A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

JUDECATA ÎN MOD ECHITABIL

JUDECATA ÎN MOD ECHITABIL

Articolul  6 din CONVENŢIA din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (STE-5), încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 reglementează Dreptul la un proces echitabil. Legea internă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

În cazul Golder, Curtea a considerat că garanțiile procedurale prevăzute la articolul 6 cu privire la corectitudinea, publicitatea și celeritatea procedurii ar fi lipsit de sens în cazul în care accesul la o instanță, o condiție esențială pentru bucura de aceste garanții nu a fost protejată. Referindu-se la principiile statului de drept și interzicerea puterii arbitrare, care stau la baza o mare parte din Convenție, aceasta a concluzionat că acesta a fost un element de garanții inerente înscrise în Articolul 6 (Golder c. Royaume-Uni, arrêt du 21 février 1975, série A no 18, pp. 13-18, §§ 28-36).

Articolul 6 § 1 poate fi, de asemenea, invocate de către “orice persoană care consideră că o ingerință în exercitarea de oricare dintre drepturile sale (civile), se plânge că nu are posibilitatea de a prezenta astfel de diferend la un tribunal care îndeplinește cerințele de la articolul 6 § 1 “( Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique, arrêt du 23 juin 1981, série A no 43, p. 20, § 44). În cazul în care, cu privire la legalitatea unor astfel de interferențe, o dispută reală și gravă, dacă cu privire la existența sau întinderea unui drept civil susținut, inculpatul are dreptul, în temeiul a articolului 6 § 1, “că o tranșează instanță [e]de drept intern problema de drept” (Sporrong et Lönnroth c. Suède, arrêt du 23 septembre 1982, série A no 52, p. 30, § 81 ; voir également Tre Traktörer AB c. Suède, arrêt du 7 juillet 1989, série A no 159, p. 18, § 40).

91.  Dans l’affaire Golder, la Cour a estimé que les garanties procédurales énoncées à l’article 6 concernant l’équité, la publicité et la célérité de la procédure n’auraient aucun sens si l’accès à un tribunal, condition préalable à la jouissance de ces garanties, n’était pas protégé. Se référant aux principes de la prééminence du droit et de l’interdiction de tout pouvoir arbitraire qui sous-tendent pour une bonne part la Convention, elle a conclu qu’il s’agissait là d’un élément inhérent aux garanties consacrées par l’article 6 (Golder c. Royaume-Uni, arrêt du 21 février 1975, série A no 18, pp. 13-18, §§ 28-36).

92.  L’article 6 § 1 peut aussi être invoqué par « quiconque, estimant illégale une ingérence dans l’exercice de l’un de ses droits (de caractère civil), se plaint de n’avoir pas eu l’occasion de soumettre pareille contestation à un tribunal répondant aux exigences de l’article 6 § 1 » (Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique, arrêt du 23 juin 1981, série A no 43, p. 20, § 44). Lorsqu’il y a, au sujet de la légalité d’une telle ingérence, une contestation réelle et sérieuse, qu’elle soit relative à l’existence même ou à la portée du droit de caractère civil revendiqué, le justiciable a droit, en vertu de l’article 6 § 1, « à ce qu’un tribunal tranch[e] cette question de droit interne » (Sporrong et Lönnroth c. Suède, arrêt du 23 septembre 1982, série A no 52, p. 30, § 81 ; voir également Tre Traktörer AB c. Suède, arrêt du 7 juillet 1989, série A no 159, p. 18, § 40).

93.  Toutefois, ce droit n’est pas absolu. Il peut être soumis à des restrictions légitimes, tels des délais légaux de prescription, des ordonnances prescrivant le versement d’une caution judicatum solvi, des réglementations concernant les mineurs ou les handicapés mentaux (arrêts Stubbings et autres c. Royaume-Uni, 22 octobre 1996, Recueil 1996-IV, pp. 1502-1503, §§ 51-52 ; Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni, 13 juillet 1995, série A no 316-B, pp. 80-81, §§ 62-67 ; Golder précité, p. 19, § 39). Lorsque l’accès de l’individu au juge est restreint par la loi ou dans les faits, la Cour examine si la restriction touche à la substance du droit et, en particulier, si elle poursuit un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (Ashingdane c. Royaume-Uni, arrêt du 28 mai 1985, série A no 93, pp. 24-25, § 57). Si la restriction est compatible avec ces principes, il n’y a pas violation de l’article 6.

94.  En l’espèce, les requérants allèguent que la décision de la Chambre des lords concluant qu’aucun devoir de vigilance ne s’imposait à l’autorité locale les a empêchés d’accéder à un tribunal. Ils estiment que, concrètement, il s’agissait d’une règle d’exonération de responsabilité, ou d’une immunité de poursuites, qui a fait obstacle à toute décision sur leurs griefs à partir des faits.

95.  La Cour observe tout d’abord que, sur le plan pratique, les requérants n’ont pas été empêchés de porter leurs griefs devant les tribunaux internes. De fait, la cause a été vigoureusement débattue en justice jusque devant la Chambre des lords, les requérants ayant au demeurant bénéficié pour ce faire de l’aide judiciaire. Aucun obstacle procédural ou délai de prescription n’a par ailleurs été invoqué. Les juridictions internes ont eu à se prononcer sur la demande de radiation pour défaut de motif raisonnable d’agir présentée par les défendeurs. Elles ne pouvaient le faire sans statuer au préalable, et en présumant exacts les faits exposés par les requérants, sur l’existence d’une prétention défendable en droit. Les débats devant les tribunaux se sont donc concentrés sur les questions de droit, et principalement sur le point de savoir si l’autorité locale avait, au regard du droit de la responsabilité pour négligence, un devoir de vigilance envers les requérants.

96.  De plus, la Cour n’est pas convaincue que la décision de la Chambre des lords selon laquelle l’application du droit ne permettait pas de conclure à l’existence d’un devoir de vigilance dans l’affaire des requérants puisse passer pour avoir dégagé une règle d’exonération de responsabilité ou une immunité de poursuites qui aurait empêché les intéressés d’avoir accès à un tribunal. Ainsi que Lord Browne-Wilkinson l’a expliqué dans sa décision, la Chambre des lords devait se prononcer sur la question de savoir s’il y avait lieu pour les tribunaux, dans l’exercice de la fonction normative que leur reconnaît la common law, de consacrer une nouvelle catégorie de cas auxquels pourrait s’appliquer la responsabilité pour négligence, c’est-à-dire une catégorie de cas dans lesquels on n’avait encore jamais conclu à l’existence d’un devoir de vigilance (paragraphe 46 ci-dessus). Après avoir mis dans la balance les arguments d’ordre public militant contre pareille évolution, la Chambre des lords a décidé de ne pas étendre la responsabilité pour négligence à un nouveau domaine. Elle a ainsi précisé les contours de la responsabilité délictuelle.

97.  Son arrêt a mis un terme à l’affaire, sans que les faits aient été établis à partir des preuves. Cela dit, si la prétention n’était pas fondée en droit, l’administration des preuves aurait entraîné un gaspillage de temps et d’argent sans pour cela fournir en définitive un remède aux requérants. Il n’y a aucune raison de considérer que la procédure de radiation du rôle, qui permet de statuer sur l’existence d’un motif défendable d’agir en justice, enfreint en soi le principe de l’accès à un tribunal. Dans une telle procédure, le demandeur est généralement en mesure de présenter au tribunal les arguments de droit étayant ses prétentions, et le tribunal se prononce à l’issue d’une procédure contradictoire (paragraphes 66 à 68 ci-dessus).

98.  De même, et indépendamment de ce qu’était l’état du droit interne, la Cour n’est pas convaincue que la décision litigieuse ait consacré une immunité, en fait ou en pratique, en raison de son caractère prétendument absolu ou général. Cette décision ne portait que sur un aspect de l’exercice des pouvoirs et devoirs des autorités et ne saurait être considérée comme ayant eu pour effet de soustraire arbitrairement à la compétence des tribunaux toute une série d’actions civiles (Fayed c. Royaume-Uni, arrêt du 21 septembre 1994, série A no 294-B, pp. 49-50, § 65). Comme la Cour l’a observé au paragraphe 87 ci-dessus, il se dégage de la jurisprudence des organes de la Convention un principe selon lequel l’article 6 n’assure par lui-même aux droits et obligations de caractère civil aucun contenu matériel déterminé dans les ordres juridiques nationaux, à la différence d’autres dispositions, comme celles qui protègent le droit au respect de la vie familiale (article 8) et le droit de propriété (article 1 du Protocole no 1). Pour que l’article 6 entre en jeu, il ne suffit pas que l’inexistence en droit interne d’un motif d’agir puisse passer pour avoir le même effet qu’une immunité, en ce sens qu’elle empêche l’intéressé de réclamer en justice réparation pour une catégorie donnée de préjudices.

99.  Par ailleurs, l’on ne saurait dire que la Chambre des lords soit parvenue à sa conclusion sans peser soigneusement les considérations d’ordre public militant pour et contre l’engagement de la responsabilité de l’autorité locale dans les circonstances de la cause des requérants. Lord Browne-Wilkinson, dans sa décision, a reconnu qu’il fallait des considérations très puissantes pour que cède le pas le principe d’intérêt général selon lequel les dommages causés doivent être réparés (paragraphe 46 ci-dessus). Il a mis en balance ce principe et les autres arguments d’ordre public pour aboutir à la conclusion qu’il n’était pas équitable, juste ou raisonnable d’imposer un devoir de vigilance à l’autorité locale dans l’affaire des requérants. On peut noter que, dans des affaires ultérieures, les juridictions internes ont précisé cette question juridique de la responsabilité des autorités locales en matière de protection de l’enfance, en estimant qu’un devoir de vigilance peut exister dans d’autres situations factuelles, par exemple lorsqu’un enfant a été victime de dommages après avoir été pris en charge par l’autorité locale, ou lorsqu’une famille d’accueil a subi un préjudice du fait du placement en son sein par l’autorité locale d’un adolescent qui avait des antécédents d’abus sexuels commis sur des enfants plus jeunes (affaires W. and Others v. Essex County Council et Barrett v. London Borough of Enfield, précitées, paragraphes 62 à 65 ci-dessus).

Cu toate acestea, acest drept nu este absolut. El poate fi supus unor restricții legale, cum ar fi statutul de limitări, comenzi care necesită plata de securitate pentru costurile de lege cu privire la minori sau persoane cu handicap mental (arrêts Stubbings et autres c. Royaume-Uni, 22 octobre 1996, Recueil 1996-IV, pp. 1502-1503, §§ 51-52 ; Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni, 13 juillet 1995, série A no 316-B, pp. 80-81, §§ 62-67 ; Golder précité, p. 19, § 39). Atunci când accesul la judecător individual este limitată de drept sau de fapt, Curtea a examinat dacă restricția afectează substanța dreptului și, în special, în cazul în care se urmărește un scop legitim și dacă există o relație de raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (Ashingdane c. Royaume-Uni, arrêt du 28 mai 1985, série A no 93, pp. 24-25, § 57). În cazul în care restricția este compatibil cu aceste principii, nu există nici o încălcare a articolului 6 (§ 93).

93.  The right is not absolute, however. It may be subject to legitimate restrictions such as statutory limitation periods, security for costs orders, regulations concerning minors and persons of unsound mind (see Stubbings and Others v. the United Kingdom, judgment of 22 October 1996, Reports 1996-IV, pp. 1502-03, §§ 51-52; Tolstoy Miloslavsky v. the United Kingdom, judgment of 13 July 1995, Series A no. 316-B, pp. 80-81, §§ 62-67; and Golder, cited above, p. 19, § 39). Where the individual’s access is limited either by operation of law or in fact, the Court will examine whether the limitation imposed impaired the essence of the right and, in particular, whether it pursued a legitimate aim and there was a reasonable relationship of proportionality between the means employed and the aim sought to be achieved (see Ashingdane v. the United Kingdom, judgment of 28 May 1985, Series A no. 93, pp. 24-25, § 57). If the restriction is compatible with these principles, no violation of Article 6 will arise.

În acest caz, reclamantele au susținut că decizia Camerei Lorzilor a concluzionat că nu există obligația de diligență a fost în autoritatea locală a împiedicat accesul la o instanță. Ei cred că, în practică, a fost o regulă de excludere a răspunderii sau de imunitate la urmărirea penală, care exclude orice decizie privind cererile lor, pe baza faptelor (§ 94).

Curtea observă de la început că, în practică, reclamantele nu au fost împiedicate de la aducerea pretențiile lor în fața instanțelor naționale. De fapt, cazul a fost dezbătut viguros în instanță până la Camera Lorzilor, solicitanții care au beneficiat întâmplător să facă asistență juridică. Nici un obstacol procedural sau limitare a fost, de asemenea invocat. Instanțele naționale au trebuit să se pronunțe cu privire la cererea de anulare pentru lipsa de acțiune rezonabil de către inculpați. Ei nu au putut face fără a decide în avans și asumarea fapte precise prezentate de reclamante, existența unei plângeri credibile de drept. Procedura în fața instanțelor s-au axat, prin urmare, pe probleme juridice, în primul rând dacă autoritatea locală a avut, în temeiul legii de neglijență, o obligație de îngrijire a reclamanților(§ 95).

În plus, Curtea nu este convinsă că decizia Camerei Lorzilor că aplicarea legii nu permite să încheie existența unei obligații de diligență în cazul solicitanților pot fi considerate a avea a generat o renunțare la regula sau imunitate față de urmărirea, care ar fi împiedicat pe cei în cauză au acces la o instanță. Ca Domnul Browne-Wilkinson a explicat în decizia sa, Camera Lorzilor a trebuit să decidă dacă era necesar pentru instanțele judecătorești, în exercitarea funcției lor de reglementare care recunoaște drept comun să dedice o nouă categorie de cazuri care se pot aplica la răspundere pentru neglijență, adică, o clasă de cazuri în care am avut niciodata gasit existența unei taxe de îngrijire (punctul 46 de mai sus). După cântărit în raport cu argumentele de politici publice care militează împotriva unei astfel de dezvoltare, Camera Lorzilor a decis să nu prelungească răspunderea pentru neglijență într-un domeniu nou. Ea a clarificat contururile prejudiciului (§ 96).

Hotărârea pune capăt cauzei, fără faptele au fost stabilite de dovezi. Cu toate acestea, în cazul în care cererea nu a fost fondată în drept, obținerea de probe ar fi dus la o pierdere de timp si bani, fără a oferi în cele din urmă că un leac pentru solicitanți. Nu există nici un motiv pentru a considera că procedura de reziliere, care permite să decidă cu privire la existența unui motiv de apărat să dea în judecată, în sine, încalcă principiul de acces la o instanță. Într-o astfel de procedură, reclamanta este, de obicei în măsură să furnizeze instanței cu argumente juridice în susținerea pretențiilor sale, precum și instanța hotărăște după o procedură contradictorie (punctele 66 – 68 de mai sus).

Același, și indiferent de ce starea de drept, Curtea nu este convinsă că decizia atacată a dedicat o imunitate sau, de fapt, în practică, din cauza sale pretins absolute sau generale. Această decizie tratate doar cu un singur aspect al exercitării competențelor și obligațiilor autorităților și nu pot fi considerate ca având efect eliminarea competenței arbitrară a instanțelor o serie întreagă de civile (Fayed c. Royaume-Uni, arrêt du 21 septembre 1994, série A no 294-B, pp. 49-50, § 65). După cum Curtea a arătat la punctul 87 de mai sus, reiese din jurisprudența Convenției principiul că articolul 6 nu prevede în sine drepturile și obligațiile de orice conținut, special pentru public determinate în sistemele juridice naționale, spre deosebire de alte dispoziții, cum ar fi cele protecția dreptului la respectarea vieții de familie (articolul 8) și dreptul de proprietate (articolul 1 din Protocolul nr 1). Pentru secțiunea 6 vine în joc, nu este suficient ca absența în dreptul intern o cauză a acțiunii se poate spune că pentru a avea același efect ca și imunitate, în măsura în care împiedică persoana să dea în judecată pentru despăgubiri pentru o anumită categorie de rău (§ 98).

Mai mult decât atât, nu putem spune că Camera Lorzilor se ajunge la o concluzie fără cântărire cu atenție considerațiile pentru și împotriva implicare a publicului responsabilitatea autorității locale, în circumstanțele cauzei solicitanți. Domnul Browne-Wilkinson, în decizia sa, a recunoscut necesitatea de considerații puternice care dau modalitate de a principiului de interes general, care prejudiciu trebuie să fie reparate (a se vedea punctul 46 de mai sus). El a cantarit acest principiu și alte argumente de politici publice care să conducă la concluzia că nu era corect, doar rezonabilă sau de a impune o obligație de diligență a autorităților locale, în cazul solicitanților. Se poate observa că, în cazurile ulterioare, instanțele au clarificat problema juridică a responsabilității autorităților locale în domeniul protecției copilului, estimând o taxă de îngrijire pot exista în alte situații de fapt, de exemplu atunci când un copil a fost victima prejudiciului după ce a fost susținut de către autoritatea locală, sau atunci când familia gazda a suferit din cauza plasării sale în cadrul autorității locale a unui adolescent care a avut o istorie de abuz sexual asupra copiilor mai mici (W. and Others v. Essex County Council et Barrett v. London Borough of Enfield,, supra, punctele 62 – 65 de mai sus). CASE OF Z AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM (Application no. 29392/95), JUDGMENT,10 May 2001

Intr-o cauză privind Infracţiuni de spălare de bani, evaziune fiscală şi fals în înscrisuri sub semnătură privată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a constatat încălcarea garanţiilor unui proces echitabil, în accepţiunea Curţii europene a drepturilor omului, prin stabilirea cuantumului prejudiciului printr-un proces-verbal  întocmit de către inspectorii părţii civile, iar nu printr-un raport de expertiză întocmit de un organ independent .

Înalta Curte consideră că nu poate avea în vedere critica formulată de către recurenta parte civilă A.N.A.F – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, întrucât din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 14.460,6 lei, compus din 13.531,5 lei reprezentând TVA şi 939 lei, reprezentând impozit pe venit.

La evaluarea prejudiciului cauzat, instanţa a avut în vedere raportul de expertiză şi suplimentul la expertiză întocmit de B.G., constatând că mărfurile achiziţionate cu cele 128 facturi au intrat în totalitatea lor în circuitul economic, societatea înregistrând venituri din vânzarea acestora şi TVA aferent acestor venituri. Cumpărătorul mărfurilor achiziţionate de inculpat prin cele 128 de facturi a fost S.C. R. S.A. Câmpeni, Sebeş, operator specializat în colectarea fierului vechi.

Astfel, Înalta Curte, retine că, la data la care A.N.A.F – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu s-a constituit parte civilă, în susţinerea cererii a depus procesul verbal de control efectuat de inspectorii DGFP Sibiu, potrivit căruia a rezultat un prejudiciu în sumă de 329,964 lei, însă prejudiciul real a fost stabilit prin expertiza contabilă şi suplimentul la aceasta, înscrisuri, potrivit cărora a fost stabilit cuantumul prejudiciului la suma de 14.461 lei.

Împotriva acestui raport de expertiză A.N.A.F – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu a formulat obiecţiuni, instanţa de fond dispunând efectuarea unei expertize de către trei experţi, expertiză care nu a modificat cuantumului prejudiciului stabilit de prima expertiză. Partea civilă a solicitat instanţei a fi luat în considerare acel proces verbal făcut unilateral de către A.N.A.F – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, însă în ultimul ciclu procesual al apelului conformându-se deciziei de casare a Înaltei Curţi, s-a constatat că inculpatul a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 14.460,6 lei, compus din 13.531,5 lei reprezentând TVA şi 939 lei, reprezentând impozit pe venit cuantum stabilit prin raportul de expertiză şi suplimentul la expertiză întocmit, indicat anterior şi nu prin procesul verbal nr. 1/16.05.2005 întocmit de ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, prin care s-a stabilit un prejudiciu de 329.964 lei, acesta neîntrunind atributul unui raport de expertiză întocmit de un organ independent, ceea ce încalcă garanţiile unui proces echitabil în accepţiunea Curţii europene a drepturilor omului.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, Înalta Curte respinge ca nefondat recursul declarat de partea civilă A.N.A.F – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu împotriva deciziei penale nr. 92/A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia Penală privind pe inculpatul P.G.( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 1570.1/85/2006, Decizia nr. 147 din 19 ianuarie 2011)

Instanţele de judecată au obligaţia legală de a afla adevărul, pe baza probelor, în fiecare cauză penală, ceea ce implică desfăşurarea unei activităţi probatorii complete, cu verificarea tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept în vederea aflării adevărului. Rolul activ al autorităţilor judiciare este examinat în raport cu această obligaţie, astfel încât, atunci când au rămas împrejurări nelămurite prin probe, aspecte contradictorii, se consideră că nu a fost exercitat rolul activ şi, ca urmare, probatoriul trebuie continuat în vederea lămuririi acestor împrejurări.

Mai mult, instanţa de control judiciar s-a limitat a prelua motivarea hotărârii instanţei de fond, deşi avea obligaţia de a verifica dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet şi cert întemeiat.

Pentru a putea efectua acest control, în recurs e necesar a se cunoaşte care a fost starea de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre este atacată şi pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire. Acest lucru nu poate fi verificat decât pe baza motivării hotărârii recurate, aceasta constituind un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act juridic adiţional.

Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care-şi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti. Ori de câte ori instanţele de judecată nu efectuează o cercetare judecătorească complexă, însuşindu-şi probele strânse de organul de urmărire penală, încalcă dreptul la apărare al inculpatului şi aduce o gravă vătămare intereselor legitime.

Din cele expuse mai sus, reiese că în cauză instanţa de apel nu a supus analizei şi interpretării logice toate probele administrate, precum şi contradicţiile semnalate de către inculpaţi existente în probatoriul administrat, care erau necesare a fi luate în considerare în soluţionarea cauzei sub toate aspectele, putând influenţa soluţia cauzei.

În acest context, Înalta Curte consideră că hotărârea se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, aceasta urmând să verifice şi apărările inculpaţilor, să clarifice toate contradicţiile existente în probatoriul administrat, învederate de către aceştia, arătând motivat care sunt probele pe care îşi fundamentează hotărârea şi care au fost înlăturate. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 388/89/2009, Decizia nr. 2.252 din 2 iunie 2011

În conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. 1 şi art. 52 din C.pr.pen., precum şi cu cele ale art. 23 alin. 11 din Constituţia României, orice cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condiţiile prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 228 alin. 1 C.pr.pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C.pr.pen., dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C.pr.pen. De altfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. 1 C.pr.pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul ele urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

În respectarea acestor dispoziţii legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte prevăzute de art. 224 alin. 2 C.pr.pen., fiind format dosarul penal nr. 321/P/2009 care conţine înscrisurile cu relevanţă probatorie necesare completei şi legalei soluţionării a plângerii penale, mai precis a constatării temeiniciei necesităţii declanşării procedurii judiciare prin începerea urmării penale faţă de persoana acuzată.

În urma efectuării acestor acte premergătoare, necesare pentru soluţionarea plângerii penale formulată de petiţionar, clar şi pentru a se stabili eventuala incidenţă a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C.pr.pen., nu au fost relevate minime indicii temeinice – în sensul art. 681 C.pr.pen. – care să justifice presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care s-au efectuat acte premergătoare a săvârşit, cu vinovăţia cerută de lege, faptele expuse în plângerea penală.

Dimpotrivă, actele premergătoare efectuate au relevat existenţa unuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen., caz care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.

Efectuarea actelor de cercetare penală propriu-zise (ca acte de urmărire penală), inclusiv ascultarea presupusului făptuitor, efectuarea unor confruntări şi efectuarea unei expertize contabile – astfel cu susţine petenta recurentă – ar fi fost legal posibilă numai în măsura în care, din conţinutul actelor premergătoare, nu ar fost constatată incidenţa unuia dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.

Înalta Curte apreciază, examinând actele şi lucrările dosarului penal nr. 321/P/2009, ca procurorul a procedat la efectuarea unei anchete, având ca obiect stabilirea eventualei vinovaţii penale a intimatului, nefiind întemeiată critica petentei recurente cu privire la insuficienţa materialului probator, critică care ar justifica – în opinia sa – trimiterea cauzei la procuror cu indicarea faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi constatate, şi prin care anume mijloace de probă (astfel cum dispune art. 2781 alin. 8 lit. b C.pr.pen.).

În final, Înalta Curte constată că atât rezoluţii atacate, cât şi sentinţa recurata, sunt motivate în fapt şi în drept, cu ample argumente care fac lipsită ele utilitate o eventuală reluare în cuprinsul prezentei decizii, cu atât mai mult cu cât recurentul petent nu a relevat aspecte noi, în fapt şi în drept.

În consecinţă, Înalta Curte respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta S.C. M .S.R.L. Bacău împotriva sentinţei penale nr. 102 din 5 august 2010 a Curţii de Apel Bacău – Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr. 299/32/2010, Decizia nr. 3.880 din 2 noiembrie 2010)

Leave a Reply