A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

LEGITIMA APĂRARE

LEGITIMA APĂRARE

Potrivit art. 44 din Codul penal , (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.

(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

(21) Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

(3) Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Alineatul 21 a fost introdus prin Legea nr. 169/2002 – “Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.”

Conform Legii nr. 247 din 19 iulie 2005 în vigoare din 22.07.2005 , pct. 1 – Articol unic. – Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 44, alineatul 21 va avea următorul cuprins:

“Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.”

În expunerea de motive a Legii nr. 169 se arată că introducerea noului alineat  se referă la situaţia în care o persoană săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea .  .  .  pentru a se crea o siguranţă mai mare a cetăţenilor care se află în faţa unor agresiuni (cdep.  ro/2001/proiecte/400/00).

Caracterul relativ al prezumţiei are drept consecinţă o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că nu persoana care invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor cerute de lege cu privire la atac şi apărare, ci parchetul trebuie să probeze eventuala neîndeplinire a acestor condiţii. Prin urmare, instituirea prezumţiei de legitimă apărare nu înlătură cerinţa îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru atac.

Astfel, prezumţia de legitimă apărare este înlăturată atunci când s-a stabilit că inculpatul nu ar fi putut să creadă că se află în faţa unui atentat contra persoanei sale, ca scop direct ori ca şi consecinţă a faptei victimei.

S-a arătat că, la rândul ei, apărarea trebuie să aibă drept scop respingerea acestui atac, adică fie împiedicarea pătrunderii (atunci când aceasta nu a avut încă loc), fie determinarea intrusului de a părăsi spaţiul respectiv (http://www.consultantavocat.ro/legitima-aparare).

Soluţia izolată nu face jurisprudenţă.  În baza deciziei date în cazul Adrian Iovan, legitima apărare se prezumă și dacă agresorul încearcă să se retragă sau să fugă din locuința sau dependința respective, soluție acceptată și în țări în care conceptul de proprietate privată este puternic întipărit în mentalul colectiv.

Astfel, din momentul în care o persoană a intrat abuziv pe proprietatea privată a altei persoane, aceasta din urmă poate folosi orice mijloace de apărare chiar dacă infractorul încearcă să părăsească spațiul privat (http://www.zigzagonline.ro/consilier-al-puterii/legea-legitimei-aparari-din-romania-despicata)

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. 21 din Codul penal , Curtea Constituţională  constată că prin art. 44 alin. 21 din Codul penal, legiuitorul, în acord cu dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, a instituit o prezumţie legală de legitimă apărare în considerarea unor situaţii speciale menite să creeze un cadru legal corespunzător unei convieţuiri sociale liniştite. Aceasta deoarece scopul legii penale este nu numai acela de a apăra împotriva infracţiunilor, ci şi de a preveni săvârşirea lor. Or, pentru a crea o siguranţă mai mare cetăţenilor care se află în faţa unor agresiuni şi a ocroti mai eficient valori fundamentale precum viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanelor, s-a creat această prezumţie de legitimă apărare pentru cel care comite o infracţiune în condiţiile date. Mutatis mutandis, aceleaşi valori sunt protejate şi în ce îl priveşte pe agresor şi, pe cale de consecinţă, prin instituirea prezumţiei legale criticate s-a stabilit un echilibru între drepturile fundamentale şi întinderea lor, atât pentru agresor, cât şi pentru cel care se află în ipoteza normei contestate. Aşa fiind, nu se poate susţine că prin art. 44 alin. 21 din Codul penal se aduce atingere dispoziţiilor Legii fundamentale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi celor referitoare la unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, deoarece nu instituie niciun fel de discriminări de natură a determina aplicarea lor în mod diferenţiat tuturor celor care se află în aceeaşi situaţie juridică.

S-a susţinut că prin instituirea prezumţiei referitoare la legitima apărare este discriminat faţă de făptuitor, care este mai presus de lege. În consecinţă, este privat de accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, iar instituirea unei prezumţii potrivit căreia fapta penală a fost săvârşită în stare de legitimă apărare nu conferă tuturor părţilor egalitate de arme şi tratament, justiţia fiind astfel părtinitoare.

Cât priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. 21 din Codul penal, Guvernul apreciază că excepţia este neîntemeiată. Astfel, prevederile legale criticate nu stabilesc privilegii sau discriminări pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu îngrădesc dreptul unei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, întrucât, potrivit art. 2781 din Codul de procedură penală, “persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate” pot introduce plângere în faţa judecătorului. Prin instituirea prezumţiei de legitimă apărare nu trebuie să se înţeleagă faptul că legiuitorul nu protejează dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică ca valori fundamentale ale unui stat de drept, deoarece legea stabileşte numai o prezumţie relativă, această stare nefiind reţinută în mod absolut, independent de circumstanţele cauzei.

Deosebit de aceste considerente, este de remarcat că şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza McCann şi alţii c. Marea Britanie, 1995) s-au desprins concluzii similare potrivit cărora a fost justificată uciderea a trei persoane (în cauză terorişti) şi că militarii care au comis fapta au fost de bună-credinţă, deoarece au acţionat în considerarea faptului că preveneau explozia unei bombe care ar fi putut provoca mari distrugeri şi victime omeneşti (Curtea Constituţională, Decizia nr. 818 din 2 octombrie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. 21 din Codul penal şi art. I pct. 128 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007).

Din analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza McCann şi alţii) se pare că se desprind  alte concluzii.

Autorităţile au obligaţia de a reduce utilizarea forței letale împotriva celor suspectați de a fi creat o amenințare .

192.   Dans son examen au regard de l’article 2 (art. 2) de la Convention, la Cour doit se souvenir que l’information transmise aux autorités britanniques selon laquelle un attentat terroriste serait perpétré à Gibraltar les plaçait devant un cruel dilemme.  D’une part, elles avaient le devoir de protéger la vie des habitants de Gibraltar, y compris celle des militaires britanniques qui s’y trouvaient et, d’autre part, en vertu de leurs obligations découlant du droit interne et international, elles devaient réduire au minimum le recours à la force meurtrière contre les personnes soupçonnées de créer cette menace.

193.   D’autres facteurs doivent aussi être pris en considération.

En premier lieu, les autorités avaient affaire à une unité de service actif de l’IRA composée de personnes déjà condamnées pour des attentats à la bombe, et d’un expert notoire en explosifs.  Leurs activités passées prouvaient que les membres de l’IRA ne se souciaient pas de la vie humaine, pas même de la leur.

En second lieu, les autorités avaient été averties à l’avance de l’attentat terroriste qui se préparait; elles avaient donc eu largement le temps de prévoir leur riposte et, en collaboration avec les autorités gibraltariennes, de prendre des mesures destinées à déjouer l’attentat et arrêter les suspects.  Or les responsables de la sûreté ne pouvaient connaître la totalité des faits et devaient donc arrêter leur stratégie en se fondant sur des hypothèses imparfaites.

Curtea trebuie să examineze dacă forța folosită de către soldați era compatibilă cu articolul 2 alineatul ( art. 2 ) .

.

194.   Cela étant, pour déterminer si la force utilisée est compatible avec l’article 2 (art. 2), la Cour doit examiner très attentivement, comme indiqué plus haut, non seulement la question de savoir si la force utilisée par les militaires était rigoureusement proportionnée à la défense d’autrui contre la violence illégale, mais également celle de savoir si l’opération anti-terroriste a été préparée et contrôlée par les autorités de façon à réduire au minimum, autant que faire se peut,le recours à la force meurtrière.  La Cour examinera tour à tour chacune de ces questions.

210.   En raison de l’attention insuffisante accordée aux autres éventualités et de la présence annoncée comme certaine d’une bombe pouvant, selon les évaluations qui avaient été faites, être déclenchée par pression sur un bouton, une série d’hypothèses de travail ont été présentées aux militaires A, B, C et D comme des certitudes, rendant ainsi presque inévitable le recours à la force meurtrière.

211.   Il faut également considérer en les reliant cette absence de marge d’erreur et l’entraînement donné aux militaires pour qu’une fois le feu ouvert, ils continuent à tirer jusqu’à ce que mort s’ensuive. Comme le Coroner l’a relevé dans son résumé à l’intention du jury de l’enquête judiciaire, les militaires ont tous quatre tiré pour tuer les suspects (paragraphes 61, 63, 80 et 120 ci-dessus).  Selon le témoignage du militaire E, on avait évoqué avec les militaires le fait qu’ils risquaient d’autant plus de devoir tirer pour tuer qu’ils disposeraient de moins de temps avec un dispositif se déclenchant par simple pression sur un bouton (paragraphe 26 ci-dessus).  Dans ce contexte, pour s’acquitter de leur obligation de respecter le droit à la vie des suspects, les autorités se devaient d’évaluer avec la plus grande prudence les informations en leur possession avant de les transmettre à des militaires qui, lorsqu’ils se servent d’armes à feu, tirent automatiquement pour tuer.

212.   Une investigation approfondie n’ayant pu être menée lors de l’enquête judiciaire sur l’entraînement des militaires, en raison de l’émission d’attestations dans l’intérêt public (paragraphe 104, 1.iii) ci-dessus), il est difficile de savoir si les militaires ont reçu une formation ou des instructions les incitant à rechercher si, dans les circonstances particulières où ils se trouvaient au moment de l’arrestation, ils n’auraient pas pu utiliser leurs armes pour blesser leurs cibles.

Leur acte réflexe sur ce point vital n’a pas été accompli avec toutes les précautions dans le maniement des armes à feu que l’on est en droit d’attendre de responsables de l’application des lois dans une société démocratique, même lorsqu’il s’agit de dangereux terroristes, et contraste nettement avec la norme de prudence figurant dans les instructions sur l’usage des armes à feu par la police, qui avaient été transmises aux policiers et qui en soulignent la responsabilité individuelle au regard de la loi, en fonction de la situation prévalant au moment de l’ouverture du feu (paragraphes 136 et 137 ci-dessus).

Cette négligence des autorités indique également un défaut de précautions dans l’organisation et le contrôle de l’opération d’arrestation.

213.   En résumé, eu égard à la décision de ne pas empêcher les suspects d’entrer à Gibraltar, à la prise en compte insuffisante par les autorités d’une possibilité d’erreur dans leurs appréciations en matière de renseignements, au moins sur certains aspects, et au recours automatique à la force meurtrière lorsque les militaires ont ouvert le feu, la Cour n’est pas convaincue que la mort des trois terroristes ait résulté d’un recours à la force rendu absolument nécessaire pour assurer la défense d’autrui contre la violence illégale, au sens de l’article 2 par. 2 a) (art. 2-2-a) de la Convention.

214.   En conséquence, la Cour constate une violation de l’article 2 (art. 2) de la Convention.

http://hudoc.echr.coe.int/sites/fra/Pages/search.aspx#{“fulltext”:[“McCann“.

Forma noului cod, inclusă în art. 19 –   (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare.

(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.

(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.

Ca principiu, pentru noi, legitima apărare presupune, neapărat,  raţional, întotdeauna o ripostă, un răspuns al apărării la un atac, o apărare

dciuncan@gmail.com

http://dorin.ciuncan.com/wp

Leave a Reply