A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

RĂSPUNDEREA MAGISTRAȚILOR

RĂSPUNDEREA MAGISTRAȚILOR

Titlul IV din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor ( publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare) reglementează răspunderea judecătorilor şi procurorilor.

Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii (art. 94).  Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (Art. 96). Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

În cele de urmează prezentăm unexemplu de rea credință din partea unui procuror.

Condamnarea unui participant la procesele din anii ’50 contra opozanților regimului communist este conformă Convenției.

În decizia sa în Cauza Polednová c. République tchèque (requête no 2615/10), Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a declarat, în unanimitate, cererea ca fiind inadmisibilă.  Cauza privea o condamnare definitivă  a unui procuror pentru moartea a patru opozanți anticomuniști.

După 1948, subordonate direct partidului, Tribunalul de stat și Parchetul de stat au fost create printr-o lege specială. Opozanții au fost  condamnați pentru înaltă trădare, respectiv spionaj, la pedeapsa capitală,  în procese  în care petițonarul participase ca procuror.

În 1968, deciziile de condamnare au fost anulate de prezidiumul Curții Supreme cehe. După căderea regimului comunist  procesul a fost rejudecat, instanța pronunțând un non-lieu.

În anul 2007 reclamantul a fost condamnat, alături de alți procurori și judecători,  pentru coautorat la omor intenționat, la opt ani închisoare. Printre altele, instanța a reținut că, la vremea respectivă, el trebuia să știe că era doar o aparență de drept într-un proces pur politic.

Între 1948 și 1989 prescripția fusese întreruptă.   Curtea Supremă a făcut vorbire de exigențele etice ale profesiei de acuzator, coborând pedeapsa la șase ani închisoare.  În anul 2010 pedeapsa a fost grațiată, ținându-se cont de legi de amnistie din 1953 și 1990.

Invocând art. 7 al Convenției, nulla poena sine lege, Dna Polednová a susținut că, în contextul epocii, comportamentul său nu fusese criminal, având în vedere dreptul intern aplicabil, ea neștiind că participă la un proces aranjat.

La Cour précise qu’il ne lui appartient pas de se prononcer sur la responsabilité pénale  individuelle de Mme Polednová, cette question relevant avant tout des jurisdictions tchèques. Son rôle est d’examiner si, au moment où elle a été commise (1950), son action constituait une infraction définie avec suffisamment d’accessibilité et de prévisibilité notamment par le droit de l’ancienne Tchécoslovaquie. Pour ce faire, elle retient entre autres les éléments suivants.

La Cour note que les juridictions tchèques ont condamné Mme Polednová pour meurtre sur la base du code pénal de 1852, applicable au moment des faits. Par des decisions motivées, elles ont estimé que le procès de 1950, qui a abouti à des peines capitales et à l’exécution des condamnés, constituait un mécanisme meurtrier auquel Mme  Polednová avait, comme procureur faisant partie de l’appareil de justice, participé comme coauteur.

Selon la Cour, l’application et l’interprétation par les juridictions tchèques des dispositions de droit pénal en vigueur à l’époque des faits ne revêtait aucun caractère arbitraire et l’interprétation stricte de cette législation tchécoslovaque était conforme à l’article 7.

S’agissant de l’argument de Mme Polednová selon lequel elle n’avait fait qu’obéir aux instructions de supérieurs auxquels elle faisait confiance, la Cour souligne que nul ne saurait complètement et aveuglément se référer à des ordres violant de manière aussi flagrante les principes de la législation nationale et les droits de l’homme sur le plan international, surtout le droit à la vie.

La Cour ajoute que Mme Polednová, qui avait contribué à créer l’apparence de légalité du procès politique mené contre Milada Horáková et autres et qui s’était identifiée avec cette pratique inacceptable, ne saurait se prévaloir de la protection de l’article 7.

Raisonner autrement serait méconnaître l’objet et le but de cette disposition qui veut que nul ne soit soumis à des poursuites, condamnations ou sanctions arbitraires.

La Cour en conclut qu’au moment où elle a été commise, l’action de Mme Polednová constituait une infraction définie avec suffisamment d’accessibilité et de prévisibilité   par le droit tchécoslovaque. Le principe de la légalité des délits et des peines a donc été respecté. Le grief tiré de l’article 7 est donc manifestement mal fondé et, partant, irrecevable (article 35, conditions de recevabilité).

D’autres griefs avaient été formulés par Mme Polednová. Dans la mesure où il n’existe pas même d’apparence d’une violation de la Convention sur ces points, la Cour les déclare également irrecevables (Cauza Polednová c. République tchèque, requête no 2615/10, Contacts pour la presse, echrpress@echr.coe.int ).

Leave a Reply