A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

PUBLICITATEA INFORMAŢIILOR PRIVIND PROCEDURILE JUDICIARE , CONFIDENŢIALITATEA INSTRUCŢIEI, PROCES ECHITABIL, SCURGEREA DE INFORMAŢII DIN DOSAR

PUBLICITATEA INFORMAŢIILOR PRIVIND PROCEDURILE JUDICIARE , CONFIDENŢIALITATEA INSTRUCŢIEI, PROCES ECHITABIL,  SCURGEREA DE INFORMAŢII DIN DOSAR

1.- Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte[1].

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.

Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.

Potrivit art. 9 din Codul de procedură penală,  în cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă. Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii (alin.  3).    Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia (art.  10 alin.  3). Se pleacă de la ideea că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă (art.  4 din Codul de procedură penală ).

Procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.

În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial,   procurorii sunt obligaţi  – sub sancţiune disciplinară – să păstreze materialele respective în incinta   parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de regulament[2].

Dacă există o manoperă criminală, prin manipularea fără drept de informaţii nepublice  se poate reţine săvârşirea  infracţiunii prevăzute în art. 227 din Codul penal  –   Divulgarea secretului profesional,  care constă în  Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date.

Pedeapsa este  închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, dar acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care ia cunoştinţă de acestea, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

Dacă, urmare a faptei de mai sus, s-a săvârşit o infracţiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune contra vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani (art.  304 din Codul penal ).

În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.

În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal (art. 17 din Codul de procedură penală).

Articolul  16 din Codul de procedură penală arată  Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale;  printre altele,   acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea.

În baza art. 17 alin. 2 raportat la art. 16 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală , instanţa de fond achita pe inculpatul V.  M.   pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior. In baza art. 17 alin. 2 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b din Codul de procedură penală, achita pe acelaşi inculpat pentru comiterea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 323 alin. 1 si 2 din Codul penal anterior raportat la art. 17 lit. b si art. 18 alin. 1 din Legea nr. 78/2000. In baza art. 17 alin. 2 raportat la art. 16 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală, achita pe acelaşi inculpat pentru comiterea infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului prevăzută de art. 169 alin. 4 raportat la art. 169 alin. 1 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

Înalta curte face aplicarea art. 5 din Codul penal si in baza art. 269 alin. 1 din Codul penal, condamna pe inculpata B.  G.   pentru comiterea infracţiunii de favorizarea infractorului la pedeapsa de 4 ani închisoare si 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzută. de art. 66 lit. a si b Cod penal, conform art. 68 Cod penal. In baza art. 65 Cod penal interzice inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a si b Cod penal pe perioada executării pedepsei. In baza art. 17 alin. 2 raportat la art. 16 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală, achita pe aceeaşi inculpata B.   G.   pentru comiterea infracţiunii de divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională , prevăzute de art. 407 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal[3].

In dosarul in care mai multe persoane au fost acuzate de săvârşirea infracţiunilor de furnizare de informaţii nedestinate publicităţii, complicitate si instigare la aceasta fapta, precum si de favorizarea infractorului, nu exista nicio fapta sau acţiune concreta pentru care acestea sa poată fi acuzaţi de săvârşirea vreunei acţiuni, ci doar discuţii purtate la întâlniri de la diverse ocazii.

Articolul  24 din Constituţie[4] statuează Dreptul la apărare: (1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Faţă de formularea vechiului art.  200, noul art.  285 din Codul de procedură penală a adăugat un alineat (2): Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică.

S-a afirmat că Noul Cod  de procedură penală ar fi trebuit ca, luând în consideraţie derapajele care s-au manifestat în ultima perioadă, în faza de urmărire penală –  ritmul „selectiv” de instrumentare a dosarelor, întemeierea probatoriului aproape în exclusivitate pe „ascultări”, scurgerea permanentă de informaţii din dosar, abuzul de ordonanţe de reţinere, de mascaţi şi de cătuşe, toate acestea transformând o fază procesuală prin excelenţă nonpublică în spectacol mediatizat – să introducă noi garanţii cu privire la prezumţia de nevinovăţie şi la dreptul la apărare[5].

Articolul 11 din   Codul de procedură penală francez dispune:

Sauf dans le cas où la loi en dispose autrement et sans préjudice des droits de la défense, la procédure au cours de l’enquête et de l’instruction est secrète.

Toute personne qui concourt à cette procédure est tenue au secret professionnel dans les conditions et sous les peines des articles 226-13 et 226-14 du code pénal.

Toutefois, afin d’éviter la propagation d’informations parcellaires ou inexactes ou pour mettre fin à un trouble à l’ordre public, le procureur de la République peut, d’office et à la demande de la juridiction d’instruction ou des parties, rendre publics des éléments objectifs tirés de la procédure ne comportant aucune appréciation sur le bien-fondé des charges retenues contre les personnes mises en cause.

Sur autorisation du procureur de la République ou du juge d’instruction selon les cas, peuvent être communiqués à des autorités ou organismes habilités à cette fin par arrêté du ministre de la justice, pris le cas échéant après avis du ou des ministres intéressés, des éléments des procédures judiciaires en cours permettant de réaliser des recherches ou enquêtes scientifiques ou techniques, destinées notamment à prévenir la commission d’accidents, ou de faciliter l’indemnisation des victimes ou la prise en charge de la réparation de leur préjudice. Les agents de ces autorités ou organismes sont alors tenus au secret professionnel en ce qui concerne ces informations, dans les conditions et sous les peines des articles 226-13 et 226-14 du code pénal.[6]

Încalcă secretul instrucţiei magistratul care devoalează fapte relative la o activitate  în curs, chiar dacă aceste fapte fuseseră deja divulgate [7] , dar nu poate antrena anularea procedurii[8].

În presa franceză se discută despre violarea secretului instrucţiei penale într-o cauză vizând pe fostul preşedinte al republicii.  Invitat de către Europa 1 , Joi, 20 Martie 2014, DnaThierry Herzog , consilier al lui Nicolas Sarkozy ,  a declarat că va   depunere plângere de încălcare a secretului anchetei şi efectuarea unei anchete pentru a identifica autorii scurgerii de informaţii, date trunchiate , extrase din piese judiciare[9] .

După cum se vede, în dreptul nostru, urmărirea nu este secretă, ci confidenţială,  fără publicitatea specifică judecăţii; nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii[10]. De aceea, adăugarea alineatului (2)  subliniază doar poziţia permanentă a doctrinei.

Apreciem că, mai înainte de publicarea  informaţiei privind un anume făptuitor este necesară îndeplinirea paşilor privind încunoştinţarea  aceleiaşi persoane despre faptul că asupra sa (a început să) se desfăşoară o activitate de cercetare penală; de asemenea, este necesară încunoştinţarea despre fapta pentru care este cercetat, chiar încadrarea juridică a acesteia .

Credem că nu este permisă informarea opiniei publice prin comentarea faptei în sine mai înainte de a se fi terminat urmărirea penală,  respectiv acordarea de detalii privind modul concret de săvârşire a unui infracţiuni.

Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă[11].

Noţiunea generică de acuzatpriveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni[12].

Potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie[13].

Începerea urmăririi penale se dispune in personam imediat ce există suficiente date ce duc la determinarea   autorului infracţiunii.

2.- Pe de altă parte, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public[14] accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat.

Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să comunice din oficiu următoarele informaţii de interes public:

a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;

b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;

c) numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;

d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet;

e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;

f) programele şi strategiile proprii;

g) lista cuprinzând documentele de interes public;

h) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;

i) modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care persoana se consideră vătămată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public solicitate.

Prin Hotărârea nr. 123 din 7 februarie 2002 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, în care se arată că pentru organizarea şi asigurarea accesului liber şi neîngrădit al oricărei persoane la informaţiile de interes public autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu[15].

Compartimentele specializate de informare şi relaţii publice pot fi organizate, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice centrale ori locale, ca birouri, servicii, direcţii sau direcţii generale, în subordinea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice respective, care, în funcţie de situaţie, poate dispune coordonarea acestora de către o altă persoană din conducerea autorităţii sau instituţiei publice respective.

Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea compartimentelor de informare şi relaţii publice se stabilesc, în baza legii şi a dispoziţiilor prezentelor norme metodologice, prin regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii sau a instituţiei publice respective (art. 3).

În cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice ale instituţiilor şi autorităţilor publice activitatea de informare publică directă a persoanelor şi cea de informare a presei se pot organiza distinct (art. 5).

Fiecare autoritate sau instituţie publică va stabili, în funcţie de specificul propriu al activităţilor, numărul de persoane necesar pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor care revin autorităţii/instituţiei pe linia informării şi relaţiilor publice (art. 7).

Structurile sau persoanele responsabile de relaţia cu presa a instituţiei sau autorităţii publice respective au următoarele atribuţii:

a) să furnizeze ziariştilor, prompt şi complet, orice informaţie de interes public care priveşte activitatea instituţiei sau autorităţii publice pe care o reprezintă;

b) să acorde fără discriminare, în termen de cel mult două zile de la înregistrare, acreditarea ziariştilor şi a reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă;

c) să informeze în timp util şi să asigure accesul ziariştilor la activităţile şi acţiunile de interes public organizate de instituţia sau autoritatea publică;

d) să asigure, periodic sau de fiecare dată când activitatea instituţiei ori a autorităţii publice prezintă un interes public imediat, difuzarea de comunicate, informări de presă, organizarea de conferinţe de presă, interviuri sau briefinguri;

e) să difuzeze ziariştilor dosare de presă legate de evenimente sau de activităţi ale instituţiei ori autorităţii publice;

f) să nu refuze sau să nu retragă acreditarea unui ziarist decât numai pentru fapte care împiedică desfăşurarea normală a activităţii instituţiei sau autorităţii publice respective şi care nu privesc opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist;

g) în cazul retragerii acreditării unui ziarist, să asigure organismului de presă obţinerea acreditării pentru un alt ziarist (art. 29).

Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

În schimb,  prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. Din interpretarea art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rezultă că un câmp de aplicare acoperă atât persoanele fizice,  cât şi cele juridice.

Dar articolul 6 § 2 al convenţiei nu poate fi invocat spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs; textul impune însă ca ele să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie:

„38.   Freedom of expression, guaranteed by Article 10 (art. 10) of the Convention, includes the freedom to receive and impart information.  Article 6 para. 2 (art. 6-2) cannot therefore prevent the authorities from informing the public about criminal investigations in progress, but it requires that they do so with all the discretion and circumspection necessary if the presumption of innocence is to be respected[16].”

Amintim că în Cauza Allenet de Ribemont v Franţei , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că afirmarea fără echivoc şi fără nici o rezervă a faptului că o persoană era vinovată de comiterea unei infracţiuni, de către un reprezentant al statului constituie o atingere gravă a prezumţiei de nevinovăţie.

În interpretarea art. 6 § 2 din CEDO, Curtea a considerat că o atingere a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai de la un judecător, ci şi de la alte autorităţi publice. În speţă, în cursul unei conferinţe de presă, după arestarea reclamantului, înalţi oficiali ai poliţiei au exprimat, fără nici o nuanţă sau rezervă ideea după care reclamantul era complice la un asasinat. Este vorba de o declaraţie de culpabilitate care, pe de o parte, incita publicul să creadă că este reală, şi, pe de altă parte, afecta stabilirea faptelor de către judecătorii competenţi[17].

Într-o altă cauză,  Hibbert v Olandei[18] s-a arătat că o constatare a unei instanţe de judecată care sugerează culpabilitatea unei persoane este în contradicţie cu prezumţia de nevinovăţie, în timp ce o simplă referinţă la o stare de suspiciune a fost considerată ca fiind admisibilă. În speţă, refuzul instanţelor de a acorda vreo despăgubire reclamantului s-a fondat pe faptul că mai mulţi martori au susţinut vinovăţia sa, astfel încât existau motive rezonabile de a crede că acesta săvârşise o infracţiune, ceea ce a justificat, în mod licit, arestarea sa preventivă. În consecinţă, decizia instanţelor de respingere a cererii de desdăunare a reclamantului nu violează prezumţia de nevinovăţie a acestuia. La 24 septembrie 1991, suspectat de furt calificat, reclamantul a fost arestat. În urma rejudecării, reclamantul a fost achitat din cauza lipsei unor probe suficiente ale vinovăţiei. În consecinţă, reclamantul a cerut reparaţii financiare pentru detenţia suferită şi plata cheltuielilor de judecată, însă cererile sale au fost respinse.

În schimb, în cauza Salabiaku v Franţei[19], Curtea a considerat că, în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept cunoaşte astfel de prezumţii, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită doar pe baza unor prezumţii. În consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată.

Prezumțiile de fapt sau de drept operează în orice sistem juridic. În cazul Salabiaku s-a arătat că, în mod evident, Convenția nu interzice astfel de prezumții, în principiu. Cu toate acestea, obligă statele contractante să rămână în anumite limite.  Dacă paragraful 2 al articolului 6 a prevăzut o garanție de a fi respectate de către instanțele de judecată în desfășurarea procedurilor judiciare, cerințele sale se suprapun cu obligația de imparțialitate impuse în paragraful 1.  Mai presus de toate, legiuitorul național ar fi liber să se derobeze în instanța de judecată de orice putere reală de evaluare și priva prezumția de nevinovăție de fond, în cazul în care cuvintele “în conformitate cu legea” au fost interpretate exclusiv cu referire la legislația națională. O astfel de situație nu poate fi reconciliată cu obiectul și scopul articolului 6, care, prin protejarea dreptului la un proces echitabil și, în special, dreptul de a fi prezumat nevinovat, are menirea să consfințească principiul fundamental al statului de drept[20].    Acesta impune statelor să le folosească în limite rezonabile care să țină seama de importanța a ceea ce este în joc și să mențină dreptul la apărare. 

Activitatea justiţiei are nevoie de încredere publică.  Aparţine autorităţilor naţionale de a hotărî asupra necesităţii ingerinţei în exerciţiul libertăţii de expresie[21].  Restricţiile libertăţii de expresie autorizate de § 2 al art. 10 CEDO, pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea  puterii judiciare nu poate permite statelor de a limita orice formă de dezbatere publică asupra problemelor în curs supuse tribunalelor[22]

De aceea, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public,  se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege, printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale (sau disciplinare), dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, precum şi  informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora  nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.  Comunicarea trebuie să nu reprezinte în fapt o declaraţie de vinovăţie care ar incita publicul să creadă în aceasta, să nu prejudicieze aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi.

De asemenea, informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care nu afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice, imaginea unei persoane fizice sau juridice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a examinat cauze în care un funcţionar a dezvăluit, în mod public, informaţii interne. Fiind conştientă de importanţa dreptului la libertatea de exprimare a chestiunilor de interes general, a dreptului funcţionarilor publici şi a altor angajaţi de a raporta comportamentul ilegal şi infracţiunile de la locul lor de muncă, obligaţiile şi responsabilităţile angajaţilor faţă de angajatorii lor şi dreptul angajatorilor de a administra personalul lor şi analizând alte interese diferite implicate în această cauză, CEDO ajunge la concluzia că ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în special în dreptul său de a comunica informaţii, nu a fost „necesară într-o societate democratică”[23], statuând, în Cauza Guja v Moldova, că a avut loc o violare a articolului 10 al Convenţiei.

Cauza  ridică o chestiune nouă care poate fi distinsă de cea ridicată în cauza Stoll v Switzerland[24] , unde dezvăluirea a avut loc fără intervenţia unui funcţionar public. În această privinţă, Curtea notează că un funcţionar public, în timpul serviciului său, ar putea afla informaţii de ordin intern, inclusiv informaţii secrete, divulgarea sau publicarea cărora corespunde unui interes public puternic. Astfel, Curtea consideră că semnalarea de către un funcţionar public sau un angajat din sectorul public a unui comportament ilegal sau a unei infracţiuni la locul de muncă ar trebui, în anumite circumstanţe, să se bucure de protecţie. Acest lucru ar putea fi cerut atunci când angajatul sau funcţionarul public în cauză este singura persoană sau face parte dintr-o categorie mică de persoane care cunoaşte ceea ce se întâmplă la serviciu şi este, astfel, cea mai bine plasată să acţioneze în interesul public prin alertarea angajatorului sau a publicului larg. În acest context, Curtea a ţinut cont de următoarea declaraţie din Raportul Explicativ la Convenţia Civilă cu privire la corupţie a Consiliului Europei[25]:

„În practică, cauzele de corupţie sunt dificil de detectat şi investigat, iar angajaţii sau colegii (fie publici sau privaţi) persoanelor implicate sunt, deseori, primele persoane care află sau bănuiesc că ceva este greşit.”

În lumina obligaţiei de discreţie la care s-a făcut referire mai sus, dezvăluirea ar trebui făcută, în primul rând, superiorului persoanei în cauză sau altei autorităţi sau instituţii competente. Doar atunci când acest lucru este, în mod clar, nerezonabil, informaţia ar putea, ca o ultimă opţiune, să fie dezvăluită publicului .

Prin urmare, atunci când apreciază dacă restrângerea libertăţii de exprimare a fost proporţională, Curtea trebuie să ia în consideraţie faptul dacă reclamantului i-au fost disponibile orice alte mijloace efective pentru remedierea ilegalităţii pe care el a avut intenţia s-o divulge ( § 73).

La stabilirea proporţionalităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare a unui funcţionar public într-o astfel de cauză, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în consideraţie şi alţi factori. În primul rând, trebuie de atras o deosebită atenţie interesului public pe care-l implică informaţia dezvăluită. Curtea reiterează că în ceea ce priveşte restrângerea dezbaterilor cu privire la chestiunile de interes public, marja prevăzută de articolul 10 § 2 este restrânsă (a se vedea, printre altele, Sürek v Turkey [26] .Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie supuse unei analize profunde nu doar din partea autorităţilor legislative şi judiciare, dar şi din partea media şi a opiniei publice. Interesul pe care-l poate avea publicul într-o anumită informaţie poate fi, câteodată, atât de puternic încât să depăşească chiar şi o obligaţie impusă, în mod legal, de a păstra confidenţialitatea[27].

Al doilea factor relevant pentru acest exerciţiu de evaluare este autenticitatea informaţiei dezvăluite. Autorităţile de stat competente pot să adopte măsuri cu scopul de a reacţiona corespunzător şi fără exces la acuzaţiile defăimătoare lipsite de temei sau formulate cu rea-credinţă[28] . Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi, iar orice persoană care decide să dezvăluie informaţii trebuie să verifice atent, în măsura în care circumstanţele permit acest lucru, că aceasta este corectă şi de încredere[29] .

Pe cealaltă parte a balanţei, Curtea trebuie să evalueze prejudiciul, dacă acesta există, suferit de către autoritatea publică în urma dezvăluirii în cauză şi să aprecieze dacă un astfel de prejudiciu prevalează faţă de interesul publicului ca informaţia să fie dezvăluită[30] . În legătură cu aceasta, subiectul dezvăluirii şi natura autorităţii administrative în cauză ar putea fi relevante .

Motivul din spatele acţiunilor angajatului care dezvăluie informaţia este un alt factor determinant pentru a decide dacă o anumită dezvăluire ar trebui protejată sau nu. Spre exemplu, o acţiune motivată de o acuzaţie personală sau de un antagonism personal sau de aşteptarea unui avantaj personal, inclusiv un câştig pecuniar, nu ar justifica un nivel deosebit de înalt de protecţie .   Este important de stabilit faptul că, atunci când a făcut dezvăluirea, persoana a acţionat cu bună-credinţă şi cu convingerea că informaţia era adevărată, că dezvăluirea acesteia a fost în interes public şi că lui sau ei nu i-au fost disponibile alte mijloace mai discrete de a remedia ilegalitatea (§ 77.).

3.- Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor   revine persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.

Biroul de informare publică şi relaţii cu presa al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[31] este organizat şi funcţionează potrivit prevederilor Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările ulterioare, ale Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, ghidului de bune practici pentru cooperarea între instanţe şi parchetele de pe lângă acestea şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 277/2006.

Activitatea de relaţii cu presa se desfăşoară pe baza unei strategii de comunicare aprobate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Biroul de informare publică şi relaţii cu presa este condus de un procuror şef birou, subordonat direct procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi are următoarele atribuţii:

a) îndeplineşte, potrivit legii, activităţile de informare publică;

b) întocmeşte şi actualizează anual Buletinul informativ privind liberul acces la informaţiile publice, potrivit legii;

c) realizează informarea publicului asupra activităţii Ministerului Public, inclusiv publicarea pe site a acestor informaţii, şi răspunde presei în numele instituţiei, prin unul sau mai mulţi purtători de cuvânt;

d) transmite comunicate şi buletine de presă, organizează conferinţe de presă şi interviuri şi asigură reprezentarea Ministerului Public la manifestări care privesc activitatea parchetului;

e) prezintă procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cererile de interviuri ale reprezentanţilor mass-media şi propune locul şi condiţiile în care vor fi acordate;

f) realizează informarea şi documentarea cu privire la activitatea de urmărire penală din care ar putea rezulta date şi informaţii de interes public;

g) întocmeşte proiectele comunicatelor de presă, iar după aprobarea lor de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, le difuzează operativ mass-mediei;

h) monitorizează articolele din presa centrală şi, cu sprijinul structurilor teritoriale, pe cele din presa locală, cu privire la reflectarea activităţii Ministerului Public şi întocmeşte zilnic o notă în acest sens;

i) realizează orice alte activităţi dispuse de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art.  53).

Cum dreptul la un proces echitabil este un principiu fundamental, apreciem că, în baza prezumţiei de nevinovăţie,  nu este  indicat a se face publice date sau informaţii care ar  aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

În concluzie, considerăm că , de regulă,  pentru informarea opiniei publice,  este indicat a se face publice numai acele activităţi care privesc activitatea de natură administrativă a parchetelor.

În ceea ce priveşte activitatea de urmărire penală, procurorul trebuie să facă public faptul că:

–                       a început, prin ordonanţă,  o urmărire penală in rem, cu descrierea unei fapte penale petrecute;

–                       a început o urmărire penală in personam cu indicarea suspectului,  ca persoană bănuită căreia i se impută – chiar implicit, dar neechivoc –  o faptă cu conotaţie penală, cu descrierea acesteia, cu indicarea încadrării juridice,  mai apoi ca inculpat ;

–                      aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect;

–                      sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară ori altor autorităţi prevăzute de lege, în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale;

–                      stadiul administrativ al anchetei ( dispoziţii de reţinere, propunere de arestare preventivă, evoluţie, procedura audierii anticipate,  desfăşurare a urmăririi penale, ca activitate a  organului de urmărire penală, extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice, suspendarea urmăririi penale, clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, restituirea dosarului organului de cercetare penală,   rezolvarea cauzei etc. );

–                      soluţiile dispuse;

–                      comunicarea drepturilor şi obligaţiilor conform art.  108 din Codul de procedură penală ;

–                      punerea în mişcare a acţiunii penale;

–                      faptul că  a terminat urmărirea penală şi

–                      a emis rechizitoriu către instanţă/ a emis ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire.

La acest moment rechizitoriul devine un act public, informaţiile din cuprinsul său sunt de interes public întrucât constituie o declaraţie  publică asupra activităţii organului de urmărire penală.

Informaţiile trebuie comunicate publicului cu toată grija,  întrucât inculpatul se va bucura de prezumţia de nevinovăţie până la stabilirea vinovăţiei sale printr – o hotărâre penală definitivă.

Nu vedem de ce s-ar putea comunica date privind efectuarea de verificări prealabile, alte obligaţii  prevăzute de art.  306 din Codul de procedură penală, procedura cu minori etc.

Apreciem că, odată publicate informaţii privind urmărirea penală, devine obligatorie, în oglindă, şi comunicarea datelor privind  clasarea şi renunţarea la urmărirea penală.


[1] Curtea Constituţională,  dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  297/1996, dec. nr. 16/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  136/1999 şi nr. 69/1994

[2] Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul, Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005, pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  815 din 8 septembrie 2005, articolul 15.

[3] http://www.luju.ro/magistrati/instante,  http://www.dcnews.ro., http://www.gandul.info/stiri.

[4] Constituţia din 21 noiembrie 1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   767 din 31 octombrie 2003.   Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).   Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.    Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

[5] Rodica Stănoiu, Războiul fratricid din Justiţie, în “Q Magazine”nr.170, mai 2014, p.28 sau http://qmagazine.ro/autori/razboiul-fratricid-din-justitie.

[6] Code de procédure pénale,Version consolidée du code au 3 mai 2014, Edition : 2014-05-11. Art.  226-13  La révélation d’une information à caractère secret par une personne qui en est dépositaire soit par état ou par profession, soit en raison d’une fonction ou d’une mission temporaire, est punie d’un an d’emprisonnement et de 15 000 euros d’amende.

Art.226 -14 L’article 226-13 n’est pas applicable dans les cas où la loi impose ou autorise la révélation

du secret. En outre, il n’est pas applicable : 1° A celui qui informe les autorités judiciaires, médicales ou administratives de privations ou de sévices, y compris lorsqu’il s’agit d’atteintes ou mutilations sexuelles, dont il a eu connaissance et qui ont été infligées à un mineur ou à une personne qui n’est pas en mesure de se protéger en raison de son âge ou de son incapacité physique ou psychique ; 2°Au médecin qui, avec l’accord de la victime, porte à la connaissance du procureur de la République les sévices ou privations qu’il a constatés, sur le plan physique ou psychique, dans l’exercice de sa profession et qui lui permettent de présumer que des violences physiques, sexuelles ou psychiques de toute nature ont été commises. Lorsque la victime est un mineur ou une personne qui n’est pas en mesure de se protéger en raison de son âge ou de son incapacité physique ou psychique, son accord n’est pas nécessaire ; 3° Aux professionnels de la santé ou de l’action sociale qui informent le préfet et, à Paris, le préfet de police du caractère dangereux pour elles-mêmes ou pour autrui des personnes qui les consultent et dont ils savent qu’elles détiennent une arme ou qu’elles ont manifesté leur intention d’en acquérir une. Le signalement aux autorités compétentes effectué dans les conditions prévues au présent article ne peut faire l’objet d’aucune sanction disciplinaire.

[7] Rennes,7 mai 1979, Juris-classeur periodique 1980,19333,note Cambon. Jurisprudenţa franceză în Code de procédure pénale, Dalloz, ed.2006, pp.85 sqq

[8] Code civile Dalloz, Arret de la chambre criminelle de la Cour de cassation, 30 aprilie 1996,”Bulletin de arrets de la chambre criminelle”, nr.183.

[9] De quel trafic d’influence est soupçonné Nicolas Sarkozy ?, Les faits semblent parler d’eux-mêmes , Le Monde.fr avec AFP,  20.03.2014. Me Herzog a réaffirmé n’avoir « bénéficié d’aucune information privilégiée » dans l’affaire Bettencourt, dénonçant des « écoutes tronquées ». Les révélations initiales sur les écoutes « sont faites dans Le Monde, M. Hollande, d’après son agenda, reçoit le soir même de la parution les deux journalistes qui ont fait ces révélations », a-t-il poursuivi. « Les faits semblent parler d’eux-mêmes », a conclu Me Herzog. Interrogé à propos de sa sortie sur les juges« ces bâtards de Bordeaux » , l’avocat de Nicolas Sarkozy a reconnu qu’il s’agissait « de conversations téléphoniques dans lesquelles j’ai pu me lâcher ». « Il ne vous arrive jamais d’avoir des propos qui dépassent votre pensée ?  » a ajouté Me Herzog.

[10] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice. . .,vol. II, p. 24. Anul apariţiei lucrării este 1976. I. Neagu, Drept procesual- penal. Partea specială. Tratat, Global Lex, Bucureşti, 2006, p.34.

[11] Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19

[12] CEDH, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti ,  10 decembrie 1982 ; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989. Punerea sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune  –  cu consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte ( Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004 , § 115; Reinhardt, Slimane–Kaid, hotărârea din 31 martie 1998, § 93)

[13] Curtea Constituţională, decizia nr. 210 din 26 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  110 din 5 martie 2001.

[14] Legea  nr. 544 din 12 octombrie 2001, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 663 din 23 octombrie 2001, modificată prin Legea nr.  371 din 5 octombrie 2006, 380 din 5 octombrie 2006 , nr, 188 din 19 iunie 2007,  nr. 76 din 24 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   365 din 30 mai 2012

[15] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  167 din 08 martie 2002.

[16] CEDH, Allenet de Ribemont v. France, 10/02/1995, § 38. O sinteză în  V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului , ed.a 5-a ,2005,IRDO, p.316-318.

[17] CEDO, Camera, hotărârea Allenet de Ribemont v Franţei, 10 februarie 1995, 15175/89; Vincent Berger, Jurisprudenţa  Curţii Europene a Drepturilor Omului,  ed.  a 5-a, IRDO,   p.318.

[18] CEDO, secţia I, decizia Hibbert versus Olanda, 26 ianuarie 1999, 38087/97.

[19] CEDO, Salabiaku v Franţei, 7 octombrie 1988, 10519/83, Cererea nr. 10519/83 , Hotărâre, 7 octombrie 1988, http://hudoc.echr.coe.int.

[20] A se vedea, printre altele, hotărârea Sunday Times din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p.   34, § 55.  A se vedea şi Frédéric Sudre ş.a., Marile hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Rosetti, 2011, p.  492.

[21] CEDO, De Haes şi Gijsels v Belgia , 24 februarie 1997 § 37.Despre obligaţia de loialitate a funcţionarilor, inclusiv a funcţionarilor justiţiei, vezi şi Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pp.  175 sqq, nr.  136.

[22] CEDO, Worm v Austria, 29 august 1997 § 50.   Avocatul trebuie să menţină un real echilibru al intereselor în prezenţă,  în declaraţiile sale publice (CEDO, Schὄpfer  v  Elveţia, 20 mai 1998, §§ 29-34).

[23] Marea Cameră, Cauza Guja  v Moldova (Cererea nr. 14277/04), Hotărâre, 12 februarie 2008,  § 97

[24] GC, nr. 69698/01, 10 decembrie 2007.

[25] Convenţia penală cu privire la corupţie a Consiliului Europei din 27 ianuarie 1999. semnată de către Republica Moldova la 24 iunie 1999 şi a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 1 mai 2004

[26] no. 1 [GC], nr. 26682/95, § 61, ECHR 1999-IV.

[27] CEDH,  Fressoz and Roire v France [27]; şi Radio Twist, A.S. v Slovakia nr. 62202/00, ECHR 2006.

[28] CEDH,  Castells v Spain, hotărâre din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, § 46.

[29] CEDH,  Morissens v Belgium, nr. 11389/85, decizia Comisiei din 3 mai 1988, DR 56, p. 127; şi Bladet Tromsø and Stensaas v Norway [GC], nr. 21980/93, § 65, ECHR 1999‑III.

[30] CEDH,  Hadjianastassiou v Greece, hotărâre din 16 decembrie 1992, Seria A nr. 252, § 45; şi Stoll v Switzerland, § 130.

[31] Regulament de ordine interioară al parchetelor  din 21/02/2007 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 154 din 5 martie 2007 .

Leave a Reply