A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

Tribunalul Bucureşti a decis irevocabil ca DNA şi Daniel Morar să-i plătească avocatei Gabriela Ghiţă, fost adjunct al Procurorului General Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie daune de 25.000 lei. Fapta ilicită comisă de DNA şi Daniel Morar a constat în emiterea unui comunicat de presă în care Gabriela Ghiţă a fost declarată vinovată înainte de a fi judecată[1].

Prin comunicatul de presă remis de DNA în 5 decembrie 2007, procurorii, prin activitatea lor nediligentă, culpabilă, au “înfrânt prezumţia de nevinovăţie a reclamantei”. In motivarea sentinţei, se arata că obligaţia de respectare a prezumţiei de nevinovăţie este o obligaţie de diligenţă, ale cărei exigente, creionate prin hotărârile pronunţate de Curte in cauze asemănătoare nu pot fi disociate nici de contextul mediatic în care are loc difuzarea informaţiilor, nici de contextul socio-politic în care se circumscrie aceasta activitate. Astfel, este de notorietate ca în România fenomenul de corupţie este considerat a fi o prezenta constanta si generalizata în cadrul instituţiilor statului, una dintre categoriile profesionale asociate cel mai frecvent cu acest fenomen fiind magistraţii. În condiţiile în care opinia publica asista la declaraţii publice repetate referitoare la gradul mare de corupţie existent în justiţie, în conştiinţa acesteia s-a cristalizat o certitudine cu privire la lipsa de corectitudine si de probitate profesionala a magistraţilor. În aceasta situaţie, în mod evident, orice informaţie legata de fapte de corupţie ce fac obiectul unei cercetări penale este susceptibila a conduce publicul la concluzia vinovatei persoanelor cercetate, putându-se vorbi în mod rezonabil despre o veritabila prezumţie în acest sens. Rezultă deci că misiunea organului judiciar care decide să dea publicităţii anumite informaţii în legătură cu o astfel de anchetă este una extrem de delicată, fiind necesară luarea unor masuri eficiente pentru protecţia drepturilor persoanelor cercetate. Analizând modalitatea de redactare a comunicatului de presa ce face obiectul cauzei, instanţa nu observă niciun efort din partea pârâţilor în sensul arătat mai sus, ci, dimpotrivă, constată acceptarea de către aceştia, cu multa uşurinţă, a unei iminente aparente de culpabilitate în privinţa reclamantei. Astfel, în primul rând se constata ca persoana reclamantei este identificata în cuprinsul comunicatului prin redarea atât a numelui, cat si a funcţiei de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie si a calităţii de preşedinte al Comisiei de examinare a participanţilor la concursul pentru numirea în funcţii de conducere a procurorilor. Prin urmare, impactul informaţiei asupra publicului este amplificat, pe de o parte, de calitatea de magistrat a persoanei cercetate, iar pe de alta parte, de funcţia importanta deţinuta de aceasta în ierarhia sistemului judiciar.

Deşi pârâţii au susţinut ca documentul redactat respecta prezumţia de nevinovăţie, întrucât în cuprinsul acesteia se arata faptul ca este vorba doar despre începerea urmăririi penale fata de persoanele arătate, iar situaţia de fapt descrisa reprezintă doar rezultatul anchetei desfăşurate pana în momentul emiterii comunicatului, instanţa apreciază ca argumentele invocate sunt total insuficiente pentru asigurarea prezumţiei de nevinovăţie a reclamantei în contextul mai sus arătat.

Amintim că în Cauza Allenet de Ribemont vs Franţei , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că afirmarea fără echivoc şi fără nici o rezervă a faptului că o persoană era vinovată de comiterea unei infracţiuni, de către un reprezentant al statului constituie o atingere gravă a prezumţiei de nevinovăţie.

În interpretarea art. 6 § 2 din CEDO, Curtea a considerat că o atingere a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai de la un judecător, ci şi de la alte autorităţi publice. În speţă, în cursul unei conferinţe de presă, după arestarea reclamantului, înalţi oficiali ai poliţiei au exprimat, fără nici o nuanţă sau rezervă ideea după care reclamantul era complice la un asasinat. Este vorba de o declaraţie de culpabilitate care, pe de o parte, incita publicul să creadă că este reală, şi, pe de altă parte, afecta stabilirea faptelor de către judecătorii competenţi[2].

Într-o altă cauză,  Hibbert vs Olandei[3] s-a arătat că o constatare a unei instanţe de judecată care sugerează culpabilitatea unei persoane este în contradicţie cu prezumţia de nevinovăţie, în timp ce o simplă referinţă la o stare de suspiciune a fost considerată ca fiind admisibilă. În speţă, refuzul instanţelor de a acorda vreo despăgubire reclamantului s-a fondat pe faptul că mai mulţi martori au susţinut vinovăţia sa, astfel încât existau motive rezonabile de a crede că acesta săvârşise o infracţiune, ceea ce a justificat, în mod licit, arestarea sa preventivă. În consecinţă, decizia instanţelor de respingere a cererii de desdăunare a reclamantului nu violează prezumţia de nevinovăţie a acestuia. La 24 septembrie 1991, suspectat de furt calificat, reclamantul a fost arestat. În urma rejudecării, reclamantul a fost achitat din cauza lipsei unor probe suficiente ale vinovăţiei. În consecinţă, reclamantul a cerut reparaţii financiare pentru detenţia suferită şi plata cheltuielilor de judecată, însă cererile sale au fost respinse.

În cauza Salabiaku vs Franţei[4], Curtea a considerat că, în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept cunoaşte astfel de prezumţii, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită pe baza unor prezumţii. În consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată.

Prezumțiile de fapt sau de drept operează în orice sistem juridic. În cazul Salabiaku s-a arătat că, în mod evident, Convenția nu interzice astfel de prezumții, în principiu. Cu toate acestea, obligă statele contractante să rămână în anumite limite.  Dacă paragraful 2 al articolului 6 a prevăzut o garanție de a fi respectate de către instanțele de judecată în desfășurarea procedurilor judiciare, cerințele sale se suprapun cu obligația de imparțialitate impuse în paragraful 1.  Mai presus de toate, legiuitorul național ar fi liber să se derobeze în instanța de judecată de orice putere reală de evaluare și priva prezumția de nevinovăție de fond, în cazul în care cuvintele “în conformitate cu legea” au fost interpretate exclusiv cu referire la legislația națională. O astfel de situație nu poate fi reconciliată cu obiectul și scopul articolului 6, care, prin protejarea dreptului la un proces echitabil și, în special, dreptul de a fi prezumat nevinovat, are menirea să consfințească principiul fundamental al statului de drept[5].    Acesta impune statelor să le folosească în limite rezonabile care să țină seama de importanța a ceea ce este în joc și să mențină dreptul la apărare. 


[1] Adina A. Stancu, R.  Savaliuc , Morar, scoate banii ,  Luju.ro, 22 aprilie 2013  Judec.  Sector 5, S.  a-II-a civilă, sent.  civ.  nr.  7560 din 30 septembrie 2011.  Solutia – respinge recursurile ca nefondate. 1094/2013 . Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică,   19 aprilie 2013.

[2] CEDO, Camera, hotărârea Allenet de Ribemont vs Franţei, 10 februarie 1995, 15175/89; Vincent Berger, Jurisprudenţa  Curţii Europene a Drepturilor Omului,  ed.  a 5-a, IRDO,   p.318

[3] CEDO, secţia I, decizia Hibbert versus Olanda, 26 ianuarie 1999, 38087/97

[4] CEDO, Salabiaku vs Franţei, 7 octombrie 1988, 10519/83, Cererea nr. 10519/83 , Hotărâre, 7 octombrie 1988, http://hudoc.echr.coe.int

[5] A se vedea, printre altele, hotărârea Sunday Times din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p.   34, § 55.

Leave a Reply