A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

INFRACŢIUNI PREVĂZUTE ÎN LEGEA NR. 241 DIN 15 IULIE 2005 PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

INFRACŢIUNI  PREVĂZUTE ÎN LEGEA NR. 241 DIN 15 IULIE 2005 PENTRU  PREVENIREA  ŞI  COMBATEREA  EVAZIUNII  FISCALE

Potrivit art. 3 din lege,  constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amendă de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei fapta contribuabilului care, cu intenţie, nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control, deşi acesta putea să o facă.

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somaţie (Art. 4 din lege , conform Ordonanţei  de urgenţă nr. 54 din 23 iunie 2010 in vigoare din 23.06.2010 , pct. 2.  Anterior , textul condiţiona existenţa infracţiunii de refuzul nejustificat al unei persoane “după ce a fost somată de 3 ori”.

Dispoziţiile legale   constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora “Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”, precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează competenţa legiuitorului de a reglementa infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În temeiul dispoziţiilor constituţionale menţionate, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă. Nu se aduce atingere prin aceasta principiului egalităţii în drepturi, care, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, nu are semnificaţia uniformităţii, reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de comportamentul făptuitorului fiind expresia acestui principiu constituţional, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferit.

În consecinţă, Curtea Constituţională a respins excepţia de  neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale,  prin Decizia nr. 352 din 25 martie 2010,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 6 mai 2010, idem, Decizia nr. 144 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 22 martie 2010

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale (Art. 5 ).

S-a susţinut că prin dispoziţiile legale sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 27 alin. (1) referitoare la inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei şi art. 23 alin. (2) referitoare la dispunerea percheziţiei, reţinerii sau arestării numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 241/2005 se incriminează împiedicarea sub orice formă a organelor competente de a intra în sedii, incinte ori terenuri cu scopul verificărilor financiare, fiscale sau vamale. Textul de lege are în vedere combaterea evaziunii fiscale săvârşite prin împiedicarea exercitării controlului, în condiţiile legii. Or, ţinând seama de tipul de control şi de organul competent care îl efectuează, urmează a fi aplicabile, după caz, dispoziţiile legale corespunzătoare. Împrejurarea că nu s-au respectat normele procedural-fiscale ori cele procedural-penale, nu este de natură a atrage neconstituţionalitatea dispoziţiei legale contestate care nu legitimează o conduită în contra Constituţiei, ci doar incriminează împiedicarea accesului în anumite spaţii în care se desfăşoară o activitate comercială (Curtea Constituţională, Decizia nr. 470 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 25 mai 2011)..

De asemenea, dispoziţiile legale criticate nu vizează spaţii cu destinaţia exclusiv de domiciliu, ci stabilesc în mod clar că acest control se efectuează la “sedii, incinte ori pe terenuri”. Aşa fiind, controlul priveşte spaţii clar determinate prin destinaţia lor. Rezultă că art. 5 din Legea nr. 241/2005 nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 27 alin. (1) referitoare la inviolabilitatea domiciliului.

Desigur, dacă organul de control încalcă prevederile legii, contribuabilul este în drept să procedeze, după caz, potrivit art. 51 referitor la Dreptul de petiţionare sau art. 52 referitor la Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică din Constituţie, mai ales că legea defineşte organul competent ca fiind acela care are atribuţii de efectuare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii, precum şi organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

De aceea nemulţumirile autorului excepţiei de neconstituţionalitate privesc aplicarea dispoziţiilor legale în cadrul controlului, iar nu constituţionalitatea acestora, motiv pentru care excepţia urmează să fie respinsă.

Totodată, Curtea mai arată că prin Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 10 august 2005, a statuat că “în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în acelaşi timp şi locuri de domiciliu, personalizarea locului nu este atât de pronunţată, astfel că inviolabilitatea sediului nu este supusă aceloraşi reguli ca domiciliul propriu-zis, cel în care se desfăşoară viaţa privată a persoanei”. Prin urmare, autorităţile pot exercita în alte condiţii, mult mai permisive, controlul asupra activităţilor profesionale care se desfăşoară în aceste sedii. Aşa fiind, Curtea a reţinut că “activităţile pe care Inspecţia Muncii le controlează nu ţin de sfera privată, ci, dimpotrivă, de cea publică, vizând în mod evident ocrotirea unui interes general”.

În concluzie, o asemenea argumentare este valabilă şi în cauza de faţă.

În sfârşit, în cauză nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Legea fundamentală referitoare la dispunerea percheziţiei, reţinerii sau arestării, deoarece teza referitoare la reţinere şi arestare nu are incidenţă în cauză, iar cea privitoare la percheziţie nu este afectată, întrucât accesul în sedii, incinte ori terenuri se face, în acord cu textul constituţional invocat, în condiţiile legii şi cu procedura specială acolo prevăzută b(Curtea Constituţională, Decizia nr. 470 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 25 mai 2011).

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă (Art. 6 ).

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 7 ani şi interzicerea unor drepturi deţinerea sau punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special.

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 12 ani şi interzicerea unor drepturi tipărirea, deţinerea sau punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de timbre, banderole sau formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate (Art. 7 . Conform Ordonanţa de urgenta nr. 54 din 23 iunie 2010 in vigoare din 23.06.2010 , pct. 3. Faţă de forma iniţială, noua  incriminare include şi fapta de “deţinere”).

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.

(2) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârşirii faptei prevăzute la alin. (1).

(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) şi (2) se pedepseşte (Art. 8 din lege).

Constituie  infracțiuni distincte , de sine stătătoare, de evaziune fiscală, potrivit art.  9 din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  672 din 27/07/2005 și intrată în vigoare la data de 26 august 2005[1]),  ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile,  omisiunea  evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor,   executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile persoanelor verificate, precum şi substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală, dacă toate aceste fapte au fost săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Fără existenţa scopului, fără tentaţia sustragerii de la plata datoriilor fiscale, nu se poate reţine o infracţiune. Latura subiectivă a infracţiunilor trebuie probată, neputând fi prezumată.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din  Legea nr. 241/2005, constituie, printre altele, infracţiune de evaziune fiscală ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, adică a obligaţiilor prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală (astfel cum sunt circumscrise în art.  2 lit.  e din lege).

Încercând să definim noţiunea de bunuri amintim că , în art. 480  din Codul civil se statuează cu valoare de principiu că poate face obiectul proprietăţii orice entitate de care  cineva se poate bucura   şi dispune de ea în mod   exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege (C. civ. art.  475, 479, 481 şi urm., 489 şi urm., 585, 586, 620 şi urm., 841 şi urm., art.   1001, 1002, 1306, 1310).

Bunurile sunt imobile sau prin natura lor, sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care ele se aplică (C. civ., art.  463 – 465 alin. 1, 468 – 470, 471, 482 – 499, 576, 717, 718, 760, 765, 770, 771, 773, 783, 894, 902 – 903, 995, 1108, 1166, 1295, 1315, 1327, 1348, 1349, 1366, 1496, 1517, 1660, 1721, 1729, 1737 – 1745, 1746 şi urm., art.  1777, 1818, 1895).

De exemplu, recoltele atât timp cât se ţin de rădăcini, şi fructele de pe arbori, neculese încă, sunt   imobile.    Îndată ce recoltele se vor tăia şi fructele se vor culege, sunt mobile (C. civ. art.  463, 466, 472 şi urm., 972, 1295, 1730).

Din momentul la care se taie, arborii  devin bunuri mobile (C. civ. art.  465, 473 şi 529 şi urm.).

Animalele arendate   pentru cultură, sunt imobile   cât timp li se păstrează destinaţia lor (C. civ. art.  462, 468).

Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie.

Mai sunt imobile prin destinaţie toate efectele mobiliare ce proprietarul a aşezat către fond în perpetuu (C. civ. art.  462, 469, 1750, 1824).

Sunt bunuri (imobile prin obiectul la care se aplică) uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil (C. civ. art.  462, 517, 565, 576, 1750).

Bunurile sunt mobile prin natura lor, sau prin determinarea legii (C. civ. art.  461, 465 alin. 2, 466, 473 – 474, 482 – 488, 504 – 516, 718, 772, 773, 783, 827, 894, 911, 918, 972, 995, 1316, 1587, 1593, 1685, 1718, 1721, 1726 – 1736, 1751, 1909).

Sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul.

Sunt mobile prin determinarea legii, obligaţiile şi acţiunile care au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii constă în imobile.    Aceste acţiuni sau interese se socotesc ca fiind mobile numai în privinţa fiecărui din asociaţi şi pe cât timp ţine asociaţia.

Sunt asemenea mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor (C. civ. art.  472, 1639 şi urm.).

Dispoziţiile NCC se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 5 din Legea nr. 71/2011)

Mai amintim doar că, potrivit Ordonanţei de urgenţă nr. 28 din 13 martie 2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 9 aprilie 2002, valori mobiliare  sunt instrumente financiare negociabile transmisibile prin tradiţiune sau prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe categorie, dând deţinătorilor dreptul la o fracţiune din capitalul social al emitentului sau un drept de creanţă general asupra patrimoniului emitentului, şi sunt susceptibile de tranzacţionare pe o piaţă reglementată.   Valorile mobiliare includ:

a) acţiuni;

b) titluri de stat, obligaţiuni emise de administraţia publică centrală sau locală şi societăţi comerciale, precum şi alte titluri de împrumut cu scadenţă mai mare de un an;

c) drepturi de preferinţă la subscrierea de acţiuni şi drepturi de conversie a unor creanţe în acţiuni;

d) alte instrumente financiare, cu excluderea instrumentelor de plată, care dau dreptul de a dobândi valori mobiliare echivalente celor menţionate mai sus prin subscriere, schimb sau la o compensaţie bănească;

e) orice alte instrumente financiare calificate de C.N.V.M. ca valori mobiliare;

Instrumente financiare, altele decât valorile mobiliare sunt

a) titlurile de participare la organismele de plasament colectiv în valori mobiliare;

b) instrumentele financiare derivate;

c) contractele de report;

d) alte instrumente financiare calificate astfel de C.N.V.M.

Credem că , prin această enumerare am reuşit să circumscriem, cât de cât, sfera obiectului material al acestei infracţiuni.

Impozitele şi taxele reglementate de Codul fiscal sunt :  impozitul pe profit; impozitul pe venit; impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi; impozitul pe reprezentanţe; taxa pe valoarea adăugată; accizele;şi  impozitele şi taxele locale.

Deşi referirea la prevederile Codului de procedură fiscală se face doar la lit. g) a art. 9  din lege, este evident că obiectul infracţiunilor de evaziune fiscală este circumscris oricăror reglementările elaborate în vederea aplicării obligaţiilor fiscale  –   Codul fiscalCodul de procedură fiscalăCodul vamalLegea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora.

Potrivit art. 2 , în înţelesul acestei legi,   expresia de obligaţii fiscale  se defineşte ca fiind  obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală.

De exemplu, în Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală  nr. 1.294  din 10 septembrie 2007 privind impozitele, contribuţiile şi alte sume reprezentând creanţe fiscale, care se plătesc de contribuabili într-un cont unic , modificat prin Ordinul nr. 691 din 22 aprilie 2008 sunt enumerate:  impozitul  pe profit datorate de societăţi comerciale bancare, persoane juridice române,     şi sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice române şi străine;  impozitul  pe profit din asociere   datorat de persoane fizice ;impozitul pe dividende ; impozitul la ţiţeiul din producţia internă; impozitul pe veniturile din salarii   ; impozitul pe veniturile din drepturi   de proprietate ; impozitul pe veniturile din   activitatea de expertiză contabilă   şi tehnică, judiciară şi  extrajudiciară; impozitul pe veniturile din activităţi desfăşurate în baza     contractelor/convenţiilor civile  încheiate potrivit Codului civil; impozitul pe veniturile obţinute din   vânzarea bunurilor în regim de  consignaţie şi din activităţi desfăşurate în baza contractelor de  agent, comision sau mandat   comercial; impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice ; impozitul pe veniturile din dobânzi; impozitul pe câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare;  impozitul pe câştigul din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la  termen, pe bază de contract, precum    şi din orice alte operaţiuni de acest gen, altele decât cele cu  instrumente financiare     tranzacţionate pe pieţe autorizate şi supravegheate de Comisia     Naţională a Valorilor Mobiliare;  impozitul pe veniturile din   lichidarea unei persoane juridice;  impozitul pe veniturile din pensii  ; impozitul pe veniturile din premii şi    din jocuri de noroc  , prevăzute în Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare; vărsămintele de la persoanele juridice, pentru persoanele cu   handicap neîncadrate   prevăzute în   Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu    handicap, republicată;   taxa pe jocuri de noroc datorată      lunar, pe perioada de valabilitate  a licenţei de exploatare a   jocurilor de noroc     prevăzută în    Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activităţilor din        domeniul jocurilor de noroc,  aprobată cu modificări şi  completări prin Legea  nr. 166/1999, cu modificările şi   completările ulterioare;  taxa pe jocuri de noroc     regularizată periodic, în funcţie     de realizări, datorată pentru     perioada de raportare;   taxa de timbru social asupra        jocurilor de noroc  prevăzută în       Ordonanţa de urgenţă a Guvernului    nr. 118/1999 privind înfiinţarea  şi utilizarea Fondului naţional de   solidaritate, aprobată cu   modificări şi completări prin   Legea nr. 366/2001, cu     modificările şi completările  ulterioare; taxa pe activitatea de    prospecţiune, explorare şi  exploatare a resurselor minerale    prevăzută în  Legea minelor nr. 85/2003, cu    modificările şi completările ulterioare; redevenţele miniere   prevăzute în   Legea nr. 85/2003, cu modificările   şi completările ulterioare; redevenţele petroliere    prevăzute în     Legea petrolului nr. 238/2004, cu   modificările şi completările  ulterioare; vărsămintele din profitul net al  regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale  prevăzute în      Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001     privind repartizarea profitului la    societăţile naţionale, companiile   naţionale şi societăţile  comerciale cu capital integral sau  majoritar de stat, precum şi la regiile autonome, aprobată cu modificări prin Legea   nr. 769/2001, cu modificările şi completările ulterioare; taxa de timbru social asupra  valorii autovehiculelor noi din import, cu capacitate cilindrică de  minimum 2.000 cm3 prevăzută în    Ordonanţa de urgenţă a Guvernului     nr. 118/1999, aprobată cu modificări şi completări prin     Legea nr. 366/2001, cu   modificările şi completările    ulterioare; contribuţia individuală de  asigurări sociale reţinută la asiguraţi  prevăzută în  Legea nr. 19/2000 privind sistemul  de  public de pensii şi alte drepturi de   asigurări sociale, cu modificările şi  completările ulterioare,   Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi   indemnizaţiile de asigurări sociale de  sănătate, aprobată cu modificări şi  completări prin Legea nr. 399/2006, cu  modificările ulterioare, şi Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003 privind unele   reglementări în domeniul financiar, aprobată cu modificări şi completări  prin Legea nr. 609/2003, cu modificările ulterioare; contribuţia de asigurări  sociale datorată pentru persoanele pentru care plata drepturilor se suportă din      bugetul asigurărilor pentru  şomaj prevăzută în   Legea nr. 19/2000, cu modificările şi     completările ulterioare, şi Ordonanţa   Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu     modificări şi completări prin Legea nr. 609/2003, cu modificările ulterioare; contribuţia de asigurare    pentru accidente de muncă şi   boli profesionale pentru   şomeri prevăzută în  Legea nr. 346/2002 privind asigurarea    pentru accidente de muncă şi boli     profesionale, cu modificările şi  completările ulterioare, şi Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 609/2003, cu modificările ulterioare; contribuţia de asigurări   sociale datorată de angajator   prevăzută în  Legea nr. 19/2000, cu modificările şi     completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, aprobată cu modificări şi completări  prin Legea nr. 399/2006, cu modificările ulterioare, şi Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu modificări şi  completări prin Legea nr. 609/2003, cu modificările ulterioare; contribuţia de asigurare     pentru accidente de muncă şi   boli profesionale datorată de  angajator prevăzută în   Legea nr. 346/2002, cu modificările şi     completările ulterioare, şi Ordonanţa   Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu  modificări şi completări prin Legea  nr. 609/2003, cu modificările ulterioare; contribuţia pentru asigurări  sociale de sănătate reţinută  de la asiguraţi   prevăzută în    Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu  modificări şi completări prin Legea nr. 609/2003, cu modificările ulterioare;  Contribuţia pentru asigurări  sociale de sănătate datorată   pentru persoanele pentru care  plata drepturilor se suportă   din bugetul asigurărilor     pentru şomaj prevăzută în   Legea nr. 95/2006, cu modificările şi     completările ulterioare, şi Ordonanţa    Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu      modificări şi completări prin Legea     nr. 609/2003, cu modificările ulterioare;    contribuţia de asigurări       sociale de sănătate datorată  pentru persoanele care se  află în concediu medical pentru incapacitate de muncă   din cauza unui accident de   muncă sau a unei boli   profesionale, conform Legii    nr. 95/2006, cu modificările   şi completările ulterioare,   şi alte deduceri conform  legislaţiei specifice privind  contribuţiile sociale    prevăzută în     Legea nr. 95/2006, cu modificările şi     completările ulterioare; Normele de aplicare a prevederilor Legii   nr. 19/2000 privind sistemul public de   pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările  ulterioare, aprobate prin Ordinul     ministrului muncii şi solidarităţii  sociale nr. 340/2001, cu modificările şi     completările ulterioare; Ordonanţa     Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu     modificări şi completări prin Legea     nr. 609/2003, cu modificările ulterioare;  contribuţia pentru asigurări   sociale de sănătate datorată   de pensionari pentru    veniturile din pensii care     depăşesc limita supusă   impozitului pe venit prevăzută în Legea nr. 95/2006, cu modificările şi  completările ulterioare, şi Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu   modificări şi completări prin Legea     nr. 609/2003, cu modificările ulterioare;  contribuţia individuală     pentru asigurări sociale de   sănătate pentru persoanele     aflate în concediu pentru    creşterea copilului până la    împlinirea vârstei de 2 ani    şi, în cazul copilului cu   handicap, până la împlinirea   de către copil a vârstei de    3 ani   prevăzută în    Ordonanţa de urgenţă a Guvernului     nr. 148/2005 privind susţinerea familiei     în vederea creşterii copilului, cu     modificările şi completările ulterioare,     aprobată cu modificări prin Legea nr.      7/2007, Legea nr. 95/2006, cu     modificările şi completările ulterioare,   şi Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003,   aprobată cu modificări şi completări    prin Legea nr. 609/2003, cu modificările   ulterioare;   contribuţia pentru asigurări  sociale de sănătate datorată   de angajator       prevăzută în   Legea nr. 95/2006, cu modificările şi     completările ulterioare, şi Ordonanţa     Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu   modificări şi completări prin Legea   nr. 609/2003, cu modificările ulterioare; contribuţia pentru concedii  şi indemnizaţii datorată   de persoanele aflate în   incapacitate de muncă din   cauza unui accident de muncă   sau a unei boli profesionale,  suportată de către angajator   prevăzută în   Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr. 158/2005, aprobată cu modificări şi  completări prin Legea nr. 399/2006, cu     modificările ulterioare, şi Ordonanţa     Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu     modificări şi completări prin Legea     nr. 609/2003, cu modificările ulterioare;  Contribuţia pentru concedii  şi indemnizaţii datorată de  persoanele aflate în   incapacitate de muncă din   cauza unui accident de muncă   sau a unei boli profesionale,  suportată din fondul de    asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale constituit în condiţiile   legii prevăzută în  Ordonanţa de urgenţă a Guvernului    nr. 158/2005, aprobată cu modificări şi   completări prin Legea nr. 399/2006, cu   modificările ulterioare, şi Ordonanţa  Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea     nr. 609/2003, cu modificările ulterioare; contribuţia pentru concedii  şi indemnizaţii datorată de  persoanele aflate în şomaj    prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului   nr. 158/2005, aprobată cu modificări şi   completări prin Legea nr. 399/2006, cu  modificările ulterioare, şi Ordonanţa  Guvernului nr. 86/2003, aprobată cu  modificări şi completări prin Legea   nr. 609/2003, cu modificările ulterioare;  contribuţia pentru finanţarea unor cheltuieli de sănătate    pentru băuturile alcoolice   din producţia internă prevăzută în Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare   etc.

De asemenea,   obligaţia fiscală   include şi  datoria vamală ,  obligaţie a unei persoane de a plăti cuantumul drepturilor de import sau de export, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 86 din 10 aprilie 2006 publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006 sau cele ce decurg din Legea contabilităţii , republicată    în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  454 din 18 iunie 2008.

Acţiunea de a  ascunde poate avea loc atât prin mijloace fizice (mai ales cu privire la bunuri corporale), cât şi prin manipulări juridice (mai ales cu privire la sursele veniturilor),  făcute în scopul sustragerii acestor bunuri sau surse de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În jurisprudenţă   s-a reţinut că infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 este săvârşită într-o legătură indisolubilă cu infracţiunea incriminată prin dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 16/2001, căci fără existenţa acestei forme speciale de fals în declaraţii, evaziunea nu ar subzista, aflându-ne în prezenţa unui concurs de infracţiuni ce presupune o conexitate etiologică.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 16/2001, s-a reţinut că potrivit anexei nr. 1 din această lege, sunt deşeuri industriale reciclabile “deşeuri metalice feroase, deşeuri metalice neferoase, deşeuri de hârtie-cartoane, deşeuri de sticlă, deşeuri de mase plastice, deşeuri de cauciuc, deşeuri textile”, iar potrivit anexei nr. 2 “colectarea deşeurilor industriale presupune strângerea, sortarea şi/sau regruparea (depozitarea temporară) a deşeurilor în vederea transportării spre valorificare”( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia penală, Dosar nr. 8237/62/2011, Decizia nr. 2.018 din 11 iunie 2012 , www.scj.ro).

Constituie, de asemenea, infracţiune de evaziune fiscală, potrivit lit. b), omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Prin (art. 2 lit. a) buget general consolidat se înțelege ansamblul tuturor bugetelor publice, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg; iar contribuabil  (art.  2 lit.  b) este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică care datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat.  Documentele legale se definesc ca fiind documentele prevăzute de Codul fiscalCodul de procedură fiscalăCodul vamalLegea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora, precum şi  formularele tipizate cu regim special utilizate în domeniul fiscal care sunt tot „documente legale ale căror tipărire, înseriere şi numerotare se realizează în condiţiile actelor normative în vigoare”(art. 2 lit. d).

Amintim , de exemplu, că  registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Cartea mare (art. 20 din Legea contabilităţii).   Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi astfel completate încât să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor contabile efectuate.   Pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a operaţiunilor efectuate se întocmeşte balanţa de verificare, cel puţin anual, la încheierea exerciţiului financiar sau la termenele de întocmire a raportărilor contabile stabilite potrivit legii.    Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor determinate de fuziunea, divizarea sau încetarea, potrivit legii, a activităţii societăţilor comerciale, societăţilor/companiilor naţionale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţilor cooperatiste şi celelalte persoane juridice se face pe baza documentelor corespunzătoare întocmite în asemenea situaţii.   Registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhivă .

O societate-mamă este scutită de la întocmirea situaţiilor financiare anuale consolidate dacă la data bilanţului său, entităţile care urmează să fie consolidate nu depăşesc împreună, pe baza celor mai recente situaţii financiare anuale ale acestora, limitele a două dintre următoarele trei criterii:

a) total active -17.520.000 euro;

b) cifra de afaceri netă -35.040.000 euro;

c) număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar – 250,  se arată în art. 12   din Norma nr. 18 din 6 august 2008 privind reglementările contabile conforme cu Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene aplicabile entităţilor autorizate, reglementate şi supravegheate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private elaborată de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 22 august 2008.

În esenţă, orice document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândeşte astfel calitatea de document justificativ.  Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Într-o speţă, analizând procesul-verbal de inspecţie fiscală şi actele premergătoare efectuate în cauză, inclusiv declaraţiile date de intimatul A.D.D. şi de numita M.S., Curtea de Apel a constatat însă că, în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cercetările efectuate sunt incomplete.

Astfel, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor amintite, constituie infracţiunea de evaziune fiscală omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

S-a constatat că în cauză s-au depus, în copie, chitanţe şi situaţia veniturilor declarate de intimat la Casa de Asigurări a Avocaţilor, iar numita G. (M.) S. a afirmat că a primit de la intimat pentru calculul impozitului registrul de încasări şi plăţi prin luna iunie şi l-a returnat doar între Crăciun şi Anul Nou, întrucât s-a căsătorit şi s-a mutat la Bucureşti.

Cu toate acestea, nu s-au făcut verificări cu privire la existenţa vreunui contract de prestări servicii încheiat de expertul contabil cu intimatul, conform art. 131 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, republicat în M. Of. nr. 601/12.08.2008 şi nu s-a stabilit data încheierii unui asemenea contract, respectiv dacă acoperă toată perioada supusă controlului, respectiv 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2009.

S-a apreciat astfel că, în funcţie de existenţa acestui contract şi perioada pentru care este încheiat, urmează a se determina dacă intimatul ar putea avea sau nu calitatea de subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a acestei infracţiuni, Curtea de Apel a constatat că, împrejurarea că registrul jurnal de încasări şi plăţi s-ar fi aflat la contabila intimatului, nu justifică lipsa efectuării de cercetări, prin solicitarea, chiar la sfârşitul anului 2010, a actelor contabile, în contextul în care situaţia comunicată Casa de Asigurări a Avocaţilor este întocmită în baza veniturilor declarate de către intimat şi nu atestă ca atare că acestea sunt toate veniturile înregistrate în contabilitate.

S-a reţinut că organele de cercetare penală au obligaţia, în realizarea scopului procesului penal, consacrat de art. 3 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, de a lămuri cauza sub toate aspectele pe bază de probe (art. 62 C. proc. pen.), pentru a stabili, în concret, dacă fapta reclamată a fost săvârşită de intimat şi dacă aceasta constituie sau nu infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Totodată, a fost avută în vedere împrejurarea potrivit căreia şi prin ordonanţa procurorului din 15 martie 2011 s-a dispus ataşarea în xerocopie a evidenţei contabile condusă de Biroul avocaţial în perioada 01 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2009 şi efectuarea unei expertize contabile având ca obiective verificarea modului în care a fost condusă contabilitatea Biroul de avocatură şi care să reflecte încasările în perioada de referinţă, iar faptul că intimatul a declarat că nu este necesară efectuarea unei expertize contabile nu justifică lipsa efectuării de cercetări pentru a se stabili dacă s-a omis sau nu, în tot sau în parte, evidenţierea, în actele contabile ori în alte documente legale, a veniturilor realizate şi cine ar fi persoana responsabilă, în caz afirmativ.

S-a apreciat, prin urmare, că toate aceste aspecte sunt de competenţa organelor de urmărire penală şi nu a instanţei, faţă de obiectul cauzei, respectiv plângere împotriva rezoluţiei procurorului, drept pentru care Curtea de Apel a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale în cauză, urmând a se administra mijloacele de probă necesare pentru stabilirea faptelor şi a împrejurărilor mai sus expuse, urmând a se solicita de la intimat contractul de prestări servicii încheiat cu numita M.S.E., precum şi registrul jurnal de încasări şi plăţi şi evidenţa contabilă condusă de Biroul avocaţial în perioada 01 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2009, urmând ca, în funcţie de acele depuse, să se aprecieze asupra utilităţii administrării probei cu expertiza contabilă.

S-a stabilit, de asemenea, că, raportat la întreg materialul probatoriu administrat, se va identifica, dacă este cazul, persoana care urmează a fi trasă la răspundere penală, fapta săvârşită şi se va începe urmărirea penală împotriva acesteia, urmând a se administra toate probele necesare în vederea aflării adevărului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs făptuitorul A.D.D., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.

La termenul din data de 11 iunie 2012, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţia părţilor inadmisibilitatea recursului declarat de făptuitorul A.D.D. împotriva Sentinţei penale nr. 9 din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de făptuitorul A.D.D. împotriva Sentinţei penale nr. 9 din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală (Secţia penală, Dosar nr. 1270/57/2011, Decizia nr. 2.021 din 11 iunie 2012, www.scj.ro).

Constituie, de asemenea, infracţiunea de evaziune fiscală , potrivit lit.  c), evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Prin operaţiune fictivă se înțelege disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

Referitor la subiectul infracţiunii arătăm că raporturile dintre contribuabil şi funcţionarul său contabil  ( care a întocmit, vizat şi aprobat) pot fi privite ca fiind:

autor-funcţionar inocent,

autor – funcţionar în participaţie improprie,

autor-coautor,

autor-complice,

instigator-autor,

contribuabil inocent-autor,

în funcţie de poziţia subiectivă a fiecăruia faţă de activitatea infracţională.

Prin  Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008 , pronunțată în  Dosar nr. 65/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 22/12/2008,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului, stabilind că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 – Legea contabilităţii, raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală, deci nereţinându-se un concurs de infracţiuni..

Infracţiunea de evaziune fiscală a fost reglementată iniţial prin Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, la art. 13 prevăzându-se că “fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază înregistrări reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei” se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă de la 1.000.000 la 10.000.000 lei.

Ulterior, prin Legea nr. 161/2003 au fost abrogate dispoziţiile art. 13-16 din Legea nr. 87/1994, iar fapta reglementată în art. 13 a fost inclusă la art. 11 lit. c) din aceeaşi lege, fiind incriminată astfel: “omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuţia”.

Fiind abrogată Legea nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, la art. 9 alin. (1) din această lege s-a prevăzut că între actele ce constituie infracţiuni de evaziune fiscală sunt şi “următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale”:

“b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;”

“c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;”.

Pe de altă parte, prin art. 40 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 s-a prevăzut că “efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii”.

În urma modificărilor aduse succesiv Legii nr. 82/1991, prin Ordonanţa Guvernului nr. 61/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 310/2002, prin Ordonanţa Guvernului nr. 70/2004, aprobată prin Legea nr. 420/2004, precum şi prin Legea nr. 259/2007, aceeaşi faptă este incriminată la art. 43 din Legea nr. 82/1991, care are următorul cuprins: “efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor de activ şi pasiv ce se reflectă în bilanţ, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reținut că examinarea conţinutului textelor de lege prin care sunt incriminate în prezent cele două infracţiuni evidenţiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt cel puţin complementare şi cu scop final comun, cât timp prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 se urmăreşte asigurarea stabilirii de situaţii fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a celorlalte obligaţii fiscale ce revin contribuabililor, iar prin art. 43 din Legea nr. 82/1991 se urmăreşte împiedicarea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în înregistrările contabile a datelor ce privesc veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare, precum şi a elementelor ce se referă la activul şi pasivul bilanţului.

Analiza comparată a elementelor componente ale infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2003, şi de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, impune, deci, concluzia că toate aceste elemente se suprapun în sensul că actele la care se referă ultimul text de lege se regăsesc în cele două modalităţi de eludare a obligaţiilor fiscale incriminate în cadrul primei infracţiuni, de evaziune fiscală.

Ca urmare, fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 13 şi, apoi, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 40 şi, apoi, art. 37) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală[2].

Referitor la împrejurarea că Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale ar fi intrat în vigoare ulterior săvârşirii faptelor, Înalta Curte constată că şi anterior intrării în vigoare a legii faptele erau incriminate, în aceeaşi modalitate, în Legea nr. 87/1994 (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 719/85/2010, Decizia nr. 619 din 28 februarie 2012, www.scj.ro şi pe Eurolex )..

Astfel, potrivit art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi “c) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia”. Aceeaşi reglementare este reluată şi în Legea nr. 241/2005, care, în art. 9 lit. b), prevede că, constituie infracţiunea de evaziune fiscală şi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă fapta este săvârşită în scopul sustrageri de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

Ca atare, se constată că există o continuitate a incriminării, fiind efectuată, prin Legea nr. 241/2005, doar o schimbare a sediului acesteia, situaţie în care este corectă încadrarea juridică în dispoziţiile legale în vigoare la momentul pronunţării soluţiei. Mai mult decât atât, Legea nr. 241/2005 este şi lege penală mai favorabilă, în condiţiile în care în art. 10 sunt prevăzute cauze de nepedepsire şi de reducere a pedepsei, care nu se regăsesc în Legea nr. 87/1994.

Aceeaşi continuitate a incriminării există şi în ceea ce priveşte infracţiunea de folosire de acte falsificate la autoritatea vamală. Astfel, potrivit legii în vigoare la momentul săvârşirii faptelor, respectiv art. 178 din Legea nr. 141/1997, folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Textul este reluat în art. 273 din Legea nr. 86/2006, care sancţionează, de asemenea, folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

În raport de cele anterior arătate, Înalta Curte constată total nefondate criticile inculpatului, instanţele încadrând, în mod corect, faptele în dispoziţiile legale în vigoare la data pronunţării hotărârii de condamnare, evitându-se astfel, pentru situaţia unor eventuale viitoare acte de clemenţă (care nu au în vedere dispoziţiile legale abrogate), formularea unei contestaţii la executare (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 719/85/2010, Decizia nr. 619 din 28 februarie 2012, www.scj.ro şi pe Eurolex )..

Constituie, de asemenea, infracţiunea de evaziune fiscală , potrivit lit. d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Amintim că potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice care utilizează sisteme informatice de prelucrare automată a datelor au obligaţia să asigure prelucrarea datelor înregistrate în contabilitate în conformitate cu normele contabile aplicate, controlul şi păstrarea acestora pe suporturi tehnice.

Constituie, de asemenea, infracţiunea de evaziune fiscală , potrivit lit.  e), executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Dacă  fapta nu este săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale , ea poate constitui o altă infracţiune.

Articolul  43 din Legea contabilităţii incriminează  efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ, ca fiind un fals intelectual fiind  pedepsit conform Codului penal   cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Este vorba de falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.

Constituie, de asemenea, infracţiunea de evaziune fiscală , potrivit lit. f), sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Raportat la vechea lege (art.  12 lit.  b), observăm că , în noua redactare, a mai fost adăugate nedeclararea ori declararea inexactă cu privire la sedii.  Textul proiectului a fost amendat cu contribuția dnei deputat Cornelia Ardelean, adăugându-se „sustragerea de la” și  „declararea fictivă”.

Textul a devenit:     Art. 9 – (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: …  f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

Referitor la toate infracţiunile  (în sensul cel mai larg) de evaziune fiscală,  prin persoane  verificate se înţelege atât persoana juridică, cât şi persoana fizică debitoare. De exemplu, potrivit art. 4 din Codul vamal,    termenul de persoană   semnifică o  persoană fizică sau juridică; în această definiţie se încadrează şi o asociaţie de persoane fizice care, deşi nu are personalitate juridică, este recunoscută de lege. În Codul fiscal   în   art. 7 pct.  17,   nerezident semnifică orice persoană juridică străină şi orice persoană fizică nerezidentă;   iar referitor la o  activitate independentă se arată că se include orice activitate desfăşurată cu regularitate de către o persoană fizică, alta decât o activitate dependentă (art. 7 pct. 4).

Constituie, de asemenea, infracţiunea de evaziune fiscală, potrivit lit.  g), substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Dacă  fapta nu este săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, ea poate constitui o altă infracţiune. Sustragerea unui bun care este legal sechestrat este incriminată în Codul penal, în articolul 244,  şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.    Dacă fapta a fost săvârşită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

În noua reglementare,  a apărut o nouă incriminare: potrivit art. 8 din lege,  constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat. Tentativa   se pedepseşte. Noua incriminare privește fapte conexe (cf Avizului Consiliului Legislativ nr.  333/8/4/2005) evaziunii (aflate în legătură, potrivit art.  1 din lege),  deși în proiect ea era socotită ca atare o infracțiune de  evaziune fiscală propriu-zisă (amendamentul dlor deputați Dragoș Ujeniuc și George Băeșu).

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârşirii acestei fapte, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat. Tentativa   se pedepseşte.

Potrivit art. 15 ,  legea a intrat în vigoare în vigoare la data de 26 august 2005 adică  la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, când s-a abrogat  Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, cu modificările ulterioare.

Capitolul II din vechea lege definea infracţiuni şi pedepse :

– refuzul de a prezenta organelor de control, împuternicite conform legii, documentele justificative şi actele de evidenţă contabilă, precum şi bunurile materiale supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice, în vederea stabilirii obligaţiilor bugetare (art. 9).

–   întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor financiar-contabile, dacă fapta a avut drept consecinţă diminuarea veniturilor sau surselor impozabile(art. 10 alin.  1);

– punerea în circulaţie, în orice mod, fără drept, sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie, fără drept, a documentelor financiare şi fiscale (art. 10 alin.  2);

– sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi neautorizate, în scopul obţinerii de venituri (art. 11 alin.  1 lit.  a);

– sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul obţinerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operaţiuni fictive(art. 11 alin.  1 lit.  b) ;

– omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia (art. 11 alin.  1 lit.  c) ;

– organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau distrugerea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile(art. 11 alin.  1  lit.  d) ;

– emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de documente fiscale false (art. 11 alin.  1 lit.  e) ;

– sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale deţinute într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop (art. 12 lit.  a);

– sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu privire la sediul unei societăţi comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile punctelor de lucru, precum şi la schimbarea acestora fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, efectuată în acest scop (  art. 12 lit.  b).

Evaziunea fiscală era definită ca fiind  sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili.

Mai amintim că, prin Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2008 ,    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,  Secţiile Unite, pronunțată în  Dosar nr. 48/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22/12/2008,   a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a stabilit că în cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Noua lege nu mai definește expres evaziunea fiscală.

O a doua observație pleacă de la textul constituțional.  Bugetul public naţional cuprinde SEPARAT bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.

Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege (art.  139).

Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului.

Dacă legea bugetului de stat şi, CEALALTĂ LEGE, legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete.

Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii.

Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare (art.  138 din Constituție).

Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, printre altele, pentru aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art.  65 lit.  b din Constituție ).

În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a  bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie (art.  111).

Separat, în legea fundamentală mai este pomenit un tip de buget: Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele  aprobate de acestea (art.  64) .

Legea nr. 241/2005 face vorbire de un singur buget, general consolidat , ca ansamblu al tuturor (de stat, de asigurări sociale, locale și ale camerelor) bugetelor publice, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg (fără a se spune de către cine și în ce scop).  Părerea noastră este că fiecare buget în parte este legat de același fel de buget din anul anterior, mai mult decât de alte bugete din același an (consolidându-le), putându-se verifica în timp modul de utilizare a fondurilor, cu respectarea strictă a destinației fiecăruia.  La luminile legiuitorului s-a produs o deturnare, o evaziune în elaborarea unui nou concept.

Capitolul III al legii tratează  Cauzele de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor.

În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Dispoziţiile prevăzute mai sus nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de clementă (Art. 10   ).

Dispoziţiile de lege au fost supuse, în numeroase rânduri, controlului instanţei de contencios constituţional, prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi cu motivări similare. Astfel, prin Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005, Curtea a statuat că, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, potrivit căruia “Prin lege organică se reglementează: […] infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, legiuitorul este liber să stabilească un regim sancţionator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracţiuni. În aplicarea acestui text constituţional, legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, şi nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

Astfel, faptul că de reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai învinuitul ori inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, nu are semnificaţia îngrădirii liberului acces la justiţie. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, în deplină concordanţă cu imperativele dreptului la un proces echitabil.

Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, în faţa instanţei de judecată, partea interesată are deplina libertate să demonstreze existenţa sau inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului, după caz, instanţa urmând ca, în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consfinţită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, şi asupra laturii civile. Aşa fiind, nu pot fi reţinute susţinerile autorului excepţiei în sensul că textul de lege ar avea drept consecinţă imposibilitatea cenzurării de către instanţele de judecată a deciziilor luate de organele de urmărire penală, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, respectiv crearea posibilităţii unor plăţi nedatorate către bugetul de stat.

Totodată, prin Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, Curtea, respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, a statuat că principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, şi Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012.

În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie (Art. 11).

Art. 12 al legii mai dispune că nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanţi legali ai societăţii comerciale, iar dacă  au fost alese, sunt decăzute din drepturi, persoanele care au fost condamnate pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege.

Potrivit  dispoziţiilor finale (Cap. IV al legii),   la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare pentru vreuna dintre infracţiunile prevăzute de prezenta lege, instanţa va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o copie a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive (Art. 13 ).

La primirea dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului va face menţiunile corespunzătoare în registrul comerţului.

În jurisprudenţă  s-a dispus comunicarea deciziei către Registrul Comerţului, iar în baza art. 4, 6 alin. (11) din O.G. nr. 75/2001 şi către Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi înscrisă în cazierul fiscal, întrucât legea prevede obligativitatea înscrierii hotărârii de condamnare în Registrul Comerţului şi în cazierul fiscal, în baza art. 13 din Legea nr. 241/2005 şi art. 7 din Legea nr. 26/1990, republicată ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia penală, Dosar nr. 8237/62/2011, Decizia nr. 2.018 din 11 iunie 2012 , www.scj.ro).

În cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, nu se pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală (    Art. 14).

Curtea Constituţională a statuat că critica referitoare la art. 14 din Legea nr. 241/2005  este neîntemeiată, deoarece organul fiscal la care se face trimitere nu devine organ de cercetare penală ori instanţă de judecată, nefiind parte a justiţiei în accepţiunea art. 124 şi 126 din Constituţie. Acesta nu face altceva decât să estimeze cuantumul unui prejudiciu, pentru ca, în final, tot instanţei de judecată să îi revină rolul de a înfăptui actul de justiţie şi de a aprecia dacă există prejudiciu, care este întinderea acestuia, modul de producere, persoana vinovată etc.

Până în anul 1969,  infracţiunile fiscale erau prevăzute în   Codul penal din 1936, în art. 26835 şi 26836.

Neplata în termenele legale a impozitelor sau taxelor ori a primelor de asigurare obligatorie, de către cei care au posibilitatea de plată şi care au mai fost supuşi executării silite pe cale civilă cel puţin o dată în cursul aceluiaşi an sau al anului precedent, se pedepseşte:

a) pentru prima dată cu amendă pînă la suma datorată;

b) în celelalte cazuri, cu închisoare corecţională de la 1 lună la 1 an (Art. 26835 ).

Sustragerea de la impozite sau taxe prin ascunderea obiectului sau sursei impozabile ori taxabile, în întregime sau în parte, sau distrugerea ori dosirea evidenţelor obligatorii stabilite prin legile fiscale sau prin instrucţiunile de aplicare a acestora, se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 1 lună la 1 an sau amendă de la 100 la 1.000 lei (Art. 26836).

Acţiunea penală, în cauzele prevăzute în art. 26835 şi 26836, se punea în mişcare numai la plîngerea prealabilă a organelor Ministerului Finanţelor (Art. 26837.Textul a fost abrogat  în anul 1953  , prin decretul nr. 511, publicat în B. Of. nr. 53 din 14 decembrie 1953, urmărirea penală efectuându-se  din acel moment, întotdeauna din oficiu).

Codul penal din 18 martie 1936,  a fost republicat la data de 27.02.1948, cu modificările legislative intervenite până la data de 20 mai 1955 şi se află în Ediţia oficială a Ministerului Justiţiei din 20 mai 1955. El a fost abrogat prin  Legea de punere în aplicare a codului penal  publicat în  “Buletinul Oficial” nr. 79 – 79 bis din 21 iunie 1968.

Se remarcă asprimea pedepselor. Infracţiunea de evaziune fiscală se săvârşea numai cu intenţie, din partea celor care aveau “posibilitatea de plată” şi numai după ce erau “supuşi executării silite pe cale civilă cel puţin o dată în cursul aceluiaşi an sau al anului precedent”. Abia atunci interveneau organelle penale.


[1] Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, modificată prin O.U.G. nr. 54/23.06.2010 Publicată în M.Of. Nr. 421/23.06.2010. La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:

a) Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, cu modificările ulterioare;

b) art. 280 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu modificările ulterioare;

c) art. 188 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 24 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.

[2] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  868 din 22/12/2008, Dosar nr. 65/2007

Leave a Reply