A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

MARTOR. SOLUŢIA LEGISLATIVĂ CARE NU REGLEMENTEAZĂ DREPTUL MARTORULUI LA TĂCERE ŞI LA NEAUTOINCRIMINARE, ESTE NECONSTITUŢIONALĂ.

  Articolul  21 alin. (2) din Constituţie consacră regula  potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi dreptul la justiţie.   Părţile au dreptul la un proces echitabil,  iar potrivit art. 24 alin. 1,   Dreptul la apărare este garantat.

Curtea Europeană s-a preocupat de necesitatea creării unor standarde minimale de protecţie a drepturilor omului şi dezvoltării unui sistem comun de drepturi şi libertăţi fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecţie a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.

Prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020[1], Curtea Constituțională  a reconsiderat soluţia anterioară,  Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017[2] și constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.

Curtea constată că art. 118 C. pr. pen.  nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie ( § 79)

Se reține că și Înalta Curtea de Casație și Justiție  a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că “iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale… şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor.”

Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 CEDH, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)

Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. 

Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016[3] a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, a reţinut că « Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi “alege” modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva aceleiaşi persoane.»

Într-o cauză[4],  Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a constatat echitatea procedurii , cănd martorul a mărturisit săvârşirea faptei în faţa organelor de urmărire penală, deşi la momentul audierii nu exista niciun indiciu cu privire la implicarea acestuia; instanța europeană a arătat că organele judiciare au schimbat imediat calitatea sa din martor în suspect şi nu au mai desfăşurat niciun procedeu probatoriu între momentul mărturisirii şi numirea unui avocat.[5]

În consecință,  în vederea asigurării dreptului la tăcere şi neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie . O persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare[6].

Avocatul Cătălin Oncescu realizează, pentru Monitorul Justiției, o analiză: Dreptul martorului de a nu se autoincrimina. Propuneri de lege ferenda, având în vedere Decizia nr. 236/2020 pronunțată de Curtea Constituțională a României[7]. D-sa apreciază că ar trebui reglementată instituția procesual penală a „martorului interesat”, în categoria altor subiecți procesuală (art. 34 C. pr. pen. ), ca fiind acea persoană cu privire la care există suspiciuni sau indicii că ar fi săvârșit sau ar fi participat la săvârșirea faptei

Există o preocupare constantă pentru o poziție echilibrată a organului de urmărire,   așa cum a observat și Curtea Constituțională, uneori lipsa calității oficiale de suspect derivă din lipsa manifestării de voință a organelor de urmărire penală, care nu emit ordonanța în condițiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală și procedează la audierea persoanei în calitate de „martor”.

De altfel, Codul de procedură penală recunoaște deja această calitate în cazul anumitor persoane. Spre exemplu, art. 196 C. pr. pen.  („Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane”), arată că organele de urmărire penală pot dispune fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar și în lipsa consimțământului acestora. De asemenea, art. 148 C.pr.pen. („Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor”) arată că procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirii investigatorilor sub acoperire și atunci când există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționalece au legătură cu infracțiunile cercetate.

„Din moment ce este evident că există o prezumție de parțialitate, martorul-denunțător sau declarația oferită de acesta nu poate prezenta aceeași credibilitate precum a unui martor veritabil.”

Un alt exemplu ar fi acela al metodelor speciale de supraveghere tehnică. Conform art. 140 alin. (5) lit. f) C. pr. pen. , încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute.

Din acest punct de vedere, pentru a fi dispusă în mod efectiv oricare dintre măsurile de supraveghere tehnică, chiar dacă nu este menționată expressis verbis această condiție în codul de procedură penală, este necesar ca judecătorului de drepturi și libertăți să îi fie prezentate probe din care să rezulte anumite suspiciuni că persoana supusă acelor măsuri de supraveghere solicitate de procuror este implicată în activități infracționale care au legătură cu infracțiunile cercetate. În caz contrar, dacă procurorul nu ar fi obligat să demonstreze în fața judecătorului de drepturi și libertăți implicarea persoanei respective, ar însemna că orice persoană ar putea fi supusă (în mod arbitrar) unor asemenea măsuri care aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În concluzie, pentru ca supraveghere tehnică să fie dispusă cu privire la o persoană, la dosarul înaintat către judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să existe anumite mijloace de probă din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana respectivă este implicată sau are o strânsă legătură cu infracțiunile cercetate.

Cu toate acestea, în situația dispunerii unor măsuri de supraveghere tehnică față de o persoană, Codul de procedură penală nu impune ca persoana respectivă să aibă calitatea de suspect ori inculpat. Prin urmare, în situația în care persoana respectivă este chemată de parchet pentru a susține o declarație în calitate de „martor” (uneori chiar în timp ce este supusă unor măsuri de supraveghere tehnică), apreciem că această persoană nu poate fi audiată în calitate de „martor.”

«Existând posibilitatea că aceste împrejurări să fie create în mod intenționat de către parchet (spre exemplu, pentru a urmări reacția persoanei citate în calitate de „martor” după ce părăsește sediul parchetului), se pune problema încălcării principiului loialității procedurilor

Citând doctrina[8],  D-sa se referă la acel principiu al loialității procedurilor (în special, urmărirea penală) care decurge din dreptul la un proces echitabil și implică o anumită „moralitate procedurală” a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiție și aflarea adevărului.

„Semnificația acestui principiu constă în aceea că, pe întreg parcursul procedurilor judiciare (urmărire penală, cameră preliminară, judecător de drepturi și libertăți și judecată), organele judiciare trebuie să desfășoare activitățile specifice aținându-se de la orice manopere de natură să conducă la administrarea cu rea-credință a probelor.”

Apreciind în mod deosebit preocuparea judicioasă pentru construirea unui proces modern,  echitabil,  în practică nu vedem necesitatea unor construcții colaterale, gen martor asistat,   care ar putea cel mult îngreuna procedura.

Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 CEDH, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare

Și în dreptul nostru se consolidează regula imperativă ca acuzarea să îşi dovedească susţinerile fără sprijinul acuzatului, garanţie specifică prezumţiei de nevinovăţie[9].


[1] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,  M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020

[2] M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017.  Dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza;  legea procesual penală  nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului – care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Legea naţională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere şi la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiţie a acestei garanţii procesual penale în sistemul de drept intern(§ 52 al deciziei nr. 236).

[3] Nepublicată,  citată în decizia nr. 236

[4] Cauza Bandaletov c Ucraina, Hotărârea   din 31 octombrie 2013.    In sum, having regard to the entirety of the domestic proceedings conducted in the case, the Court attaches weight to the following considerations. The domestic authorities changed the applicant’s status from a witness to a suspect and provided him with a lawyer once they had plausible reasons to suspect him emanating from his own confession. During his first questioning as a suspect the applicant was already represented by a lawyer. Not a single investigative measure was undertaken after the mentioned initial confession and before the appointment of a lawyer for the applicant. The applicant maintained his confessing statements throughout the pre-trial investigation and the judicial proceedings, when being represented by several different lawyers. His initial confession of 21 April 2005 can hardly be regarded as having been used for his conviction, as the trial court relied exclusively on the investigative measures conducted on 22 April 2005 and later, when the applicant had already had legal assistance to rely on. Lastly, the applicant’s request for mitigation of his sentence on the ground that he had voluntarily surrendered to the police was examined by the courts.- https://hudoc.echr.coe.int/, § 71

[5] În dreptul francez este reglementată calitatea procesuală intermediară între martor şi inculpat, aceea de martor asistat, persoană faţă de care probele nu sunt de natură să conducă la inculparea acestuia. Instituţia a fost introdusă în legislaţie în anul 1987, martorul asistat având dreptul de a fi asistat de avocat ( se amintește în  Opinia separată a dlor judecătoridr. Livia-Doina Stanciu,  prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu ,  § 11 . «un drept la tăcere şi la neautoincriminare poate fi recunoscut doar unor “categorii de martori”, respectiv doar acelora priviţi din perspectiva acuzatului “de facto”». V Article 113-2 sqq Code de procédure pénale ( Modifié par Loi n°2004-204 du 9 mars 2004 – art. 95 JORF 10 mars 2004 en vigueur le 1er octobre 2004https://www.legifrance.gouv.fr/) .  Toute personne nommément visée par une plainte ou mise en cause par la victime peut être entendue comme témoin assisté. Lorsqu’elle comparaît devant le juge d’instruction, elle est obligatoirement entendue en cette qualité si elle en fait la demande ; si la personne est nommément visée par une plainte avec constitution de partie civile, elle est avisée de ce droit lorsqu’elle comparaît devant le juge d’instruction. Toute personne mise en cause par un témoin ou contre laquelle il existe des indices rendant vraisemblable qu’elle ait pu participer, comme auteur ou complice, à la commission des infractions dont le juge d’instruction est saisi peut être entendue comme témoin assisté.

[6] În Italia, art. 64 alin. 3 C. pr. pen.  impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opţiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfăşurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declaraţii referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, îşi va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor. 3. Prima che abbia inizio l’interrogatorio, la persona deve essere avvertita che:

a) le sue dichiarazioni potranno sempre essere utilizzate nei suoi confronti;

b) salvo quanto disposto dall’articolo 66, comma 1, ha facoltà di non rispondere ad alcuna domanda, ma comunque il procedimento seguirà il suo corso;

c) se renderà dichiarazioni su fatti che concernono la responsabilità di altri, assumerà, in ordine a tali fatti, l’ufficio di testimone, salve le incompatibilità previste dall’articolo 197 e le garanzie di cui all’articolo 197-bis.

3-bis. L’inosservanza delle disposizioni di cui al comma 3, lettere a) e b), rende inutilizzabili le dichiarazioni rese dalla persona interrogata. In mancanza dell’avvertimento di cui al comma 3, lettera c), le dichiarazioni eventualmente rese dalla persona interrogata su fatti che concernono la responsabilità di altri non sono utilizzabili nei loro confronti e la persona interrogata non potrà assumere, in ordine a detti fatti, l’ufficio di testimone.( Codice di procedura penale ,  https://www.altalex.com/)

[7] https://monitoruljustitiei.ro, 22 iulie 2020

[8] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed.  C.H. Beck, ed. a 4-a,   p 288.

[9] It amounted to an infringement of the right to silence, the right not to incriminate oneself and the principle that the prosecution bear the burden of proving the case without assistance from the accused.

He contended that a first, and most obvious element of the right to silence is the right to remain silent in the face of police questioning and not to have to testify against oneself at trial.  In his submission, these have always been essential and fundamental elements of the British criminal justice system. A second, equally essential element of the right to silence was that the exercise of the right by an accused would not be used as evidence against him in his trial.  However, the trial judge drew very strong inferences, under Articles 4 and 6 of the Order, from his decision to remain silent under police questioning and during the trial.  Indeed, it was clear from the trial judge’s remarks and from the judgment of the Court of Appeal in his case that the inferences were an integral part of his decision to find him guilty. Accordingly, he was severely and doubly penalised for choosing to remain silent: once for his silence under police interrogation and once for his failure to testify during the trial.  To use against him silence under police questioning and his refusal to testify during trial amounted to subverting the presumption of innocence and the onus of proof resulting from that presumption: it is for the prosecution to prove the accused’s guilt without any assistance from the latter being required (Case of John Murray v. The United Kingdom,   8 February 1996 § 41,   subl. ns.)

Leave a Reply