LIBERAREA PROVIZORIE

LIBERAREA PROVIZORIE

În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, prin modalitățile sub control judiciar sau pe cauţiune (art. 1601 C. pr. pen., modificat conform Legii nr. 281 din 24 iunie 2003,  în vigoare din 01.07.2003).

Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Pe timpul liberării provizorii învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte următoarele obligaţii:

a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă;

b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe timpul liberării provizorii să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a)                să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; Dispoziţiile privind obligaţia de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere intră în vigoare la 1 iulie 2007. (art. III din O.U.G. Nr. 60/2006)

b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite;

c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect;

d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;

e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;

f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta.

Dispoziţiile art. 145 alin. 21 se aplică în mod corespunzător. Un recurs în interesul legii a fost soluționat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7/2009 privind admisibilitatea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, din perspectiva îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 1602 alin. 1 teza ultimă, respectiv art. 1604 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, în ipoteza săvârşirii, printre altele, şi a infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, ţinând seama de dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol.

Liberarea provizorie sub control judiciar se dispune, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de instanţa de judecată.  Controlul judiciar instituit de instanţă poate fi oricând modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice.

Consecința care se impune este sublinierea intenţiei clare a legiuitorului de a nu conferi liberării provizorii calitatea de măsură preventivă[1]. Liberarea provizorie se dispune în scopul unei măsuri preventive. Deci aceasta este o consecinţă a tuturor măsurilor preventive legale. Ea poate fi privită şi ca un substitut, dar nu ca o măsură preventivă.

Măsura preventivă a liberării provizorii este un instrument procesual care permite şi asigură desfăşurarea normală a activităţii judiciare. Teoretic, ca instituţie juridică, el nu poate îmbrăca decât forma unei măsuri procesuale[2].

Un argument în sensul calificării liberării provizorii ca fiind o măsură preventivă a fost acela că poziţia sa este în cadrul Capitolului I, ce poartă denumirea „Măsurile preventive”. Dar locul ei firesc nici nu ar avea unde să fie altundeva. Dacă am aduce tot un argument topografic, s-ar putea tot atât de bine observa că titlul capitolului următor este acela de „Alte măsuri procesuale”, arătând că toate măsurile preventive sunt în acelaşi timp şi măsuri procesuale, dar că nu toate măsurile procesuale sunt, neapărat, şi măsuri preventive.

Doctrina a definit măsurile procesuale ca fiind instituţii de constrângere puse de legiuitor la îndemâna instanţei penale ca mijloace adecvate în vederea unei bune desfăşurări a procesului penal şi pentru asigurarea realizării acţiunilor desfăşurate în procesul penal[3]. Apreciem că nu este vorba doar de acţiuni exercitate în cadrul procesului penal de către agenţi judiciari, ci şi de inculpat sau învinuit.

Din modul de redactare a textului rezultă că liberarea provizorie se raportează la toate măsurile preventive arătate la lit. a) – d), nefiind deci, astăzi, o măsură preventivă accesorie subsecventă doar măsurii arestării preventive[4]. Textul se referă la scopul tuturor măsurilor preventive.

De asemenea, nu poate fi vorba nici de o omisiune a legiuitorului, care, se presupune, ar fi neglijat să înscrie măsura ca fiind una preventivă.

Efectul incidenţei acestei măsuri este suspendarea condiţionată a măsurilor preventive arătate în art. 136 lit. a) – d) C. pr. pen. Este evident că, prin ea însăşi, liberarea provizorie are şi un caracter preventiv, dar acest lucru nu îi conferă o altă natură juridică.

Deşi reglementată distinct, nuanţat, apreciem că este vorba de o singură măsură, şi nu de două, întrucât redactarea alineatului 2 ar fi sunat altfel: Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau prin liberarea provizorie pe cauţiune. Diferenţele de nuanţe ţin de sistemul de aplicare, şi nu de esenţa măsurii, care este unică. Ambele forme sunt modalităţile aceleiaşi măsuri procesuale.

Este drept că aceste condiţii de acordare liberării provizorii sub control judiciar sunt stabilite la art. 1602 din C. pr. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Ceea ce s-ar putea discuta este conformitatea includerii unor condiţii restrictive la acordarea liberării vis-à-vis de principiul înscris în art. 14 CEDH.

Potrivit art. 14 din convenţie, exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere, iar nu unor condiţii de fond, pentru că art. 23 alin. (7) din Constituţie, în conformitate cu care „persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune”, nu impune condiţii, nu limitează regimul de  libertate provizorie legii dezvoltătoare sub sintagma „…în condiţiile legii” sau „…potrivit legii”, aşa cum Legea fundamentală spune la art. 30 alin. (8), 32 alin. (2) fraza a II-a, art. 41 alin. (1), 48 alin. (2), 105, 117 alin. (5), art. 126, 128 etc.

Garanţia priveşte obligaţia asumată de o persoană în faţa judecătorului şi nimic altceva. Arestarea este o premisă, nu o condiţie.

Punerea în libertate este condiţionată doar de consemnarea unei garanţii, iar aceasta nu se cere decât pentru ca să se asigure o simplă prezentare a unei persoane la o audiere. Altă interpretare ar limita prezumţia de nevinovăţie până la anulare. Or, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii, se arată în art. 49 din Constituţie[5].

CEDH a analizat înţelesul să explice astfel limitele garanţiei[6].

Cetăţean austriac născut în 1922 şi domiciliat la Viena, domnul Fritz Neumeister este proprietarul şi directorul unei mari întreprinderi de transporturi. În august 1959 se deschide o anchetă contra lui: este bănuit de complicitate la escrocherii de mare anvergură (rambursarea nelegală a mai multor milioane de şilingi, reprezentând impozite pe cifra de afaceri, cu titlu de ajutor de export). Inculpat la 23 februarie 1961, cel interesat este plasat, a doua zi, în detenţie preventivă. La 12 mai, el este pus în libertate provizorie sub control judiciar. În iulie acelaşi an, cu autorizaţia unui judecător de instrucţie, el îşi petrece vacanţa în Finlanda.

La 12 iulie 1962, Fritz Neumeister este din nou arestat şi plasat în detenţie preventivă, câteva ore după ce i se refuză permisiunea, solicitată cu câteva luni mai înainte, de a se duce în vacanţă în Finlanda. Între timp, unul din principalii săi coinculpaţi adusese acuzaţii grave contra lui.

Petiţionarul depune patru cereri de punere în libertate provizorie. Prima, din 23 iulie 1962, este respinsă la 10 septembrie de către Curtea de apel din Viena, ca urmare a pericolului de fugă. A doua, din 26 octombrie 1962, este respinsă la 19 februarie 1963 de către aceeaşi instanţă care apreciază că pericolul fugii persistă şi că nu este cazul de a lua în considerare o ofertă de cauţiune (de 200.000 sau 250.000 ATS). A treia cerere, prezentată la 12 iulie 1963, asemănătoare celei de-a doua, este respinsă la 8 august 1963 de către camera de consiliu a Tribunalului penal regional din Viena. În sfârşit, a patra cerere, introdusă la 6 noiembrie 1963 şi propunând o garanţie bancară de un milion de şilingi este admisă de camera menţionată la 8 ianuarie 1964, cu condiţia unei garanţii bancare de 2 milioane de şilingi.

Închisă la 4 noiembrie 1963, instrucţia pregătitoare s-a lovit de dificultăţi considerabile (audierea a zeci de martori, recurgerea la ajutorul judiciar al mai multor state etc.). Cât despre actul de acuzare, depunerea acestuia are loc la 17 martie 1964; acesta vizează zece persoane printre care şi F. Neumeister. Suma garanţiei cerute de la acesta din urmă este scăzută de camera de consiliu la 1.750.000 ATS (31 martie 1964), apoi la un milion (la 3 iunie 1964). La 16 septembrie 1964, Fritz Neumeister este pus în libertate provizorie, după verificarea solvabilităţii garanţilor.

Deschis la 9 noiembrie 1964 în faţa Tribunalului penal regional din Viena, procesul dă loc la 102 zile de audieri, dar este amânat la 18 iunie 1965, pentru completarea instrucţiei. Procesul se reia la 4 decembrie 1967 şi se termină la 2 iulie 1968 printr-o condamnare la cinci ani de închisoare severă; durata detenţiei provizorii este dedusă din cea a pedepsei pronunţate de tribunal.

Problema în cauză este, în principal, de a impune punerea în libertate provizorie din momentul în care menţinerea în detenţie încetează să mai fie necesară. În afară de aceasta, cercetarea tuturor circumstanţelor de natură a face să se admită sau să se înlăture existenţa unei veritabile exigenţe de interes public justificând o derogare de la regula respectului libertăţii individuale este de competenţa autorităţilor juridice naţionale.

În esenţă, Curtea este chemată să decidă dacă s-a încălcat sau nu Convenţia, pe baza motivelor indicate în deciziile privind cererile de punere în libertate provizorie, ca şi a faptelor reale menţionate de către petiţionar în solicitările sale.

Amintind că F. Neumeister a suportat două perioade de detenţie preventivă, Curtea abordează mai întâi prima perioadă (două luni şi şaptesprezece zile): având în vedere că petiţionaru1 a sesizat Comisia după mai mult de 6 luni de la trimiterea deciziei definitive asupra primei cereri de punere în libertate provizorie, Curtea nu poate să se asigure de conformitatea perioadei de detenţie cu prevederile Convenţiei; totuşi, ea ţine seama de aceasta în aprecierea caracterului-rezonabil al detenţiei ulterioare, deoarece, în ipoteza unei condamnări, ea ar fi, în principiu, dedusă din pedeapsa aplicată.

În cadrul astfel trasat, Curtea îşi mărturiseşte surprinderea că F. Neumeister, care a făcut deja obiectul unei lungi instrucţii, nu a mai fost interogat timp de cincisprezece luni scurse între cea de-a doua arestare (12 iulie 1962) şi închiderea instrucţiei (4 noiembrie 1963): numai o singură confruntare scurtă a avut loc în această perioadă. Analizând pericolul fugii celui interesat, invocat de către autorităţile judiciare, Curtea estimează că acest pericol nu poate fi apreciat numai pe baza gravităţii mai mari a sancţiunilor penale şi civi1e care ameninţau petiţionarul în urma declaraţiilor date de un inculpat. De asemenea, în cauză mai intervin şi alte circumstanţe: caracterul petiţionarului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia, şi ţara în care este urmărit. În plus, pericolul de fugă descreşte în mod necesar cu timpul petrecut în detenţie, ca urmare a deducerii probabile a duratei detenţiei preventive din perioada totală de privare de libertate la care cel interesat se poate teme că va fi condamnat în speţă, în octombrie 1962, pericolul amintit nu mai era atât de considerabil încât obţinerea garanţiilor să fie îndepărtată ca fiind, în mod necesar, ineficientă. Fără să se pronunţe asupra importanţei cauţiunii care putea să fie impusă în mod rezonabil petiţionarului, Curtea adresează o dublă critică autorităţilor judiciare. În primul rând, refuzul lor de a ţine seama de ofertele succesive de cauţiune se justifica din ce în ce mai puţin, pe măsură ce acestea se apropiau de suma care putea fi rezonabil considerată ca suficientă să asigure prezentarea petiţionarului la audiere. În al doilea rând, grija de a determina nivelul garanţiei exclusiv în funcţie de prejudiciul imputat petiţionarului nu părea conformă prevederilor art. 5 § 3 din Convenţie, căci garanţia menţionată tinde să asigure prezenţa acuzatului la audiere şi nu repararea prejudiciului; importanţa sa trebuie deci să se aprecieze, în principal, în funcţie de persoana interesată, de veniturile sale şi de legăturile acesteia cu persoanele chemate să servească drept garanţi. În concluzie, Curtea a apreciat (în unanimitate) că prin menţinerea petiţionarului în detenţie provizorie s-a violat art. 5 § 3[7].

Dacă am admite că liberarea este lăsată la simpla latitudine a celui ce ar trebui legal să o dispună ar însemna că, odată întrunite cerinţele legale obiective, motivarea refuzului să se facă pe alte coordonate, cum ar fi pericolul social[8] etc. Un asemenea raţionament ar uni cerinţele liberării provizorii cu acelea ale arestării, peste voinţa clară a legiuitorului român şi, bineînţeles, a reglementării europene. Ideea, deşi exprimată imediat după modificările din 1990, a fost ignorată.

În cazul Caballero contra Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord[9], reclamantul Clive Caballero, cetăţean jamaican, a fost condamnat în 1987 pentru omor. Caballero şi victima băuseră împreună, iar reclamantul a avut raport sexual cu aceasta. Caballero a fost condamnat la patru ani închisoare şi eliberat în august 1988.

Instanţa a reţinut că pe 2 ianuarie 1996, reclamantul a fost arestat de poliţie, fiind suspect de tentativă de viol asupra unei vecine. Caballero a susţinut că femeia a fost de acord să întreţină raporturi sexuale cu el, în vreme ce ea a declarat că incidentul a avut loc după ce nu a mai fost conştientă de nimic din cauza băuturii. Pe 4 ianuarie 1996, Caballero a fost prezentat Curţii cu magistraţii[10]. El a cerut avocatului său să solicite eliberarea pe cauţiune, dar cererea i-a fost respinsă din cauza stării de recidivă, pe baza secţiunii 25 din Legea din 1994 cu privire la justiţia penală şi la ordinea publică. Caballero a fost trimis în arest preventiv prin deciziile instanţei din 4 ianuarie şi 11 ianuarie 1996, a doua audiere fiind necesară deoarece a existat posibilitatea (abandonată ulterior) ca parchetul să modifice acuzaţiile aduse reclamantului.

Plângerea sa a fost înaintată Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 28 iunie 1996. Comisia a declarat plângerea admisibilă şi, în raportul din 30 iunie 1998, a exprimat opinia, cu 19 voturi pentru şi 12 împotrivă, că în acest caz s-a încălcat articolul 5 paragrafele 3 şi 5 din Convenţie. Cazul a fost înaintat Curţii pe 24 noiembrie 1998. Hotărârea Curţii a fost adoptată de Marea Cameră formată din 17 judecători.

Reclamantul s-a plâns că respingerea automată a cererii de eliberare pe cauţiune, pe baza secţiunii 25 din Legea din 1994 cu privire la justiţia penală şi ordinea publică, a încălcat articolul 5 paragraful 3 din Convenţie.

Curtea a acceptat recunoaşterea de către guvern a existentei unei încălcări a articolului 5 paragrafele 3 şi 5 din Convenţie, în acest caz. În consecinţă, Curtea a acordat reclamantului o compensaţie justă, conform articolului 41, dar nu a mai considerat necesar ca, în aceste circumstanţe, să examineze problemele de interpretare a articolului 5 paragrafele 3 şi 5 ridicate de reclamant.

Reclamantul s-a plâns şi că secţiunea 25 din Legea din 1994 constituie o diferenţă de tratament discriminatorie, contrară articolului 14 din Convenţie coroborat cu articolul 5 paragraful 3.

Articolul 14 prevede:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

Deşi Comisia nu a considerat necesar să examineze această plângere (faţă de recunoaşterea guvernului), Curtea ia notă că secţiunea 25 din Legea din 1994 selectează anume persoane acuzate cărora nu li se poate aproba eliberarea pe cauţiune înaintea procesului. Având în vedere acceptarea de către Curte a recunoaşterii guvernului cu privire la încălcarea articolului 5 paragraful 3 din Convenţie (vezi paragraful 21), Curtea nu consideră necesară nici examinarea plângerii reclamantului sub aspectul articolului 14.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, acceptă recunoaşterea de către guvern a faptului că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragrafele 3 şi 5 din Convenţie; hotărăşte că nu este necesar să analizeze dacă a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenţie coroborat cu articolul 5 paragraful 3.

CEDH consideră că jurisdicţiile naţionale au examinat de o maniera pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate, limitându-se să ia în considerare doar gravitatea infracţiunii.

În Cazul Letellier contra Franţei[11], bănuită de complicitate la asasinarea soţului său, Monique Letellier este arestată la 8 iulie 1985. La 24 decembrie, judecătorul de instrucţie din Criteil ordonă punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar, dar camera de acuzare de la Curtea de apel din Paris amână măsura până la 22 ianuarie 1986. În februarie, Curtea respinge o altă cerere de punere în libertate, introdusă de petiţionară la 24 ianuarie 1986. După ce, în luna mai, Curtea de casaţie i-a cenzurat hotărârea şi i-a transmis dosarul, ea respinge încă o dată cererea, în luna septembrie. Curtea de casaţie îi cenzurează încă o dată Decizia, în decembrie, şi trimite cazul la Camera de acuzare a Curţii de apel din Amiens care dă o hotărâre de respingere, confirmată de Curtea de casaţie la 15 iunie 1987. Şase noi cereri de punere în libertate sunt, de asemenea, respinse de către Camera de acuzare din Paris în 1986 şi 1987. Monique Letellier rămâne deci în detenţie provizorie până la 10 mai 1988, dată la care Curtea cu juraţi din Val-de Mame o condamnă la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat.

În cererea sa, datată 21 august 1986, adresată Comisiei, Monique Letellier pretinde că detenţia sa provizorie a durat peste „termenul rezonabil” (art. 5 § 3 din Convenţie) şi că jurisdicţiile sesizate succesiv cu cererea sa de punere în libertate din 24 ianuarie 1986 nu au statuat „în termen scurt” asupra acesteia (art. 5 § 4).

Din perspectiva art. 5 § 3, perioada de luat în considerare se întinde pe doi ani şi nouă luni: ea începe la 8 iulie 1985, data plasării lui Monique Letellier sub mandat de depunere, pentru a se termina la 10 mai 1988, cu hotărârea Curţii cu juraţi, exceptând intervalul de timp în care cea interesată se afla sub control judiciar.

Pentru a refuza liberarea petiţionarei, jurisdicţiile naţionale au avansat îndeosebi patru motive.

Mai întâi, riscul presiunii asupra martorilor. Curtea recunoaşte că un asemenea risc poate să fi existat la început, însă consideră că el s-a atenuat şi chiar a dispărut de-a lungul timpului. În tot cazul, după 23 decembrie 1986 – dată de la care aceste jurisdicţii nu au mai invocat riscul respectiv -, menţinerea în detenţie cu acest titlu nu se mai justifica.

Apoi, riscul sustragerii petiţionarei. Curtea aminteşte că acesta nu se poate aprecia numai pe baza gravităţii pedepsei la care se expune cel interesat; el trebuie să se analizeze în funcţie de ansamblul de elemente suplimentare pertinente proprii fie să-i confirme existenţa, fie să-l facă să apară atât de redus încât să nu mai poată justifica o detenţie provizorie. În cazul de faţă, jurisdicţiile nu explică de ce au judecat ca preponderent riscul de fugă, în pofida argumentelor avansate de Letellier în sprijinul cererilor sale de punere în libertate.

În al treilea rând, insuficienţa unui control judiciar. Când o detenţie nu se prelungeşte decât ca urmare a temerii de a vedea că acuzatul se va sustrage prin fugă de la prezentarea sa ulterioară în faţa judecătorilor, se încearcă eliberarea celui interesat dacă el poate furniza garanţii adecvate de reprezentare. Potrivit Curţii, jurisdicţiile nu au constatat că lucrurile nu s-au desfăşurat astfel în speţă.

În sfârşit, prezervarea ordinii publice. Curtea admite că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp. În circumstanţe excepţionale, acest element poate deci să fie avut în vedere în lumina prevederilor Convenţiei, în tot cazul, în măsura în care dreptul intern recunoaşte noţiunea de tulburare a ordinii publice, provocată de o infracţiune, astfel cum este înscrisă în art. 144 din Codul francez de procedură penală. Totuşi, un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent şi suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea deţinutului ar tulbura, în mod real, ordinea publică. În afara de aceasta, detenţia nu. rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată; continuarea detenţiei) nu ar putea să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate. or, în speţă, aceste condiţii nu se aflau îndeplinite. Jurisdicţiile naţionale au examinat de o manieră pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate, limitându-se să ia în considerare gravitatea infracţiunii.

Cel puţin începând din 23 decembrie 1986, detenţia în litigiu a încetat să se fondeze pe motive pertinente şi suficiente. În consecinţă, s-a violat art. 5 § 3 (unanimitate).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia a dispus în Cauza Begu împotriva României, prin Hotărârea din 15 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 26 aprilie 2012 (definitivă la 15 iunie 2011, Cererea nr. 20448/02).

La 17 mai 2002, reclamantul a înaintat tribunalului militar o cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Printr-o hotărâre din 29 mai 2002, tribunalul a declarat cererea inadmisibilă pe motiv că cercetarea judecătorească împotriva acestuia se încheiase la aceeaşi dată şi că o cerere de liberare provizorie sub control judiciar era admisibilă numai înainte de încheierea cercetării. Prin Hotărârea din 20 iunie 2002, curtea militară de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat.

Prin Hotărârea din 7 iunie 2002, tribunalul militar a prelungit arestarea preventivă a reclamantului. Reclamantul a atacat hotărârea la curtea militară de apel, contestând dispoziţia din hotărârea menţionată anterior prin care se prelungea arestarea preventivă. Curtea de apel nu a examinat acest recurs al reclamantului decât în cadrul examinării apelului acestuia privind fondul acuzaţiei penale.

Prin hotărârile din 19 iulie şi 10 septembrie 2002, curtea militară de apel a prelungit arestarea preventivă a reclamantului. Acţiunile reclamantului împotriva acestor hotărâri au fost declarate inadmisibile de Curtea Supremă de Justiţie, la date neprecizate.

La 8 februarie 2002, avocatul ales al reclamantului a depus la tribunalul militar o cerere de amânare a termenului prevăzut pentru 13 februarie 2002 pe motiv că, în perioada 9 – 14 februarie 2002, se afla în imposibilitatea de a se prezenta la audiere.

În şedinţa din 13 februarie 2002, tribunalul militar a respins cererea de amânare, precizând că, în temeiul dispoziţiilor legale privind statutul avocaţilor, în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, are obligaţia de a asigura substituirea sa de către alt avocat. Tribunalul militar a numit un avocat din oficiu pentru a-l apăra pe reclamant şi a amânat cauza până la finalul şedinţei, pentru a-i da acestuia posibilitatea să studieze dosarul.

La reluarea dezbaterilor, avocatul din oficiu a solicitat punerea în libertate a reclamantului. Instanţa a dat cuvântul reclamantului, care a subscris la argumentele formulate de avocatul din oficiu.

Prin încheierea adoptată la aceeaşi dată, tribunalul a prelungit arestarea preventivă a reclamantului.

Acesta din urmă, asistat de avocatul ales, a atacat hotărârea, solicitând punerea sa în libertate. Acesta a invocat durata excesivă a procedurii, caracterul inechitabil al procedurii şi faptul că trebuia să se însoare în curând. La 14 martie 2002, în şedinţa privind recursul în faţa curţii militare de apel, reclamantul a fost prezent şi reprezentat de avocatul său ales. Prin hotărârea definitivă adoptată la aceeaşi dată, curtea militară de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat.

La 6 iulie 2001, în cadrul unei teleconferinţe cu prefecţii, prim-ministrul a abordat problema “disciplinei în cadrul Poliţiei Române”, prezentând exemple, dar fără a da nume. Acesta a declarat:

“Nu pot accepta [existenţa unor] încălcări grave ale legilor ţării, ca de exemplu cei doi ofiţeri de la Secţia 11 Poliţie Bucureşti care au fost prinşi în flagrant delict de luare de mită.”

La 7 iulie 2001, afirmaţiile prim-ministrului au fost preluate de două ziare locale, “Monitorul de Cluj” şi “Monitorul de Braşov”.

În săptămâna 16 – 22 iulie 2001, jurnalul naţional “Cotidianul” a publicat un articol intitulat “Conducerea Secţiei 11 Poliţie Bucureşti a fost destituită”. Art. preciza că “doi ofiţeri din direcţia cercetări penale din cadrul Secţiei 11 au cerut şi au primit mită de 600 USD de la o persoană acuzată de înşelăciune” şi că “ofiţerii ceruseră banii ca să propună neînceperea urmăririi penale” persoanei respective.

La 2 iulie 2001, s-a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracţiunea de luare de mită. La 9 august 2001, parchetul militar a prezentat reclamantului, în prezenţa avocatului, materialul de urmărire penală.

Prin rechizitoriul din 15 august 2001, parchetul militar i-a trimis în judecată pe reclamant, V.N. şi L.F., pentru luare de mită, în faţa tribunalului militar. Decizia a fost întemeiată în principal pe denunţul făcut de B.E., declaraţiile martorilor, procesele-verbale de constatare a flagrantului delict şi de percheziţie corporală şi domiciliară, precum şi pe transcrierea înregistrării conversaţiei reclamantului cu B.E. din 1 iulie 2001.

La 14 septembrie 2001, tribunalul militar a restituit cauza la parchet, pe motiv că inculpaţii nu au fost informaţi decât despre arestarea lor, nu şi despre faptele de care erau acuzaţi, şi faptul că nu au fost audiaţi în calitate de inculpaţi. Actul de inculpare i-a fost prezentat din nou reclamantului în noiembrie 2001.

Prin rechizitoriul din 4 decembrie 2001, parchetul i-a retrimis în judecată pe cei 3 ofiţeri pentru luare de mită, în baza aceloraşi dovezi menţionate mai sus (supra, pct. 42).

La 17 aprilie 2002, reclamantul a depus la dosar un memoriu în apărare.

La 26 aprilie 2002, judecătorul militar din completul de judecată format din judecător unic din cadrul tribunalului militar i-a chemat pe cei 3 inculpaţi şi pe avocaţii lor în biroul său pentru vizionarea casetei cu percheziţia corporală a reclamantului şi ascultarea înregistrărilor depuse la dosar. Reclamantul susţine că, cu această ocazie, judecătorul militar ar fi declarat că nu îi putea achita pe cei 3 inculpaţi din cauza presiunilor mari la care era supus şi că trebuia să dea o decizie în baza unui “dosar secret”. Procurorul nu a fost prezent la această şedinţă.

În procesul-verbal întocmit în urma şedinţei se preciza că inculpaţii au vizionat şi ascultat înregistrările video şi audio în cauză. Toţi participanţii au semnat procesul-verbal fără a consemna obiecţii.

La 29 mai 2002, tribunalul militar l-a interogat pe martorul N.A., care a declarat că, în timpul percheziţiei corporale a reclamantului, a fost prezentă o persoană în haine civile. Aceasta a adăugat că reclamantul a formulat obiecţii faţă de persoana respectivă şi că procurorul militar i-a răspuns “avem un avocat”, arătând către acea persoană.

La 7 iunie 2002, tribunalul militar l-a condamnat pe reclamant la 3 ani de închisoare cu executare pentru luare de mită. Hotărârea a fost întemeiată pe denunţul făcut de B.E. şi declaraţiile părinţilor săi, pe procesele-verbale întocmite de poliţie în urma arestării reclamantului, procesele-verbale ale confruntării reclamantului cu B.E., lista convorbirilor telefonice ale reclamantului, înregistrarea convorbirii acestuia cu B.E. din 1 iulie 2001, probele materiale ridicate în urma percheziţiei corporale şi a percheziţiei automobilului, precum şi pe depoziţiile a 18 martori. Tribunalul a constatat că, după ce şeful secţiei de poliţie a aprobat cercetarea în libertate a lui B.E., reclamantul şi ceilalţi 2 inculpaţi au exercitat presiuni asupra lui B.E., cerându-i o sumă de bani pentru ca aceştia să nu propună arestarea sa preventivă.

La 8 ianuarie 2003, curtea militară de apel a audiat un martor al apărării, poliţistul N.G., prezent la momentul percheziţiei corporale asupra reclamantului fără să intervină în operaţiune. Întrebat cu privire la prezenţa şi activitatea, în momentul percheziţiei corporale asupra reclamantului, a avocatului numit din oficiu, N.G. a declarat:

“La începutul percheziţiei, ofiţerul Begu a fost informat că era bănuit de comiterea unor activităţi infracţionale. Acesta a cerut să fie asistat de un avocat, dar i s-a răspuns că un avocat era deja prezent […]. Begu a spus că refuză să facă declaraţii înainte ca avocatul său să fie prezent […] Persoana despre care vă vorbesc, despre care am aflat ulterior că este avocat, s-a implicat în activitatea de cercetare, în sensul că a susţinut că erau vizibile urme de substanţă fluorescentă, atingând hainele […]. La data faptelor am crezut  că era dintre colegii noştri […]. Deşi unii ofiţeri şi-au exprimat îndoielile privind existenţa urmelor, respectiva persoană insista şi spunea că urmele existau cu siguranţă […].”

La 22 ianuarie 2003, curtea militară de apel a admis în parte apelul reclamantului şi a redus pedeapsa aplicată de tribunalul militar. Instanţa a considerat că, din probele depuse la dosar, reieşea că reclamantul era vinovat de faptele imputate, care au fost stabilite corect de către tribunalul militar, cu o motivare convingătoare. Aceasta a observat că motivele de apel ale reclamantului se refereau la modul de ridicare a probelor, însă acesta nu a prezentat argumente de natură să afecteze legalitatea acestora. Aceasta a mai observat că reclamantul a invocat în faţa sa mai multe excepţii de nulitate a actelor de procedură, care trebuiau respinse, fie pentru că nu erau fondate, fie pentru că erau inexistente în plan juridic.

Curtea de apel a stabilit că, deşi înregistrarea din 1 iulie 2001 nu permite identificarea vocii reclamantului, răspunderea sa penală reiese din alte probe, precum declaraţiile martorilor şi probele materiale ridicate în urma percheziţiei corporale. Totuşi, instanţa a considerat că, în speţă, se impunea aplicarea circumstanţei atenuante legată de activitatea profesională foarte bună a reclamantului anterior comiterii faptelor de care era acuzat şi a redus pedeapsa aplicată de tribunalul militar de la 3 ani la 2 ani de închisoare cu executare.

În urma modificărilor legislative privind demilitarizarea poliţiei (infra, pct. 62 – 63), cauza a fost transferată instanţelor de drept comun.

Reclamantul a formulat recurs împotriva Hotărârii din 22 ianuarie 2003, solicitând achitarea sa pe motiv că faptele nu existau, reiterând în mare parte motivele de apel. Acesta a subliniat că şedinţele din 26 aprilie şi 27 noiembrie 2002 nu au fost publice şi că în timpul percheziţiei corporale nu a fost asistat de un avocat ales. Acesta a adăugat că instanţele naţionale nu au menţionat sau respins în hotărârile lor probele administrate în apărare, că tribunalul nu a pus în discuţia părţilor memoriul său din 17 aprilie 2002, ale cărui concluzii au fost reluate în motivele de apel, şi a contestat modul în care instanţele au interpretat probele. În subsidiar, reclamantul a solicitat achitarea sa pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită nu erau întrunite în acel caz.

La 1 iulie 2003, reclamantul a fost eliberat, în urma executării pedepsei.

Prin Hotărârea definitivă din 22 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins acţiunea reclamantului. Aceasta a hotărât că instanţele de grad inferior au stabilit în mod corect faptele în baza probelor depuse la dosar. Instanţa a observat că, deşi reclamantul neagă comiterea faptelor, săvârşirea infracţiunii este dovedită de declaraţia lui B.E., coroborată cu declaraţiile martorilor şi urmele de substanţă fluorescentă găsite pe unele obiecte ale acestuia.

Dispoziţiile relevante din C. proc. pen. privind arestarea preventivă şi prelungirea acestei măsuri, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum şi esenţialul practicii interne privind noţiunea de “pericol pentru ordinea publică” prevăzută la art. 148 lit. h) din C. proc. pen. sunt descrise în Decizia Mujea împotriva României [(decizie), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] şi în Hotărârea Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, pct. 40 – 42, 1 iulie 2008).

La data faptelor, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române erau reglementate prin Legea nr. 26/1994, în temeiul căreia poliţiştii aveau statut de cadre militare active. Urmărirea penală şi judecarea cadrelor de poliţie care au comis fapte prevăzute de legea penală erau, în temeiul statutului lor de militari activi, de competenţa parchetelor şi instanţelor militare. Legea respectivă a fost abrogată prin Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi prin Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în temeiul cărora Ministerul de Interne s-a demilitarizat, poliţiştii având din acel moment statut de funcţionari publici. În urma modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, urmărirea penală şi judecarea poliţiştilor sunt de competenţa parchetelor şi instanţelor de drept comun.

Dispoziţiile referitoare la statutul procurorilor şi instanţelor militare în vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constituţie, din Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare (“Legea nr. 54/1993”) şi din C. proc. pen. sunt descrise în Hotărârea Maszni împotriva României (nr. 59.892/00, pct. 24 şi 25, 21 septembrie 2006).

Curtea reaminteşte că art. 5 § 2 din Convenţie enunţă o garanţie fundamentală: orice persoană arestată trebuie să ştie de ce a fost privată de libertate. Această garanţie impune obligaţia de a comunica unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu şi accesibil, motivele de drept şi de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în faţa unei instanţe în temeiul paragrafului 4. Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste informaţii “în termenul cel mai scurt”, dar poliţistul care o arestează poate să nu i le ofere în întregime la faţa locului. Pentru a stabili dacă aceasta a primit destule informaţii şi suficient de repede, se ţine seama de particularităţile cauzei (Čonka împotriva Belgiei, nr. 51.564/99, pct. 50, CEDO 2002-I).

În prezenta cauză, persoana în cauză a fost audiată la 2 iulie 2001 în legătură cu faptul că i-ar fi cerut lui B.E. suma de 600 USD, plătită de aceasta din urmă la 1 iulie 2001, pentru a nu fi reţinută de poliţie. Având în vedere aceste elemente şi statutul său de poliţist, persoana în cauză ar fi trebuit să îşi dea seama, încă din acest stadiu, că era bănuit de implicare în activităţi interzise precum luarea de mită [Rupa împotriva României (nr. 1), (decizie), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004]. De asemenea, în orele care au urmat interogatoriului său şi în momentul arestării sale, a fost informat de procurorul militar asupra acuzaţiilor aduse împotriva sa, care justificau măsura arestării preventive dispuse asupra sa .

Curtea consideră că informaţiile astfel oferite reclamantului cu privire la motivele arestării sale îndeplineau cerinţele art. 5 § 2 din Convenţie, citat anterior. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

A. Cu privire la dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare

Curtea observă că reclamantul a fost arestat preventiv în baza deciziei procurorului la 2 iulie 2001 şi că legalitatea arestării sale a fost examinată pentru prima dată de către tribunalul militar la 10 iulie 2001. În măsura în care reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac pentru a contesta arestarea sa preventivă dispusă de procuror şi primul control al unei instanţe asupra arestării a avut loc la 10 iulie 2001, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curţii în termen de 6 luni de la încetarea situaţiei incriminate [Agaoğlu împotriva Turciei (decizie), nr. 27.310/95, 28 august 2001]. În cazul de faţă, cererea a fost introdusă la 15 aprilie 2002, adică la mai mult de 6 luni de la data la care temeinicia măsurii arestării preventive dispuse împotriva reclamantului de către un procuror a fost examinată pentru prima dată de o instanţă. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

B. Cu privire la dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii

1. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, aceasta subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

a) Perioada care trebuie luată în considerare

Pentru început, Curtea evidenţiază că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 § 3 din Convenţie a început la 2 iulie 2001, data arestării preventive a reclamantului. Perioada a încetat la 7 iunie 2002, data condamnării acestuia în primă instanţă, condamnarea constituind încheierea perioadei care trebuie luată în considerare în sensul art. 5 § 3 [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30.210/96, pct. 104, CEDO 2000-XI]. Perioada a fost aşadar de 11 luni şi 5 zile.

b) Justificarea arestării preventive

Pentru a examina acest capăt de cerere, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa consacrată în materie [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 152 – 153, CEDO 2000-IV, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, pct. 70 – 71, 28 noiembrie 2002]. Aceasta a hotărât deja că art. 5 § 3 din Convenţie impune cerinţa ca orice perioadă de arestare preventivă, oricât de scurtă, să fie motivată în mod convingător de autorităţi (Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, pct. 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, pct. 82, 8 aprilie 2004, şi Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, pct. 97, 4 octombrie 2005). O decizie motivată asigură părţile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban, citată anterior, pct. 98).

În jurisprudenţa sa Curtea a expus 4 motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate de săvârşirea unei infracţiuni: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pct. 15, seria A, nr. 9); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 14, seria A, nr. 7), să săvârşească noi infracţiuni (Matznetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pct. 9, seria A, nr. 10) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, pct. 51, seria A, nr. 207, şi Hendriks împotriva Olandei (decizie), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].

Curtea recunoaşte că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (mutatis mutandis, I.A. împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 104 – 105, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VII). Continuarea detenţiei nu se justifică aşadar într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă reală de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].

În speţă, reclamantul a fost arestat preventiv la 2 iulie 2001 pe motiv că existau bănuieli plauzibile conform cărora acesta săvârşise infracţiunea de luare de mită. La prelungirea arestării sale preventive, la 27 iulie şi 21 august 2001, instanţele naţionale şi-au motivat hotărârile prin statutul de poliţist al persoanei în cauză şi prin posibilitatea ca, odată pus în libertate, acesta să încerce să influenţeze martorii, printre care se numărau colegi de serviciu (supra, pct. 26). Curtea admite că, în contextul cauzei, motivele erau relevante şi suficiente pentru a justifica prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantului la începutul cercetării.

Cu toate acestea, se impune constatarea că, din 14 septembrie 2001, instanţele naţionale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive a reclamantului. Însă nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, 6 noiembrie 2007, pct. 62). Ulterior datei menţionate, instanţele naţionale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin menţinerea temeiurilor iniţiale, faptul că pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani de închisoare, gravitatea faptelor, statutul de poliţist al acuzaţilor şi necesitatea continuării cercetării penale. Cu toate acestea, instanţele nu au oferit nicio explicaţie pentru a justifica în mod concret, de-a lungul timpului, felul în care punerea în libertate a reclamantului ar avea un impact negativ asupra societăţii civile sau ar împiedica ancheta. Mai mult, justificarea arestării nu se raporta la situaţia concretă a persoanei în cauză, vizând în mod general persoanele anchetate în cadrul procedurii (Calmanovici, citată anterior, pct. 100, şi Mihuţă împotriva României, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, pct. 29).

De altfel, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, 21 decembrie 2000, pct. 83, şi Patsouria, citată anterior, pct. 75 – 76). În prezenta cauză, deşi le fusese adresată o cerere de punere în libertate pe cauţiune, instanţele naţionale au declarat-o inadmisibilă, fără să o fi examinat cu celeritate (supra, pct. 31).

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au mai oferit motive “relevante şi suficiente” începând din 14 septembrie 2001 pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se mai verifice dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o “diligenţă deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, 2 martie 2006, pct. 50 in fine).

Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte arestarea preventivă a reclamantului, prelungită după Hotărârea din 14 septembrie 2001.

Curtea reţine că, la şedinţa din 13 februarie 2002, tribunalul militar a avut de examinat necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive aplicate reclamantului, nu temeinicia acuzaţiei penale aduse acestuia. Prin urmare, se impune examinarea acestui capăt de cerere în sensul art. 5 § 4 din Convenţie [Berdji împotriva Franţei (decizie), nr. 74.184/01, 23 martie 2004] .

Conform jurisprudenţei constante a Curţii, o persoană condamnată de prima instanţă se află în cazul prevăzut la art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie, care permite privarea de libertate a persoanelor după condamnare, întrucât aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive (Wemhoff, citată anterior, pct. 9, şi B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A, nr. 175, pct. 36). În cazul unei pedepse cu închisoarea cu o durată determinată, pronunţată de o instanţă naţională, pentru sancţionarea unei infracţiuni, controlul vizat la art. 5 § 4 din Convenţie este inclus în hotărâre (De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, seria A, nr. 12, pct. 76).

În speţă, prin cele 3 hotărâri menţionate de reclamant s-a dispus prelungirea arestării sale preventive, aşa cum prevedea dreptul intern, după ce a fost condamnat în primă instanţă prin Hotărârea tribunalului militar din 7 iunie 2002. Prin urmare, controlul legalităţii arestării preventive, vizat la art. 5 § 4 din Convenţie, este inclus instantaneu în hotărârea pronunţată la terminarea procesului în primă instanţă şi declaraţia de vinovăţie consecutivă stabilirii legale a infracţiunii era suficientă pentru a justifica menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv [Negoescu împotriva României (decizie), nr. 55.450/00, 17 martie 2005]. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

Curtea aminteşte că dispoziţiile art. 35 din Convenţie prevăd epuizarea de către reclamanţi a căilor de atac interne referitoare la încălcările incriminate, disponibile şi adecvate acestor încălcări (Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotărâri şi decizii, 1998-I). Fără să mai considere necesar să examineze calitatea apărării asigurate reclamantului de către avocatul din oficiu, Curtea reţine, ca şi Guvernul, că în decursul procedurii de recurs privind prelungirea arestării preventive, reclamantul, care era asistat de avocatul său ales, nu a sesizat instanţele naţionale cu acest capăt de cerere. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, referitor la independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare, Curtea observă că reclamantul, în formularul de cerere şi în observaţiile sale, a intenţionat să conteste în faţa sa lipsa de independenţă şi imparţialitate a instanţelor militare, nu faptul că instanţa de apel nu era “instituită de lege”. De altfel, acesta nu a sesizat acest capăt de cerere instanţelor naţionale. Prin urmare, Curtea va examina afirmaţiile reclamantului aşa cum au fost calificate de acesta.

Curtea reţine, de la bun început, că prezenta cauză priveşte o procedură penală în desfăşurare în faţa unei instanţe militare, în care inculpatul era ofiţer de poliţie, cu statut de militar, pentru săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiunii [a contrario, Altay împotriva Turciei, nr. 22.279/93, 22 mai 2001, pct. 74, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, pct. 40, CEDO 2006-VI (fragmente), şi Maszni, citată anterior, pct. 53]. Pe de altă parte, aceasta constată că circumstanţele deosebite ale cauzei diferă, de asemenea, de cele din hotărârile Findlay împotriva Regatului Unit (Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I) şi Grieves împotriva Regatului Unit (MC), nr. 57.067/00, CEDO 2003-XII (fragmente), care au determinat Curtea să constate încălcarea art. 6 § 1, având în vedere caracterul specific al organizării instanţelor militare în cauză.

Curtea reaminteşte că în Convenţie nu se interzice instanţelor militare să statueze asupra unor acuzaţii în materie penală împotriva unor membri ai personalului cu statut de militar, cu condiţia să se respecte garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute la art. 6 § 1 [Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, pct. 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48.843/99, pct. 106, CEDO 2003-XII, şi Ergin, citată anterior, pct. 40]. Pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată “independentă” – în special în raport cu executivul şi părţile -, Curtea a ţinut seama de modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor, precum şi de existenţa unor garanţii împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, pct. 55, şi Campbell şi Fell împotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, seria A, nr. 80, pct. 78).

În speţă, în perioada faptelor incriminate, modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor instanţelor militare erau reglementate de dispoziţiile Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare. Astfel, judecătorii militari aveau aceeaşi formare profesională ca omologii lor civili şi beneficiau de garanţii constituţionale identice cu cele de care beneficiau judecătorii civili, în măsura în care erau numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, erau inamovibili şi se bucurau de stabilitate. Aceştia nu trebuiau să răspundă pentru deciziile lor în faţa executivului [Yavuz împotriva Turciei (decizie), nr. 29.870/96, 25 mai 2000]. Preşedintele completului de judecată şi procurorul care a instrumentat cazul trebuiau să aibă cel puţin acelaşi grad militar ca acuzatul, pentru a evita presiunile care ar putea fi exercitate asupra magistraţilor (supra, pct. 63).

Mai mult, procedura urmată de aceste instanţe era cea prevăzută de C. proc. pen. şi prevedea dreptul acuzatului de a recuza orice membru din cadrul instanţei militare, precum şi confidenţialitatea deliberărilor. Bănuielile reclamantului privind o eventuală participare a procurorului la deliberări în primă instanţă nu sunt susţinute şi acesta nu a invocat acest aspect în faţa instanţelor naţionale.

În fine, Curtea observă că, în urma modificării legislative survenite în decursul procedurii, competenţa pentru soluţionarea cauzei a revenit instanţelor de drept comun. Astfel, cauza reclamantului a fost soluţionată în ultimă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă de drept comun.

În lumina considerentelor precedente, Curtea consideră că dreptul reclamantului de a fi judecat de o instanţă independentă şi parţială a fost respectat în speţă. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

Curtea reafirmă că orice proces penal, inclusiv în aspectele lui procedurale, trebuie să prezinte un caracter contradictoriu şi să garanteze egalitatea armelor între acuzare şi apărare: acesta este unul dintre aspectele fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal în contradictoriu implică, pentru acuzare ca şi pentru apărare, facultatea de a lua cunoştinţă de observaţiile sau mijloacele de probă prezentate de cealaltă parte. În plus, art. 6 § 1 impune organelor de urmărire penală să comunice apărării toate probele relevante de care dispun, fie incriminatorii, fie discriminatorii. Acestea fiind zise, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut [Cornelis împotriva Olandei (decizie) nr. 994/03, 25 mai 2004].

Revenind la faptele din prezenta speţă, Curtea observă în primul rând că reclamantul nu a prezentat nicio probă referitoare la caracterul real al afirmaţiilor judecătorului militar sau la existenţa unui “dosar secret”. În plus, în procesul-verbal întocmit în urma şedinţei din 26 aprilie 2002, nici inculpaţii şi nici avocaţii lor prezenţi nu au formulat obiecţii privind pretinsele afirmaţii ale judecătorului referitoare la existenţa unui “dosar secret”. Chiar şi presupunând că judecătorul militar s-ar fi referit, cum presupune reclamantul în observaţiile sale, la documente emise de organele de urmărire pentru a autoriza şi transcrie înregistrarea conversaţiei sale din 1 iulie 2001, Curtea consideră că respectivele documente nu pot fi considerate, ca atare, probe “relevante” (mutatis mutandis, Cornelis, citată anterior). Reiese că aceste documente vizau numai procedura de interceptare, a cărei legalitate a fost confirmată de instanţele naţionale.

În speţă, instanţele naţionale au pronunţat decizii în baza probelor care au fost depuse la dosarul cauzei şi care au fost aduse la cunoştinţa reclamantului şi a avocatului său. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

Curtea subliniază că natura publică a dezbaterilor constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1, în măsura în care aceasta protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete care scapă controlului public, şi constituie totodată unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra încrederea în instanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o conferă administrării justiţiei, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garanţie se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice (Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, pct. 65, 15 iulie 2003, şi Axen împotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, seria A, nr. 72, pct. 25). În cazul în care nu a avut loc nicio şedinţă publică în primă instanţă, această lacună poate fi reparată la nivelul unei instanţe superioare, cu condiţia ca instanţa superioară să poată examina faptele şi să dispună de jurisdicţie deplină (Diennet împotriva Franţei, Hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A, nr. 325-A, 16, pct. 34).

În speţă, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra faptului dacă şedinţele contestate de reclamant erau “şedinţe” în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Astfel, Curtea subliniază că toate celelalte şedinţe în faţa curţii militare de apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au desfăşurat în mod public. Aceste instanţe dispuneau de jurisdicţie deplină pentru a soluţiona chestiunea temeiniciei acuzaţiei penale aduse împotriva reclamantului. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

Articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, însă această obligaţie nu poate fi înţeleasă ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 26, CEDO 1999-I]. De asemenea, instanţelor le revine sarcina de a răspunde la motivele esenţiale ale apărării, cunoscut fiind faptul că sfera de aplicare a acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie analizată aşadar în lumina circumstanţelor speţei (Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, pct. 27, şi Menet împotriva Franţei, nr. 39.553/02, 14 iunie 2005, pct. 35].

În ceea ce priveşte faptul că instanţele naţionale nu au examinat separat cererea reclamantului de a i se restitui bunurile puse sub sigiliu în timpul percheziţiei domiciliare, Curtea consideră că nu este vorba despre un argument juridic care ar avea incidenţă asupra încadrării juridice a faptelor de natură penală de care acesta era acuzat [mutatis mutandis, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (decizie), nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX]. În orice caz, Curtea va lua în considerare acest aspect la examinarea capătului de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Referitor la celelalte 4 capete de cerere invocate de reclamant, Curtea observă că acestea privesc modul în care autorităţile naţionale au analizat probele depuse la dosar. În speţă, analiza instanţelor s-a axat pe circumstanţele factuale în ansamblu pentru a stabili dacă reclamantul îi ceruse sau nu lui B.E. suma în cauză. Instanţele au analizat implicit motivele reclamantului, în acest sens axându-se pe principalele elemente constitutive ale infracţiunii. Curtea acordă importanţă în special faptului că, în speţă, reclamantul a fost audiat şi a putut să conteste probele strânse împotriva sa şi să adreseze întrebări martorilor. În consecinţă, Curtea consideră că, în speţă, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor şi a probelor făcută de instanţe [mutatis mutandis, E.S. împotriva Franţei (decizie), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009] şi consideră, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din Convenţie, Curtea reaminteşte că încălcarea dreptului la prezumţia de nevinovăţie poate proveni nu numai de la o instanţă, ci şi de la alte autorităţi publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, pct. 41 – 42, CEDO 2000-X, şi Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 10 februarie 1995, pct. 35 – 36, seria A, nr. 308). În această privinţă, trebuie subliniată importanţa alegerii expresiilor de către agenţii statului în declaraţiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, aceasta consideră că ceea ce contează în vederea aplicării dispoziţiei sus-menţionate este sensul real al declaraţiilor în cauză, nu forma ad litteram a acestora (Lavents, citată anterior, pct. 126).

Curtea recunoaşte că art. 6 § 2 nu poate împiedica, în raport cu art. 10 din Convenţie, ca autorităţile să informeze publicul despre anchetele penale în desfăşurare, dar impune ca acestea să o facă astfel cu toată discreţia şi toate rezerva pe care o implică respectarea prezumţiei de nevinovăţie (Allenet de Ribemont, citată anterior, pct. 38). Aceasta reaminteşte totodată că o campanie de presă virulentă este, în unele cazuri, susceptibilă să prejudicieze caracterul echitabil al procesului, influenţând opinia publică şi, în consecinţă, instanţele care trebuie să se pronunţe asupra vinovăţiei acuzatului [Akay împotriva Turciei (decizie), nr. 34.501/97, 19 februarie 2002].

În ceea ce priveşte declaraţia prim-ministrului, Curtea notează pentru început că videoconferinţa a avut loc numai cu prefecţii, într-un cadru profesional, fără să fie adresată publicului. În plus, chiar şi în acest context restrâns, premierul nu a menţionat numele reclamantului (a contrario, Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, 25 martie 2008, pct. 9). Acesta s-a limitat la a preciza că 2 poliţişti au fost prinşi în flagrant delict, ceea ce corespunde mai degrabă unei informaţii privind desfăşurarea unei anchete şi nu echivalează cu o afirmaţie privind vinovăţia. Ţinând seama de contextul în care au fost făcute afirmaţiile în litigiu, respectiv în cadrul unei prezentări a preocupărilor autorităţilor faţă de probitatea persoanelor care lucrează în instituţiile de poliţie, Curtea admite că afirmaţiile prim-ministrului pot fi înţelese ca o simplă modalitate de a ilustra problema identificată (Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48.297/99, pct. 52, 26 martie 2002). Prin urmare, în legătură cu caracterul general al termenilor folosiţi, nu se poate admite că s-a făcut o declaraţie oficială privind vinovăţia reclamantului, care de altfel nu fusese vizat nominal.

În ceea ce priveşte pretinsa campanie de presă, în opinia Curţii, reclamantul nu a demonstrat că a existat împotriva sa o campanie mediatică de o virulenţă de natură să influenţeze sau în măsură să influenţeze formarea opiniei judecătorilor şi rezultatul deliberării. În această privinţă, Curtea observă că articolele incriminate de reclamant au fost publicate în zilele ulterioare declaraţiei prim-ministrului, fără ca reclamantul să invoce un comunicat de presă oficial ca stând la baza surselor jurnaliştilor. Prin urmare, nu s-a stabilit că autorităţile au contribuit la alimentarea unei campanii de presă împotriva reclamantului [Kiratli împotriva Turciei (decizie), nr. 6.497/04, 2 septembrie 2008]. Din moment ce articolul publicat în ziarul “Cotidianul”, invocat de reclamant nu a încercat să nuanţeze afirmaţiile referitoare la faptele reţinute împotriva reclamantului, autorităţile naţionale nu pot fi considerate răspunzătoare pentru acţiuni singulare ale presei (mutatis mutandis, Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48.173/99 şi 48.319/99, 28 octombrie 2004, pct. 48).

În plus, articolele referitoare la reclamant au apărut în iulie 2001, la data arestării sale, în vreme ce a fost condamnat de tribunalul militar la 7 iunie 2002. Prin urmare, s-a scurs un interval de timp important între apariţia articolelor incriminate şi momentul condamnării sale [Wloch împotriva Poloniei (decizie), nr. 27.785/95, 30 martie 2000, şi Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, 29 martie 2007, pct. 74]. De asemenea, trebuie remarcat că instanţele sesizate să judece cauza erau compuse integral din judecători de profesie, care au de regulă o experienţă şi o formare în măsură să le permită să respingă orice sugestie exterioară procesului [Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25.337/94, 17 iulie 2003, pct. 104, şi Mircea, citată anterior, pct. 75]. Curtea observă, de asemenea, că interesul ziarelor pentru cauză şi importanţa acesteia pentru opinia publică rezultau din poziţia ocupată de reclamant, ofiţer de poliţie, în contextul combaterii corupţiei, motiv de îngrijorare atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru public (Viorel Burzo împotriva României, nr. 75.109/01 şi 12.639/02, 30 iunie 2009, pct. 160, şi Söylemez împotriva Turciei, nr. 46.661/99, 21 septembrie 2006, pct. 141).

Având în vedere cele precedente, Curtea nu poate constata, în speţă, nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

Curtea aminteşte că, deşi art. 6 are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în faţa unei “instanţe” competente să dispună cu privire la “temeinicia acuzaţiei penale”, nu rezultă de aici că nu se preocupă de etapele care se desfăşoară anterior procedurii de judecată. Astfel, art. 6 – în special paragraful 3 – poate juca un rol anterior sesizării instanţei de fond în cazul şi în măsura în care nerespectarea iniţială a acestuia riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului [Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36.391/02, 27 noiembrie 2008, pct. 50]. Astfel cum s-a consacrat în jurisprudenţa Curţii, dreptul formulat la art. 6 § 3 lit. c) constituie unul dintre elementele noţiunii de proces echitabil în materie penală prevăzute la § 1 (Imbrioscia împotriva Elveţiei, 24 noiembrie 1993, pct. 37, seria A, nr. 275, şi Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, pct. 45, CEDO 2001-X).

Curtea reaminteşte că art. 6 § 3 lit. c) recunoaşte oricărui acuzat dreptul “să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător […]”, dar nu precizează şi condiţiile de exercitare a acestuia. Astfel, acesta lasă statelor contractante alegerea mijloacelor potrivite să permită propriului sistem juridic garantarea acestuia, sarcina Curţii constând în a cerceta dacă modalitatea pe care au folosit-o corespunde cerinţelor unui proces echitabil [Quaranta împotriva Elveţiei, 24 mai 1991, pct. 30, seria A, nr. 205, şi Sakhnovski împotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, 2 noiembrie 2010, pct. 95]. În această privinţă, nu trebuie uitat faptul că obiectivul Convenţiei este de a “apăra drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective” şi că numirea unui apărător nu asigură, de sine stătătoare, eficienţa apărării pe care o poate procura acuzatului (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A, nr. 37).

Curtea trebuie să stabilească, în primul rând, dacă art. 6 din Convenţie cuprinde această etapă procedurală, dat fiind că, în temeiul dreptului intern, nu fusese formulată nicio acuzaţie penală faţă de persoana în cauză, acesta nefiind la momentul percheziţiei corporale nici învinuit, nici cercetat pentru săvârşirea vreunei infracţiuni.

În această privinţă, trebuie reamintit că, în temeiul jurisprudenţei Curţii în materie penală, “acuzaţia” ar putea fi definită, în sensul art. 6 din Convenţie, ca o notificare oficială, emisă de autoritatea competentă, a imputaţiei săvârşirii unei infracţiuni sau ca existenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei” suspectului (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, pct. 46, seria A, nr. 35). În speţă, înainte de a proceda la percheziţia corporală a reclamantului, procurorul l-a informat de anumite fapte de care era acuzat, reclamantul putând deduce că era bănuit de comiterea infracţiunii de luare de mită. Prin urmare, această informaţie primită de reclamant chiar înainte de percheziţia sa corporală în procedura penală care a urmat a avut “repercusiuni importante” asupra situaţiei sale, astfel încât acesta era “acuzat” de infracţiunea de luare de mită în sensul autonom al acestui termen în cadrul art. 6 din Convenţie [O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 15.809/02 şi 25.624/02, pct. 35, CEDO 2007 VIII]. În consecinţă, art. 6 este aplicabil în speţă.

În Cauza Salduz (pct. 55), Curtea a subliniat importanţa stadiului anchetei pentru pregătirea procesului şi necesitatea de a fi asistat de un avocat încă de la primul interogatoriu efectuat de poliţie, cu excepţia cazului în care se demonstrează faţă de împrejurările fiecărui caz că este necesară restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a face în aşa fel încât să se respecte dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să îşi conceapă argumentaţia fără să recurgă la mijloace de probă obţinute prin constrângere sau presiuni contrar voinţei acuzatului [Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54.810/00, pct. 100, CEDO 2006…, şi Kolu împotriva Turciei, nr. 35.811/97, 2 august 2005, pct. 51].

În speţă, reclamantul s-a prezentat la sediul poliţiei din motive personale, aşa cum a precizat în procesul-verbal întocmit cu această ocazie. Percheziţia corporală a acestuia s-a efectuat în prezenţa martorilor, iar circumstanţele cauzei nu par să indice o limitare a libertăţii de acţiune a reclamantului dincolo de ceea ce impune o percheziţie corporală (mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, pct. 48).

De asemenea, Curtea acordă importanţă faptului că, în timpul percheziţiei reclamantului, organele de cercetare au strâns numai probe “materiale”, axându-se numai pe prelevarea urmelor de substanţă fluorescentă găsite pe diferite obiecte aparţinând reclamantului şi pe întocmirea unui proces-verbal. În această privinţă, trebuie reamintit că dreptul de a nu se autoincrimina, în sine, nu se răsfrânge asupra informaţiilor care pot fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voinţa suspectului, de exemplu, în prezenta speţă, urme de substanţă fluorescentă (Saunders împotriva Regatului Unit, 17 decembrie 1996, pct. 69, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI). Pe de altă parte, reclamantul a avut ocazia să formuleze obiecţii în procesul-verbal şi să ofere explicaţii pentru prezenţa sa la sediul poliţiei. De altfel, acesta a negat orice implicare în fapte. În plus, examinarea probelor materiale astfel strânse a fost înregistrată de autorităţi; aceste aspecte au fost prezentate reclamantului, au fost dezbătute de către părţi şi examinate de tribunalul militar în cadrul procedurii pe fond.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât în termen de 6 luni începând cu data hotărârii definitive pronunţate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne în măsură să ofere un mijloc eficace şi suficient pentru a redresa încălcările care constituie obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac interne eficiente, termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 curge de la data actului sau a hotărârii incriminate, iar în caz de situaţie continuă, acesta curge de la încetarea acesteia [Mujea, citată anterior, şi Florica împotriva României (decizie) nr. 49.781/99, 10 iunie 2003].

De asemenea, Curtea observă că a examinat deja dispoziţiile legale în materie de interceptare a convorbirilor existente în România anterior modificării C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea detaliată a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt potenţial întâmpinate de o persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicărilor sale denotă deficienţe incompatibile cu nivelul minim de protecţie vizat de preeminenţa dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 69 in fine şi urm.). Curtea a constatat ulterior absenţa, la vremea respectivă, a unui control a priori al autorizaţiei acordate unui procuror de către un judecător sau o altă autoritate independentă, precum şi a unui control a posteriori al temeiniciei autorizaţiei în cauză (Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 72 – 76). Prin urmare, la momentul respectiv, nu exista cale de atac efectivă pentru a contesta la nivel naţional amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private prin interceptarea discuţiei sale cu B.E. În consecinţă, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curţii acest capăt de cerere în termen de 6 luni de la încetarea situaţiei incriminate.

Cu toate acestea, Curtea nu se poate alinia poziţiei Guvernului, potrivit căreia termenul de 6 luni începe să curgă de la data efectuării înregistrării în litigiu. În opinia Curţii, trebuie luat în considerare faptul că, în principiu, înregistrarea discuţiilor se face fără ştiinţa persoanelor implicate şi că acestea din urmă nu sunt avertizate de existenţa înregistrărilor decât odată cu comunicarea existenţei unei urmăriri penale începute împotriva lor. Prin urmare, Curtea consideră că termenul de 6 luni începe să curgă din momentul în care persoana respectivă a aflat de existenţa înregistrărilor în cauză, moment care trebuie stabilit în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.

În speţă, reclamantul nu a indicat momentul în care a luat cunoştinţă de înregistrarea discuţiilor sale cu B.E. Cu toate acestea, din dosar reiese că, la 9 august 2001, procurorul militar însărcinat cu cauza i-a prezentat reclamantului, în prezenţa avocatului său, dosarul de urmărire. În dosar existau informaţii privind existenţa înregistrării în litigiu. În plus, în rechizitoriul întocmit de parchet la 15 august 2001 existau referiri la existenţa înregistrării respective.

În consecinţă, în absenţa unui recurs efectiv la nivel naţional pentru a contesta prezumtiva atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii sale private prin interceptarea discuţiei sale cu B.E., reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curţii în termen de 6 luni de la data la care a aflat de existenţa înregistrării în litigiu, respectiv de la 9 august 2001, cu ocazia primei prezentări a dosarului de urmărire penală. Reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 15 aprilie 2002, adică la peste 6 luni de la încetarea situaţiei în litigiu.

În consecinţă, este necesar să se admită excepţia Guvernului şi să se respingă acest capăt de cerere ca tardiv, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea reiterează principiul menţionat deja la punctul anterior, potrivit căruia, în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne referitoare la încălcarea incriminată. Aceasta observă apoi că, potrivit dosarului, lucrurile puse sub sechestru de către anchetatori în timpul percheziţiei domiciliare nu au făcut obiectul unui sechestru printr-o hotărâre judecătorească pentru ca acea cale de atac invocată de Guvern să fie considerată un recurs efectiv în cazul reclamantului [a contrario, Rosengren împotriva României (decizie), nr. 70.786/01, 4 mai 2006]. Reclamantul a prezentat pretenţiile sale autorităţilor naţionale pe tot parcursul procedurii penale, solicitând restituirea lor, dat fiind că lucrurile respective nu erau relevante pentru cauză. Chiar dacă nu a menţionat expres art. 109 din C. proc. pen., este evident că, dată fiind modalitatea de formulare a capătului său de cerere invocat în faţa instanţelor naţionale, acesta îşi întemeia cererea pe art. 109 din C. proc. pen., citat anterior. În aceste împrejurări, Curtea consideră că nu i se poate cere reclamantului epuizarea altor căi de atac (Borjonov împotriva României, nr. 18.274/04, 22 ianuarie 2009, pct. 54). Prin urmare, excepţia de neepuizare invocată de Guvern nu poate fi reţinută.

De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, aceasta subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

Curtea reaminteşte că reţinerea sau punerea sub sechestru a obiectelor de către autorităţile judecătoreşti în cadrul unei proceduri penale se examinează din perspectiva dreptului statului de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, în sensul celui de al doilea paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1 [Smirnov împotriva Rusiei, nr. 71.362/01, pct. 54 CEDO 2007-VII, Adamczyk împotriva Poloniei (decizie), nr. 28.551/04, 7 noiembrie 2006, precum şi Borjonov, citată anterior, pct. 57]. Aceasta constată că, în speţă, sechestrul urmărea nu să îl priveze pe reclamant de obiectele sale, ci doar să îl împiedice temporar să facă uz de acestea, până la încheierea procedurii penale.

Curtea observă că ridicarea obiectelor în litigiu avea temei legal, respectiv art. 108 din C. proc. pen., care reglementează percheziţia. În această privinţă, Curtea admite că ridicarea şi confiscarea obiectelor care sunt mijloace de probă ale unei infracţiuni pot fi necesare în interesul bunei administrări a justiţiei, care constituie un scop legitim ce ţine de “interesul general” al comunităţii (mutatis mutandis, Smirnov, citată anterior, pct. 57).

Totuşi, Curtea aminteşte că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijlocul folosit şi scopul urmărit prin măsurile eventual aplicate de stat, inclusiv cele destinate controlării folosirii proprietăţii individuale. Această cerinţă se exprimă în noţiunea de “echilibru just” între imperativele interesului general al comunităţii, pe de o parte, şi exigenţele apărării drepturilor fundamentale ale omului, pe de altă parte (Smirnov, citată anterior, pct. 57). Pe de altă parte, în ciuda faptului că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu menţionează nimic în materie de cerinţe procedurale, procedurile aplicabile în speţă trebuie, de asemenea, să ofere persoanei respective o ocazie adecvată pentru a-şi expune cauza în faţa autorităţilor competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziţie. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiţii, procedurile aplicabile trebuie analizate din punct de vedere general (Zehentner împotriva Austriei, nr. 20.082/02, pct. 73, CEDO 2009-…).

Curtea observă că art. 109 din C. proc. pen. prevedea că obiectele predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care, în urma examinării, se dovedesc a nu avea legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. În ceea ce priveşte obiectele reclamantului confiscate în urma percheziţiei domiciliare, tribunalul militar a notat, în Hotărârea din 7 iunie 2002, că acestea nu constituiau probe sau indicii în cauză (supra, pct. 19). Deşi reclamantul a solicitat în memoriile sale în apel şi în recurs restituirea obiectelor respective, instanţele naţionale nu au soluţionat cererea sa. Fără a prejudeca orice decizie pe care instanţele naţionale ar fi putut-o lua referitor la obiectele în cauză, este suficient pentru Curte să constate că, deşi legea naţională a instituit un mecanism care îi permite reclamantului să solicite restituirea acestora, în speţă, acest mecanism nu a fost eficace.

Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea constată că autorităţile naţionale nu au menţinut un “echilibru just” între imperativele interesului general şi exigenţele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În conformitate cu art. 41 din Convenţie:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

Curtea subliniază că, în temeiul art. 60 din regulamentul Curţii, reclamantul trebuie să prezinte pretenţiile sale, evaluate şi stabilite pe rubrici şi însoţite de documentele justificative pertinente, în cadrul aceluiaşi termen care i-a fost acordat pentru depunerea observaţiilor scrise; “dacă reclamantul nu respectă cerinţele […], poate respinge, în tot sau în parte, pretenţiile sale” (Tendam împotriva Spaniei, nr. 25.720/05, 13 iulie 2010, pct. 66).

În speţă, singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile o reprezintă constatarea unei încălcări a art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte lipsa motivării relevante şi suficiente a prelungirii arestării preventive a reclamantului ulterior Hotărârii din 14 septembrie 2001, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Referitor la suma solicitată de reclamant ca reprezentând valoarea obiectelor confiscate, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat documente justificative. Prin urmare, nu poate acorda nicio sumă cu acest titlu (Borjonov, citată anterior, pct. 68). Curtea consideră totuşi că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, trebuie să i se acorde reclamantului 5.200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 3 din Convenţie cu privire la nemotivarea arestării preventive şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

2. declară, cu majoritate, cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3. hotărăşte, cu 6 voturi la unu, că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în perioada ulterioară Hotărârii tribunalului militar din 14 septembrie 2001;

4. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

5. hotărăşte, cu 6 voturi la unu:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5.200 EUR (cinci mii două sute de euro) pentru prejudiciul moral şi 1.000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuielile de judecată, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, la prezenta hotărâre este anexată opinia parţial separată a judecătorului Myjer, potrivit căreia ,  având în vedere durata totală a perioadei în cauză (11 luni şi 5 zile), consideră că, în împrejurările specifice ale cauzei, acest raţionament era suficient şi că nu era necesar să se mai invoce argumentul conform căruia, odată cu trecerea timpului, pericolul pentru ordinea publică exista în continuare.

Atunci când pericolul pentru ordinea publică există în continuare, este greu de întrevăzut cum se pot aplica măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională (aşa cum se precizează la pct. 87 din hotărâre).

Prin HOTĂRÂREA din 2 noiembrie 2010, pronunțată în cauza Bujac împotriva României (Cererea nr. 37217/03), Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia, CURTEA,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 pentru perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003 şi pe art. 5 § 3 din Convenţie, ca urmare a imposibilităţii de a obţine liberarea sub control judiciar pe parcursul procedurii, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003;

3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte capătul de cerere privind pretinsa imposibilitate de a obţine punerea în libertate sub control judiciar în timpul procedurii.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din CONVENŢIE, Curtea reaminteşte că art. 35 § 1 din Convenţie nu prescrie decât epuizarea căilor de recurs care sunt în acelaşi timp legate de încălcarea în cauză, disponibile şi adecvate. Acestea trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de accesibilitatea şi efectivitatea dorite; este obligaţia statului pârât să demonstreze că aceste cerinţe sunt întrunite [a se vedea, printre altele, Aquilina împotriva Maltei (GC), nr. 25642/94, pct. 39, CEDO 1999-III şi Wloch împotriva Poloniei (dec.), nr. 27785/95, 30 martie 2000].

De asemenea, Curtea reaminteşte că cerinţa unui temei juridic continuu pentru fiecare privare de libertate se extinde pe toată perioada arestării. Această cerinţă impusă la art. 5 § 1 din Convenţie are ca scop să asigure că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, pct. 56, CEDO 2000-IX). Astfel, în principiu, temeiul legal al oricărei arestări trebuie să existe din momentul în care măsura este luată împotriva persoanei în cauză, iar aceasta trebuie să acopere întreaga perioadă a arestării.

În plus, Curtea reaminteşte că, în măsura în care un reclamant se plânge de lipsa unui temei legal al arestării sale preventive, un recurs efectiv presupune ca instanţa naţională sesizată să poată dispune punerea imediată în libertate a persoanei în cauză, după ce a constatat ilegalitatea arestării respective (Włoch, decizie citată anterior).

În această privinţă, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat deja, în cauza Konolos împotriva României (nr. 26600/02, pct. 34, 7 februarie 2008), că, în dreptul românesc, cererea de revocare a arestului preventiv era o cale de atac care permitea unui individ să obţină punerea sa imediată în libertate din momentul în care instanţele naţionale constatau absenţa temeiului legal al unei asemenea arestări.

Curtea reaminteşte că a stabilit, în hotărârea Konolos (citată anterior, pct. 37), că instanţele interne nu urmau jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind obligaţia, chiar şi după trimiterea în judecată, de a prelungi arestarea preventivă la fiecare treizeci de zile. Desigur, deciziile depuse de Guvern la dosar indică faptul că unele instanţe judecătoreşti au aplicat corect legislaţia naţională şi că şi-au îndeplinit obligaţia de a prelungi arestarea cu durate de treizeci de zile. Cu toate acestea, în prezenta cauză, precum, printre altele, în cauza Konolos, decizia Curţii Constituţionale nu a fost luată în considerare de instanţele naţionale competente.

În speţă, chiar dacă arestarea preventivă ar fi trebuit să înceteze de drept la treizeci de zile de la pronunţarea încheierii din 13 iulie 2002, Curtea consideră că era responsabilitatea directă a autorităţilor publice să îl pună în libertate pe reclamant, chiar şi în lipsa unei cereri explicite de constatare a încetării de drept a măsurii de arestare preventivă în cauză. Or, nu numai că reclamantul nu a fost pus în libertate, dar încercările sale de a obţine înlocuirea arestării preventive cu o măsură preventivă mai puţin restrictivă au eşuat.

. În plus, Curtea ia notă de faptul că, într-o singură decizie dintre cele depuse la dosar de Guvern, instanţa competentă a constatat încheierea de drept a măsurii de arestare preventivă la încheierea unei perioade de treizeci de zile, în lipsa unei noi prelungiri. Or, având în vedere constatările Curţii în hotărârea Konolos şi situaţia de fapt în prezenta cauză, această unică decizie nu este în măsură să convingă Curtea că o asemenea cale de atac prezenta perspective rezonabile de succes (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 68, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-IV).

Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea nu este convinsă că această cale de atac propusă de Guvern ar fi permis redresarea situaţiei reclamantului. În consecinţă, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern.

De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 august 2002, adică la treizeci de zile de la pronunţarea încheierii din 10 iulie 2002, prin care judecătoria a dispus prelungirea arestării reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Konolos, citată anterior, pct. 52). În ceea ce priveşte sfârşitul acestei perioade, Curtea l-a stabilit deja, în decizia Bujac împotriva României [(dec.), nr. 37217/03, 4 octombrie 2007], ca fiind 21 mai 2003, data condamnării în primă instanţă a reclamantului.

În consecinţă, acest capăt de cerere trebuie analizat pentru perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003.

Curtea reaminteşte, în primul rând, că art. 5 din Convenţie garantează dreptul fundamental la libertate şi la siguranţă. Acest drept dobândeşte o importanţă foarte mare într-o “societate democratică”, în sensul Convenţiei [Assanidzé împotriva Georgiei (GC), nr. 71503/01, pct. 169, CEDO 2004-II].

În continuare, Curtea reafirmă că, în cazul unei privări de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securităţii juridice.

În această privinţă, Curtea reaminteşte că termenii “legal” şi “potrivit căilor legale”, prevăzuţi la art. 5 § 1 din Convenţie, fac, în esenţă, trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a se respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 139, Culegere 1998-VIII). Totuşi, “legalitatea” detenţiei în raport cu dreptul intern nu este întotdeauna elementul decisiv. De asemenea, Curtea trebuie să fie convinsă că detenţia din perioada respectivă este conformă scopului prevăzut la art. 5 § 1 din Convenţie, şi anume protejarea individului de orice privare arbitrară de libertate (Ječius, citată anterior, pct. 56).

Deşi este, în primul rând, de competenţa autorităţilor naţionale, în special a curţilor şi a tribunalelor, să interpreteze şi să aplice dreptul intern, situaţia este diferită în privinţa cauzelor în care, din perspectiva art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern determină încălcarea Convenţiei. Într-un astfel de caz, Curtea poate exercita un anumit control pentru a examina dacă dreptul intern a fost într-adevăr respectat (a se vedea, printre multe altele, Scott împotriva Spaniei, 18 decembrie 1996, pct. 57, Culegere 1996-VI şi Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, nr. 38797/03, pct. 26, 4 mai 2006).

În speţă, Curtea observă că una din cele trei încheieri evocate de Guvern a menţinut arestarea preventivă a reclamantului, fără să precizeze totuşi durata prelungirii, în timp ce celelalte două au respins cererile formulate de reclamant privind revocarea măsurii şi/sau înlocuirea acesteia cu o măsură preventivă mai puţin restrictivă.

În cauza Konolos (citată anterior, pct. 50 – 51), Curtea a subliniat că, prin interpretarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, Curtea Constituţională constatase că, în pofida lipsei unei proceduri specifice, instanţele erau obligate să controleze legalitatea arestării la fiecare treizeci de zile, până la încheierea procedurii. Prin urmare, Curtea hotărâse că instanţele naţionale dispuneau de o jurisprudenţă clară a Curţii Constituţionale, pe care îşi puteau întemeia deciziile.

În aceeaşi cauză (Konolos, citată anterior, pct. 50 – 52), Curtea a mai stabilit că o hotărâre judecătorească, prin care se prelungeşte arestarea preventivă, fără să se precizeze durata acestei prelungiri şi depăşind limitele prevăzute de legislaţia naţională, astfel cum este interpretată de Curtea Constituţională, nu poate constitui un temei legal suficient, în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. Întrucât faptele sunt similare în speţă, nimic nu justifică îndepărtarea Curţii de la această concluzie.

Prin urmare, este necesar să se reţină că, în perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003, arestarea preventivă a reclamantului nu era întemeiată pe vreo decizie internă valabilă sau pe alt temei “legal” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.

Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenţie , Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, conform căreia art. 5 § 3 vizează structural două aspecte distincte: primele ore după arestare, moment în care o persoană se află sub controlul autorităţilor şi perioada anterioară eventualului proces în faţa unei instanţe de drept penal, în timpul căreia suspectul poate fi deţinut sau eliberat, condiţionat sau nu. Aceste două componente conferă drepturi distincte şi nu au în aparenţă nicio legătură logică sau temporală [McKay (GC), nr. 543/03, pct. 31, CEDO 2006-X].

În ceea ce priveşte a doua componentă, Curtea reaminteşte că a constatat deja că există o prezumţie în favoarea eliberării [McKay (GC), citată anterior, pct. 41].

De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie obligă instanţele interne să îşi exercite controlul privind menţinerea în arest preventiv a unei persoane, cu scopul de a garanta eliberarea persoanei în cauză atunci când circumstanţele nu mai justifică privarea sa de libertate; într-adevăr, prelungirea arestării se justifică într-o speţă dată numai dacă există indicii concrete care să impună prevalarea interesului public, fără să afecteze prezumţia de nevinovăţie, asupra normei privind respectarea libertăţii individuale enunţate la art. 5 din Convenţie [a se vedea, printre multe altele, McKay (GC), citată anterior, pct. 42 şi 45].

În plus, Curtea reaminteşte că a apreciat, în hotărârile S.B.C. împotriva Regatului Unit (nr. 39360/98, 19 iunie 2001) şi Boicenco împotriva Moldovei (nr. 41088/05, pct. 149, 11 iulie 2006), că art. 5 § 3 era încălcat atunci când legislaţia naţională excludea în prealabil orice control jurisdicţional asupra arestului preventiv şi, prin urmare, posibilitatea de a obţine o eliberare pe cauţiune sau sub control judiciar, în timpul procedurii. În aceste cauze, Curtea a hotărât că imposibilitatea ca anumite categorii de deţinuţi acuzaţi de infracţiuni grave să beneficieze de punerea în libertate provizorie încălca flagrant dreptul individual conferit de partea a doua din § 3 al acestei dispoziţii.

În prezenta cauză, Curtea constată că, deşi reclamantul nu putea obţine liberarea sa sub control judiciar în temeiul art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., totuşi codul menţionat anterior îi oferea posibilitatea de a formula alte recursuri – de care a şi făcut uz, de altfel – putând să obţină punerea în libertate în cursul procedurii.

Astfel, cererea de revocare a măsurii de arestare preventivă şi cererea de înlocuire a acestei măsuri cu o interdicţie de a părăsi localitatea permiteau amândouă obţinerea punerii imediate în libertate, cu condiţia ca instanţele naţionale să fi constatat că motivele care justificau privarea de libertate a persoanei în cauză dispăruseră. Având în vedere că aceste cereri au fost respinse după o analiză pe fond a motivelor care justificau arestarea preventivă, Curtea nu poate considera că reclamantul a fost privat de orice control al persistenţei motivelor plauzibile pentru a fi suspectat că a săvârşit infracţiunea în cauză şi a altor motive care puteau justifica privarea sa de libertate (a se vedea, mutatis mutandis, Krejčíř împotriva Republicii Cehe, nr. 39298/04 şi 8723/05, pct. 103, CEDO 2009-…).

Spre deosebire de cauzele S.B.C. şi Boicenco (citate anterior), instanţele naţionale aveau posibilitatea de a dispune punerea în libertate necondiţionată pe toată durata procedurii penale iniţiate împotriva reclamantului sau de a decide aplicarea unei măsuri provizorii

Prin Decizia nr. 1.096 din 25 martie 2009, Dosar nr. 205/46/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală admite recursul declarat de inculpatul M.M.I., împotriva încheierii de şedinţă nr. 24/ F din data de 04 martie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 205/46/2009.

Casează încheierea recurată şi rejudecând:

Admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.M.I.

În baza art. 1602, 1602a C. proc. pen., dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului M.M.I.

Examinând recursul declarat de inculpatul M.M.I., Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.M.I. îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, atât condiţia pozitivă prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. pen., infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen., raportat la art. 5 alin. (l), art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, fiind o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani cât şi cerinţele negative prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.

Examinând piesele dosarului de urmărire penală, Înalta Curte constată că nu există niciun fel de date, care să justifice temerea, că inculpatul ar săvârşi alte infracţiuni, dacă s-ar afla în libertate.

Acesta nu are antecedente penale, este cunoscut în societate ca o persoană integră, cu o conduită ireproşabilă, a avut o activitate meritorie timp de 19 ani, iar în ipoteza în care ar surveni o modificare a acestor temeiuri sau dacă acestea ar înceta sunt incidente alte instituţii procesuale (înlocuirea arestării preventive cu o altă măsură preventivă sau revocarea măsurii arestării preventive).

Aşa cum a statuat şi instanţa supremă, liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive.

Sub acest aspect, este de observat faptul, că dispoziţiile legale, care reglementează instituţia liberării provizorii sub control judiciar, nu cuprind nicio referire explicită la un astfel de impediment, care să facă inaplicabilă această instituţie.

În absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte consideră că aceasta trebuie să se raporteze, atât la elemente care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care circumstanţiază persoana inculpatului.

În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al faptei, este adevărat că infracţiunea de care este acuzat inculpatul, în măsura în care se va dovedi că există şi a fost săvârşită cu vinovăţie de acesta, este gravă, afectând imaginea şi credibilitatea poliţiei, dar natura şi gravitatea faptei nu pot constitui criterii, care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii.

A considera că o persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la soluţionarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii.

De asemenea, Înalta Curtea apreciază că poziţia procesuală a inculpatului, care recunoaşte şi regretă faptul că în calitate de ofiţer de poliţie cu gradul profesional de subcomisar în cadrul I.P.J. Argeş, B.C.P., i-a pretins denunţătorului R.R. suma de 1.000 Euro, în scopul obţinerii unei soluţii favorabile, în dosarul în care era cercetat, şi pentru a nu se mai extinde cercetările penale faţă de el, constituie un argument pentru a admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar, cât şi faptul că din susţinerile inculpatului precum şi a înscrisului aflat la dosar, acesta şi-a prezentat demisia din structurile M.A.I.

Aşadar, în opinia Înaltei Curţi, o mare pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorii sub control judiciar trebuie să o aibă datele care ţin de circumstanţierea persoanei inculpatului. În acest sens s-a pronunţat C.E.D.O., care a statuat că la menţinerea unei persoane în detenţie, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza N. C. Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968).

În speţă, cu privire la persoana inculpatului M.M.I., Înalta Curte reţine că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil, este absolvent de studii superioare, a avut o activitate meritorie timp de 19 ani, a fost brevetat pentru această activitate şi are o familie închegată, familie ce trebuie susţinută, chiar şi financiar de către inculpat.

În concluzie, Înalta Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpatului, aceasta este şi întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei), putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi, prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestuia şi atragerea atenţiei că în caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligaţii va fi din nou arestat.

Aşa fiind, Înalta Curtea admite recursul declarat de inculpatul M.M.l., împotriva încheierii de şedinţă nr. 24/F din data de 04 martie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 205/46/2009,   casează încheierea recurată şi rejudecând și admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.M.I.

În schimb, prin Decizia nr. 78 din 10 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală , a respins recursul inculpatei ca nefondat.

Art.1604 alin.3  prevede   că liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă, între altele, când există date care justifică temerea că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, sau prin alte asemenea fapte.

Dacă se are în vedere că inculpata, la scurt timp după ce a fost ascultată în legătură cu faptele săvârşite, a părăsit ţara, încât pentru continuarea urmăririi penale a fost nevoie să se recurgă la procedura extrădării, soluţia primei instanţe este justificată.

Din actele de urmărire penală rezultă şi date de natură a justifica temerea că inculpata ar putea încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori, încât ea se află şi în acest caz de împiedicare a liberării provizorii sub control judiciar.

Mai este de observat că, de vreme ce acordarea liberării provizorii pe cauţiune este facultativă, soluţia instanţei de respingere a cererii inculpatei se justifică şi în situaţia când ea nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare a acordării liberării provizorii, fiind evident că lăsarea în libertate i-ar da posibilitatea să se sustragă din nou urmăririi penale.

De asemenea, constatând neîndeplinirea condiţiilor legal stabilite pentru acordarea liberării provizorii, în raport cu prevederile art. 1608 alin. 1 şi 2 raportat la art. 1604 şi art. 1601 C.proc.pen., instanţa în mod corect nu a stabilit cuantumul cauţiunii, neexistând o încălcare a art. 1608 acelaşi cod.

În concluzie, punerea în libertate este subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Scopul acestei garanţii este unic, acela de a asigura prezentarea unei persoane, într-o cauză, la audieri, şi nu altul.

Persoana arestată preventiv are dreptul sa ceară punerea sa în libertate provizorie, sub controlul judiciar sau pe cauţiune, în mod necondiţionat.

Modificările legislative vor fi întotdeauna mai lente decât activitatea judiciară. Separaţia puterilor în stat obligă autoritatea ce se va numi odată autoritatea judiciară, şi nu judecătorească, să facă act de dreptate. Judecătorul va trebui să aplice el în mod direct dispoziţiile actelor internaţionale, ale acquis-lui comunitar, ale CEDH şi ale Constituţiei. Acest fapt nu însemnă că va creşte rolul precedentului judiciar ca izvor de drept, ci pur şi simplu, aplicarea corectă a legii aflată în vigoare.

Potrivit art. 23 din Constituţie, libertatea individuală poate fi îngrădită numai în anumite limite printre care nu figurează obligaţia de a nu părăsi  localitatea sau ţara. Acestea pot fi privite ca obligaţii în cadrul liberării provizorii. Credem că acesta asigură un viitor absolut instituţiei. Şi numai pe această linie ( D. Ciuncan, Liberarea provizorie pe cauțiune și sub control judiciar, p. 261).

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere, iar nu unor condiţii de fond.

BIBLIOGRAFIE

– I. Neagu, Consideraţii privind liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, AUB 1991, p. 25;

– M. Susman, Unele probleme ridicate în activitatea practică în legătură cu modificările şi completările aduse prim Legea nr. 32/1990, în „Pro lege ” nr. 1/1993, p. 50;

– Al. Paicu, Competenţa de soluţionare a plângerilor împotriva măsurilor preventive, luate în cursul urmăririi penale, în „Dreptul” nr. 3/1993, p. 62;

– Dan Constantin Tudorache, Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune, în „Dreptul” nr. 5-6/1993, p. 86;

– Costel Niculeanu, Liberare provizorie pe cauţiune acordată în afara condiţiilor admise de lege. Încheiere de şedinţă definitivă. Consecinţe. Propunere de „lege ferenda”, în „Dreptul” nr. 5-6/1993, p. 114;

– V. Paşca, Reglementarea modului de soluţionare a plângerilor contra actului procurorului, în „Dreptul” nr. 8/1993, p. 46;

– J. A. Andrei, Liberarea provizorie, în „Pro lege” nr. 1/1994, p. 110;

– Maria Despina Mihai, Liberarea provizorie pe cauţiune, PCA Buc. „Bul.inf.jur.” iunie 1994, p. 49;

– M. Florescu, Magdalena Iordache, I.F. Ciobanu, Este suspensiv de executare recursul declarat în condiţiile art. 1608 C. proc .pen.? în „Dreptul” nr. 5-6/1994, p. 152;

– Gh. Mateuţ, Notă la T. Arad, Decizia penală nr. 26/1993, în „Dreptul” nr. 10-11/1994, p. 105;

– Dorin Ciuncan, Aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, învinuitului sau inculpatului străin, în „Dreptul” nr. 9/1995, p. 73;

– Marga Firu, Natura juridică a liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune, în „Dreptul” nr. 4/1996, p. 82;

– Dorin Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în „Dreptul” nr. 7/1996, p. 88;

– Pavel Vasile Aspecte specifice privind măsurile preventive ale liberării provizorii în procedurile speciale, în „Dreptul” nr. 1/1997, p. 54;

– Gh. Mateuţ, Fl. Predescu, Câteva consideraţii în legătură cu arestarea preventivă şi procedura de prelungire a acesteia, în „Dreptul” nr. 4/1997, p. 71.

– Dorin Ciuncan, Accesul la justiţie în cazul netrimiterii în judecată, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 58;

– Radu Lupaşcu, Învinuitul arestat preventiv poate fi liberat provizoriu?, „Dreptul” nr. 1/1998, p. 90;

– M. Banciu, Revocarea arestării preventive şi liberarea provizorie, în PCAB, „Bul.” nr. 1/1998, p. 22;

– Gh. Mateuţ, F. Streteanu, Liberare provizorie. Obligaţia ascultării inculpatului, în „Dreptul” nr. 1/1999, p. 119;

– Dorin Ciuncan, Armonizarea dispoziţiilor constituţionale cu cele procedural penale, în „Pro lege” nr. 1/2000, p. 55;

– Dorin Ciuncan, Garanţia asistenţei juridice, în „Revista de drept penal” nr. 2/2001, p. 59;

– D. Ciuncan, Arestarea preventivă, în „Pro lege” nr. 1/1999, p. 118 și în „Pro lege” nr. 3/2001, p. 27;

– Constantin Roman (I), Dorin Ciuncan (II), Plângerea contra actelor procurorului, în „Pro lege” nr. 3/2001, p. 202;

– dr. Anca-Lelia Lorincz, Liberarea provizorie, în „Revista de drept penal” nr. 2/2003, p. 79;

-V. Atanasiu, L. Bănărescu, P. Pandrea, Procedura penală regele Carol II, Editura Spor, 1939;

– I. Neagu, Drept procesual penal, tratat, Global Lex, 2002;

-N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Paideia, ed. a III-a;

– C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, nr. 1783 sqq, p. 651 sqq All, 1997;

– Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Rosetti, 2001, p. 44;

– G. W. Pugh, Rapport, în J. Pradel, Travaux de l’ Institut de Sciences Criminelle, tome 11, 1992, p. 313 sqq;

– Van der Wingaert, Criminal procedure sistems in the european community, Butterwarths, London, ed. 1993;

– J. Pradel, Travaux de l’ Institut de Sciences Criminelle, tome 11, 1992;

– Jean Pradel, Droit penal compare, Dalloz, 1995;

– Vincent Berger, Jurisprudenţa CEDH, IRDO, Bucureşti, 2005, ediţia a V-a;

-I. Callewaert, M. Dejeant-Pons, N. Sansonetis, în „La jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme relative a l’article 50 de la CEDH”, R.U.D.H., 1990, p. 75;

– T. C. Daintitil, A.B. Wilkinson, Bail and the Convention: British reflections on the Wemhoff and Neumeister cases, A.J.C.L. 1970, p. 326-342;

– E. Garcia de Enterria (ed.)., El sistema europeo de proteccion de los derechos humanos, Madrid, Civitas, 1983, p. 284-298;

– D.J. Harris, Decisions on the European Convention on Human Rights during 1973-1974, B. Y. B. I. L. 1974-1975, p. 388-391;

– A.C. Kiss, Cour europeenne des droits de l’homme, affaires Wemhoff et Neumeister, arrets du 27 juin 1968, Annuaire europeen 1968, p. 923-925;

-R. Pelloux, Les arrets de la Cour europeenne des droits de l’homme dans les affaires Wemhoff et Neumeister, A.F.D.I. 1969, p. 276-289;

– J. Wanhalewyns, L’affaire Neumeister, C.D.E. 1969, p. 217-223;

– J. Pradel, Les atteintes a la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Cujas, Paris, 1992, p. 394;

– V. Coussirat-Coustere, Jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme de 1989 a 1991, A.FD.I. 1991, p. 592 şi urm;

-E. Decaux, P. Tavernier, Chronique de jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme, JD.I. 1992, p. 788-790;

-J.O. Merrills, Decisions on the European Convention on Human Rights during 1991, B.Y.B.I.L. 1991. p. 513-515;

-L.E. Petitti, Droits de l’homme, R.S.C.D.P.C. 1991. p. 805-814;

– J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, D. 1992, rezumate comentate, p. 328-329;

– J.F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editua Hamangiu, 2009;

– F. Suqre, Chronique de la jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme – 1991, R.UD.H. 1992, Of. 1-2 p. 1-2 şi urm;

– C. Warbrick, The European Convention on Human Rights, Y.E.L., 1991, p. 559-560;

– Colectiv, Probleme de drept din activitatea procurorilor 1995-2001, P.C.S.J., Bucureşti, 2002;

-V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală, Editura Şansa, p. 166;

– D. Ciuncan, Liberarea provizorie pe cauțiune și sub control judiciar, Editura Juridică, 2004;

Hotărâri ale CEDH, culegere selectivă, vol. III, ediţie îngrijită de Monica Macovei şi Diana-Olivia Călinescu, Polirom, Iaşi, 2003, p. 39 sqq;

– Gr.Gr.Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007;

–                     Florin Cotoi, Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune. Jurisprudenta comentata, Editura: C. H. Beck, 2012;

– Andrei PAP , RIL admis. Cand poate fi acordata liberarea provizorie, 2011, www.juridice.ro;

–  CEDH, Mujea c. României – 10 septembrie 2002, Aquilina c. Maltei (GC), CEDO 1999 III, Wloch c. Poloniei (dec.), – 30 martie 2000, Konolos c. României – 7 februarie 2008, Scott c. Spaniei – 18 decembrie 1996, Culegere 1996 VI, Ambruszkiewicz c. Poloniei – 4 mai 2006, S.B.C. c. Regatului Unit – 19 iunie 2001 şi Boicenco c. Moldovei – 11 iulie 2006;

–  Jurisprudenta.com;

– Monitorul Oficial al Republicii Moldova;

– Journal Officiel de la Republique francaise;

– Codice di procedura penale e normativa complementare, 2001-2002, coordonator Giulio Ubertis, ediţia a IX-a, Raffaelo Cortina Editore, Milano;

– USC § 3142 a, b .


[1] În sensul definirii liberării ca fiind măsură preventivă condiţionată şi restrictivă de drept, Marga Firu, Natura juridică a liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune, în „Dreptul” nr. 4/1996, p. 82. A se vedea şi D.C. Tudorache, Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în „Dreptul” nr. 5-6/1993, p. 86.

[2] Curtea Constituţională, decizia nr. 708 din 19 decembrie 1997 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1602 şi ale art. 1604 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 25 martie 1998; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Paideia, ed. ,a III-a, p. 428.

[3] S. Kahane, „Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale”, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 308; Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, vol. II, Iaşi, 1974, p. 191; I. Neagu, Drept procesual penal, tratat, Global lex, 2002, p. 396.

[4] D.C. Tudorache, op.cit.; Marga Firu, op.cit.

[5] O discuţie privitoare la diferenţa dintre drepturi şi garanţii nu îşi are locul.

[6] Cazul Neumeister contra Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968 (Cameră) (seria An. 8), în Vincent Berger, Jurisprudenţa CEDH, IRDO, Bucureşti, 2001, ediţia a III-a, p.102 sqq. A se vedea şi cazurile Stögmüller, Matznetter, Can şi B. contra Austriei. Callewaert (1.), Dejeant-Pons (M.) şi N. Sansonetis. în La jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme relative a l’article 50 de la CEDH, R.U.D.H., 1990, p. 75-77. T.C. Daintiti şi A.B. Wilkinson, Bail and the Convention: British reflections on the Wemhoff and Neumeister cases, A.J.C.L. 1970, p. 326-342. E. Garcia De Enterria (ed.). – El sistema europeo de proteccion de los derechos humanos, Madrid, Civitas, 1983, p. 284-298. D.J. Harris., Decisions on the European Convention on Human Rights during 1973-1974, B.Y.B.I.L. 1974-1975, p. 388-391. A.C. Kiss., Cour europeenne des droits de l’homme, affaires Wemhoff et Neumeister, arrets du 27 juin 1968, Annuaire europeen 1968, p. 923-925. R. Pelloux., Les arrets de la Cour europeenne des droits de l’homme dans les affaires Wemhoff et Neumeister, A.F.D.I. 1969, p. 276-289. J.W Anhalewyns, L’affaire Neumeister, C.D.E. 1969, p. 217-223,  D. Ciuncan, Liberarea provizorie pe cauțiune și sub control judiciar, pp. 58 sqq.

[7] Cazul Neumeister contra Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968 (Cameră) (seria An. 8), cit. supra.

[8] M. Susman, Unele probleme ridicate în activitatea practică în legătură cu modificările şi completările aduse prim Legea nr. 32/1990, în „Pro lege” nr. 1/1993, p. 50.

[9] Hotărârea din 8 februarie 2000, în Hotărâri ale CEDH, culegere selectivă, vol. III, ediţie îngrijită de Monica Macovei şi Diana-Olivia Călinescu, Polirom, Iaşi, 2003, p. 39 sqq.

[10] În sistemul juridic britanic, „Magistrates’ Court” este un complet de judecată format din persoane de profesii diferite, cu o pregătire juridică minimă (nota ediţiei Polirom.). Un magistrates’ court este un judecător inferior în unele sisteme (common-law) cf J. Pradel, Les atteintes à la liberté avant jugement en droit pénal comparé, Cujas, Paris, 1992, p. 394.

[11] Hotărârea din 26 iunie 1991 (Cameră) (seria A nr. 207). V. Coussirat-Coustere, Jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme de 1989 a 1991, A.FD.I. 1991, p. 592 şi urm. E. Decaux şi P. Tavernier, Chronique de jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme, JD.I. 1992, p. 788-790. J.O. Merrills, Oecisions on the European Convention on Human Rights during 1991, B.Y.B.I.L. 1991. p. 513-515. L.E. Petitti, Droits de l’homme, R.S.C.D.P.C. 1991. p. 805-814. J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, D. 1992, rezumate comentate, p. 328-329. F. Suqre, Chronique de la jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l’homme – 1991, R.UD.H. 1992, Of. 1-2 p. 1-2 şi urm. C. Warbrick, The European Convention on Human Rights, Y.E.L. 1991, p. 559-560, – D. Ciuncan, Liberarea provizorie pe cauțiune și sub control judiciar, pp. 79 sqq.

Leave a Reply