A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

INTERCEPTĂRI. DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII INTIME, FAMILIALE ŞI PRIVATE. INVIOLABILITATEA SECRETULUI CORESPONDENŢEI. POLIŢIE JUDICIARĂ. CERCETARE PENALĂ . ACTE PREMERGĂTOARE

De-a lungul timpului, dispozițiile art. 911, 912 şi 915 din Codul de procedură penală au fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, de exemplu, prin deciziile nr. 1573 , nr. 182/2010,  nr. 1556/2009,  nr. 962/2009, nr. 968/2007  sau nr. 410/2008, prin  respingerea excepţiei de neconstituţionalitate .

S-a susţinut că prevederile art. 911, 912 şi 915 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la respectarea vieţii intime, familiale şi private şi inviolabilitatea secretului corespondenţei, deoarece interceptările şi înregistrările audio sau video pot viza şi alte persoane din anturajul participanţilor, care nu au însă nicio legătură cu săvârşirea infracţiunii care face obiectul cercetării.

Astfel, prin Decizia nr.182 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiată o critică, reţinând că dispoziţiile de procedură referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării.

De asemenea, Curtea a mai statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

În plus, – spune instanța – însăşi instanţa europeană a validat prevederile legale contestate, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivată de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr.281/2003 şi Legea nr.356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc ( Decizia nr. 1573 din 7 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  88 din 2 februarie 2011;    în acelaşi sens este şi Decizia nr.936 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2010).

Potrivit  art. 9 alin. (2) din Legea nr. 508/2004: “(2) Dispoziţiile procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1). Actele întocmite de ofiţerii şi agenţii de politie judiciară din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.”

În motivarea unei excepţii de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală afectează dispoziţiile constituţionale ale art.28 raportat la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 53 şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală coroborat cu art. 6 din aceeaşi convenţie, deoarece procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune interceptarea audiovideo înainte de începerea urmăririi penale, respectiv înainte de declanşarea procesului penal sau înainte de săvârşirea unei infracţiuni.

De asemenea, prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr.508/2004 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei în numele legii şi la unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea ei şi ale art. 131 alin. (2) referitoare la exercitarea atribuţiilor Ministerului Public prin procurori constituiţi în parchete, deoarece prin conţinutul lor atribuie organelor de poliţie judiciară competenţa de a efectua acte de urmărire penală “în numele procurorului”, fără o limitare a categoriei actelor procedurale ce ar putea fi întocmite în acest mod, ceea ce permite o delegare generală a acestora, în flagrantă contradicţie cu textele constituţionale arătate mai sus.

Prin Decizia nr.1556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.

De asemenea, Curtea a mai statuat că “nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni”.

Cu prilejul pronunţării Deciziei nr.351 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009, Curtea a statuat că prevederile criticate se aplică în mod uniform tuturor celor aflaţi în ipoteza normelor criticate.  Faptul că în anumite cazuri ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează acte de cercetare penală nu echivalează cu o încălcare a garanţiilor dreptului la un proces echitabil ori a statutului procurorului, consacrate prin art. 21 alin. (3) şi art. 132 din Legea fundamentală, întrucât, pe de-o parte, această poliţie judiciară a fost creată în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, iar pe de altă parte, actele de cercetare ale acestor ofiţeri se efectuează în numele procurorului şi numai după emiterea unei dispoziţii scrise a acestuia.

Totodată, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control al procurorului, ceea ce dă expresie prevederilor art.131 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora parchetele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.

Dispoziţiile criticate nu contravin nici prevederilor constituţionale ale art.124 alin. (2) potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, întrucât actul de justiţie, în sensul textului constituţional invocat, este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, care, în materie penală, soluţionează cauzele în faza de judecată. Or, prevederile art. 9 alin. (1) şi (2) teza a doua din Legea nr. 508/2004 vizează prima fază a procesului penal, faza urmăririi penale ( Curtea Constituțională, Decizia nr. 182 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2010).

Potrivit art. 10 alin. (4) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, având următorul cuprins: “Dispoziţiile procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie sunt obligatorii pentru ofiţerii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1). Actele întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.”

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 28 raportat la art. 8 , art. 53 şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală coroborat cu art. 6 din aceeaşi convenţie, deoarece procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune interceptarea audiovideo înainte de începerea urmăririi penale, respectiv înainte de declanşarea procesului penal sau înainte de săvârşirea unei infracţiuni.

De asemenea, prevederile art. 10 alin. (4) teza a doua contravin dispoziţiilor constituţionale ale art.16 alin. (1), art.21 alin. (3),  art.124 alin. (1) şi (2) şiart.131 alin. (2), deoarece se atribuie organelor de poliţie judiciară competenţa de a efectua acte de urmărire penală “în numele procurorului”, fără o limitare a categoriei actelor procedurale ce ar putea fi întocmite în acest mod. Se permite astfel eludarea normelor procedurale privitoare la competenţa materială funcţională, de cele mai multe ori aproape toate actele procedurale fiind întocmite de ofiţeri de poliţie judiciară, procurorul mărginindu-se doar la a audia inculpaţii şi a le prezenta materialul de urmărire penală.

Cu prilejul pronunţării Deciziei nr.968 din 30 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din 12 decembrie 2007, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, reţinând în esenţă că ofiţerii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control al procurorului, ceea ce dă expresie prevederilorart.131 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora parchetele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. De asemenea, “susţinerile autorilor excepţiei, în sensul că aceste dispoziţii ar crea discriminări între inculpaţii din cauzele instrumentate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi cei din alte cauze, în care urmărirea penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, sunt neîntemeiate, deoarece, potrivit art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 şi Codului de procedură penală, cu ale căror dispoziţii se completează această ordonanţă, urmărirea penală se efectuează de către procuror, nefiind deci în prezenţa unei încălcări a principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile art.16 alin. (1) din Constituţie.

Faptul că, în anumite cazuri, ofiţerii de poliţie judiciară ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează acte de cercetare penală nu echivalează cu o încălcare a garanţiilor dreptului la un proces echitabil, prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală, întrucât, pe de-o parte, această poliţie judiciară a fost creată în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, iar, pe de altă parte, actele de cercetare ale acestor ofiţeri se efectuează în numele procurorului şi numai după dispoziţia scrisă a acestuia.”

Cu prilejul pronunţării Deciziei nr.962 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009  şi a Deciziei nr.410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, au fost respinse ca nefondate excepţii similare, reţinându-se,  în esenţă,  că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării.

De asemenea, Curtea a statuat că “actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute”. În acest sens, Curtea reţine că măsurile procesuale reprezintă totalitatea mijloacelor de constrângere (măsuri de prevenţie, de ocrotire şi siguranţă, asigurătorii, ce privesc restituirea lucrurilor ori restabilirea situaţiei anterioare) prin care organul judiciar asigură îndeplinirea de către părţi şi celelalte persoane care participă la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune.

“[…] De altfel, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, aşa cum se prevede în alin. 1 al art. 911 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Iată deci că administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, potrivit art.221 și 228 din Codul de procedură penală, atât in personam, cât şi in rem.”

Curtea mai constată că însăşi instanţa europeană a validat prevederile legale contestate prin cauza Dumitru Popescu versus România din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr.281/2003 şi Legea nr.356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915 din Codul de procedură penală oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc ( Decizia nr. 1556 din 17 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  887 din 18 decembrie 2009).

Cu prilejul pronunţării Deciziei nr.410 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituțională  a arătat că dispoziţiile legale criticate nu permit, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei, administrarea mijloacelor de probă în afara procesului penal, adică în faza actelor premergătoare. Dacă ar fi aşa, în mod evident o astfel de instrumentare poate fi cenzurată în faţa instanţelor de judecată. Nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale.

În plus, textul stabileşte în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea în acord cu art.20 din Codul penal referitor la tentativă, şi nu în sfera unor simple acte de pregătire (Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  563 din 13 august 2009; idem, Decizia nr. 968 din 30 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  854 din 12 decembrie 2007).

În motivarea unei excepţii de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art.21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art.24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la apărare, ale art.124 referitoare la Înfăptuirea justiţiei, ale  art.28 referitoare la Secretul corespondenţei şi ale art.53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, deoarece se creează o vădită disproporţie în favoarea organului de cercetare penală, învinuiţii fiind practic lipsiţi de orice mijloace eficiente de a se apăra demonstrând că înregistrările şi interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate.

Guvernul României, dar și Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu conţin nicio discriminare şi nici nu creează privilegii pentru persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică. De asemenea, nu se poate reţine că a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât instanţa de judecată căreia i se prezintă ca mijloace de probă înregistrări ale convorbirilor ori înregistrări de imagini are datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor. În sfârşit, Constituţia României prevede la art.53 posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, în cazuri şi în condiţii limitativ şi precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condiţiilor stabilite, precum şi asigurarea garanţiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exerciţiului unor drepturi rezultă din analiza redactării textelor de lege criticate.

Cât priveşte pretinsa încălcare a art.28 din Constituţie, Avocatul Poporului mai arată că interceptarea şi înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini fără acordul persoanei vizate poate avea loc în cazuri şi în condiţii limitativ şi precis determinate. Sub acest aspect, respectarea condiţiilor stabilite de Legea fundamentală pentru restrângerea exerciţiului dreptului consacrat de art. 28, precum şi asigurarea garanţiilor împotriva unor îngrădiri abuzive ale exerciţiului dreptului respectiv rezultă chiar din analiza redactării textelor legale criticate.

Curtea Constituțională  constată că susţinerile autorului excepţiei în ce priveşte lipsa garanţiilor procedurale privind respectarea dreptului la un proces echitabil nu sunt întemeiate. Textele legale criticate, ca de altfel întreaga secţiune din Codul de procedură penală referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării

De asemenea, este neîntemeiată şi susţinerea privind imposibilitatea inculpatului de a lua cunoştinţă despre conţinutul interceptărilor efectuate şi, eventual, de a se apăra demonstrând că înregistrările şi interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 913 alin. 4 din Codul de procedură penală, la prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrare şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora. De asemenea, potrivit art. 916 alin. 1 din acelaşi cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată. Iată că legislaţia procedurală penală română asigură controlul prin justiţie şi în acest domeniu, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor (Curtea Constituţională,  Decizia nr. 410/2008 ).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat referitor la nulitatea înregistrărilor convorbirilor telefonice, vizând îndeplinirea condiţiile de legalitate şi proporţionalitate.

Admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, instanţa europeană a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare (CEDH, Cauza Coban , Asim Babuscum,  versus Spaniei din 6 mai 2003, cit. apud Curtea Constituțională , Decizia nr. 410 /2008).

Pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, articolul 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor (CEDH, Cauza Klimentyev versus Rusiei din 16 noiembrie 2006, idem Curtea Constituțională , Decizia nr. 410 /2008).

Secretul corespondenţei nu este un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni (Curtea Constituţională,  Decizia nr. 410/2008) .

Leave a Reply