5 noiembrie 2000 s-a solicitat Inspectoratului general al poliţiei de frontieră din cadrul Ministerului de Interne să precizeze dacă autorităţile S.U.A. pot elibera paşaport “simplu” (propriu-zis) unui titular care nu are cetăţenia americană şi dacă titularul unui document de călătorie internaţională eliberat de autorităţile S.U.A., care nu deţine cetăţenia americană, are nevoie de viza autorităţilor române pentru intrarea în România. La aceeaşi dată s-a solicitat Direcţiei relaţii consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe să comunice Curţii Constituţionale dacă în cursul anului 2000 domnului Lucian Orăşel i s-a eliberat viză pentru intrarea în România de către consulatele române (în special, de consulatele deschise în S.U.A. şi în Olanda). De asemenea, prin Adresa nr. 346D/2000 din 5 noiembrie 2000 s-a solicitat Direcţiei generale de evidenţă informatizată a persoanei din cadrul Ministerului de Interne punerea la dispoziţia Curţii Constituţionale a dosarului privind repatrierea în anul 1994 a domnului Lucian Orăşel.

În sfârşit, în scopul soluţionării contestaţiilor, domnului Lucian Orăşel i s-a înmânat o scrisoare, redactată în limba engleză, prin care se atestă că pe rolul Curţii Constituţionale există o contestaţie împotriva candidaturii acestuia pentru funcţia de Preşedinte al României, solicitându-se autorităţilor competente acordarea întregului sprijin domnului Lucian Orăşel, în vederea obţinerii de către acesta a oricărui element relevant pentru soluţionarea cauzei.

În vederea deplinei asigurări a exerciţiului dreptului la apărare, candidatului i s-au transmis copii de pe toate scrisorile adresate de Curte autorităţilor şi instituţiilor arătate, precum şi copii de pe răspunsurile primite la acestea. de asemenea, în temeiul art. 20 alin. 4 teza a doua din regulamentul de organizare şi funcţionare a curţii constituţionale, în redactarea modificată prin hotărârea plenului curţii constituţionale nr. 19/2000, domnului lucian orăşel i s-a solicitat de mai multe ori să pună la dispoziţie curţii constituţionale documente relevante din care să rezulte că la data depunerii candidaturii sale pentru funcţia de preşedinte al româniei nu mai deţinea şi cetăţenia s.u.a.

toate contestaţiile conexate în prezenta cauză sunt motivate, în esenţă, în sensul că domnul lucian orăşel nu îndeplineşte condiţiile de eligibilitate prevăzute la art. 35 alin. (1), raportat la art. 16 alin. (3) din constituţie, deoarece, în afară de cetăţenia română, are şi cetăţenia statelor unite ale americii.

în plus, în contestaţia care formează obiectul dosarului nr. 372d/2000 s-a mai susţinut şi că există bănuiala potrivit căreia candidatul ar fi agent al unor servicii secrete străine.

curtea constată că acest din urmă motiv nu se încadrează în impedimentele constituţionale pentru a fi ales în funcţia de preşedinte al româniei şi, prin urmare, nu poate constitui obiect al controlului exercitat de curtea constituţională.

art. 35 alin. (1) şi art. 16 alin. (3) din constituţie, invocate în motivarea contestaţiilor, prevăd:

– art. 35: “(1) au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 37 alineatul (3).”;

– art. 16 alin. (3): “funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară.”

curtea, examinând documentele aflate în dosarul primit de la biroul electoral central, constată că domnul lucian orăşel are cetăţenia română şi domiciliul în ţară. această situaţie s-a confirmat ulterior şi prin copia de pe adeverinţa nr. 27.817 din 16 mai 1994, eliberată de direcţia generală de paşapoarte şi a poliţiei de frontieră din cadrul ministerului de interne, document potrivit căruia domnul lucian orăşel şi-a redobândit cetăţenia română în condiţiile prevăzute la art. 36 din legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română.

În schimb, din nici unul dintre aceste documente nu rezultă date concludente care să confirme sau să infirme susţinerile contestatorilor cu privire la deţinerea şi a unei alte cetăţenii. De aceea a fost necesară întreprinderea a numeroase demersuri pentru obţinerea de informaţii şi date pertinente, în condiţiile în care candidatul, deşi invitat de mai multe ori, nu a prezentat nici un fel de paşaport, iar Secţia consulară a Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, la data de 2 noiembrie 2000, a răspuns la solicitarea Curţii din 1 noiembrie 2000 că “Ambasada nu vă poate furniza informaţii privind cetăţenia domnului Orăşel”.

Contestaţiile, celelalte acte ale dosarului, precum şi documentele, informaţiile şi datele obţinute ulterior au fost comunicate candidatului, dându-i-se posibilitatea să îşi formuleze apărările în cunoştinţă de cauză, iar dezbaterea cauzei a fost amânată de mai multe ori pentru a i se asigura exerciţiul deplin al dreptului la apărare.

În legătură cu acest din urmă aspect, deşi dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României obligă Curtea Constituţională să soluţioneze contestaţia în cel mult 48 de ore de la înregistrarea acesteia (adică, în speţă, nu mai târziu de 2 noiembrie 2000, ora 14,00), Curtea a considerat că asupra menţionatei reglementări legale prevalează, în lumina garantării, prin art. 24 din Constituţie, a dreptului la apărare, imperativul asigurării pentru candidat a timpului necesar realizării oricăror demersuri care să permită înlăturarea dovezilor nefavorabile existente la dosar. Aşa fiind, Curtea a dispus continuarea dezbaterilor până la data de 7 noiembrie 2000, când a fost pronunţată prezenta hotărâre, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, aceasta este cea din urmă zi pentru soluţionarea de către Curtea Constituţională a contestaţiilor împotriva înregistrării candidaturilor pentru funcţia de Preşedinte al României.

Pe parcursul soluţionării contestaţiei, la solicitarea Curţii, candidatul Lucian Orăşel a depus la dosar, succesiv, trei declaraţii scrise personal, completate cu explicaţii suplimentare prezentate în mod oral Plenului Curţii. Prin toate aceste declaraţii şi explicaţii candidatul a afirmat constant că nu are şi nu a avut niciodată cetăţenia americană, precum şi că a fost doar rezident în Statele Unite ale Americii. În acest sens s-a oferit să prezinte o dovadă pertinentă, eliberată de Oficiul de imigrări şi naturalizare al Statului New York, unde este rezident. În consecinţă, a depus la dosarul Curţii un formular emis de oficiul menţionat, formular care, potrivit propriei sale declaraţii, i-a fost transmis prin telefax din Statele Unite ale Americii de soţia sa. Examinând acest act, care poartă data de 6 noiembrie 2000, Curtea constată că unica informaţie ce rezultă din conţinutul său este următoarea: “Am efectuat o cercetare completă dacă există dosare/fişe în legătură cu cererea dumneavoastră şi nu au fost găsite.” Candidatul nu a anexat însă şi cererea prin care s-a solicitat eliberarea acestui act. Aşa fiind, Curtea constată că din acest document nu rezultă faptul că domnul Lucian Orăşel are sau nu are cetăţenia americană.

Candidatul a susţinut, de asemenea, că nu a fost niciodată titularul unui paşaport american, ci, în calitatea sa de rezident permanent, i s-a eliberat un simplu permis pentru multiple ieşiri şi intrări din/în Statele Unite ale Americii. La solicitarea Curţii de a prezenta în original sau în copie acel document, candidatul a arătat că urmează să îl obţină de la ambasadă, unde l-a depus după intrarea în ţară, pentru ca după aceea să susţină că documentul nu mai există, întrucât pentru fiecare călătorie se eliberează un nou permis. Ulterior a revenit asupra acestei susţineri, arătând că ultima dată când a intrat în România a utilizat un document asemănător paşaportului american, pe care însă există menţiunea “în loc de” paşaport, precum şi că, probabil, acesta a fost confundat de organele de control de la frontiera română cu un paşaport propriu-zis. Cu toate acestea, nu a prezentat nici acest document, susţinând că, prin intermediul mamei sale adoptive, l-a returnat autorităţii americane emitente.

În aceste condiţii Curtea a trebuit să se adreseze autorităţilor române competente. Din corespondenţa purtată cu autorităţile competente din cadrul Ministerului de Interne a rezultat că domnul Lucian Orăşel a emigrat cu un paşaport românesc eliberat în anul 1976, având durata de valabilitate de numai 2 ani, iar ulterior, până la data de 6 noiembrie 2000, nu i s-a mai eliberat vreun alt paşaport românesc. De asemenea, a mai rezultat că domnul Lucian Orăşel a intrat în România la data de 12 ianuarie 1998 şi a ieşit la data de 9 februarie 1998 cu paşaportul nr. 110072670, eliberat de autorităţile americane, iar apoi, utilizând paşaportul nr. 111841947, eliberat de aceleaşi autorităţi, a mai călătorit în România de şase ori, ultima intrare fiind la data de 18 august 2000.

Tot la solicitarea Curţii Inspectoratul general al poliţiei de frontieră din cadrul Ministerului de Interne, Ambasada României la Washington, Consulatul General al României la New York şi Consulatul Statelor Unite ale Americii la Bucureşti au comunicat că paşapoarte americane propriu-zise se eliberează doar cetăţenilor Statelor Unite ale Americii. Rezidenţilor şi refugiaţilor li se eliberează alte tipuri de documente de călătorie, existând deosebiri esenţiale faţă de paşaportul propriu-zis. În acest sens, au fost puse la dispoziţie Curţii fotocopii de pe diferitele tipuri de documente. S-a mai făcut şi precizarea că acele documente se păstrează de către titulari, neexistând obligaţia restituirii lor. De asemenea, s-a comunicat că pentru a putea intra în România cu un alt document de călătorie internaţională decât paşaportul este necesară şi viza autorităţilor române, iar domnul Lucian Orăşel niciodată nu a solicitat şi nu a obţinut o asemenea viză.

Curtea a solicitat Ministerului de Interne şi dosarul de repatriere al domnului Lucian Orăşel. În cuprinsul acestui dosar, Curtea a constatat că se află declaraţia autentificată a domnului Lucian Orăşel în vederea redobândirii cetăţeniei române, în care acesta a precizat expres că este “cetăţean american”, iar notarul de stat, în încheierea de autentificare din 11 mai 1994 a declaraţiei, a consemnat că în faţa sa s-a prezentat “Orăşel Lucian Vasile, cetăţean american, domiciliat în 1200 5 th Avenue Suite 2 D New York NY 10029 U.S.A., identificat prin paşaport nr. 110072670, eliberat la 6 septembrie 1988 de aut. din U.S.A.”. Curtea observă că acest paşaport este identic aceluia cu care candidatul a călătorit în România în lunile ianuarie şi februarie 1998.

Aşa fiind, Curtea Constituţională constată că domnul Lucian Orăşel deţine, pe lângă cetăţenia română, şi cetăţenia Statelor Unite ale Americii. Această împrejurare, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1), raportate la art. 16 alin. (3) din Constituţie, constituie o cauză de excludere a posibilităţii de a fi ales într-o funcţie de demnitate publică, civilă sau militară, şi de a îndeplini o asemenea funcţie, iar potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 69/1992, “Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 35 din Constituţie pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de două ori, ca Preşedinte al României”.

Faţă de considerentele de mai sus,  Curtea constată că sunt întemeiate contestaţiile depuse împotriva candidaturii pentru funcţia de Preşedinte al României a domnului Lucian Orăşel şi de aceea acestea urmează să fie admise, impunându-se anularea înregistrării de către Biroul Electoral Central a acestei candidaturi (Curtea Constituţională, Hotărârea nr. 40 din 7 noiembrie 2000 , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 30 noiembrie 2000).

Contestarea înregistrării candidaturii domnului Paul-Philippe Hohenzollern pentru funcţia de Preşedinte al României

La data de 5 noiembrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, contestaţia înregistrată la nr. 335 din 3 noiembrie 2000, formulată de domnul Vlad Negreanu, precum şi contestaţia înregistrată la nr. 366 din 5 noiembrie 2000, formulată de domnul Adrian Alexandru Niculescu.

Contestaţiile privesc înregistrarea candidaturii domnului Paul-Philippe Hohenzollern pentru funcţia de Preşedinte al României, la alegerile din 26 noiembrie 2000, şi formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 371D/2000 şi, respectiv, nr. 381D/2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 4 teza întâi din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 19 din 17 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, contestaţiile se soluţionează fără citarea părţilor, cu participarea numai a judecătorilor Curţii, pe baza sesizării şi a celorlalte documente aflate la dosar.

În motivarea contestaţiei care formează obiectul Dosarului nr. 371D/2000 se susţine că domnul Paul-Philippe Hohenzollern nu poate candida pentru funcţia de Preşedinte al României, deoarece are dublă cetăţenie, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 35 alin. (1), coroborat cu art. 16 alin. (3) din Constituţie. De asemenea, contestatorul susţine că, “odată cu cererea de înregistrare a candidaturii sale, domnul Paul-Philippe Hohenzollern a prezentat şi o adeverinţă din care rezultă că a depus cerere de renunţare la cetăţenia britanică, fără a face dovada că i s-a aprobat retragerea acestei cetăţenii”.

Motivele pe care se întemeiază contestaţia ce formează obiectul Dosarului nr. 381D/2000 sunt, în esenţă, identice cu cele arătate mai sus, cu precizarea că autorul acesteia consideră că “documentul, datat 24 octombrie 2000, emis de Ambasada Britanică la Bucureşti, care ar confirma renunţarea domnului Paul-Philippe Hohenzollern la cetăţenia britanică, deşi cuprinde şi o traducere, aceasta nu constituie o traducere legalizată, validată în faţa unui notar din România”.

Curtea, având în vedere că ambele contestaţii au acelaşi obiect, şi anume înregistrarea candidaturii domnului Paul-Philippe Hohenzollern, precum şi că acestea au, practic, un conţinut identic, ridică, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru conexare. Curtea, în temeiul prevederilor art. 164 din Codul de procedură civilă şi ale art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, dispune conexarea Dosarului nr. 381D/2000 la Dosarul nr. 371D/2000.

Reprezentantul Ministerului Public, punând concluzii, în temeiul art. 85 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, coroborat cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, apreciază ca fiind neîntemeiate ambele contestaţii privind înregistrarea candidaturii domnului Paul-Philippe Hohenzollern pentru funcţia de Preşedinte al României, arătând că la data depunerii candidaturii la Biroul Electoral Central s-a făcut dovada renunţării la cetăţenia britanică, astfel cum rezultă din adeverinţa emisă de Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti. În consecinţă, se arată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 16 şi 35 din Constituţie şi se solicită respingerea contestaţiilor.

CURTEA reţine următoarele:

Prin contestaţii se susţine că domnul Paul-Philippe Hohenzollern are şi cetăţenia Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, astfel încât nu poate ocupa funcţia de Preşedinte al României, potrivit art. 35 alin. (1) şi art. 16 alin. (3) din Constituţie.

Conform dispoziţiilor constituţionale ale art. 35 alin. (1) “Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 37 alineatul (3)”, iar potrivit art. 16 alin. (3), “Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară”.

De asemenea, art. 10 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României prevede: “Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 35 din Constituţie pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de două ori, ca Preşedinte al României.”

Examinând motivele invocate în cele două contestaţii, Curtea Constituţională constată că acestea sunt neîntemeiate, deoarece din actele aflate la dosar rezultă că la data de 24 octombrie 2000 domnul Paul-Philippe Hohenzollern a renunţat la cetăţenia britanică, renunţare acceptată de autoritatea britanică abilitată în acest sens şi, în consecinţă, nu mai are această cetăţenie, fapt confirmat prin adeverinţa emisă de Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti, în care se face referire la scrisoarea Direcţiei Naţionale a Imigrării din Ministerul de Interne al Marii Britanii. Astfel fiind, rezultă că la data depunerii candidaturii, şi anume la 25 octombrie 2000, era îndeplinită condiţia constituţională potrivit căreia persoanele care candidează la funcţia de Preşedinte al României trebuie să aibă numai cetăţenia română.

În consecinţă, contestaţia ce face obiectul cauzei de faţă urmează să fie respinsă Curtea Constituţională, Hotărârea nr. 30 din 6 noiembrie 2000 , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 20 noiembrie 2000).

Contestarea înregistrării candidaturii domnului Mircea Druc pentru funcţia de Preşedinte al României

Pe rol soluţionarea contestaţiei formulate de domnul Mircea Dumitrescu, domiciliat în Bucureşti, împotriva înregistrării de către Biroul Electoral Central a candidaturii domnului Mircea Druc pentru funcţia de Preşedinte al României.

Se face expunerea cazului, arătându-se că prin Contestaţia înregistrată sub nr. 189 din 1 septembrie 1992, domnul Mircea Dumitrescu susţine că domnul Mircea Druc nu poate candida la funcţia de Preşedinte al României având dublă cetăţenie, ceea ce contravine art. 16 alin. (3) din Constituţie.

Domnul Mircea Dumitrescu, în dovedirea contestaţiei, solicită să se ia interogatoriu domnului Mircea Druc, probă admisă de Curte. Răspunsurile au fost consemnate în interogatoriu.

La cererea Curţii şi a reprezentantului procuraturii, domnul Mircea Druc a mai făcut următoarele precizări: a avut cetăţenia română prin naştere şi fără voia sa i s-a atribuit cetăţenia sovietică, iar la data de 6 iulie 1992 a redobândit cetăţenia română; are o singură cetăţenie, cea română, întrucât Republica Moldova nu admite dubla cetăţenie, iar între România şi Republica Moldova nu există un tratat care să permită dubla cetăţenie; în perioada cât a fost prim-ministru al guvernului Republicii Moldova a avut cetăţenia sovietică; îşi asumă întreaga răspundere pentru declaraţia dată în faţa Biroului Electoral Central.

Domnul Mircea Druc arată că are numai cetăţenia română şi solicită ca dezvoltarea motivelor pe care se întemeiază această afirmaţie să fie făcută de consilierul său, domnul Constantin Negrescu. Contestatorul a fost de acord cu această solicitare.

S-a dat cuvântul domnului Constantin Negrescu care a arătat, în esenţă, că domnul Mircea Druc nu a dobândit cetăţenia Republicii Moldova după intrarea în vigoare a noii legi privind cetăţenia, întrucât nu a făcut demersurile necesare în acest scop, aşa cum rezultă din faxul primit de la Ministerul Afacerilor Externe nr. 3246 din 2 septembrie 1992 şi nici nu mai poate în prezent îndeplini aceste formalităţi întrucât, între timp, a dobândit cetăţenia română, iar Republica Moldova nu admite dubla cetăţenie.

Reprezentantul procuraturii învederează faptul că problema ce urmează a fi soluţionată este foarte sensibilă întrucât Mircea Druc a fost cetăţean român la naştere şi o dată cu destrămarea U.R.S.S.este posibil să fi redobândit această cetăţenie.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 596/1991 cu privire la cetăţenia în Republica Moldova, domnul Mircea Druc a dobândit cetăţenia moldovenească în virtutea legii, ceea ce presupune şi posibilitatea pierderii ei tot în virtutea legii; cum aceeaşi lege interzice dubla cetăţenie, iar domnul Mircea Druc este necontestat cetăţean român, reprezentantul procuraturii supune atenţiei Curţii Constituţionale dacă domnul Mircea Druc nu a pierdut cetăţenia moldovenească tot în virtutea legii.

curtea constituţională reţine următoarele:

prin contestaţie se susţine că domnul mircea druc are şi cetăţenia republicii moldova, astfel încât nu poate ocupa funcţia de preşedinte al româniei, potrivit art. 16 alin. (3) din constituţie şi, deci, nu poate fi ales în această funcţie, în conformitate cu art. 35 din constituţie, iar înregistrarea candidaturii sale este contrară prevederilor art. 10 din legea nr. 69/1992.

Este de principiu că cetăţenia se stabileşte în funcţie de legea aplicabilă în ţara a cărei cetăţenie este în discuţie şi că, în acest scop, organul de jurisdicţie este ţinut să asigure interpretarea acestei legi.

Ţinând seama că, potrivit art. 7 din Legea nr. 596/1991 cu privire la cetăţenia în Republica Moldova, nu se admite dubla cetăţenie şi cum domnul Mircea Druc are cetăţenia română, nu o poate avea şi pe aceea a Republicii Moldova. De altfel, domnul Mircea Druc nu a solicitat, în termenul legal de un an, trecerea pe actul său de identitate a cetăţeniei Republicii Moldova, aşa cum prevede expres Regulamentul provizoriu de punere în aplicare a legii, aspect confirmat prin faxul Ministerului Afacerilor Externe nr. 3246 din 2 septembrie 1992 şi, pentru motivele sus-menţionate, nici nu mai are posibilitatea să o facă. Rezultă, deci, că nu se poate reţine că domnul Mircea Druc are, pe lângă cetăţenia română, şi cetăţenia Republicii Moldova.

Având în vedere că nici din probele administrate la cererea domnului Mircea Dumitrescu nu se poate trage concluzia că domnul Mircea Druc este cetăţean al Republicii Moldova, se constată că susţinerile făcute de contestator nu se confirmă şi, în consecinţă, contestaţia urmează a fi respinsă (Curtea Constituţională, Hotărârea nr. 5 din 3 septembrie 1992, , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 23 septembrie 1992).

Contestarea înregistrării  unor candidaturi a mai făcut obiectul unor hotărâri pronunșate de Curtea Constituţională, cum ar fi:

Hotărârea nr. 38 din 6 noiembrie 2000 , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 24 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 33 din 6 noiembrie 2000, , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 29 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 35 din 6 noiembrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 29 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 37 din 6 noiembrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 29 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 24 din 3 noiembrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 20 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 26 din 3 noiembrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 20 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 27 din 3 noiembrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 28 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 20 din 2 noiembrie 2000 , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 14 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 7 din 27 octombrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 8 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 8 din 27 octombrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 14 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 10 din 27 octombrie 2000 , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 14 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 6 din 27 octombrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 22 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 9 din 27 octombrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 22 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 5 din 26 octombrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 17 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 2 din 24 octombrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 1 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 3 din 24 octombrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 8 noiembrie 2000;

Hotărârea nr. 1 din 21 octombrie 2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 1 noiembrie 2000 etc.

Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului totalitar comunist a fost dezbătută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens fiind speţe relevante, precum Cauza Sidabras şi Dziautas contra Lituaniei, Cauza Rainys şi Gasparavicius contra Lituaniei, Cauza Zdanoka contra Letoniei şi Cauza Janis Adamsons contra Letoniei.

Referitor la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pe rolul Curții Constituționale s-a aflat soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate asupra dispoziţiilor Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate de un grup de 29 de senatori şi de un grup de 58 de deputaţi, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie.

Curtea, având în vedere că obiecţiile de neconstituţionalitate, care formează obiectul dosarelor nr. 1.357A/2010 şi nr. 1.368A/2010, au conţinut identic, dispune conexarea Dosarului nr. 1.368A/2010 la Dosarul nr. 1.357A/2010, care este primul înregistrat.

I. Cu Adresa nr. 2.380 din 25 mai 2010, secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea privind neconstituţionalitatea Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată de un grup de 29 de senatori.

La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile a 29 de senatori, autori ai sesizării de neconstituţionalitate.

La sesizare a fost anexată, în copie, Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.723 din 26 mai 2010 şi formează obiectul Dosarului nr. 1.357A/2010.

Autorii sesizării susţin că prin legea contestată, denumită în continuare Legea lustraţiei, sunt înfrânte, în principal, prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 23, art. 37, art. 41 alin. (1) şi art. 53, precum şi prevederile art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale art. 19, 20 şi 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 19 şi 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în esenţă, pentru următoarele motive:

Legea lustraţiei excedează prevederilor constituţionale ale art. 37 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 16 alin. (3) şi art. 40 alin. (3), prin aceea că prevede o nouă situaţie care ar justifica restrângerea dreptului de acces în funcţiile publice, situaţie care însă nu este prevăzută de art. 53 din Constituţie. Chiar dacă s-ar admite posibilitatea restrângerii dreptului de a accede în funcţiile publice pe criteriul apartenenţei în anumite funcţii ale nomenclaturii comuniste, se ridică problema proporţionalităţii şi a eficienţei juridice a unei astfel de măsuri în condiţiile adoptării sale la peste 21 de ani de la căderea regimului comunist. Or, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest temei nu mai este suficient pentru a justifica efectul preventiv al restricţiei, în condiţiile trecerii unei perioade de timp atât de îndelungate din decembrie 1989. Astfel, apare ca necesară verificarea altor elemente, în special participarea persoanelor vizate de măsurile de lustraţie la acte concrete de răsturnare a regimului democratic. Promovarea Legii lustraţiei atât de tardiv aduce atingere deosebit de gravă însăşi esenţei statului de drept, pe care se întemeiază statul român, conform art. 1 alin. (3) din Constituţie. Astfel, această lege încalcă cerinţele de previzibilitate ale normei juridice, instituind totodată o limitare a dreptului de a fi ales, pe temeiul unei culpabilizări generale având la bază criteriul simplei apartenenţe în structurile unui regim care, la momentul funcţionării sale, era în concordanţă cu prevederile constituţionale şi legale aplicabile în statul român. Faptul că ineligibilitatea destinatarilor Legii lustraţiei se bazează pe angajamentul lor din trecut, iar nu pe comportamentul lor actual, aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie instituite în art. 23 alin. (11) din Constituţie.

În continuare, autorii sesizării susţin că Legea lustraţiei instituie, în mod evident, o discriminare între cetăţenii români în ceea ce priveşte accesul în funcţiile publice, numite şi elective, pe criteriul apartenenţei la partidul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, după 21 de ani de la căderea regimului totalitar, în condiţiile actualului context istorico-politic, în care nu sunt semnalate ameninţări la adresa ordinii democratice şi nici nu există riscul reinstaurării vechiului regim.

Legea lustraţiei contravine prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (2) şi art. 20 referitoare la supremaţia instrumentelor juridice internaţionale ratificate de România în materia drepturilor omului. Această lege aduce atingere unei serii de acte internaţionale care instituie drepturi şi libertăţi pe care statul român se obligă să le garanteze, după cum urmează:

– art. 19, 20 şi 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care proclamă dreptul fiecărei persoane de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării, dreptul de a avea acces în condiţii de egalitate la funcţiile publice, dreptul la opinie şi exprimare, precum şi libertatea de întrunire şi asociere paşnică;

– art. 19 şi 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care consacră dreptul de a fi ales şi, respectiv, numit în funcţiile publice în condiţii de egalitate, cât şi protecţia împotriva discriminării pentru opiniile exprimate, inclusiv cele politice;

– art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care se consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, interzicerea discriminării, precum şi art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care proclamă dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în funcţiile elective publice.

Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului totalitar comunist a fost dezbătută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens fiind speţe relevante, precum Cauza Sidabras şi Dziautas contra Lituaniei, Cauza Rainys şi Gasparavicius contra Lituaniei, Cauza Zdanoka contra Letoniei şi Cauza Janis Adamsons contra Letoniei.

În aceste cauze, Curtea, analizând interdicţiile adoptate de aceste state ale fostului bloc comunist, interdicţii similare celor cuprinse în Legea lustraţiei, a constatat incompatibilitatea acestora cu prevederile convenţionale menţionate, prin încălcarea cerinţelor de proporţionalitate ce se impun respectate ori de câte ori se aduce o restrângere a drepturilor prevăzute de Convenţie. Astfel, adoptarea tardivă a legii, la peste 21 de ani de la căderea comunismului, nu este proporţională cu scopurile legitime pe care se presupune că le urmăreşte.

De asemenea, autorii sesizării susţin că Legea lustraţiei încalcă condiţiile stabilite prin Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 relativă la măsurile de desfiinţare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, măsurile de lustraţie nefiind compatibile cu un stat de drept şi democratic decât dacă sunt respectate toate aceste condiţii. Astfel, măsurile de lustraţie ar fi trebuit să ia sfârşit cel mai târziu la 31 decembrie 1999, deoarece la acea dată noile regimuri democratice ar fi trebuit să fie consolidate în toate ţările care au fost anterior supuse unui regim totalitar comunist. Adoptarea legii lustraţiei la peste 21 de ani de la reinstaurarea democraţiei în România este o măsură în vădită disproporţie cu scopurile urmărite şi încalcă, în mod flagrant, înseşi valorile democraţiei pe care doreşte să o protejeze.

în fine, legea lustraţiei contravine art. 2 şi 4 din convenţia nr. 111/1958 a organizaţiei internaţionale a muncii privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, art. 1 alin. (2) din convenţia nr. 122/1964 a organizaţiei internaţionale a muncii privind politica de ocupare a forţei de muncă, precum şi art. e din partea a v-a a cartei sociale europene revizuite, în sensul în care instituie discriminare în ceea ce priveşte dreptul la muncă, în condiţii de liberă alegere a muncii, fără deosebire de opinii politice, printre altele.

autorii sesizării apreciază că o reglementare precum legea lustraţiei este inadmisibilă, în condiţiile în care se bazează pe o prezumţie de vinovăţie colectivă, aplicată extensiv, cu înfrângerea principiilor neretroactivităţii legii, a dreptului la apărare şi a prezumţiei de nevinovăţie.

ii. cu adresa nr. 51/2.499 din 28 mai 2010, secretarul general al camerei deputaţilor a trimis curţii constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din constituţie şi al art. 15 alin. (4) din legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea curţii constituţionale, sesizarea privind neconstituţionalitatea legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulată de un grup de 58 de deputaţi.

La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile a 58 de deputaţi, autori ai sesizării de neconstituţionalitate.

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.854 din 28 mai 2010 şi formează obiectul Dosarului nr. 1.368A/2010.

Autorii sesizării susţin că prin legea contestată, denumită în continuare Legea lustraţiei, sunt înfrânte, în principal, prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 4, art. 8 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (3), art. 20 alin. (1), art. 23 alin. (11), art. 29 alin. (1), art. 37 alin. (1), art. 38, art. 41 alin. (1), art. 45 şi art. 53, precum şi prevederile art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale Protocolului nr. 12 la Convenţie şi rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 şi nr. 1.481/2006, în esenţă, pentru următoarele motive:

Principalul viciu al Legii lustraţiei îl constituie instituirea unei adevărate sancţiuni colective, bazate pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice. Astfel, simpla apartenenţă la o structură politică sau la un organism aparţinând unui regim politic constituie o prezumţie de vinovăţie, indiferent de modul în care a acţionat şi s-a comportat persoana în funcţia ocupată. În legătură cu acest aspect, autorii excepţiei invocă Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, prin care Curtea Constituţională, declarând legea neconstituţională, a statuat, printre altele, faptul că “legea creează premizele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, fără vinovăţie şi fără existenţa unei fapte de încălcare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”

În continuare, autorii sesizării arată că problema lustraţiei are o importantă rezonanţă internaţională, dovadă fiind principiile şi criteriile directoare ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei aprobate prin Raportul privind măsurile de desfiinţare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 3 iunie 1996. Însă forma de lustraţie instituită prin legea criticată, afectând grav drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prin înfrângerea unor documente internaţionale ratificate de România, poate avea implicaţii internaţionale negative. Dintre documentele internaţionale cele mai relevante, autorii sesizării fac referire la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia nr. 111/1958 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, Tratatul dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005, ratificat prin Legea nr. 157/2005, precum şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care a devenit parte integrată a Tratatului de la Lisabona.

Una din principalele sancţiuni colective prevăzute în art. 2 vizează dreptul de a candida, prin consecinţă dreptul de a fi ales în funcţiile de demnitate publică enumerate, al persoanelor care au aparţinut anumitor structuri politice şi ideologice. Dispoziţiile acestui articol de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 37 şi 38, coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 4, art. 8 alin. (1), art. 16, art. 23 alin. (1) şi (11), ceea ce creează o formă de incompatibilitate necunoscută şi nerecunoscută într-un stat democratic, nedemocratică, bazată pe prezumţia de vinovăţie, şi nu pe o răspundere individuală care să pornească de la fapte ilicite, care încalcă principiile pluralismului politic, ale solidarităţii cetăţeanului României, ale egalităţii în drepturi. În sprijinul acestor argumente, este evocată Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 februarie 2005, definitivă la 6 iulie 2005, în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a decis că România a încălcat art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, sunt înfrânte prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 şi art. 21 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În legătură cu aceste aspecte, sunt invocate deciziile nr. 1.039 din 9 iulie 2009 şi nr. 414 din 14 aprilie 2010, prin care Curtea Constituţională a statuat că trebuie să existe o unitate de tratament juridic cu privire la condiţiile de acces la funcţia publică de conducere sau cea de execuţie, iar derogările de la procedura generală să fie justificate în mod obiectiv, raţional, temeinic. Totodată, se face referire la o serie de legi adoptate în unele ţări excomuniste din Europa, precum Cehia, Germania, Polonia, Ungaria şi Bulgaria, legi care au fost fie abrogate, fie au rămas fără aplicare, din cauza reacţiei negative a unor organisme democratice instituite pentru a garanta şi apăra statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În continuare, autorii sesizării critică dispoziţiile art. 3, 4 şi 6 din lege, deoarece persoanelor alese sau numite, pentru care s-a constatat, prin hotărâre judecătorească, că au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, le încetează de drept mandatul, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Caracterul nedemocratic al unor măsuri de acest fel reiese şi din decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în Cauza Sidabras şi Dziautas contra Lituaniei, 2004, şi în Cauza Zdanoka contra Letoniei, 2004.

Tot atât de puternice, dar şi mai actuale, sunt considerentele pe care le-a formulat Comisia de la Veneţia prin Avizul nr. 524/2009 în cazul legii lustraţiei din Albania. Astfel, la punctul 154, arată că dispoziţiile legii lustraţiei cu privire la revocarea mandatului constituie o violare a garanţiilor constituţionale ale acestor mandate, iar la punctul 160, consideră că “multe elemente indică faptul că legea ar putea constitui o ingerinţă disproporţională în dreptul de a fi ales, dreptul la muncă şi dreptul la acces în administraţia publică”.

Nu se poate susţine cu argumente juridice ca persoanele vizate de dispoziţiile art. 2 lit. l) şi m), cărora li se reproşează activităţi trecute de ordin politic, să fie sancţionate cu interdicţia de a participa la conducerea şi administrarea unor entităţi care desfăşoară activităţi economice. În aceste cazuri sunt înfrânte şi prevederile art. 45 din Constituţie referitoare la libertatea economică.

Autorii sesizării susţin că legea este criticabilă şi pentru retroactivitate. Toate persoanele vizate de această lege au acţionat în trecut într-o ordine de drept existentă şi recunoscută ca atare atât la nivelul legislaţiei, cât şi al instituţiilor de stat.

În fine, în contextul celor arătate mai sus, autorii criticii subliniază faptul că, potrivit art. 53 din Constituţie, în condiţiile strict reglementate, se poate acţiona doar pentru restrângerea unor drepturi, iar în niciun caz pentru eliminarea, anihilarea, desfiinţarea lor.

Măsurile cuprinse în această lege sunt evident discriminatorii şi disproporţionate în raport cu situaţiile avute în vedere.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.

Preşedintele Senatului, în punctul său de vedere, apreciază că sesizările de neconstituţionalitate sunt întemeiate. În acest sens, în esenţă, arată că Legea lustraţiei instituie o adevărată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice. Simpla apartenenţă la o structură politică a unei persoane sau la un organism aparţinând unui regim politic se constituie, potrivit acestei legi, într-o prezumţie de vinovăţie, indiferent de modul în care a acţionat şi s-a comportat persoana respectivă în funcţia deţinută. Acest aspect contravine flagrant principiilor statului de drept şi ale ordinii de drept, potrivit cărora orice sancţiune are ca temei o răspundere juridică, de regulă individuală, determinată de săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie. Sistemul juridic al oricărui stat de drept consacră, iar funcţionarea acestuia se bazează pe prezumţia de nevinovăţie, instituită de art. 23 alin. (11) din Constituţie, care stabileşte că o persoană este considerată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, prezumţia de nevinovăţie constituind un drept fundamental al cetăţeanului român. Or, Legea lustraţiei instituie legal o prezumţie de vinovăţie în sarcina categoriilor de persoane care se încadrează în prevederile acesteia, ceea ce contravine flagrant art. 23 alin. (11) din Constituţie.

Este inadmisibil ca într-un stat de drept să se adopte un act normativ care instituie o limitare a dreptului de fi ales, pe temeiul unei culpabilizări generale având la bază criteriul simplei apartenenţe în structurile unui regim care, la momentul funcţionării sale, era în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi legale aplicabile în statul român.

Totodată, este inacceptabil pentru un stat de drept ca persoanele care au ocupat funcţiile prevăzute de art. 1 din Legea lustraţiei în cadrul fostului regim comunist să suporte interdicţia ocupării unor funcţii publice sau elective, în condiţiile în care, în sistemul de drept actual, o astfel de măsură poate fi aplicată doar în urma unei condamnări penale.

Or, ineligibilitatea destinatarilor Legii lustraţiei se bazează pe angajamentul lor politic din trecut, iar nu pe comportamentul lor actual, neluând în calcul inexistenţa condamnărilor penale ale acestora, aducându-se în acest mod atingere şi prezumţiei de nevinovăţie.

Legea lustraţiei instituie, în mod evident, o discriminare între cetăţenii români în ceea ce priveşte accesul în funcţiile publice, numite şi elective, pe criteriul apartenenţei la partidul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în condiţiile în care această restrângere depăşeşte cadrul constituţional prevăzut de art. 53 din Legea fundamentală, negăsindu-şi justificarea la distanţa de 21 de ani de la căderea regimului totalitar, în condiţiile actualului context istorico-politic, în care nu sunt semnalate ameninţări la adresa ordinii democratice şi nici nu există riscul reinstaurării vechiului regim.

Potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar în măsura în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Or, Legea lustraţiei aduce atingere unei serii de acte internaţionale care instituie drepturi şi libertăţi pe care statul român se obligă să le garanteze.

Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului totalitar comunist a fost dezbătută în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, existând, în acest sens, o serie de speţe relevante în care Curtea, analizând interdicţiile similare celor cuprinse în Legea lustraţiei, adoptate de unele dintre statele din fostul bloc comunist, a constatat incompatibilitatea acestora cu art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţie, precum şi cu art. 3 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

În lumina argumentelor prezentate în raţionamentele Curţii Europene a Drepturilor Omului, se poate deci observa că Legea lustraţiei contravine atât art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţie, cât şi art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, prin încălcarea cerinţelor de proporţionalitate ce se impun respectate ori de câte ori se aduce o restrângere drepturilor prevăzute de Convenţie.

Astfel, adoptarea sa tardivă, la mai mult de 21 de ani de la căderea regimului comunist nu este proporţională cu scopurile legitime pe care se presupune că le urmăreşte – respectiv “necesitatea însănătoşirii moralei publice, întinată de cutumele comuniste”, după cum se precizează în expunerea de motive -, reducând drepturile electorale la un nivel la care este adusă atingere însăşi substanţei acestora, fără ca necesitatea lor într-o societate democratică să fie demonstrată.

În considerarea celor expuse mai sus, rezultă că adoptarea Legii lustraţiei la peste 21 de ani de la reinstaurarea democraţiei în România nu poate fi motivată de necesitatea eliminării sau reducerii ameninţărilor pe care subiecţii lustraţiei ar putea-o constitui pentru blocarea procesului de democratizare, fiind o măsură în vădită disproporţie cu scopurile urmărite. Mai mult, instituirea unor interdicţii pentru accesul în funcţiile publice, numite sau elective, pe considerentul simplei apartenenţe în trecut la nomenclatura comunistă – partidul comunist fiind unul legal la data desfăşurării activităţilor imputate persoanelor care intră sub incidenţa Legii lustraţiei – fără aducerea vreunei probe care să demonstreze că persoanele în cauză au săvârşit acte concrete care au urmărit reinstaurarea vechiului regim comunist în România constituie, ea însăşi, o ingerinţă adusă sistemului democratic român, încălcând, în mod flagrant, însăşi valorile democraţiei pe care doreşte să le protejeze în acest fel.

În contextul încălcării actelor internaţionale menţionate, ratificate de România, ceea ce rezidă într-un angajament asumat pe plan internaţional, în raport cu celelalte state, de a promova şi respecta drepturile prevăzute de acestea, Legea lustraţiei va genera implicaţii negative pe plan internaţional atât în ceea ce priveşte imaginea României, cât şi a răspunderii sale din perspectiva angajamentelor luate prin aceste acte, deschizând calea sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg de către persoanele care se vor considera nedreptăţite, cu grave consecinţe asupra credibilităţii României la nivel internaţional.

Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că sesizările de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, deoarece legea criticată nu încalcă normele constituţionale invocate în susţinerea criticilor. Astfel, referitor la înfrângerea art. 23 alin. (11) din Constituţie, apreciază că acest text constituţional nu are nicio legătură cu conţinutul Legii lustraţiei, întrucât în cuprinsul acesteia nu este prevăzută nicio formă de răspundere penală. În continuare, arată că în aceeaşi situaţie de nemotivare a încălcărilor Constituţiei şi a actelor internaţionale invocate se află şi celelalte susţineri ale autorilor sesizărilor. Legea lustraţiei este în concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (3) şi art. 53, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Aşadar, cel puţin pentru morala publică, o asemenea lege trebuie să fie adoptată şi să rămână în vigoare.

Guvernul arată că în expunerea de motive, precum şi în preambulul legii sunt invocate ca argumente în susţinerea acestui demers necesitatea consolidării valorilor şi instituţiilor democratice din România şi pentru protejarea principiilor fundamentale constituţionale, înlăturarea “oamenilor cu formaţie de activist comunist”, adică a acelor persoane care, potrivit punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, “şi-au abandonat profesiile lor pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta”.

Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Guvernul apreciază că legea criticată, prin faptul că impune, în mod nediferenţiat, eliminarea din funcţii şi demnităţi actuale a tuturor persoanelor care au ocupat o funcţie de natura celor enumerate la art. 1, deoarece se apreciază ope legis că acestea au adus prejudicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi că acest comportament al lor este în sine de natură a prejudicia mecanismele democraţiei, ridică probleme din punctul de vedere al conformităţii cu prevederile Convenţiei Europene şi ale Constituţiei României.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că un stat, pentru a garanta stabilitatea şi eficienţa unui sistem democratic, poate dispune anumite măsuri specifice şi că pluralismul şi democraţia sunt bazate pe un compromis care determină uneori cetăţenii să accepte limitarea exercitării unor drepturi şi libertăţi. În aprecierea art. 3 al Protocolului nr. 1 la Convenţie referitor la organizarea, la intervale rezonabile, de alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la componenţa forului legislativ, se lasă statelor membre o marjă largă de apreciere asupra modului în care se reglementează drepturile respective, dar impune ca eventualele restrângeri ale exercitării acestor drepturi să nu afecteze însăşi esenţa lor.

Curtea a recunoscut, de asemenea, dreptul oricărui stat de a-şi reglementa cadrul legislativ în contextul evoluţiei politice interne. Curtea a arătat ca previzibilitatea unei norme, mai ales când aceasta impune restricţii, nu a fost respectată atunci când restricţia vine ca urmare a unor fapte din trecut, când persoana în cauză nu putea în mod rezonabil să prevadă faptul că acţiunile sale pot avea consecinţe negative în viitor.

În continuare, Guvernul arată, în esenţă, că din perspectiva normelor constituţionale şi a actelor internaţionale invocate în susţinerea criticilor eliminarea, nediferenţiată în funcţie de comportamentul efectiv al persoanelor respective pe perioada regimului comunist, este de natură a ridica semne de întrebare cu privire la conformitatea cu aceste reglementări.

Asociaţia 21 Decembrie 1989 a depus la dosare un act intitulat “Somaţie către Plenul Curţii Constituţionale, semnată de 36 de organizaţii civice şi sindicale”, înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 7.398 din 9 iunie 2010.

Obiecţiile de neconstituţionalitate se referă la Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Autorii sesizărilor susţin că această lege contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 4, art. 8 alin. (1), art. 11 lin. (2), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (3), art. 20, art. 23, art. 29 alin. (1), art. 37, art. 38, art. 41 alin. (1), art. 45 şi art. 53, prevederilor art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale Protocolului nr. 12 la Convenţie, ale art. 19, 20 şi 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 19 şi 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ale rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 şi nr. 1.481/2006, precum şi prevederilor art. 2 şi 4 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, ale art. 1 alin. (2) din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 122/1964 privind politica de ocupare a forţei de muncă, şi celor ale art. E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite.

Curtea Constituţională consideră că lustraţia se poate constitui ca reper moral, de rememorare a ororilor comunismului, dar şi ca măsură temporară de excludere de la funcţiile de conducere a unor autorităţi şi instituţii publice a persoanelor care au lucrat sau colaborat cu regimul comunist. Lustraţia nu înseamnă, însă, epurare sau răzbunare pentru alegeri ideologice greşite ori accidente biografice, ci încercarea de regăsire a demnităţii şi încrederii, precum şi redarea autorităţii instituţiilor fundamentale ale statului. Lustraţia accentuează mai ales principiul responsabilităţii în exercitarea demnităţilor publice.

Dincolo de numeroasele probleme morale, sociale, politice, economice, legale etc. care se pot ridica după adoptarea unei legi a lustraţiei, aceasta are, per ansamblu, un efect pozitiv în perioada de tranziţie a fostelor ţări comuniste în vederea trecerii la un stat democratic, de drept, bineînţeles, dacă este adoptată în conformitate cu prevederile constituţionale ale statului respectiv.

Principiul egalităţii accesului la o funcţie publică este consacrat prin Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, precum şi în art. 21 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, potrivit căruia “Orice persoană are dreptul de acces, egal, la funcţiile publice ale ţării sale” şi în art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, potrivit căruia “Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără niciuna dintre discriminările la care se referă art. 2 şi fără restricţii nerezonabile; […] c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa”.

Astfel, sunt interzise discriminările bazate pe rasă, sex, religie, opinie, avere, origine socială etc., dar fiecare stat are dreptul să impună, pe cale legislativă, anumite condiţii specifice pe care trebuie să le îndeplinească un funcţionar public, cum ar fi cetăţenia, exercitarea deplină a drepturilor civile şi politice, moralitatea etc.

Aşadar, în toate statele membre ale Uniunii Europene există condiţii specifice pentru accederea la o funcţie publică. Unele state membre cer deţinerea anumitor diplome sau a unor studii specifice diferitelor niveluri de ocupare, altele solicită anumite competenţe lingvistice, cunoaşterea drepturilor civile, obligaţii militare, limită de vârstă, aptitudini fizice etc. De asemenea, posturile care implică respectarea unui secret profesional necesită un control de securitate.

În ţările foste comuniste, o condiţie specială pentru accederea într-o funcţie publică o reprezintă neapartenenţa la nomenclatură şi, ca o consecinţă, a apărut conceptul “lustraţie”, termen ce semnifică procedura existentă în aceste ţări de a-i arăta pe cei care au colaborat cu fostul regim şi de a le interzice ocuparea unor funcţii publice. Această practică a apărut ca o garanţie a respectării statului democratic, de drept, în vederea bunei funcţionări a administraţiei publice bazate pe credibilitatea şi loialitatea funcţionarilor publici.

Toate ţările foste comuniste din Europa Centrală şi de Est care au aderat la Uniunea Europeană s-au confruntat cu problema lustraţiei, adică a interzicerii accesului sau îndepărtării din instituţiile publice a acelor persoane cu privire la care există certitudinea că au făcut parte din regimul comunist.

Fiecare ţară confruntată cu problema lustraţiei, în funcţie de scopul urmărit şi de specificul naţional, a adoptat un anumit tip de realizare a lustraţiei, considerându-se, în doctrină, că Cehia a reglementat un model radical, că Lituania şi ţările baltice au adoptat un model intermediar şi că Ungaria, Polonia şi Bulgaria s-au raliat unui model moderat.

În România, comunismul a fost condamnat la nivel de doctrină, schimbarea regimului fiind consacrată prin acte juridice cu valoare constituţională, precum Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 22 decembrie 1989, şi Decretul-lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 27 decembrie 1989.

După o încercare nereuşită, cea din 1997, adoptarea în România a Legii lustraţiei este lipsită de eficienţă juridică, nefiind actuală, necesară şi utilă, doar cu o semnificaţie exclusiv morală, ţinând seama de perioada mare de timp care a trecut de la căderea regimului totalitar comunist.

De altfel, chiar iniţiatorii legii, invocând art. 53 din Constituţie, afirmă că Legea lustraţiei se subscrie acestei norme constituţionale care statuează că “Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea […] moralei publice, […]”, morală întinată de cutumele comunismului.

La ora actuală, în România, în ceea ce priveşte funcţiile de demnitate publică, nu există o condiţionare a ocupării acestora de neapartenenţa la vechile structuri comuniste, ci există doar obligaţia de a declara apartenenţa sau neapartenenţa la poliţia politică.

În condiţiile legislaţiei actuale, o asemenea condiţie este numai cea prevăzută la art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi are următorul conţinut: “Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: […] j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege”.

Procedând la examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, astfel cum rezultă din preambulul care însoţeşte Legea lustraţiei, adoptarea acesteia “este necesară pentru consolidarea valorilor şi instituţiilor democratice din România şi pentru protejarea principiilor fundamentale prevăzute de Constituţie, justificând astfel restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi ale unor persoane, prin restrângerea exercitării dreptului de a ocupa funcţii numite sau alese în structurile de putere şi în aparatul represiv al regimului comunist, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”.

Curtea ia notă de formularea într-o manieră defectuoasă, confuză şi deficitară a preambulului legii, ceea ce duce la concluzia că restrângerile şi interdicţiile prevăzute de această lege au ca scop “restrângerea exercitării dreptului de a ocupa funcţii numite sau alese în structurile de putere şi în aparatul represiv al regimului comunist, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”.

Curtea observă, de asemenea, că dispoziţiile Legii lustraţiei sunt lipsite de rigoare normativă, nefiind suficient de clare şi de precise.

Faţă de aceste ambiguităţi, Curtea se mărgineşte să atragă atenţia asupra posibilelor dificultăţi de ordin practic în aplicarea măsurilor prevăzute de lege.

În continuare, Curtea reţine că în concepţia legii criticate răspunderea juridică şi sancţionarea se întemeiază pe deţinerea unei demnităţi sau funcţii în structurile şi aparatul represiv al fostului regim totalitar comunist. Răspunderea juridică, indiferent de natura ei, este o răspundere preponderent individuală şi există numai întemeiată pe fapte juridice şi acte juridice săvârşite de o persoană, iar nu pe prezumţii.

Aşa cum s-a mai arătat, lustraţia nu poate fi utilizată ca mijloc de pedeapsă sau răzbunare, deoarece scopul acesteia nu este pedepsirea celor prezumaţi vinovaţi. O pedeapsă poate fi impusă doar pentru o activitate criminală din trecut, pe baza Codului penal aplicabil şi în conformitate cu toate procedurile şi garanţiile procesului penal.

Or, supusă controlului de constituţionalitate sub acest aspect, Legea lustraţiei este excesivă în raport cu scopul legitim urmărit, deoarece nu permite individualizarea măsurii. Această lege instituie o prezumţie de vinovăţie şi o adevărată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare generică, globală, făcută pe criterii politice, ceea ce contravine principiilor statului de drept, ale ordinii de drept şi prezumţiei de nevinovăţie instituită prin art. 23 alin. (11) din Constituţie. Chiar dacă legea criticată permite apelarea la justiţie pentru justificarea interzicerii dreptului de a candida şi de a fi ales în funcţii şi demnităţi, aceasta nu reglementează un mecanism adecvat în scopul stabilirii desfăşurării unor activităţi concrete îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cu alte cuvinte, legea nu oferă garanţii adecvate de control judiciar asupra aplicării măsurilor restrictive.

Nicio persoană nu va putea fi supusă lustraţiei pentru opinii personale şi convingeri proprii sau pentru simplul motiv de asociere cu orice organizaţie care, la data asocierii sau a activităţii desfăşurate, era legală şi nu a comis încălcări grave ale drepturilor omului. Lustraţia este permisă doar cu privire la acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizaţii ale statului la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului.

Art. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede una dintre principalele sancţiuni colective care vizează dreptul de a candida şi dreptul de a fi ales în funcţiile de demnitate publică enumerate al persoanelor care au aparţinut anumitor structuri politice şi ideologice. Dispoziţiile acestui articol de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 37 şi 38 prin care se consacră dreptul de a fi ales, cu interdicţiile expres şi limitativ menţionate. Este evident că dispoziţiile art. 2 din Legea lustraţiei excedează cadrului constituţional, prevăzând o nouă interdicţie dreptului de acces în funcţiile publice, care nu respectă art. 53 din Constituţie referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, Curtea constată că această limitare este lipsită de proporţionalitate în raport cu scopul urmărit, întrucât aduce atingere înseşi existenţei dreptului şi nu îşi justifică necesitatea într-o societate democratică.

Curtea consideră că Legea lustraţiei aduce atingere şi principiului neretroactivităţii legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Legea se aplică pentru fapte şi acţiuni săvârşite după intrarea ei în vigoare. De aceea, nu se poate pretinde ca, respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, cetăţenii să aibă în vedere eventuale reglementări viitoare.

Totodată, Curtea observă că Legea lustraţiei a fost adoptată după 21 de ani de la căderea comunismului. De aceea, caracterul tardiv al legii, fără a avea în sine un rol decisiv, este considerat de Curte ca fiind relevant pentru disproporţionalitatea măsurilor restrictive, chiar dacă prin acestea s-a urmărit un scop legitim. Proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit trebuie privită, în fiecare caz, prin prisma evaluării situaţiei politice a ţării, precum şi a altor circumstanţe.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind legitimitatea legii lustraţiei în timp.

Astfel, în Cauza Zdanoka contra Letonia, 2004, Curtea s-a pronunţat cu privire la măsurile statului leton de a dispune excluderea pe termen nedefinit a unor persoane de la eligibilitatea în alegerile naţionale parlamentare şi locale, datorită activităţilor pe care acestea le-au întreprins într-o perioadă de timp (1991) în cadrul unor structuri comuniste declarate neconstituţionale. Analizând cazul, Curtea a arătat că o astfel de măsură ar fi fost justificată şi proporţională în timpul primilor ani după înlăturarea regimului, “când nou-instauratele structuri încă mai puteau fi ameninţate de alunecare către totalitarism, iar astfel de restricţii ar fi fost de natură a înlătura un astfel de risc”. Curtea a condamnat statul leton pentru încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, motivând că nu s-a dovedit faptul că excluderea unei persoane de la dreptul de a candida este proporţională cu scopul legitim. În speţă, Curtea a considerat că participarea persoanei în acţiunile antidemocratice realizate imediat după instaurarea noului regim democratic în Letonia nu a fost suficient de serioasă pentru a justifica restricţiile din prezent. După trecerea însă a unei perioade mai lungi de timp, nu se mai poate invoca un caracter preventiv pentru o astfel de măsură.

De asemenea, în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că nici contextul istoric, nici experienţa totalitaristă trăită în România până în 1989 nu justifică necesitatea unei ingerinţe de genul interzicerii înscrierii unui partid pe motiv că va promova doctrina comunistă, de vreme ce aceste partide există în mai multe state semnatare ale Convenţiei europene, iar democraţia se clădeşte pe pluralism politic ( Curtea Constituţională, Decizia nr.820 din 7 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  420 din 23 iunie 2010).

Republicat în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996,   CODUL PENAL a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 79 – 79 bis din 21 iunie 1968 şi a mai fost republicat în Buletinul Oficial nr. 55 – 56 din 23 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 6/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973.

Articolul   64  din cod reglementează interzicerea unor drepturi.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

d) drepturile părinteşti;

e) dreptul de a fi tutore sau curator.

Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel.

Articolul a făcut obiectul unor Recursuri în interesul legii promovate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție  .

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se aplică inculpaţilor care sunt cetăţeni străini, deoarece vocaţia acestora de a ocupa anumite funcţii este prohibită prin normă constituţională .

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi în cazul inculpaţilor cetăţeni străini, când legea prevede această pedeapsă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a stabili că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se aplică inculpaţilor care sunt cetăţeni străini, deoarece vocaţia acestora de a ocupa anumite funcţii este prohibită prin normă constituţională.

Secţiile Unite, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi în cazul inculpaţilor cetăţeni străini, când legea prevede această pedeapsă, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că în cazul inculpaţilor cetăţeni străini nu se aplică pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, considerând că vocaţia acestora de a ocupa anumite funcţii este prohibită prin normă constituţională.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică şi inculpaţilor care sunt cetăţeni străini, când sunt stabilite pedepse cu închisoarea de cel puţin 2 ani şi această pedeapsă este prevăzută de textul de lege sancţionator.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În conformitate cu art. 64 alin. 1 din Codul penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora dintre drepturile enumerate la lit. a) – e) din cuprinsul acestui alineat.

În cadrul reglementării date prin art. 65 din Codul penal modului de aplicare a pedepsei interzicerii unor drepturi, se prevede la alin. 1 că “pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară”, iar la alin. 2, că “aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă”, precizându-se în alineatul final că şi în cazul în care aplicarea pedepsei complementare este obligatorie “condiţia arătată în alin. 1 cu privire la cuantumul pedepsei principale trebuie să fie îndeplinită”.

Existenţa şi conţinutul drepturilor a căror executare poate fi interzisă pentru o perioadă limitată de timp, ca urmare a aplicării pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, sunt garantate prin Constituţia României, fiind reglementate, după caz, prin norme de drept comun şi legi speciale.

Evident, restrângerea unor drepturi ca urmare a interzicerii exercitării lor o anumită perioadă de timp, strict limitată prin hotărârea de condamnare, nu poate fi dispusă decât cu scopul de ansamblu şi finalitatea specifică a fiecărei pedepse, determinată de mecanismul ce realizează individualizarea acesteia.

De aceea, alegerea de către judecător a drepturilor ce trebuie interzise, precum şi determinarea perioadei de timp în care să nu fie exercitate, ca modalitate concretă de aplicare a pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, constituie, alături de pedeapsa principală dispusă, mijlocul de realizare a individualizării sancţiunii penale.

Este adevărat că între drepturile a căror exercitare poate fi interzisă sunt prevăzute, în cuprinsul art. 64 alin. 1 din Codul penal, şi unele drepturi pe care nu le poate avea pe teritoriul României decât cetăţeanul român, după cum altele au caracter universal.

În contrast cu particularităţile intrinseci drepturilor ce fac obiectul pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, se impune concluzia că, în ducerea la îndeplinire a dispoziţiei referitoare la interzicerea exercitării unuia sau mai multora dintre aceste drepturi, se pot ivi diferenţieri de interpretare determinate de calitatea de autohton sau de străin a autorului infracţiunii.

Or, astfel de cazuri impuse de caracterul atipic al situaţiei străinului nu pot să nu ducă la dificultăţi, dacă nu chiar la imposibilităţi de executare a hotărârii de condamnare, în ceea ce priveşte dispoziţia referitoare la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Desigur, în raport cu principiul teritorialităţii legii penale, al realităţii legii penale şi al universalităţii legii penale, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 3, 5 şi 6 din Codul penal, se pot ivi cazuri de cetăţeni străini sau de persoane fără cetăţenie care să fie judecaţi de instanţe penale române pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul României sau în afara teritoriului ţării. Ca urmare, este evident că şi faţă de asemenea persoane pot deveni incidente dispoziţiile art. 64 din Codul penal, privind aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Aşa cum s-a arătat, însă, particularităţile acestor cazuri, determinate de conţinutul concret al fiecăruia dintre drepturile ce pot fi interzise în cadrul pedepsei complementare prevăzute în art. 64 din Codul penal, impun diferenţieri de aplicare a acestei pedepse, realizabile şi potrivit criteriilor generale de individualizare fixate în art. 72 din Codul penal, pentru a se da eficienţă şi în cazul străinilor dispoziţiei de interzicere a exercitării anumitor drepturi susceptibile să le aibă.

Mai mult, aplicabilitatea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, în conţinutul reglementat prin art. 64 din Codul penal, nu poate fi limitată numai la cetăţenii români, ci vizează, deopotrivă, şi pe cetăţenii străini, în măsura în care instanţele penale din România sunt învestite să-i judece în temeiul art. 3, 5 sau 6 din Codul penal, astfel că această pedeapsă trebuie stabilită şi în cazul lor tot în condiţiile prevăzute în art. 65 din Codul penal.

Neîndoielnic, nu se poate considera, de principiu, că străinul nu s-ar bucura de exercitarea măcar a unora dintre drepturile la care se referă art. 64 din Codul penal sau a unor prerogative similare acestora, astfel că, prin individualizarea lor, el devine, ca subiect activ de drept penal, susceptibil şi de un tratament sancţionator complet, urmând ca, în ipoteza extrădării sale, instanţa penală naţională să-i reindividualizeze pedeapsa complementară, în raport cu particularităţile specifice de reglementare din ţara respectivă.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în legea penală română în conţinutul art. 64 din Codul penal, se aplică în condiţiile art. 65 din acelaşi cod şi inculpaţilor cetăţeni străini (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite Decizia nr.XXIV din 16 aprilie 2007, Dosar nr. 47/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007).

Aplicarea pedepselor accesorii prevăzute în art. 64 lit. a) – c) din Codul penal nu are loc prin efectul legii, ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, ci urmează a fi supusă aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie  constată că în practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de aplicare a pedepselor accesorii prevăzute în art. 71 cu referire la art. 64 lit. a) – c) din Codul penal.

Astfel, unele instanţe au apreciat că pedepsele accesorii prevăzute în art. 64 lit. a) – c) din Codul penal sunt aplicabile de drept pe lângă pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, conform prevederilor art. 71 alin. 2 din acelaşi cod.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că pedeapsa accesorie este aplicabilă numai cu respectarea cerinţelor jurisprudenţei CEDO şi a dispoziţiilor art. 71 alin. 3 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 71 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006, se prevede, la alin. 1, că “pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64”, iar potrivit precizării de la alin. 2 al aceluiaşi articol, “condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) – c) din Codul penal din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei”.

În fine, în cadrul alin. 3 din acelaşi articol, ca urmare a aceleiaşi modificări, s-a precizat că “interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă”.

Rezultă deci că la modificarea acestor dispoziţii legiuitorul a avut în vedere dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează respectarea vieţii private şi de familie.

Această modificare adusă dispoziţiilor referitoare la aplicarea pedepsei accesorii este conformă şi cu prevederile art. 53 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă numai dacă este necesară, precum şi că o atare măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

Evident, în domeniul dreptului penal principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în criteriile generale de individualizare a pedepselor, în raport cu care la stabilirea şi aplicarea acestora trebuie să se ţină seama atât de gradul de pericol social abstract, astfel cum el este determinat în textul de lege incriminator, cât şi de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei şi toate trăsăturile ce îl caracterizează pe infractor.

Or, sub acest aspect, este de observat că, pe lângă limitele de pedeapsă fixate în lege şi gradul de pericol social al faptei săvârşite, pedepsele trebuie să mai reflecte şi persoana infractorului, cu toate trăsăturile şi particularităţile ce îl caracterizează, precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea sa penală.

În acest cadru firesc de situaţii concurenţiale, cu rol determinant în stabilirea rezultantei ce impune în concret natura şi cuantumul pedepsei principale şi ale celei complementare, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 72 din Codul penal, nu este posibil ca aceleaşi dispoziţii să nu călăuzească şi modul de stabilire a pedepsei accesorii.

De aceea, criteriile de individualizare cu caracter general, astfel cum sunt reglementate în art. 72 din Codul penal, trebuie particularizate şi pentru situaţiile specifice ce privesc modul de aplicare a pedepselor accesorii, în condiţiile îndeplinirii tuturor cerinţelor adecvate unor asemenea pedepse, astfel cum sunt ele reglementate în conţinutul actual al art. 71 din Codul penal, în urma modificării ce i s-a adus prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 71 din Codul penal se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) (teza I) – c) din Codul penal nu se face în mod automat, prin efectul legii, ci trebuie supusă aprecierii instanţei, în raport cu criteriile indicate în alin. 3 al art. 71 din Codul penal (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite, Decizia nr.LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 18 iulie 2008).

Într-o cauză,  pedeapsa închisorii care le-a fost aplicată reclamanţilor a fost însoţită de interzicerea exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute de art. 64 din Codul penal (§§ 58 , 117 din Hotărârea CEDO). O asemenea interdicţie, aplicabilă în dreptul român în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea pentru care se aplică pedeapsa principală şi fără a fi supusă controlului instanţelor în ceea ce priveşte necesitatea (mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Cererea nr. 46.572/99, paragraful 48, Hotărârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvată în cauză şi nu se justifică în raport cu natura infracţiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanţilor.

În cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omuluia reținut următoarele:

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.348/96 îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnii Constantin Cumpănă (primul reclamant) şi Radu Mazăre (al doilea reclamant) au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 23 august 1996, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

3. Reclamanţii susţin, în particular, o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la respectarea libertăţii de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, datorată condamnării lor ca urmare a publicării la 12 aprilie 1994 a unui articol într-un ziar local.

4. Cererea a fost înaintată Curţii la 1 noiembrie 1998, dată intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 paragraful 2 din Protocolul nr. 11).

7. La 10 septembrie 2002, a fost declarată parţial admisibilă .

1. Originile cauzei

a) Contractul de asociere între primărie şi societatea “Vinalex”

16. Prin Hotărârea nr. 33 din 30 iunie 1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, a impus o amendă în sarcina conducătorilor de vehicule staţionate neregulamentar pe drumul public şi a împuternicit societatea S.C. CBN din Constanţa să desfăşoare activităţi de ridicare, transport şi depozitare a acestor vehicule.

17. Prin Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992, primarul municipiului Constanţa a autorizat firma “Vinalex” să asigure serviciile de ridicare, transport şi depozitare a vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumul public.

18. La 16 decembrie 1992 a fost încheiat un contract de asociere între primărie şi firma respectivă, semnat, în numele autorităţilor, de viceprimar (în continuare D.M.) şi de jurista primăriei (în continuare doamna R.M.). Printr-o scrisoare din 1 aprilie 1994, primarul municipiului Constanţa a solicitat firmei “Vinalex” să pună capăt activităţilor desfăşurate în temeiul contractului, informând-o cu această ocazie că analizează posibilitatea rezilierii contractului.

b) Conţinutul articolului în litigiu

19. La 12 aprilie 1994, reclamanţii, jurnalişti de profesie, au publicat în ziarul local “Telegraf”, al cărui redactor-şef era al doilea reclamant, un articol intitulat “Fostul viceprimar D.M. şi actuala judecătoare R.M., prin concurs de infracţiuni, au realizat escrocheria Vinalex”. Numele fostului viceprimar şi al fostei juriste a primăriei, doamna R.M., care devenise între timp judecător, figurau integral în titlu şi în textul articolului.

20. Semnat de cei doi reclamanţi, articolul avea următorul conţinut:

Pe data de 30.06.1992, Consiliul Local al Municipiului Constanţa a emis Hotărârea nr. 33, care, în art. 5, prevede: «Prestaţia de blocare, ridicare, transport, depozitare şi eliberare a mijloacelor de transport sau remorci se efectuează de S.C. CBN-SRL.» (…) Astfel, serviciile de specialitate din Primărie trebuia [sic] să urmărească şi să stabilească modalităţile concrete pentru ducerea la îndeplinire a Hotărârii Consiliului local. Acest fapt nu s-a întâmplat. În schimb, după şase luni de la adoptarea Hotărârii nr. 33, în mod ilegal, încălcând cu bună ştiinţă prevederile Legii nr. 69/1991, a fost încheiat «Contractul de asociere în participaţiune» (…) cu o cu totul altă firmă decât cea autorizată iniţal, denumită S.C. «Vinalex». Dar, reţineţi! documentul respectiv este semnat astfel: în numele primarului de viceprimarul D.M. (…), iar în locul juristului M.T., semnătura aparţine unei anume M.

De unde şi prin ce minune a apărut S.C. Vinalex SRL ca asociat al Primăriei, dacă Hotărârea nr. 33/30.06.1992 a Consiliului Municipal nominalizează societatea CBN SRL să realizeze o simplă prestare de servicii? De reţinut că, în dosarul acestui caz, nu există nici un act potrivit căruia Societatea CBN SRL şi-ar fi dat acordul de a renunţa la activitatea de ridicare a maşinilor! (…) Escrocul D.M. (fost viceprimar, acum avocat), prin contractul de asociere, a împuternicit nişte hăndrălăi, angajaţii Vinalex-ului, să constate staţionarea neregulamentară a maşinilor! – cu alte cuvinte să-şi bată joc de cetăţeni şi de avutul lor personal.

În ce constă sau, mai corect spus, cum s-a efectuat escrocheria? Conform Legii 69/91 (art. 82 şi 29), orice contract de asociere cu o societate comercială poate fi încheiat doar în urma unei hotărâri a Consiliului local adoptată cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor. Înainte de adoptarea sa în Consiliu, respectivul contract trebuie să aibă, obligatoriu, avizul tuturor comisiilor de specialitate (…). Contractul cu Vinalex a fost negociat şi semnat ilegal, în numele Consiliului, de cei trei, invocând Hotărârea din vară, care, aşa cum am mai arătat, se referea la o altă firmă, dar la nici o asociere!

Având în vedere că, înaintea perfectării acestui contract, Primăria mai încheiase alte patru contracte (urmând calea legală), persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună ştiinţă! Şi pentru că fiecare încălcare conştientă a legii are un scop în sine, de obicei pentru a aduce foloase infractorului, în cazul de faţă este de la sine înţeles că dl ex-viceprimar, jurist, a luat mită (şpagă) de la beneficiarul contractului obligându-şi sau constrângându-şi subordonaţii, printre care R.M., să încalce legea.

Curtea de Conturi din Constanţa a depistat această flagrantă escrocherie, care i-a adus beneficii uriaşe mituitorului (S.C. Vinalex) (…). Infractorul [S.C. Vinalex] nu a făcut niciodată dovada deţinerii unor mijloace adecvate de ridicare, transportare şi blocare a autoturismelor neregulamentar parcate. Este cauza distrugerii a numeroase maşini particulare şi, implicit, a existenţei a mii de reclamaţii în acest sens.

Mai mult, aşa-zisul contract de asociere a fost încheiat doar pentru un an de zile, respectiv până la data de 16.12.1993. Din acel moment, verosul serelist nu mai avea dreptul, sub nici o formă, să atingă avutul particular al vreunui cetăţean! Cu toate acestea, el a continuat să ridice maşinile, să încaseze ilegal nişte bani (…). Nu înţelegem cum Poliţia şi-a dat concursul, acordând asistenţă infractorului, în ultimele patru luni!

Să ne oprim puţin şi asupra fostei juriste a Primăriei şi actualei judecătoare R.M. Ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile ţării, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecător (împărţind dreptatea pe baza aceloraşi legi pe care nu le cunoaşte), ori a luat şpagă şi poate lua în continuare! Nu ne miră că aceeaşi judecătoare este cercetată de Curtea de Conturi … pentru o altă nelegiuire comisă tot de Primărie (despre care noi am scris la momentul oportun). Ni se pare însă ilar faptul că preşedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (suspendare), motivând că suma ar fi … prea mică!

Realizând parcă faptul că laţul se strânge, Serviciul de coordonare, organizare resurse umane, al Primăriei (…) a emis adresa (…) către S.C. Vinalex, căreia îi pune în vedere posibilitatea rezilierii contractului de asociere, întrucât, în termenul contractual, până la data de 16.12.1993: «nu aţi prezentat documente doveditoare privind achiziţionarea unor alte utilaje, tip platformă, pentru buna desfăşurare a activităţii» (conform clauzei din contract prevăzută de art. 3 – n.n.). În aceeaşi adresă, Vinalex este somată să se prezinte cu balanţele lunare şi i se pune în vedere că: «Întrucât nu aţi făcut dovada deţinerii lor (utilajele pe care le-a folosit n.n.) cu acte doveditoare, considerăm cota dvs. de participare doar în limita capitalului social al firmei, respectiv de 110.000 lei, urmând a se recalcula participarea la venitul net al asociaţiunii în proporţie egală cu constituirea părţilor».

Dar faptele sunt fapte, iar documentele aflate în posesia noastră «vorbesc» de la sine despre ilegalitatea şi escrocheria «Vinalex».

21. Articolul era însoţit de fotografia unei maşini de poliţie prezente la ridicarea unui vehicul staţionat neregulamentar pe drumul public, de fotocopii de pe extrase din contractul de asociere şi din Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanţa din 30 iunie 1992, precum şi de pasaje din anumite articole din Legea nr. 69/1991 privind răspunderea şi alte atribuţii ale primarului, ale prefectului şi ale consilierilor locali şi judeţeni.

22. Articolul era însoţit şi de o caricatură reprezentând un bărbat şi o femeie, braţ la braţ, cărând un sac inscripţionat “Vinalex”, plin cu bancnote. Dialogul dintre cele două personaje era următorul:

Măi R [diminutivul prenumelui doamnei R.M.], lasă c-ai făcut treabă bună, tot am scos cât am fost viceprimar, ceva lovele, de-o Americă…

D [diminutivul prenumelui fostului viceprimar] … dacă tu te faci avocat, io mă fac judecătoare şi-o rezolvăm de-un mapamond …

c) Concluziile controlorilor financiari ai Curţii de Conturi

23. La 6 iunie 1994, Compartimentul de Control Financiar al Camerei Judeţene de Conturi Constanţa a examinat un raport întocmit la 26 mai 1994 în urma unei verificări financiare efectuate la Consiliul Local al Municipiului Constanţa pentru anul 1992, constatând următoarele:

a) alegerea, de către consiliul local, la 30 iunie 1992, a societăţii S.C. CBN pentru efectuarea ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar nu a fost motivată de nici o ofertă scrisă din partea respectivei societăţi, nici de obiectul de activitate al acesteia;

b) consiliul local nu şi-a dat avizul pentru încheierea contractului de asociere dintre Primărie şi societatea “Vinalex” şi nu a fost realizată şi nici supusă aprobării consiliului o expertiză a bunurilor asociatului “Vinalex”, contrar dispoziţiilor Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală;

c) repartizarea profitului asupra căruia părţile au convenit prin contract, anume 70% pentru societatea “Vinalex” şi 30% pentru consiliul local, nu era conformă cu aportul fiecăruia dintre asociaţi la data încheierii contractului, care era de 76,4% pentru consiliul local şi 23,6% pentru societatea “Vinalex”, ceea ce a antrenat o pierdere de venit în detrimentul consiliului local.

Compartimentul de Control Financiar a estimat că era necesar să se solicite primarului municipiului Constanţa, în calitatea sa de ordonator de credite, “să intre în legalitate” cu privire la obligaţiile părţilor decurgând din contractul menţionat şi să fie mai eficient când încheie astfel de asocieri cu agenţi privaţi în viitor.

24. Reclamanţii au prezentat în faţa Curţii un raport al Curţii de Conturi, datat 17 martie 1994, care se referea, de asemenea, la neregulile descrise în paragraful 23 de mai sus, cu ocazia încheierii contractului de asociere dintre Primărie şi societatea “Vinalex”, indicând că se impune rezilierea acestuia. Reclamanţii nu au menţionat existenţa unui astfel de raport în procedura penală îndreptată împotriva lor ca urmare a apariţiei în ziar a articolului în litigiu.

2. Procesul penal împotriva reclamanţilor

a) Procedura în faţa instanţei de fond

25. La 14 aprilie 1994, după apariţia articolului, doamna R.M. i-a dat în judecată pe reclamanţi la Judecătoria Constanţa pentru insultă şi calomnie, infracţiuni prevăzute de art. 205 şi 206 din Codul penal. Ea s-a plâns, în special, de caricatura care însoţea articolul, care o înfăţişa ca pe o “«damă», avându-se grijă ca fusta să fie destul de scurtă, pentru a-mi evidenţia anumite «elemente», cu care am fost dotată, în semn de batjocură, la braţul unui bărbat încărcat cu un sac de bani”. A afirmat că articolul, desenul şi dialogul dintre personaje au îndemnat cititorii să creadă că avea relaţii intime cu D.M. şi a subliniat că atât ea, cât şi fostul viceprimar erau căsătoriţi, fiecare cu altcineva.

26. La termenul din 13 mai 1994, instanţa a amânat cauza datorită lipsei reclamanţilor, a fixat un nou termen la 27 mai 1994 şi a dispus aducerea cu mandat a acestora.

27. La termenul din 27 mai 1994, al doilea reclamant a declarat că îşi asumă întreaga răspundere pentru ceea ce publicase în ziarul pe care-l conducea în calitate de redactor-şef. El a explicat, cu privire la caricatură, că aceasta este un mijloc de critică folosit în mod curent în presă şi că nu a intenţionat să aducă atingere reputaţiei reclamantei. Ca răspuns la o întrebare a instanţei, a recunoscut că a cunoscut că, în baza ordinului primarului municipiului Constanţa, societatea “Vinalex” a obţinut autorizaţia primarului de a proceda la ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar, dar a declarat că nu a considerat, totuşi, util să publice această informaţie. A mai subliniat, în final, că nu doreşte să încheie o tranzacţie cu partea vătămată, dar că este gata să publice un articol în favoarea acesteia, dacă aceasta dovedeşte că ceea ce a publicat era fals.

28. La 10 iunie 1994, reclamanţii au solicitat strămutarea cauzei. Au solicitat acordarea unui nou termen, arătând că, datorită calităţii de judecător a reclamantei, le era imposibil să găsească în Baroul Constanţa un avocat care să accepte să îi reprezinte.

29. La o dată neprecizată, Baroul Constanţa, la cererea judecătoriei, a certificat că reclamanţii nu s-au lovit de refuzul tuturor avocaţilor din Barou şi că, în orice caz, conducerea Baroului nu a fost sesizată cu această problemă.

30. La 15 iunie şi la 1 iulie 1994, instanţa a amânat cauza pentru lipsa reclamanţilor.

31. Printr-o încheiere din 21 iulie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Lehliu-Gară.

32. La 15 noiembrie 1994, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe. La 21 decembrie 1994, 25 ianuarie, 27 februarie, 20 martie, 17 aprilie şi 17 mai 1995 au avut loc mai multe şedinţe de judecată.

33. La termenele din 21 decembrie 1994 şi 25 ianuarie 1995, reclamanţii, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat. Instanţa a emis pe numele lor un mandat de aducere pentru termenele din 25 ianuarie şi, respectiv, 27 februarie 1995. Reclamanţii nu s-au prezentat.

34. La termenele din 27 februarie şi 20 martie 1995, reprezentanţii ziarului “Telegraf” au solicitat în numele reclamanţilor, care lipseau, amânarea cauzei. Instanţa a admis cererea.

35. La 20 martie 1995, avocatul N.V. din Baroul Bucureşti a acceptat să îi apere pe reclamanţi.

36. La termenul din 17 aprilie 1995, în cursul dimineţii, N.V. a solicitat instanţei să examineze cauza după ora 11,30. Instanţa a admis cererea. Cu toate acestea, la strigarea cauzei la ora 12,00 şi, ulterior, la ora 14,30, instanţa a constatat că nici reclamanţii, nici avocaţii nu erau prezenţi în sală şi a amânat cauza pentru 17 mai 1995.

37. La termenul din 17 mai 1995 instanţa a rămas în pronunţare, după ce a constatat că nici reclamanţii, deşi legal citaţi, nici avocatul acestora nu s-au prezentat. Printr-o hotărâre din aceeaşi zi, instanţa a apreciat că reclamanţii s-au făcut vinovaţi de insultă şi calomnie, infracţiuni prevăzute de art. 205 şi, respectiv, 206 din Codul penal şi i-a condamnat la 3 luni închisoare pentru insultă şi 7 luni închisoare pentru calomnie şi a dispus executarea pedepsei mai severe, şi anume 7 luni de închisoare. Instanţa a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute în art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai jos).

Instanţa a impus, de asemenea, reclamanţilor interzicerea exercitării profesiei de jurnalist pentru o perioadă de un an după executarea pedepsei cu închisoarea, măsură de siguranţă prevăzută de art. 115 alin. 1 din Codul penal (paragraful 59 de mai jos).

În sfârşit, instanţa i-a condamnat să plătească doamnei R.M. daune-interese în cuantum de 25 milioane lei, echivalentul a 2.033 euro la paritatea leu/euro de la data evenimentelor, cu titlu de prejudiciu moral.

38. În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut mai întâi că:

“Instanţa ia act că, atât la Judecătoria Constanţa, cât şi la Judecătoria Lehliu-Gară, partea vătămată a fost mereu prezentă, iar inculpaţii, în mod nejustificat, au lipsit în general, deşi au fost legal citaţi. În dovedirea plângerii sale prealabile, partea vătămată, R.M., a solicitat proba cu acte. Partea vătămată a depus la dosar exemplarul din ziarul local «Telegraf» din 12 aprilie 1994, unde apare articolul menţionat în plângerea prealabilă şi caricatura unde este ridiculizată.

Instanţa ia act că atât inculpaţii, cât şi partea responsabilă civilmente, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat la nici un termen de judecată, prezentă fiind numai partea vătămată.

Instanţa ia act că inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă aveau cunoştinţă de dosarul penal în care erau implicaţi, de termenele de judecată, că aveau apărător ales (care a solicitat instanţei o dată amânarea şi a doua oară lăsarea la a doua strigare a dosarului după ora 11,30).

Instanţa ia act că inculpatul R. Mazăre a fost audiat la Judecătoria Constanţa, în şedinţa publică din 27 mai 1994, reţinându-se următoarele: inculpatul consideră că nu este obligatoriu pentru a exercita profesia de ziarist să fie absolvent al Facultăţii de ziaristică; inculpatul refuză să răspundă instanţei dacă a avut şi alte acte dintre cele care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 33 de către Consiliul Local al Municipiului Constanţa; înţelege prin noţiunea de concurs de infracţiuni săvârşirea mai multor infracţiuni; înţelege încălcarea legii penale prin concurs, încălcarea mai multor infracţiuni; consideră că partea vătămată, în calitate de juristă la Primărie, prin semnarea contractului a încălcat mai multe articole din Legea nr. 69/1991; precizează că nu poate face încadrarea juridică exactă a infracţiunilor săvârşite de partea vătămată întrucât nu intră în competenţa sa acest lucru; declară că tot ce a avut de spus în legătură cu partea vătămată a spus în articolul apărut în ziar; consideră că peste tot sunt folosite caricaturile, apreciind că prin ea (caricatura) nu a adus în nici un fel atingere reputaţiei vreunei persoane (recte partea vătămată).

Instanţa reţine că inculpatul R. Mazăre îşi asumă întreaga responsabilitate pentru tot ce se publică în ziarul pe care îl conduce în calitate de redactor-şef; (…) că are cunoştinţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul ziaristului de a informa opinia publică; că a citit integral Hotărârea Guvernului şi nu a publicat-o integral din lipsă de spaţiu; că inculpatul declară că a citit integral şi contractul de asociere încheiat de Primărie şi semnat de partea vătămată, doamna R.M., dar nu avea cunoştinţă că Hotărârea Guvernului să facă vorbire de contracte de asociere; (…) că inculpatul avea cunoştinţă că printr-o dispoziţie a primarului municipiului Constanţa a fost împuternicită firma «Vinalex» să efectueze serviciul ridicării autoturismelor parcate neregulamentar, dar a considerat că nu este necesară publicarea ei în ziar; că, în încheiere, inculpatul declară că «având în vedere gravitatea faptelor comise cred că nu este necesar să discut în prealabil cu partea vătămată. În cazul în care ar exista documente care să dovedească nerealitatea celor arătate de mine, sunt de acord să public un articol care să fie în favoarea părţii vătămate».”

39. În ceea ce priveşte înscrisurile de care s-a prevalat partea vătămată, instanţa a arătat că:

“La dosar, partea vătămată, R.M., a depus, pe lângă articolul din ziarul «Telegraf», Hotărârea nr. 33 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanţa, având la bază Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care s-a hotărât ridicarea autovehiculelor sau remorcilor staţionate neregulamentar pe drumurile publice, Dispoziţia nr. 163 din 30 iunie 1992 a Primăriei Municipiului Constanţa (…) prin care se dispune autorizarea firmei «Vinalex» să ridice, să transporte şi să depoziteze autovehiculele staţionate neregulamentar pe arterele de circulaţie («Condiţiile efectuării prestaţiilor figurează în contractul de asociere ce urmează a fi perfectat»); Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care sunt autorizaţi primarii să dispună ridicarea, transportul şi depozitarea autovehiculelor parcate neregulamentar, apelând la unităţi specializate, acordându-le autorizaţie, şi Dispoziţia nr. 369 din 1 iulie 1994, emisă de primarul municipiului Constanţa, prin care se autorizează firma «Vinalex» pentru efectuarea unor astfel de servicii.”

40. Cu privire mai ales la articolul şi la caricatura în litigiu, instanţa s-a pronunţat după cum urmează:

“… semnat de inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă, acest articol viza partea vătămată R.M., lezându-i onoarea, demnitatea, imaginea publică, afectându-i sentimentul propriu de autopreţuire prin acuzaţiile (în scris) aduse prin semnele şi simbolurile cu ţintă determinată asupra ei.

Instanţa reţine că aceste fapte există, sunt prevăzute de legea penală, prezintă pericol social nu atât prin rezultatul material (deformare materială a realităţii exterioare), cât mai ales prin consecinţele psihosociale pe care le antrenează, prin dezinformarea sau informarea incorectă a publicului, ducând la aprecieri eronate cu privire la fapte şi persoane, instaurându-se o scară de valori greşită, avându-se în vedere rolul şi impactul mijloacelor de informare în masă asupra tuturor, creând traume psihice părţii vătămate. La această apreciere instanţa a avut în vedere calitatea deosebită a părţilor în proces, respectiv partea vătămată, R.M., juristă, reprezentantă a autorităţii judecătoreşti şi inculpaţii, R. Mazăre şi C. Cumpănă, reprezentanţi ai mass-media.

Instanţa ia act că inculpatul R. Mazăre realizează gravitatea faptelor comise de el, dar, în mod iresponsabil, declară că «am cunoştinţă că printr-o dispoziţie a primarului a fost împuternicită firma “Vinalex”, dar am considerat că nu este necesară publicarea şi a acestei dispoziţii» (…).

Instanţa consideră că publicarea articolului în ziar nu putea avea la bază «un interes legitim», atât timp cât nu se baza pe fapte reale, pe o corectă informare a opiniei publice. Instanţa reţine că inculpaţii (…) au «uitat» conţinutul art. 30 alin. (6) din Constituţie: «Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine» şi al art. 31 alin. (4) din Constituţie: «Mijloacele de informare în masă publice şi private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.»

Din cuprinsul «Concluziilor scrise» depuse de partea vătămată (…) reiese că aceasta a dorit permanent stingerea procesului penal prin împăcare, dacă inculpaţii ar fi retractat cele scrise în articol.

Se reţine că partea vătămată este persoană publică, că în urma apariţiei articolului în ziar, conducerea instituţiei şi conducerea ierarhic superioară au întrebat-o despre proces, mai ales că trebuie să se prezinte la examenul de definitivat”.

b) Procedura în faţa instanţei de recurs

41. La o dată neprecizată, reclamanţii au declarat recurs împotriva sentinţei primei instanţe din 17 mai 1995.

42. La termenul din 2 noiembrie 1995, Tribunalul Călăraşi, după ce a constatat cauza în stare de judecată şi lipsa reclamanţilor, deşi legal citaţi, precum şi faptul că aceştia nu şi-au motivat recursul, a rămas în pronunţare.

43. Prin Decizia din 2 noiembrie 1995, Tribunalul, după examinarea cauzei reclamanţilor sub toate aspectele, potrivit art. 3856 din Codul de procedură penală (în continuare CPP), a menţinut hotărârea primei instanţe, pe care a considerat-o legală. Această decizie, trimisă la arhivă în data de 23 noiembrie 1995, a rămas definitivă şi executorie, nefiind supusă nici unei căi ordinare de atac.

c) Procedura recursului în anulare promovat de procurorul general

44. La 10 aprilie 1996, Parchetul General a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 17 mai 1995 şi 2 noiembrie 1995, în care a arătat că:

a) instanţele au făcut o încadrare juridică greşită a faptelor deduse judecăţii. Subliniind că reclamanţii nu au făcut decât să scoată în relief, prin caricatură, acuzaţiile lor potrivit cărora anumiţi funcţionari ai Primăriei erau corupţi, el a arătat că faptele deduse judecăţii nu constituiau elementul material al infracţiunii de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal;

b) cuantumul daunelor-interese pe care reclamanţii au fost condamnaţi să le plătească era deosebit de ridicat şi obiectiv nejustificat; şi, în sfârşit,

c) condiţiile art. 115 alin. 1 din Codul penal, în temeiul căruia instanţele pot interzice exercitarea unei meserii unei persoane care a săvârşit acte ilegale pe motivul incapacităţii, lipsei de pregătire sau pentru alte motive care o fac nepotrivită pentru exercitarea meseriei, nu erau îndeplinite în cauză, nici o probă neatestând fără echivoc inaptitudinea reclamanţilor de a continua exercitarea meseriei de jurnalist sau pericolul potenţial pe care îl comportă aceasta.

45. Prin decizia definitivă din 9 iulie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul formulat de procurorul general ca neîntemeiat, pentru următoarele motive:

“Prin probele administrate în cauză s-a stabilit că la data de 12 aprilie 1994, inculpaţii R. Mazăre şi C. Cumpănă au publicat în ziarul «Telegraf» din municipiul Constanţa articolul intitulat «Fostul viceprimar D.M. şi judecătoarea R.M., prin concurs de infracţiuni au realizat escrocheria Vinalex», din cuprinsul căruia rezultă că în cursul anului 1992, în timp ce îndeplinea funcţia de consilier juridic din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanţa, partea vătămată R.M. a participat la acţiunile frauduloase ale societăţii comerciale Vinalex.

Se constată, totodată, că în cuprinsul articolului menţionat inculpaţii au inclus o caricatură în care partea vătămată a fost prezentată în compania unui bărbat purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să lezeze onoarea, demnitatea şi imaginea publică a acesteia.

Rezultând, aşadar, că prin articolul publicat în ziarul «Telegraf» inculpaţii au imputat părţii vătămate săvârşirea unor fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, i-ar atrage răspunderea penală, în mod corect cele două instanţe au reţinut în sarcina acestora comiterea infracţiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 din Codul penal.

Fapta aceloraşi inculpaţi, care în cuprinsul articolului menţionat au inclus o caricatură, în care partea vătămată era prezentată în compania unui bărbat, purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să aducă atingere onoarei şi reputaţiei acesteia, constituie infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal (…).”

46. În privinţa cuantumului daunelor-interese pe care reclamanţii au fost condamnaţi să le plătească, Curtea Supremă a arătat că:

“(…) obligarea inculpaţilor la plata daunelor morale, în sumă de 25 milioane lei, a fost justificată, fiind de notorietate faptul că, prin publicarea articolului din 12 aprilie 1994, într-un ziar de mare tiraj, inculpaţii au lezat grav demnitatea şi onoarea părţii vătămate.”

47. Curtea Supremă a decis, în sfârşit, cu privire la pretinsa ilegalitate a măsurii interzicerii temporare a exercitării profesiei de jurnalist, că:

“(…) aplicarea măsurilor de siguranţă în alte limite decât cele prevăzute de lege, neregăsindu-se printre cazurile limitativ prevăzute de lege care permit procurorului să facă recurs în anulare, nu poate constitui temei de casare a hotărârilor atacate”.

3. Situaţia reclamanţilor după condamnarea lor prin decizia definitivă şi executorie din 2 noiembrie 1995

a) Cu privire la executarea pedepsei închisorii şi a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi

48. Reclamanţii nu au executat pedeapsa închisorii la care fuseseră condamnaţi prin decizia din 2 noiembrie 1995 deoarece, imediat după pronunţare, procurorul general a suspendat executarea pentru o perioadă de 11 luni, în temeiul art. 412 din CPP (paragraful 61 in fine de mai jos).

49. Printr-o scrisoare din 30 septembrie 1996, Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie i-a informat pe reclamanţi că a prelungit suspendarea executării până la data de 27 noiembrie 1996.

50. La 22 noiembrie 1996, reclamanţii au fost graţiaţi, măsură care a înlăturat executarea pedepsei cu închisoarea. În temeiul art. 71 din Codul penal, măsura a pus capăt pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi (paragraful 58 in fine de mai jos).

b) Cu privire la interzicerea exercitării profesiei de jurnalist

(i) primul reclamant

51. După cum reiese din cartea de muncă a primului reclamant, care a prezentat Curţii o copie de pe aceasta, ulterior deciziei Tribunalului Călăraşi din 2 noiembrie 1995:

a) acesta a continuat să îşi desfăşoare activitatea la sediul ziarului «Telegraf» ca şef al rubricii “Eveniment” până la data de 1 februarie 1996, dată la care a fost transferat în interes de serviciu la societatea C., pe un post identic şi cu aceeaşi remuneraţie;

b) în perioada în care a lucrat la sediul societăţii C., salariul său a fost majorat;

c) activitatea sa la societatea C. a încetat la 14 aprilie 1997, datorită reducerii numărului de posturi de către angajator, motiv de concediere prevăzut de art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii în vigoare la acea dată;

d) nu a mai desfăşurat o activitate salarizată până la data de 7 februarie 2000, dată la care a fost angajat în baza unui contract pe durată nedeterminată la societatea A., ca redactor-şef adjunct.

(ii) al doilea reclamant

52. În urma deciziei definitive şi executorii din 2 noiembrie 1995, al doilea reclamant a continuat să deţină funcţia de redactor-şef la ziarul «Telegraf», după cum reiese dintr-o scrisoare pe care a prezentat-o Curţii la 19 ianuarie 2000.

53. Între 1 septembrie 1997 şi 30 noiembrie 1999, în perioada în care a fost deputat în Parlamentul României, 25 milioane lei i-au fost deduşi din indemnizaţia parlamentară şi viraţi în contul bancar al doamnei R.M., în temeiul hotărârii Judecătoriei Lehliu-Gară din 2 noiembrie 1995 (paragraful 37 in fine de mai sus).

54. La o dată neprecizată, ulterioară acestei hotărâri, a fost ales primar al municipiului Constanţa, funcţie pe care o ocupă şi în prezent.

II. Drept intern pertinent

A. Codul penal

1. Infracţiuni contra persoanei

55. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate în momentul săvârşirii faptelor:

Articolul 205 – Insulta

“Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.”

Articolul 206 – Calomnia

“Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”

56. În Rezoluţia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de România, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sublinia că art. 205 şi 206 din Codul penal aduc atingere exerciţiului libertăţilor fundamentale şi, în special, libertăţii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat autorităţile române să modifice fără întârziere aceste prevederi.

57. În ceea ce priveşte reforma legislativă, Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind noul cod penal român pedepseşte exclusiv cu amendă penală săvârşirea infracţiunii de calomnie (art. 225 din noul cod penal). Insulta nu mai este incriminată ca infracţiune. Aceste modificări legislative vor intra în vigoare la 29 iunie 2005.

2. Pedepsele

58. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate la momentul săvârşirii faptelor:

Articolul 64 – Interzicerea unor drepturi

“Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

d) drepturile părinteşti;

e) dreptul de a fi tutore sau curator.”

Articolul 71 – Conţinutul şi executarea pedepsei accesorii

“Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în articolul 64.

Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă […].”

3. Măsurile de siguranţă

59. Articolul pertinent, astfel cum era redactat la momentul săvârşirii faptelor:

Articolul 115 – Interzicerea unei funcţii sau profesii

“Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie.

Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat.”

4. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării

60. Dispoziţiile legale pertinente sunt redactate astfel:

Articolul 120 – Efectele graţierii

“Graţierea are ca efect înlăturarea […] executării pedepsei […].

Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative.”

Articolul 134 – Reabilitarea

“Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.”

B. Codul de procedură penală (CPP)

61. Dispoziţiile pertinente, astfel cum sunt redactate:

Articolul 409

“Procurorul general din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărâre definitivă.”

Articolul 410

“Hotărârile definitive de condamnare (…) pot fi atacate cu recurs în anulare […]: I. (…) 4. când s-au aplicat pedepse […] în alte limite decât cele prevăzute de lege; (…) 7. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică; (…).”

Articolul 412

“Procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare.”

ÎN DREPT

66. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, “cauza” retrimisă în faţa Marii Camere priveşte în mod necesar toate aspectele cererii soluţionate anterior de o Cameră în hotărârea sa, neexistând nici un fundament care să permită o retrimitere parţială a cauzei (K. şi T. împotriva Finlandei [GC], nr. 25.702/94, paragrafele 140 – 141, CEDO 2001-VII, şi Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragrafele 23 – 24, CEDO 2003-V). “Cauza” retrimisă în faţa Marii Camere este cererea astfel cum a fost declarată admisibilă (a se vedea, mutatis mutandis, Irlanda împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 63, paragraful 157; Azinas împotriva Ciprului [GC], Cererea nr. 56.679/00, paragraful 32, CEDO 2004-III), cu părţile care au participat la procedura desfăşurată în faţa Camerei respective, evident cu păstrarea calităţii procesuale avute la data declarării admisibilităţii cererii.

67. Aceste aspecte sunt conforme cu spiritul şi litera art. 37 paragraful 1 in fine din Convenţie, în baza căruia Curtea poate continua examinarea cererii, dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere, inclusiv dacă din circumstanţele cauzei se poate concluziona că persoana interesată nu doreşte să o mai menţină, ipoteză expres prevăzută de art. 37 paragraful 1 c) şi cu care poate fi asimilată nesemnarea cererii de retrimitere a cererii de către cel de-al doilea reclamant (mutatis mutandis, Karner împotriva Austriei, Cererea nr. 40.016/98, paragraful 28, CEDO 2003-IX).

68. O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât dl. Mazăre a achiesat în mod expres, prin declaraţia sa din 17 august 2004, la cererea de retrimitere semnată de primul reclamant (paragrafele 9 şi 13 de mai sus), menţinându-şi astfel, deşi a posteriori, capătul de cerere în baza art. 10 din Convenţie, declarat admisibil de Cameră, precum şi voinţa de a supune cauza spre examinare Marii Camere.

69. În consecinţă, competenţa Marii Camere nu este limitată la modul indicat de Guvern.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenţie

70. În opinia reclamanţilor, condamnarea lor ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local la data de 12 aprilie 1994 reprezintă o atingere adusă libertăţii lor de exprimare, în sensul art. 10 din Convenţie, care prevede următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice (…).

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, (…) sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

A. Argumentele părţilor

1. Reclamanţii

71. Reclamanţii consideră că atingerea adusă libertăţii lor de exprimare decurgând din condamnarea lor de către instanţele interne nu corespundea unei “nevoi sociale imperioase” pentru a fi justificată sub aspectul celui de-al doilea paragraf al art. 10 menţionat. Ei subliniază, în primul rând, că prin publicarea articolului incriminat într-un ziar local au urmărit să atragă atenţia opiniei publice asupra unor chestiuni de natură publică şi politică, legate de neregularităţile pe care, în opinia lor, primăria le-a comis prin încheierea unui contract public de asociere cu o societate privată.

72. Precizând că în articolul lor nu au făcut nici o referire legată de viaţa privată a părţii vătămate, doamna R.M., ceea ce demonstrează buna lor credinţă, reclamanţii susţin că acea caricatură despre care au fost acuzaţi că aduce atingere vieţii private a fostei juriste de la primărie nu reprezintă decât o satiră umoristică şi că, în aceste condiţii, exagerarea anumitor trăsături caracteristice ale persoanelor şi circumstanţelor trebuie tolerată. În opinia lor, doar imaginaţia bogată a doamnei R.M. a putut conduce la considerarea caricaturii în speţă ca fiind o insinuare cu privire la relaţiile intime pe care aceasta le-ar fi întreţinut cu fostul viceprimar, iar Guvernul nu ar fi trebuit să preia această interpretare răuvoitoare.

Ei afirmă că instanţele interne nu au văzut în acea caricatură un mijloc de a sugera că ar fi existat relaţii extraconjugale între personajele care sunt reprezentate. Mai adaugă că ei nu ar fi ezitat să descrie în articolul lor – într-o manieră detaliată, explicită şi directă – eventualele relaţii intime între doi funcţionari ai primăriei, dacă ar fi avut cunoştinţă de acestea.

73. Ei sunt de părere că trebuie să se considere că au verificat în mod adecvat informaţiile aduse la cunoştinţă publicului, informaţii care s-au întemeiat în acel moment pe un raport – a cărui credibilitate nu a fost contestată de nimeni – adoptat la 17 martie 1994 de către Curtea de Conturi, singura instituţie publică abilitată să controleze gestionarea finanţelor publice. Ei precizează că au avut, de asemenea, şi surse în interiorul primăriei şi la Curtea de Conturi, pe care nu le-ar fi putut dezvălui fără a le expune unor riscuri.

74. Reclamanţii subliniază că nu au făcut proba verităţii afirmaţiilor în faţa instanţelor interne datorită unor motive obiective, legate în principal de protecţia surselor, precum şi din cauza atitudinii instanţelor naţionale care nu au acţionat, în virtutea rolului lor activ, pentru a stabili adevărul afirmaţiilor lor. Ei apreciază că “adevărul jurnalistic”, care urmăreşte să informeze rapid opinia publică asupra unei chestiuni de interes general, se distinge de “adevărul judiciar” stabilit de instanţele naţionale şi care urmăreşte să angajeze responsabilitatea autorilor faptelor interzise de lege. Presa nu este chemată să dezvăluie faptele cu aceeaşi exactitate cu care organele de anchetă sunt ţinute să o facă.

75. Reclamanţii arată că afirmaţiile privind nelegalitatea contractului public încheiat de primărie şi pentru care ei au fost condamnaţi au fost confirmate de raportul Curţii de Conturi. Ei justifică faptul că au atras atenţia opiniei publice la doi ani după semnarea contractului prin aceea că la acel moment au intrat în posesia raportului menţionat. De asemenea, ei subliniază că articolul incriminat o viza pe doamna R.M. în calitatea sa de funcţionară a primăriei, la data săvârşirii faptelor descrise în articol, şi nicidecum în calitatea sa de judecător, calitate pe care ea o avea la data apariţiei articolului.

76. În ultimul rând, ei arată că neexecutarea pedepsei cu închisoarea nu exonerează Guvernul de răspunderea privind atingerea adusă libertăţii lor de exprimare şi că ei consideră că sancţiunile la care au fost condamnaţi au fost excesive şi puteau aduce atingere dezbaterilor libere asupra chestiunilor de interes public, printr-o cenzură individuală şi generală.

2. Guvernul

77. În opinia Guvernului, condamnarea reclamanţilor a fost o măsură necesară într-o societate democratică, din moment ce publicarea articolului în cauză constituia o încălcare manifestă a eticii jurnalistice. Având în vedere că reclamanţii nu au adus la cunoştinţă publică informaţii întemeiate şi precise şi nu au fost de bună-credinţă când au afirmat că doamna R.M. era coruptă, Guvernul arată că reclamanţii nu au dovedit în faţa instanţelor interne că au verificat aceste informaţii, limitându-se la a preciza că au ţinut cont de anumite decizii ale consiliului local şi ale primăriei şi de o hotărâre a Guvernului, care prin conţinutul lor nu justifică în nici un fel acuzaţiile grave de corupţie aduse doamnei R.M.

78. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamanţii nu au indicat niciodată în faţa judecătorilor naţionali un alt document sau alte informaţii ca sursă pentru articolul lor, în ciuda faptului că erau conştienţi că există o decizie a primăriei care autorizase societatea “Vinalex” să furnizeze serviciul public la care făcea referire contractul de asociere. Întemeindu-se în special pe declaraţia făcută de cel de-al doilea reclamant în faţa Tribunalului Constanţa, Guvernul afirmă că pentru reclamanţi publicarea acestui document nu era nici necesară şi nici relevantă, având în vedere că ar fi contrazis, în realitate, mesajul transmis prin articolul în cauză. De altfel, Guvernul atrage atenţia asupra a ceea ce consideră a fi referiri neechivoce la viaţa privată a doamnei R.M. – de exemplu, utilizarea de diminutive în textul care însoţea caricatura – care, în mod evident, nu erau de natură să contribuie la dezbaterea asupra subiectului de interes general adus la cunoştinţă publicului.

79. De asemenea, Guvernul arată, pe de o parte, că reclamanţii nu au făcut proba verităţii afirmaţiilor lor de natură factuală (faptică) asupra pretinsei corupţii şi complicităţi a doamnei R.M. la încheierea ilegală a contractelor şi, pe de altă parte, au omis să furnizeze în faţa instanţelor interne o bază factuală minimă, propice să fondeze judecăţile lor de valoare asupra moralităţii şi competenţei fostei juriste de la primărie. În această privinţă, Guvernul arată că instanţele au apreciat că reclamanţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de insultă şi de calomnie, după ce au stabilit reaua-credinţă a reclamanţilor.

80. În particular, în ceea ce priveşte raportul Curţii de Conturi, Guvernul apreciază că acest document nu ar fi constituit un fundament pentru a putea servi justificării afirmaţiilor incriminate, în măsura în care a fost emis la 26 mai 1994, adică la mai mult de o lună după publicarea articolului. Pe de altă parte, reclamanţii nu au invocat în faţa instanţelor interne nici existenţa unui astfel de raport şi nici faptul că verificările erau în curs la Curtea de Conturi, lipsind în acest fel instanţele de posibilitatea de a solicita documentele oficiale pertinente de la autorităţile de control.

81. De asemenea, în opinia Guvernului, condamnarea ziariştilor răspundea unei nevoi sociale imperioase de a proteja viaţa privată şi reputaţia doamnei R.M. şi, implicit, prestigiul justiţiei, în măsura în care calitatea de judecător în funcţie a părţii vătămate a fost subliniată în mai multe rânduri în articolul incriminat. Guvernul consideră că afirmaţiile reclamanţilor, departe de a privi o dezbatere de interes general, conţineau, în fapt, insulte la adresa judecătorului în cauză, ceea ce ar fi justificat, printre altele, gravitatea sancţiunii aplicate.

82. În această privinţă, Guvernul arată că interdicţia impusă reclamanţilor de a exercita profesia de ziarist avea natura unei măsuri de siguranţă şi nu caracterul unei pedepse, fiind necesară ţinând cont de campania de defăimare declanşată de reclamanţi împotriva părţii vătămate; potrivit Guvernului, o astfel de măsură era de natură să prevină orice recidivă. În orice caz, se arată că această sancţiune nu a avut efecte practice asupra activităţii profesionale a reclamanţilor.

83. În cele din urmă, subliniind că aceştia nu au executat pedeapsa cu închisoarea la care fuseseră condamnaţi, Guvernul susţine că graţierea acordată reclamanţilor se înscrie, în fapt, în politica generală a autorităţilor române de a se opune la condamnarea jurnaliştilor la pedeapsa închisorii pentru delicte privind libertatea de exprimare. Guvernul arată că puterea legiuitoare a urmat aceeaşi tendinţă, recentele iniţiative de reforme legislative având ca rezultat dezincriminarea insultei şi eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie (a se vedea “dreptul intern pertinent”, paragraful 57 de mai sus).

B. Aprecierea Curţii

1. Asupra existenţei unei ingerinţe

84. Nu s-a contestat că sancţionarea reclamanţilor de către instanţele naţionale ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local, la care cel de-al doilea reclamant era redactor-şef, se analizează ca o “ingerinţă” în exercitarea de către reclamanţi a libertăţii de exprimare.

85. Asemenea limitare încalcă Convenţia dacă nu respectă cerinţele impuse de paragraful 2 al art. 10. Prin urmare, trebuie analizat dacă ingerinţa “era prevăzută de lege”, dacă viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate de respectivul paragraf şi dacă era “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri.

2. Asupra justificării ingerinţei

86. Avându-se în vedere hotărârile instanţelor naţionale, este evident că ingerinţa era “prevăzută de lege”, adică de art. 205, 206 din Codul penal, astfel cum erau reglementate la epoca faptelor (paragraful 55) şi nu se pot contesta accesibilitatea şi previzibilitatea acestora, şi că se urmărea un scop legitim, adică “protecţia drepturilor altuia”, în special a reputaţiei doamnei R.M., funcţionară la primărie la data săvârşirii faptelor şi judecător la data publicării articolului (paragrafele 40 şi 45 de mai sus).

87. Opiniile părţilor sunt divergente asupra caracterului “necesar într-o societate democratică” a ingerinţei incriminate. Revine aşadar Curţii să analizeze respectarea, în speţă, a acestei condiţii impuse de paragraful 2 al art. 10 precitat, nu fără a reaminti în prealabil principiile care se degajă din jurisprudenţa sa în materie.

a) Principii generale

88. Condiţia “necesităţii într-o societate democratică” impune Curţii să determine dacă ingerinţa incriminată corespundea “unei nevoi sociale imperioase”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existenţa unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată cu un control european privind atât legea, cât şi deciziile de aplicare, chiar atunci când provin de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea este competentă să statueze asupra chestiunii de a şti dacă o astfel de “limitare” se conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V; Asociaţia Ekin împotriva Franţei, Cererea nr. 39.288/98, paragraful 56, CEDO 2001-VIII).

89. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci pe aceea de a verifica sub aspectul art. 10 hotărârile pronunţate în virtutea puterii lor de apreciere (Fressoz şi Roire împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 29.183/95, paragraful 45, CEDO 1999-1). Nu rezultă de aici că trebuie să se limiteze să verifice dacă statul pârât a folosit această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi într-un mod rezonabil; trebuie ca ingerinţa în litigiu să fie apreciată în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, inclusiv conţinutul comentariilor imputate reclamanţilor şi contextul în care aceştia le-au făcut (News Verlags GmbH & CoKG împotriva Austriei, Cererea nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I).

90. În special, Curtea trebuie să determine dacă argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt “pertinente şi suficiente” şi dacă măsura incriminată era “proporţională cu scopurile legitime urmărite” (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). În acest context, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Zana împotriva Turciei din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, pag. 2.547 – 2.546, paragraful 51).

91. Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie al persoanelor în cauză, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţie ca element al vieţii private. Această ultimă condiţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private în relaţiile dintre indivizi.

b) Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate

(i) “Nevoie socială imperativă

92. În cauza de faţă, instanţele interne au considerat că reclamanţii au adus atingere, prin conţinutul articolului incriminat, demnităţii şi imaginii publice ale doamnei R.M., prin aceea că i-au imputat fapte determinate, cum ar fi complicitatea la actele frauduloase ale societăţii “Vinalex” şi prin reprezentarea într-o caricatură a doamnei la braţul unui bărbat purtând un sac umplut cu bani, ceea ce a fost de natură să o traumatizeze psihic şi să dezinformeze publicul (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Trebuie examinat dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica condamnarea reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.

93. Pentru a se pronunţa în cauză, Curtea trebuie să ţină cont de un element important: rolul indispensabil de “câine de pază” care revine presei într-o societate democratică (Goodwin împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996, Culegere de decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, şi Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III). Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, pag. 233 – 234, paragraful 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).

94. Trebuie constatat, în această privinţă, că articolul incriminat conţine în principal informaţii privind gestionarea fondurilor publice de către anumiţi aleşi locali şi funcţionari publici şi, în special, privind anumite neregularităţi care ar fi fost comise cu ocazia încheierii unui contract de asociere între primărie şi o societate privată, pentru imobilizarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumurile publice (paragraful 20 de mai sus).

95. În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general pentru comunitatea locală, pe care reclamanţii aveau dreptul să-l aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul presei. Împrejurarea că aceeaşi problemă a fost ridicată de Curtea de Conturi într-un raport întocmit în urma controlului efectuat la primărie de către controlori financiari (paragraful 23 de mai sus) nu face decât să confirme faptul că articolul incriminat se înscria în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea locală, care avea dreptul să fie informată.

96. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că raportul menţionat a fost adoptat după aproximativ o lună de la data publicării articolului, Curtea subliniază că rolul ziariştilor de investigaţii este tocmai acela de a informa şi de a atrage atenţia publicului asupra unor asemenea fenomene, de nedorit pentru societate, din momentul în care aceştia intră în posesia informaţiilor pertinente. Or, la o simplă lectură a articolului se observă că la data redactării sale reclamanţilor le era cunoscută cel puţin versiunea iniţială a raportului Curţii de conturi, dacă nu raportul definitiv (paragrafele 23 şi 24 de mai sus), mijloacele prin care părţile interesate şi-au procurat textul în cauză fiind specifice libertăţii de investigare inerente exercitării profesiei lor.

97. Ca şi instanţele naţionale, Curtea notează că articolul litigios conţine şi afirmaţii vizând-o direct pe doamna R.M., al cărei nume complet figura chiar în titlul articolului şi în numeroase locuri în cadrul acestuia (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).

Aceste afirmaţii transmit mesajul că partea interesată era implicată într-o serie de acte frauduloase ale societăţii “Vinalex”. Acestea au fost redactate într-un stil virulent, după cum rezultă din utilizarea unor termeni duri precum “escrocherie şi concurs de infracţiuni sau a unor fraze precum “persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună ştiinţă, dl. ex-viceprimar (…) a luat mită (…) obligându-şi sau cointeresându-şi subordonaţii, (…) R.M., ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile ţării, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecător (…), ori a luat şpagă şi poate lua în continuare, sau, mai departe, “ni se pare însă ilar faptul că preşedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (…) motivând că suma ar fi prea mică (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).

98. Trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia, pentru aprecierea existenţei unei “necesităţi sociale imperioase” care să justifice existenţa unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă distincţia clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor [a se vedea, de exemplu, hotărârile De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, citată mai sus, pag. 235, paragraful 42, şi Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].

99. Bineînţeles că, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).

100. În speţă, afirmaţiile reclamanţilor cu privire la doamna R.M. au fost formulate sub forma unei alternative – “ori a semnat contractul (…) necunoscând legile ţării (…), ori a luat şpagă” -, ceea ce ar putea crea impresia că este vorba de o judecată de valoare. Totuşi, dacă analizăm afirmaţiile litigioase din perspectiva întregului articol, inclusiv caricatura care îl însoţeşte, se observă că ele includ, în realitate, acuzaţii de fapt precise la adresa doamnei R.M., în sensul că ar fi fost complice la încheierea unor contracte ilegale şi că ar fi primit mită. Afirmaţiile reclamanţilor au creat cititorilor impresia că doamna R.M. avusese un comportament necinstit şi interesat şi puteau conduce la formarea opiniei că “escrocheria” de care erau acuzaţi ea şi fostul viceprimar şi mita pe care ar fi primit-o constituiau fapte stabilite şi nu erau puse la îndoială.

101. Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligaţia de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existenţa unor presupuse ilegalităţi comise de aleşi locali şi funcţionari publici, referirea la persoane determinate, cu menţionarea numelor şi funcţiilor acestora, implica pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (Lesnik împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97, paragraful 57 in fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.829/00, paragraful 44, 27 mai 2004).

102. Cu atât mai mult ar fi fost cazul în speţă, avându-se în vedere că era vorba de acuzaţii grave referitoare la doamna R.M., de natură să angajeze răspunderea sa penală, cum a arătat de altfel Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa din 9 iulie 1996 (paragraful 45 de mai sus). În această privinţă, trebuie amintit că exercitarea libertăţii de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi şi că garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France ş.a. împotriva Franţei, Cererea nr. 53.984/00, paragraful 37, CEDO 2004-II; Colombani ş.a., citată mai sus, paragraful 65, Harlanova (dec.), citată mai sus; McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 46.311/99, paragrafele 83 – 86, CEDO 2002-III).

103. Or, nici unul dintre aceste elemente nu se regăseşte în cauză. După analiza tuturor elementelor pe care le-au avut la dispoziţie, instanţele naţionale au apreciat că acuzaţiile reclamanţilor cu privire la persoana interesată prezentau o realitate deformată şi nu se sprijineau pe fapte reale (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Curtea nu susţine teza reclamanţilor conform căreia instanţele române nu au avut un rol activ în investigarea faptelor, astfel încă să ajungă la “adevărul judiciar” (paragraful 74 de mai sus). Dimpotrivă, din faptele cauzei rezultă că instanţele sesizate au acordat reclamanţilor timpul necesar pregătirii apărării (paragrafele 26, 30, 32, 33 şi 36 de mai sus), mergând chiar până la emiterea de mandate de aducere pentru a se asigura de prezenţa lor (paragrafele 26 şi 33 de mai sus).

104. De asemenea, şi un alt factor are însemnătate în speţă: atitudinea reclamanţilor în timpul procedurii penale îndreptate împotriva lor. Trebuie constatat, după cum au făcut şi Judecătoria Lehliu-Gară şi Tribunalul Călăraşi (paragrafele 38 şi 42 de mai sus), că reclamanţii au manifestat o evidentă lipsă de interes faţă de procesul lor, neprezentându-se nici la audierile în faţa judecătoriei, nici la cele în faţa tribunalului, deşi fuseseră legal citaţi. Aceştia nu şi-au motivat cererea de recurs (paragraful 42 de mai sus) şi, în toate stadiile procedurii în faţa instanţelor naţionale, nu au produs elemente de probă în susţinerea afirmaţiilor lor sau care ar fi servit drept o bază factuală suficientă pentru acestea (paragrafele 24 şi 27 de mai sus).

105. Curtea notează în special că reclamanţii nu au prezentat în faţa instanţelor naţionale o copie a raportului Curţii de Conturi şi nici măcar nu au indicat, în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lor, că afirmaţiile lor aveau la bază un astfel de raport oficial. Un asemenea demers ar fi permis judecătorilor naţionali să ceară Curţii de Conturi prezentarea documentului cu titlu de probă în cadrul procesului penal, după cum, pe bună dreptate, a arătat Guvernul pârât (a se vedea paragraful 80 in fine).

106. Curtea nu este convinsă de argumentul reclamanţilor conform căruia aceştia nu au prezentat dovezi în sprijinul afirmaţiilor lor pentru a-şi proteja sursele. Reafirmându-şi jurisprudenţa constantă conform căreia protecţia surselor ziariştilor reprezintă una dintre pietrele unghiulare ale libertăţii presei, fără de care sursele ar putea fi descurajate să sprijine presa în vederea informării publicului cu privire la aspecte de interes general (a se vedea Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Roemen şi Schmit împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 51.772/99, paragraful 57, CEDO 2003-IV), Curtea precizează că obligaţia reclamanţilor de a oferi o bază factuală solidă afirmaţiilor în cauză nu implica deloc obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care le furnizaseră informaţiile care au stat la baza articolelor. Mai mult, din elementele aflate la dispoziţia Curţii nu rezultă că, pe întreaga durată a procedurii penale îndreptate împotriva reclamanţilor sau chiar la data la care cel de-al doilea reclamant s-a prezentat în faţa judecătoriei (paragraful 27 de mai sus), raportul Curţii de Conturi, pe care este evident că s-au întemeiat reclamanţii, reprezenta un document cu caracter confidenţial a cărui divulgare ar fi putut duce la aplicarea unor sancţiuni pentru ei sau pentru sursele lor.

107. Cu atât mai mult, reclamanţii nu ar trebui să susţină că motivele reţinute de instanţele naţionale care i-au condamnat nu sunt pertinente sau suficiente, avându-se în vedere că ei înşişi nu au oferit instanţelor argumentele şi elementele de probă de care se prevalează acum în faţa Curţii, lipsind astfel instanţele naţionale de posibilitatea de a aprecia în deplină cunoştinţă de cauză dacă aceştia au depăşit sau nu limitele criticii admisibile (a se vedea paragrafele 24, 73 şi 75 de mai sus).

108. În plus, Curtea reţine că dacă raportul respectiv – în măsura în care acesta fusese emis de Curtea de Conturi – putea fi considerat ca o bază factuală solidă şi credibilă pentru afirmaţiile care au pus sub semnul întrebării legalitatea contractului dintre primărie şi societatea “Vinalex” (a se vedea, mutatis mutandis, Colombani ş.a., citată mai sus, paragraful 65; Bladet Tromsø şi Stensaas, citată mai sus, paragraful 68), acesta nu precizează nimic, nici măcar nu sugerează, cu privire la pretinsele încălcări ale legii, săvârşite de fostul viceprimar şi de doamna R.M., sau cu privire la faptul că ar fi primit mită pentru încheierea contractului.

109. În ceea ce priveşte modul în care autorităţile au abordat acest caz, Curtea reţine că instanţele române au admis exact că acesta privea un conflict între, pe de o parte, dreptul reclamanţilor, în calitate de reprezentanţi ai presei, de a comunica fapte şi idei şi, pe de altă parte, dreptul doamnei R.M. de a-şi proteja reputaţia şi demnitatea (a se vedea paragraful 91 de mai sus). Pe baza elementelor pe care le are la dispoziţie, Curtea apreciază că motivele reţinute de instanţe în vederea condamnării reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.

110. Având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele părţi în astfel de cazuri, Curtea apreciază, în lumina circumstanţelor cauzei, că autorităţile naţionale puteau să considere necesar să limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor şi că, astfel, condamnarea acestora pentru insultă şi calomnie răspundea unei “nevoi sociale imperioase”. Urmează să se analizeze în ce măsură limitarea menţionată a fost proporţională scopului legitim urmărit, având în vedere pedepsele aplicate.

(ii) Proporţionalitatea pedepsei

111. Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (Ceylan împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei; Cererea nr. 41.205/98, paragraful 69, CEDO 2001-I; Skalka împotriva Poloniei, Cererea nr. 43.425/98, paragrafele 41 – 42, Hotărârea din 27 mai 2003; Lesnik, citată mai sus, paragrafele 63 – 64). Astfel, Curtea trebuie să dea dovadă de atenţie maximă atunci când măsurile luate sau pedepsele aplicate de autorităţile naţionale sunt de natură să descurajeze participarea presei la dezbaterea unor chestiuni de interes general legitim (Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, pag. 25 – 26, paragraful 35).

113. Chiar dacă statele părţi au posibilitatea, adică răspunderea, în conformitate cu obligaţiile pozitive care le revin în baza art. 8 din Convenţie (paragraful 91 de mai sus, in fine), de a reglementa modul de exercitare a libertăţii de exprimare, astfel încât să se asigure prin lege o protecţie adecvată a reputaţiei persoanelor, acestea trebuie să evite adoptarea unor măsuri de natură să descurajeze presa în realizarea funcţiei sale de alertare a publicului în cazul unor aparente sau presupuse abuzuri ale autorităţilor (paragraful 93 de mai sus). Există riscul ca jurnaliştii de investigaţie să se abţină de la exprimarea cu privire la chestiuni de interes general – precum presupuse nereguli în alocarea unor contracte publice către societăţi comerciale – dacă aceştia sunt supuşi riscului de a fi condamnaţi, atunci când legislaţia prevede astfel de sancţiuni pentru atacuri nejustificate la adresa reputaţiei altuia, cum ar fi pedeapsa închisorii sau interzicerea exercitării profesiei.

114. Efectul descurajant pe care teama faţă de asemenea sancţiuni îl are asupra exercitării de către ziarişti a libertăţii de exprimare este evident (mutatis mutandis, Wille împotriva Liechtenstein [GC], Cererea nr. 28.396/95, paragraful 50, CEDO 1999-VII; Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 54, CEDO 2002-II, Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Elci ş.a. împotriva Turciei, Cererea nr. 23.145/93 şi 25.091/94, paragraful 714, 13 noiembrie 2003). Fiind nociv pentru societate în ansamblul său, acesta face şi el parte din elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii proporţionalităţii – şi, prin urmare, al justificării – pedepselor aplicate în cauză reclamanţilor, care aveau, desigur, după cum Curtea a arătat mai sus, dreptul de a supune atenţiei publicului problema semnării unui contract de parteneriat între autorităţile locale şi societatea privată respectivă (paragrafele 94 şi 95 de mai sus).

117. În plus, pedeapsa închisorii care le-a fost aplicată reclamanţilor a fost însoţită de interzicerea exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute de art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai sus). Într-adevăr, ca urmare a suspendărilor succesive ale executării, acordate de procurorul general (paragrafele 48 şi 49 de mai sus), reclamanţii nu au trebuit să suporte efectele pedepsei accesorii, înlăturată ca efect al graţierii, conform legislaţiei interne în materie (paragraful 50 de mai sus in fine). Rezultă că o asemenea interdicţie, aplicabilă în dreptul român în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea pentru care se aplică pedeapsa principală şi fără a fi supusă controlului instanţelor în ceea ce priveşte necesitatea (mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Cererea nr. 46.572/99, paragraful 48, Hotărârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvată în cauză şi nu se justifică în raport cu natura infracţiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanţilor.

118. În ceea ce priveşte interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an, aplicată reclamanţilor, care a fost menţinută, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziariştilor trebuie examinate în amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Association Ekin, citată mai sus, paragraful 56 in fine). Curtea consideră că, deşi circumstanţele cauzei indică faptul că pedeapsa nu a avut consecinţe concrete în privinţa reclamanţilor (paragrafele 51 şi 52 de mai sus), aceasta a fost de o gravitate deosebită, care nu se poate justifica doar prin riscul recidivei din partea reclamanţilor.

119. Curtea apreciază că, aplicând activităţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel de interdicţie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară, instanţele interne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îşi poată realiza funcţia de “câine de pază” în cadrul unei societăţi democratice.

(iii) Concluzie

120. Dacă atingerea adusă de autorităţile interne dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului dintre diversele interese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor interesate şi interdicţiile aplicate alături de aceasta de către instanţele naţionale au fost evident disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmărit prin condamnarea reclamanţilor pentru insultă şi calomnie.

Curtea consideră că, în speţă, instanţele interne au depăşit cadrul unei limitări “necesare” libertăţii de exprimare a reclamanţilor (  § 121).

Prin urmare, art. 10 din Convenţie a fost încălcat (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA din 17 decembrie 2004, în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 14 iunie 2005, Cererea nr. 33.348/96)

În Cauza Iordache împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia)    pronunţă următoarea hotărâre:

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6.817/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Florian Iordache (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul, căruia i-a fost acordat beneficiul asistenţei judiciare, este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul susţine în special o încălcare a dreptului său de acces la instanţă din cauza respingerii acţiunii sale ca urmare a neachitării taxelor de timbru, precum şi o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii de familie, în măsura în care i s-au interzis drepturile părinteşti în urma unei condamnări penale şi instanţele au refuzat să îi acorde un drept de vizită. În fine, el susţine că nu are nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interzicerea drepturilor sale părinteşti.

4. La data de 18 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să îi comunice cererile de mai sus Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a mai hotărât să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. În aceeaşi zi, Curtea a hotărât să acorde prioritate cererii, în aplicarea art. 41 din Regulamentul Curţii.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în anul 1966 şi locuieşte în Giurgiu.

A. Procedura penală împotriva reclamantului

6. La data de 9 septembrie 1998, printr-o ordonanţă a parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, reclamantul a fost învinuit pentru omucidere comisă asupra persoanei lui M.U., concubinul soţiei sale, V.I. În aceeaşi zi, el a fost arestat preventiv.

7. Prin rechizitoriul din 27 octombrie 1998, parchetul l-a trimis în judecată pe reclamant în faţa Tribunalului Bucureşti pentru infracţiunile menţionate în ordonanţa de punere sub acuzare. Parchetul a reţinut că, la data de 8 septembrie 1998, însoţit de alte persoane (martorii) şi de fiul său minor, reclamantul s-a dus cu maşina la casa victimei; acolo a izbucnit o altercaţie, iar partea interesată i-a aplicat câteva lovituri de cuţit lui M.U., care i-au fost fatale acestuia. Apoi, reclamantul s-a urcat în maşină şi le-a arătat martorilor cuţitul.

8. Prin Sentinţa din 29 martie 1999, Tribunalul Giurgiu l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 20 de ani de închisoare, însoţită automat de pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 coroborat cu art. 71 din Codul penal, inclusiv interdicţia de exercitare a autorităţii părinteşti în timpul detenţiei. Instanţa a confirmat în mare parte constatările parchetului.

9. Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 26 mai 1999, apoi de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia definitivă din 17 noiembrie 1999.

10. Prin Sentinţa din 23 octombrie 2000, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de revizuire introdusă de reclamant. Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 8 ianuarie 2001, precum şi de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia definitivă din 24 aprilie 2001.

11. La data de 29 mai 2007, comisia pentru individualizarea pedepselor a modificat regimul de executare a pedepsei reclamantului, care a trecut de la regimul semi-deschis la regimul de maximă securitate. Prin Încheierea din 21 iunie 2007, contestaţia formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost respinsă de judecătorul-delegat, care a reţinut că nu erau întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru executarea pedepsei în regim semi-deschis. Prin Sentinţa din 6 septembrie 2007, Judecătoria Giurgiu a confirmat încheierea judecătorului-delegat.

12. Prin Sentinţa din 12 iulie 2007, Judecătoria Giurgiu a respins cererea reclamantului de întrerupere a executării pedepsei. Întemeindu-se pe o expertiză medico-legală, instanţa a hotărât că starea de sănătate a reclamantului nu era incompatibilă cu regimul de detenţie cu executare.

B. Procedurile referitoare la M.I., fiul minor al reclamantului

1. Divorţul părinţilor

13. La data de 25 ianuarie 1999, Judecătoria Giurgiu a pronunţat divorţul dintre reclamant şi V.I.

14. Copilul minor, M.I., născut la data de 15 decembrie 1993, a fost încredinţat spre îngrijire de către instanţă fostei soţii a reclamantului. În plus, instanţa l-a condamnat pe reclamant la plata unei pensii alimentare către fiul său.

2. Acţiunea pentru stabilirea unui drept de vizită

15. În anul 2000, reclamantul a intentat o acţiune împotriva fostei sale soţii în faţa Judecătoriei Giurgiu pentru a obţine dreptul de a-şi vizita fiul, pe care nu îl mai văzuse de la încarcerarea sa din data de 9 septembrie 1998.

16. Prin Sentinţa din 16 octombrie 2000, Judecătoria Giurgiu a respins cererea acestuia. Ea a statuat că mama copilului nu putea fi constrânsă să îl aducă pe acesta la închisoare.

17. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei hotărâri şi a solicitat Tribunalului Giurgiu să îi permită fratelui său să îl însoţească pe copil în timpul vizitelor. Cererea de apel a fost înregistrată de Tribunalul Giurgiu la data de 29 ianuarie 2001. La data de 19 februarie 2001, la primul termen de judecată, instanţa a constatat că reclamantul nu fusese citat corect. În continuare, ea a observat că acesta trebuia să plătească o taxă judiciară de timbru în sumă de 60.000 lei româneşti (ROL) pentru prima instanţă şi în sumă de 30.000 ROL pentru apel, precum şi timbrul judiciar în valoare de 4.500 ROL. Tribunalul a dispus ca reclamantul să fie citat şi ca citaţia să menţioneze obligaţia de a achita aceste sume.

18. La data de 19 martie 2001, pentru a-i permite reclamantului să achite cheltuielile de judecată, cauza a fost amânată, la cererea acestuia, pentru data de 2 aprilie 2001. Din cauza citării incorecte, a fost stabilit un nou termen de judecată pentru data de 30 aprilie 2001. La această dată, reclamantul a solicitat un nou termen, pentru a intra în legătură cu familia sa în vederea obţinerii mijloacelor financiare necesare.

19. La data de 28 mai 2001, Tribunalul Giurgiu a respins o nouă cerere de amânare introdusă de reclamant pentru a i se permite să îşi contacteze familia şi a declarat apelul nul din cauza neplăţii taxelor de timbru.

20. La data de 29 iunie 2001, reclamantul a făcut recurs împotriva acestei decizii. Curtea de Apel Bucureşti a fixat la suma de 30.000 ROL taxele de timbru şi la suma de 1.500 ROL timbrul judiciar, sume pe care reclamantul nu le-a achitat.

Prin urmare, prin Decizia definitivă din 24 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul pentru neplata taxelor de timbru.

3. Cereri formulate la direcţia pentru protecţia copilului

21. Reclamantul a trimis mai multe adrese la Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului Giurgiu (direcţia), pentru a atrage atenţia acesteia asupra situaţiei fiului său. El susţinea că fosta sa soţie plecase în Spania pentru a se prostitua şi că abandonase copilul.

22. Prin Adresa din 10 noiembrie 2003, direcţia l-a informat că, înainte să plece în Spania, fosta lui soţie solicitase la Primăria Giurgiu ca C.B., sora sa, să fie numită curatorul copilului M.I., cerere ce fusese admisă la data de 24 iulie 2002. Conform acestei adrese, M.I. locuia cu mătuşa sa la Velcea, judeţul Giurgiu, şi frecventa cursurile şcolii locale; pe de altă parte, copilul ar fi declarat că era mulţumit că locuia cu mătuşa sa. Mai mult, mama acestuia contribuia la întreţinerea fiului său, trimiţând regulat bani prin poştă.

De asemenea, direcţia a respins cererea reclamantului ca C.B. să fie înlocuită în calitatea sa de curator de către fratele părţii interesate. Aceasta a luat notă de o declaraţie dată de fratele reclamantului prin care acesta o informa că nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l creşte pe M.I., având la rândul său 3 copii în îngrijire, şi că, în orice caz, copilul era bine tratat în familia mătuşii sale. Direcţia a considerat că nu era necesar să numească un alt curator pentru M.I., atât timp cât mătuşa sa îi oferea un mediu familial armonios.

23. La o dată neprecizată, reclamantul a făcut o plângere la poliţia oraşului Giurgiu.

În Adresa din data de 18 noiembrie 2003, Poliţia Giurgiu a reluat informaţiile ce figurau în Adresa direcţiei din data de 10 noiembrie 2003.

24. Prin Adresa din 10 februarie 2004, direcţia i-a comunicat reclamantului că nu putea să se implice în căutarea unei soluţii pentru situaţia sa. Ea justifica neintervenţia sa prin faptul că, în virtutea Sentinţei de condamnare din 29 martie 1999, reclamantul nu îşi mai putea exercita autoritatea părintească în timpul detenţiei sale. De asemenea, direcţia i-a reamintit că mama i-l încredinţase pe fiul său spre îngrijire lui C.B., mătuşa acestuia.

25. La data de 28 septembrie 2005, reclamantul a fost informat de fratele său că C.B. părăsise România şi că îl luase pe copil cu ea în Spania. Fratele reclamantului susţinea că acolo copilul era exploatat prin reţele de trafic de fiinţe umane.

4. Acţiunea pentru încredinţarea copilului

26. La data de 26 mai 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Giurgiu cu o acţiune împotriva fostei sale soţii, a lui C.B. şi a direcţiei pentru a i se încredinţa copilul M.I. Partea interesată a solicitat ca acesta să îi fie încredinţat direcţiei până la punerea sa în libertate. Prin Sentinţa din 9 februarie 2006, instanţa a constatat că C.B. nu reuşise să îi ofere lui M.I. un mediu familial mulţumitor, că mama copilului, care se afla tot în Spania, nu îi trimitea cu regularitate ajutor financiar şi că minorul fusese rău tratat cu ocazia şederii sale în Spania. Ea a constatat că situaţia reţinută de instanţa ce încredinţase copilul mamei sale se schimbase considerabil de la sentinţă; prin urmare, ea a admis acţiunea reclamantului şi l-a încredinţat pe M.I. direcţiei.

27. Informaţiile aflate la dosar nu permit să se stabilească dacă această sentinţă a rămas definitivă.

II. Dreptul intern pertinent

28. Prevederile legale relevante în materie de taxe de timbru sunt descrise în hotărârile Weissman şi alţii împotriva României [nr. 63.945/00, §§ 20 – 21, CEDO 2006-VII (extrase)] şi Iorga împotriva României (nr. 4.227/02, § 22 – 25, 25 ianuarie 2007).

29. Prevederile legale relevante din Codul penal referitoare la interzicerea drepturilor părinteşti ca pedeapsă accesorie sunt descrise în Hotărârea Sabou şi Pîrcălab împotriva României (nr. 46.572/99, § 21, 28 septembrie 2004).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

30. Reclamantul denunţă refuzul instanţelor, întemeiat pe neplata taxelor de timbru, de a statua asupra cererii sale de obţinere a dreptului de a-şi vizita copilul. În esenţă, el invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă (…), care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).”

A. Asupra admisibilităţii

31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

32. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii în materie de acces la instanţă, în special pe hotărârile Golder împotriva Regatului Unit (21 februarie 1975, seria A nr. 18), Z. şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 29.392/95, CEDO 2001-V], Airey împotriva Irlandei (9 octombrie 1979, seria A nr. 32), Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316-B) şi Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28.249/95, CEDO 2001-VI), Guvernul arată că stabilirea cheltuielilor de procedură în cadrul acţiunilor civile nu poate constitui, în sine, o piedică în dreptul de acces la o instanţă. El susţine că reclamantul ar fi putut să solicite din partea Ministerului Finanţelor scutirea de taxa de timbru. În plus, el a avut mai mult de două luni la dispoziţie pentru a plăti cheltuielile.

33. În fine, el argumentează că, spre deosebire de cauza Weissman şi alţii menţionată mai sus, în care Ministerul Finanţelor era atât partea pârâtă, cât şi autoritatea însărcinată să analizeze cererea de scutire, în speţă, litigiul îi privea exclusiv pe reclamant şi pe fosta lui soţie.

34. Reclamantul susţine că tribunalul judeţean nu i-a comunicat valoarea taxei de timbru şi că, deşi această valoare ar putea părea derizorie pentru marele public, pentru el nu era deloc derizorie, deoarece era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit. De asemenea, el consideră că instanţa nu i-a analizat situaţia deosebită, şi anume imposibilitatea în care se găsea de a-şi procura banii necesari pentru a plăti taxa de timbru în timpul detenţiei sale.

În plus, el arată că nicio autoritate nu l-a informat despre posibilitatea de a solicita o scutire şi consideră că, din acest motiv, autorităţile şi-au încălcat obligaţiile pozitive decurgând din art. 6 din Convenţie.

35. El afirmă că judecătoria a statuat pe fondul cererii sale fără să îi solicite să achite taxa de timbru.

36. În fine, reclamantul reaminteşte miza importantă a procesului, care avea ca obiect dreptul său de a-şi vizita fiul, şi consideră că instanţele nu au ţinut cont de interesul copilului de a păstra relaţiile cu tatăl său.

2. Aprecierea Curţii

37. Curtea observă că apelul şi recursul introduse de reclamant împotriva Sentinţei din data de 16 octombrie 2000 au fost respinse din cauza neplăţii taxelor de timbru.

38. Curtea a avut de analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale speţei de faţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi, printre alte cauze, Weissman şi alţii, §§ 32 – 44, şi Iorga, §§ 34 – 52, hotărâri menţionate mai sus). După analizarea tuturor elementelor ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă.

39. În concret, Curtea observă că, în speţă, valoarea taxei de timbru stabilită de instanţa de apel se ridica la 94.500 ROL, sumă care, deşi nu pare foarte mare la prima vedere, reprezintă totuşi o sumă considerabilă pentru o persoană aflată în situaţia reclamantului, care la momentul respectiv era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit.

Desigur, tribunalul judeţean i-a acordat în două rânduri o amânare pentru a putea procura banii necesari în vederea plăţii sumei respective. Totuşi, Curtea trebuie să observe că reclamantul nu avea nicio posibilitate de a-şi procura această sumă prin mijloace proprii şi că se afla la mila familiei sale, care nu avea nicio obligaţie legală de a-i oferi bani.

40. Spre deosebire de Cauza Weissman, în care limitarea dreptului reclamanţilor de acces la instanţă a apărut în stadiul iniţial al procedurii (Weissman, menţionată mai sus, § 42), în speţă, reclamantul a obţinut o sentinţă pe fondul cauzei, pronunţată de judecătorie, înainte de a i se respinge apelurile din cauza neplăţii taxei de timbru.

Totuşi, Curtea reaminteşte că, deşi Convenţia nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc să implementeze un astfel de sistem, ele au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale ale art. 6 § 1 din Convenţie (Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11). Prin urmare, dreptul de acces la o instanţă trebuie să fie respectat şi de instanţa de apel.

Curtea apreciază că această abordare se aplică cu atât mai mult în speţă cu cât obligaţia de a plăti taxa de timbru nu a fost impusă decât de instanţa de apel, care a solicitat plata atât a cheltuielilor de judecată pentru procedura în faţa ei, cât şi a celor pe care aceasta le considera ca fiind datorate pentru procedura în faţa instanţei de fond.

41. În continuare, Curtea reaminteşte că în Cauza Iorga a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectivă pentru a solicita eşalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru şi că, în orice caz, independenţa justiţiei putea fi pusă la îndoială din cauză că hotărârea prin care instanţa stabilea taxa de timbru trebuia să fie contestată în faţa unui minister (Cauza Iorga, menţionată mai sus, paragrafele 45 – 47 şi 49). Deoarece la data evenimentelor din cauza de faţă era încă valabilă aceeaşi procedură pentru contestarea taxei de timbru, Curtea apreciază că faptul că Ministerul Finanţelor nu era, în speţă, parte în procedura litigioasă nu influenţează aplicabilitatea principiilor rezultând din cauzele Weissman şi alţii şi Iorga, menţionate mai sus.

42. În fine, Curtea observă miza foarte importantă a acţiunii introduse de reclamant, ce avea ca obiect dreptul de a-şi vizita fiul, şi reaminteşte că judecătorul sesizat cu o astfel de cerere are obligaţia, conform jurisprudenţei constante a Curţii, de a apăra întotdeauna interesul superior al copilului (vezi, printre altele, Sylvester împotriva Austriei, nr. 36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003, şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005). Or, fără să nege că este în primul rând de datoria instanţelor interne să analizeze faptele, să interpreteze şi să aplice dreptul intern şi să stabilească astfel limitele rolului activ pe care legea română i-l încredinţează judecătorului naţional [(Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 – VIII, şi García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I)], Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu a putut să dovedească faptul că tribunalul judeţean sau curtea de apel i-a explicat reclamantului care sunt consecinţele neplăţii taxelor de timbru sau că acesta ar fi putut solicita să fie scutit de plata lor, dat fiind că o astfel de cerere, oricât de incertă ar fi fost soluţionarea sa la data respectivă, constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-şi vedea apelurile judecate pe fond.

43. Ţinând cont de aceste elemente şi după o apreciere globală a faptelor, Curtea constată că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 şi 13 din Convenţie, întemeiată pe retragerea autorităţii părinteşti

44. Invocând, în esenţă, art. 8 şi 13 din Convenţie, reclamantul susţine că retragerea autorităţii părinteşti, ca pedeapsă accesorie condamnării sale penale, i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii sale de familie şi că nu a dispus de o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe naţionale pentru a remedia această situaţie.

45. Art. 8 din Convenţie prevede următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

46. Art. 13 din Convenţie prevede următoarele:

“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

A. Asupra admisibilităţii

47. Întemeindu-se pe cauzele Posti şi Rahko împotriva Finlandei (nr. 27.824/95, §§ 39 – 40, CEDO 2002 – VII) şi Rizki împotriva Franţei [(dec.), nr. 44.893/98, 3 octombrie 2000)], Guvernul invocă nerespectarea termenului de 6 luni, în măsura în care situaţia de care se plânge reclamantul a provenit dintr-un act instantaneu, şi anume Decizia din 17 noiembrie 1999. El consideră că faptul că reclamantul continuă să sufere consecinţele acestei măsuri nu îi transformă cauza într-o situaţie continuă, în sensul jurisprudenţei menţionate mai sus.

48. Reclamantul se opune acestui argument, consideră că situaţia de care se plânge era continuă şi reaminteşte că interdicţia respectivă l-a împiedicat să participe activ la luarea deciziilor privind curatela şi încredinţarea fiului său.

49. Curtea reaminteşte că o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor acesteia poate îmbrăca nu numai forma unui act instantaneu, ci şi forma unei situaţii continue. Conceptul de “situaţie continuă” desemnează o stare de lucruri ce rezultă din acţiuni continue îndeplinite de stat sau în numele statului, acţiuni ale căror victime sunt reclamanţii. Faptul că un eveniment are consecinţe importante situate în timp nu înseamnă că el se află la originea unei “situaţii continue” [Posti şi Rahko, menţionată mai sus, §§ 39 – 40; Petkov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 77.568/01, 178/02 şi 505/02, 4 decembrie 2007, şi Meltex LTD împotriva Armeniei (dec.), nr. 37,780/02, 27 mai 2008].

50. Curtea subliniază că, atunci când cererea se referă la o situaţie continuă împotriva căreia nu există nicio cale de atac, termenul de 6 luni începe să curgă de la data încetării acestei situaţii. Atât timp cât situaţia persistă, regula celor 6 luni nu îşi mai găseşte aplicare [vezi, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 35, Culegere 1997 – II; Marikanos împotriva Greciei (dec.), nr. 49.282/99, 29 martie 2001; Doğan şi alţii împotriva Turciei, nr. 8.803 – 8.811/02, 8.813/02 şi 8.815 – 8.819/02, § 113, CEDO 2004 – VI (extrase)].

Aşadar, rămâne de stabilit dacă situaţia de care se plânge reclamantul constituie o “situaţie continuă” în sensul art. 35 din Convenţie.

51. Totuşi, Curtea apreciază că răspunsul dat acestei întrebări şi, implicit, argumentul bazat pe nerespectarea termenului de 6 luni avansat de Guvern sunt strâns legate de esenţa capetelor de cerere enunţate de reclamant sub incidenţa art. 8 şi 13 din Convenţie.

Prin urmare, excepţia trebuie unită cu fondul cauzei.

52. Pe de altă parte, Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, ea constată că acestea nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

53. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, Guvernul consideră că ingerinţa suferită de reclamant era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, şi anume apărarea intereselor superioare ale copilului. În opinia sa, spre deosebire de Cauza Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, gravitatea infracţiunii pentru care reclamantul a fost condamnat şi faptul că ea a fost comisă în prezenţa copilului justifică măsura luată de instanţe.

54. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie, Guvernul argumentează că reclamantul ar fi avut dreptul să se opună executării pedepsei accesorii în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, conform căruia o contestaţie poate fi formulată împotriva executării unei hotărâri din cauza oricărui incident intervenit în timpul acestei executări. El consideră că hotărârea Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, poate constitui un astfel de “incident” şi furnizează hotărâri interne, ce datează din anul 2005, în care instanţele au aplicat direct această hotărâre în cadrul unor căi de atac similare.

55. Reclamantul consideră că ingerinţa în drepturile sale prevăzute de art. 8 din Convenţie nu urmărea un scop legitim şi nu era proporţională. El susţine că instanţele interne nu au ţinut cont nici de comportamentul său faţă de fiul său, nici de interesul acestuia, ci au făcut o aplicare automată a legii. El susţine, de asemenea, că afirmaţiile Guvernului în ceea ce priveşte consecinţele infracţiunii de omor asupra copilului sunt pure speculaţii, având în vedere că nicio instanţă nu a constatat în mod definitiv faptul că fiul său ar fi fost martor la crimă sau că ar fi văzut cuţitul care se pretinde a fi fost folosit de reclamant.

56. De asemenea, el consideră, din perspectiva art. 13 din Convenţie, că nu a putut să beneficieze, la data evenimentelor, de o cale de atac efectivă pentru a se plânge de încălcarea drepturilor sale părinteşti, hotărârile furnizate de Guvern fiind toate ulterioare faptelor din cauza sa.

2. Aprecierea Curţii

57. Curtea reaminteşte că a statuat deja că aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără ca instanţele să verifice tipul de infracţiune comisă şi interesul minorilor, nu poate răspunde unei cerinţe primordiale referitoare la interesele copiilor şi, prin urmare, nu poate urmări un scop legitim, cum este protecţia sănătăţii, a moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, ea a constatat încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din Convenţie (Cauza Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, §§ 48 – 49). În plus, ea a apreciat că o persoană aflată în situaţia reclamantului nu avea niciun mijloc eficient pentru a-şi apăra drepturile rezultate din art. 8 în faţa instanţelor competente, ceea ce contravine art. 13 din Convenţie (ibid., § 56).

58. Ţinând cont de elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă. În mod special, ea apreciază că, chiar dacă infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul era gravă şi presupunând că ea a putut să justifice retragerea drepturilor părinteşti, instanţele nu au făcut decât să aplice interdicţia automat. Într-adevăr, ele nu au susţinut niciun moment că reclamantul era răspunzător de lipsa de grijă faţă de copilul său minor sau că i-ar fi aplicat un tratament condamnabil şi nici nu au folosit faptele concrete ale cauzei pentru a explica aplicarea măsurii hotărâte. Instanţele nu au apreciat nici interesul copilului, nici presupusa nedemnitate a reclamantului pentru a-i interzice acestuia să îşi exercite drepturile părinteşti.

59. De altfel, Curtea observă că mai târziu, chiar dacă reclamantului îi era în continuare interzisă exercitarea drepturilor sale părinteşti, prin Sentinţa din 9 februarie 2006, Judecătoria Giurgiu i-a atribuit implicit părţii interesate custodia copilului, fără a justifica această măsură printr-o schimbare oarecare la nivelul autorităţii morale exercitate de reclamant asupra copilului său.

60. Curtea admite că Sentinţa din 9 februarie 2006, menţionată mai sus, poate fi consecinţa aplicării de către instanţele interne a hotărârii Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, care, în opinia Guvernului, ar fi modificat jurisprudenţa instanţelor în materie. Totuşi, această hotărâre nu a fost adoptată de Curte decât la data de 28 septembrie 2004, adică după 5 ani de la data la care reclamantului i-a fost aplicată interdicţia. Cel puţin până la această dată, acesta nu a avut nicio cale de atac efectivă împotriva interdicţiei automate ce i-a fost aplicată.

Mai mult decât atât, dacă se cuvine să apreciem exemplele de jurisprudenţă furnizate de Guvern, aceste elemente sunt ulterioare faptelor relevante. Aşadar, în speţă, Curtea nu se poate abate de la concluzia la care a ajuns pe fondul Cauzei Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus.

61. În ceea ce priveşte întrebarea dacă faptele de care se plânge reclamantul pot constitui o “situaţie continuă”, Curtea reaminteşte că, în Cauza Vasilescu împotriva României (22 mai 1998, § 49, Culegere 1998 – III), aceasta a hotărât că sechestrul bunurilor reclamantei de către autorităţi constituia o astfel de situaţie, deoarece sechestrul respectiv fiind ilegal, reclamanta îşi păstra dreptul de proprietate asupra bunurilor sale.

62. Or, acelaşi raţionament se aplică mutatis mutandis în speţă, în măsura în care Curtea a stabilit deja că decizia de a-l lipsi pe reclamant de drepturile sale părinteşti contravenea Convenţiei.

63. Desigur, în speţă, autorităţile nu au luat măsuri pentru a-l împiedica pe reclamant să îşi exercite drepturile părinteşti, element reţinut de Curte în vederea stabilirii existenţei unei situaţii continue. Curtea reaminteşte totuşi că a stabilit deja că omisiunile autorităţilor competente pot să constituie şi ele “acţiuni continue îndeplinite de stat”. Astfel, în cauza Vasilescu, menţionată mai sus, “actul” îndeplinit de stat consta în a o împiedica pe reclamantă să îşi folosească bunurile netulburată. De asemenea, Curtea a considerat ca o situaţie continuă omisiunea autorităţilor de a se conforma hotărârilor judecătoreşti definitive (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 51, 2 martie 2004).

64. În speţă, Curtea constată că după adoptarea Deciziei din data de 17 noiembrie 1999, reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectivă de a-şi exercita drepturile părinteşti. Trebuie menţionat că pentru copil a fost instituită o curatelă fără ca reclamantul să fi fost informat despre acest lucru. Desigur, la momentul respectiv, mama avea deja custodia copilului în baza sentinţei de divorţ şi ea era cea care solicitase curatela. Nu se poate trece cu vederea totuşi faptul că reclamantul nu şi-a putut exprima poziţia cu privire la instituirea acestei curatele.

Mai mult decât atât, în anul 2004, direcţia pentru protecţia copilului a folosit interdicţia drepturilor părinteşti ca argument pentru a-şi justifica neintervenţia în urma informaţiilor date de reclamant cu privire la situaţia dificilă a copilului său (paragrafele 24 şi 25 de mai sus), în timp ce temerile părţii interesate au fost confirmate, 2 ani mai târziu, de către instanţe, care au constatat că situaţia copilului s-a înrăutăţit din anul 1999.

În fine, Curtea observă că elementele din dosar sugerează că copilul a putut să părăsească teritoriul românesc în anul 2005, plecând în Spania, fără acordul tatălui.

65. Dat fiind că acţiunea autorităţilor nu s-a limitat la decizia ce stabilea interdicţia, prezenta cerere se distinge de cauzele în care Curtea a apreciat că anularea, pe calea unui recurs extraordinar, a unei hotărâri judecătoreşti definitive constituia un act instantaneu ce nu crea o situaţie continuă, chiar dacă anularea ducea la o redeschidere a procedurii [Sardin împotriva Rusiei (dec.), nr. 69.582/01, CEDO 2004 – II].

66. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că situaţia reclamantului, care era lipsit de exercitarea drepturilor sale părinteşti, reprezintă în speţă o situaţie continuă.

67. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia preliminară a Guvernului şi constatată pe fond încălcarea art. 8 şi 13 din Convenţie în acest sens.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie, întemeiată pe lipsa dreptului de vizitare

68. Invocând acelaşi art. 8 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că nu beneficiază de dreptul de a-şi vizita fiul.

69. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 43 de mai sus), Curtea apreciază că acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, însă că nu este necesar să analizeze dacă în speţă a avut loc încălcarea art. 8 în acest sens (vezi, printre altele, Iorga, menţionată mai sus, § 60).

IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări

70. Invocând în esenţă art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de soluţionarea procedurii penale intentate împotriva sa, precum şi de modul în care parchetul a condus ancheta şi în care instanţele au apreciat probele ce le-au fost prezentate.

71. Or, Curtea constată că procesul penal împotriva reclamantului s-a încheiat cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 17 noiembrie 1999. Introducând prezenta cerere la data de 17 iunie 2001, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie. Pe de altă parte, cererea de revizuire introdusă de reclamant nu poate fi luată în considerare pentru calculul termenului de 6 luni, în măsura în care ea nu constituie în speţă o cale de atac efectivă în sensul articolului respectiv.

Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

72. Prin scrisoarea din 12 iunie 2007, reclamantul, invocând în esenţă art. 3 din Convenţie, susţine şi că a suferit tratamente condamnabile din partea anchetatorilor în timpul procesului penal împotriva sa. Or, Curtea observă că ancheta împotriva reclamantului s-a încheiat cel târziu la data de 17 noiembrie 1999, data deciziei definitive pronunţate împotriva sa, adică cu mai mult de 6 luni înaintea introducerii acestui capăt de cerere.

Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea, tardiv şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

73. Prin aceeaşi scrisoare din 12 iunie 2007, reclamantul se plânge de lipsa îngrijirilor medicale şi invocă în acest sens un episod ce datează din anul 2006. Curtea apreciază că acest capăt de cerere se pretează unei analize sub incidenţa art. 3 menţionat mai sus, însă observă că, începând cu data de 27 iunie 2003, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, reclamantul avea la dispoziţie o cale de atac efectivă în faţa instanţelor pentru a se plânge de condiţiile detenţiei sale, inclusiv de pretinsa lipsă a îngrijirilor medicale; or, conform informaţiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a întreprins astfel de demersuri.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins din cauza neepuizării căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

74. În fine, la data de 8 octombrie 2007, invocând în esenţă art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de respingerea cererii sale de modificare a condiţiilor de executare a pedepsei sale. Or, presupunând chiar că acest articol este aplicabil în speţă [Stan împotriva României (dec.), nr. 6.936/03, 20 mai 2008], Curtea nu distinge nicio urmă de arbitrar în modul în care instanţele interne au statuat asupra cererii reclamantului. În definitiv, nimic nu îi permite Curţii să se abată de la concluzia acestor instanţe privind executarea pedepsei reclamantului.

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA din 14 octombrie 2008, în Cauza Iordache împotriva României , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 23 noiembrie 2009 (Cererea nr. 6.817/02)

În cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a),     pronunţă următoarea hotărâre:

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 46.572/99, îndreptată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnii Dan Corneliu Sabou şi Călin Dan Pîrcălab (reclamanţii), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 25 septembrie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Monica Macovei, avocată în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii susţin că a avut loc o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, datorată condamnării lor după publicarea unei serii de articole într-un ziar local. Primul reclamant susţine că interzicerea drepturilor sale părinteşti a adus atingere dreptului la respectarea vieţii de familie, garantată de art. 8 din Convenţie. El susţine, de asemenea, că nu a dispus de un recurs efectiv, astfel cum este prevăzut de art. 13 din Convenţie, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului său la respectarea vieţii familiale.

4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).

5. Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii, denumit în continuare Regulament). În cadrul acesteia, Camera învestită cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 alin. 1 din Regulament.

6. Prin decizia din 2 septembrie 2003, Camera a declarat cererea parţial admisibilă.

7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

8. Reclamanţii sunt născuţi în 1971 şi 1968 şi au domiciliul în Baia Mare. Ei sunt jurnalişti la ziarul local “Ziua de Nord-Vest”.

A. Articolele incriminate

9. La 2 aprilie 1997, aceştia au publicat un articol intitulat “Mama preşedintei Judecătoriei din Baia Mare, L.M., a scos abuziv 12 ţărani de pe pământurile lor”. O parte din acest articol este reprodusă mai jos:

“Reprezentantul unui grup de 12 ţărani din satul Mânău, judeţul Maramureş, s-a prezentat la sub-redacţia ziarului nostru punându-ne la dispoziţie un set de documente, care dovedesc dreptul lor de proprietate pe locul numit Vapa. În baza Decretului nr. 444/1953 (…), aceştia au primit în proprietate câteva parcele de teren. Începând din 1992, Primăria Ulmeni le-a eliberat celor 12 adeverinţe de proprietate pe aceste parcele. În 1993 însă, cetăţenii au fost scoşi abuziv de pe terenurile lor. Persoana care s-a instalat pe aceste proprietăţi este L.M., mama preşedintei Judecătoriei Baia Mare. Ea a obţinut titlu de proprietate şi apoi a dat în arendă pământul. Ţăranii ne-au declarat că nu ştiu cum să procedeze pentru a-şi redobândi pământul, deoarece şefa Judecătoriei are mai mare influenţă asupra factorilor locali.”

10. La 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol, intitulat “Şefa Judecătoriei din Baia Mare afirmă că mama sa este îndreptăţită să ia pământul aflat în posesia a 12 ţărani din Ulmeni.” O parte din acest articol este reprodusă mai jos:

“Şefa Judecătoriei ne-a declarat că mama sa este îndreptăţită la acele terenuri deoarece în 1953 a fost silită să le doneze statului. Legea de atunci menţiona că unii angajaţi din sistemul de stat au posibilitatea să opteze: fie îşi păstrează funcţia în care lucrează, fie îşi păstrează pământul. L.M. a preferat să-şi păstreze funcţia iar pământul a fost dat în proprietate unor ţărani. După decembrie 1989, însă, ea a pretins înapoierea suprafeţelor avute cândva în proprietate. Ţăranii care aveau deja adeverinţe eliberate de primărie pentru acele suprafeţe au fost daţi la o parte, propunându-li-se terenuri în altă parte. Cum influenţa de care se bucura şefa Judecătoriei din Baia Mare era mai mare decât dorinţele ţăranilor, L.M. a avut câştig de cauză, obţinând titlul de proprietate pe aceste pământuri. Ieri am încercat să luăm legătura cu preşedinta Judecătoriei Baia Mare. O judecătoare ne-a comunicat că «şefa nu este la birou», deşi, anterior, alţi funcţionari ne-au spus că ea este prezentă. În plus, la solicitarea noastră de a ni se comunica numele complet al şefei ni s-a răspuns că «asemenea informaţii nu se dau». Întrucât M.I. este doar o şefă de Judecătorie şi nu un ofiţer acoperit de contrainformaţii, nu înţelegem de ce numele ei a trebuit să fie ţinut secret.”

11. La 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat “Şefa Judecătoriei din Baia Mare este acuzată de fals şi de uz de fals”. O parte din acest articol este reprodusă mai jos:

“M.I. a fost sprijinită şi de fostul prefect D.B. Speriată de consecinţe ea recurge la ameninţări. Poliţia anchetează cazul.

(…) M.I. a încercat să se folosească de documente false, pentru a-l deposeda pe un vecin de o bucată de pământ. Mai mult, atunci când ea a simţit că nu poate câştiga procesul intentat, a recurs la ameninţări directe. Redacţia noastră este în posesia mai multor documente care atestă cele afirmate mai sus. Menţionăm că M.I. a refuzat să confirme sau să conteste autenticitatea documentelor pe care le deţine. Ea s-a declarat nemulţumită de conţinutul articolelor anterioare şi, drept urmare, refuză să dea orice declaraţie.

Familia lui M.I. ocupă abuziv o suprafaţă de teren

I.C. locuieşte pe strada 22 Decembrie nr. 25/3 şi este vecin cu preşedinta Judecătoriei din Baia Mare, M.I. Prin Decizia nr. 11.735/79, primăria Baia Mare i-a acordat drept de acces spre casă pe fostul traseu al «pârâului ţiganilor», în suprafaţă de 396 metri pătraţi. Pentru amenajarea acestui traseu, I.C. a investit o mulţime de bani. La scurt timp după, familia lui M.I. a ocupat abuziv o parte din acest teren pe care nu l-a eliberat nici până azi. După apariţia Legii nr. 18/1991, I.C. a cerut în proprietate suprafaţa în cauză. Prin Ordinul prefectului nr. 7.609/1993 lui i s-a atribuit această fâşie, care în schiţa de dezmembrare are nr. 1.358/3/C/I. Pe baza acestui ordin I.C. reuşeşte, după nenumărate demersuri, să-şi intabuleze suprafaţa.

Se emite o schiţă de dezmembrare falsă

Bulversată de această situaţie, M.I. obţine în 1995, o altă schiţă de dezmembrare pe acelaşi teren. Schiţa conţine o serie de date false şi a fost întocmită de inginerul H.Z. În primul rând, la rubrica de «proprietari înainte de dezmembrare» este trecut «statul român», deşi I.C. este proprietar din 1993. Conform schiţei, suprafaţa ocupată abuziv este trecută în proprietatea lui I.I. [soţul lui M.I.], pe nr. topo 1.358/3/C/a. Între timp preşedinta Judecătoriei a făcut o plângere la prefectul de atunci, D.B., prin care a cerut anularea ordinului de împroprietărire acordat lui I.C. Prefectul refuză să facă acest lucru, îndemnând-o să solicite instanţei anularea acestuia, ceea ce s-a şi întâmplat. Pe baza schiţei de dezmembrare false, primarul solicită prefectului să emită ordin pentru împroprietărirea lui M.I. cu suprafaţa aflată deja în proprietatea lui I.C. Prefectul observă acest lucru şi o informează pe M.I. de faptul că suprafaţa în cauză este în proprietatea altcuiva şi nu poate emite un alt ordin, decât după soluţionarea cauzei de către Curtea de Apel Cluj.

Prefectul îşi reneagă propriile afirmaţi încălcând legea

Până aici lucrurile sunt clare. Din acest moment, însă, intervin o serie de aspecte cel puţin ciudate. Prin sentinţa civilă nr. 18 din 16 ianuarie 1996, Curtea de Apel Cluj respinge acţiunea înaintată de M.I. şi de familia ei. Ordinul nr. 7.609/1993 primit de I.C. rămâne valabil. Cu toate acestea la 23 ianuarie 1996, prefectul D.B. emite Ordinul nr. 1.037 prin care şefa şi familia ei devin proprietari pe suprafaţa cu nr. topo 1.358/C/a, conform schiţei false de la OCOT Baia Mare sub nr. 160/95. Se constată, aşadar, un fapt aberant. Pe aceeaşi suprafaţă sunt doi proprietari diferiţi, ambii cu acte în regulă emise de prefectul D.B. În acest caz e vorba despre fals şi uz de fals. Prefectul D.B. este vinovat, contrazicându-se prin actele emise. El a favorizat-o pe şefa judecătoriei, acordându-i un ordin de proprietate după ce tot el recunoscuse că nu poate emite un astfel de ordin. D.B. a activat mulţi ani ca magistrat şi ca preşedinte al Tribunalului Maramureş.

M.I. ameninţă în scris

În final, vă supunem atenţiei un document semnat de M.I. prin care I.C. este ameninţat cu închisoarea: «Domnule C. vă pun în vedere să aveţi grijă de cuvintele pe care le folosiţi la adresa mea, pentru că orice lucru are o limită. O singură dată dacă mă mai insultaţi, fie prin scris, fie verbal, vă voi da în judecată, cerând condamnarea dvs. pentru insultă şi calomnie, şi vă voi cere şi daune morale pentru prejudiciul cauzat. ATENŢIE deci.». I.C. avusese «tupeul» s-o acuze de falsurile prezentate mai sus. Poliţia municipiului Baia Mare anchetează acest caz.”

12. La 11 aprilie 1997, cei doi reclamanţi au publicat un articol intitulat “Fostul prefect de Maramureş recunoaşte că a greşit în cazul şefei Judecătoriei din Baia Mare”. O parte din acest articol este reprodusă mai jos:

“Pe baza unui document ce conţinea informaţii false, M.I. a solicitat şi a obţinut din partea prefectului de atunci, D.B., un ordin de împroprietărire pe acea suprafaţă. Solicitat să explice această ilegalitate, acesta ne-a declarat că e posibil să fi greşit atunci. «Ordinul poate fi, însă, atacat în justiţie pentru anulare, de cel care se simte lezat. Precizez că am emis acest ordin pe baza documentaţiei primite de la Primăria Baia Mare. Dacă au existat documente cu informaţii false răspunderea nu-mi aparţine» – a afirmat D.B. El nu a putut să ne explice de ce iniţial refuzase oficial eliberarea ordinului, pentru ca apoi să revină şi să o împroprietărească pe M.I.”

13. La 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol, intitulat “Parchetul nu are curaj să o ancheteze penal pe şefa Judecătoriei din Baia Mare.” O parte din acest articol este reprodusă mai jos:

“În numerele noastre anterioare v-am informat că şefa Judecătoriei Baia Mare, M.I., a fost reclamată la Poliţie şi Parchet pentru fals. Ea a ocupat abuziv o suprafaţă de teren ce aparţinea unui vecin. Apoi, pe baza unor documente ce conţineau date false, a obţinut acte de proprietate pe terenul respectiv. În urma anchetei desfăşurate de poliţie s-a propus Parchetului neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi fals intelectual întrucât este vorba despre o servitute privitor la care sunt aplicabile regulile de drept civil. Nu s-a putut reţine nici o faptă de natură penală. Adresa este semnată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare.”

B. Procedura penală împotriva reclamanţilor

14. În aprilie 1997, M.I. a introdus în faţa Judecătoriei Baia Mare, al cărei preşedinte era la acel moment, o plângere împotriva reclamanţilor pentru infracţiune de calomnie. Ea a solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral.

15. La cererea lui M.I., la 29 august 1997, Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Năsăud.

16. Prin Sentinţa din 15 decembrie 1997, instanţa l-a condamnat pe primul reclamant pentru infracţiunea de calomnie la o pedeapsă de 10 luni de închisoare şi la pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 coroborat cu art. 64 din Codul penal, şi anume interzicerea, pe timpul detenţiei, a dreptului la exercitarea profesiei, precum şi a drepturilor părinteşti şi a celor electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, instanţa a ţinut cont de faptul că reclamantul se afla în stare de recidivă, fiind condamnat de două ori înainte.

17. Instanţa a reţinut că mama lui M.I. dobândise în mod legal dreptul de proprietate asupra terenului litigios. Ea a considerat că afirmaţiile reclamanţilor privind documentele false, folosirea lor şi influenţa pe care judecătorul ar fi exercitat-o asupra autorităţilor locale sunt foarte grave şi fuseseră făcute în special într-o manieră defăimătoare, fără a avea o bază concretă. În opinia instanţei, caracterul calomnios al afirmaţiilor era dovedit de ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, emisă de parchet în favoarea lui M.I., care demonstra caracterul mincinos al acuzaţiilor de fals şi uz de fals.

Instanţa l-a condamnat şi pe cel de-al doilea reclamant pentru infracţiunea de calomnie la plata unei amenzi de 500.000 lei (ROL), adică echivalentul a 62 euro (EUR), cu suspendare.

În sfârşit, instanţa i-a condamnat pe cei doi reclamanţi, în solidar cu ziarul, la plata către M.I. a 30 milioane ROL, adică echivalentul a 1.582,42 euro la momentul plăţii, cu titlu de despăgubiri morale.

18. Reclamanţii şi M.I. au declarat apel împotriva acestei sentinţe în faţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

În şedinţa din 27 martie 1998, reclamanţii au solicitat achitarea lor şi depunerea (vărsarea) la dosar a mai multor documente cu scopul dovedirii adevărului afirmaţiilor lor: în special cele două decizii ale prefectului atribuind acelaşi teren la două persoane diferite şi cele două schiţe de dezmembrare a terenului, în baza cărora fuseseră emise cele două decizii, cele două refuzuri ale prefectului de atribuire a terenului lui M.I., Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj de validare a titlului de proprietate al lui I.C., cererea făcută de primărie în favoarea lui M.I., extrase din registrele funciare şi ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale a parchetului, cu privire la pretinsul fals comis de către judecător. Ei au adăugat că M.I. refuzase publicarea în ziar a unei replici la articolul lor. Procurorul şi M.I. au cerut condamnarea, pe motiv că nu făcuseră proba verităţii afirmaţiilor lor.

19. Prin Decizia din 3 aprilie 1998 Tribunalul Bistriţa-Năsăud a respins apelurile şi a menţinut sentinţa judecătoriei. El a subliniat că, în conformitate cu art. 207 din Codul penal, pentru ca o afirmaţie să nu fie considerată calomnioasă, aceasta trebuie să îndeplinească două condiţii: să se facă dovada verităţii afirmaţiilor şi să vizeze apărarea unui interes legitim. Ca atare, tribunalul a apreciat că o afirmaţie poate fi considerată drept calomnioasă dacă este destinată să producă un rău cuiva sau este făcută din dorinţa de răzbunare, chiar dacă faptele la care s-a făcut referire sunt reale. Tribunalul a concluzionat că în speţă articolele incriminate nu au prezentat adevărul şi că este evident faptul că reclamanţii nu au acţionat cu bună-credinţă sau cu grijă pentru protejarea anumitor valori morale ale societăţii, ci că, dimpotrivă, au avut intenţia de a aduce atingere reputaţiei lui M.I.

20. La 20 august 1998, primul reclamant a fost închis. În raportul de anchetă socială efectuat la 26 august 1998 la domiciliul său, direcţia judeţeană pentru protecţia drepturilor copilului a menţionat că reclamantul locuia cu concubina sa şi cu doi dintre copiii lor din relaţiile anterioare şi că, la 24 august 1998, se născuse un al treilea copil.

Prin Decizia din 22 septembrie 1998 Tribunalul Maramureş a admis, pentru motive familiale, legate în special de cei trei copii care se aflau în grija sa, cererea primului reclamant de suspendare a executării pedepsei. El a fost pus în libertate la 5 octombrie 1998.

La 14 ianuarie 1999, Judecătoria Baia Mare a respins o nouă cerere a reclamantului de suspendare a executării pedepsei. El nu a fost reîncarcerat ca urmare a acestei hotărâri.

La 15 ianuarie 1999, reclamantul a început o grevă a foamei şi a fost spitalizat datorită stării sale de sănătate. Acesta suferea, de asemenea, de tuberculoză.

La 19 ianuarie 1999, el a solicitat Preşedintelui graţierea, care i-a fost acordată prin Decretul nr. 52 din 2 februarie 1999.

La 31 mai 2002, ziarul a plătit, în locul reclamanţilor, despăgubirile acordate lui M.I. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior această sumă, prin deduceri lunare din salariu.

Decizia nr. 184/2001 din 14 iunie 2001 a Curţii Constituţionale române privind art. 64 şi 71 din Codul penal a statuat următoarele:

“În ceea ce priveşte instituirea pedepselor aplicabile şi a condiţiilor de aplicare şi executare ale acestora, fie ele pedepse principale, complementare sau accesorii, Curtea constată că acestea constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Faptul că prin lege s-a prevăzut că o persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate este totodată condamnată şi la interzicerea drepturilor limitativ prevăzute în art. 64 din Codul penal, până la executarea în întregime a pedepsei principale sau până la considerarea acesteia ca executată, reprezintă o opţiune de politică penală a legiuitorului, care a considerat că pe timpul cât este privat de libertate condamnatul este nedemn să exercite drepturile prevăzute la art. 64 din Codul penal. Prin aceasta nu se aduce atingere nici unei dispoziţii şi nici unui principiu al Constituţiei.”

23. Reclamanţii consideră că această condamnare constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la libera exprimare. Ei invocă art. 10, conform căruia:

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integrarea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

33. Curtea aminteşte că, conform unei jurisprudenţe bine stabilite, presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să întreacă anumite limite, care ţin de protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi, îi incumbă însă obligaţia de a comunica, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor celorlalţi, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc funcţionarea puterii judiciare (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, hotărâre din 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, pp. 233 – 234, paragraful 37).

34. Dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere pentru a judeca asupra necesităţii unei ingerinţe în materie, o asemenea marjă este dublată de un control european care poartă atât asupra legii, cât şi asupra deciziilor care o aplică (Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 2), hotărâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, paragraful 50).

35. În exercitarea controlului său Curtea trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă în lumina tuturor circumstanţelor speţei, inclusiv valoarea afirmaţiilor reclamantului şi contextul în care acestea au fost făcute, pentru a determina dacă ingerinţa era întemeiată pe “o nevoie specială imperioasă”, “proporţională cu scopul legitim urmărit”, şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica apar drept “pertinente şi suficiente” (Sunday Times, citat mai sus, paragraful 50, şi Nikula împotriva Finlandei nr. 31.611/96, paragraful 44, CEDO 2002-II).

36. Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se apreciază proporţionalitatea ingerinţei (Perna împotriva Italiei [GC] nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V).

2. Aplicarea la speţă a principiilor menţionate

37. Nu se poate contesta faptul că respectiva condamnare a reprezentat o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul reclamanţilor la libera exprimare, că aceasta era “prevăzută de lege” şi că urmărea un scop legitim, “protecţia reputaţiei (…) altuia”. Rămâne de stabilit dacă ingerinţa era “necesară într-o societate democratică”.

38. Curtea relevă că articolele incriminate purtau asupra unor teme de interes general şi, în mod special, de actualitate pentru societatea românească, şi anume procesul de restituire a terenurilor şi presupusa corupţie a înalţilor funcţionari din administraţie. Dacă se poate considera adesea că este necesar ca magistraţii să fie protejaţi de atacuri grave şi nefundamentate, este de asemenea adevărat că atitudinea lor, chiar şi în afara tribunalelor şi mai ales când se folosesc de calitatea lor de magistraţi, poate constitui o preocupare legitimă a presei şi contribuie la dezbaterea asupra funcţionării justiţiei şi moralităţii celor care sunt garanţii justiţiei. Aşadar, Curtea trebuie să dovedească cea mai mare prudenţă atunci când, precum în cauza de faţă, măsurile luate sau sancţiunile aplicate de autoritatea naţională sunt de natură să descurajeze presa să participe la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC] nr. 21.980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III.)

39. Desigur, afirmaţiile reclamanţilor erau grave în măsura în care acuzau judecătorul că ar fi comis ilegalităţi, dar Curtea remarcă faptul că acestea aveau o bază faptică (a contrario, Barfod c. Danemark, hotărâre din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, paragraful 35; Perna, mai sus-citată, paragraful 47). Curtea arată că nimic nu dovedeşte că faptele descrise erau în totalitate false şi contribuiau la desfăşurarea unei campanii de defăimare împotriva judecătorului în cauză. Ea observă, de asemenea, că articolele incriminate nu purtau asupra vieţii private a lui M.I., ci asupra comportamentelor şi atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI).

După cum rezultă din articolele litigioase şi din documentele depuse de reclamanţi la dosar în faţa tribunalului, administraţia locală a comis o greşeală gravă, recunoscută de către prefect, în procesul de restituire a terenurilor. Altfel, prin Decizia din 23 ianuarie 1996 prefectul îi acordase lui M.I. un titlu de proprietate asupra unui teren litigios, cu toate că, cu şapte zile înainte, valabilitatea titlului de proprietate a lui I.C. asupra aceluiaşi teren fusese confirmată prin decizia Curţii de Apel Cluj.

40. Curtea remarcă, de asemenea, că tribunalul nu a examinat probele prezentate de reclamanţi în şedinţa din 27 martie 1998, dar a confirmat decizia judecătoriei care considerase că neînceperea urmăririi penale dispusă de parchet împotriva lui M.I. era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false.

41. Ţinând cont de faptul că reclamanţii au încercat să o contacteze pe M.I. şi că apoi i-au luat interviu prefectului şi au prezentat poziţia acestuia, Curtea consideră că nu există motive de a se îndoi de buna lor credinţă.

42. În ceea ce priveşte pedepsele pronunţate, Curtea observă că erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la 10 luni închisoare, din care a efectuat 45 de zile, în timp ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la plata unei amenzi penale, cu suspendare. Ambii au fost condamnaţi să îi plătească lui M.I. o despăgubire în cuantum de 30 milioane lei cu titlu de daune morale, ceea ce echivalează cu 1.582,42 euro la momentul plăţii sau echivalentul a de douăsprezece ori salariul lunar mediu.

43. Curtea consideră deci că această condamnare a reclamanţilor era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.

Aşadar, art. 10 a fost încălcat.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

44. Primul reclamant afirmă că interzicerea drepturilor sale părinteşti a adus atingere dreptului său la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, conform căruia:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

El susţine că interdicţia totală şi absolută de a-şi exercita drepturile părinteşti în timpul detenţiei şi până la obţinerea graţierii, adică inclusiv în perioada în care a fost eliberat provizoriu pentru motive familiale şi medicale, constituie o ingerinţă gravă în dreptul său la respectarea vieţii familiale, care nu este justificată de luarea în considerare a interesului copiilor.

45. Guvernul arată că interzicerea drepturilor părinteşti, ca pedeapsă accesorie, se aplică în mod automat din momentul în care o privare de libertate a fost pronunţată. El subliniază că detenţia creează, în mod inevitabil, restricţii în exerciţiul normal al vieţii familiale şi că în plus, în timpul detenţiei, condamnatul nu mai are autoritate morală pentru a-şi exercita drepturile părinteşti.

46. Curtea remarcă, în primul rând, că interzicerea drepturilor părinteşti primului reclamant constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale familiale.

Curtea arată că în speţă nu s-a contestat faptul că interzicerea era întemeiată pe art. 64 şi 71 din Codul penal şi că, în consecinţă, era prevăzută de lege, în sensul primului paragraf din art. 8. Rămâne de examinat dacă ingerinţa urmărea un scop legitim. Cu privire la acest aspect Curtea reţine că, în opinia Guvernului, ingerinţa viza apărarea securităţii, moralităţii şi educaţiei minorilor.

47. Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanţă fundamentală (Johansen împotriva Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial şi că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părinteşti în interesul superior al copilului (Hotărârea Gnahore împotriva Franţei nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, şi Johansen, anterior citată, paragraful 78).

48. Curtea constată că infracţiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independentă de aspectele legate de autoritatea părintească şi că niciodată nu i s-a reproşat reclamantului absenţa îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.

Curtea observă că, în dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti se aplică în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sancţiune morală având drept scop pedepsirea condamnatului şi nu o măsură de protecţie a copilului.

49. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că retragerea absolută şi prin efectul legii a drepturilor părinteşti ale primului reclamant corespundea unei necesităţi primordiale privind interesele copilului şi că, în consecinţă, urmărea un scop legitim, anume protecţia sănătăţii, moralei sau a educaţiei minorilor.

În consecinţă, art. 8 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie

50. Primul reclamant afirmă că nu avea la dispoziţie un recurs eficient în dreptul intern pentru a contesta interzicerea drepturilor părinteşti. Invocă în acest sens art. 13 din Convenţie, conform căruia:

“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

51. Guvernul susţine că reclamantul ar fi putut să ridice în faţa tribunalului o excepţie de neconstituţionalitate a art. 71 din Codul penal şi să solicite examinarea acestui aspect de către Curtea Constituţională.

52. Curtea reaminteşte că art. 13 din Convenţie impune un recurs pentru capetele de cerere considerate ca putând fi susţinute în sensul Convenţiei (Hotărârea Boyle şi Rice împotriva Marii Britanii din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, paragraful 152). Acest recurs trebuie să fie eficient şi trebuie să permită instanţei interne competente să examineze fondul cererii şi să dispună o reparaţie adecvată (Hotărârea Klass ş.a. împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, paragraful 64).

53. În speţă, este neîndoielnic că cererea reclamantului întemeiată pe art. 8 din Convenţie poate fi susţinută, de vreme ce Curtea a considerat că retragerea drepturilor părinteşti este analizată drept o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la viaţa de familie. Curtea va analiza în continuare dacă recursul în faţa Curţii Constituţionale era eficient în practică, la fel ca şi în drept, şi permitea instanţei interne competente să examineze acest capăt de cerere şi să dispună o reparaţie adecvată.

54. Curtea subliniază că în dreptul român retragerea autorităţii părinteşti este un efect al legii şi se aplică automat cu titlu de pedeapsă accesorie pedepsei cu închisoarea. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că reclamanţii ar fi putut să ridice excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi să solicite examinarea acesteia de către Curtea Constituţională, Curtea reiterează concluzia din decizia de admisibilitate conform căreia acest recurs nu era accesibil pentru că nu adresa direct Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate (mutatis mutandis, Decizia Pantea împotriva României din 6 martie 2001 nr. 33.343/1996).

55. Curtea constată că oricum Curtea Constituţională se pronunţase prin Decizia din 14 iunie 2001 (vezi paragraful 22 de mai sus) asupra constituţionalităţii acestui articol, considerându-l conform Constituţiei; aceasta a considerat că aplicarea pedepselor accesorii, chiar dacă se face automat, ţine de politica penală a legiuitorului.

56. Faţă de cele de mai sus, Curtea consideră că posibilitatea reclamantului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi de a solicita examinarea acesteia de către Curtea Constituţională nu constituia un recurs efectiv care să ofere o reparaţie adecvată pentru cererea întemeiată pe art. 8 din Convenţie.

În consecinţă, art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA din 28 septembrie 2004 în cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 8 iunie 2005, Cererea nr. 46.572/99)

INCRIMINĂRI PRIVIND DREPTURILE ELECTORALE

LEGEA NR. 3 DIN 22 FEBRUARIE 2000 PRIVIND ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA REFERENDUMULUI, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  84 din 24 februarie 2000

Având în vedere faptul că Preşedintele României a demarat procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional pentru organizarea în România a unui parlament unicameral, prin anunţul public din data de 24 septembrie 2009, trebuie luate de urgenţă măsurile necesare, atât legale, cât şi tehnice, pentru a se putea organiza în condiţii optime acest referendum şi pentru a se profita de oportunitatea realizării simultane a acestui demers constituţional cu cel al desfăşurării scrutinului pentru alegerea Preşedintelui României, stabilit, prin Hotărârea Guvernului nr. 985/2009 privind stabilirea datei alegerilor pentru Preşedintele României din anul 2009, la data de 22 noiembrie 2009, ceea ce ar determina o reducere a cheltuielilor aferente acestor procese electorale cu aproximativ 15 milioane de euro.

Ţinând cont de faptul că, pentru a se putea desfăşura la aceeaşi dată, 22 noiembrie 2009, atât alegerile pentru Preşedintele României, cât şi referendumul naţional de consultare a poporului privind trecerea în România la un parlament unicameral, se impune o concentrare a eforturilor tuturor actorilor implicaţi pentru a se parcurge procedurile legale şi organizatorice necesare,

având în vedere cerinţa ca Preşedintele României în funcţie să poată exercita prerogativa constituţională a stabilirii referendumului naţional, precum şi necesitatea realizării în fapt a conţinutului acestei atribuţii,

reţinându-se necesitatea obiectivă a completării, în regim de urgenţă, a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările şi completările ulterioare, cu norme care să înlocuiască prevederile declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 17 aprilie 2007 şi care nu au fost puse de acord cu normele Constituţiei, în termenul de 45 de zile de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I,

văzând şi că formula modificării Legii nr. 3/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pe calea ordonanţei de urgenţă a fost folosită de 4 ori până în prezent, probabil tot din motive similare, de guvernele anterioare, respectiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2003 pentru modificarea şi completarea unor reglementări referitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului, aprobată prin Legea nr. 550/2003, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru organizarea referendumului naţional din data de 19 mai 2007 pentru demiterea Preşedintelui României, aprobată prin Legea nr. 65/2008, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2007 pentru completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, aprobată prin Legea nr. 276/2007,

având în vedere practica europeană în materie, concretizată în rezoluţiile Comisiei Europene pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia), care a adoptat, cu prilejul celei de-a 18-a reuniuni din 2006, documentul intitulat “Liniile directoare cu privire la organizarea referendumului”, în care se precizează că, în cazul în care Parlamentul are obligaţia de a transmite un punct de vedere cu privire la organizarea unui referendum, trebuie să fie fixat un termen înăuntrul căruia Legislativul să îşi dea acest aviz consultativ, iar în cazul în care termenul nu este respectat, textul va fi supus la vot fără avizul Parlamentului, aspecte care impun necesitatea modificării legislaţiei române,

reţinându-se că toate acestea vizează interesul public şi constituie o situaţie extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,    Guvernul României adoptă ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ Nr. 103 din 30 septembrie 2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   656 din 2 octombrie 2009.

Potrivit art. 52 din Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 , împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de a participa la referendum se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) În cazul în care prin fapta prevăzută la alin. (1) s-a pricinuit o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care necesită pentru vindecare îngrijiri mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 10 ani.

(3) Tentativa se pedepseşte.

Art. 53 – (1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului de către membrii biroului electoral al secţiei de votare ori de către alte persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 54 – (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori de alte foloase în scopul de a determina alegătorul să voteze sau să nu voteze în cadrul referendumului se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Pedeapsa prevăzută la alin. (1) se aplică şi persoanei care votează fără a avea drept de vot ori alegătorului care votează de mai multe ori în ziua referendumului.

(3) Tentativa se pedepseşte.

Art. 55 – (1) Tipărirea şi utilizarea de buletine de vot false, introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine decât cele votate de alegători sau falsificarea prin orice mijloace a documentelor de la birourile electorale se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 7 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 56 – (1) Atacul prin orice mijloace asupra localului secţiei de votare, furtul urnei sau al documentelor electorale se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 57 – (1) Deschiderea urnei înainte de ora stabilită pentru încheierea votării se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 58 – Pentru toate infracţiunile săvârşite în legătură cu organizarea şi desfăşurarea referendumului acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Art. 59 – Bunurile destinate sau folosite la săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 49 sau a infracţiunilor prevăzute la art. 53-58 ori rezultate din comiterea acestora se confiscă.

Asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 9, art. 11 alin. (2), art. 12 alin. (1) lit. B.h), art. 15 alin. (1), art. 17 alin. (1) şi (2), art. 18, art. 30 alin. (2) şi art. 45 din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţele din 22 februarie 1999

În temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie şi al art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Preşedintele României, la data de 2 aprilie 1999, a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii următoarelor prevederi din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului: art. 2 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 9, art. 11 alin. (2), art. 12 alin. (1) lit. B.h), art. 15 alin. (1), art. 17 alin. (1) şi (2), art. 18, art. 30 alin. (2) şi art. 45 alin. (1).

Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 55A/1999.

În sesizare sunt formulate următoarele critici de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate mai sus:

A. Dispoziţiile art. 2 alin. (1), potrivit cărora referendumul naţional constituie mijlocul de consultare şi de exprimare directă a voinţei suverane a poporului cu privire la revizuirea Constituţiei, demiterea Preşedintelui României şi la probleme de interes naţional, sunt neconstituţionale, pentru că ordinea tematică stabilită de legiuitor în materia organizării referendumului nu este simetrică ordinii stabilite prin dispoziţiile art. 90, ale art. 95 alin. (3) şi ale art. 147 alin. (3) din Constituţie. De aceea, “pentru simetria structurii legii faţă de textele constituţionale, se impune reformularea prevederilor, după cum urmează:

a) pentru probleme de interes naţional, la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului;

b) în caz de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, pentru aprobarea demiterii acestuia;

c) pentru aprobarea propunerii de revizuire a Constituţiei, adoptate de Parlament”.

B. Se afirmă că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 6 alin. (1), teza finală, care prevăd că “organizarea şi desfăşurarea referendumului se stabilesc prin lege”. Ţinând seama de precizările art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie, apare necesar să se completeze textul fie cu menţionarea caracterului de lege “organică”, fie cu sintagma “în baza prezentei legi”. Se mai susţine că, în absenţa unei precizări exprese, prin noţiunea de “lege” s-ar putea înţelege lege ordinară şi, astfel, s-ar contraveni textului constituţional invocat.

C. Se susţine că prevederile art. 9 sunt neconstituţionale, prin aceea că întrebarea “Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?” are un caracter general, pentru că ea nu face referire la propunerea de demitere a Parlamentului, astfel cum prevede art. 95 din Constituţie.

Se susţine că întrebarea ar trebui să fie formulată “explicit şi simetric” în raport cu întrebarea cuprinsă în art. 7 alin. (1) din lege, urmând să aibă următoarea redactare: Sunteţi de acord cu propunerea Parlamentului ca Preşedintele României să fie demis din funcţie?”.

D. Cu privire la art. 11 alin. (2), potrivit căruia “Referendumul asupra problemelor de interes naţional se organizează anterior luării unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ, iar iniţierea sa are caracter facultativ”, se susţine că este neconstituţional finalul frazei, referitor la caracterul facultativ al iniţierii referendumului. Se afirmă că, întrucât alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că Preşedintele României poate cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum, după consultarea Parlamentului, “iar iniţiativa referendumului, cât şi decizia organizării acestuia (prin decret prezidenţial) aparţin şefului statului, finalul frazei de la art. 11 alin. (2) apare inutil şi introduce o sintagmă nouă – referendum … facultativ – ceea ce excede cadrului constituţional”.

Este, de asemenea, considerată ca fiind neconstituţională dispoziţia cuprinsă în menţionatul alineat (2) al art. 11, referitoare la organizarea referendumului asupra unor probleme de interes naţional numai anterior luării unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ. “Prin raportare la litera Constituţiei”, o asemenea prevedere este mai restrictivă şi “intră în contradicţie cu spiritul acesteia”. Din moment ce, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea aparţine poporului, nu există impediment constituţional ca Preşedintele României să poată cere poporului să se pronunţe asupra unor probleme de interes naţional la care se referă o măsură deja luată, dacă, după luarea acesteia, o mare parte a populaţiei o consideră inacceptabilă. “Un vot pozitiv va consfinţi legitimitatea unei asemenea măsuri, după cum un vot negativ va determina reconsiderarea ei de către Guvern sau Parlament. De altfel, şi în situaţiile în care referendumul se organizează în baza art. 147 alin. (3) sau a art. 95 alin. (3) din Constituţie, el survine după ce Parlamentul a aprobat propunerea de revizuire a Constituţiei şi, respectiv, de suspendare din funcţie a Preşedintelui”.

E. Dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. B.h), care prevăd că pot face obiectul referendumului “alte probleme propuse Parlamentului de către Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale”, contravin dispoziţiilor art. 90 din Constituţie. Potrivit acestui text constituţional, Preşedintele României cere poporului, iar nu Parlamentului, să se pronunţe asupra unor probleme de interes naţional, chiar dacă, în baza aceloraşi dispoziţii constituţionale, consultarea anterioară a Parlamentului este obligatorie.

Prin sesizare se propune reformularea textului art. 12 alin. (1) lit. B.h) astfel: “alte probleme propuse de Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale”.

F. Dispoziţiile cuprinse la art. 15 alin. (1), care prevăd că obiectul şi data referendumului naţional se stabilesc “prin lege, în cazul referendumului privind revizuirea Constituţiei” şi “prin hotărâre a Parlamentului, în cazul referendumului privind demiterea Preşedintelui României”, contravin art. 72 alin. (2) lit. c) din Constituţie, conform căruia “organizarea (inclusiv obiectul) şi desfăşurarea (inclusiv data) referendumului se reglementează prin lege organică”. Prin textul de lege criticat “apar aplicabile prevederile art. 74 alin. (2) din Constituţie, referitoare la adoptarea legilor şi a hotărârilor cu majoritatea membrilor prezenţi din fiecare Cameră”.

În legătură cu această dispoziţie legală se mai afirmă că “Există însă şi întrebarea dacă, din considerente de simetrie, referendumul pentru revizuirea Constituţiei nu ar trebui organizat în temeiul unui vot cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, conform art. 147 alin. (1) din Constituţie”.

G. Prevederile legale ale art. 17 alin. (1) şi (2), precum şi cele ale art. 18 reglementează desfăşurarea referendumului în baza Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi în baza Legii nr. 70/1991 privind alegerile  locale. Se consideră că omiterea Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României “contravine art. 95 din Constituţie, conform căruia demiterea Preşedintelui României se hotărăşte prin vot direct şi universal, exact ca şi alegerea sa, reglementată distinct prin art. 81 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi prin Legea nr. 69/1992”.

H. Sunt neconstituţionale prevederile art. 30 alin. (2) din lege, potrivit cărora “În campania pentru referendum, partidele politice şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice şi prin mijloace de informare în masă”, pentru că aceste prevederi nu se referă şi la Preşedintele României. În temeiul art. 90 din Constituţie, Preşedintele poate iniţia un referendum de interes naţional, iar în temeiul art. 146 alin. (1) din legea fundamentală acesta poate iniţia un referendum în vederea revizuirii Constituţiei.

De aceea este necesar ca, “pentru deplină constituţionalitate, dispoziţiile art. 30 alin. (2) din lege să continue cu următoarea frază: Preşedintele României poate uza de acest drept, inclusiv în cazul suspendării sale din funcţie, în condiţiile art. 95 din Constituţie şi ale art. 15 – 17 din Legea nr. 69/1992”.

I. În fine, obiecţia de neconstituţionalitate mai vizează şi textul art. 45 alin. (1) din lege, potrivit căruia “Curtea Constituţională, la cererea motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază partidele sau alianţele acestora, anulează referendumul naţional, în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă”. Se susţine că această prevedere legală “contrazice art. 144 lit. g) din Constituţie, care dă dreptul Curţii Constituţionale să vegheze la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi să confirme rezultatele acestuia”, precum şi dispoziţiile art. 144 lit. d) din Constituţie, potrivit căruia Curtea Constituţională are atribuţia “de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea şi, deci, şi pentru demiterea Preşedintelui României, şi de a confirma rezultatele sufragiului”. Nici una dintre dispoziţiile constituţionale nu condiţionează exercitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale de vreo sesizare, în general, sau de sesizarea din partea unei anumite categorii de persoane ori autorităţi, ca în cazurile prevăzute la art. 144 lit. a), b), c), e) sau f) din Constituţie. În consecinţă, s-ar impune ca art. 45 alin. (1) din lege să prevadă: “În cazul în care constată că procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului a fost încălcată, Curtea Constituţională anulează referendumul.” Această prevedere ar permite Curţii Constituţionale să acţioneze atât din oficiu, cât şi la cererea oricărei persoane care prezintă dovezi în susţinerea sesizării.

La data de 12 aprilie 1999, deputatul Acsinte Gaspar, în calitate de iniţiator al legii, a trimis Curţii Constituţionale o scrisoare în care se susţine, în esenţă, că obiecţia de neconstituţionalitate iniţiată de Preşedintele României este introdusă tardiv, după împlinirea termenului de promulgare a legii, prevăzut la art. 77 alin. (1) din Constituţie. De aceea se solicită ca, faţă de această împrejurare, Curtea să constate că sesizarea este inadmisibilă.

În baza art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Preşedintelui României a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, iar în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a solicitat acestora să înainteze Curţii punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.

În punctul de vedere al Preşedintelui Camerei Deputaţilor, transmis prin Adresa nr. XVII/34 din 19 aprilie 1999, se arată următoarele:

A. Critica de neconstituţionalitate ce vizează dispoziţiile art. 2 alin. (1) nu poate fi primită, “întrucât sub aspect material se constată că nu au fost încălcate dispoziţiile legii fundamentale, iar sub aspect formal legiuitorul este liber să îşi exprime voinţa în forma pe care o consideră potrivită”.

B. În legătură cu susţinerea din sesizare, referitoare la necesitatea de a se menţiona la art. 6 alin. (1) caracterul legii prin care se reglementează organizarea şi desfăşurarea referendumului, se consideră că obiecţia este întemeiată, “în măsura în care actualul text al art. 6 alin. (1) ar avea înţelesul că organizarea şi desfăşurarea referendumului privind revizuirea Constituţiei s-ar putea realiza şi pe calea legii ordinare”.

C. Obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din lege este justificată, ţinându-se seama de prevederile art. 81 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Preşedintele României este ales prin vot universal, la fel ca şi Parlamentul, astfel încât “ceea ce se supune referendumului este doar o propunere de demitere, ca urmare a suspendării Preşedintelui României, conform art. 95 alin. (3) din Constituţie”.

D. Susţinerea din sesizare, conform căreia expresia “referendum facultativ”, prevăzută la art. 11 alin. (2), excede cadrului constituţional, nu poate fi însuşită, pentru că dispoziţiile articolului menţionat nu utilizează expresia “referendum facultativ”, ci expresia “utilizarea sa are caracter facultativ”, ceea ce este în concordanţă cu dispoziţiile art. 90 din Constituţie.

Propunerea de eliminare a termenului “anterior” din cuprinsul art. 11 alin. (2), termen considerat ca fiind inutil, este justificată, întrucât prin textul de lege criticat se introduce o distincţie care nu rezultă din Constituţie, “adăugând astfel dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 90”, iar prin această distincţie se aduce o restrângere dreptului constituţional al Preşedintelui României de a recurge la referendum.

E. Obiecţia privind dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. B.h) din lege este întemeiată, “întrucât, potrivit art. 90 din Constituţie, Preşedintele României se adresează poporului, iar nu Parlamentului”, pe care însă trebuie să îl consulte anterior.

F. Obiecţia privind dispoziţiile art. 15 alin. (1) din lege este justificată, în măsura în care actualul text al art. 15 alin. (1) lit. b) ar avea înţelesul că pentru adoptarea hotărârii Parlamentului, în baza art. 95 alin. (3) din Constituţie, ar fi suficientă majoritatea cerută pentru legile ordinare. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. a), se mai arată că “această posibilitate este înlăturată prin referirea expresă la art. 147 alin. (3) din Constituţie”.

G. Obiecţia privind omisiunea de reglementare – atât la art. 17 alin. (1) şi (2), cât şi la art. 18 din lege – a operaţiunilor de desfăşurare şi organizare a referendumului în temeiul şi al Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României poate fi primită “numai în măsura în care se acceptă că, printr-o reglementare viitoare, s-ar ajunge la modificarea actualelor dispoziţii ale art. 7 din Legea nr. 69/1992”.

H. Obiecţia ce vizează prevederile art. 30 alin. (2) din lege nu poate fi primită, pentru că, “deşi critica este întemeiată, soluţia propusă nu poate fi atinsă pe calea controlului de constituţionalitate, întrucât Curtea Constituţională nu poate completa dispoziţiile legale prin adăugarea unui nou text”.

I. Obiecţia privind dispoziţiile art. 45 alin. (1) din lege este întemeiată numai “în măsura în care actuala formulare a art. 45 alin. (1) interzice Curţii Constituţionale să îşi exercite fără restricţii prerogativele prevăzute la art. 144 lit. g) din Constituţie”, text care nu stabileşte “necesitatea vreunei sesizări, astfel încât există dreptul Curţii Constituţionale ca, veghind la respectarea procedurii referendumului, să ridice din oficiu cauze de nulitate”.

În punctul de vedere al Preşedintelui Senatului, transmis prin Adresa nr. CC62 din 21 aprilie 1999, se arată următoarele:

A. Sesizarea referitoare la art. 2 alin. (1) din lege nu priveşte conţinutul dispoziţiei legale, ci sistematizarea articolului respectiv şi de aceea obiecţia “nu afectează cu nimic constituţionalitatea legii”. În sprijinul acestei susţineri este evocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 37/1996, prin care s-a statuat că sistematizarea unei dispoziţii legale este o chestiune de tehnică legislativă, iar nu de constituţionalitate.

B. Obiecţia privind prevederile art. 6 alin. (1) din lege este fondată, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie, organizarea şi desfăşurarea referendumului constituţional se stabilesc prin lege organică, iar nu prin lege, astfel cum se prevede în finalul alin. (1) al art. 6.

C. Critica vizând dispoziţiile art. 9 nu este întemeiată, “întrucât, în forma în care se cere modificarea textului, dispoziţia legală ar deveni neconstituţională”. Se arată că, potrivit art. 95 din Constituţie, Parlamentul are competenţa exclusivă de a-l suspenda pe Preşedinte din funcţie, iar nu şi de a propune demiterea sa. Dacă Parlamentul ar avea competenţa să propună şi demiterea, iar corpul electoral ar respinge-o prin vot, “s-ar produce un grav conflict politic între Parlament, ales de corpul electoral, şi corpul electoral însuşi, a cărui soluţionare ar implica în mod necesar dizolvarea Parlamentului, întrucât şi-a pierdut reprezentativitatea. Tocmai în scopul evitării acestei consecinţe s-a prevăzut la art. 91 alin. (3) din Constituţie că Parlamentul poate adopta numai măsura de suspendare din funcţie a Preşedintelui, care încetează la data referendumului, fie ca efect al demiterii sale, fie ca efect al reconfirmării sale în funcţie.

D. Propunerea referitoare la organizarea unui referendum după adoptarea unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ, este considerată ca neconstituţională. Obiecţia formulată este contrară prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, întrucât prin supunerea unei măsuri adoptate, inclusiv de ordin legislativ, unui referendum, se poate ajunge la instituirea “unei modalităţi cu valoare de referendum abrogativ, în cadrul căruia corpul electoral confirmă sau infirmă o măsură legislativă adoptată”. Referendumul nu poate privi decât o măsură anterioară adoptării sale, întrucât orice consultare, prin natura sa, este anterioară deciziei ce urmează să se ia. Se mai arată că propunerea de a se organiza un astfel de referendum este şi inaplicabilă, deoarece acesta nu se poate realiza în limita termenului de 20 de zile pentru promulgarea legii. Dacă Adunarea Constituantă ar fi adoptat această modalitate de referendum, “ar fi modificat şi procedura promulgării, deoarece în mod firesc termenul de promulgare nu mai poate curge, în acest caz, de la data trimiterii legii spre promulgare, ci de la data stabilirii rezultatelor referendumului”.

Propunerea de eliminare a termenului “facultativ”, considerat ca fiind inutil, se referă la o problemă de redactare, iar nu la una de constituţionalitate, întrucât Curtea Constituţională, astfel cum a statuat prin deciziile nr. 1/1992 şi nr. 40/1994, nu poate reformula textele de lege pe care le-ar considera redactate nesatisfăcător.

E. Obiecţia de neconstituţionalitate privind art. 12 alin. (1) lit. B.h) este întemeiată, deoarece obligaţia Preşedintelui “ca înainte de declanşarea referendumului să propună Parlamentului problemele ce urmează să facă obiectul acestuia” excede prevederilor art. 90 din Constituţie, “care condiţionează referendumul numai de consultarea Parlamentului”. Prin reglementarea formulării unei propuneri în afara acestei consultări se adaugă la Constituţie o condiţie suplimentară şi inutilă, de vreme ce “Parlamentul se va exprima cu ocazia consultării”. De fapt, în acest fel s-ar institui o dublă consultare cu posibile situaţii conflictuale. De asemenea, se învederează că termenii “propunere” şi “consultare” nu au aceeaşi semnificaţie, deoarece “propunerea” devine obligatorie fie că este acceptată, fie că nu, pe când “consultarea” nu poate împiedica ţinerea referendumului.

F. Obiecţia formulată la art. 15 alin. (1) lit. a) şi b), prin care se propune ca actele normative prin care se stabilesc obiectul şi data referendumului naţional să se adopte cu majoritatea cerută pentru legile organice, este privită ca întemeiată, întrucât este evident că “obiectul referendumului este o componentă a acestuia, iar potrivit art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie, referendumul se reglementează prin lege organică”. Altminteri, s-ar stabili, cu o altă majoritate decât cea constituţională, un element esenţial al referendumului. Se apreciază că “ar urma ca în cadrul procedurii de reexaminare să se facă precizarea că legea şi hotărârea prevăzute la lit. a) şi b) se adoptă cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţie”.

În legătură cu sugestia că, pentru adoptarea legii privind referendumul constituţional, majoritatea trebuie să fie de două treimi, se arată că aceasta este neîntemeiată. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, majoritatea de două treimi este prevăzută numai pentru adoptarea de către Parlament a legii de revizuire a Constituţiei, aşa încât ea “nu poate fi extrapolată şi la referendum, care, potrivit art. 72 alin. (3) lit. c) şi art. 72 alin. (1) din Constituţie, se adoptă cu majoritatea absolută a voturilor”.

G. Obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (2) şi ale art. 18, care reglementează operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului numai potrivit Legii nr. 70/1991 privind alegerile locale şi Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, fără să enumere şi Legea nr. 69/1992 privind alegerea Preşedintelui României, este considerată ca fiind parţial întemeiată. Temeiul îl constituie “un principiu de simetrie juridică cu valoare constituţională”, potrivit căruia, “cât timp alegerea Preşedintelui se face pe un temei distinct de cel al Parlamentului”, nu se justifică să nu fie luată în considerare, la referendumul pentru demiterea Preşedintelui, legea în baza căreia el a fost ales. Ipotetic, Legea nr. 68/1992 ar putea fi modificată, dacă se adoptă scrutinul uninominal, “ceea ce ar implica şi revizuirea soluţiei legislative, cuprinsă în Legea nr. 69/1992, care reglementează alegerea Preşedintelui României”. Pentru aceste considerente este mult mai justificată aplicarea Legii nr. 62/1992. “Dar tocmai pe acest motiv nu se justifică amendarea art. 17 alin. (2), care se referă exclusiv la listele electorale permanente”.

H. Propunerea cuprinsă în critica de neconstituţionalitate privind art. 30 alin. (2) al legii este parţial întemeiată, şi anume “în ceea ce priveşte dreptul Preşedintelui României de a utiliza mijloacele de exprimare publică în perioada premergătoare referendumului privind demiterea sa”. Însă, în cadrul campaniei prezidenţiale, “chiar preşedintele în funcţie are numai calitatea de candidat”. Dispoziţiile legale criticate, referindu-se la cetăţeni, nu exclud pe nimeni.

Ţinându-se seama de principiul că, în cadrul unei competiţii electorale, cum este şi referendumul, autorităţile publice au menirea să asigure numai prestaţiile de serviciu necesare, însă “nu pot participa ca actori politici implicaţi în susţinerea unor opinii sau puncte de vedere şi că preşedintelui suspendat, supus procedurii de demitere prin referendum, trebuie să i se asigure dreptul constituţional la apărare”, se consideră justificată obiecţia vizând exercitarea acestui drept.

I. Obiecţia referitoare la dispoziţiile art. 45 alin. (1) din lege nu este întemeiată, deoarece “opţiunea politică a legiuitorului de a se anula referendumul pentru fraudă numai la sesizarea partidelor şi a alianţelor acestora nu este neconstituţională”. Regimul sancţionării fraudelor electorale trebuie să fie acelaşi atât în cazul referendumului, cât şi în cazul alegerilor generale sau prezidenţiale. Se invocă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în care s-a statuat că în situaţii similare soluţiile nu trebuie să fie diferite. Or, se apreciază că, atât potrivit Legii nr. 68/1992, cât şi potrivit Legii nr. 69/1992, “sesizarea în caz de fraudă electorală reprezintă un drept acordat tot partidelor politice”.

Soluţia legislativă criticată “are în vedere impactul politic major pe care îl produce anularea alegerilor, în cazul de faţă a referendumului”, spre a evita ca pentru vina celor care au săvârşit frauda să fie sancţionaţi cei care alcătuiesc marea majoritate a votanţilor. Dacă s-ar accepta soluţia propusă, s-ar crea în mod evident o discriminare neconstituţională.

În punctul de vedere al Guvernului, transmis prin Adresa nr. 5/2.253/RV din 20 aprilie 1999, se arată următoarele:

A. Obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din lege nu este întemeiată, întrucât nu poate constitui un motiv de neconstituţionalitate enumerarea domeniilor ce fac obiectul referendumului într-o altă ordine decât cea stabilită în Constituţie. Ordinea enumerării lor în Constituţie este o chestiune de sistematizare a normelor.

Nu se poate reţine că este neconstituţională nici formularea conţinutului dispoziţiilor lit. a), b) şi c), deoarece “enumerarea generică a domeniilor ce fac obiectul referendumului este suficientă şi nici pe departe neconstituţională, astfel încât să se impună reformularea acestora”. Reformularea textelor în sensul propus nu se justifică şi pentru motivul că la art. 6 alin. (1), art. 8 şi art. 11 sunt prevăzute condiţiile privind organizarea şi desfăşurarea referendumului pentru revizuirea Constituţiei, pentru demiterea Preşedintelui României şi pentru probleme de interes naţional.

B. Obiecţia formulată la art. 6 alin. (1) din lege nu este întemeiată, însă propoziţia finală, şi anume “iar organizarea şi desfăşurarea referendumului se stabilesc prin lege”, este redactată deficitar. Prevederea legală citată se referă la stabilirea prin lege a organizării “unui referendum cu privire la una dintre problemele menţionate la art. 2 alin. (1) din Constituţie”. Pentru această interpretare, în sensul redactării deficitare a textului citat, “pledează” şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) din lege, potrivit cărora “Referendumul naţional şi referendumul local se organizează şi se desfăşoară potrivit prevederilor prezentei legi”, iar legea în discuţie a fost votată cu procedura prevăzută la art. 74 alin. (1) din Constituţie.

C. Obiecţia vizând dispoziţiile art. 9 nu este întemeiată, întrucât dispoziţiile legale atacate “au un caracter tehnic” şi se referă la întrebarea trecută pe buletinul de vot privind demiterea Preşedintelui, în timp ce dispoziţiile art. 95 din Constituţie reglementează procedura suspendării sale din funcţie.

Propunerea de reformulare a întrebării de pe buletinul de vot nu poate fi primită, deoarece Curtea Constituţională nu poate reformula textele legale, ci poate, în temeiul dispoziţiilor art. 145 alin. (1) din Constituţie, să trimită legea Parlamentului spre reexaminare, atunci când constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, potrivit art. 144 lit. a) din legea fundamentală. Se mai arată că numai Parlamentul are competenţa exclusivă de reformulare a textelor legale.

D. Obiecţia privind dispoziţiile art. 11 alin. (2) din lege nu este fondată. Ea ridică o chestiune de tehnică legislativă şi nu de constituţionalitate. În raport cu prevederile cuprinse la art. 11 alin. (1), propoziţia “iar iniţierea sa are un caracter facultativ” este superfluă.

Propunerea formulată prin obiecţie, referitoare la organizarea unui referendum după adoptarea unei măsuri, este justificată, pentru că nu există nici un impediment ca Preşedintele României să ceară poporului să se pronunţe cu privire la probleme de interes naţional, care să se refere la o măsură luată. Dispoziţiile cuprinse la art. 11 alin. (2) sunt neconstituţionale în raport cu cele ale art. 2 alin. (1) din Constituţie.

E. Obiecţia privind art. 12 alin. (1) lit. B.h) este întemeiată, întrucât, în baza dispoziţiilor art. 90 din Constituţie, “Preşedintele României poate cere poporului să îşi exprime prin referendum voinţa cu privire la probleme de interes naţional şi nu Parlamentului”, chiar dacă este obligatorie consultarea acestuia.

F. Obiecţia referitoare la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) nu este întemeiată. Nu se poate reţine că aceste prevederi legale sunt neconstituţionale, întrucât dispoziţiile art. 74 alin. (3) lit. c) din Constituţie nu se referă la stabilirea prin lege organică a obiectului şi a datei referendumului, ci la reglementarea printr-o astfel de lege a organizării şi desfăşurării referendumului.

G. Obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (1) şi (2) şi ale art. 18 din lege nu este fondată. Între aceste dispoziţii şi cele ale art. 95 din Constituţie, care reglementează procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României, nu există nici o legătură, dispoziţiile legale fiind constituţionale.

H. Propunerea cuprinsă în obiecţia de neconstituţionalitate este o problemă de ordin redacţional, iar nu de neconstituţionalitate, deoarece prevederile art. 90 şi ale art. 146 alin. (1) din Constituţie nu sunt incidente. De altfel, dispoziţiile art. 30 alin. (2) permit Preşedintelui României să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o discriminare, prin orice mijloc de comunicare publică prevăzut de lege.

I. Obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din lege este neîntemeiată. Se susţine că “dispoziţiile cuprinse în art. 144 lit. d) şi g) din Constituţie, ce se pretind a fi încălcate, sunt … dispoziţii de principiu, modalităţile concrete prin care Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui, respectiv a celor pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului fiind prevăzute, detaliat, în Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României şi în Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului”. Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 69/1992, se arată în continuare, în situaţia în care se anulează alegerile, “Curtea Constituţională acţionează tot la cererea partidelor, a formaţiunilor politice şi a candidaţilor care au participat la alegeri, procedura fiind similară în cazul referendumului”.

Curtea Constituţională reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională exercită controlul de constituţionalitate asupra legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea unor subiecte expres şi limitativ determinate, printre care figurează şi Preşedintele României.

În ceea ce priveşte legalitatea sesizării, Curtea constată că Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului nu a fost promulgată. De aceea nu există impedimente constituţionale sau legale pentru realizarea controlului de constituţionalitate.

Potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, “Legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire”. În lumina acestor prevederi, atribuţia Preşedintelui de a promulga legea îl implică pe acesta în relaţii specifice cu Parlamentul, relaţii care depăşesc însă cadrul controlului de constituţionalitate a legilor, realizat de Curtea Constituţională în baza art. 144 lit. a) din Constituţie şi a art. 17 – 20 din Legea nr. 47/1992.

II. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, formulate de către Preşedintele României, Curtea Constituţională reţine următoarele:

A. În ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 2 alin. (1):

Art. 2 alin. (1) din lege prevede: “Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la:

a) revizuirea Constituţiei;

b) demiterea Preşedintelui României;

c) probleme de interes naţional.”

Obiecţia adusă alin. (1) al art. 2 din lege se referă la faptul că “Ordinea propusă prin legea votată de Parlament contravine celei stabilite prin art. 90, art. 95 alin. (3) şi prin art. 147 alin. (3) din Constituţia României”. Se consideră că “pentru simetria structurii legii de faţă (a referendumului) cu textul constituţional se impune o reformulare a lit. a), b) şi c) ale art. 2 alin. (1) din lege, în următoarea ordine:

a) pentru probleme de interes naţional, la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului;

b) în caz de suspendare din funcţie a Preşedintelui, pentru aprobarea demiterii acestuia;

c) pentru aprobarea propunerii de revizuire a Constituţiei, adoptate de Parlament”.

Examinând această obiecţie, Curtea constată că art. 90 şi art. 95 alin. (3) din Constituţie fac parte din capitolul II (art. 80 – 100), care reglementează rolul şi funcţiile Preşedintelui României.

Art. 90 prevede: “Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.”

Art. 95 din Constituţie reglementează suspendarea din funcţie a Preşedintelui, statuând la alin. (3): “Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.”

Art. 147 din Constituţie priveşte procedura de revizuire a Constituţiei, prevăzând la alin. (3) că: “Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”

Curtea observă că, astfel cum este formulată, obiecţia nu priveşte un aspect de constituţionalitate, ci are în vedere sistematizarea reglementării, pentru asigurarea simetriei structurii legii în raport cu textul constituţional, referindu-se aşadar la un aspect de tehnică legislativă. Potrivit competenţei sale, Curtea Constituţională, în exercitarea controlului de constituţionalitate, se pronunţă numai asupra înţelesului legii contrar Constituţiei, în conformitate cu art. 2 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992. De aceea, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că “sistematizarea unei dispoziţii legale într-un act normativ constituie o problemă de tehnică legislativă, nu de constituţionalitate” (de exemplu, prin Decizia nr. 37/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996). Dacă instanţa de control constituţional ar proceda, ea însăşi, la restructurarea textului legal supus controlului, în raport cu cerinţele de tehnică legislativă, şi-ar depăşi competenţa, substituindu-se astfel legiuitorului, singurul în drept să stabilească forma finală a actului normativ, întrucât “Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării” [art. 58 alin. (1) din Constituţie].

De altfel, Curtea constată că actuala redactare a art. 2 alin. (1) din lege respectă ordinea valorilor consacrate de Constituţie.

B. A doua obiecţie cu care Preşedintele României sesizează Curtea Constituţională se referă la art. 6 alin. (1) din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

Potrivit art. 6 alin. (1), “Iniţiativa şi procedura revizuirii Constituţiei sunt supuse normelor prevăzute la art. 146 şi 147 din Constituţie, iar organizarea şi desfăşurarea referendumului se stabilesc prin lege”. Acest text se înscrie în capitolul II “Organizarea referendumului naţional”, secţiunea 1 “Referendumul privind revizuirea Constituţiei”. Obiecţia priveşte teza finală a alin. (1) al art. 6: “Organizarea şi desfăşurarea referendumului se stabilesc prin lege”. Motivarea obiecţiei se axează pe necesitatea corelării textului cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie, text care, stabilind categoriile de legi, statuează că organizarea şi desfăşurarea referendumului se reglementează prin lege organică. Având în vedere prevederile art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie – se susţine în obiecţia adresată Curţii – apare necesară completarea textului în sensul: “…iar organizarea şi desfăşurarea referendumului se stabilesc prin lege organică” (sau “în baza prezentei legi)”. Se arată că, în absenţa acestei precizări exprese, prin “lege” s-ar înţelege lege ordinară, ceea ce ar contraveni textului constituţional.

Analizând această obiecţie, Curtea constată că, astfel cum este formulată, aceasta conţine atât o critică de ordin formal – propunând o variantă de text legislativ -, cât şi o critică de ordin material, susţinându-se că există o contradicţie a textului, în actuala redactare, cu o normă constituţională. În măsura în care legiuitorul a avut în vedere, prin art. 6 alin. (1) teza finală, ca organizarea şi desfăşurarea referendumului, în cazul revizuirii Constituţiei, să se stabilească prin lege, înţelegându-se faptul că această lege ar fi una ordinară, este evident că textul ar veni în contradicţie cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie.

Trebuie însă ca dispoziţiile art. 6 alin. (1) să fie interpretate în mod sistematic, în raport cu economia întregului act normativ. Astfel Curtea constată că, în cadrul dispoziţiilor generale ale Legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, legiuitorul a introdus o normă cu caracter de principiu, prin art. 5 alin. (1), care prevede: “Referendumul naţional şi referendumul local se organizează şi se desfăşoară potrivit prevederilor prezentei legi.” Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este lege organică, necontestându-se că ea a fost adoptată de Parlament cu cvorumul necesar acestei categorii de legi, iar întreaga materie a organizării şi desfăşurării referendumului – deci şi cea privind revizuirea Constituţiei – este reglementată potrivit prevederilor acestei legi, astfel cum se statuează prin art. 5 alin. (1).

În această lumină, nu se poate observa o contradicţie între textul legal criticat şi art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte constituţionalitatea unei legi prin care, în viitor, s-ar stabili organizarea unui referendum în vederea revizuirii Constituţiei, Curtea constată că aceasta este o problemă distinctă de aceea a constituţionalităţii Legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, astfel încât nu face obiectul controlului de constituţionalitate realizat prin prezenta decizie. În plus, calificarea unei legi ca fiind organică se realizează prin dispoziţiile Constituţiei, iar nu prin prevederile unei alte legi, precum, de exemplu, Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

C. A treia critică se referă la art. 9 teza finală din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, care conţine întrebarea ce ar urma să figureze pe buletinul de vot, în cazul referendumului organizat pentru demiterea Preşedintelui. Textul legal ce face obiectul criticii are următoarea redactare: “Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”. Şi în acest caz obiecţia cu care a fost sesizată Curtea propune un text îmbunătăţit al articolului, şi anume: “Sunteţi de acord cu propunerea Parlamentului ca Preşedintele României să fie demis din funcţie?”. Cerinţa perfecţionării textului rezultă, astfel cum se precizează în obiecţie, din necesitatea formulării întrebării în mod explicit şi simetric aceleia înscrise în art. 7 alin. (1) din lege. “O întrebare generală, care să nu facă referire la o propunere a Parlamentului, ar încălca limitele prevăzute la art. 95 din Constituţie”, se conchide în sesizarea de neconstituţionalitate.

Examinând această susţinere, Curtea constată că art. 7 alin. (1) din lege formulează conţinutul întrebării de pe buletinul de vot, în cazul referendumului pentru revizuirea Constituţiei, în felul următor: “Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?”.

Curtea reţine, de asemenea, că iniţiativa revizuirii Constituţiei o pot avea: Preşedintele României, la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.

Art. 147 alin. (1) din Constituţie prevede: “Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.” Întrucât proiectul sau propunerea de revizuire este adoptată de Parlament, iar revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, legiuitorul a considerat că este legitim ca, în conţinutul întrebării adresate participanţilor la vot, să se indice autoritatea care a aprobat proiectul sau propunerea de revizuire. În cazul demiterii Preşedintelui, care, de fapt, este o revocare populară, Parlamentul nu poate să facă o asemenea propunere de demitere, întrucât Preşedintele, fiind ales de popor, iar nu de Parlament, nu răspunde în faţa Parlamentului, ci în faţa corpului electoral care l-a ales prin vot universal.

Art. 95 din Constituţie prevede, la alin. (1), că “În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor…”, iar la alin. (3): “Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.” Suspendarea Preşedintelui constituie, în această lumină, procedura premergătoare şi obligatorie pentru o eventuală sancţionare a Preşedintelui de către electorat, iar nu de către Parlament.

Astfel fiind, Curtea constată constituţionalitatea textului de lege criticat prin obiecţia formulată.

D. A patra critică se referă la art. 11 alin. (2) din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, care are următorul conţinut: “Referendumul asupra problemelor de interes naţional se organizează anterior luării unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ, iar iniţierea sa are caracter facultativ.”

Se consideră că, întrucât atât iniţiativa referendumului, cât şi decizia organizării acestuia (prin decret) aparţin şefului statului, finalul frazei art. 11 alin. (2) apare inutil şi introduce o sintagmă nouă – “referendum …facultativ” -, ceea ce excede cadrului constituţional. Totodată art. 11 alin. (2) din lege prevede organizarea referendumului asupra unor probleme de interes naţional (numai) “anterior” luării unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ. Această prevedere este considerată restrictivă, venind în contradicţie cu litera şi spiritul Constituţiei. “Din moment ce – se arată în sesizare -, conform art. 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea aparţine poporului, nu există nici un impediment constituţional ca Preşedintele României să ceară poporului să se pronunţe asupra unei probleme de interes naţional, la care se referă o măsură deja luată, dacă, după luarea acesteia, se consideră că o mare parte a populaţiei o consideră inacceptabilă.”

D.1. În ceea ce priveşte prima critică, referitoare la caracterul superfluu al sintagmei “referendum facultativ”, Curtea constată că, astfel cum este formulată, obiecţia priveşte redactarea textului, considerată ca fiind nesatisfăcătoare. Legea nu atribuie însă Curţii Constituţionale competenţa de a îndrepta erorile de redactare şi, în consecinţă, de a da o altă formulare textelor de lege supuse controlului.

De aceea, în legătură cu această critică nu se poate reţine un aspect de neconstituţionalitate.

D.2. Cu privire la cea de-a doua critică adusă prevederilor art. 11 alin. (2) Curtea reţine că aceasta se referă la iniţierea referendumului asupra unor probleme de interes naţional, realizată de către Preşedintele României. Prin obiecţia formulată se susţine că, astfel cum este redactat textul, acesta contravine dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Constituţie, deoarece limitează posibilitatea iniţierii de către Preşedinte a referendumului numai la situaţia în care acesta se organizează anterior luării unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ.

Examinând această susţinere, Curtea constată că expresia “anterior luării unor măsuri” din textul art. 11 alin. (2) este neconstituţională, dar nu în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie, ci în raport cu prevederile art. 90 din Constituţie. Curtea consideră că prin această formulare se creează premisele îngrădirii exerciţiului unui drept constituţional al Preşedintelui şi se adaugă o condiţie inexistentă în textul art. 90 din Constituţie, care prevede:

“Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să îşi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.”

În lumina acestor prevederi, consultarea Parlamentului este, în toate cazurile, obligatorie. Constituţia nu condiţionează însă, prin raportare la o anumită perioadă, iniţierea de către Preşedinte a acestei forme de consultare populară asupra unor probleme de interes naţional. De aceea formularea din lege (şi anume: “anterior luării unei măsuri”) constituie o îngrădire legală în exercitarea de către Preşedinte a dreptului său constituţional, venind astfel în contradicţie cu prevederea constituţională.

Dreptul constituţional al Preşedintelui de a recurge la referendum nu îi poate conferi însă acestuia posibilitatea legiferării, întrucât, în conformitate cu voinţa Constituantului român, Preşedintele nu poate iniţia un “referendum legislativ”, ci numai un “referendum consultativ”. Aceasta rezultă cu claritate din prevederile art. 58 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legislativă.

E. Următoarea critică formulată în sesizarea Preşedintelui României vizează prevederile art. 12 alin. (1) lit. B.h) din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

Art. 12 alin. (1), enumerând problemele de interes naţional în legătură cu care, în sensul art. 11, Preşedintele poate cere poporului să îşi exprime voinţa, prevede la lit. B.h): “alte probleme propuse Parlamentului de către Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale.”

Obiecţia consideră că “textul contravine art. 90 din Constituţie, potrivit căruia Preşedintele propune (“cere”) poporului să se pronunţe asupra unor probleme de interes naţional, şi nu Parlamentului…”.

Curtea constată că această critică este îndreptăţită.

Astfel cum rezultă din art. 90 din Constituţie, procedura referendumului iniţiat de Preşedinte cu privire la “probleme de interes naţional” presupune două etape succesive, astfel:

– consultarea Parlamentului, care, în Camere reunite, adoptă o hotărâre, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor;

– consultarea poporului, care îşi exprimă voinţa cu privire la problemele de interes naţional ce îi sunt supuse de către Preşedinte.

În raport cu această reglementare constituţională, dispoziţia legală criticată reprezintă o îngrădire a dreptului Preşedintelui, prin obligarea acestuia, conform art. 12 alin. (1) lit. B.h) din lege, de a propune Parlamentului ce anume “alte probleme” urmează să constituie, în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale, obiect al referendumului pe care intenţionează să îl iniţieze. În realitate, Preşedintele este singurul îndreptăţit să stabilească “problemele de interes naţional” asupra cărora poate cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum.

Deşi obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată, în sensul celor arătate mai sus, Curtea nu se poate pronunţa în legătură cu textul alternativ propus în sesizare, considerat în cuprinsul obiecţiei ca fiind corespunzător în raport cu dispoziţiile constituţionale, întrucât redactarea finală este atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie.

F. O altă critică se referă la prevederile art. 15 alin. (1) din lege, care prevede: “Obiectul şi data referendumului naţional se stabilesc după cum urmează:

a) prin lege, în cazul referendumului privind revizuirea Constituţiei, cu respectarea art. 147 alin. (3) din Constituţie;

b) prin hotărâre a Parlamentului, în cazul referendumului privind demiterea Preşedintelui României, cu respectarea art. 95 alin. (3) din Constituţie;

c) prin decret al Preşedintelui României, în cazul referendumului cu privire la probleme de interes naţional.”

Obiecţia formulată se referă la prevederile cuprinse la lit. a) şi b) şi consideră că: “Prin această formulare apar aplicabile prevederile art. 74 alin. (2) din Constituţie, respectiv adoptarea fie a legii, fie a hotărârii, cu majoritatea membrilor prezenţi din fiecare Cameră. Aceasta ar contrazice art. 72 alin. (2) lit. c) din Constituţie, conform căruia organizarea (inclusiv obiectul) şi desfăşurarea (inclusiv data) referendumului se reglementează prin lege organică.”

Examinând această susţinere, Curtea constată mai întâi că, în realitate, nu este vorba despre art. 72 alin. (2) lit. c), ci despre art. 72 alin. (3) lit. c). De asemenea, Curtea constată că, potrivit acestei susţineri, obiectul referendumului naţional este inclus în sfera normelor care reglementează organizarea acestuia, iar data referendumului, în sfera celor care privesc desfăşurarea sa.

Curtea nu observă însă că o atare concluzie ar reieşi din textul legii. Ipoteza avută în vedere de legiuitor, prin conţinutul art. 15 alin. (1), este aceea a stabilirii obiectului şi a datei referendumului, distinct de reglementarea privind organizarea şi desfăşurarea lui. Tipurile de referendum, ca obiect generic al consultării populare, sunt stabilite de lege în conformitate cu dispoziţiile constituţionale. Aceste tipuri sunt: referendumul naţional constituţional, care are ca obiect revizuirea Constituţiei, referendumul naţional, care are ca obiect demiterea Preşedintelui şi referendumul naţional iniţiat de Preşedinte asupra unor probleme de interes general. Prin lege, hotărâre a Parlamentului şi, respectiv, decret al Preşedintelui României se vor stabili, pentru fiecare caz în parte, obiectul şi data desfăşurării referendumului. În acest scop, legea şi hotărârea Parlamentului vor fi adoptate cu respectarea art. 147 alin. (3) şi, respectiv, a art. 95 alin. (3) din Constituţie, astfel cum statuează art. 15 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Desigur, trimiterea la art. 95 alin. (3) din Constituţie include şi dispoziţiile celorlalte două alineate ale aceluiaşi articol, cu toate consecinţele constituţionale aferente, rezultate din această includere.

Faţă de cele de mai sus Curtea nu reţine în acest caz un motiv de neconstituţionalitate.

G. O altă critică are în vedere art. 17 alin. (1) şi (2) şi art. 18 din lege, care, reglementând operaţiunile de desfăşurare a referendumului, se referă la Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi la Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale, cu omiterea însă a Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, ceea ce, se susţine, ar contraveni dispoziţiilor art. 95 din Constituţie.

Art. 17 alin. (1) din Legea pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului prevede: “Operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului au loc în circumscripţiile electorale şi la secţiile de votare organizate potrivit prevederilor Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, respectiv ale Legii nr. 70/1991 privind alegerile locale, republicată, pe baza copiilor de pe listele electorale permanente, a listelor electorale speciale şi a celorlalte liste electorale prevăzute de lege.”

În continuare, legea dispune că reactualizarea listelor electorale permanente şi afişarea acestora se realizează, de asemenea, potrivit prevederilor Legii nr. 68/1992 şi Legii nr. 70/1991.

Examinând această susţinere, Curtea constată că, într-adevăr, alegerea Preşedintelui se realizează în baza altei reglementări legale decât aceea privind alegerea Parlamentului, şi anume, pe baza Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României. Trebuie remarcat însă că Legea nr. 69/1992 face trimitere la dispoziţiile legale privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în ceea ce priveşte organizarea birourilor electorale ale secţiilor de votare, imprimarea buletinelor de vot, utilizarea numai a semnelor electorale stabilite în cadrul alegerilor pentru cele două Camere etc. Astfel art. 7 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României prevede în mod expres: “Birourile electorale ale secţiilor de votare îndeplinesc, în mod corespunzător, atribuţiile ce le revin, potrivit legii, pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.”

Într-o atare lumină, întrucât aceste prevederi legale nu au fost modificate sau abrogate, Curtea nu poate constata un aspect de neconstituţionalitate a textelor legale criticate prin obiecţia cu care a fost sesizată.

Desigur însă că, în măsura în care în viitor această dublă întrebuinţare a unor instrumente tehnice utilizate în operaţiunile pentru desfăşurarea alegerilor ar dispărea, prin instituirea unor sisteme de vot diferite în ceea ce priveşte alegerea Parlamentului şi, respectiv, a Preşedintelui României, va trebui ca operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului privind demiterea Preşedintelui să se realizeze potrivit reglementărilor referitoare la alegerea Preşedintelui – acesta fiind sensul art. 17 alin. (1) din Legea pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului.

H. Următoarea critică se referă la prevederile art. 30 alin. (2) din lege, conform cărora: “În campania pentru referendum, partidele politice şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nici o discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice şi prin mijloace de informare în masă.”

Critica adusă textului priveşte faptul că Preşedintele României, nefiind cuprins în această enumerare, nu poate uza, la rândul său, de acest drept, deşi este participant, în calitate de Preşedinte, la referendum. De aceea, în obiecţia înaintată Curţii se propune, pentru înlăturarea acestei discriminări, un text nou, şi anume: “Preşedintele României poate uza de acest drept, inclusiv în cazul suspendării sale din funcţie, în condiţiile art. 95 din Constituţie şi ale art. 15 – 17 din Legea nr. 69/1992.”

Examinând textul criticat, Curtea constată mai întâi că, astfel cum este redactat în prezent, art. 30 alin. (2) nu îl exclude pe Preşedinte de la exercitarea vreunui drept. De aceea, în timpul campaniei pentru referendum, Preşedintele, la fel ca şi cetăţenii sau partidele politice, are dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber, fără nici o discriminare.

De asemenea, Curtea mai constată că, de altfel, nu intră în competenţa sa formularea unei alte redactări a textului legal controlat, astfel cum rezultă din art. 58 alin. (1) din Constituţie.

Aşa fiind, Curtea nu reţine un motiv întemeiat de neconstituţionalitate, în concordanţă cu obiecţia formulată.

I. Ultima critică de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 45 alin. (1) din lege, care prevăd: “Curtea Constituţională, la cererea motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază partidele sau alianţele acestora, anulează referendumul naţional, în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă.” Se consideră că în această redactare “textul contrazice art. 144 lit. g) din Constituţie, care dă dreptul Curţii Constituţionale să vegheze la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi să confirme rezultatele acestuia, precum şi dispoziţiile prevăzute de acelaşi articol [144 lit. d)], potrivit căruia Curtea Constituţională are atribuţia generală de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea (deci şi pentru demiterea) Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului”. Întrucât nici una dintre aceste dispoziţii constituţionale nu condiţionează exercitarea atribuţiilor Curţii de vreo sesizare, se impune ca, în cazul referendumului, Curtea să se sesizeze din oficiu şi să anuleze referendumul, în condiţiile în care constată că procedura pentru organizarea şi desfăşurarea acestuia a fost încălcată.

Analizând critica formulată, Curtea consideră că aceasta este întemeiată.

Art. 144 lit. g) din Constituţie statuează: “[Curtea Constituţională] veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.” Prin această formulare generală, Constituţia recunoaşte dreptul Curţii de a soluţiona acţiuni specifice contenciosului constituţional şi, de pe această poziţie, de a rezolva cererile sau sesizările care privesc eventualele abateri de la regulile şi procedurile referendare. Nu este însă mai puţin adevărat că în sfera dreptului ce îi este conferit prin Constituţie de “a veghea” la respectarea procedurilor de organizare şi desfăşurare a referendumului intră şi posibilitatea Curţii de a se autosesiza atunci când constată în mod direct sau când are informaţii (de la cetăţeni, din presă, de la organizaţii neguvernamentale etc.) în legătură cu nerespectarea acestor reguli şi proceduri. Această posibilitate este indisolubil legată de exercitarea atribuţiilor Curţii de “confirmare” a rezultatelor referendumului. În cazul constatării unor fraude care pun sub semnul îndoielii corectitudinea rezultatului referendumului, Curtea nu confirmă aceste rezultate. Semnificaţia neconfirmării, care este un act juridic cu consecinţe grave, este aceea a constatării nulităţii referendumului naţional. Pentru acest motiv Curtea nu poate fi limitată în acţiunea sa de necesitatea existenţei unei cereri din partea partidelor sau a alianţelor acestora, aşa cum, neconstituţional, statuează în prezent art. 45 alin. (1) din lege.

Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 45 alin. (1), în sensul celor de mai sus, Curtea, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, procedează la extinderea criticii de neconstituţionalitate şi asupra prevederilor art. 45 alin. (2) din lege, potrivit cărora “Cererea de anulare a referendumului naţional trebuie depusă în termen de 48 de ore de la încheierea votării, sub sancţiunea decăderii”. În mod necesar şi evident, aceste prevederi nu pot fi disociate de prevederile alineatului precedent.

În acest sens Curtea constată neconstituţionalitatea prevederilor art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, în raport cu dispoziţiile art. 144 lit. g) din Constituţie.

III. Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, Curtea constată că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 11 alin. (2), în ceea ce priveşte expresia “anterior luării unor măsuri”, dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. B.h), în ceea ce priveşte expresia “propuse Parlamentului”, precum şi dispoziţiile art. 45 din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

2. Constată că sunt constituţionale dispoziţiile art. 2 alin. (1), ale art. 6 alin. (1), ale art. 9, ale art. 11 alin. (2), în ceea ce priveşte expresia “caracter facultativ”, ale art. 15 alin. (1), ale art. 17 alin. (1) şi (2), ale art. 18 şi ale art. 30 alin. (2) din aceeaşi lege (Curtea Constituţională, Decizia nr.70 din 5 mai 1999,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  221 din 19 mai 1999).

LEGE NR. 33 DIN 16 IANUARIE 2007 PRIVIND ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA ALEGERILOR PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  28 din 16 ianuarie 2007

Potrivit art. 133 (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009) ,  (1) Reprezentanţii partidelor politice, ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, ai alianţelor politice sau electorale dintre acestea în birourile electorale nu pot primi şi nu pot exercita alte însărcinări în afara celor prevăzute de prezenta lege.

(2) Reprezentanţii partidelor politice, ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, ai alianţelor politice sau electorale dintre acestea în birourile electorale pot fi înlocuiţi, la cererea celor care i-au propus, cu aprobarea biroului electoral ierarhic superior, până în preziua votării, iar în caz de deces, îmbolnăviri sau accidente, chiar şi în ziua de referinţă, cu respectarea, după caz, a condiţiilor prevăzute la art. 14, 142, 144 şi 145.

(3) Calitatea de membru al unui birou electoral încetează de drept în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de prezenta lege. Constatarea încetării de drept a calităţii de membru al unui birou electoral se face, în termen de 48 de ore de la intervenirea cazului, de către preşedintele biroului electoral ierarhic superior, iar în cazul Biroului Electoral Central, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Art. 21 – (1) Atribuirea mandatelor de parlamentar european se face, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 20, de către Biroul Electoral Central, după cum urmează:

a) în prima etapă, Biroul Electoral Central calculează pragul electoral şi coeficientul electoral naţional şi stabileşte, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi valabil exprimate, lista partidelor politice, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice, alianţelor electorale şi candidaţilor independenţi cărora li se pot repartiza mandate;

b) în etapa a doua, se repartizează mandatele la nivelul circumscripţiei naţionale pentru listele selectate în condiţiile prevăzute la lit. a) prin metoda d’Hondt. Metoda d’Hondt de repartizare a mandatelor constă în împărţirea voturilor valabil exprimate pentru fiecare listă şi candidat independent, selectate în condiţiile prevăzute la lit. a), la 1, 2, 3, 4 … până la numărul total de mandate de repartizat, şi ierarhizarea acestor câturi în ordine descrescătoare. Numărul de mandate repartizate fiecărei liste în parte corespunde cu numărul total de câturi aferente fiecărei liste cuprinse în şirul ordonat, până la repartizarea tuturor mandatelor;

c) candidatului independent căruia i-ar reveni cel puţin un mandat i se repartizează un singur mandat, indiferent de câte mandate au rezultat din calcul. În acest caz, repartizarea celorlalte mandate se face în continuare, pentru liste sau candidaţi independenţi, cu respectarea condiţiilor prevăzute la lit. a) şi b) şi a prevederilor art. 20 alin. (1).

(2) Procesul-verbal, întocmit potrivit legii, se semnează de către preşedinte sau de locţiitorul acestuia şi de ceilalţi membri ai Biroului Electoral Central, în prezenţa cărora a fost întocmit. Lipsa semnăturii unor membri ai birourilor nu afectează valabilitatea procesului-verbal şi a alegerilor. Preşedintele menţionează motivele care au împiedicat semnarea.

(3) Biroul Electoral Central înmânează candidaţilor aleşi un certificat constatator al alegerii.

(5) Biroul Electoral Central predă Autorităţii Electorale Permanente dosarele cuprinzând listele electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare, îndosariate pe secţii de votare şi pe tipuri de liste. La sesizarea partidelor politice, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice, alianţelor electorale şi a candidaţilor independenţi care participă la alegeri, făcută în cel mult 15 zile de la data validării rezultatului alegerilor şi însoţită de probele pe care se întemeiază, Autoritatea Electorală Permanentă verifică listele electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare la care se referă sesizarea, în vederea descoperirii cazurilor în care o persoană a votat fără a avea drept de vot sau a votat de mai multe ori în aceeaşi zi de referinţă. Termenul de verificare a listelor electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare este de 6 luni de la primirea acestora. În situaţia în care Autoritatea Electorală Permanentă descoperă indicii privind săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 224, sesizează organele de urmărire penală competente.

Art. 22 – (1) Împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de vot sau de a fi ales constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Potrivit art. 221 (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009),  (1) Înscrierea cu bună ştiinţă în copia de pe lista electorală permanentă sau în copia de pe lista electorală specială a unor persoane care nu sunt înscrise în listele electorale permanente ori în listele electorale speciale constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 222* (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009) (1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului de către membrii biroului electoral al secţiei de votare ori de către alte persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Potrivit Art. 223* (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009) (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze ori să nu voteze o anumită listă de candidaţi sau un anumit candidat independent, precum şi primirea acestora de către alegător, în acelaşi scop, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

(3) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute la alin. (1) bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele partidului respectiv.

Art. 224 (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009), (1) Fapta unei persoane de a vota fără a avea drept de vot ori de a vota de două sau mai multe ori în ziua de referinţă constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 225 (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009),  (1) Utilizarea unui buletin de vot fals, introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine de vot decât cele la care are dreptul un alegător sau falsificarea prin orice mijloace a documentelor de la birourile electorale constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 226 (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009), (1) Atacul prin orice mijloace asupra localului secţiei de votare, furtul urnei sau al documentelor electorale constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 227*) (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009),  (1) Deschiderea urnelor înainte de ora stabilită pentru închiderea votării constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 228 (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009) (1) Introducerea în uz şi folosirea unui program de calculator cu vicii aparente sau ascunse, care alterează înregistrarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare, totalizează cu erori ori duce la repartizarea mandatelor în afara prevederilor prezentei legi, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 229 (introdus prin O.U.G. nr. 11/2009, publicată în M.Of. Nr. 134 din 4 martie 2009),  (1) Introducerea de date, informaţii sau proceduri care duc la alterarea sistemului informatic naţional constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, pe rolul Curții Constituționale  s-a aflat soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 29 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, excepţie ridicată de Alexandru Mureşan în Dosarul nr. 249/1.752/2010 al Judecătoriei Jibou.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, susţinând că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European a fost emisă cu încălcarea de către Guvern a dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât nu a existat la acea dată o situaţie extraordinară, a cărei reglementare nu putea fi amânată, iar puterea executivă nu a distins între urgenţa şi necesitatea reglementării. De asemenea, apărătorul autorului excepţiei susţine că reglementarea infracţiunii prevăzute la art. 224 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 a reprezentat un abuz al puterii executive în folosirea mijloacelor de drept penal, ce încalcă principiul proporţionalităţii dintre modalitatea de incriminare şi pericolul social al faptei.

În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 224 alin. (1) din Legea nr. 33/2007, în conformitate cu care acestea ar contraveni principiului minimei intervenţii, Curtea constată că incriminarea ca infracţiuni a faptelor ce prezintă un anumit grad de pericol social ţine de politica penală a statului, iar stabilirea acesteia este de competenţa legiuitorului.

Curtea Constituțională constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 249/1.752/2010, Judecătoria Jibou a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, aprobată cu modificări prin Legea nr. 303/2009.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de inculpatul Alexandru Mureşan într-o cauză având ca obiect săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 224 alin. (1) din Legea nr. 33/2007, ce are ca element material alternativ al laturii obiective fapta de a vota săvârşită de două sau mai multe ori în ziua de referinţă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) cu privire la principiul separaţiei şi al echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 23 alin. (12) referitoare la stabilirea şi aplicarea pedepselor în condiţiile şi în temeiul legii, ale art. 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 115 alin. (4) referitor la adoptarea ordonanţelor de urgenţă.

În acest sens autorul arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 303/2009, a fost emisă de Guvern cu încălcarea condiţiilor de constituţionalitate extrinsecă prevăzute la art. 115 alin. (4) din Constituţie – neexistând o situaţie extraordinară cu caracter obiectiv care să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă în cauză – printr-o arogare neconstituţională de către Guvern a puterii legislative, fapt ce constituie o imixiune a acestuia în sfera atribuţiilor puterii legislative, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat, prevăzut la art. 1 alin. (4) din Constituţie.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, autorul arată că semnificaţia restrictivă a noţiunii de “lege” se deduce din interpretarea sistematică a acestui articol raportat la celelalte norme constituţionale şi are în vedere doar actele normative adoptate de puterea legislativă, nu şi pe cele adoptate în substituirea puterii legislative de către puterea executivă.

Autorul susţine, de asemenea, că prin dispoziţiile legale criticate legiuitorul procedează la restrângerea unor drepturi, fapt ce contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 53 alin. (1).

Referitor la pretinsa încălcare a art. 53 alin. (2) din Constituţie, autorul excepţiei susţine că, în materie penală, acesta dă forţă constituţională principiului minimei intervenţii, potrivit căruia mijloacele juridice de drept penal urmează a fi utilizate ca ultimo ratio, principiu încălcat de către legiuitor prin reglementarea ca infracţiune a faptei prevăzute la art. 224 alin. (1) din Legea nr. 33/2007.

Judecătoria Jibou apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, prevederile art. 224 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 încălcând dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), ale art. 23 alin. (12), ale art. 53 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (4).

Cu privire la încălcarea prin textul de lege criticat a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, instanţa apreciază că emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009 a reprezentat o ingerinţă a puterii executive în atribuţiile puterii legislative, imixiune ce contravine principiului separaţiei puterilor în stat.

Instanţa apreciază, de asemenea, că noţiunea de “lege”, folosită la art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (1) din Constituţie, are un sens restrictiv, referindu-se doar la actele normative ale puterii legiuitoare, motiv pentru care completarea Legii nr. 33/2007 cu art. 224 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009 contravine acestor norme constituţionale.

Judecătoria Jibou consideră totodată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009 a fost emisă cu încălcarea de către Guvern a prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, neexistând o situaţie extraordinară cu caracter obiectiv care să impună emiterea acesteia.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 53 alin. (2) din Constituţie, instanţa apreciază că critica formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi arată că, având în vedere funcţiile principale ale dreptului penal, respectiv cea preventiv-educativă şi cea sancţionatoare, incriminarea unor fapte de fraudă electorală nu încalcă principiul minimei intervenţii, cu atât mai mult cu cât votul multiplu constituie un atentat grav la valoarea socială protejată prin reglementarea acestei infracţiuni, un proces electoral neviciat fiind de esenţa unui stat democratic.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens arată că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în domeniul rezervat legilor organice, prevăzut la art. 73 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile art. 115 alin. (4) – (6) din Legea fundamentală. Este invocată astfel Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 17 februarie 1998. Se arată, de asemenea, că prin aprobarea de către Parlament, prin Legea nr. 303/2009, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009, cu respectarea dispoziţiilor art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, conţinutul acesteia a dobândit forţa juridică a unei legi. Totodată, Avocatul Poporului arată că urgenţa situaţiei, a cărei reglementare nu ar fi putut fi amânată, este motivată de legiuitor în preambulul ordonanţei de urgenţă invocate, fiind determinată de necesitatea asigurării unui proces electoral corect şi transparent, de termenul scurt rămas până la desfăşurarea alegerilor pentru membrii din România în Parlamentul European şi de disfuncţionalităţile constatate în aplicarea Legii nr. 33/2007.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie potrivit încheierii de sesizare, “art. 224 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European”. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, modificările şi completările actelor normative se încorporează în actele de bază, identificându-se cu acestea, de la data intrării lor în vigoare, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 224 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 16 ianuarie 2007, dispoziţii introduse prin art. I pct. 29 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 4 martie 2009.

Textul de lege criticat are următorul cuprins:

– Art. 224: “(1) Fapta unei persoane de a vota fără a avea drept de vot ori de a vota de două sau mai multe ori în ziua de referinţă constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 115 alin. (4) referitoare la adoptarea ordonanţelor de urgenţă, ale art. 1 alin. (4) cu privire la principiul separaţiei şi al echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 23 alin. (12) referitoare la stabilirea şi aplicarea pedepselor în condiţiile şi în temeiul legii şi ale art. 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă vizând încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă în domeniile legilor organice, prevăzute la art. 73 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile art. 115 alin. (4) – (6) din Legea fundamentală. Interdicţia Guvernului de a reglementa în aceste domenii se referă, în mod expres, numai la ordonanţele emise în temeiul legilor speciale de abilitare, în condiţiile alin. (1) – (3) ale aceluiaşi art. 115, nu şi la ordonanţele de urgenţă. (A se vedea în acest sens Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, Decizia nr. 538 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 25 iunie 2007, şi Decizia nr. 426 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 21 mai 2010.)

Cu privire la obligaţia Guvernului de a motiva situaţia extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată, ce a determinat adoptarea Ordonanţei de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, Curtea reţine că expunerea de motive a ordonanţei cuprinde motivele care au determinat adoptarea acestui act normativ, respectiv termenul foarte scurt rămas până la data desfăşurării alegerilor, deficienţele constatate în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/2007, precum şi neconcordanţa prevederilor acestei legi cu legislaţia europeană, semnalată autorităţilor româneşti de către Comisia Europeană, prin Scrisoarea nr. JLS-C3/TV sw (2007) D15221, în al căror Răspuns, înregistrat cu nr. 74.680 din 25 februarie 2008, statul român s-a angajat ca până la data desfăşurării alegerilor pentru Parlamentul European din 2009 să modifice legislaţia naţională, astfel încât aceasta să se conformeze acquis-ului comunitar. Toate aceste motive demonstrează existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu putea fi amânată.

II. 1. În privinţa incriminării unor fapte ca infracţiuni, Curtea constată că norma constituţională prevăzută la art. 23 alin. (12) vizează noţiunea de “lege” în înţelesul de act de reglementare primară, şi nu în înţeles strict formal. În acest sens, prin Decizia nr. 120 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 5 aprilie 2004, Curtea a arătat că “în ceea ce priveşte noţiunea de «lege» utilizată în Constituţie, republicată, în art. 124, potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, Curtea reţine că aceasta are în vedere un sens larg ce acoperă ansamblul dispoziţiilor normative cuprinse în Legea fundamentală şi actele normative ce formează dreptul intern. Astfel, conceputul de «lege» are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material”. De asemenea, Curtea a statuat prin numeroase decizii, pronunţate în urma controlului exercitat asupra prevederilor unor ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, constituţionalitatea normelor de reglementare a infracţiunilor prevăzute în cadrul acestor acte normative. (A se vedea în acest sens Decizia nr. 829 din 22 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 13 iulie 2010, şi Decizia nr. 605 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010.)

Având în vedere argumentele expuse anterior, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie, în privinţa reglementării prin ordonanţă de urgenţă a infracţiunii prevăzute la art. 224 alin. (1) din Legea nr. 33/2007.

2. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 224 alin. (1) din Legea nr. 33/2007, în conformitate cu care acestea ar contraveni principiului minimei intervenţii, Curtea constată că incriminarea ca infracţiuni a faptelor ce prezintă un anumit grad de pericol social ţine de politica penală a statului, iar stabilirea acesteia este de competenţa legiuitorului.

În cauza de faţă, Curtea reţine că prin incriminarea faptei de vot multiplu sunt ocrotite valori sociale importante, iar nesocotirea acestora ar prezenta un pericolul social sporit. Toate acestea demonstrează faptul că legiuitorul este îndreptăţit din punct de vedere constituţional să incrimineze aceste fapte, să impună sancţiuni penale disuasive.

Întrucât textul criticat nu încalcă art. 23 alin. (12) din Constituţie, Curtea constată că art. 53 din Constituţie, invocat de autorul excepţiei, nu are incidenţă în cauză (Curtea Constituţională, Decizia nr.619 din 12 mai 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011).

LEGE Nr. 35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008

Mai întâi notăm că pentru intrarea în vigoare a prezentei legi, facem trimitere la prevederile art. 74 şi art. 80, iar  pentru aplicarea titlului I, trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 72 şi art. 73, pentru că prevederile prezentului titlu referitoare la utilizarea cărţilor de alegător se aplică începând cu alegerile parlamentare din anul 2012 (Art. 72), iar cele referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu alegerile parlamentare din 2012 (Art. 73).

Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative selectează şi prelucrează datele privind cetăţenii cu drept de vot cuprinse în Registrul naţional de evidenţă a persoanelor, tipăreşte şi pune la dispoziţia primarilor listele electorale permanente, în două exemplare. Actualizarea listelor electorale permanente se realizează de către primarul unităţii administrativ-teritoriale împreună cu serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor. Termenul de punere la dispoziţia primarilor a listelor electorale permanente de către Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor este de 45 de zile de la data stabilirii zilei alegerilor.

În termen de 10 zile de la primirea listelor electorale permanente, potrivit prevederilor alin. (2), primarul este obligat sa pună la dispoziţia partidelor politice, a alianţelor politice şi a alianţelor electorale, la cererea şi pe cheltuiala acestora, copii de pe listele electorale permanente.

Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pune la dispoziţia primarilor, în 3 exemplare, copii de pe listele electorale permanente, care cuprind alegătorii din fiecare secţie de votare. Copiile de pe listele electorale permanente se predau de către primar, în două exemplare, pe bază de proces-verbal, preşedintelui biroului electoral al fiecărei secţii de votare, cu 3 zile înainte de data alegerilor. Un exemplar este pus la dispoziţia alegătorilor pentru consultare şi un exemplar este utilizat în ziua alegerilor. Al treilea exemplar al copiei se păstrează de către primar.

Copiile de pe listele electorale permanente se semnează de primar, de secretarul unităţii administrativ-teritoriale, de şeful serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanelor şi de şeful structurii teritoriale a Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor.

Prevederile art. 26 din lege se aplică în mod corespunzător(Art. 73).

Potrivit  art. 74 , prezentul titlu intră în vigoare la 30 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Guvernul asigură Autorităţii Electorale Permanente sediul şi mijloacele materiale şi financiare necesare bunei funcţionări. În acest sens, va prevedea în proiectul bugetului de stat sumele necesare pentru activitatea Autorităţii Electorale Permanente .

Guvernul aprobă în termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor bugetul perioadei electorale ( Art. 75).

Pe data intrării în vigoare a prezentului titlu se abrogă Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare (Art. 76).

Împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de vot sau de a fi ales constituie infracţiune potrivit art. 52 şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

Tentativa se pedepseşte.

Art. 53 – (1) Înscrierea, cu bună-ştiinţă, în copia de pe lista electorală permanentă a unor persoane care nu sunt înscrise în lista electorală constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 54 – (1) Violarea, prin orice mijloace, a secretului votului de către membrii biroului electoral al secţiei de votare ori de către alte persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 55 – (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze un anumit competitor electoral ori un anumit candidat, precum şi primirea acestora de către alegător, în acelaşi scop, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

(3) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute la alin. (1) bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele partidului respectiv.

Art. 56 – (1) Fapta unei persoane de a vota fără a avea drept de vot ori de a vota de două sau mai multe ori în ziua alegerilor constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 57 – (1) Utilizarea unei cărţi de alegător nule sau a unei cărţi de alegător false ori a unui buletin de vot fals, introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine de vot decât cele la care are dreptul un alegător sau falsificarea prin orice mijloace a documentelor de la birourile electorale constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 58 – (1) Atacul prin orice mijloace asupra localului secţiei de votare, furtul urnei sau al documentelor electorale constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 59 – (1) Deschiderea urnelor înainte de ora stabilită pentru închiderea votării constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 60 – Introducerea în uz şi folosirea unui program de calculator cu vicii aparente sau ascunse, care alterează înregistrarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare, totalizează cu erori sau duce la repartizarea mandatelor în afara prevederilor prezentului titlu, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Art. 61 – Introducerea de date, informaţii sau proceduri care duc la alterarea sistemului informaţional naţional constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5), art. 30 şi ale art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor “art. 48 alin. (17), art. 29 alin. (5) independent şi în conexiune cu art. 48 şi art. 31 raportat la art. 30 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali”, excepţie ridicată de Remus Florinel Cernea în Dosarul nr. 1/APCD/2010 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă.

La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepţiei, domnul Remus Florinel Cernea. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei.

Acesta susţine, mai întâi, că, spre deosebire de situaţia analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 61/2010, de această dată dispoziţiile art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 sunt criticate din perspectiva unei candidaturi independente la alegerile parlamentare parţiale. În esenţă, arată că textul legal menţionat anulează dreptul de a fi ales, reglementat de art. 37 din Constituţie, prin aceea că elimină candidaţii independenţi din cursa pentru alegerile parlamentare parţiale. Este firesc ca legislaţia să prevadă anumite condiţii, cu caracter restrictiv, pentru exercitarea în concret a acestui drept, dar este contrar Legii fundamentale şi actelor juridice internaţionale în această materie ca o anumită categorie de candidaţi, acceptată la alegerile generale, să fie exclusă legal şi de la bun început din etapa alegerilor parţiale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 35/2008, prin care se instituie obligaţia ca, la depunerea candidaturilor, fiecare candidat să facă dovada constituirii unui depozit în valoare de 5 salarii minime brute pe ţară, susţine că acestea conţin o condiţie mult prea restrictivă, având în vedere că nivelul acestui depozit este, pentru nivelul economic al ţării noastre, foarte ridicat, comparativ cu alte state europene. Mai mult, dat fiind modul de atribuire a mandatelor, reglementat de art. 48 din aceeaşi lege, această cerinţă operează discriminări pe criterii de avere, avantajând partidele politice în detrimentul candidaţilor independenţi. Restricţia legală nu este rezonabilă şi nici proporţională şi nu urmăreşte un scop legitim, astfel încât să fie justificată în lumina cerinţelor impuse de jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prevederile art. 30 din Legea nr. 35/2008 conţin, de asemenea, o condiţie deosebit de excesivă pentru candidaţii independenţi, şi anume aceea a depunerii unor liste de semnături ale susţinătorilor provenind de la minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează. Or, Codul bunelor practici electorale, elaborat de Comisia pentru Democraţie prin Drept – Comisia de la Veneţia -, prevede un număr necesar de semnături cel mult egal cu 1% din totalul alegătorilor. În sfârşit, se mai susţine că atât opinia instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională, cât şi a Avocatului Poporului nu conţin argumente solide în sensul respingerii excepţiei. Prin urmare, solicită admiterea acesteia şi depune concluzii scrise.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei, deoarece, în realitate, autorul acesteia urmăreşte modificarea dispoziţiilor legale criticate în sensul introducerii candidaţilor independenţi în cursa pentru alegerile parlamentare parţiale şi diminuarea atât a valorii depozitului necesar a fi constituit de fiecare candidat, cât şi a numărului de semnături necesare unui candidat independent la depunerea candidaturii sale. Textele de lege criticate exprimă opţiunea legiuitorului în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de exercitare a dreptului de a fi ales şi de organizare a alegerilor parlamentare, în acord cu prevederile internaţionale în materie, inclusiv cu recomandările din Codul bunelor practici în materie electorală, invocat. Apreciază că sunt respectate drepturile constituţionale pretins încălcate, cum ar fi dreptul de a fi ales şi principiul suveranităţii, astfel cum a arătat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 61/2010.

Curtea, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 7 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1/APCD/2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor “art. 48 alin. (17), art. 29 alin. (5) independent şi în conexiune cu art. 48 şi art. 31 raportat la art. 30 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali”.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Remus Florinel Cernea într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de acesta împotriva Deciziei nr. 4 din 6 aprilie 2010 a Biroului Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti – Circumscripţia Electorală nr. 42 privind respingerea candidaturii domnului Cernea Remus Florinel, candidat independent pentru funcţia de deputat în Colegiul uninominal nr. 19 al Circumscripţiei electorale nr. 42 la alegerile parţiale pentru Camera Deputaţilor din 25 aprilie 2010.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008, candidaţii independenţi nu pot participa la alegerile parţiale pentru Camera Deputaţilor sau Senat, situaţie care prejudiciază grav drepturile electorale ale cetăţenilor români şi loveşte principiul organizării unor alegeri libere şi corecte. Nu există un interes public pentru a limita accesul candidaţilor independenţi în Parlament, singurul scop al acestei reglementări constând în menţinerea monopolului partidelor parlamentare, cu consecinţa vicierii procesului electoral şi a discriminării celorlalţi competitori electorali, cu diverse oferte şi opinii politice. Condiţiile restrictive de înregistrare a unei candidaturi pentru alegerile parlamentare parţiale sunt de natură să excludă competiţia electorală, afectează caracterul liber şi corect al alegerilor şi, astfel, golesc de conţinut dreptul de a fi ales prevăzut de Constituţie. O astfel de condiţie, care impune un prag electoral ce nu poate intra în discuţie în cazul independenţilor, nu mai este întâlnită în niciun sistem electoral dintr-un stat democratic, membru al Uniunii Europene.

Dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 35/2008, “atât ca articol independent, cât şi în conexiune cu art. 48 din lege, care stabileşte modalitatea de atribuire a mandatelor de parlamentar”, contravin prevederilor art. 4 alin. (2) din Constituţie, deoarece condiţionează exercitarea dreptului de a fi ales pe criterii de avere. Astfel, la depunerea candidaturilor, fiecare candidat (partid politic, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale sau candidat independent) trebuie să facă dovada constituirii unui depozit cu valoare de 5 salarii minime brute pe ţară, echivalentul a 3.000 RON. Această sumă este cea mai mare cerută în vreun stat membru al Uniunii Europene şi este deosebit de mare, având în vedere nivelul scăzut de venit al cetăţenilor români faţă de alte state ale Uniunii. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, că, în virtutea prevederilor art. 19 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, “exercitarea libertăţilor poate fi supusă anumitor limitări ce trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare, printre altele, apărării securităţii naţionale sau ordinii publice”. Or, condiţia impusă de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 35/2008, de natură restrictivă, nu răspunde vreunei necesităţi de acest fel şi nici nu este rezonabilă. Mai mult, art. 29 alin. (7) prevede că depozitul se returnează candidaţilor independenţi doar dacă aceştia obţin minimum 20% din voturile exprimate în colegiu, ceea ce constituie încă o cerinţă deosebit de excesivă, de vreme ce în Uniunea Europeană limita maximă în astfel de cazuri nu depăşeşte 5% din voturi. Potrivit art. 48, mandatele de parlamentar nu sunt atribuite în funcţie de rezultatele obţinute, ci, proporţional, în funcţie de procentele de voturi obţinute de partid la nivelul circumscripţiilor judeţene într-o primă etapă, şi la nivel naţional în cea de a doua etapă. Astfel se creează o altă inegalitate între candidaţii la alegerile parlamentare, fiind avantajate partidele politice care au înscrişi cât mai mulţi membri pe liste.

Dispoziţiile art. 31, raportat la art. 30 din Legea nr. 35/2008, sunt neconstituţionale prin aceea că impun candidaţilor independenţi strângerea unui număr de semnături echivalent cu minimum 4% dintre cetăţenii cu drept de vot din colegiul respectiv. Acest număr depăşeşte de 4 ori limita maximă admisă de Consiliul Europei, astfel cum rezultă din art. 1.3 pct. ii) din Codul bunelor practici în materie electorală şi încalcă în mod evident dreptul de a fi ales, prevăzut de art. 37 din Constituţie.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Textele de lege criticate nu afectează principiul suveranităţii poporului român şi nici dreptul de a fi ales. Este atributul legiuitorului să stabilească în concret condiţiile în care candidaţii, inclusiv cei independenţi, pot participa la alegerile parlamentare parţiale.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Avocatul Poporului, în punctul său de vedere, consideră că dispoziţiile “art. 48 alin. (17), art. 29 alin. (5) independent şi în conexiune cu art. 48 şi art. 31 raportat la art. 30 din Legea nr. 35/2008”, modificată şi completată, sunt constituţionale.

În argumentarea punctului de vedere se arată că “dispoziţiile art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008, modificată şi completată, nu aduc atingere dreptului de a fi ales în substanţa sa, ci condiţionează exerciţiul său de îndeplinirea unei alte cerinţe, aplicabile în egală măsură tuturor candidaţilor la alegerile parlamentare parţiale, condiţie necesar a fi îndeplinită, de altfel, şi de candidaţii membri ai unor formaţiuni politice pentru a dobândi mandatul de parlamentar în cadrul alegerilor generale”. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 35/2008, faţă de art. 4 alin. (2) din Constituţie, se apreciază că “prevederile legale criticate nu aduc atingere principiului constituţional care stabileşte că România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.

Curtea, reţine următoarele:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile “art. 48 alin. (17), art. 29 alin. (5) independent şi în conexiune cu art. 48 şi art. 31 raportat la art. 30 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali”, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008. Dispoziţiile art. 30 au fost completate, respectiv modificate prin art. I pct. 39, respectiv pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2008 privind modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 august 2008, iar prevederile art. 48 alin. (17) au fost modificate prin pct. 3 al articolului unic din Legea nr. 323/2009 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2008 privind modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 21 octombrie 2009. În ceea ce priveşte dispoziţiile “art. 31 raportat la art. 30 din Legea nr. 35/2008”, criticate, Curtea constată, din analiza motivării excepţiei de neconstituţionalitate şi a conţinutului acestor texte de lege, că, în realitate, autorul acesteia vizează doar prevederile art. 30 din lege. Ca atare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 29 alin. (5), art. 30 şi ale art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008, al căror conţinut este următorul:

– Art. 29 alin. (5): “La depunerea candidaturilor, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, candidat independent trebuie să facă dovada constituirii unui depozit, în contul Autorităţii Electorale Permanente, cu valoare de 5 salarii minime brute pe ţară pentru fiecare candidat.”;

– Art. 30: “(1) Candidaţii independenţi trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 de alegători pentru Senat.

(11) Candidaţii independenţi pentru circumscripţia electorală a cetăţenilor români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din alegătorii cu domiciliul stabilit în unul dintre statele ce fac parte din colegiul uninominal pentru care candidează, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 de alegători pentru Senat.

(2) Lista susţinătorilor trebuie să cuprindă data alegerilor, numele şi prenumele candidatului, colegiul uninominal în care candidează, numele şi prenumele susţinătorului, codul numeric personal, data naşterii susţinătorului, adresa susţinătorului, denumirea, seria şi numărul actului de identitate al susţinătorului, precum şi semnătura acestuia. În listă se vor menţiona, de asemenea, numele, prenumele şi codul numeric personal al persoanei care a întocmit-o. Persoana care a întocmit lista este obligată să depună o declaraţie pe propria răspundere prin care să ateste veridicitatea semnăturilor susţinătorilor.

(3) Lista susţinătorilor constituie un act public, cu toate consecinţele prevăzute de lege.

(4) Susţinătorii pot fi numai cetăţeni cu drept de vot şi domiciliul în colegiul uninominal unde candidatul independent doreşte să candideze. Un susţinător poate sprijini câte un singur candidat pentru fiecare dintre funcţiile pentru care se organizează alegeri.

(5) Adeziunile susţinătorilor se dau pe propria răspundere a acestora.”;

– Art. 48 alin. (17): “La alegerile parţiale pot participa numai partidele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care la alegerile generale au îndeplinit pragul electoral prevăzut de prezentul titlu, individual sau într-o alianţă politică ori electorală. Alegerile parţiale se desfăşoară într-un singur tur, cel mai bine clasat candidat urmând a fi declarat câştigător.”

Dispoziţiile din Constituţie pretins încălcate sunt, în ordinea invocării lor, cele ale art. 37 – Dreptul de a fi ales, art. 16 alin. (3) care garantează egalitatea în drepturi sub aspectul ocupării funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare, în condiţiile legii, de către persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, art. 2 alin. (1) privind suveranitatea naţională, art. 4 alin. (2) sub aspectul criteriilor de discriminare, în speţă discriminarea pe criteriul averii, şi ale art. 20 alin. (1) referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. De asemenea, mai sunt invocate prevederile art. 14 – Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 3 – Dreptul la alegeri libere din Primul Protocol la Convenţie, ale art. 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ale art. 25 şi ale art. 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ale art. 17 pct. 2 lit. b) din Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2008, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, şi art. 1.3 pct. ii) şi vi) din Codul bunelor practici în materie electorală, adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept – Comisia de la Veneţia.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată următoarele:

I. Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 3 februarie 2010. Excepţia de neconstituţionalitate soluţionată cu acel prilej a fost ridicată de Partidul Verde într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei decizii a Biroului Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti, Circumscripţia Electorală nr. 42, de respingere a candidaturii domnului Cernea Remus Florinel, propus de Partidul Verde pentru funcţia de deputat în Colegiul uninominal nr. 1 al Circumscripţiei electorale nr. 42 la alegerile parţiale pentru Camera Deputaţilor din 17 ianuarie 2010. Criticile de neconstituţionalitate atunci formulate au vizat exclusiv situaţia unui partid neparlamentar – ca cea a partidului ce a invocat excepţia – căruia, în temeiul dispoziţiilor art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008, i-a fost respinsă candidatura la alegerile parlamentare parţiale. Respingând excepţia cu acel prilej, Curtea a reţinut, în esenţă, că sensul normei juridice atacate rezidă în necesitatea întrunirii pragului electoral pentru partidele sau alianţele electorale participante la alegerile parlamentare parţiale, astfel că doar partidele care, în urma alegerilor generale, au întrunit acest prag şi au devenit partide parlamentare pot depune candidaturi. Totodată, “Admiterea unor candidaturi la alegerile parţiale din partea unor partide nereprezentate în Parlament ar conduce la modificarea configuraţiei politice a acestuia, în dezacord cu votul exprimat de corpul electoral la alegerile generale, în urma cărora s-a constituit organul reprezentativ suprem al poporului român, într-o anumită componenţă politică, a cărei modificare nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”. În plus, “a admite posibilitatea ca în urma alegerilor parţiale să obţină mandat de parlamentar o persoană care nu aparţine unui partid reprezentat în Parlament înseamnă a consacra că ceea ce nu s-a obţinut prin alegerile generale să se poată obţine pe calea ocolită a alegerilor parţiale”.

Curtea constată că, prin raportare la cele reţinute prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, criticile de neconstituţionalitate ale autorului excepţiei de faţă sunt formulate dintr-o perspectivă cu totul diferită decât cea anterior examinată, şi anume cea a candidaţilor independenţi la alegerile parlamentare parţiale. O asemenea abordare a dispoziţiilor art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 este justificată de noua calitate de candidat independent, şi nu din partea unui partid, în care domnul Remus Florinel Cernea – autorul excepţiei – şi-a depus candidatura pentru funcţia de deputat în Colegiul uninominal nr. 19 al Circumscripţiei electorale nr. 42 la alegerile parţiale pentru Camera Deputaţilor din 25 aprilie 2010. De altfel, chiar autorul excepţiei face explicit precizări de aceeaşi natură în cuprinsul motivării scrise a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că, faţă de situaţia examinată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, care viza strict postura de candidat al unei formaţiuni politice, prin excepţia de faţă este adusă spre analiză situaţia candidaţilor independenţi.

Această situaţie rezultă şi din Decizia nr. 4/2010 a Biroului Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti – Circumscripţia electorală nr. 42, care a reţinut că “dl. Cernea Remus Florinel a înregistrat propunerea de candidatură ca independent, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 48 pct. 17 din Legea nr. 35/2008. Chiar dacă participarea ca independent ar fi fost posibilă, Biroul Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti reţine că la dosarul de candidatură nu au fost ataşate dovada constituirii depozitului prevăzut la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 35/2008 şi nici lista susţinătorilor, conform art. 31 raportat la art. 30 din acelaşi act normativ”.

Aşadar, potrivit susţinerilor de neconstituţionalitate formulate, dispoziţiile art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 contravin, în ordinea invocării lor, prevederilor art. 37, art. 16 şi ale art. 2 alin. (1) din Constituţie, precum şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 3 din Primul Protocol la Convenţie, art. 25 şi 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 17 pct. 2 lit. b) din Tratatul de la Lisabona. În esenţă, se susţine că textul legal indicat, prin sintagma “La alegerile parţiale pot participa numai partidele politice şi organizaţiile cetăţenilor (…)”, elimină din competiţia electorală a alegerilor parlamentare parţiale categoria candidaţilor independenţi, ceea ce echivalează cu anularea dreptului de a fi ales al acestora, cu instituirea unei grave discriminări în cadrul competitorilor electorali, şi afectează totodată principiul suveranităţii prin vicierea caracterului liber şi corect al alegerilor.

Examinând aceste critici, Curtea constată că sunt întemeiate, urmând ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 să fie admisă.

Potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (17) din legea atacată, “La alegerile parţiale pot participa numai partidele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care la alegerile generale au îndeplinit pragul electoral prevăzut de prezentul titlu, individual sau într-o alianţă politică ori electorală. Alegerile parţiale se desfăşoară într-un singur tur, cel mai bine clasat candidat urmând a fi declarat câştigător”. Curtea constată că, astfel formulat, textul de lege criticat are ca efect eliminarea din cursa alegerilor parlamentare parţiale a candidaţilor independenţi, ceea ce încalcă dreptul de a fi ales, astfel cum este reglementat de art. 37 din Constituţie. Aceste norme fundamentale, precum şi cele ale art. 16 alin. (3) şi art. 40 din Constituţie reglementează condiţiile de fond şi de formă pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru exercitarea dreptului de a fi ales, şi anume: persoanele să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară, să fi împlinit, până la ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor şi cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi să nu le fie interzisă asocierea în partide politice.

Legiuitorul ordinar are competenţa exclusivă ca, subordonându-se acestor norme cu caracter imperativ şi general, să dezvolte, la nivelul legislaţiei infraconstituţionale, condiţiile concrete pentru exercitarea dreptului de a fi ales la nivelul fiecărei funcţii publice elective. Dispoziţiile legale astfel reglementate trebuie însă să fie în concordanţă cu principiile statuate în art. 16 alin. (3), art. 37 şi 40 din Legea fundamentală.

Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 nu se subordonează normelor constituţionale invocate. Chiar dacă aceste dispoziţii legale reglementează condiţii concrete de participare şi depunere a candidaturilor la alegerile parlamentare parţiale, deci exprimă voinţa legiuitorului în materie electorală, nu respectă voinţa constituantului transpusă în normele constituţionale indicate, deoarece anulează ab initio dreptul de a fi ales al oricărui cetăţean român care, îndeplinind cerinţele constituţionale şi legale în materie, ar dori să participe la alegerile parlamentare parţiale în calitate de candidat independent.

Dacă, în cazul partidelor politice ce nu sunt reprezentate în Parlament, Curtea Constituţională a arătat, în Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, raţiunile ce justifică, prin prisma normelor constituţionale, eliminarea acestor formaţiuni politice din cursa pentru alegerile parţiale, pentru cazul candidaţilor independenţi nu se relevă nicio raţiune pentru care să fie aplicat acelaşi tratament juridic. Astfel, condiţia îndeplinirii pragului electoral indică pentru partidele politice un anumit nivel de reprezentativitate în rândul corpului electoral, reprezentativitate impusă de însuşi principiul suveranităţii. Pentru candidaţii independenţi însă o astfel de condiţie ar fi absurdă, aceasta fiind înlocuită cu cerinţa depunerii listelor de susţinători cuprinzând semnăturile a minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 de alegători pentru Senat. Aşadar, pentru alegerile parlamentare generale, legiuitorul a prevăzut o asemenea cerinţă preliminară, necesară la depunerea candidaturii independentului, deci odată cu exercitarea dreptului său de a fi ales. La alegerile parlamentare parţiale însă legiuitorul omite a reglementa orice condiţie pentru această categorie de candidaţi electorali, dispunând în sensul că în categoria competitorilor în această etapă electorală se înscriu numai partidele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care la alegerile generale au îndeplinit pragul electoral legal, individual sau într-o alianţă politică ori electorală. Nu este vorba, aşadar, de impunerea unor limite sau de circumstanţierea modalităţii de exercitare a dreptului de a fi ales, ci chiar de anularea sa prin nerecunoaştere, nereglementare legală.

Este adevărat, textul legal criticat nu prevede în mod expres, direct, eliminarea candidaţilor independenţi de la alegerile parlamentare parţiale, însă aceasta rezultă tocmai din formula “numai partidele.. şi organizaţiile…”, redactare restrictivă şi imperativă, ce exclude în mod logic orice altă interpretare. Chiar dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, viciul de neconstituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea dreptului constituţional de a fi ales. Or, Curtea Constituţională, potrivit art. 142 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei Constituţiei, ceea ce presupune, printre altele, conformitatea întregului drept cu Constituţia, controlul constituţionalităţii legilor. În concluzie, legea electorală poate preciza condiţiile în care o persoană poate candida în calitate de independent (constituirea unui depozit financiar, un anumit număr de susţinători), dar nu poate, sub nicio formă, să îndepărteze de la procesul electoral, în cazul alegerilor parţiale, candidatura ca independent a unei persoane, fără ca prin aceasta să nu încalce dreptul fundamental constituţional consacrat de art. 37 – “Dreptul de a fi ales”.

II. În ceea ce priveşte susţinerile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) şi ale art. 30 din Legea nr. 35/2008, criticate sub aspectul cerinţelor mult prea restrictive pe care le impun candidaţilor independenţi pentru depunerea candidaturilor la alegerile parlamentare, Curtea Constituţională constată că sunt neîntemeiate.

Dispoziţiile art. 29 alin. (5) stabilesc regula potrivit căreia, la depunerea candidaturii, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, candidat independent trebuie să facă dovada constituirii unui depozit, în contul Autorităţii Electorale Permanente, cu valoare de 5 salarii minime brute pe ţară pentru fiecare candidat. Autorul excepţiei apreciază că această condiţie este excesivă şi operează discriminatoriu, pe criterii de avere, avantajând partidele politice în detrimentul candidaţilor independenţi.

După cum s-a arătat deja, cadrul constituţional al dreptului de a fi ales îl constituie prevederile art. 37 din Constituţie, iar prin acte normative infraconstituţionale, legiuitorul ordinar, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituţie, potrivit căruia sistemul electoral se reglementează prin lege organică, detaliază condiţiile necesare exercitării în concret a acestui drept. Curtea constată că dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 35/2008 conţin o astfel de reglementare, aceasta fiind aplicabilă în egală măsură tuturor candidaţilor, fie că aparţin unei formaţiuni politice, fie că participă la alegeri în nume propriu. Depozitul prevăzut de legea electorală reprezintă, alături de alte condiţii reglementate de lege, o condiţie pentru depunerea candidaturii şi nu un cens de avere, având în vedere, pe de o parte, nivelul economic şi social la care se găseşte România în prezent, iar, pe de altă parte, cuantumul accesibil al acestuia pe care legea îl stabileşte. Condiţia constituirii unui depozit de o anumită valoare reprezintă una dintre modalităţile prin care se urmăreşte descurajarea candidaturilor lipsite de seriozitate şi responsabilitate, astfel încât în faţa electoratului să se prezinte candidaţi cu adevărat determinaţi, capabili să reprezinte şi să îndeplinească interesele alegătorilor. Totodată, candidaţilor independenţi depozitul li se restituie dacă aceştia au obţinut cel puţin 20% din voturile valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat.

În legătură cu constituţionalitatea prevederilor legale care instituie constituirea unui depozit pentru fiecare candidat, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 305 din 12 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 20 martie 2008, că “dispoziţii din reglementări internaţionale nu se opun unor circumstanţieri şi chiar unor restricţii în exercitarea libertăţilor”. Totodată, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, Curtea a reţinut că, în virtutea prevederilor art. 19 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, “exercitarea libertăţilor poate fi supusă anumitor limitări, ce trebuie însă să fie stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare, printre altele, apărării securităţii naţionale sau ordinii publice”. Prin aceeaşi decizie, Curtea, referindu-se la prevederile art. 25 din acelaşi act juridic internaţional, a statuat că “dreptul de a fi ales trebuie exercitat fără restricţii nerezonabile, ceea ce implică posibilitatea existenţei unor condiţionări în exerciţiul acestor drepturi”. Or, condiţia impusă de art. 29 alin. (5) din legea criticată este necesară pentru a asigura un grad sporit de responsabilitate din partea tuturor competitorilor electorali în participarea lor la procesul electoral şi pentru exercitarea cu bună-credinţă a dreptului de a fi ales.

De altfel, dispoziţii de lege care instituie necesitatea constituirii unui depozit sau cauţiuni se regăsesc şi în legislaţia altor state membre ale Uniunii Europene. Art.1.3 pct. vi din Codul bunelor practici în materie electorală, invocat de autorul excepţiei, recomandă ca, “în cazul în care este solicitată depunerea unei cauţiuni, aceasta este rambursată dacă respectivul candidat sau partidul depăşeşte un anumit număr de voturi; suma şi numărul de voturi cerut nu trebuie să fie excesive”. Stabilirea în concret a nivelului acestui depozit reprezintă opţiunea legiuitorului în materie, şi atât timp cât nu este excesiv, în sensul că nu împiedică în mod absolut exercitarea dreptului de a fi ales, nu poate fi apreciat ca fiind neconstituţional.

Curtea constată că dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 35/2008, de asemenea criticate, reglementează posibilitatea unor persoane de a se autopropune pentru a candida la alegerea Camerei Deputaţilor sau a Senatului dacă sunt susţinute de minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puţin de 2.000 alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 de alegători pentru Senat. Şi această cerinţă este apreciată de autorul excepţiei ca fiind excesivă, de natură să împiedice exercitarea dreptului de a fi ales.

Curtea reţine că această condiţie urmăreşte dovedirea unui anumit grad de reprezentativitate în rândul electoratului, presupunându-se că cel puţin cei care îl susţin pe candidatul independent îl vor şi vota. În cazul celorlalţi candidaţi propuşi de partidele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, participarea la alegerile parţiale este condiţionată de întrunirea pragului electoral de către acestea la alegerile generale.

Limita numărului de susţinători este mai mare în cazul pentru alegerea Senatului (4.000 susţinători) decât în cazul Camerei Deputaţilor (2.000 susţinători), avându-se în vedere că şi norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor, prevăzută de art. 5 alin. (2), este de un deputat la 70.000 locuitori, faţă de norma de reprezentare prevăzută de alin. (3) al art. 5 pentru alegerea Senatului, de un senator la 160.000 locuitori.

Totodată, Curtea constată că dispoziţiile Codului bunelor practici în materie electorală, invocat de autorul excepţiei, conţin “linii directoare” elaborate de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia). Acest act nu are un caracter obligatoriu asupra statelor membre ale Uniunii Europene. De altfel, Codul nu impune sancţiuni în eventualitatea în care un stat eşuează în implementarea prevederilor sale. Aşadar, statele îşi pot manifesta opţiunea liberă în materie electorală, având în vedere, desigur, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, şi a dreptului de a fi ales şi de a alege, în special. În acest sens, chiar în jurisprudenţa invocată de autorul excepţiei, respectiv Hotărârea din 2 martie 1987, pronunţată în Cauza Mathieu-Mohin and Clerfayt împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că “Statele au o marjă largă de apreciere în alegerea sistemului electoral şi a condiţiilor de aplicare a acestuia. Condiţiile nu vor limita drepturile în discuţie atât de mult încât să afecteze esenţa acestora şi să le golească de conţinut (…)”.

Ca atare, criticile privind dispoziţiile art. 29 alin. (5) şi ale art. 30 din Legea nr. 35/2008 sunt neîntemeiate, ele necontravenind art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (3) şi art. 37 din Legea fundamentală şi nici textelor din instrumentele internaţionale invocate ( Curtea Constituţională, Decizia nr.503 din 20 aprilie 2010, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010).

LEGE NR. 334 DIN 17 IULIE 2006 PRIVIND FINANŢAREA ACTIVITĂŢII PARTIDELOR POLITICE ŞI A CAMPANIILOR ELECTORALE , fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 21 iulie 2006 şi a mai fost modificată şi completată prin:

– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2007 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 8 februarie 2007, cu modificările ulterioare, respinsă prin Legea nr. 251/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 3 iulie 2009;

– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2007 pentru modificarea art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2007 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European şi a art. 92 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 23 februarie 2007, respinsă prin Legea nr. 290/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 2 octombrie 2009;

– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2008 privind modificarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 21 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 4/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 20 februarie 2009;

– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2008 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, precum şi pentru modificarea Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 30 mai 2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 50/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 26 martie 2009.

Ea este republicată în temeiul art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 august 2008, aprobată prin Legea nr. 91/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 14 aprilie 2009, dându-se textelor o nouă numerotare.

Art. 36 – (1) Anual şi ori de câte ori este sesizată, Autoritatea Electorală Permanentă verifică pentru fiecare partid respectarea prevederilor legale referitoare la finanţarea partidelor politice.

(2) Autoritatea Electorală Permanentă poate fi sesizată de către orice persoană care prezintă dovezi cu privire la nerespectarea prevederilor legale referitoare la finanţarea partidelor politice.

(3) Fapta persoanei prevăzute la alin. (2) de a face afirmaţii false cu rea-credinţă cu privire la nerespectarea prevederilor legale referitoare la finanţarea partidelor politice constituie infracțiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani.

Art. 46 – (1) În cazul în care, prin hotărâre judecătorească definitivă, unul sau mai mulţi candidaţi declaraţi aleşi ai unui partid politic au fost condamnaţi pentru o infracțiune în legătură cu finanţarea partidului politic ori, după caz, a campaniei electorale, aceştia devin incompatibili cu statutul de parlamentar sau de ales local pentru mandatul obţinut, care este anulat.

(2)  Prin hotărâri ale Camerelor Parlamentului ori, după caz, ale consiliului judeţean sau local, se constată starea de incompatibilitate, iar locurile de deputaţi, senatori ori consilieri devenite vacante vor fi ocupate de supleanţii de pe lista partidului politic respectiv.

(3)  Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi alianţelor politice, alianţelor electorale şi candidaţilor independenţi, în acest caz locul devenit vacant urmând a fi ocupat de supleantul de pe lista partidului politic ori alianţei electorale care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate.

LEGE NR. 67  DIN 25 MARTIE 2004 PENTRU ALEGEREA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 29 martie 2004.

Ea a fost republicată în temeiul art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 1 martie 2005, aprobată prin Legea nr. 131/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 18 mai 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.

În  Art. 106 se incriminează (1) menţionarea în declaraţia de acceptare a candidaturii a unor date neadevărate constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

(2) Înscrierea, cu ştiinţă, în copia de pe lista electorală permanentă sau în copia de pe lista electorală complementară a unor persoane care nu sunt înscrise în lista electorală permanentă sau în lista electorală complementară constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Art. 107 – (1) Împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) În cazul în care prin fapta prevăzută la alin. (1) s-a pricinuit o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care necesită pentru vindecare îngrijiri mai mult de 60 de zile sau care a produs una dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau a unui organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani.

(3) Tentativa se pedepseşte.

Art. 108 – (1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului de către membrii biroului electoral al secţiei de votare ori de către alte persoane constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 109 – (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase în timpul campaniei electorale, precum şi în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat pentru funcţia de primar, consilier sau de preşedinte al consiliului judeţean, precum şi primirea acestora de către alegători constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Pedeapsa prevăzută la alin. (1) se aplică şi persoanei care votează fără a avea drept de vot ori alegătorului care votează de mai multe ori în ziua alegerilor.

(3) Tentativa se pedepseşte.

Art. 110 – (1) Tipărirea şi utilizarea de buletine de vot false, introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine faţă de cele votate de alegători, falsificarea prin orice mijloace a documentelor de la birourile electorale, precum şi utilizarea unui act de identitate nul sau fals constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 111 – (1) Atacul prin orice mijloace asupra localului secţiei de votare, furtul urnei sau al documentelor electorale, ruperea sigiliilor constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 112 – (1) Deschiderea urnelor înainte de ora stabilită pentru închiderea votării, precum şi utilizarea urnei speciale în alte condiţii decât cele prevăzute la art. 87 constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 113 – (1) Încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani.

(2) Aceeaşi pedeapsă se aplică şi persoanei care transportă urna specială fără a face parte din biroul electoral al secţiei de votare.

(3) Tentativa se pedepseşte.

Art. 114 – Limitele pedepselor pentru infracţiunile prevăzute în Codul penal ori în legile penale speciale, săvârşite în legătură cu desfăşurarea alegerilor, se majorează cu jumătatea maximului special.

Art. 115 – Pentru toate infracţiunile prevăzute în prezenta lege, săvârşite în legătură cu alegerea consilierilor, a primarilor şi a preşedinţilor consiliilor judeţene, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Art. 116 – Bunurile destinate sau folosite la săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 103 lit. i) şi r) ori a infracţiunilor prevăzute la art. 109 şi 110 sau rezultate din comiterea acestora se confiscă.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 34 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale Curtea Constituțională , constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.425/90/2010, Tribunalul Vâlcea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 34 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, excepţie ridicată de Partidul Verde într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea unei contestaţii depuse împotriva unei decizii a Biroului Electoral de Circumscripţie nr. 1 Râmnicu Vâlcea.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, prin modificările aduse Legii nr. 67/2004, partidelor neparlamentare li se anulează dreptul de a avea reprezentanţi în secţiile de votare cu prilejul alegerilor pentru primăriile locale. Acest lucru afectează procesul electoral, anulând posibilitatea partidelor neparlamentare care au candidaţi de a verifica corectitudinea procesului electoral, inclusiv numărarea voturilor. Prin faptul că acei candidaţi care provin de la partidele neparlamentare nu au reprezentanţi în secţiile de votare, drepturile lor electorale sunt afectate odată cu întregul proces electoral, asupra căruia pot plana suspiciuni. Textele de lege criticate aduc o gravă atingere egalităţii partidelor şi avantajează în mod arbitrar şi nedemocratic partidele parlamentare. În acest sens, arată că scrutinul pentru alegerea reprezentanţilor în administraţia locală este de un alt tip decât cel pentru alegerile parlamentare şi vizează o cu totul altă parte a administraţiei publice. De aceea, a stabili cadrul de desfăşurare a alegerilor locale în funcţie de rezultatele alegerilor parlamentare reprezintă un abuz de natură să avantajeze în mod nejustificat partidele parlamentare. În opinia sa, prevederea legală care anulează partidelor neparlamentare dreptul de a avea reprezentanţi în secţiile de votare are un evident caracter discriminatoriu pe motiv de opinii politice. Totodată, această prevedere anulează principiul organizării unor alegeri libere şi îngrădeşte posibilitatea cetăţenilor cu drept de vot de a-şi exprima voinţa cu privire la alegerea corpului legislativ. În fine, susţine că textele de lege criticate nesocotesc şi dreptul de a fi ales, deoarece nu se mai poate garanta corectitudinea procesului electoral şi numărarea corectă a voturilor dacă nu există reprezentanţi în secţiile de votare.

Tribunalul Vâlcea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că textele de lege criticate nu afectează procesul electoral, dreptul de a alege şi de a fi ales şi nici nu reprezintă o discriminare, neafectând egalitatea în drepturi a partidelor politice. Acestea au dreptul să propună fiecare candidatul său cu prilejul alegerilor locale parţiale pentru funcţia de primar, când, potrivit art. 34 alin. (4) din Legea nr. 67/2004, birourile electorale ale secţiilor de votare se completează cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale. Arată că stabilirea condiţiilor de reprezentativitate pentru exercitarea anumitor activităţi, în condiţiile legii, nu înseamnă o încălcare a egalităţii în drepturi, fiecare cetăţean având vocaţia şi şansa de a exercita aceste activităţi, fără discriminări sau privilegii, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Învederează cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia Curţii Constituţionale nr. 179 din 22 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 3 iunie 2004, în sensul că nu se poate accepta ca din birourile electorale să facă parte reprezentanţi ai tuturor partidelor politice existente în ţară, întrucât acestea ar deveni nefuncţionale, iar activitatea electorală ar risca să se blocheze.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 34 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007, modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2008 privind modificarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 21 martie 2008. Textul de lege criticat are următorul conţinut:

– Art. 34 alin. (2) şi (4): “(2) Birourile electorale de circumscripţie se completează cu reprezentanţi propuşi de organizaţiile judeţene, respectiv de organizaţia municipiului Bucureşti, ale partidelor politice parlamentare, care depun candidat la funcţia de primar, primar general, respectiv de preşedinte al consiliului judeţean, ca membri, în limitele prevăzute la art. 24 alin. (2), (3) şi (4). Completarea se face de preşedintele biroului electoral de circumscripţie, în termen de 24 de ore de la desemnarea acestuia. Completarea se face în ordinea descrescătoare a numărului cumulat de senatori şi deputaţi ai fiecărui partid. (…)

(4) Birourile electorale ale secţiilor de votare se completează cu reprezentanţi propuşi de organizaţiile judeţene, respectiv de organizaţia municipiului Bucureşti, ale partidelor politice parlamentare, care depun candidat la funcţia de primar, primar general, respectiv de preşedinte al consiliului judeţean, ca membri, în limitele prevăzute la art. 28 alin. (1). Completarea se face de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, în termen de 24 de ore de la desemnarea acestuia, în ordinea descrescătoare a numărului cumulat de senatori şi deputaţi ai fiecărui partid. Prevederile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin următoarelor dispoziţii din Legea fundamentală: art. 16 – “Egalitatea în drepturi”, art. 37 – “Dreptul de a fi ales” şi art. 115 alin. (6) care prevede că prin ordonanţe de urgenţă nu pot fi afectate drepturile electorale. Invocă, de asemenea, şi prevederile art. 14 – “Interzicerea discriminării” din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cele ale art. 3 – “Dreptul la alegeri libere” din Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie, precum şi următoarele prevederi din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: art. 25 care statuează că orice cetăţean are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi, de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor şi de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa; art. 26 referitor la egalitatea în faţa legii, interzicerea discriminării şi protecţia împotriva discriminării.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 179 din 22 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 3 iunie 2004, s-a pronunţat asupra unor probleme similare, ridicate, însă, în legătură cu dispoziţiile din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, care nu prevăd participarea în Biroul Electoral Central, în birourile electorale de circumscripţie şi în cele ale secţiilor de votare a reprezentanţilor partidelor care nu sunt reprezentate în Parlament, în cazul referendumului naţional, sau în consiliul local ori judeţean, în cazul referendumului local.

Cu acel prilej, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate, care reglementează componenţa Biroului Electoral Central, a birourilor electorale de circumscripţie şi a birourilor electorale ale secţiilor de votare, stabilind că numai partidele care au reprezentare parlamentară, în cazul referendumului naţional, sau care sunt reprezentate în consiliul local sau judeţean, în cazul referendumului local, pot desemna delegaţi în organismele electorale respective, au la bază un criteriu raţional şi obiectiv şi în niciun caz nu se putea accepta ca din aceste birouri electorale să facă parte reprezentanţi ai tuturor partidelor politice existente în ţară, întrucât astfel aceste organisme ar fi devenit nefuncţionale, iar activitatea electorală ar fi riscat să se blocheze.

Cele statuate prin decizia menţionată sunt valabile, mutatis mutandis, şi în cauza de faţă.

Autorii prezentei excepţii au mai susţinut şi încălcarea dispoziţiilor din Constituţie cuprinse la art. 115 alin. (6) care prevede că prin ordonanţe de urgenţă nu pot fi afectate drepturile electorale. Pronunţându-se, prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea a statuat, cu privire la invocarea art. 115 alin. (6) din Constituţie, că “interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale» şi că «nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică». În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin.”

Prin aceeaşi decizie, Curtea s-a referit şi asupra conţinutului noţiunii de “drepturi electorale”, astfel cum aceasta este cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Constituţie, reţinând că “Drepturile electorale formează o categorie distinctă între drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Deşi drepturile electorale sunt cuprinse în sfera drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie, legiuitorul constituant a inserat distinct, alături de acestea, în cuprinsul alin. (6) al art. 115 din Legea fundamentală, categoria drepturilor electorale, pentru a sublinia că acestea se referă şi la drepturile electorale menţionate de legislaţia infraconstituţională. […] Alături de drepturile electorale fundamentale consacrate de Constituţie se regăsesc şi alte drepturi electorale reglementate prin lege (dreptul alegătorilor de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite sau a oricăror erori din Registrul electoral; dreptul alegătorilor de a verifica înscrierea în listele electorale, de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori; dreptul alegătorilor de a face contestaţie cu privire la listele electorale; dreptul alegătorilor de a obţine cartea de alegător; dreptul de contestare a candidaturilor; dreptul candidaţilor de a contesta operaţiunile electorale; dreptul candidaţilor de a avea acces la mijloacele de informare în masă). Aceste drepturi sunt drepturi electorale procedurale ce ţin de exercitarea drepturilor electorale fundamentale ale cetăţenilor (dreptul de vot, dreptul de a fi ales, dreptul de a alege).”

În ceea ce priveşte interdicţia cuprinsă la art. 115 alin. (6) din Constituţie, referitoare la “afectarea” drepturilor electorale pe calea ordonanţelor de urgenţă, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că această noţiune “trebuie examinată cu anumite nuanţări, în special în ce priveşte acele drepturi care sunt legate de organizarea şi desfăşurarea procesului electoral, ţinând seama şi de anumite realităţi practice”. Cu privire la categoria drepturilor electorale, Curtea, a reţinut, de asemenea, numai sensul juridic al noţiunii “a afecta”, sub diferite nuanţe, cum ar fi: “a suprima”, “a aduce atingere”, “a prejudicia”, “a vătăma”, “a leza”, “a antrena consecinţe negative”.

În lumina celor statuate prin decizia menţionată, Curtea constată că, în cauza de faţă, dispoziţiile de lege criticate nu sunt de natură a afecta, a aduce prejudicii exercitării drepturilor electorale, întrucât acestea conţin doar norme tehnice privind completarea birourilor electorale de circumscripţie (Curtea Constituţională, Decizia nr.319 din 3 martie 2011, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 11 mai 2011).

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (4) teza finală şi art. 121 alin. (2) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, Curtea Constituțională constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 4.172/866/2009, Tribunalul Iaşi – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (4) teza finală şi art. 121 alin. (2) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de recurenta Organizaţia Judeţeană Iaşi a Partidului Democrat Liberal şi de intimatul Miron Mihai într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 2.218 din 8 noiembrie 2008 a Judecătoriei Paşcani prin care s-a dispus anularea  alegerilor desfăşurate în turul al doilea de scrutin în Circumscripţia electorală nr. 1 Valea Seacă şi repetarea acestui scrutin.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, deoarece, prin eliminarea completă a căilor de atac, a fost anihilat dreptul de a solicita instanţei competente desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pe care o consideră netemeinică şi nelegală.

Tribunalul Iaşi – Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor art. 16 din Constituţie

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului arată că dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Excluderea căilor de atac în materie electorală a fost impusă de necesitatea asigurării operativităţii în rezolvarea tuturor problemelor legate de desfăşurarea alegerilor, precum şi de interesul stabilităţii rezultatelor acestora, deoarece aplicarea în această materie a regulilor de drept comun ar însemna să se împiedice desfăşurarea alegerilor sau să se pună sub semnul incertitudinii un timp îndelungat rezultatele alegerilor.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 31 alin. (4) teza finală şi art. 121 alin. (2) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007, texte de lege care au următorul conţinut:

– Art. 31 alin. (4): “În judeţele în care se organizează alegeri parţiale într-o singură circumscripţie electorală nu se mai constituie un birou electoral judeţean, soluţionarea sesizărilor prevăzute la art. 37 alin. (1) lit. h) făcându-se de judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală respectivă. Judecătoria se pronunţă în termen de cel mult 3 zile de la înregistrarea sesizărilor şi contestaţiilor. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă.”;

– Art. 121 alin. (2): “Împotriva hotărârilor definitive şi irevocabile, pronunţate de instanţele judecătoreşti potrivit prezentei legi, nu există cale de atac.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.128 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor dispoziţiilor art. 121 din Legea nr. 67/2004, din perspectiva criticilor referitoare la art. 21 din Constituţie, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestora.

Cu acel prilej Curtea a statuat că, în materie electorală, legiuitorul a stabilit o procedură specială de soluţionare a întâmpinărilor, contestaţiilor şi a oricăror altor cereri prevăzute de lege, desfăşurată potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă pentru ordonanţa preşedinţială. Obiectul reglementării – valorificarea drepturilor electorale – a impus adoptarea unei proceduri de judecată care să soluţioneze cu celeritate toate cererile adresate instanţei. Sub acest aspect, apare ca firească opţiunea legiuitorului de a limita exerciţiul căilor de atac doar la căile de atac ordinare, tocmai în scopul de a evita situaţia unei prelungiri a procesului ca urmare a contestării hotărârilor definitive şi irevocabile, prin intermediul căilor extraordinare de atac.

În această materie, ca de altfel oriunde legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de respectarea unei anumite proceduri, nu s-a reglementat în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat, ci doar în scopul de se instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual – nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Aşa fiind, procedura instituită prin textul de lege criticat are în vedere soluţionarea procesului cu celeritate, întrucât, în absenţa ei, aplicarea regulilor de drept comun ar fi de natură să împiedice desfăşurarea procedurilor electorale aflate în curs şi ar genera o stare de incertitudine în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, afectând pentru un timp îndelungat rezultatul alegerilor.

Mai mult, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, precum şi art. 129, care prevede că, “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.

Întrucât nu există elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză ( Curtea Constituţională, Decizia nr.1.542 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 7 ianuarie 2011).

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali şi ale art. 69 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, Curtea Constituțională constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 1.503 din 1 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 899/33/2010, Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, admiţând recursul împotriva Încheierii din 26 mai 2010, pronunţate în Dosarul nr. 1.790/100/2010 al Tribunalului Maramureş – Secţia contencios administrativ şi fiscal, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali şi ale art. 69 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Excepţia a fost ridicată de Cristian Anghel în cadrul soluţionării unei cauze de contencios administrativ, prin care a atacat Ordinul prefectului judeţului Maramureş nr. 94 din 19 martie 2010 referitor la constatarea încetării de drept a mandatului de primar al acestuia.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 37 privind dreptul de a fi ales, precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. În acest sens, arată că a fost condamnat pentru o faptă care nu există, printr-o hotărâre nedreaptă, pronunţată cu nesocotirea probelor administrate, cu nesocotirea Legii nr. 215/2001, încălcând şi prezumţia de nevinovăţie. Pentru a înlătura consecinţele condamnării nedrepte, a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei de condamnare, în cadrul căreia a formulat cerere de strămutare, iar, în pofida acestei cereri, Curtea de Apel Cluj i-a respins calea de atac extraordinară, ulterior, formulând cerere de revizuire a hotărârii de condamnare şi sesizând totodată Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru “gravele erori de drept material şi procesual săvârşite de instanţa de recurs”. În concluzie, susţine că atât timp cât căile extraordinare de atac se pot finaliza cu desfiinţarea hotărârii de condamnare, încetarea de drept a mandatului de primar nu poate şi nu trebuie să intervină înainte de soluţionarea acestor căi de atac, iar normele legale care prevăd contrariul sunt neconstituţionale şi neconvenţionale.

Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 436/1997 şi nr. 38/1998, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Totodată, instanţa de judecată apreciază că prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie, care garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, sunt respectate, întrucât dispoziţiile art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 conţin norme de procedură specială, derogatorie de la dreptul comun.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, întrucât nu contravin principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie, dreptului la apărare sau dreptului la un proces echitabil. Astfel, prin textele de lege criticate, legiuitorul stabileşte situaţiile în care calitatea de primar, respectiv calitatea de preşedinte al consiliului judeţean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, precum şi obligaţiile care îi revin prefectului în astfel de situaţii. Totodată, dispoziţiile de lege criticate reglementează procedura aplicabilă în aceste situaţii, conferind posibilitatea persoanei aflate în ipoteza normei legale de a ataca ordinul prefectului la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare. Cât priveşte prevederile art. 37 din Constituţie, apreciază că acestea nu au incidenţă în cauză.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 15 alin. (2) lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, modificate prin Legea nr. 58/2009 pentru modificarea art. 15 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 7 aprilie 2009, precum şi ale art. 69 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007.

Textele de lege criticate au în prezent următorul conţinut:

– Art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004: “Calitatea de primar şi, respectiv, de preşedinte al consiliului judeţean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri: […] e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;”;

– Art. 16 din Legea nr. 393/2004: “(1) În toate cazurile de încetare înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un ordin prin care constată încetarea mandatului primarului.

(2) Ordinul va avea la bază un referat semnat de secretarul comunei sau al oraşului, precum şi actele din care rezultă motivul legal de încetare a mandatului.”;

– Art. 69 din Legea nr. 215/2001: “(1) Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de către primarul nou-ales. Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav.

(2) Mandatul primarului încetează de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali, precum şi în următoarele situaţii:

a) dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei boli grave, certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic;

b) dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului.

(4) Ordinul prefectului poate fi atacat de primar la instanţa de contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare.

(5) Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă.

(6) Data organizării alegerilor pentru funcţia de primar se stabileşte de Guvern, la propunerea prefectului. Acestea se organizează în termen de maximum 90 de zile de la expirarea termenului prevăzut la alin. (4) sau de la data pronunţării hotărârii instanţei, în condiţiile alin. (5).”

Autorul excepţiei consideră că prevederile de lege menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 37 privind dreptul de a fi ales, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Referitor la dispoziţiile art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii acestora, sub aspectul unor critici raportate la prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) şi ale art. 129 din Constituţie, prin Decizia nr. 239 din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 1 aprilie 2008, statuând că în contextul reglementat de prevederile legale criticate, şi anume modalitatea de contestare în justiţie a ordinului prefectului de constatare a încetării de drept a mandatului de primar, procedura specifică de contestare şi de soluţionare a acestor litigii este în mod firesc caracterizată prin celeritate, natura cauzelor supuse controlului judecătoresc impunând o rezolvare promptă şi definitivă pentru trecerea la etapa următoare, cea a declanşării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale. Totodată, Curtea a observat că pe parcursul soluţionării contestaţiei de către instanţa de contencios administrativ ambele părţi din litigiu – atât primarul, cât şi prefectul – îşi pot exercita neîngrădit drepturile şi garanţiile procesuale specifice procesului echitabil într-un stat democratic, astfel că nu se poate susţine încălcarea accesului liber la justiţie sub toate aspectele sale.

Cu privire la dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea observă că acestea sunt criticate din aceeaşi perspectivă ca cele ale art. 69 din Legea nr. 215/2001 şi, prin urmare, pentru aceleaşi motive, Curtea constată că şi acestea sunt constituţionale (Curtea Constituţională, Decizia nr.1.522 din 18 noiembrie 2010, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 834 din 13 decembrie 2010).

LEGE Nr. 370 din 20 septembrie 2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  887 din 29 septembrie 2004

LEGE Nr. 98 din 15 iunie 2011 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2009 privind modificarea şi completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 20 iunie 2011

13. La articolul I punctul 35, alineatul (1) al articolului 263 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 263 – (1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de vot sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.”

14. La articolul I punctul 35, articolul 2610 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 2610 – Bunurile şi banii destinaţi sau folosiţi la săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 261 sau a infracţiunilor prevăzute la art. 263 – 268 ori rezultate din comiterea acestora se confiscă.”

Articol unic. – Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95 din 2 septembrie 2009 privind modificarea şi completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 3 septembrie 2009, cu următoarele modificări şi completări:

Art. 76 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009, publicată în M.Of. Nr. 608 din 3 septembrie 2009),  (1) dispune că reprezentanţii formaţiunilor politice în birourile electorale nu pot primi şi nu pot exercita alte însărcinări în afara celor prevăzute de prezenta lege.

(2) Reprezentanţii formaţiunilor politice în birourile electorale pot fi înlocuiţi, la cererea celor care i-au propus, cu aprobarea biroului electoral ierarhic superior, până în preziua votării, iar în caz de deces, îmbolnăviri sau accidente, chiar şi în ziua votării, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 77 – 714.

(3) Calitatea de membru al unui birou electoral încetează de drept în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracțiuni prevăzute de prezenta lege sau în condiţiile prevăzute de art. 262 alin. (5). Constatarea încetării de drept a calităţii de membru al unui birou electoral se face, în termen de 48 de ore de la intervenirea cazului, de către preşedintele biroului electoral ierarhic superior, iar în cazul Biroului Electoral Central, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(5) Biroul Electoral Central predă Autorităţii Electorale Permanente dosarele cuprinzând copiile de pe listele electorale permanente şi tabelele utilizate în cadrul secţiilor de votare la ambele tururi de scrutin, precum şi declaraţiile pe propria răspundere prevăzute de art. 195 alin. (4). La sesizarea partidelor politice, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice, alianţelor electorale şi a candidaţilor independenţi care participă la alegeri, făcută în cel mult 15 zile de la data validării rezultatului fiecărui tur de scrutin şi însoţită de probele pe care se întemeiază, Autoritatea Electorală Permanentă verifică copiile de pe listele electorale permanente şi tabelele utilizate în cadrul secţiilor de votare la care se referă sesizarea, în vederea descoperirii cazurilor în care o persoană a votat fără a avea drept de vot sau a votat de mai multe ori la acelaşi tur de scrutin. Termenul de verificare a listelor electorale utilizate în cadrul secţiilor de votare este de 6 luni de la primirea acestora. În situaţia în care Autoritatea Electorală Permanentă descoperă indicii privind săvârşirea infracțiunilor prevăzute de art. 265 alin. (1) lit. a) şi b), sesizează organele de urmărire penală competente.

Capitolul III1 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009, publicată în M.Of. Nr. 608 din 3 septembrie 2009) reglementează Contravenţii şi infracţiuni.

Art. 263 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009, publicată în M.Of. Nr. 608 din 3 septembrie 2009), incriminează (1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de vot sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 264 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009, publicată în M.Of. Nr. 608 din 3 septembrie 2009) (1) Oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze ori să nu voteze un anumit candidat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute la alin. (1) bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice.

Art. 265 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009),  (1) Fapta persoanei care votează:

a) fără a avea acest drept;

b) de două sau mai multe ori;

c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător

se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.

Art. 266 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009),  (1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului se pedepseşte cu amendă.

(2) Dacă fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al secţiei de votare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 267 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009),  (1) Deschiderea urnelor, înainte de ora stabilită pentru închiderea votării, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât cele prevăzute de lege se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 268 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009),  (1) Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă a unor persoane care nu figurează în această listă.

(3) Introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau determină repartizarea mandatului în afara prevederilor legii se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează introducerea de date, informaţii sau proceduri care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.

Art. 269 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009), Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 263 şi art. 265 – 269 se pedepseşte.

Acest articol , ca și cele anterioare,  se abrogă expres, nominal, la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal  (art. II din O.U.G. Nr. 95/2009 ) – La data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, articolele nr. 263 – 269 din Legea nr. 370/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se abrogă.

Art. 2610 (introdus prin O.U.G. Nr. 95/2009) dispune că bunurile şi banii destinaţi sau folosiţi la săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 261 sau a infracţiunilor prevăzute la art. 263 – 268 ori rezultate din comiterea acestora se confiscă. Articolul rămâne a se aplica doar în ceea ce privește contravențiile; rămân fără aplicare trimiterile la infracțiuni, abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Legea nr. 370 din 20 septembrie 2004 pentru alegerea Preşedintelui României ,republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   650 din 12 septembrie 2011

Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004 şi a mai fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2004 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 920 din 9 octombrie 2004, aprobată prin Legea nr. 592/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.232 din 21 decembrie 2004.

Republicată în temeiul dispoziţiilor art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2009 privind modificarea şi completarea Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 3 septembrie 2009, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 3 octombrie 2009 şi aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 98/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 20 iunie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare.

Art. 57 – (1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de vot sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 58 – (1) Oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze ori să nu voteze un anumit candidat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute la alin. (1) bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice.

Art. 59 – (1) Fapta persoanei care votează:

a) fără a avea acest drept;

b) de două sau mai multe ori;

c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.

Art. 60 – (1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului se pedepseşte cu amendă.

(2) Dacă fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al secţiei de votare, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 61 – (1) Deschiderea urnelor înainte de ora stabilită pentru închiderea votării se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât cele prevăzute de lege se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 62 – (1) Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă a unor persoane care nu figurează în această listă.

(3) Introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau determină repartizarea mandatului în afara prevederilor legii se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează introducerea de date, informaţii sau proceduri care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.

Art. 63 – Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 57 şi art. 59 – 62 se pedepseşte.

Art. 64 – Bunurile şi banii destinaţi sau folosiţi la săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 55 sau a infracţiunilor prevăzute la art. 57 – 62 ori rezultate din comiterea acestora se confiscă.

EXPUNERE DE MOTIVE LA LEGEA PENTRU PUNEREA ÎN APLICARE A CODULUI PENAL ŞI PENTRU MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA UNOR ACTE NORMATIVE CARE CUPRIND DISPOZIŢII PENALE

În prezent există aproximativ 300 de legi penale speciale sau extra-penale conţinând dispoziţii penale, cu numeroase suprapuneri de texte, cu abrogări implicite asupra cărora planează incertitudinea, cu pedepse legale între care există diferenţe flagrante în pofida naturii similare a faptelor incriminate. Pentru elaborarea prezentului proiect au fost analizate toate dispoziţiile penale cuprinse în legile speciale, urmărindu-se, în principal, următoarele aspecte:

– abrogarea unor texte de incriminare din legislaţia specială, ca urmare a cuprinderii acestora în Partea specială a noului Codului penal, ori pentru înlăturarea suprapunerii inutile a unor texte care protejează aceleaşi valori sociale;

1. Abrogarea unor texte de incriminare din legislaţia specială, ca urmare a cuprinderii acestora în Partea specială a noului Cod penal, pentru evitarea paralelismelor de reglementare. Pot fi menţionate în acest sens:

– art. 52 – 58 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, ale căror dispoziţii au fost preluate de prevederile art. 385 – 393 din Codul penal, reglementând infracţiunile electorale;

– art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2003 pentru exprimarea votului prin mijloace electronice la referendumul naţional privind revizuirea Constituţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 14 octombrie 2003, ale cărui dispoziţii au fost preluate de prevederile art. 388 din Codul penal (frauda la votul electronic);

– art. 107-114 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare, ale căror dispoziţii au fost preluate de prevederile art. 385 – 393 din Codul penal, reglementând infracţiunile electorale;

– art. 22 – 229 din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 16 ianuarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, ale căror dispoziţii au fost preluate de prevederile art. 385 – 393 din Codul penal, reglementând infracţiunile electorale;

– art. 52 – 61 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, ale căror dispoziţii au fost preluate de prevederile art. 385 – 393 din Codul penal, reglementând infracţiunile electorale;

2. Abrogarea unor dispoziţii din legislaţia specială pentru înlăturarea suprapunerii inutile a unor texte care protejează aceleaşi valori sociale. Este vorba în acest caz de texte care nu au fost preluate ca atare în Codul penal, dar care reglementează situaţii ce pot fi soluţionate corespunzător pe baza textelor existente în Codul penal sau în alte legi speciale. Cu titlul exemplificativ, menţionăm:

– art. 106 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare, fapta intrând sub incidenţa prevederilor art. 326 din Codul penal privind falsul în declaraţii sau a art. 391 alin. (1) – (2) din Codul penal privind falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale;

– art. 84 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, ale cărui dispoziţii se regăsesc în cuprinsul art. 326 din Codul penal privind falsul în declaraţii;

4. Dezincriminarea unor fapte prevăzute în legislaţia specială şi contravenţionalizarea acestora acolo unde este cazul. Respectarea principiului minimei intervenţii care guvernează legislaţia penală a oricărui stat de drept impune recurgerea la mecanismul penal de protecţie doar în situaţiile în care protecţia oferită de reglementările altor ramuri de drept (în speţă, de drept contravenţional) este insuficientă. Cu titlu exemplificativ menţionăm:

– fapta prevăzută la art. 55 alin. (1) teza I din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, a fost contravenţionalizată într-o formă mai largă, fiind introdusă o nouă literă f) în cuprinsul art. 49 din lege. Astfel, în mod unitar, această faptă este reglementată contravenţional în toată legislaţia electorală;

– art. 110 alin. (1) teza I din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare, a fost contravenţionalizată într-o formă mai largă, fiind introdusă o nouă literă ţ) în cuprinsul art. 103 din lege. Astfel, în mod unitar, această faptă este reglementată contravenţional în toată legislaţia electorală;

– art. 36 alin. (3) din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 21 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, incriminarea fiind mult prea largă, iar pericolul social al faptei nu sugerează necesitatea intervenţiei dreptului penal;

CODUL PENAL adoptat prin Legea Nr. 286 din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  510 din 24 iulie 2009 intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.

Legea nr. 301/2004 – Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, şi Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se abrogă.

În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului penal (Art. 446Intrarea în vigoare).

TITLUL IX al noul cod reglementează infracţiunile electorale astfel:

Împiedicarea exercitării drepturilor electorale –   Art. 385.(1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Atacul, prin orice mijloace, asupra localului secţiei de votare se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Coruperea alegătorilor  –  Art. 386.(1) Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Nu intră în categoria bunurilor prevăzute în alin. (1) bunurile cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice.

Frauda la vot   – Art. 387.(1) Fapta persoanei care votează:

a) fără a avea acest drept;

b) de două sau mai multe ori;

c) prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător

se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează utilizarea unei cărţi de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.

Frauda la votul electronic  –  Art. 388. – Tipărirea şi utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Violarea confidenţialităţii votului  –  Art. 389.(1) Violarea prin orice mijloace a secretului votului se pedepseşte cu amendă.

(2) Dacă fapta a fost comisă de un membru al biroului electoral al secţiei de votare, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Nerespectarea regimului urnei de vot –   Art. 390.(1) Deschiderea urnelor, înainte de ora stabilită pentru închiderea votării, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât cele prevăzute de lege se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale –   Art. 391.(1) Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă a unor persoane care nu figurează în această listă.

(3) Introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează introducerea de date, informaţii sau proceduri care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.

Fapte săvârşite în legătură cu un referendum   – Art. 392. – Dispoziţiile art. 385-391 se aplică în mod corespunzător şi în cazul faptelor săvârşite cu prilejul unui referendum.

Sancţionarea tentativei –   Art. 393. – Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 385 şi art. 387-391 se pedepseşte.

Infracțiunea prevăzută în art. 386 , denumită în doctrină “mită electorală” nu poate fi săvârșită sub forma tentativei, întrucât acțiunile – de oferire sau de dare de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat – sunt asimilate de legiuitor formei consumate ( a se vedea și Gh. Diaconescu, Infracțiunile în legi speciale și legi extrapenale, Editura All, București, 1996, pp. 17 sqq).

ASUPRA PROIECTULUI DE LEGE PRIVIND REVIZUIREA CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI

În temeiul art. 146 lit. a) teza finală din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

Legea de revizuire prevede dispoziţii tranzitorii menite să asigure continuitatea procesului legislativ şi a activităţii Parlamentului.

Includerea unor dispoziţii privitoare la intrarea în vigoare a legii de revizuire după aprobarea ei prin referendum potrivit art. 155 alin. (1), precum şi includerea unor dispoziţii privitoare la supunerea legii de revizuire unui referendum, potrivit art. II “Revizuirea adoptată prin prezenta lege se supune aprobării prin referendum organizat potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţia României” al proiectului de lege, sunt imprecise. Astfel, Curtea consideră că dispoziţiile art. II din legea de revizuire ar trebui reformulate în sensul următor: “Legea de revizuire a Constituţiei României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Curţii Constituţionale pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional privind legea de revizuire.”

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Cu majoritate de voturi, constată că proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei a fost iniţiat cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie.

2. Cu majoritate de voturi, constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

3. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin. (2) şi eliminarea alin. (3) ale art. 72 din Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

4. Cu majoritate de voturi, constată că abrogarea alin. (2) şi modificarea alin. (3) ale art. 109 din Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

5. Cu majoritate de voturi, constată că modificarea alin. (6) al art. 126 din Constituţie, în sensul introducerii sintagmei “precum şi a celor care privesc politicile fiscale şi bugetare ale Guvernului, în condiţiile legii contenciosului administrativ” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea liberului acces la justiţie, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

6. Cu majoritate de voturi, constată că modificările alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (3) ale art. 133 sunt neconstituţionale, deoarece au ca efect încălcarea independenţei justiţiei, în contradicţie cu dispoziţiile art. 152 alin. (1) din Constituţie.

7. Supune atenţiei Preşedintelui României observaţiile din considerentele prezentei decizii privitoare la următoarele dispoziţii din proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei: art. 6 alin. (3), art. 52 alin. (3), art. 64 alin. (1) şi alin. (5), art. 71 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. s1, art. 76 alin. (1), art. 87 alin. (1), art. 90, art. 92 alin. (31), art. 95, art. 98 alin. (2), art. 105 alin. (1), art. 107 alin. (4), art. 114 alin. (1), art. 124 alin. (3) şi (4), art. 133 alin. (5), art. 146 lit. a), c), e) şi l), art. 154 alin. (2), art. 155 alin. (1) şi art. II.

8. Cu unanimitate de voturi, constată că celelalte prevederi din proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei nu contravin dispoziţiilor constituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Curtea Constituţională, Decizia nr.799 din 17 iunie 2011, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, cu OPINIE SEPARATĂ a Judecător, prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc

Leave a Reply