LEGALITATEA ARESTĂRII PREVENTIVE, CARACTERUL INECHITABIL AL PROCESULUI PENAL, PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE, DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE, DREPTUL LA RESPECTAREA BUNURILOR PROPRII, CAUZA BEGU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală privind arestarea preventivă şi prelungirea acestei măsuri, astfel cum erau redactate, precum şi esenţialul practicii interne privind noţiunea de “pericol pentru ordinea publică” prevăzută la art. 148 lit. h) C. proc. pen. sunt descrise în Decizia Mujea împotriva României [(decizie), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] şi în Hotărârea Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, pct. 40 – 42, 1 iulie 2008).

În ceea ce priveşte art. 148 lit. h) C.pr.pen. şi noţiunea de “pericol pentru ordinea publică”, Curtea de Apel Bucureşti a statuat, într-o decizie din data de 9 aprilie 2004, că simpla reproducere a prevederilor art. 148 lit. h) referitoare la luarea măsurii arestării preventive a unui inculpat, fără să se motiveze în mod concret, aşa cum prevede art. 137 din acelaşi cod, faptele sau cauzele pentru care lăsarea în libertate a acelei persoane ar constitui un pericol pentru ordinea publică, este în măsură să lase loc arbitrariului. Curtea de Apel Bucureşti a statuat în această decizie, precum şi în deciziile sale din 18 februarie şi 2 aprilie 2002 şi din 18 februarie 2003, că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracţiune sau de reacţia publică declanşată de faptele comise. Rezonanţa în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de “pericol social al faptelor” comise (deciziile din 28 februarie 1997 şi 16 noiembrie 2005 ale curţilor de apel Braşov şi, respectiv, Oradea şi Decizia din 16 august 1990 a Curţii Supreme de Justiţie).

Într-un mod oarecum diferit, în Decizia din 15 martie 2002 referitoare la fapte de corupţie, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că existenţa unui pericol pentru ordinea publică trebuie analizată atât în funcţie de profilul personal al inculpatului, cât şi de pericolul social al infracţiunii pentru care este urmărit acuzatul, de reacţia publică la comiterea infracţiunii şi de posibilitatea ca alte persoane să comită fapte similare în lipsa unei reacţii ferme împotriva persoanelor acuzate de asemenea fapte. În mai multe decizii în care instanţele interne au constatat lipsa unor motive concrete şi a unor probe pentru care lăsarea în libertate a unui inculpat ar constitui un pericol pentru ordinea publică, ele au decis punerea în libertate a părţii interesate, fără a trimite la prima instanţă, pentru o nouă judecată, dosarul referitor la menţinerea inculpatului în arest preventiv (deciziile din 4 februarie 1998, 18 februarie 2003 şi 16 noiembrie 2005 ale Curţilor de apel Braşov, Bucureşti şi Oradea) ( HOTĂRÂREA din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 30 aprilie 2009 – Cererea nr. 42.250/02 § 41  )

Art. 146 din CPP prevede că procurorul poate dispune arestarea preventivă a unui învinuit, printr-o decizie motivată, dacă consideră că este necesar pentru urmărirea penală şi dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 143 şi de unul dintre alineatele art. 148 din CPP. Art. 151 prevede că mandatul de arestare preventivă a inculpatului dat de procuror, mandat care trebuie redactat pe baza unei decizii de luare a acestei măsuri, trebuie să precizeze, printre altele, motivele concrete care au determinat privarea de libertate. Art. 155 prevede că arestarea preventivă a unui inculpat poate fi prelungită de instanţa competentă dacă acest lucru este necesar şi numai motivat ( HOTĂRÂREA din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici împotriva României, § 42  )

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 2 din Convenţie

Curtea reaminteşte că art. 5 § 2 din Convenţie enunţă o garanţie fundamentală: orice persoană arestată trebuie să ştie de ce a fost privată de libertate. Această garanţie impune obligaţia de a comunica unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu şi accesibil, motivele de drept şi de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în faţa unei instanţe în temeiul paragrafului 4. Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste informaţii “în termenul cel mai scurt”, dar poliţistul care o arestează poate să nu i le ofere în întregime la faţa locului. Pentru a stabili dacă aceasta a primit destule informaţii şi suficient de repede, se ţine seama de particularităţile cauzei (Čonka împotriva Belgiei, nr. 51.564/99, pct. 50, CEDO 2002-I).

As to the merits, the Court reiterates that paragraph 2 of Article 5 contains the elementary safeguard that any person arrested should know why he is being deprived of his liberty. This provision is an integral part of the scheme of protection afforded by Article 5: by virtue of paragraph 2 any person arrested must be told, in simple, non-technical language that he can understand, the essential legal and factual grounds for his arrest, so as to be able, if he sees fit, to apply to a court to challenge its lawfulness in accordance with paragraph 4. Whilst this information must be conveyed “promptly” (in French: “dans le plus court délai”), it need not be related in its entirety by the arresting officer at the very moment of the arrest. Whether the content and promptness of the information conveyed were sufficient is to be assessed in each case according to its special features (see, mutatis mutandis, Murray v. the United Kingdom, judgment of 28 October 1994, Series A no. 300-A, p. 31, § 72).

In the instant case, on their arrival at the police station, the applicants were served with the decision ordering their arrest. The document handed to them for that purpose stated that their arrest had been ordered pursuant to section 7, first paragraph, point (2), of the Aliens Act, in view of the risk that they might seek to elude deportation. A note in the documents mentioned an appeal to the committals division of the criminal court as being an available remedy against the detention order.

The Court has already noted that when the applicants were arrested at the police station a Slovak-speaking interpreter was present, notably for the purposes of informing the aliens of the content of the verbal and written communications which they received, in particular, the document ordering their arrest. Even though in the present case those measures by themselves were not in practice sufficient to allow the applicants to lodge an appeal with the committals division (see paragraph 46 above), the information thus furnished to them nonetheless satisfied the requirements of Article 5 § 2 of the Convention. Consequently, there has been no violation of that provision (THIRD SECTION CASE OF ČONKA v. BELGIUM – Application no. 51564/99- JUDGMENT 5 February 2002 §§ 50-52).

În Cauza Begu împotriva României (§ 72), persoana în cauză a fost audiată la 2 iulie 2001 în legătură cu faptul că i-ar fi cerut lui B.E. suma de 600 USD, plătită de aceasta din urmă la 1 iulie 2001, pentru a nu fi reţinută de poliţie. Având în vedere aceste elemente şi statutul său de poliţist, persoana în cauză ar fi trebuit să îşi dea seama, încă din acest stadiu, că era bănuit de implicare în activităţi interzise precum luarea de mită [Rupa împotriva României (nr. 1), (decizie), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004].

Amintim A. Recomandarea nr. R (87) 3 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei către statele membre referitoare la regulile europene ale penitenciarelor (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 12 februarie 1987, în cadrul celei de-a 404-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor)

Fragmentele relevante din regulile europene ale penitenciarelor sunt redactate după cum urmează:

“Disciplina şi pedeapsa

(…)

Măsuri de constrângere

39. Utilizarea lanţurilor sau cătuşelor trebuie să fie interzisă. Cătuşele, cămăşile de forţă şi alte mijloace de constrângere corporală nu vor fi niciodată aplicate cu titlu de sancţiune. Ele nu vor putea fi folosite decât în cazurile următoare:

(…)

b. pentru motive medicale, ca urmare a indicaţiilor şi sub îngrijirea doctorului;

c. din ordinul directorului, în cazul în care celelalte mijloace de control au dat greş pentru protejarea deţinutului împotriva automutilării (…)

40. Modelul şi modul de utilizare a instrumentelor de constrângere autorizate în articolul precedent trebuie stipulate prin lege sau reglementări în vigoare. Aplicarea lor nu trebuie continuată peste timpul strict necesar.”

B. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) privind vizita efectuată în România în perioada 24 septembrie – 6 octombrie 1995

La data de 19 februarie 1998, CPT a publicat un raport în urma vizitei efectuate în România în perioada 24 septembrie – 6 octombrie 1995, ce cuprinde următoarele constatări referitoare la condiţiile materiale din locurile de detenţie ale poliţiei:

“(…)

Pe lângă locurile de detenţie ale poliţiei desemnate oficial ca atare, delegaţia CPT a mai vizitat şi câteva alte clădiri ale poliţiei în care pot fi privaţi de libertate suspecţii: sediile poliţiei municipale din Cluj-Napoca şi Timişoara, comisariatele de poliţie nr. 2, 3 şi 4 din Timişoara şi două clădiri ale poliţiei transporturilor din Timişoara, şi anume sediul poliţiei şi localurile de poliţie situate în interiorul gării feroviare.

Sediul poliţiei municipale din Cluj-Napoca dispunea de o celulă de 15 m² de care se servea pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Celula conţinea o bancă, avea acces la lumina zilei şi era prevăzută cu iluminat artificial. În consecinţă, era potrivită pentru şederi temporare în detenţie (adică pentru o durată de câteva ore).

Totuşi, în momentul vizitei delegaţiei (ora 21,00), în celulă se afla o persoană care, în mod evident, urma să îşi petreacă noaptea acolo; partea interesată nu avea la dispoziţie nici saltea, nici pături.

La sediul poliţiei municipale din Timişoara, delegaţiei i s-a prezentat mai întâi un amfiteatru folosit pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Câteva astfel de persoane se aflau în sală – prinse cu cătuşele de scaun – în momentul vizitei delegaţiei. Din discuţiile cu mai multe persoane deţinute s-a constatat că sediul poliţiei dispunea şi de un loc de reţinere la parter/subsol. Deoarece delegaţia a insistat să îl vadă (…), acest spaţiu a fost în final localizat; părea să fie în curs de renovare.

Conform declaraţiilor persoanelor deţinute şi ale funcţionarilor de poliţie, precum şi din observaţiile făcute de delegaţia însăşi, era evident că în mod frecvent persoanele îşi petreceau noaptea în detenţie la sediul poliţiei municipale, însă fără a avea la dispoziţie nici saltea, nici pături.

Celelalte clădiri de poliţie vizitate la Timişoara nu dispuneau de niciun loc conceput special pentru a reţine persoane. Persoanele private de libertate erau ţinute într-un birou şi ar fi putut fi prinse cu cătuşele de un corp de mobilă dacă ar fi fost necesar din motive de securitate. (…)” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA din 16 decembrie 2008 în Cauza Rupa împotriva României (Nr. 1) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 10 august 2010 – Cererea nr. 58.478/00 §§ 84-88).

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenţie

Curtea evidenţiază că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 § 3 din Convenţie a început la 2 iulie 2001, data arestării preventive a reclamantului. Perioada a încetat la 7 iunie 2002, data condamnării acestuia în primă instanţă, condamnarea constituind încheierea perioadei care trebuie luată în considerare în sensul art. 5 § 3 [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30.210/96, pct. 104, CEDO 2000-XI]. Perioada a fost aşadar de 11 luni şi 5 zile.

Furthermore, the Court reiterates that, in view of the essential link between Article 5 § 3 of the Convention and paragraph 1 (c) of that Article, a person convicted at first instance cannot be regarded as being detained “for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence”, as specified in the latter provision, but is in the position provided for by Article 5 § 1 (a), which authorises deprivation of liberty “after conviction by a competent court” (see, for example, the B. v. Austria judgment of 28 March 1990, Series A no. 175, pp. 14-16, §§ 36-39). Accordingly, the applicant’s detention from 1 June 1995, the date of his original first-instance conviction, to 22 February 1996, the date on which that conviction was quashed and his case remitted, cannot be taken into account for the purposes of Article 5 § 3 ( CASE OF KUDŁA v. POLAND – Application no. 30210/96 – JUDGMENT,  26 October 2000 § 104 ).

Justificarea arestării preventive

Pentru a examina acest capăt de cerere, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa consacrată în materie [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 152 – 153, CEDO 2000-IV, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, pct. 70 – 71, 28 noiembrie 2002].

Under the Court’s case-law, the issue of whether a period of detention is reasonable cannot be assessed in abstracto. Whether it is reasonable for an accused to remain in detention must be assessed in each case according to its special features. Continued detention can be justified in a given case only if there are specific indications of a genuine requirement of public interest which, notwithstanding the presumption of innocence, outweighs the rule of respect for individual liberty (see, among other authorities, the W. v. Switzerland judgment of 26 January 1993, Series A no. 254-A, p. 15, § 30).

It falls in the first place to the national judicial authorities to ensure that, in a given case, the pre-trial detention of an accused person does not exceed a reasonable time. To this end they must examine all the facts arguing for or against the existence of a genuine requirement of public interest justifying, with due regard to the principle of the presumption of innocence, a departure from the rule of respect for individual liberty and set them out in their decisions dismissing the applications for release. It is essentially on the basis of the reasons given in these decisions and of the true facts mentioned by the applicant in his appeals, that the Court is called upon to decide whether or not there has been a violation of Article 5 § 3 of the Convention.

The persistence of reasonable suspicion that the person arrested has committed an offence is a condition sine qua non for the lawfulness of the continued detention, but after a certain lapse of time it no longer suffices. In such cases, the Court must establish whether the other grounds given by the judicial authorities continued to justify the deprivation of liberty. Where such grounds were “relevant” and “sufficient”, the Court must also ascertain whether the competent national authorities displayed “special diligence” in the conduct of the proceedings (see the Contrada v. Italy judgment of 24 August 1998, Reports 1998-V, p. 2185, § 54, and the I.A. v. France judgment of 23 September 1998, Reports 1998-VII, pp. 2978-79, § 102) ( CASE OF LABITA v. ITALY – Application no. 26772/95– JUDGMENT 6 April 2000  §§152-153).

La Cour rappelle tout d’abord que le caractère raisonnable de la durée d’une détention ne se prête pas à une évaluation abstraite, et que la légitimité du maintien en détention d’un accusé doit s’apprécier dans chaque cas d’après les particularités de la cause. La poursuite de l’incarcération ne se justifie dans une espèce donnée que si des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle fixée à l’article 5 de la Convention (voir, par exemple, Labita c. Italie précité, § 152, ainsi que Kudła c. Pologne [GC], no 30210/96, § 110, CEDH 2000-XI, et l’arrêt W. c. Suisse du 26 janvier 1993, série A no 254-A, p. 15, § 30).

Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que dans une affaire donnée la détention provisoire subie par un accusé n’excède pas une durée raisonnable. A cet effet, il leur faut, en tenant dûment compte du principe de la présomption d’innocence, examiner toutes les circonstances de nature à manifester ou écarter l’existence de ladite exigence d’intérêt public justifiant une dérogation à la règle fixée à l’article 5 et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est essentiellement au vu des motifs figurant dans lesdites décisions et sur la base des faits non contestés indiqués par l’intéressé dans ses moyens que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 (voir l’arrêt Muller c. France du 17 mars 1997, Recueil 1997-II, p. 388, § 35).

La Cour rappelle également que la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité de son maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus. La Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ils se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle recherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir les arrêts précités Kudła c. Pologne, § 111, et I.A. c. France, § 102). La complexité et les particularités de l’enquête sont des éléments importants à prendre en compte à cet égard (voir l’arrêt Scott c. Espagne du 18 décembre 1996, Recueil 1996-VI, p. 2396, § 74) ( AFFAIRE LAVENTS c. LETTONIE – Requête no 58442/00- ARRÊT 28 novembre 2002 §§ 70-71).

CEDO a hotărât deja că art. 5 § 3 din Convenţie impune cerinţa ca orice perioadă de arestare preventivă, oricât de scurtă, să fie motivată în mod convingător de autorităţi (Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, pct. 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, pct. 82, 8 aprilie 2004, şi Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, pct. 97, 4 octombrie 2005).

The Court is not unmindful of the fact that the majority of length-of-detention cases decided in its judgments concern longer periods of deprivation of liberty and that against that background seven months and three weeks may be regarded as a relatively short period in detention. Article 5 § 3 of the Convention, however, cannot be seen as authorising pre-trial detention unconditionally provided that it lasts no longer than a certain period. Justification for any period of detention, no matter how short, must be convincingly demonstrated by the authorities. That has not happened in this case ( FIRST SECTION CASE OF SHISHKOV v. BULGARIA – Application no. 38822/97- JUDGMENT 9 January 2003  § 66).

The Court is not unmindful of the fact that the majority of length‑of‑detention cases decided in its judgments concern longer periods of deprivation of liberty and that against that background four months and fourteen days may be regarded as a relatively short period in detention. Article 5 § 3 of the Convention, however, cannot be seen as authorising pre‑trial detention unconditionally provided that it lasts no longer than a certain period. Justification for any period of detention, no matter how short, must be convincingly demonstrated by the authorities. That has not happened in this case (FIRST SECTION CASE OF BELCHEV v. BULGARIA – Application no. 39270/98 – JUDGMENT  8 April 2004 § 82 ).

O decizie motivată asigură părţile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban, citată anterior, pct. 98).

Articolul 5 § 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca autorizând aplicarea necondiţionată a detenţiei preventive, care să dureze nu mai mult de o anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorităţi (Belchev v. Bulgaria, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004).

O funcţie suplimentară a unei decizii motivate este de a dovedi părţilor că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie motivată dă unei părţi posibilitatea de a depune apel împotriva acesteia, la fel ca şi posibilitatea ca decizia să fie revizuită de o instanţă de apel. Numai prin adoptarea unei decizii motivate poate exista un control public al administrării justiţiei (Suominen v. Finland, nr. 37801/97, § 37, 1 iulie 2003).

Chiar dacă articolul 5 al Convenţiei „nu impune judecătorului care examinează o cerere de apel împotriva detenţiei, obligaţia de a se referi la fiecare argument care se conţine în declaraţiile apelantului, garanţiile sale ar fi lipsite de esenţă dacă judecătorul, bazându-se pe legislaţia şi practica naţionale, ar putea să trateze ca irelevante sau să nu ia în consideraţie fapte concrete invocate de deţinut şi capabile să pună la îndoială existenţa condiţiilor esenţiale pentru „legalitatea”, în sensul Convenţiei, a privării de libertate.” (Nikolova v. Bulgaria (GC), nr. 31195/96, § 61, ECHR 1999-II). În acest context, „argumentele în favoarea şi defavoarea eliberării nu trebuie să fie „generale şi abstracte” (Smirnova v. Russia, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 63, ECHR 2003-IX (extrase)) ( SECŢIUNEA A PATRA CAUZA ŞARBAN c. MOLDOVEI- Cererea nr. 3456/05- HOTĂRÂRE 4 octombrie 2005 §§ 97-99).

În jurisprudenţa sa Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate de săvârşirea unei infracţiuni: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pct. 15, seria A, nr. 9); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A, nr. 7), să săvârşească noi infracţiuni (Matznetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pct. 9, seria A, nr. 10) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, pct. 51, seria A, nr. 207, şi Hendriks împotriva Olandei (decizie), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].

The Applicant was arrested on 25 August 1961. On the following day he was examined about his personal situation by a judge of the Regional Criminal Court of Vienna and was remanded in custody (Verwahrungshaft) under Article 175, paragraph 1, sub-paragraphs 2 (danger of absconding) and 3 (danger of suppression of evidence) of the Code of Criminal Procedure.

On 29 August 1961, Stögmüller was notified that the preliminary investigation had been extended by orders of the Regional Criminal Court of Vienna of 2 and 24 August 1961 (see paragraphs 10 and 14 above). On the same day he was notified of that court’s decision to remand him in custody (Untersuchungshaft) for the reasons stated in the warrant of arrest (COURT – CHAMBER- CASE OF STÖGMÜLLER v. AUSTRIA – Application no 1602/62- JUDGMENT 10 November 1969 § 15 ).

On 16 August 1965, the Applicant requested provisional release against security of 50,000 DM (20,000 DM in cash and 30,000 DM in the form of a bank guarantee to be put up by his father). After discussing the matter at the Public Prosecutor’s Office, Wemhoff amended his request two days later, offering security of 100,000 DM. This offer was accepted by the Regional Court on 19 August 1965. The Applicant, however, did not deposit this security but on 30 August 1965, offered a bank guarantee of 25,000 or 50,000 DM which was to be provided by his father. The Regional Court rejected this offer on 6 September 1965. The Applicant contested this decision and offered security of 25,000 DM, but the Court of Appeal dismissed his appeal on 29 October 1965 on the ground that a security of this sum was not sufficient to dispel the danger of flight which was still present.

On 19 October 1965, while these proceedings were still in progress, Wemhoff again asked the Regional Court to order his release if necessary against security of 10,000 DM. The court rejected the application on 1 December 1965. It found that the temptation for Wemhoff to abscond was still very great, for:

– the sentence remaining to be served was considerable;

– the Applicant was insolvent and deeply in debt, which he would probably never be able to settle; and

– the suspicion that he had secreted away 200,000 DM, as stated in the detention order of 7 July 1964, had grown stronger during the trial (COURT – CHAMBER- CASE OF WEMHOFF v. GERMANY – Application no 2122/64 – JUDGMENT 27 June 1968 § 14 ).

Le 13 novembre 1964, soit sept mois et dix jours après avoir saisi la Commission, Matznetter présenta une deuxième demande de libération provisoire dans laquelle il réitérait beaucoup de ses arguments antérieurs et invoquait en outre l’article 5, paragraphe 3 (art. 5-3), et l’article 6, paragraphe 2 (art. 6-2), de la Convention. En sus de sa parole, il offrait la constitution éventuelle d’une sûreté par deux garants nommément désignés, à savoir un commerçant et un conseiller fiscal (article 193, paragraphe 1, du Code de procédure pénale et article 1374 du Code civil).

Le 23 novembre 1964, le Parquet exprima un avis négatif: à ses yeux, les considérations développées dans la décision du 10 février conservaient toute leur valeur.

Sans se prononcer par écrit, fût-ce sous la forme d’une simple opinion, le magistrat instructeur informa la Chambre du Conseil de la demande du requérant et de l’avis susmentionné du Parquet; on ignore si son rapport verbal s’accompagnait d’une recommandation expresse, favorable ou défavorable à un élargissement.

La Chambre du Conseil du Tribunal pénal régional rejeta la demande le 3 décembre 1964. Au sujet du danger de fuite, elle releva entre autres que le requérant avait son passeport sur lui, dans sa voiture (seinen Reisepass bei sich im Auto hatte), au moment de son arrestation. Elle ajouta que l’existence d’un danger de répétition des infractions rendait superflu, eu égard à l’article 192 du Code de procédure pénale (“… la détention ordonnée en raison du danger de fuite … peut ne pas être exécutée ou être levée moyennant …”), l’examen des garanties offertes.

Le requérant attaqua cette décision le 14 décembre 1964. Reprenant, pour la développer, la thèse qu’il avait défendue précédemment, il soulignait aussi que la Convention avait rang de loi constitutionnelle en Autriche depuis le 4 mars 1964 et qu’elle primait donc l’article 175 du Code de procédure pénale; d’après lui, une détention préventive de plus de dix-huit mois excédait le “délai raisonnable” prévu à l’article 5, paragraphe 3 (art. 5-3), de la Convention.

Signé par Me Czerwenka, le recours fut complété par deux mémoires que Matznetter rédigea lui-même.

Le premier, daté du 21 décembre 1964, s’efforçait d’abord de prouver derechef l’absence de danger de fuite. Il mettait notamment l’accent sur les points suivants:

– aux termes de l’arrangement extrajudiciaire du 13 mai 1963, le Creditanstalt-Bankverein et les autres créanciers avaient renoncé à leurs réclamations civiles contre les inculpés;

– le requérant n’avait joué qu’un rôle secondaire dans les tractations incriminées, lesquelles au demeurant avaient commencé bien avant son entrée au service du “groupe Schiwitz”;

– s’il avait établi de faux bilans, c’était sans intention dolosive ni esprit de lucre, mais sous la contrainte de Margarete Schiwitz;

– en s’acquittant de ses fonctions, il avait constamment cherché à sauver, puis assainir les “sociétés Schiwitz” et à ménager les intérêts des tiers;

– loin de s’attendre à un verdict sévère, il souhaitait donc l’ouverture rapide de son procès qui lui donnerait, en public, l’occasion de reconnaître ses torts, mais aussi de se justifier et d’invoquer des circonstances atténuantes “extraordinaires” (allusion à l’article 265 (a) du Code de procédure pénale);

– il pensait avoir purgé par avance la majeure partie, voire la totalité de sa peine éventuelle, car il avait déjà passé dix-neuf mois en prévention et pouvait, en sa qualité de délinquant primaire, tabler sur une mise en liberté anticipée (allusion à l’article 55 a) du Code pénal et à la loi de 1949/1960 sur la libération conditionnelle); dès lors, et compte tenu de son invalidité et de son incapacité d’exercer une profession quelconque à l’étranger, il n’avait aucune raison de songer à s’enfuir, solution qu’il n’avait d’ailleurs pas adoptée à l’époque où elle s’offrait à lui;

– après avoir appris, le 15 mai 1963 vers midi, l’arrestation de Fritz Schiwitz, il avait déclaré à Margarete Schiwitz, Me Promitzer et Me Czerwenka qu’il fallait absolument retarder la sienne jusqu’au lendemain; il voulait en effet rencontrer Me Leon, qui avait mené les négociations extrajudiciaires au nom du Creditanstalt-Bankverein et devait rentrer dans la soirée d’un voyage à Hambourg; il désirait également avertir sa femme qui ignorait tout de l’affaire; il avait du reste réussi à l’atteindre à la dernière minute et à lui parler dans la voiture de Me Promitzer jusqu’au moment où il fut appréhendé par la police; quant à son passeport, qu’il utilisait comme pièce d’identité même en Autriche, il ne l’avait point “sur lui”: il l’avait laissé à sa place habituelle, à savoir la boîte à gants de sa propre voiture qui, endommagée la veille, se trouvait garée en ville à une assez grande distance; l’expression “ständige Verfolgungsfahrt”, employée dans la décision du 10 février 1964 et digne d’un Sherlock Holmes, ne correspondait par conséquent pas à la réalité.

Concernant le danger de répétition des infractions, Matznetter soulignait à nouveau que son cabinet, déserté par les deux tiers de ses clients et par son principal collaborateur, était géré par un administrateur provisoire. Il ajoutait que d’après un rapport de la police économique, les entreprises Schiwitz avaient été liquidées. Il rappelait encore qu’il avait participé jusqu’au bout, moyennant un effort intense et au détriment de ses intérêts personnels et familiaux, à l’élaboration d’un règlement extrajudiciaire lésant le moins possible les créanciers.

En conclusion, le requérant relevait que l’idée de son élargissement paraissait avoir eu cette fois l’appui du magistrat instructeur; il dépeignait la situation critique de son épouse et de ses enfants et affirmait que sa détention l’empêchait de préparer sa défense.

Dans son mémoire du 7 janvier 1965, Matznetter tira un argument supplémentaire de la libération de Fritz Schiwitz, survenue le 30 décembre 1964: s’estimant moins gravement impliqué dans l’affaire, il demandait le bénéfice d’une mesure analogue.

La Cour d’Appel de Vienne repoussa le recours le 20 janvier 1965 après avoir noté:

– que le requérant était soupçonné d’avoir frauduleusement extorqué (betrügerisch herausgelockt) à plusieurs banques, depuis 1958 et de concert avec d’autres inculpés, environ cent vingt millions de schillings par la cession de créances fictives, par l’émission de traites de complaisance (Gefälligkeitswechsel) et de chèques sans provision et par l’établissement de faux bilans, causant ainsi un dommage qui atteignait au bas mot quatre-vingts millions de schillings;

– qu’au sujet du danger de répétition des infractions, la Cour pouvait se borner à renvoyer aux motifs, détaillés et convaincants, de la décision litigieuse; que ces motifs se trouvaient d’autant moins réfutés que la thèse de Me Czerwenka contredisait sur un point celle de Matznetter lui-même: d’après le recours du 14 décembre 1964, la liquidation des “entreprises Schiwitz” n’avait pas encore eu lieu tandis que le mémoire du 21 décembre en parlait comme d’une chose accomplie;

– que le requérant s’était, de son propre aveu, tenu caché à un moment donné; qu’une telle attitude (“Sich[er]verborgenhalten”) suffisait à justifier la crainte de le voir se soustraire aux poursuites si on l’élargissait; que dans cette mesure, la Cour se ralliait aussi au raisonnement de la Chambre du Conseil quant au danger de fuite; qu’il importait peu de savoir si Matznetter avait sur lui son passeport lors de son arrestation ou s’il l’avait laissé dans sa voiture; que la mise en liberté provisoire de Fritz Schiwitz n’affaiblissait en rien les décisions des 10 février et 3 décembre 1964; qu’en effet, la Chambre du Conseil avait constaté la persistance du danger de fuite – et de lui seul, du reste – dans le cas du coïnculpé Schiwitz, danger que l’intéressé avait cependant écarté en fournissant une garantie (COUR – CHAMBRE – AFFAIRE MATZNETTER c. AUTRICHE – Requête no 2178/64- ARRÊT 10 novembre 1969 § 9).

La Cour admet que par leur gravité particulière et par la réaction du public à leur accomplissement, certaines infractions peuvent susciter un trouble social de nature à justifier une détention provisoire, au moins pendant un temps. Dans des circonstances exceptionnelles, cet élément peut donc entrer en ligne de compte au regard de la Convention, en tout cas dans la mesure où le droit interne reconnaît – tel l’article 144 du code de procédure pénale – la notion de trouble à l’ordre public provoqué par une infraction.

Cependant, on ne saurait l’estimer pertinent et suffisant que s’il repose sur des faits de nature à montrer que l’élargissement du détenu troublerait réellement l’ordre public. En outre, la détention ne demeure légitime que si l’ordre public reste effectivement menacé ; sa continuation ne saurait servir à anticiper sur une peine privative de liberté.

Or en l’espèce ces conditions ne se trouvaient pas remplies. Les chambres d’accusation examinèrent de manière purement abstraite la nécessité de prolonger la privation de liberté, se bornant à considérer la gravité de l’infraction. La requérante avait pourtant souligné, dans ses mémoires du 16 janvier 1986 puis des 3 mars et 10 avril 1987, que la mère et la soeur de la victime n’avaient formulé aucune observation au moment où elle déposa ses demandes d’élargissement, tandis qu’elles avaient combattu avec vigueur celles de M. Moysan (paragraphes 14 et 24 in fine ci-dessus) ; les juridictions françaises ne l’ont point contesté (COUR – CHAMBRE- AFFAIRE LETELLIER c. FRANCE – Requête no12369/86- ARRÊT 26 juin 1991 § 51 ).

Curtea recunoaşte că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (mutatis mutandis, I.A. împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 104 – 105, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VII). Continuarea detenţiei nu se justifică aşadar într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă reală de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].

The issue of whether a period of detention is reasonable cannot be assessed in abstract. Whether it is reasonable for an accused to remain in detention must be assessed in each case according to its special features. Continued detention can be justified in a given case only if there are specific indications of a genuine requirement of public interest which, notwithstanding the presumption of innocence, outweighs the rule of respect for individual liberty (see W. v. Switzerland, cited above, § 30) ( THIRD SECTION CASE OF SMIRNOVA v. RUSSIA- Applications nos. 46133/99 and 48183/99- JUDGMENT 24 July 2003 § 61).

În Cauza Begu, reclamantul a fost arestat preventiv la 2 iulie 2001 pe motiv că existau bănuieli plauzibile conform cărora acesta săvârşise infracţiunea de luare de mită. La prelungirea arestării sale preventive, la 27 iulie şi 21 august 2001, instanţele naţionale şi-au motivat hotărârile prin statutul de poliţist al persoanei în cauză şi prin posibilitatea ca, odată pus în libertate, acesta să încerce să influenţeze martorii, printre care se numărau colegi de serviciu .  Curtea admite că, în contextul cauzei, motivele erau relevante şi suficiente pentru a justifica prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantului la începutul cercetării (§ 85).

Cu toate acestea, se impune constatarea că, din 14 septembrie 2001, instanţele naţionale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive a reclamantului. Însă nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, 6 noiembrie 2007, pct. 62).

The Court observes that the applicant was taken into custody on 5 May 2004 and convicted at first instance on 17 February 2005. Thus, the period of his detention for the purposes of Article 5 § 1 (c) of the Convention is nine months and twelve days (see, amongst many others, Wemhoff c. Allemagne, arrêt du 27 juin 1968, série A no 7, p. 23, § 9; Davtian v. Georgia (dec.), no. 73241/01, 6 September 2005) ( SECOND SECTION CASE OF PATSURIA v. GEORGIA – Application no. 30779/04- JUDGMENT 6 November 2007 § 61).

Ulterior datei menţionate, instanţele naţionale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin menţinerea temeiurilor iniţiale, faptul că pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani de închisoare, gravitatea faptelor, statutul de poliţist al acuzaţilor şi necesitatea continuării cercetării penale. Cu toate acestea, instanţele nu au oferit nicio explicaţie pentru a justifica în mod concret, de-a lungul timpului, felul în care punerea în libertate a reclamantului ar avea un impact negativ asupra societăţii civile sau ar împiedica ancheta. Mai mult, justificarea arestării nu se raporta la situaţia concretă a persoanei în cauză, vizând în mod general persoanele anchetate în cadrul procedurii (Calmanovici, citată anterior, pct. 100, şi Mihuţă împotriva României, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, pct. 29).

Enfin, la Cour observe que, dans toutes les décisions en question, les juridictions internes ont prolongé la détention provisoire du requérant par une formule globale qui concernait à la fois l’intéressé et son coïnculpé, sans répondre aux arguments invoqués séparément par chacun d’eux et sans avoir égard à leur situation particulière. Elle considère qu’une telle approche n’est pas compatible avec les garanties prévues par l’article 5 § 3 de la Convention dans la mesure où elle permet de maintenir plusieurs personnes en détention sans un examen au cas par cas des motifs justifiant la nécessité de prolonger la détention (voir, mutatis mutandis, Dolgova c. Russie, no 11886/05, § 49, 2 mars 2006)  (Calmanovici § 100 ).

Desigur, necesitatea de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis, Garycki împotriva Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, judecătoria nu a oferit nicio explicaţie pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a reclamantului să aibă un impact negativ asupra societăţii sau cum ar fi împiedicat ancheta. Mai mult, justificarea detenţiei nu se raporta la situaţia concretă a fiecăreia dintre părţile interesate, vizând în mod general persoanele cercetate în cadrul procedurii (Calmanovici, menţionată mai sus, § 100, şi mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, § 49, 2 martie 2006) ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului HOTĂRÂREA din 31 martie 2009 în Cauza Mihuţă împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 21 ianuarie 2010 – Cererea nr. 13.275/03 § 29).

De altfel, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, 21 decembrie 2000, pct. 83, şi Patsouria, citată anterior, pct. 75 – 76).

On the other hand, the Court observes that under Article 5 § 3 the authorities, when deciding whether a person should be released or detained, are obliged to consider alternative measures of ensuring his appearance at trial. Indeed, that Article lays down not only the right to “trial within a reasonable time or release pending trial” but also provides that “release may be conditioned by guarantees to appear for trial” (see, mutatis mutandis, the Neumeister v. Austria judgment of 27 June 1968, Series A no. 8, p. 3, § 3).

That provision does not give the judicial authorities a choice between either bringing the accused to trial within a reasonable time or granting him provisional release – even subject to guarantees. Until conviction he must be presumed innocent, and the purpose of Article 5 § 3 is essentially to require his provisional release once his continuing detention ceases to be reasonable (see the Neumeister judgment cited above, § 4) (FOURTH SECTION CASE OF JABŁOŃSKI v. POLAND – Application no. 33492/96– JUDGMENT 21 December 2000 § 83).

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au mai oferit motive “relevante şi suficiente” începând din 14 septembrie 2001 pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se mai verifice dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o “diligenţă deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, 2 martie 2006, pct. 50 in fine).

Having regard to the above considerations, the Court finds that by failing to address concrete facts or consider alternative “preventive measures” and by relying essentially on the gravity of the charges, the authorities prolonged the applicant’s detention on grounds which cannot be regarded as “relevant and sufficient”. The authorities thus failed to justify the applicant’s detention on remand during the period under consideration. In these circumstances it is not necessary to examine whether the proceedings were conducted with “special diligence”.

There has been therefore a violation of Article 5 § 3 of the Convention ( FIRST SECTION CASE OF DOLGOVA v. RUSSIA – Application no. 11886/05- JUDGMENT 2 March 200§ 50 ).

Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte arestarea preventivă a reclamantului, prelungită după Hotărârea din 14 septembrie 2001(§ 89).

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenţie

Curtea reţine că, la şedinţa din 13 februarie 2002, tribunalul militar a avut de examinat necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive aplicate reclamantului, nu temeinicia acuzaţiei penale aduse acestuia. Prin urmare, se impune examinarea acestui capăt de cerere în sensul art. 5 § 4 din Convenţie [Berdji împotriva Franţei (decizie), nr. 74.184/01, 23 martie 2004].

A. Cu privire la recursurile reclamantului împotriva deciziilor din 7 iunie, 19 iulie şi 10 septembrie 2002 de prelungire a arestării preventive

Conform jurisprudenţei constante a Curţii, o persoană condamnată de prima instanţă se află în cazul prevăzut la art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie, care permite privarea de libertate a persoanelor după condamnare, întrucât aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive (Wemhoff, citată anterior, pct. 9, şi B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A, nr. 175, pct. 36).

L’instruction achevée, l’acte d’accusation, un document de 855 pages, a été déposé auprès du Tribunal régional de Berlin le 23 avril 1964 et signifié au requérant le 2 mai 1964. Il en ressort que le requérant était accusé:

– d’incitation prolongée à l’abus de confiance dans deux cas;

– d’escroquerie prolongée dans un de ces deux cas;

– de complicité prolongée d’abus de confiance dans un cas, et

– de sept infractions aux articles 239 par. 1, no 1, et 241 de la loi relative à la banqueroute (Konkursordnung).

Les actes d’incitation à l’abus de confiance, d’escroquerie et de complicité d’abus de confiance étaient considérés comme particulièrement graves au sens de l’article 266 par. 2 et de l’article 263 par. 4 du Code pénal allemand ( COUR  – CHAMBRE – AFFAIRE WEMHOFF c. ALLEMAGNE – Requête no 2122/64- ARRÊT  27 juin 1968 §9 ).

În cazul unei pedepse cu închisoarea cu o durată determinată, pronunţată de o instanţă naţională, pentru sancţionarea unei infracţiuni, controlul vizat la art. 5 § 4 din Convenţie este inclus în hotărâre (De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, seria A, nr. 12, pct. 76).

At first sight, the wording of Article 5 (4) (art. 5-4) might make one think that it guarantees the right of the detainee always to have supervised by a court the lawfulness of a previous decision which has deprived him of his liberty. The two official texts do not however use the same terms, since the English text speaks of “proceedings” and not of “appeal”, “recourse” or “remedy” (compare Articles 13 and 26 (art. 13, art. 26)). Besides, it is clear that the purpose of Article 5 (4) (art. 5-4) is to assure to persons who are arrested and detained the right to a judicial supervision of the lawfulness of the measure to which they are thereby subjected; the word “court” (“tribunal”) is there found in the singular and not in the plural. Where the decision depriving a person of his liberty is one taken by an administrative body, there is no doubt that Article 5 (4) (art. 5-4) obliges the Contracting States to make available to the person detained a right of recourse to a court; but there is nothing to indicate that the same applies when the decision is made by a court at the close of judicial proceedings. In the latter case the supervision required by Article 5 (4) (art. 5-4) is incorporated in the decision; this is so, for example, where a sentence of imprisonment is pronounced after “conviction by a competent court” (Article 5 (1) (a) of the Convention) (art. 5-1-a). It may therefore be concluded that Article 5 (4) (art. 5-4) is observed if the arrest or detention of a vagrant, provided for in paragraph (1) (e) (art. 5-1-e), is ordered by a “court” within the meaning of paragraph (4) (art. 5-4).

It results, however, from the purpose and object of Article 5 (art. 5), as well as from the very terms of paragraph (4) (art. 5-4) (“proceedings”, “recours”), that in order to constitute such a “court” an authority must provide the fundamental guarantees of procedure applied in matters of deprivation of liberty. If the procedure of the competent authority does not provide them, the State could not be dispensed from making available to the person concerned a second authority which does provide all the guarantees of judicial procedure.

In sum, the Court considers that the intervention of one organ satisfies Article 5 (4) (art. 5-4), but on condition that the procedure followed has a judicial character and gives to the individual concerned guarantees appropriate to the kind of deprivation of liberty in question (COURT – PLENARY CASES OF DE WILDE, OOMS AND VERSYP -“VAGRANCY”- v. BELGIUM  – MERITS- Application no. 2832/66; 2835/66; 2899/66- JUDGMENT 18 June 1971 § 76).

În Cauza Begu, s-a dispus prelungirea arestării sale preventive, aşa cum prevedea dreptul intern, după ce a fost condamnat în primă instanţă prin Hotărârea tribunalului militar din 7 iunie 2002. Prin urmare, controlul legalităţii arestării preventive, vizat la art. 5 § 4 din Convenţie, este inclus instantaneu în hotărârea pronunţată la terminarea procesului în primă instanţă şi declaraţia de vinovăţie consecutivă stabilirii legale a infracţiunii era suficientă pentru a justifica menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv [Negoescu împotriva României (decizie), nr. 55.450/00, 17 martie 2005]. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie(§ 95).

B. Cu privire la numirea unui avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant la audierea din 13 februarie 2002

Curtea aminteşte că dispoziţiile art. 35 din Convenţie prevăd epuizarea de către reclamanţi a căilor de atac interne referitoare la încălcările incriminate, disponibile şi adecvate acestor încălcări (Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotărâri şi decizii, 1998-I).

.  La Cour se bornera à examiner la question de l’épuisement des voies de recours internes au regard de la procédure relative à la requête en relèvement de l’interdiction du territoire du 5 février 1994, seule mise en cause. Elle rappelle que l’article 26 de la Convention ne prescrit l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir notamment l’arrêt Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, pp. 11–12, § 27).

En l’occurrence, le Gouvernement n’a produit devant la Cour aucune jurisprudence de nature à étayer sa thèse concernant l’adéquation et l’effectivité du recours. En conséquence, à l’instar de la Commission, la Cour estime que le pourvoi en cassation que la requérante aurait pu à l’époque former contre l’arrêt du 4 octobre 1994 ne satisfaisait pas à la condition d’efficacité.

Partant, il échet d’écarter l’exception préliminaire (AFFAIRE DALIA c. FRANCE – 154/1996/773/974- ARRêT 19 février 1998 §38 ).

Fără să mai considere necesar să examineze calitatea apărării asigurate reclamantului de către avocatul din oficiu, Curtea reţine, ca şi Guvernul, că în decursul procedurii de recurs privind prelungirea arestării preventive, reclamantul, care era asistat de avocatul său ales, nu a sesizat instanţele naţionale cu acest capăt de cerere. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

A. Independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare

Cu titlu introductiv, Curtea observă că reclamantul, în formularul de cerere şi în observaţiile sale, a intenţionat să conteste în faţa sa lipsa de independenţă şi imparţialitate a instanţelor militare, nu faptul că instanţa de apel nu era “instituită de lege”. De altfel, acesta nu a sesizat acest capăt de cerere instanţelor naţionale. Prin urmare, Curtea va examina afirmaţiile reclamantului aşa cum au fost calificate de acesta (§ 102).

Curtea reţine, de la bun început, că prezenta cauză priveşte o procedură penală în desfăşurare în faţa unei instanţe militare, în care inculpatul era ofiţer de poliţie, cu statut de militar, pentru săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiunii [a contrario, Altay împotriva Turciei, nr. 22.279/93, 22 mai 2001, pct. 74, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, pct. 40, CEDO 2006-VI (fragmente), şi Maszni, citată anterior, pct. 53].

A cet égard, la Cour n’aperçoit aucune raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue en ce qui concerne MM. Incal et Çıraklar, qui, comme le requérant, étaient tous deux des civils. Il est compréhensible que, répondant devant une cour de sûreté de l’Etat de l’accusation d’atteintes à l’ordre constitutionnel et à l’unité nationale (paragraphes 25 et 27 ci-dessus), l’intéressé ait redouté de comparaître devant des juges au nombre desquels figurait un officier de carrière, appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul ne se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. En d’autres termes, les appréhensions du requérant quant au manque d’indépendance et d’impartialité de cette juridiction peuvent passer pour objectivement justifiées ( PREMIÈRE SECTION AFFAIRE ALTAY c. TURQUIE – Requête n° 22279/93- ARRÊT 22 mai 2001 § 74).

The Court reiterates that the Convention does not prohibit military courts from ruling on criminal charges against military personnel, provided that the guarantees of independence and impartiality enshrined in Article 6 § 1 are respected (see Morris v. the United Kingdom, no. 38784/97, § 59, ECHR 2002‑I; Cooper v. the United Kingdom [GC], no. 48843/99, § 106, ECHR 2003‑XII; and Hakan Önen v. Turkey, (dec.), no. 32860/96, 10 February 2004) ( FOURTH SECTION CASE OF ERGIN v. TURKEY (No. 6) – Application no. 47533/99 – JUDGMENT 4 May 2006 § 40).

Pe de altă parte, aceasta constată că circumstanţele deosebite ale cauzei diferă, de asemenea, de cele din hotărârile Findlay împotriva Regatului Unit (Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I) şi Grieves împotriva Regatului Unit (MC), nr. 57.067/00, CEDO 2003-XII (fragmente), care au determinat Curtea să constate încălcarea art. 6 § 1, având în vedere caracterul specific al organizării instanţelor militare în cauză.

Curtea reaminteşte că în Convenţie nu se interzice instanţelor militare să statueze asupra unor acuzaţii în materie penală împotriva unor membri ai personalului cu statut de militar, cu condiţia să se respecte garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute la art. 6 § 1 [Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, pct. 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48.843/99, pct. 106, CEDO 2003-XII, şi Ergin, citată anterior, pct. 40].

La Cour constate que la pratique consistant à utiliser des tribunaux composés en tout ou partie de militaires afin de juger des membres des forces armées est solidement ancrée dans le système juridique de nombreux Etats membres.

Elle rappelle que sa propre jurisprudence montre qu’un tribunal militaire peut en principe constituer un « tribunal indépendant et impartial » aux fins de l’article 6 § 1 de la Convention. Dans l’affaire Engel et autres précitée, par exemple, elle a jugé que la Haute Cour militaire des Pays-Bas, composée de deux civils, conseillers à la Cour suprême, et de quatre officiers de l’armée, formait un tel tribunal. Toutefois, ces tribunaux ne sont conformes à la Convention que lorsqu’il existe des mesures de protection suffisantes pour garantir leur indépendance et leur impartialité ( ANCIENNE TROISIÈME SECTION AFFAIRE MORRIS c. ROYAUME-UNI – Requête no 38784/97- ARRÊT 26 février 2002 §59 ).

Ultérieurement, dans l’affaire Morris (également précitée), une chambre de la Cour a étudié les préoccupations formulées au sujet de l’indépendance structurelle et de l’impartialité objective d’une cour martiale de l’armée de terre, convoquée après l’entrée en vigueur de la loi de 1996.

La Cour a jugé que les tribunaux militaires pouvaient en principe connaître des accusations pénales dirigées contre les membres de l’armée en respectant l’article 6 § 1 de la Convention, bien que ces tribunaux ne puissent être jugés conformes que lorsqu’il existe des mesures de protection suffisantes pour garantir leur indépendance et leur impartialité (§ 59 de l’arrêt Morris). Elle a aussi constaté que la loi de 1996 avait répondu pour une large part aux préoccupations énoncées dans l’arrêt Findlay en supprimant les postes d’« officier convocateur » et d’« officier confirmateur » et en séparant les phases de poursuite, de convocation et de décision de la procédure devant une cour martiale (§§ 61 et 62 de l’arrêt Morris). La Cour a dit en outre que le mode de désignation des membres de la cour martiale ne portait pas atteinte à l’indépendance de ce tribunal (§ 66 de l’arrêt Morris).

Néanmoins, tout en considérant que le président permanent constituait « une garantie d’indépendance significative » et que la présence du judge advocate représentait une « garantie importante » à cet égard, la Cour a jugé que ces mesures de protection, jointes à d’autres (règles relatives aux critères de sélection et serment prêté par les membres), n’étaient pas suffisantes pour exclure le risque que des pressions extérieures ne s’exercent sur les membres ordinaires des cours martiales (§§ 69-72 de l’arrêt Morris). De surcroît, la Cour a trouvé que le rôle de l’autorité de contrôle allait à l’encontre du principe voulant que la décision obligatoire rendue par un tribunal ne puisse être modifiée par une autorité non judiciaire, alors même que ce principe avait été considéré dans l’affaire Findlay précitée comme l’un des éléments de l’« indépendance » requise par l’article 6 § 1 de la Convention ( AFFAIRE COOPER c. ROYAUME-UNI – Requête no 48843/99- ARRÊT 16 décembre 2003 §106 ).

Pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată “independentă” – în special în raport cu executivul şi părţile -, Curtea a ţinut seama de modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor, precum şi de existenţa unor garanţii împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, pct. 55, şi Campbell şi Fell împotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, seria A, nr. 80, pct. 78).

Si la Cour de cassation présente à l’évidence les caractères d’un tribunal, malgré les limites de sa compétence (paragraphes 33 et 51 ci-dessus), il importe de vérifier s’il en va de même du conseil d’appel. Son rôle juridictionnel (paragraphe 26 ci-dessus) ne suffit pas. D’après la jurisprudence de la Cour (arrêt Neumeister précité, p. 44; arrêt De Wilde, Ooms et Versyp du 18 juin 1971, série A no 12, p. 41, par. 78; arrêt Ringeisen précité, p. 39, par. 95), seul mérite l’appellation de tribunal un organe répondant à une série d’autres exigences – indépendance à l’égard de l’exécutif comme des parties en cause, durée du mandat des membres, garanties offertes par la procédure – dont plusieurs figurent dans le texte même de l’article 6 par. 1 (art. 6-1). Aux yeux de la Cour, tel est le cas en l’occurrence sous réserve des précisions figurant plus loin ( COUR – CHAMBRE- AFFAIRE LE COMPTE, VAN LEUVEN ET DE MEYERE c. BELGIQUE – Requête no 6878/75; 7238/75- ARRÊT 23 juin 1981 §55).

In determining whether a body can be considered to be “independent” – notably of the executive and of the parties to the case (see, inter alia, the Le Compte, Van Leuven and De Meyere judgment of 23 June 1981, Series A no. 43, p. 24, para. 55) -, the Court has had regard to the manner of appointment of its members and the duration of their term of office (ibid., pp. 24-25, para. 57), the existence of guarantees against outside pressures (see the Piersack judgment of 1 October 1982, Series A no. 53, p. 13, para. 27) and the question whether the body presents an appearance of independence (see the Delcourt judgment of 17 January 1970, Series A no. 11, p. 17, para. 31).

The factors which were relied on in the present case as indicative of the Board’s lack of “independence” will be considered in turn (COURT – CHAMBER- CASE OF CAMPBELL AND FELL v. THE UNITED KINGDOM – Application no. 7819/77; 7878/77- JUDGMENT 28 June 1984 §78 ).

B. Respectarea principiului egalităţii armelor

Curtea reafirmă că orice proces penal, inclusiv în aspectele lui procedurale, trebuie să prezinte un caracter contradictoriu şi să garanteze egalitatea armelor între acuzare şi apărare: acesta este unul dintre aspectele fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal în contradictoriu implică, pentru acuzare ca şi pentru apărare, facultatea de a lua cunoştinţă de observaţiile sau mijloacele de probă prezentate de cealaltă parte. În plus, art. 6 § 1 impune organelor de urmărire penală să comunice apărării toate probele relevante de care dispun, fie incriminatorii, fie discriminatorii. Acestea fiind zise, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut [Cornelis împotriva Olandei (decizie) nr. 994/03, 25 mai 2004].

Revenind la faptele din Cauza Begu, Curtea observă în primul rând că reclamantul nu a prezentat nicio probă referitoare la caracterul real al afirmaţiilor judecătorului militar sau la existenţa unui “dosar secret”. În plus, în procesul-verbal întocmit în urma şedinţei din 26 aprilie 2002, nici inculpaţii şi nici avocaţii lor prezenţi nu au formulat obiecţii privind pretinsele afirmaţii ale judecătorului referitoare la existenţa unui “dosar secret”. Chiar şi presupunând că judecătorul militar s-ar fi referit, cum presupune reclamantul în observaţiile sale, la documente emise de organele de urmărire pentru a autoriza şi transcrie înregistrarea conversaţiei sale din 1 iulie 2001, Curtea consideră că respectivele documente nu pot fi considerate, ca atare, probe “relevante” (mutatis mutandis, Cornelis, citată anterior). Reiese că aceste documente vizau numai procedura de interceptare, a cărei legalitate a fost confirmată de instanţele naţionale(§ 112).

C. Caracterul public al şedinţelor din 26 aprilie 2002 şi 27 noiembrie 2002

Curtea subliniază că natura publică a dezbaterilor constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1, în măsura în care aceasta protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete care scapă controlului public, şi constituie totodată unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra încrederea în instanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o conferă administrării justiţiei, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garanţie se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice (Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, pct. 65, 15 iulie 2003, şi Axen împotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, seria A, nr. 72, pct. 25).

La Cour rappelle que la publicité des débats constitue un principe fondamental consacré par l’article 6 § 1. Elle protège les justiciables contre une justice secrète échappant au contrôle du public et constitue aussi l’un des moyens de préserver la confiance dans les cours et tribunaux. Par la transparence qu’elle donne à l’administration de la justice, elle aide à réaliser le but de l’article 6 § 1 : le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes de toute société démocratique (Axen c. Allemagne, arrêt du 8 décembre 1983, série A no 72, p. 12, § 25).( DEUXIÈME SECTION AFFAIRE ERNST ET AUTRES c. BELGIQUE –Requête no 33400/96- ARRÊT 15 juillet 2003 §65 ).

La publicité de la procédure des organes judiciaires visés à l’article 6 par. 1 (art. 6-1) protège les justiciables contre une justice secrète échappant au contrôle du public; elle constitue aussi l’un des moyens de préserver la confiance dans les cours et tribunaux. Par la transparence qu’elle donne à l’administration de la justice, elle aide à réaliser le but de l’article 6 par. 1 (art. 6-1): le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes de toute société démocratique au sens de la Convention (arrêt Golder du 21 février 1975, série A no 18, p. 18, par. 36; voir en outre l’arrêt Lawless du 14 novembre 1960, série A no 1, p. 13) (COUR –PLÉNIÈRE- AFFAIRE AXEN c. ALLEMAGNE –Requête no 8273/78- ARRÊT 8 décembre 1983 §25).

În cazul în care nu a avut loc nicio şedinţă publică în primă instanţă, această lacună poate fi reparată la nivelul unei instanţe superioare, cu condiţia ca instanţa superioară să poată examina faptele şi să dispună de jurisdicţie deplină (Diennet împotriva Franţei, Hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A, nr. 325-A, 16, pct. 34).

La Cour prend en compte plusieurs éléments.

D’abord, le Gouvernement n’a pas contesté l’absence de publicité de l’audience devant les organes disciplinaires de l’ordre des médecins.

Ensuite, lorsque le Conseil d’Etat statue en cassation sur les décisions de la section disciplinaire du conseil national de l’ordre des médecins, il ne peut passer pour un “organe judiciaire de pleine juridiction”, notamment parce qu’il n’a pas le pouvoir d’apprécier la proportionnalité entre la faute et la sanction: le caractère public des audiences devant lui ne suffit donc pas à combler la lacune constatée au stade de la procédure disciplinaire (voir notamment, mutatis mutandis, l’arrêt Albert et Le Compte précité, p. 16, par. 29, et p. 19, par. 36).

Enfin, si la nécessité de préserver le secret professionnel ou la vie privée des patients peut motiver le huis clos, celui-ci doit être strictement commandé par les circonstances.  Or en l’espèce, le requérant et la Commission le soulignent à juste titre, les débats ne devaient porter que sur la “méthode épistolaire de consultation” adoptée par le Dr Diennet (paragraphe 8 ci-dessus): ni les résultats concrets de ladite méthode sur tel ou tel patient ni les confidences éventuelles que le Dr Diennet aurait pu recueillir à l’occasion de l’exercice de sa profession ne devaient raisonnablement être évoqués.

Si en cours d’audience s’était révélé le risque d’une atteinte au secret professionnel ou à la vie privée, le huis clos aurait pu être ordonné.  De toute manière, le huis clos régnait en raison de l’application automatique et préalable des dispositions du décret du 26 octobre 1948 (paragraphe 20 ci-dessus).  Ledit décret a été modifié postérieurement aux faits de la cause: sauf certaines dérogations strictement définies, les audiences devant un organe de l’ordre, lorsqu’il se prononce en matière disciplinaire, sont désormais publiques (Diennet împotriva Franţei, Hotărârea din 26 septembrie 1995 §34).

D. Motivarea deciziilor

Art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, însă această obligaţie nu poate fi înţeleasă ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 26, CEDO 1999-I].

The Court reiterates that, according to its established case-law reflecting a principle linked to the proper administration of justice, judgments of courts and tribunals should adequately state the reasons on which they are based. The extent to which this duty to give reasons applies may vary according to the nature of the decision and must be determined in the light of the circumstances of the case (see the Ruiz Torija v. Spain and Hiro Balani v. Spain judgments of 9 December 1994, Series A nos. 303-A and 303-B, p. 12, § 29, and pp. 29-30, § 27; and the Higgins and Others v. France judgment of 19 February 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-I, p. 60, § 42). Although Article 6 § 1 obliges courts to give reasons for their decisions, it cannot be understood as requiring a detailed answer to every argument (see the Van de Hurk v. the Netherlands judgment of 19 April 1994, Series A no. 288, p. 20, § 61). Thus, in dismissing an appeal, an appellate court may, in principle, simply endorse the reasons for the lower court’s decision (see, mutatis mutandis, the Helle v. Finland judgment of 19 December 1997, Reports 1997-VIII, p. 2930, §§ 59-60) (AFFAIRE GARCÍA RUIZ c. ESPAGNE CASE OF GARCÍA RUIZ v. SPAIN – Requête n°/Application no. 30544/96- ARRÊT/JUDGMENT 21 janvier/January 1999 §26 ).

De asemenea, instanţelor le revine sarcina de a răspunde la motivele esenţiale ale apărării, cunoscut fiind faptul că sfera de aplicare a acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie analizată aşadar în lumina circumstanţelor speţei (Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, pct. 27, şi Menet împotriva Franţei, nr. 39.553/02, 14 iunie 2005, pct. 35].

The Court reiterates that Article 6 para. 1 (art. 6-1) obliges the courts to give reasons for their judgments, but cannot be understood as requiring a detailed answer to every argument (see the Van de Hurk v. the Netherlands judgment of 19 April 1994, Series A no. 288, p. 20, para. 61). The extent to which this duty to give reasons applies may vary according to the nature of the decision. It is moreover necessary to take into account, inter alia, the diversity of the submissions that a litigant may bring before the courts and the differences existing in the Contracting States with regard to statutory provisions, customary rules, legal opinion and the presentation and drafting of judgments. That is why the question whether a court has failed to fulfil the obligation to state reasons, deriving from Article 6 (art. 6) of the Convention, can only be determined in the light of the circumstances of the case ( COURT –CHAMBER- CASE OF HIRO BALANI v. SPAIN – Application no. 18064/91- JUDGMENT 09 December 1994 §27).

La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par un tribunal interne, ou de substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir, par exemple, García Ruiz c. Espagne [GC], no 30544/96, §§ 28-29, CEDH 1999-I).

En outre, si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, notamment, García Ruiz c. Espagne [GC], no30544/96, § 26, CEDH 1999-1). De même, la Cour n’est pas appelée à rechercher si les arguments ont été adéquatement traités. Il incombe aux juridictions de répondre aux moyens de défense essentiels, sachant que l’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit donc s’analyser à la lumière des circonstances de l’espèce (voir, notamment, arrêt Hiro Balani c. Espagne du 9 décembre 1994, série A n° 303-B, p. 29, § 27) (DEUXIÈME SECTION AFFAIRE MENET c. FRANCE – Requête no 39553/02- ARRÊT 14 juin 2005 §35 ).

În ceea ce priveşte faptul că instanţele naţionale nu au examinat separat cererea reclamantului de a i se restitui bunurile puse sub sigiliu în timpul percheziţiei domiciliare, Curtea consideră că nu este vorba despre un argument juridic care ar avea incidenţă asupra încadrării juridice a faptelor de natură penală de care acesta era acuzat [mutatis mutandis, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (decizie), nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX]. În orice caz, Curtea va lua în considerare acest aspect la examinarea capătului de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (§ 121).

Referitor la celelalte 4 capete de cerere invocate de reclamant, Curtea observă că acestea privesc modul în care autorităţile naţionale au analizat probele depuse la dosar. În speţă, analiza instanţelor s-a axat pe circumstanţele factuale în ansamblu pentru a stabili dacă reclamantul îi ceruse sau nu lui B.E. suma în cauză. Instanţele au analizat implicit motivele reclamantului, în acest sens axându-se pe principalele elemente constitutive ale infracţiunii. Curtea acordă importanţă în special faptului că, în speţă, reclamantul a fost audiat şi a putut să conteste probele strânse împotriva sa şi să adreseze întrebări martorilor. În consecinţă, Curtea consideră că, în speţă, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor şi a probelor făcută de instanţe [mutatis mutandis, E.S. împotriva Franţei (decizie), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009] şi consideră, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie(§ 122).

V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din Convenţie

Curtea reaminteşte că încălcarea dreptului la prezumţia de nevinovăţie poate proveni nu numai de la o instanţă, ci şi de la alte autorităţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, pct. 41 – 42, CEDO 2000-X, şi Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35 – 36, seria A, nr. 308).

La Cour rappelle que la présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par l’article 6 § 1. Elle se trouve méconnue si une déclaration officielle concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie. Il suffit, même en l’absence de constat formel, d’une motivation donnant à penser que le magistrat considère l’intéressé comme coupable (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Allenet de Ribemont c. France du 10 février 1995, série A no 308, p. 16, § 35).

A cet égard, la Cour souligne l’importance du choix des termes par les agents de l’Etat dans les déclarations qu’ils formulent avant qu’une personne n’ait été jugée et reconnue coupable d’une infraction.

En outre, une atteinte à la présomption d’innocence peut émaner non seulement d’un juge ou d’un tribunal mais aussi d’autres autorités publiques (ibidem, p. 16, § 36), y compris de procureurs, surtout lorsque, comme en l’espèce, un procureur exerce une fonction quasi-judiciaire en statuant sur une demande de classement sans suite de l’affaire au stade de l’instruction préparatoire où il exerce un contrôle absolu en matière procédurale ( TROISIÈME SECTION AFFAIRE DAKTARAS c. LITUANIE – Requête no 42095/98- ARRÊT 10 octobre 2000 §§41-42 ).

La présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 (art. 6-2) figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par le paragraphe 1 (art. 6-1) (voir notamment l’arrêt Deweer c. Belgique du 27 février 1980, série A no 35, p. 30, par. 56, et l’arrêt Minelli précité, p. 15, par. 27). Elle se trouve méconnue si une décision judiciaire concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie. Il suffit, même en l’absence de constat formel, d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable (arrêt Minelli précité, p. 18, par. 37).

Le champ d’application de l’article 6 par. 2 (art. 6-2) ne se limite pourtant pas à l’hypothèse avancée par le Gouvernement. La Cour a en effet constaté une violation de cette disposition dans les affaires Minelli et Sekanina précitées alors que les juridictions nationales saisies avaient clôturé les poursuites pour cause de prescription dans la première et acquitté l’intéressé dans la seconde. Elle a de même admis son applicabilité dans d’autres affaires où les juridictions nationales n’étaient pas amenées à statuer sur la culpabilité (arrêts Adolf c. Autriche du 26 mars 1982, série A no 49, et Lutz, Englert et Nölkenbockhoff c. Allemagne du 25 août 1987, série A nos 123-A, 123-B et 123-C).

Elle rappelle en outre que la Convention doit s’interpréter de façon à garantir des droits concrets et effectifs, et non théoriques et illusoires (voir, entre autres, les arrêts Artico c. Italie du 13 mai 1980, série A no 37, p. 16, par. 33, Soering c. Royaume-Uni du 7 juillet 1989, série A no 161, p. 34, par. 87, et Cruz Varas et autres c. Suède du 20 mars 1991, série A no 201, p. 36, par. 99). Cela vaut aussi pour le droit consacré par l’article 6 par. 2 (art. 6-2).

Or la Cour estime qu’une atteinte à la présomption d’innocence peut émaner non seulement d’un juge ou d’un tribunal mais aussi d’autres autorités publiques (COUR – CHAMBRE- AFFAIRE ALLENET DE RIBEMONT c. FRANCE –Requête no15175/89- ARRÊT 10 février 1995 §§ 35-36 ).

În această privinţă, trebuie subliniată importanţa alegerii expresiilor de către agenţii statului în declaraţiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, aceasta consideră că ceea ce contează în vederea aplicării dispoziţiei sus-menţionate este sensul real al declaraţiilor în cauză, nu forma ad litteram a acestora (Lavents, citată anterior, pct. 126).

Curtea recunoaşte că art. 6 § 2 nu poate împiedica, în raport cu art. 10 din Convenţie, ca autorităţile să informeze publicul despre anchetele penale în desfăşurare, dar impune ca acestea să o facă astfel cu toată discreţia şi toate rezerva pe care o implică respectarea prezumţiei de nevinovăţie (Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 38).

La liberté d’expression, garantie par l’article 10 (art. 10) de la Convention, comprend celle de recevoir ou de communiquer des informations. L’article 6 par. 2 (art. 6-2) ne saurait donc empêcher les autorités de renseigner le public sur des enquêtes pénales en cours, mais il requiert qu’elles le fassent avec toute la discrétion et toute la réserve que commande le respect de la présomption d’innocence (Allenet de Ribemont §38).

Aceasta reaminteşte totodată că o campanie de presă virulentă este, în unele cazuri, susceptibilă să prejudicieze caracterul echitabil al procesului, influenţând opinia publică şi, în consecinţă, instanţele care trebuie să se pronunţe asupra vinovăţiei acuzatului [Akay împotriva Turciei (decizie), nr. 34.501/97, 19 februarie 2002].

În ceea ce priveşte declaraţia prim-ministrului, Curtea notează pentru început că videoconferinţa a avut loc numai cu prefecţii, într-un cadru profesional, fără să fie adresată publicului. În plus, chiar şi în acest context restrâns, premierul nu a menţionat numele reclamantului (a contrario, Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, 25 martie 2008, pct. 9).

La data de 19 decembrie 2000, procurorul I.B. a organizat o conferinţă de presă cu privire la arestarea reclamantului, în care le-a dat ziariştilor următoarele informaţii:

“[Reclamantul] (…) trebuia să primească suma de 10.000 mărci germane de la un fost deţinut notoriu (…). Este vorba, aşadar, de trafic de influenţă, ce viza şi câteva persoane ce făceau parte din autorităţile judiciare. (…) Pe baza informaţiilor deţinute de noi şi de poliţie, (…) l-am prins (…) [pe reclamant] în flagrant delict cu suma de 4.500 dolari americani.

(…) Aceste fapte stabilesc vinovăţia (…) [reclamantului] în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă. (…)

Ancheta continuă cu privire la alte informaţii legate de activitatea [reclamantului].”( Curtea Europeană a Drepturilor Omului HOTĂRÂREA din 25 martie 2008 definitivă la 1 decembrie 2008, în Cauza Vitan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 19 februarie 2010 §9).

În ceea ce priveşte pretinsa campanie de presă, în opinia Curţii, reclamantul nu a demonstrat că a existat împotriva sa o campanie mediatică de o virulenţă de natură să influenţeze sau în măsură să influenţeze formarea opiniei judecătorilor şi rezultatul deliberării. În această privinţă, Curtea observă că articolele incriminate de reclamant au fost publicate în zilele ulterioare declaraţiei prim-ministrului, fără ca reclamantul să invoce un comunicat de presă oficial ca stând la baza surselor jurnaliştilor. Prin urmare, nu s-a stabilit că autorităţile au contribuit la alimentarea unei campanii de presă împotriva reclamantului [Kiratli împotriva Turciei (decizie), nr. 6.497/04, 2 septembrie 2008]. Din moment ce articolul publicat în ziarul “Cotidianul”, invocat de reclamant nu a încercat să nuanţeze afirmaţiile referitoare la faptele reţinute împotriva reclamantului, autorităţile naţionale nu pot fi considerate răspunzătoare pentru acţiuni singulare ale presei (mutatis mutandis, Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48.173/99 şi 48.319/99, 28 octombrie 2004, pct. 48).

În plus, articolele referitoare la reclamant au apărut în iulie 2001, la data arestării sale, în vreme ce a fost condamnat de tribunalul militar la 7 iunie 2002. Prin urmare, s-a scurs un interval de timp important între apariţia articolelor incriminate şi momentul condamnării sale [Wloch împotriva Poloniei (decizie), nr. 27.785/95, 30 martie 2000, şi Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, 29 martie 2007, pct. 74]. De asemenea, trebuie remarcat că instanţele sesizate să judece cauza erau compuse integral din judecători de profesie, care au de regulă o experienţă şi o formare în măsură să le permită să respingă orice sugestie exterioară procesului [Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25.337/94, 17 iulie 2003, pct. 104, şi Mircea, citată anterior, pct. 75]. Curtea observă, de asemenea, că interesul ziarelor pentru cauză şi importanţa acesteia pentru opinia publică rezultau din poziţia ocupată de reclamant, ofiţer de poliţie, în contextul combaterii corupţiei, motiv de îngrijorare atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru public (Viorel Burzo împotriva României, nr. 75.109/01 şi 12.639/02, 30 iunie 2009, pct. 160, şi Söylemez împotriva Turciei, nr. 46.661/99, 21 septembrie 2006, pct. 141).

Având în vedere cele precedente, Curtea nu poate constata, în speţă, nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie (§ 131).

VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie

Curtea aminteşte că, deşi art. 6 are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în faţa unei “instanţe” competente să dispună cu privire la “temeinicia acuzaţiei penale”, nu rezultă de aici că nu se preocupă de etapele care se desfăşoară anterior procedurii de judecată. Astfel, art. 6 – în special paragraful 3 – poate juca un rol anterior sesizării instanţei de fond în cazul şi în măsura în care nerespectarea iniţială a acestuia riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului [Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36.391/02, 27 noiembrie 2008, pct. 50].

Instanţa europeană subliniază că avocatul trebuie să fie prezent încă de la primul interogatoriu la care este supusă persoana acuzată. Dreptul la asistenţă din partea unui avocat poate fi restrâns doar cu titlu de excepţie, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. Curtea arată că, în speţă, încălcarea dreptului la apărare este cu atât mai gravă, în condiţiile în care declaraţiile date în absenţa unui avocat au fost decisive pentru condamnare (Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36.391/02, 27 noiembrie 2008).

Astfel cum s-a consacrat în jurisprudenţa Curţii, dreptul formulat la art. 6 § 3 lit. c) constituie unul dintre elementele noţiunii de proces echitabil în materie penală prevăzute la § 1 (Imbrioscia împotriva Elveţiei, 24 noiembrie 1993, pct. 37, seria A, nr. 275, şi Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, pct. 45, CEDO 2001-X).

The right set out in paragraph 3 (c) of Article 6 (art. 6-3-c) is one element, amongst others, of the concept of a fair trial in criminal proceedings contained in paragraph 1 (art. 6-1) mutatis mutandis, the Artico v. Italy judgment of 13 May 1980, Series A no. 37, p. 15, paras. 32-33, and the Quaranta judgment, cited above, Series A no. 205, p. 16, para. 27). (COURT –CHAMBER- CASE OF IMBRIOSCIA v. SWITZERLAND – Application no. 13972/88- JUDGMENT  24 November 1993 §37).

The Court recalls in this connection that, even if the primary purpose of Article 6, as far as criminal matters are concerned, is to ensure a fair trial by a “tribunal” competent to determine “any criminal charge”, it does not follow that the Article has no application to pre-trial proceedings. Thus, Article 6 – especially paragraph 3 – may be relevant before a case is sent for trial if and so far as the fairness of the trial is likely to be seriously prejudiced by an initial failure to comply with its provisions (see Imbrioscia v. Switzerland, judgment of 24 November 1993, Series A no. 275, p. 13, § 36). The manner in which Article 6 §§ 1 and 3 (c) is to be applied during the preliminary investigation depends on the special features of the proceedings involved and on the circumstances of the case. In its judgment in John Murray v. the United Kingdom (8 February 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-I, pp. 54-55, § 63), the Court also observed that, although Article 6 will normally require that the accused be allowed to benefit from the assistance of a lawyer already at the initial stages of police interrogation, this right, which is not explicitly set out in the Convention, may be subject to restriction for good cause. The question in each case is whether the restriction, in the light of the entirety of the proceedings, has deprived the accused of a fair hearing ( THIRD SECTION CASE OF BRENNAN v. THE UNITED KINGDOM – Application no. 39846/98- JUDGMENT 16 October 2001 §45 ).

Curtea reaminteşte că art. 6 § 3 lit. c) recunoaşte oricărui acuzat dreptul “să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător […]”, dar nu precizează şi condiţiile de exercitare a acestuia. Astfel, acesta lasă statelor contractante alegerea mijloacelor potrivite să permită propriului sistem juridic garantarea acestuia, sarcina Curţii constând în a cerceta dacă modalitatea pe care au folosit-o corespunde cerinţelor unui proces echitabil [Quaranta împotriva Elveţiei, 24 mai 1991, pct. 30, seria A, nr. 205, şi Sakhnovski împotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, 2 noiembrie 2010, pct. 95]. În această privinţă, nu trebuie uitat faptul că obiectivul Convenţiei este de a “apăra drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective” şi că numirea unui apărător nu asigură, de sine stătătoare, eficienţa apărării pe care o poate procura acuzatului (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A, nr. 37).

As the Commission observed in paragraphs 87 to 89 of its report, sub-paragraph (c) (art. 6-3-c) guarantees the right to an adequate defence either in person or through a lawyer, this right being reinforced by an obligation on the part of the State to provide free legal assistance in certain cases.

Mr. Artico claimed to be the victim of a breach of this obligation. The Government, on the other hand, regarded the obligation as satisfied by the nomination of a lawyer for legal aid purposes, contending that what occurred thereafter was in no way the concern of the Italian Republic. According to them, although Mr. Della Rocca declined to undertake the task entrusted to him on 8 August 1972 by the President of the Second Criminal Section of the Court of Cassation, he continued to the very end and “for all purposes” to be the applicant’s lawyer. In the Government’s view, Mr. Artico was, in short, complaining of the failure to appoint a substitute but this amounted to claiming a right which was not guaranteed.

The Court recalls that the Convention is intended to guarantee not rights that are theoretical or illusory but rights that are practical and effective; this is particularly so of the rights of the defence in view of the prominent place held in a democratic society by the right to a fair trial, from which they derive (see the Airey judgment of 9 October 1979, Series A no. 32, pp. 12-13, par. 24, and paragraph 32 above). As the Commission’s Delegates correctly emphasised, Article 6 par. 3 (c) (art. 6-3-c) speaks of “assistance” and not of “nomination”. Again, mere nomination does not ensure effective assistance since the lawyer appointed for legal aid purposes may die, fall seriously ill, be prevented for a protracted period from acting or shirk his duties. If they are notified of the situation, the authorities must either replace him or cause him to fulfil his obligations. Adoption of the Government’s restrictive interpretation would lead to results that are unreasonable and incompatible with both the wording of sub-paragraph (c) (art. 6-3-c) and the structure of Article 6 (art. 6) taken as a whole; in many instances free legal assistance might prove to be worthless.

In the present case, Mr. Artico did not have the benefit of Mr. Della Rocca’s services at any point of time. From the very outset, the lawyer stated that he was unable to act. He invoked firstly the existence of other commitments and subsequently his state of health (see paragraph 14 above). The Court is not called upon to enquire into the relevance of these explanations. It finds, as did the Commission (see paragraph 98 of the report), that the applicant did not receive effective assistance before the Court of Cassation; as far as he was concerned, the above-mentioned decision of 8 August 1972 remained a dead letter (COURT –CHAMBER- CASE OF ARTICO v. ITALY –Application no. 6694/74- JUDGMENT 13 May 1980 §33 ).

A. Aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în procedura de anchetă având ca obiect percheziţia corporală a reclamantului

Curtea trebuie să stabilească, în primul rând, dacă art. 6 din Convenţie cuprinde această etapă procedurală, dat fiind că, în temeiul dreptului intern, nu fusese formulată nicio acuzaţie penală faţă de persoana în cauză, acesta nefiind la momentul percheziţiei corporale nici învinuit, nici cercetat pentru săvârşirea vreunei infracţiuni (§ 137).

În această privinţă, trebuie reamintit că, în temeiul jurisprudenţei Curţii în materie penală, “acuzaţia” ar putea fi definită, în sensul art. 6 din Convenţie, ca o notificare oficială, emisă de autoritatea competentă, a imputaţiei săvârşirii unei infracţiuni sau ca existenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei” suspectului (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 46, seria A, nr. 35).

Le caractère pénal que l’affaire revêt au regard de la Convention ressort donc sans ambiguïté d’un faisceau d’indications concordantes. L’”accusation” pourrait aux fins de l’article 6 § 1 (art. 6-1) se définir comme la notification officielle, émanant de l’autorité compétente, du reproche d’avoir accompli une infraction pénale. Plusieurs décisions et avis de la Commission adoptent l’idée, qui semble assez voisine, de “répercussions importantes sur la situation” du suspect (affaire Neumeister, série B no 6, p. 81; affaire Huber contre Autriche, Annuaire de la Convention, vol. 18, p. 357, § 67; affaire Hätti contre Rép. féd. d’Allemagne, ibidem, vol. 19, p. 1065, § 50, etc.). Dans ces conditions, la Cour considère qu’à partir du 30 septembre 1974 le requérant faisait l’objet d’une “accusation en matière pénale” (COUR –CHAMBRE- AFFAIRE DEWEER c. BELGIQUE –Requête no 6903/75- ARRÊT 27 février 1980 §46).

În speţă, înainte de a proceda la percheziţia corporală a reclamantului, procurorul l-a informat de anumite fapte de care era acuzat, reclamantul putând deduce că era bănuit de comiterea infracţiunii de luare de mită. Prin urmare, această informaţie primită de reclamant chiar înainte de percheziţia sa corporală în procedura penală care a urmat a avut “repercusiuni importante” asupra situaţiei sale, astfel încât acesta era “acuzat” de infracţiunea de luare de mită în sensul autonom al acestui termen în cadrul art. 6 din Convenţie [O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 15.809/02 şi 25.624/02, pct. 35, CEDO 2007 VIII].

La Cour constate que les avis de poursuites reçus par les requérants ont eu des « répercussions importantes » sur la situation des intéressés, de sorte que ceux-ci ont été « accusés » d’infractions au code de la route au sens autonome que revêt ce terme à l’article 6 de la Convention (Serves c. France, 20 octobre 1997, § 42, Recueil des arrêts et décisions 1997‑VI). Quoi qu’il en soit, l’article 6 de la Convention peut s’appliquer lorsqu’une contrainte a été exercée en vue d’obtenir des dépositions même en l’absence de toute autre procédure, ou lorsque le requérant est acquitté dans le cadre de la procédure au fond (Funke c. France, 25 février 1993, §§ 39-40, série A no 256‑A, et Heaney et McGuinness c. Irlande, no 34720/97, §§ 43‑45, CEDH 2000‑XII) (GRANDE CHAMBRE AFFAIRE O’HALLORAN ET FRANCIS c. ROYAUME-UNI – Requêtes nos 15809/02 et 25624/02- ARRÊT 29 juin 2007 §35).

În consecinţă, art. 6 este aplicabil în speţă.

B. Cu privire la necesitatea de a fi asistat de un avocat ales în timpul percheziţiei corporale

În Cauza Salduz, citată anterior (pct. 55), Curtea a subliniat importanţa stadiului anchetei pentru pregătirea procesului şi necesitatea de a fi asistat de un avocat încă de la primul interogatoriu efectuat de poliţie, cu excepţia cazului în care se demonstrează faţă de împrejurările fiecărui caz că este necesară restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a face în aşa fel încât să se respecte dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să îşi conceapă argumentaţia fără să recurgă la mijloace de probă obţinute prin constrângere sau presiuni contrar voinţei acuzatului [Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 100, CEDO 2006…, şi Kolu împotriva Turciei, nr. 35.811/97, 2 august 2005, pct. 51].

As regards the use of evidence obtained in breach of the right to silence and the privilege against self-incrimination, the Court observes that these are generally recognised international standards which lie at the heart of the notion of a fair procedure under Article 6. Their rationale lies, inter alia, in the protection of the accused against improper compulsion by the authorities, thereby contributing to the avoidance of miscarriages of justice and to the fulfilment of the aims of Article 6. The right not to incriminate oneself, in particular, presupposes that the prosecution in a criminal case seek to prove their case against the accused without resort to evidence obtained through methods of coercion or oppression in defiance of the will of the accused (see, inter alia, Saunders, cited above, § 68; Heaney and McGuinness, cited above, § 40; J.B. v. Switzerland, no. 31827/96, § 64, ECHR 2001-III; and Allan, cited above, § 44) (GRAND CHAMBER CASE OF JALLOH v. GERMANY –Application no. 54810/00- JUDGMENT 11 July 2006 §100).

În Cauza Begu, reclamantul s-a prezentat la sediul poliţiei din motive personale, aşa cum a precizat în procesul-verbal întocmit cu această ocazie. Percheziţia corporală a acestuia s-a efectuat în prezenţa martorilor, iar circumstanţele cauzei nu par să indice o limitare a libertăţii de acţiune a reclamantului dincolo de ceea ce impune o percheziţie corporală (mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, pct. 48)(§ 140).

Although the applicant in the present case was not free to leave, the Court considers that the circumstances of the case as presented by the parties, and established by the Court, disclose no significant curtailment of the applicant’s freedom of action, which could be sufficient for activating a requirement for legal assistance already at this stage of the proceedings.

The Court notes that the role of the police in a situation such as in the present case was to draw up an inspection record and receive the applicant’s explanation as to the origin of the cans in his car (see paragraphs 9 and 10 above). Having done so, the police transferred the documents to the inquirer who, in his turn, compiled a report to his superior indicating that there was a case to answer against the applicant on suspicion of theft (see paragraph 12 above). This report prompted the inquirer’s superior to open a criminal case against the applicant (FIRST SECTION CASE OF ALEKSANDR ZAICHENKO v. RUSSIA –Application no. 39660/02- JUDGMENT 18 February 2010 §§48-49 ).

De asemenea, Curtea acordă importanţă faptului că, în timpul percheziţiei reclamantului, organele de cercetare au strâns numai probe “materiale”, axându-se numai pe prelevarea urmelor de substanţă fluorescentă găsite pe diferite obiecte aparţinând reclamantului şi pe întocmirea unui proces-verbal. În această privinţă, trebuie reamintit că dreptul de a nu se autoincrimina, în sine, nu se răsfrânge asupra informaţiilor care pot fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voinţa suspectului, de exemplu, în prezenta speţă, urme de substanţă fluorescentă (Saunders împotriva Regatului Unit, 17 decembrie 1996, pct. 69, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI). Pe de altă parte, reclamantul a avut ocazia să formuleze obiecţii în procesul-verbal şi să ofere explicaţii pentru prezenţa sa la sediul poliţiei. De altfel, acesta a negat orice implicare în fapte. În plus, examinarea probelor materiale astfel strânse a fost înregistrată de autorităţi; aceste aspecte au fost prezentate reclamantului, au fost dezbătute de către părţi şi examinate de tribunalul militar în cadrul procedurii pe fond.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie (§ 142).

VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât în termen de 6 luni începând cu data hotărârii definitive pronunţate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne în măsură să ofere un mijloc eficace şi suficient pentru a redresa încălcările care constituie obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac interne eficiente, termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 curge de la data actului sau a hotărârii incriminate, iar în caz de situaţie continuă, acesta curge de la încetarea acesteia [Mujea, citată anterior, şi Florica împotriva României (decizie) nr. 49.781/99, 10 iunie 2003].

De asemenea, Curtea observă că a examinat deja dispoziţiile legale în materie de interceptare a convorbirilor existente în România anterior modificării C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea detaliată a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt potenţial întâmpinate de o persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicărilor sale denotă deficienţe incompatibile cu nivelul minim de protecţie vizat de preeminenţa dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 69 in fine şi urm.).

“Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului viza şi apărarea siguranţei naţionale. În această materie, Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legale atribuind competenţe de supraveghere secretă a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor, putea, într-o situaţie excepţională, să se dovedească necesară într-o societate democratică şi că legiuitorul naţional se bucura de o anumită putere discreţionară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine).

Este adevărat că, în timp ce cauza Klass, citată mai sus, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranţa naţională (Legea “G10”) cuprindea garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităţilor (a se vedea, în acelaşi sens, şi Weber şi Saravia, citată mai sus, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de faţă este vorba de aceeaşi situaţie. Într-adevăr, analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei române aplicabile şi a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicaţiilor sale reliefează absenţa unor garanţii adecvate, situaţie care este incompatibilă cu gradul minim de protecţie impus de preeminenţa dreptului într-o societate democratică” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a HOTĂRÂREA din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României –nr. 2-, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.830 din 5 decembrie 2007 § 68-69).

Curtea a constatat ulterior absenţa, la vremea respectivă, a unui control a priori al autorizaţiei acordate unui procuror de către un judecător sau o altă autoritate independentă, precum şi a unui control a posteriori al temeiniciei autorizaţiei în cauză (Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 72 – 76).

a) Lipsa de independenţă a autorităţilor competente să autorizeze ingerinţa

Pentru început, trebuie constatat că, în caz de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informaţii pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (paragraful 41 de mai jos). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără ca legea să prevadă vreo limită temporală (a se vedea, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51 – 52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, şi Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegerea 1998-V, § 60).

În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieţii private a particularilor, lăsate la discreţia procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, nu îndeplineau cerinţa de a fi independenţi faţă de puterea executivă (Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238 – 239, CEDO 2003-VI).

b) Lipsa oricărui control a priori al autorizaţiilor date de procuror

Curtea a constatat deja că deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, singura cale de recurs prevăzută de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestaţia în faţa procurorului ierarhic superior (a se vedea, mutatis mutandis, Rupa împotriva României (dec.), 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).

Autorizaţia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, aşadar, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorităţi independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părţii în cauză; din lectura dispoziţiilor naţionale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în faţa unei instanţe (a se vedea, per a contrario, Kruslin citată mai sus, § 34) c) Lipsa oricărui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autorităţi independente şi imparţiale

O persoană ale cărei convorbiri au fost puse sub ascultare şi care a fost trimisă în judecată ca urmare a faptelor dezvăluite prin acest mijloc nu putea să beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptării convorbirilor sale din partea unei autorităţi judiciare independente şi imparţiale.

Articolul 91^{1 – 5} CPP nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanţei sesizate cu o acuzaţie penală documentaţia pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat şi, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, aşa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepţia sa de neconstituţionalitate a art. 91^{1 – 5} din CPP (paragraful 22 de mai sus).

Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speţă, la o imposibilitate pentru instanţele sesizate cu acuzaţia penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizaţiei emise de parchet; astfel, aceste instanţe s-au limitat la a controla respectarea condiţiilor de formă în ceea ce priveşte interceptările propriu-zise, procesele-verbale şi transcrierile convorbirilor interceptate (paragrafele 28, 29, 35 şi 38 de mai sus).

În opinia Curţii, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare şi ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului naţional nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă şi imparţială. Aşa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic şi, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoştiinţată de existenţa unor astfel de măsuri secrete în privinţa sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancţiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autorităţile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (a se vedea, per a contrario, Klass citată mai sus, §§ 53 şi 55).

d) Lipsa garanţiilor referitoare la păstrarea caracterului intact şi complet al înregistrărilor şi distrugerea acestora

Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanţii pentru a păstra caracterul intact şi complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo citată mai sus, § 30 in fine; Kruslin citată mai sus, § 35). În speţă, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanţei unele transcrieri fragmentare ale conversaţiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare (paragrafele 29 şi 35 de mai sus). Acest aspect nu este, prin el însuşi, incompatibil cu cerinţele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar şi numai din punct de vedere practic, să se transcrie şi să se depună la dosarul unei cauze toate conversaţiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieţii private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârşitul procesului penal şi, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect într-un paragraf ulterior.

Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanţele în care informaţiile obţinute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveţiei [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000- II; a se vedea, per a contrario, Klass citată mai sus, § 52).

e) Lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor

Din motivarea încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din 5 februarie 1999 (paragraful 21 de mai sus) reiese că singura autoritate naţională care ar fi putut să certifice realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informaţii, adică tocmai autoritatea care era însărcinată să intercepteze convorbirile, să le transcrie şi să le certifice autenticitatea, autoritate a cărei independenţă şi imparţialitate puteau, din acest motiv, să fie puse la îndoială (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ögur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91 – 92).

Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja – după exemplul unui obstacol de drept – persoanele care ar fi dorit să reclame eventuale abuzuri ale autorităţilor. În acest sens, Curtea consideră că, din moment ce există o îndoială în ceea ce priveşte realitatea sau fiabilitatea unei înregistrări, ar trebui să existe o posibilitate clară şi efectivă ca aceasta să fie supusă unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultările  (Dumitru Popescu §§70-81).

Prin urmare, la momentul respectiv, nu exista cale de atac efectivă pentru a contesta la nivel naţional amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private prin interceptarea discuţiei sale cu B.E. În consecinţă, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curţii acest capăt de cerere în termen de 6 luni de la încetarea situaţiei incriminate.

Cu toate acestea, Curtea nu se poate alinia poziţiei Guvernului, potrivit căreia termenul de 6 luni începe să curgă de la data efectuării înregistrării în litigiu. În opinia Curţii, trebuie luat în considerare faptul că, în principiu, înregistrarea discuţiilor se face fără ştiinţa persoanelor implicate şi că acestea din urmă nu sunt avertizate de existenţa înregistrărilor decât odată cu comunicarea existenţei unei urmăriri penale începute împotriva lor. Prin urmare, Curtea consideră că termenul de 6 luni începe să curgă din momentul în care persoana respectivă a aflat de existenţa înregistrărilor în cauză, moment care trebuie stabilit în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze (§ 148).

În Cauza Begu, reclamantul nu a indicat momentul în care a luat cunoştinţă de înregistrarea discuţiilor sale cu B.E. Cu toate acestea, din dosar reiese că, la 9 august 2001, procurorul militar însărcinat cu cauza i-a prezentat reclamantului, în prezenţa avocatului său, dosarul de urmărire. În dosar existau informaţii privind existenţa înregistrării în litigiu. În plus, în rechizitoriul întocmit de parchet la 15 august 2001 existau referiri la existenţa înregistrării respective (§ 149).

În consecinţă, în absenţa unui recurs efectiv la nivel naţional pentru a contesta prezumtiva atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii sale private prin interceptarea discuţiei sale cu B.E., reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curţii în termen de 6 luni de la data la care a aflat de existenţa înregistrării în litigiu, respectiv de la 9 august 2001, cu ocazia primei prezentări a dosarului de urmărire penală. Reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 15 aprilie 2002, adică la peste 6 luni de la încetarea situaţiei în litigiu.

În consecinţă, este necesar să se admită excepţia Guvernului şi să se respingă acest capăt de cerere ca tardiv, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie (§ 151).

VIII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

A. Cu privire la admisibilitate

Curtea reiterează principiul   potrivit căruia, în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne referitoare la încălcarea incriminată. Aceasta observă apoi că, potrivit dosarului, lucrurile puse sub sechestru de către anchetatori în timpul percheziţiei domiciliare nu au făcut obiectul unui sechestru printr-o hotărâre judecătorească pentru ca acea cale de atac invocată de Guvern să fie considerată un recurs efectiv în cazul reclamantului [a contrario, Rosengren împotriva României (decizie), nr. 70.786/01, 4 mai 2006]. Reclamantul a prezentat pretenţiile sale autorităţilor naţionale pe tot parcursul procedurii penale, solicitând restituirea lor, dat fiind că lucrurile respective nu erau relevante pentru cauză. Chiar dacă nu a menţionat expres art. 109 din C. proc. pen., este evident că, dată fiind modalitatea de formulare a capătului său de cerere invocat în faţa instanţelor naţionale, acesta îşi întemeia cererea pe art. 109 din C. proc. pen., citat anterior. În aceste împrejurări, Curtea consideră că nu i se poate cere reclamantului epuizarea altor căi de atac (Borjonov împotriva României, nr. 18.274/04, 22 ianuarie 2009, pct. 54). Prin urmare, excepţia de neepuizare invocată de Guvern nu poate fi reţinută(§ 155).

De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, aceasta subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil(§ 156).

B. Cu privire la fond

Curtea reaminteşte că reţinerea sau punerea sub sechestru a obiectelor de către autorităţile judecătoreşti în cadrul unei proceduri penale se examinează din perspectiva dreptului statului de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, în sensul celui de al doilea paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1 [Smirnov împotriva Rusiei, nr. 71.362/01, pct. 54 CEDO 2007-VII, Adamczyk împotriva Poloniei (decizie), nr. 28.551/04, 7 noiembrie 2006, precum şi Borjonov, citată anterior, pct. 57].

It is undisputed that the applicant was the lawful owner of the computer; in other words, it was his “possession”. The investigator ordered that the computer be kept as physical evidence in a criminal case until such time as the trial court had given judgment, determining in particular the use of evidence. The Court considers that this situation falls to be examined from the standpoint of the right of a State to control the use of property in accordance with the general interest.

The first and most important requirement of Article 1 of Protocol No. 1 is that any interference by a public authority with the peaceful enjoyment of possessions should be lawful. In particular, the second paragraph of Article 1, while recognising that States have the right to control the use of property, subjects their right to the condition that it be exercised by enforcing “laws”. Moreover, the principle of lawfulness presupposes that the applicable provisions of domestic law are sufficiently accessible, precise and foreseeable in their application (see, for example, Baklanov v. Russia, no. 68443/01, §§ 39-40, 9 June 2005, with further references)  (FIRST SECTION CASE OF SMIRNOV v. RUSSIA – Application no. 71362/01- JUDGMENT  7 June 2007 §§55).

It is common ground between the parties that the applicant was the lawful owner of the bus; in other words, it was his “possession”. Neither is it disputed that the charging order and its continued application amounted to an interference with the applicant’s right to peaceful enjoyment of his possessions and that Article 1 of Protocol No. 1 is therefore applicable. The Court reiterates that the seizure of property for legal proceedings normally relates to the control of the use of property, which falls within the ambit of the second paragraph of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention (see, among others, Raimondo v. Italy, 22 February 1994, § 27, Series A no. 281‑A; Andrews v. the United Kingdom (dec.), no. 49584/99, 26 September 2002; Adamczyk v. Poland (dec.), no. 28551/04, 7 November 2006; and Simonjan-Heikinheino v. Finland (dec.), no. 6321/03, 2 September 2008). Indeed, the seizure of the vehicle did not deprive the applicant of his possession, but only provisionally prevented him from using it and from disposing of it. The Court cannot but note certain indications that the applicant’s bus is no longer available, which may be why it has not been returned to him to date. However, having regard to the established facts and verifiable information in its possession, it will examine the applicant’s complaint with reference to the second paragraph of Article 1 of Protocol No. 1.

As regards the period when the charging order was in force, nothing in the parties’ submissions discloses that the interference was not lawful.  The Court also accepts that the interference was in the “general interest” of the community because the charge aimed at anticipating an eventual confiscation of property and securing civil claims of the injured party (see Kokavecz v. Hungary (dec.), no. 27312/95, 20 April 1999, and Földes and Földesné Hajlik v. Hungary, no. 41463/02, § 26, ECHR 2006‑…) (FIRST SECTION CASE OF BORZHONOV v. RUSSIA – Application no. 18274/04- JUDGMENT 22 January 2009 §§57-58).

Aceasta constată că, în Cauza Begu, sechestrul urmărea nu să îl priveze pe reclamant de obiectele sale, ci doar să îl împiedice temporar să facă uz de acestea, până la încheierea procedurii penale(§ 159).

Curtea observă că ridicarea obiectelor în litigiu avea temei legal, respectiv art. 108 din C. proc. pen., care reglementează percheziţia. În această privinţă, Curtea admite că ridicarea şi confiscarea obiectelor care sunt mijloace de probă ale unei infracţiuni pot fi necesare în interesul bunei administrări a justiţiei, care constituie un scop legitim ce ţine de “interesul general” al comunităţii (mutatis mutandis, Smirnov, citată anterior, pct. 57).

Totuşi, Curtea aminteşte că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijlocul folosit şi scopul urmărit prin măsurile eventual aplicate de stat, inclusiv cele destinate controlării folosirii proprietăţii individuale. Această cerinţă se exprimă în noţiunea de “echilibru just” între imperativele interesului general al comunităţii, pe de o parte, şi exigenţele apărării drepturilor fundamentale ale omului, pe de altă parte (Smirnov, citată anterior, pct. 57). Pe de altă parte, în ciuda faptului că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu menţionează nimic în materie de cerinţe procedurale, procedurile aplicabile în speţă trebuie, de asemenea, să ofere persoanei respective o ocazie adecvată pentru a-şi expune cauza în faţa autorităţilor competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziţie. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiţii, procedurile aplicabile trebuie analizate din punct de vedere general (Zehentner împotriva Austriei, nr. 20.082/02, pct. 73, CEDO 2009).

Curtea observă că art. 109 din C. proc. pen. prevedea că obiectele predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care, în urma examinării, se dovedesc a nu avea legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. În ceea ce priveşte obiectele reclamantului confiscate în urma percheziţiei domiciliare, tribunalul militar a notat, în Hotărârea din 7 iunie 2002, că acestea nu constituiau probe sau indicii în cauză.  Deşi reclamantul a solicitat în memoriile sale în apel şi în recurs restituirea obiectelor respective, instanţele naţionale nu au soluţionat cererea sa. Fără a prejudeca orice decizie pe care instanţele naţionale ar fi putut-o lua referitor la obiectele în cauză, este suficient pentru Curte să constate că, deşi legea naţională a instituit un mecanism care îi permite reclamantului să solicite restituirea acestora, în speţă, acest mecanism nu a fost eficace (§ 162).

Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea constată că. În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (§ 163).

Pentru aceste motive, Curtea:

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 3 din Convenţie cu privire la nemotivarea arestării preventive şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

2. declară, cu majoritate, cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3. hotărăşte, cu 6 voturi la unu, că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în perioada ulterioară Hotărârii tribunalului militar din 14 septembrie 2001;

4. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;[…] ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia HOTĂRÂREA din 15 martie 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 26 aprilie 2012, Definitivă la 15 iunie 2011 – Cererea nr. 20448/02-, extrase,  cu opinia parţial separată a judecătorului Myjer).