Trafic de influență

Trafic de influență

Pentru existența infracțiunii de trafic de influență trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- realizarea uneia dintre modalitățile alternative de săvârșire a faptei, respectiv „pretinderea”, „primirea”, „acceptarea” de bani, daruri sau alte valori;

- făptuitorul să aibă influență sau să lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar public sau asupra unui funcționar;

- făptuitorul să promită intervenția sa pe lângă funcționar, spre a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu;

- acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii de trafic de influență să se fi comis înainte sau concomitent cu îndeplinirea de către funcționarul pe lângă care s-a promis că se va interveni a actului vizat de cumpărătorul de influență.

A pretinde înseamnă a formula pretenții.

A primi ceva înseamnă a prelua, a lua în posesiune ceea ce ți se dă, ți se trimite, ți se oferă.

A accepta o promisiune înseamnă a fi de acord cu aceasta, a o consimți. Acceptarea reprezintă încuviințarea neechivocă privind primirea folosului injust[1].

Dacă o persoană a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii în forma nerespingerii promisiunii, ea urmează să fie achitată, deoarece această variantă a infracțiunii a fost dezincriminată, însă numai dacă fapta nu poate fi încadrată în modalitatea acceptării promisiunii. Dezincriminarea nu operează însă asupra faptei de primire de foloase necuvenite, care intră în conţinutul infracţiunii de luare de mită, potrivit noii reglementări[2].

Confiscarea unor bunuri în cadrul procesului penal reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea  bunurilor, și nu ca o privare de proprietate, deși ea conduce la predarea bunului[3].      În sensul Decizia-Cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, „confiscare” înseamnă o pedeapsă sau o măsură dispusă de o instanță în urma unei proceduri în legătură cu o infracțiune sau infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv[4]. Decizia/cadru privește criminalitatea organizată transfrontalieră, în genere, iar, punctual, se referă doar la un mănunchi de infracțiuni “specificate”, cum ar fi spălarea banilor, falsificarea de monedă, traficul de droguri sau de persoane, terorismul, infracțiuni ce au “  legătură cu criminalitatea organizată”.

Articolul  126 pct. 1 şi 2 şi art. 247 din Legea nr. 187/2012, referitor la Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 2 din legea specială a fost modificat în sensul că noţiunea de grup infracţional organizat este definită de art. 367 alin. (6) C. pen. – elementul material al laturii obiective a infracţiunii, necesită acordul expres şi explicit în sensul asocierii[5].

Organizarea presupune un caracter relativ permanent, intențional sistematic. Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din cel puțin trei persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni (art. 367 alin. 6 C. pen.)  .

Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcţionar care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s‑ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârşirea faptei incriminate.

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl constituie relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice), relaţii care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei‑credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi‑o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziţia unor unităţi sau persoane juridice terţe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al inducerii în eroare.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar, funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar, este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându‑se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcţionarului.

Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, „publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust[6].

Infracțiuni de corupție comise de alte persoane

Înalta Curte de Casație și Justiție  stabileşte că dispoziţiile art. 308 C.pen. reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. .     La calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 C.pen. raportat la art. 308 alin. (2) C.pen. [7].

Prin Sentinţa penală nr. 141 din 28 octombrie 2014, pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe în Dosarul nr. 34/119/2014, s-a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei V. A. din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. 1 şi 2 C.pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. din 1968 în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C.pen. cu referire la art. 308 C.pen. cu aplicarea art. 35 C.pen. şi art. 5 C.pen. .

În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) C.pen. cu referire la art. 308 C.pen. cu aplicarea art. 35 C.pen. şi art. 5 C.pen. , ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Din considerentele hotărârii rezultă că la calcularea termenului de prescripţie instanţa a avut în vedere pedeapsa prevăzută în art. 295 C.pen. redusă ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C.pen. .

Prin Decizia penală nr. 787 din 18 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.831/4/2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a admis apelul declarat de partea civilă S.C. M.C. – S.R.L. împotriva Sentinţei penale nr. 1.412 din 15 aprilie 2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 13.831/4/2013, şi, printre altele, a dispus desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale apelate şi, rejudecând, condamnarea inculpatei B.N. la pedeapsa de 2 ani închisoare, în baza art. 295 alin. (1) C.pen. cu referire la art. 308 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. şi art. 5 C.pen. .

Din considerentele hotărârii rezultă că limitele de pedeapsă care se iau în considerare la calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt cele prevăzute de art. 295 alin. (1) C.pen. , fără a se ţine seama de reducerea cu o treime la care face referire art. 308 C.pen. , întrucât, potrivit art. 187 C.pen. , prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau majorarea a pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 468/A din 20 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 187/44/2014, Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie a admis contestaţiile în anulare formulate de contestatorii Ş.T. şi D.N. împotriva Deciziei penale nr. 87/A din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, a desfiinţat decizia şi, în rejudecare, a admis apelurile declarate de contestatorii Ş.T. şi D.N. şi a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. 1 şi 2 C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. din 1968, în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C.pen. raportat la art. 308 C.pen. , cu aplicarea art. 35 C.pen. şi art. 5 C.pen. , pentru inculpatul Ş.T., şi din infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. 1 C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. din 1968, în infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C.pen. raportat la art. 308 C.pen. , cu aplicarea art. 35 C.pen. şi art. 5 C.pen. pentru inculpata D.N.

În baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul de procedură penală, art. 122 alin. 1 lit. d) şi art. 124 C.pen. din 1968 s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor Ş.T. şi D.N. pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanţa care a rejudecat apelul a avut în vedere la calcularea termenului de prescripţie pedeapsa prevăzută în art. 295 C.pen. redusă ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C.pen. .

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele: reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În cauză, Curtea de Apel Oradea a fost învestită cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă, respectiv recursurile declarate de inculpaţii M.G., T.G., C.I. şi de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei penale nr. 5/A/8.11.2013, pronunţată de Tribunalul Bihor.

Obiectul sesizării vizează o chestiune de drept de care depinde soluţionarea în recurs a cauzei, astfel că interpretarea textelor legale are efect direct cu privire la termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii.

Pe fondul chestiunilor de drept a căror dezlegare se solicită, s-a concluzionat că dispoziţiile art. 308 alin. (1) C.pen. reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. şi că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 C.pen. este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen. , corespunzător limitelor de pedeapsă, astfel cum au fost reduse cu o treime, cuprinse între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Aceste opinii se fundamentează pe următoarele argumente:

În procesul de incriminare a unui act de conduită, legiuitorul elaborează conceptul faptei, care reprezintă dispoziţia din norma de incriminare şi prevede sancţiunea, respectiv pedepsele aplicabile faptului incriminat.

Aşadar, o normă penală completă se compune dintr-o dispoziţie care descrie faptul incriminat şi o sancţiune care caracterizează ilicitul ca fiind de natură penală prin prevederea unei pedepse.

Din această perspectivă, norma prevăzută în art. 295 C.pen. care incriminează delapidarea este o normă completă, în structura sa regăsindu-se atât dispoziţia (însuşirea, folosirea, traficarea), cât şi sancţiunea (pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică).

Totodată, reprezintă norma de incriminare a variantei-tip a faptei de delapidare conţinând condiţiile obiective şi subiective care se cer îndeplinite cumulativ pentru ca fapta să constituie infracţiune, inclusiv condiţia privind calitatea de funcţionar a subiectului activ.

Spre deosebire de dispoziţiile art. 295 C.pen. , textul art. 308 alin. (1) C.pen. conţine o enumerare a infracţiunilor pentru a căror comitere nu este necesară calitatea de funcţionar public a subiectului activ, inclusiv a infracţiunii de delapidare, cu precizarea că dispoziţiile acestor norme de incriminare se aplică şi altei categorii de persoane, respectiv acelora care “exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice”.

Alineatul (2) al aceluiaşi articol face trimitere la limitele speciale ale pedepsei pentru infracţiunile enumerate, care se reduc cu o treime.

Articolul  308 C.pen. nu este o reglementare nouă, una asemănătoare a existat în Codul penal anterior.

Astfel, potrivit art. 258 alin. 1 C.pen. anterior, “art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.”

Prin modalitatea de reglementare, dispoziţiile art. 308 C.pen. nu definesc o infracţiune-tip, de sine stătătoare, întrucât în structura normei nu este descrisă o faptă distinctă, cu o configuraţie proprie, ci se face trimitere la dispoziţiile şi pedepsele cuprinse în alte norme de incriminare, printre care şi cele prevăzute în art. 295 C.pen. .

Ca atare, norma juridică din art. 308 C.pen. nu are aptitudinea de a funcţiona independent, ca infracţiune-tip, ci doar în strânsă legătură cu normele de incriminare pe care le enumeră.         De altfel, chiar denumirea marginală a textului, “Infracţiuni de corupţie şi serviciu comise de alte persoane”, conduce la o asemenea concluzie.

În cazul în care îndeplineşte o funcţie complinitoare, norma la care se face trimitere întregeşte conţinutul normei de trimitere, în care nu s-a voit să se repete situaţii anterior reglementate (dispoziţia ori sancţiunea). În acest caz, norma de trimitere este incompletă având caracterul unei norme de trimitere sau de referire care însă prin acest procedeu dobândeşte toate caracteristicile unei norme de incriminare tip.

Acelaşi procedeu, al trimiterii la alte norme de incriminare, poate fi utilizat şi în sens contrar, şi anume cu funcţie de excludere, în scopul eliminării din conţinutul normei a unor raporturi.

Spre deosebire de situaţiile anterior prezentate, în cazul dispoziţiei legale analizate, respectiv art. 308 C.pen. , trimiterea pe care textul o face la dispoziţia din art. 295 C.pen. are rolul de a extinde cadrul juridic al acestei ultime reglementări, astfel încât să devină aplicabilă nu doar funcţionarilor publici.

Aşadar, reglementarea din art. 308 C.pen. funcţionează pe structura normei de incriminare prevăzute de art. 295 C.pen. , pe care o extinde în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ, şi, ca o consecinţă a acestei modificări, legiuitorul a adaptat limitele de pedeapsă la gradul de pericol social abstract rezultat din schimbarea intervenită cu privire la acest termen al infracţiunii.

De altfel, doctrina anterioară modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a noului Cod penal reţinea, cu privire la art. 258 C.pen. anterior, că îndeplineşte funcţia de extensiune în scopul lărgirii cadrului juridic al reglementării, astfel încât să devină aplicabilă şi altor raporturi.

Este adevărat însă că, prin tehnica trimiterii, între cele două norme juridice se creează o legătură în plan normativ, una devenind suportul juridic al celeilalte.

Legătura în plan normativ dintre cele două reglementări, art. 295 şi art. 308 C.pen. , a apărut din necesitatea construirii prin derivaţie, pornind de la conceptul faptei prevăzute în art. 295 C.pen. , a unei variante a aceleiaşi infracţiuni.

Doctrina numeşte variante ale infracţiunii “acele variaţiuni pe care le prezintă infracţiunea în raport cu forma sa tipică, variaţiuni determinate de legiuitor cu ocazia incriminării faptei şi în raport cu variaţiunile pe care le prezintă gradul de pericol social generic al acestora.”[8]

De regulă, infracţiunile-tip împreună cu variantele acestora sunt cuprinse în acelaşi articol, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunea de înşelăciune care este prevăzută în varianta-tip în alin. (1) al art. 244 C.pen. şi o variantă agravată în alin. (2) al aceluiaşi articol.

Uneori, din raţiuni de tehnică legislativă, variantele se pot construi prin deviaţie pe orizontală şi astfel au fost reglementate separat variantele calificate ale infracţiunii de bază, de la care s-a păstrat chiar denumirea marginală, cum ar fi, spre exemplu, omorul calificat, furtul calificat ori tâlhăria calificată, precum şi variantele atenuate şi agravate, cum ar fi, spre exemplu, dispoziţiile art. 308 C.pen. cu denumirea marginală “Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane” şi art. 309 C.pen. cu denumirea marginală “Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave”.

Indiferent de modul cum sunt reglementate, variantele atenuate ori agravate ale unei infracţiuni au trăsăturile constitutive ale infracţiunii de bază la care se adaugă trăsături agravante sau atenuante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracţiunii-tip.

Din materialul înaintat de Institutul de Cercetări Juridice rezultă că varianta agravată sau atenuată a unei infracţiuni presupune mai întâi condiţiile conţinutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanţiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecţii faptei or la locul şi timpul săvârşirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă.

Aşadar, aceeaşi faptă poate fi deci incriminată, pe lângă forma tipică, în una ori mai multe variante, agravate sau atenuante, care corespund conceptului faptei prevăzute de legea penală în configuraţia tipică, deosebindu-se de aceasta prin anumite elemente circumstanţiale.

Astfel, infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 C.pen. constituie infracţiunea-tip, reprezentând forma de bază, în raport cu dispoziţiile art. 308 C.pen. care, în mod evident, ca urmare a extinderii vizând subiectul activ al infracţiunii-tip la “persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”, reprezintă o variantă atenuată a acesteia.

Ca atare, art. 308 C.pen. reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. , prezentând un grad de pericol social generic mai redus, în raport cu cel al infracţiunii-tip, în contextul în care fapta nu ar mai fi săvârşită de funcţionarul public.

În ceea ce priveşte necesitatea reglementării ce face obiectul art. 308 C.pen. , se constată că extinderea în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ viza cea mai mare parte a infracţiunilor de corupţie şi serviciu comise de alte persoane în legătură cu serviciul, astfel că trimiterea la dispoziţiile şi pedepsele prevăzute de infracţiuni-tip enumerate s-a realizat pentru a se evita paralelismele.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, astfel că pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Prin urmare, pentru a evita reluarea în cadrul fiecăreia dintre infracţiunile de bază a variantei atenuate s-a utilizat norma de trimitere.

Cu privire la opinia potrivit căreia dispoziţiile art. 308 ar constitui o cauză de reducere a pedepsei, se constată că o asemenea concluzie nu poate fi generată decât de confuzia dintre cauzele de reducere a pedepsei şi elementele circumstanţiale atenuante.

Analizând conţinutul incriminării formei de bază prevăzute de art. 295 C.pen. , se constată că structura infracţiunii de delapidare este formată din condiţii intrinseci (latura obiectivă şi latura subiectivă) şi condiţii extrinseci, preexistente, care completează condiţiile în care faptul este incriminat (calitatea de funcţionar public a subiectului activ).

Astfel, cerinţa din norma incriminatoare ca subiectul activ, termen al infracţiunii, să aibă o anumită calitate determină ca această calitate să devină o condiţie pentru existenţa infracţiunii, un element circumstanţial al incriminării.

Tot astfel, pentru varianta atenuată care extinde sfera subiectului activ la persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice nu se modifică natura elementului circumstanţial, respectiv calitatea subiectului activ, care este o condiţie de existenţă a infracţiunii în varianta atenuată.

Este adevărat că atât elementele circumstanţiale, atenuante, cât şi cauzele de reducere a pedepsei se referă la anumite împrejurări, stări, situaţii, întâmplări, calităţi sau alte date care au legătură cu fapta sau cu persoana inculpatului, ceea ce poate crea confuzie din perspectiva efectelor acestora[9].

Deosebirea dintre ele rezidă în faptul că, în timp ce condiţiile privind existenţa infracţiunii, deşi extrinseci activităţii incriminate, fac parte din conţinutul incriminării, cauzele de reducere sunt exterioare conţinutului infracţiunii şi au efecte doar în ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei, fiind criterii de individualizare a pedepsei[10].

Revenind la chestiunea de drept pusă în discuţie, se constată că dispoziţiile art. 308 C.pen. nu constituie o cauză de reducere a pedepsei, întrucât prin voinţa legiuitorului o anume calitate a subiectului activ al infracţiunii de delapidare (element circumstanţial de realizarea căruia depinde existenţa infracţiunii) a determinat crearea unei variante atenuate, care reflectă prin intermediul limitelor de pedeapsă proprii gradul de pericol social abstract specific infracţiunii în varianta atenuată.

Ca o consecinţă a argumentelor prezentate anterior şi care exclud calificarea normei prevăzute în art. 308 C.pen. ca fiind cauză de reducere a pedepsei, pentru calcularea termenului de prescripţie în cazul săvârşirii infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. , în varianta atenuată prevăzută de art. 308 C.pen. , nu pot fi avute în vedere dispoziţiile art. 187 C.pen. , astfel că se va ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 C.pen. , redusă cu o treime.

Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.819/271/2009*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv: dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 C.pen. este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 C.pen. şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 C.pen. termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen. , corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

Va stabili că dispoziţiile art. 308 C.pen. reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C.pen. , iar la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se va ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 C.pen. raportat la art. 308 alin. (2) C.pen. .

Referitor la dispozițiile art. 147 C.pen. , respingând excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, instanța de contencios constituțional a reținut în considerentele Deciziei nr. 1611/2011 ca, „ținând seama de sfera atribuțiilor ce intra în competenta primarului, care prin excelenta au conotații de putere publică, apare justificata vocația primarului la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu sau în legătura cu serviciul, precum și pentru cele de corupție. În caz contrar, se poate desprinde concluzia ca primarul este deasupra legii, neputând fi cercetat și pedepsit pentru săvârșirea unor infracțiuni care aduc atingere activităților de interes public, cum ar fi de exemplu cele de abuz în serviciu contra intereselor publice, de luare de mita, de primire de foloase necuvenite, de fals intelectual și altele, fapt care ar fi incompatibil cu funcționarea statului de drept.”[11]

Considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1611/2011 sunt pe deplin aplicabile în cazul funcțiilor alese exceptate de la dispozițiile art. 147 C.pen. și de la dispozițiile art. 175 din noul Cod penal, precum și în cazul funcțiilor alese și numite, eliminate din sfera subiectului activ al infracțiunii de conflict de interese prevăzuta în art. 2531 C.pen. (actualul art. 301). Astfel, având în vedere sfera atribuțiilor ce intra în competenta funcțiilor alese exceptate de la dispozițiile art. 147 C.pen. și de la dispozițiile art. 175 din noul Cod penal, care, prin excelenta, au conotații de putere publica, este justificata vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție.

De asemenea, având în vedere sfera atribuțiilor ce intra în competenta funcțiilor alese sau numite, care nu implica încheierea unui contract de munca cu una dintre instituțiile prevăzute în art. 145 C.pen. și nu presupun exercitarea atribuțiilor de serviciu pe baza unei fise a postului, dar care, prin excelenta, au conotații de putere publica, este justificata vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunea de conflict de interese prevăzută în art. 2531 C.pen. anterior.

Din conținutul dispozițiilor art. I pct. 5 și ale art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative (PL-x nr. 680/2011), precum și ale articolului unic din Legea pentru modificarea art. 2531 C.pen. (PL-x nr. 467/2012) s-ar putea desprinde concluzia ca toate categoriile de persoane exceptate de la art. 147 C.pen. și art. 175 din noul Cod penal sau eliminate din sfera subiectului activ al infracțiunii de conflict de interese prevăzuta în art. 2531 C.pen. sunt deasupra legii, neputând fi cercetate și pedepsite pentru săvârșirea unor infracțiuni de serviciu sau de corupție, fapt care ar fi incompatibil cu funcționarea statului de drept.

Constituția României, în dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2), stabilește ca „statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, iar „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” Prin Legea nr. 27/2002 a fost ratificata Convenția penala privind corupția, adoptata la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, iar prin Legea nr. 365/2004 a fost ratificata Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptata la New York la 31 octombrie 2003.

Ratificând prin Legea nr. 27/2002 Convenția penala privind corupția a Consiliului Europei, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, statul român și-a asumat obligația de a incrimina corupția activa și corupția pasiva a membrilor adunărilor publice naționale. Astfel, potrivit art. 4 din Convenție, fiecare parte adopta masurile legislative și alte masuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina, conform dreptului sau intern, faptele menționate la art. 2 (corupția activă a agenților publici naționali) și art. 3 (corupția pasiva a agenților publici naționali), daca acestea se refera la o persoana membra a unei adunări publice naționale care exercita puteri legislative sau administrative.

Prin exceptarea de la dispozițiile art. 147 C.pen. și de la dispozițiile art. 175 din noul Cod penal a persoanelor care au calitatea de deputat și senator este încălcata obligația de a incrimina corupția membrilor adunărilor publice naționale, prevăzuta în art. 4 din Convenția penală privind corupția și , în consecința, sunt încălcate dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție.

Ratificând prin Legea nr. 365/2004 Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptata la New York la 31 octombrie 2003, statul român si-a asumat obligația de a incrimina corupția agenților publici naționali, conform art. 15 din Convenție, alături de alte fapte precum „sustragerea, deturnarea sau alta folosire ilicita de bunuri de către un agent public” (art. 17), „traficul de influenta” (art. 18) sau „abuzul de funcții” (art. 19). În conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. a) din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, prin agent public se înțelege : „(i) orice persoana care deține un mandat legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat parte, care a fost numita ori aleasa, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerata ori neremunerată, și oricare ar fi nivelul sau ierarhic.” În temeiul art. 15 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, referitor la corupția agenților publici naționali, fiecare stat parte adopta masurile legislative și alte masuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care au fost săvârșite cu intenție:

a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public, în accepțiunea art. 2 lit. a), direct sau indirect, un folos necuvenit, pentru sine ori pentru alta persoana sau entitate, cu scopul de a îndeplini sau de a se abține sa îndeplinească un act în exercițiul funcțiilor sale oficiale;

b) faptei unui agent public, în sensul art. 2 lit. a), de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine ori pentru alta persoana sau entitate, cu scopul de a îndeplini sau de a se abține sa îndeplinească un act în exercițiul funcțiilor sale oficiale.

Prin exceptarea de la dispozițiile art. 147 C.pen. și de la dispozițiile art. 175 din noul Cod penal a unor categorii de persoane care exercita funcții alese, contrar dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) din Constituție, este încălcata obligația de a incrimina corupția agenților publici naționali, prevăzuta în art. 15 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, având în vedere definiția noțiunii de „agent public” cuprinsa în Convenție, precum și obligația de a incrimina fapte precum cele prevăzute în art. 17 – art. 19 din aceeași Convenție.

În consecința, pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție constituita în Secții Unite dispune sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra aspectelor de neconstituționalitate cuprinse în Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative (PL-x nr. 680/2011) și în Legea pentru modificarea art. 2531 C.pen. (PL-x nr. 467/2012).

Prin Sentinţa penală nr. 187 din 30 mai 2013, pronunţată în dosar nr. 2477/110/2013 al Tribunalului Bacău s-a dispus:

S-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de procuror, din infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen. şi art. 3201 alin. (1) – (4) şi (7) C. pr. pen., a fost condamnat inculpatului P.C., la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a, lit. b) C. pen.

În temeiul art. 81, 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare pe durata termenului de încercare de trei ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 359 C. pr. pen. s-a atras atenţia inculpatului f asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei accesorii.

În temeiul art. 88 C. pen. s-a dedus reţinerea (24 ore) din data 25 martie 2013.

În temeiul art. 109 alin. (1) C. pr. pen., s-a dispus păstrarea mijloacelor materiale de probă, respectiv a plicului nr. I ce conţine; telefon mobil marca S., un card MicoSD, cartele O., CD-SJA. nr. 22/2013; DVD -SIA nr. 24/2013, CD-SJA nr. 25/2013, aflate la camera de corpuri delicte a Tribunalului Bacău.

S-a constatat că suma de 300 RON ce a fost ridicată de la inculpat, a fost restituită, în temeiul art. 255 alin. (5) C. pen. raportat  la art. 255 alin. (3) C. pen., martorului denunţător U.R.

S-a constatat că inculpatul a avut apărător ales.

În temeiul art. 191 alin. (1) C. pr. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, sumă în care s-au inclus şi cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul urmăririi penale[12].

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, nr. 270/P/2013, întocmit de procuror la data de 19 aprilie 2013, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatului P.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în datele de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013, inculpatul P.C., în calitate de angajat la firma S.C. E. S.R.L., cu ocazia unor verificări efectuate la firma S.C. P. S.R.L. Bacău, a pretins, în repetate rânduri, de la numita U.R. – administrator al S.C. P. S.R.L. Bacău – diferite sume de bani (iniţial suma de 400 de RON iar ulterior suma de 350 de RON) iar în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit de la aceasta din urmă suma de 300 de RON cu scopul de a nu întocmi o notă de constatare cu privire la anumite nereguli pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a consumului de energie electrică.

Având în vedere procedura specială de judecare a cauzei în cazul recunoaşterii vinovăţiei, inculpatului i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile art. 3201 C. pr. pen., în sensul că are dreptul de a beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul în care va fi găsit vinovat, dacă recunoaşte în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să aibă loc doar în baza probelor administrate în faza urmăririi penale, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere.

Inculpatul, în declaraţia dată anterior începerii cercetării judecătoreşti, a recunoscut în totalitate săvârşirea infracţiunii reţinute în actul de sesizare şi a solicitat ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza urmăririi penale, pe care a declarat că le cunoaşte, şi le însuşeşte şi nu a solicitat administrarea altor probe, fiind de acord cu despăgubirea părţii civile.

Având în vedere declaraţia inculpatului de recunoaştere în totalitate a, învinuirii aduse, a fost admisă cererea formulată de aceasta, privind judecarea cauzei conform procedurii speciale reglementată de art. 320 C. pr. pen., respectiv judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei”, astfel că, în temeiul art. 320 alin. (2) C. pr. pen., nu au mai fost administrate celelalte probe din faza urmăririi penale.

Analizând probele administrate instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt.

Numita U.R. este administrator al firmei S.C. P. S.R.L. Bacău – Cabinet Veterinar, cu sediul în municipiul Bacău şi foloseşte acest spaţiul în baza unui contract de comodat încheiat cu S.C. S. S.R.L. Bacău.

În data de 21 martie 2013, în jurul orelor 12.00, inculpatul P.C., angajat în funcţia de electrician la S.C. E. S.R.L., s-a deplasat la sediul firmei S.C. P. S.R.L. Bacău pentru a efectua citirea şi verificarea contorului de măsurare a energiei electrice ocazie cu care a constatat anumite nereguli, respectiv că în tabloul electric anexat contorului de măsurare a energiei electrice era montată o siguranţă electrică falsă prin intermediul căreia se oprea contorul electronic şi astfel nu se măsura consumul de energie electrică.

Cu această ocazie inculpatul P.C. a efectuat cu telefonul mobil personal mai multe fotografii la tabloul electric şi la contorul electronic de măsurare a energiei electrice.

Pentru a nu întocmi nota de constatare cu privire la neregulile constatate şi pentru a nu sesiza Biroul de Investigare a Fraudelor din cadrul E., inculpatul P.C. i-a dat de înţeles numitei U.R. că “se poate rezolva altfel” şi i-a pretins acesteia, cu titlu de mită, o sumă de bani (“puneţi ceva aici”) sau alte foloase însă aceasta din urmă i-a spus că nu are bani şi să vină a doua zi.

Numita U.R. l-a întrebat pe inculpatul P.C. ce sumă de bani trebuie să-i dea iar acesta i-a cerut iniţial suma de 100 de euro iar după mai multe discuţii a fost de acord să primească suma de 400 de RON.

În data de 22 martie 2013 inculpatul P.C. a revenit la sediul firmei S.C. P. S.R.L. Bacău pentru a primi suma de bani pretinsă anterior însă numita U.R. i-a spus că nu a reuşit să facă rost de bani şi să revină în data de 25 martie 2013.

În timpul discuţiilor, inculpatul P.C. i-a cerut din nou numitei U.R. o suma de bani (“Ia şi pune aici!”) pentru a nu întocmi nota de constatare iar în urma negocierilor au stabilit să-i dea acestuia suma de 350 de RON în data de 25 martie 2013.

De asemenea, inculpatul P.C., pentru a fi mai convingător şi pentru a-i crea numitei U.R. o stare de temere, i-a arătat acesteia mai multe formulare intitulate “Notă de constatare”, înseriate şi necompletate, spunându-i totodată că “altcineva de la E. nu are note de constatare, ai înţeles?” … “deci eu puteam foarte bine să-ţi fac ieri notă de constatare”.

În data de 25 martie 2013 numita U.R. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptele săvârşite de inculpatul P.C. şi a prezentat două înregistrări audio efectuate cu telefonul mobil personal marca N. privind discuţiile pe care le-a purtat cu inculpatul P.C. în datele de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013.

În data de 25 martie 2013, în urma denunţului formulat de numita U.R., a fost organizat o acţiune pentru prinderea în flagrant a numitului P.C.

În acest sens, s-a pus la dispoziţia numitei U.R. suma de 350 de M (formată din trei bancnote de 100 de RON cu seriile X, X1 şi X2 şi o bancnotă de 50 de RON cu seria X3) pentru a fi predată numitului P.C.

De asemenea, prin ordonanţa procurorului din data de 25 martie 2013, confirmată ulterior prin Încheierea nr. 1994/110/2013 din data de 27 martie 2013 a Tribunalului Bacău, a fost autorizată interceptarea şi înregistrarea audio în mediul ambiental a convorbirilor şi discuţiilor purtate de denunţătoarea U.R. cu pretinsul făptuitor P.C. precum şi cu alte persoane cu care aceasta ar putea intra în contact şi care au legătură cu cauza pentru o perioada de 48 de ore, începând cu data de 25 martie 2013, ora 11.00 până în data de 27 martie 2012, ora 11.00 inclusiv.

În data de 25 martie 2013, în jurul orelor 12.00, numitul P.C. s-a deplasat la sediul firmei S.C. P. S.R.L. Bacău, şi după ce a discutat cu numita U.R., i-a pretins acesteia suma de bani pretinsă anterior (350 de RON).

Numita U.R. a negociat din nou cu inculpatul P.C. iar în final i-a dat acestuia suma de 300 de RON, pe care a pus-o în interiorul unei mape.

De altfel, inculpatul, în declaraţia dată în faza urmăririi penale, a recunoscut săvârşirea faptelor şi a descris în amănunt modalitatea de comitere a faptei. Astfel, acesta a recunoscut că în datele de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013 a pretins, diferite sume de bani, iar ulterior în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit de la numita U.R. suma de 300 de RON pentru nu întocmi nota de constatare cu privire la neregulile pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a energiei electrice de la sediul firmei S.C. P. S.R.L. Bacău.

S-a mai arătat că situaţia de fapt expusă şi reţinută este dovedită nu doar de declaraţia inculpatului de recunoaştere în totalitate a învinuirilor ce i se aduc, din cadrul judecăţii, dar şi prin toate mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale.

În drept, fapta inculpatului P.C., constând în acea că, în datele de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013, în calitate de angajat la firma S.C. E. S.R.L., cu ocazia unor verificări efectuate la firma S.C. P. S.R.L. Bacău, a pretins, de la numita U.R. – administrator al S.C. P. S.R.L. Bacău – diferite sume de bani (iniţial suma de 400 de RON iar ulterior suma de 350 de RON), iar în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit de la aceasta din urmă suma de 300 de RON cu scopul de a nu întocmi o notă de constatare cu privire la anumite nereguli pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a consumului de energie -, electrică întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

Având în vedere că deşi inculpatul a pretins de mai multe ori sume de bani iar ulterior a şi primit suma pretinsă de 300 RON, dar toate actele de pretindere au avut drept scop acelaşi act abuziv – de a nu întocmi o notă de constatare cu privire la anumite nereguli pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a consumului de energie electrică – instanţa a apreciat că în mod corect a fost sesizată instanţa cu săvârşirea infracţiunii unice de luare de mită şi nu cu forma continuată, cum s-a solicitat de procuror, (în doctrină s-a statuat că în cazul în care făptuitorul realizează mai multe dintre variantele alternative ale elementului material se va reţine o singură infracţiune de luare de mită şi nu concurs de infracţiuni sau forma continuată a infracţiunii), motiv pentru care va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de procuror, din infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La realizarea procesului de individualizare a pedepsei ce s-a aplicat inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege (de la 2 ani la 8 ani), circumstanţele de fapt şi modul concret de comitere a acestora, precum şi circumstanţele vizând persoana inculpatului.

Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana inculpatului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel, instanţa apreciază că se poate reţine în favoarea inculpatului “conduita bună”, dedusă inclusiv din lipsa antecedentelor penale, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., ca şi circumstanţă atenuantă. În ceea ce priveşte, “stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., în raport cu specificul infracţiunilor, nu se regăseşte în prezenta cauză, iar “atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoaşterea săvârşirii infracţiunii, pe fondul existenţei, la dispoziţia organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârşirea faptelor. De altfel, conduita procesuală a inculpatului, constând în recunoaşterea faptelor, a primit deja eficienţa juridică constând în reducerea limitelor de pedeapsă, conform art. 3201 alin. (7) C. pr. pen.

Faţă de cele arătate anterior, instanţa a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Referitor la pedeapsa accesorie, Tribunalul s-a raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la Protocoalele Adiţionale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (ex. cauzele Hirst c. Marii Britanii, Sabău şi Pîrcălab c. României s.a.) care în conformitate cu art. 11 alin. (2) şi la art. 20 din Constituţie fac parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenţiei de către România prin Legea nr. 30/1994, dar şi la Decizia nr. 74/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii.

Faţă de jurisprudenţa Curţii Europene în materie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au pronunţat în acelaşi sens în soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. LXXIV(74)/2007, stabilind că dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile înscrise în art. 71 alin. (3) C. pen.

În prezenta cauză, faţă de natura faptelor săvârşite de inculpat, Tribunalul a apreciat că nu se justifică şi interzicerea dreptului de a alege, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., nefiind proporţională faţă de scopul limitării acestui drept. Restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă doar dacă este necesară, iar o astfel de măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. O aplicare automată a pedepsei accesorii a dreptului de a vota, încalcă atât principiul proporţionalităţii cât şi art. 3 din Primul Protocol adiţional.

Însă, instanţa a reţinut că natura faptei săvârşite, ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului, duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, motiv pentru care exerciţiului acestora va fi interzis pe durata executării pedepsei principale.

Totuşi, lipsa antecedentelor penale, ce relevă o bună conduită a inculpatului anterior comiterii faptei pentru care s-a dispus condamnarea acesteia prin prezenta, conduita acestuia pe parcursul desfăşurării procesului până la acest moment, au fost apreciate drept elemente ce conduc la concluzia că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru inculpat şi acesta nu va mai săvârşi infracţiuni, astfel că, se va face aplicarea prevederilor art. 81 C. pen., dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată a termenului de încercare calculată conform art. 82 C. pen., şi în temeiul art. 71 alin. (5) din acelaşi cod a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

Împotriva sentinţei a declarat apel în termenul legal apelantul inculpat P.C., care a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 153 din 17 septembrie 2013 Curtea de apel Bacău, secţia penală.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că, din coroborarea materialului probator de la dosar, rezultă fără dubiu că la data de 21 martie 2013 şi 22 martie 2013 în calitate de angajat al S.C. E. S.R.L., cu ocazia unor verificări efectuate la firma S.C. P.A. S.R.L. Bacău, a pretins de la U.R., administrator al acestei societăţi, diferite sume de bani iar în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit suma de 300 RON cu scopul de a nu întocmi o notă de constatare a consumului de energie electrică.

Având în vedere că inculpatul a solicitat la fond aplicarea procedurii simplificate potrivit art. 3201 C. pr. pen., s-a constatat că în apel nu mai poate fi pusă în discuţie chestiunea vinovăţiei.

Motivele de apel ale inculpatului prin care a solicitat achitarea în temeiul art. 18 C .pen. au fost considerate neîntemeiate. În acest sens s-a arătat că fapta inculpatului de a fi pretins şi primit de la denunţătoare sume de bani pentru a-şi îndeplini defectuos atribuţiile de serviciu nu pot fi lipsite vădit de importanţă în condiţiile în care se remarcă insistenţa inculpatului în pretinderea acestor sume prin prezentarea la sediul societăţii denunţătoarei în repetate rânduri.

Nici solicitarea de reindividualizare a pedepsei nu a fost considerată întemeiată. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

S-a arătat de către instanţa de prim control judiciar că, pentru a-şi îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite, în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii şi duratei, atât gravităţii faptei şi. potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

La individualizarea pedepsei, instanţa trebuia să aibă în vedere toate împrejurările concrete ce însoţesc săvârşirea faptei şi sunt de natură să releve gradul de pericol social concret al faptei şi al persoanei făptuitorului.

Infracţiunea cauzează o tulburare în mediul social, o stare de pericol pentru relaţiile a căror ocrotire este asigurată prin incriminare şi pedeapsă, măsura reparaţiei fiind dată de pericolul social concret. Pe de altă parte, nu se poate omite că pedeapsa, se aplică inculpatului şi urmăreşte reeducarea sa. Aceasta impune, ca la stabilirea sancţiunii să se ţină seama şi de persoana infractorului şi de aptitudinea sa de a fi reeducat[13].

În raport de limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială s-a apreciat că, cuantumul pedepsei stabilite corespunde gradului de pericol social al faptei comise. Totodată, la stabilirea acestui cuantum au fost avute în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului respectiv lipsa antecedentelor penale, recunoaşterea faptelor şi regretul manifestat, recuperarea prejudiciului, împrejurare care, a fost considerate circumstanţe atenuante şi a avut efect în orientarea pedepsei aplicate, spre minim, neimpunându-se reducerea şi mai mult a acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.C.

Recursul a fost motivat în scris în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. pr. pen. Cu toate că prezenta cauză a fost soluţionată în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 3201 C. pr. pen., inculpatul achiesând la situaţia de fapt stabilită prin rechizitoriu, însuşindu-şi probele administrate în cursul urmăririi penale, prin memoriul depus la dosar s-au formulat critici prin care este contestată starea de fapt, arătându-se pe de o parte faptul că nu avea un ordin de serviciu privind controlul la acel punct de consum şi că denunţătoarea a fost cea care a iniţiat propunerea de a-i oferi o sumă de bani. Aceste critici nu au mai fost susţinute cu ocazia dezbaterilor, şi oricum nu puteau face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât efectul devolutiv al căii de atac este limitat de aplicarea în cauză a procedurii simplificate, dispoziţiile legale nepermiţând inculpatul să poate reveni asupra manifestării sale de voinţă, mai ales în condiţiile în care nu se invocă nici un viciu în obţinerea consimţământului său.

Totodată s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b1), C. pr. pen., întrucât fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar în subsidiar reindividualizarea pedepsei.

Astfel cum s-a arătat, motivele de recurs au fost reformulate cu ocazia dezbaterilor, invocându-se faptul că, odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen. fapta inculpatului a fost dezincriminată, întrucât acesta nu are calitatea de funcţionar public potrivit art. 175 C. pen. S-a invocat şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen., arătându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, întrucât inculpatul era angajatul S.C. E.P. şi nu al S.C. E.S., relaţiile cu această din urmă societate fiind stabilite după 8 luni de la data săvârşirii faptei. în subsidiar, s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b1) C. pr. pen. sau reindividualizarea pedepsei.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Referitor la prima critică formulată, legată de dezincriminarea faptei prin intrarea în vigoare a noului C. pen., analizată din perspectiva cazului de casare 385 alin. (1) pct. 13 C. pr. pen., Înalta Curte o constată neîntemeiată în raport de următoarele considerente:

În sarcina inculpatului s-a reţinut că, în calitatea de angajat la firma S.C. E. S.R.L., cu ocazia unor verificări efectuate la firma S.C. P. S.R.L. Bacău, a pretins de la numita U.R. – administrator al S.C. P. S.R.L. Bacău – diferite sume de bani (iniţial suma de 400 de RON iar ulterior suma de 350 de RON), iar în data de 25 martie 2013 a pretins şi primit de la aceasta din urmă suma de 300 de RON cu scopul de a nu întocmi o notă de constatare cu privire la anumite nereguli pe care le-a constatat la sistemul de măsurare a consumului de energie electrică.

În recurs, în cadrul probei cu înscrisuri, inculpatul a depus la dosar un înscris cuprinzând drepturile sale salariale, din are ar rezulta că acestea sunt plătite de către S.C. E.G. S.R.L.

Împrejurarea invocată de către inculpat este contrazisă de probele administrate în cursul urmăririi penale (pe care acesta şi le-a însuşit cauza judecându-se în procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. pr. pen.), din care rezultă că era angajat al S.C. E. S.R.L. în calitate de electrician, informaţie comunicată chiar de această societate, la dosarul de urmărire penală regăsindu-se atât copia contractului de muncă cât şi fişa postului şi actele adiţionale încheiate.

De asemenea, chiar din înscrisurile depuse la dosar în recurs, respectiv Decizia nr. 419 din 09 august 2013 de sancţionare disciplinară a inculpatului urmare a comiterii faptelor cu care a fost sesizată şi instanţa penală în prezenta cauză, rezultă că aceasta a fost emisă de către S.C. E. S.R.L. în calitate de angajator.

După cum se observă, din expunerea textelor legale incidente, legiuitorul din 2012 nu a exclus din sfera subiectului activ al infracţiunii de luare de mită funcţionarii privaţi, ci a creat o variantă atenuată a infracţiunii, art. 308 C. pen. prevăzând că textul de incriminare se aplică şi faptelor săvârşite de către alte persoane.

Ca atare, deşi potrivit legii noi, inculpatul P.C. nu are calitatea de funcţionar public (niciuna dintre cele două societăţi S.C. E. S.R.L. sau S.C. E. S.R.L neavând capital integral sau majoritar de stat, astfel cum rezultă din evidenţele Registrului Comerţului) sau funcţionar public asimilat, fapta acestuia continuă să fie incriminată ca variantă atenuată a infracţiunii de luare de mită, în dispoziţiile art. 289 C. pen. raportat la 308 teza finală C. pen., criticile formulate sub acest aspect fiind în mod evident nefondate.

Referitor la celelalte motive de recurs prin care s-a solicitat achitarea inculpatului şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, întrucât fapta acestuia nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni sau reindividualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) C. pr. pen.

Astfel, decizia recurată a fost pronunţată la data de 19 septembrie 2013, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 (15 februarie 2013) care a abrogat pct. 18 al art. 3859 alin. (1) C. pr. pen. (ce permitea, potrivit Deciziei în interesul legii nr. VIII/2009 verificarea criticilor legate de neaplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen.) şi a modificat conţinutul pct. 14 al aceluiaşi articol, care a limitat intervenţia instanţei de recurs doar în cazurile în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În mod evident, din această ultimă perspectivă sancţiunea de 1 an închisoare este stabilită în limitele legale astfel cum acestea au fost reduse urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 320 alin. (7) C. pr. pen. şi a art. 74 lit. a) C. pen.

Făcând o analiză şi din perspectiva legii penale mai favorabile inculpatului, având în vedere succesiunea de legi în timp intervenită de la data săvârşirii faptei şi până la soluţionarea definitivă a cauzei (intrarea în vigoare la data de 1 februarie a noului C. pen.), Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit legii vechi, fapta comisă de inculpat corespunde infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. fiind pedepsită cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, iar conform legii noi, astfel cum s-a arătat anterior, fapta inculpatului se încadrează în dispoziţiile art. 289 C. pen. raportat la 308 teza finală C. pen., limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 2 ani şi 6 ani şi 8 luni închisoare şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

În ceea ce priveşte cauza de reducere a pedepsei prevăzută de dispoziţiile art. 320 alin. (7) C. pr. pen., acestea au fost preluate în integralitate şi cu aceleaşi consecinţe în legea nouă, respectiv în dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. pr. pen. care stabilesc reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

Nu aceeaşi este situaţia circumstanţei atenuante prevăzută de dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen. anterior, constând în conduita buna a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, care a fost reţinută în favoarea inculpatului P.C., cu consecinţa coborârii pedepsei sub limita minimă rezultată urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. pr. pen. (de 2 ani închisoare) până la 1 an închisoare, dar care nu se mai regăseşte în dispoziţiile art. 75 alin. (1) sau (2) din C. pen. în vigoare.

Pe cale de consecinţă, limita minimă de pedeapsă la care s-ar putea ajunge potrivit legii noi, urmare a incidenţei art. 396 alin. (10) C. pr. pen., este de 1 an şi 4 luni închisoare, pe când pedeapsa aplicată efectiv inculpatului de către instanţă, potrivit legii vechi, este doar de 1 an închisoare.

Ca atare, deşi aparent legea nouă ar fi lege penală mai favorabilă datorită limitelor de pedeapsă mai reduse, în cazul concret, dat de reţinerea unei circumstanţe atenuante care nu are corespondent în legea nouă, legea veche continua să fie lege penală mai favorabilă inculpatului.

Pentru toate aceste motive, constatând neîntemeiate criticile formulate de către inculpat[14]

ARTICOLUL  10

Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de admi­nistrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;

b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a res­pectării destinaţiei subvenţiilor;

c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.

Lit. a) a fost modificată prin O.U.G. nr. 124/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în M. Of. nr. 842 din 19 septembrie 2005.

Lit. a) avea următorul cuprins:

„stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunu­rilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare”.

Lit. b) a fost modificată prin Legea nr. 69/2007, publicată în M. Of. nr. 215 din 29 martie 2007.

Anterior, lit. b) avea următorul cuprins:

„acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante”.

Lit. c) a fost, de asemenea, modificată prin Legea nr. 69/2007.

Anterior, lit. c) avea următorul cuprins:

„utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate”.

Art. 10 a fost modificat prin Legea nr. 187/2012.

Articolul avea următorul cuprins:

„Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;

b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a destinaţiilor subvenţiilor;

c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice”.

Corupţia politică prin abuzul de resurse publice. Credite şi subvenţii

Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite, ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţio­narului şi nerestituit, reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau a acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului, care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.

Pentru existenţa infracţiunii descrise în art. 10 din Legea nr. 78/2000, este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie, şi anume cu intenţie directă, fiind necesară voinţa făptuitorului de a primi banii, bunurile sau celelalte foloase necuvenite şi ştiinţa că acestea nu îi sunt legalmente cuvenite, reprezentarea stării de pericol a acţiunii sale. Făptuitorul trebuie să fi urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri sau de alte foloase necuvenite. Dacă scopul este integral realizat, existând dovada hotărârii aproprierii avantajului patri­monial, şi au fost începute acte de executare, dar care au fost întrerupte, fapta nu este o tentativă, ci o infracţiune consumată, care se pedepseşte[15].

Potrivit art. 4 din Legea concurenţei[16], preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei. Preţurile şi tarifele practicate în cadrul unor activităţi cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi economice prevăzute prin lege se stabilesc şi se ajustează cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, cu excepţia celor pentru care, prin legi speciale, sunt prevăzute alte competenţe

În sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.

Pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri.  Intervenţia Guvernului se face cu avizul Consiliului Concurenţei.

Finanţările nerambursabile se acordă astăzi de către Administraţia Fondului Cultural Naţional[17] numai în condiţiile existenţei altor surse de finanţare proprii sau atrase ale solicitantului.

Ajutorul de stat se acordă sub formă de finanţare nerambursabilă, în tranşe, şi este actualizat folosindu-se o rată de actualizare calculată conform Comunicării Comisiei privind revizuirea metodei de stabilire a ratelor de referinţă şi de scont. Finanţarea proiectelor va fi diferenţiată pe tip de proiect şi categorii de beneficiari şi regiuni.(2) Intensitatea maximă a ajutorului de stat acordat pentru investiţii nu poate depăşi:- pentru întreprinderi mari:a) 15% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în municipiul Bucureşti, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov;b) 35% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în judeţul Ilfov, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov şi regiunea Vest;c) 50% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în regiunile de dezvoltare Nord-Est, Nord-Vest, Sud, Sud-Vest, Sud-Est şi Centru;- pentru întreprinderi mijlocii:a) 25% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în municipiul Bucureşti, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov;b) 45% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în judeţul Ilfov, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov şi regiunea Vest;c) 60% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în celelalte 7 regiuni de dezvoltare (Nord-Est, Nord-Vest, Sud, Sud-Vest, Sud-Est şi Centru);- pentru întreprinderi mici:a) 35% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în municipiul Bucureşti, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov;b) 55% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în judeţul Ilfov, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov şi regiunea Vest;c) 70% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în celelalte 7 regiuni de dezvoltare (Nord-Est, Nord-Vest, Sud, Sud-Vest, Sud-Est şi Centru).(3) Intensitatea maximă a ajutorului de stat acordat pentru consultanţă, acordat numai pentru întreprinderi mici şi mijlocii, nu poate depăşi 50% din totalul cheltuielilor eligibile.(4) În regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov, ajutoarele pentru întreprinderi mari se acordă numai pentru o investiţie iniţială în favoarea unei noi activităţi economice[18].

Fapta oricărei persoane care exercită funcţia de administrator, reprezentant legal ori care exercită în orice alt mod funcţii de conducere într-o întreprindere de a concepe sau organiza, cu intenţie, vreuna dintre practicile interzise potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) şi care nu sunt exceptate potrivit prevederilor art. 5 alin. (2) constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani ori cu amendă şi interzicerea unor drepturi.

Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă organelor de urmărire penală participarea sa la comiterea infracţiunii ,  permiţând astfel identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi.

Persoana care a comis infracţiunea ,  iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit această infracţiune beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Prin subvenţii, în sensul dat în Legea nr. 78/2000, se înţelege cea mai largă formă de transferare de fonduri în cadrul structurii capitolului de cheltuieli curente al unui buget de stat, de la acesta către ordonatorii de credite, prin care este asigurată funcţionarea instituţiilor publice, desfăşurarea activităţii unor societăţi comerciale cu capital de stat, a unor servicii publice, în genere, pentru asigurarea unor programe domeniale, pentru satisfacerea unor necesităţi de natură economică, socială sau de mediu, pentru achitarea unor datorii restante sau curente, pentru executarea de lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale, finanţarea formaţiunilor politice[19], a acţiunilor cu caracter ştiinţific sau socio‑cultural, finanţarea unor programe şi proiecte interetnice, pentru acoperirea unor diferenţe de preţuri şi tarife reprezentând contribuţia proprie şi/sau cofinanţarea naţională, aferentă proiectelor finanţate din fonduri externe nerambursabile ale instituţiilor publice finanţate, proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile (FEN) postaderare, pentru transportul de călători cu metroul, pentru acoperirea necesarului de credite pentru plata titlurilor executorii aferente lucrărilor executate şi neplătite pe anul precedent.

Schimbul de terenuri. Abuz în serviciu contra intereselor publice

Prin Decizia nr. 124, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis, la 20 mai 2013, recursul D. N. A.  împotriva sentinţei penale nr. 830 din 24 mai 2012 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în dosarul nr. 8300/1/2011) pe care o casează în parte şi condamnă pe omul de afaceri G.B. la 3 ani de închisoare cu executare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută în art. 26 raportat la art. 248 coroborat cu art. 2481 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42, art. 74 alin. ultim, art. 76 alin. (2) şi art. 80 C. pen. anterior.

Judecătorii au hotărât, de asemenea, anularea suspendării executării pedepsei anterioare de 3 ani de închisoare, aplicate prin dec. pen. nr. 23 din 11 februarie 2003 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În final, pedepsele au fost contopite, astfel că G.B. va executa 3 ani de închisoare.

V.B. şi D.C. au fost condamnaţi la câte 2 ani de închisoare tot cu executare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis şi interzicerea unor drepturi pe o perioadă de 5 ani în cazul lui G.B., V.B. şi D.C.

Doi judecători au făcut opinie separată în sensul respingerii recursului D.N.A. şi menţinerii soluţiei de achitare (Dosar nr. 7613/1/2012).

Potrivit art. 2 din Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţio­narea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării[20], acesta are, printre altele, atribuţiile de a analiza şi de a aproba (…) rapoartele prezentate de conducători ai organelor admi­nistraţiei de stat cu atribuţii în domeniile apărării naţionale şi siguranţei statului şi a dispune aplicarea măsurilor ce se impun (lit. k).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin sentinţa penală nr. 830 din 24 mai 2012, dispusese în unanimitate, pentru inculpatul B.V., achitarea pentru infracţiunea de luare de mită în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. anterior.

De asemenea, în majoritate, instanţa a dispus achitarea inculpatului B.V. pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. anterior.

În cauză, un judecător a formulat opinie separată pentru inculpaţii C.D. şi B.V., motivând că temeiul achitării lor are în vedere art. 10 alin. (1) lit. e) C. pr. pen. anterior cu referire la art. 51 C. pen. anterior pentru infracţiunea prevăzută în art. 248‑2481 C. pen. anterior.

„Dispoziţiile art. 248 C.pen.  nu au în vedere în mod expres atingerea adusă proprietăţii publice prin activitatea subiectului activ, ci tulburarea bunului mers al activităţii subiectului pasiv sau păgubirea patrimoniului acestuia”. Împrejurarea că una dintre urmările imediate prevăzute în art. 248 C. pen. anterior este o pagubă adusă patrimoniului unei instituţii dintre cele menţionate în art. 145 C. pen. anterior „nu trebuie privită prin raportare la noţiunea de proprietate publică, deoarece proprietatea nu se confundă cu patrimoniul. Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C.pen. , este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune contra patrimoniului. Valoarea socială ocrotită prin norma incriminatoare este, în principal, bunul mers al activităţii unităţilor indicate în art. 145 C.pen. ”.

În rechizitoriu se reţine existenţa unui prejudiciu (448.378 USD) prin diferenţele de valoare a terenurilor date la schimb.

Valoarea de circulaţie este valoarea de piaţă.

De exemplu, potrivit art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, este pedepsită cu închisoare, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare.

Vânzarea de acţiuni emise de societăţile comerciale care fac obiectul prezentei legi se va realiza în baza unui raport de evaluare, la preţul de piaţă stabilit de cerere şi ofertă. Acest principiu, înscris în art. 13 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[21], a fost dezvoltat prin Hotărârea nr. 626 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[22].

În norme (art. 45) se arată că acţiunile societăţilor comerciale se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, fără să existe un preţ minim de vânzare.

Aceasta înseamnă că determinarea caracterului ilicit al faptei se poate realiza numai în cazul în care au fost încălcate exigenţele organului colectiv, în genere, consiliului de administraţie. Astfel, în cazul în care, în urma negocierilor, preţul cel mai bun obţinut este sub preţul de ofertă al ADS, consiliul de administraţie poate decide asupra oportunităţii încheierii contractului de vânzare‑cumpărare de acţiuni la preţul oferit[23].

Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imo­bilizărilor corporale, Hotărârea nr. 403 din 19 mai 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, publicată în M. Of. nr. 252 din 7 iunie 2000).

Valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare este mai degrabă o reprezentare a utilităţii sale recunoscute de piaţă decât a stării sale pur fizice. Utilitatea activelor pentru o anumită întreprindere sau persoană poate fi diferită de utilitatea recunoscută de piaţă sau de un anumit domeniu economic. De aceea, este necesar ca evaluarea de active în scopul elaborării situaţiilor financiare, care reflectă efectele modificării preţurilor, să facă distincţia între valorile recunoscute pe piaţă, care ar trebui reflectate în situaţiile financiare şi tipurile de valoare nebazate pe piaţă.

Conceptul de valoare de piaţă reflectă percepţiile şi acţiunile colective de pe piaţă şi este baza pentru evaluarea majorităţii resurselor în economiile de piaţă. Deşi definiţiile pot fi diferite ca precizie, conceptul de valoare de piaţă este, de obicei, înţeles şi aplicat.

Valoarea de piaţă se defineşte ca fiind suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într‑o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

O distincţie importantă care trebuie făcută în activitatea de evaluare este dife­renţa dintre valoare şi preţ. Diferenţa dintre preţ şi valoare este dată de motivaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, de raportul de forţe de pe piaţă, precum şi de unele criterii subiective.

Valoarea este un concept economic referitor la preţul cel mai probabil convenit de cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu, disponibil pentru cumpărare. Valoarea nu reprezintă un fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru bunuri sau servicii, la o anumită dată, în conformitate cu o anumită definiţie a valorii. Conceptul economic de valoare reflectă optica investitorilor medii asupra beneficiilor generate de o anumită proprietate, la data evaluării[24].

Opinia evaluatorului este absolut subiectivă, fiind influenţată de cantitatea şi calitatea informaţiilor deţinute de acesta, ca şi de experienţa sa.

Valoarea dreptului de proprietate este extrinsecă bunurilor, apare în mintea investitorilor şi a altor participanţi la piaţă şi se formează ca o opinie raţională, argumen­tată şi susţinută în raportul evaluatorului profesionist.

Expresia valoare justă şi termenul valoare justă, aşa cum apare în mod uzual în standardele de contabilitate, sunt, în general, compatibile, chiar dacă nu întotdeauna sunt exact echivalente.

Legislaţia românească suferă din lipsa unei rigori în definirea exactă a termenilor care includ referinţa „valoare” în domeniul evaluărilor. O explicaţie a conceptului, aplicabilă prin extensie şi domeniului privatizării, considerăm că se poate întemeia pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind despăgubirea pentru cauză de utilitate publică.

Astfel, în situaţia stabilirii contraprestaţiei datorate persoanelor expropriate, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa ţin seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ‑teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă daunele aduse proprietarului.

Textul de lege [art. 26 alin. (1)] menţionează expres că despăgubirea se com­pune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

În stabilirea valorii reale, art. 26 face referire la preţul cu care se vând în mod curent imobile de acelaşi fel în zona de situare a acestuia.

Evaluările efectuate în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare folosesc cu precădere abordarea prin comparaţie, însă metodele recomandate de Standarde pot conduce la concluzii pertinente şi în situaţia unor bunuri pentru care nu există o piaţă activă capabilă să determine o previziune de preţ. Prin abordările prin costuri sau capitalizări de venituri, evaluările efectuate de experţii care folosesc stan­dardele recomandate de ANEVAR conferă valorii recomandate o credibilitate sporită, fiecare dintre beneficiarii acestora fiind în măsură să aprecieze temeinicia raţiona­mentului de determinare a sumei estimate ca fiind cel mai probabil preţ.

Tipurile de valoare recunoscute la nivel internaţional au fost definite în cadrul Standardelor de Evaluare (IVS)[25]. Rolul declarat al Standardelor de Evaluare este, în principal, să instituie proceduri care să permită certificarea valorii în condiţii comparabile cu legislaţia internă şi internaţională, cu practica evaluării şi cu standardele contabile.

În conformitate cu standardul internaţional IVS 1, intrat în vigoare la data de 1 iulie 2000, definiţia valorii de piaţă este:

„Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un vânzător decis şi un cumpărător hotărât, într‑o tranzacţie cu un preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri”.

Ca regulă generală, valoarea de piaţă are niveluri diferite în funcţie de circumstanţele în care se face tranzacţia cu activul/proprietatea supus/supusă evaluării.

În IVS 2 – Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă – sunt prezentate, definite şi completate un număr de 10 tipuri de valoare diferite faţă de valoarea de piaţă (numite şi baze de evaluare):

‑ valoare de utilizare;

‑ valoare de investiţie sau subiectivă;

‑ valoarea de exploatare continuă;

‑ valoare de asigurare;

‑ valoare de impozitare sau de impunere;

‑ valoare de recuperare;

‑ valoare de lichidare sau vânzare forţată;

‑ valoare specială;

‑ valoare de garantare a creditului ipotecar;

‑ costul de înlocuire net.

Tipul de valoare estimat de un evaluator care realizează un raport de evaluare la cererea clientului său este legat strict de scopul evaluării.

În România, Standardele Internaţionale de Evaluare au fost puse la dispoziţia utilizatorilor de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR[26]), asociaţie profesională nonprofit care are, între obiectivele principale, difuzarea pe plan naţional a principiilor, metodelor şi tehnicilor de evaluare, cuprinse în standardele de evaluare.

În cadrul activităţii de privatizare, stabilirea preţului de ofertă se bazează pe raportul de evaluare:

Vânzarea se face pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, la preţul de piaţă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, în baza unui raport de evaluare, fără a exista un preţ minim de vânzare. În situaţia în care o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar este cotată la bursa de valori sau pe o altă piaţă organizată, Fondul Proprietăţii de Stat nu va întocmi, de regulă, raport de evaluare. În acest caz, preţul de ofertă va fi cel înregistrat în ultima zi de tranzacţie la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, naţionale sau inter­naţionale, anterior zilei în care se face vânzarea.

Corectitudinea unui raport de evaluare se probează în piaţă, atunci când valoarea estimată este acceptată de părţi. În determinarea unei valori cât mai apropiată de realitate, evaluatorul profesionist are în vedere atât proprietăţile bunurilor tangibile şi activelor tangibile, capacitatea acestora de a genera profit, cât şi cunoaşterea ten­dinţelor pieţei, utilitatea bunurilor care determină intensitatea dorinţei de a vinde sau cumpăra.

Evaluările efectuate pe baza pieţei sunt realizate prin aplicarea abordărilor prin comparaţia vânzărilor, capitalizarea venitului şi prin cost. Informaţiile şi criteriile folosite, în fiecare dintre aceste abordări, trebuie să fie obţinute de pe piaţă.

Reţinem în mod esenţial faptul că acţiunile pot şi se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, chiar dacă acest preţ este inferior celui rezultat din raportul de evaluare fără ca prin aceasta să se realizeze o diminuare a valorii.

În rapoartele de evaluare utilizate drept bază pentru stabilirea preţului de ofertă este definită şi estimată valoarea de piaţă.

Responsabilitatea pentru modul de determinare a valorii de ofertă (preţul de pornire a licitaţiei sau preţul de pornire a negocierii) revine instituţiei publice implicate care are în atribuţii verificarea raportului de evaluare şi aprobarea acestuia.

Condiţiile care permit vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul societăţilor la care statul este acţionar chiar sub valoarea contabilă a acestora au în vedere principiile în baza cărora a fost creat cadrul juridic al procesului de privatizare:

a) asigurarea transparenţei tranzacţiilor;

b) stabilirea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi ofertă;

c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători.

Încălcarea unuia dintre aceste principii conduce la obţinerea în piaţă a unui preţ diferit semnificativ de valoarea justă sau valoarea de piaţă estimată de evaluator.

De asemenea, în verificarea unui raport de evaluare, persoana chemată să analizeze concluziile evaluatorului independent se va asigura că estimarea valorii de piaţă s‑a făcut prin utilizarea metodelor şi tehnicilor adecvate.

Astfel, dacă, de pildă, la valoarea rezultată în urma aplicării abordărilor prin capitalizarea venitului şi prin cost evaluatorul aplică o corecţie nefundamentată credibil de 60‑70% în minus, considerând că acţiunile întreprinderii nu au cerere pe piaţă, deşi în cuprinsul raportului evaluatorul a definit valoarea de piaţă, constatăm diminuarea forţată a valorii titlurilor prin nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare şi a Principiilor de Evaluare General Acceptate (GAVP).

Preţul este o sumă concretă rezultată în urma unei tranzacţii, apare între vânzător şi cumpărător (preţul este solicitat de vânzător şi acceptat de cumpărător) şi este diferit de valoare, care este o mărime estimată cu o doză de subiectivism.

De asemenea, avem în vedere faptul că preţul este termenul utilizat pentru o sumă cerută, oferită sau plătită pentru un bun sau serviciu. Preţul de vânzare este un fapt istoric, indiferent dacă a fost făcut public sau dacă a fost confidenţial.

Datorită capacităţii financiare, motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui vânzător sau cumpărător, preţul plătit pentru bunuri sau servicii poate avea sau nu legătură cu valoarea care ar putea fi atribuită de către alţii acelor bunuri sau servicii. Totuşi, preţul constituie, în general, o indicaţie asupra valorii relative date bunurilor sau serviciilor de către un anumit cumpărător şi/sau vânzător, în anumite situaţii particulare.

Concluzionând, reţinem că preţul se raportează la schimbul curent al bunului sau serviciului, iar valoarea reprezintă cel mai probabil preţ convenit între cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu, care este disponibil pentru cumpărare.

Este important de subliniat că estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor anumite bunuri, la o anumită dată. În această definiţie apare implicit conceptul de „piaţă” în ansamblu, care reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea sau interesul preconceput al unui anumit participant.

O proprietate individuală poate avea o valoare adiţională sau specială, peste valoarea sa privită ca entitate separată, ca rezultat al asocierii sale fizice sau funcţio­nale cu o proprietate deţinută de alţii sau al atractivităţii pentru un cumpărător care are interese speciale. Mărimea unei astfel de valori adiţionale sau speciale este, în general, raportată în mod distinct de valoarea de piaţă.

Utilitatea este măsurată dintr‑o perspectivă pe termen lung, de obicei pe durata normală de utilizare a unei proprietăţi sau unui grup de proprietăţi. Totuşi, sunt momente când o anumită proprietate poate deveni temporar excedentară, scoasă în afara exploatării, adaptată pentru o utilizare sau o funcţionare alternativă, sau uneori pur şi simplu pusă în conservare pentru a anumită perioadă de timp. În alte cazuri, circumstanţele externe ale pieţei, economice sau politice, pot dicta limitarea producţiei pentru o perioadă nedefinită de timp. Evaluările, în astfel de situaţii, necesită compe­tenţă şi o experienţă deosebită şi raportările se vor efectua în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Este deosebit de important ca evaluatorul să prezinte explicit definiţia valorii, informaţiile pe care se bazează evaluarea, ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) referitoare la evaluare.

În mod similar, este posibil ca proprietăţile să nu aibă un grad de utilitate perceptibil la data evaluării, datorită factorilor externi sau economici, cum ar fi proprietăţi situate în regiuni îndepărtate, în ţări cu o economie în tranziţie, în ţări care nu au o economie de piaţă sau în ţări în care au loc schimbări în sistemul economic.

Conform art. 2 din H.G. nr. 746/1991[27], valoarea de patrimoniu a terenurilor societăţilor comerciale agricole cu capital de stat nu se poate folosi în tranzacţiile privind vânzarea şi cumpărarea terenurilor. Valorile astfel calculate nu erau valori de circulaţie, ci valori tehnice ale terenurilor respective.

Dispoziţiile H.G. nr. 834/1991[28] au fost folosite pentru stabilirea valorii unor terenuri cuprinse în H.G. nr. 1333/2001, cum este cea referitoare la trecerea unui teren de 15.000 mp din domeniul public al statului şi din administrarea Universităţii Transilvania Braşov în domeniul privat al statului şi în patrimoniul Companiei Naţionale ROMARM[29].

În general, evaluările de piaţă se bazează pe informaţiile referitoare la proprietăţi comparabile. Procesul de evaluare cere ca evaluatorul să efectueze o cercetare adecvată şi relevantă, să efectueze analize competente şi să tragă concluzii informate şi bine susţinute. În acest proces, evaluatorii nu pot accepta orice informaţii, ci trebuie să ia în considerare toate evidenţele pertinente asupra pieţei, tendinţele, tranzacţiile comparabile şi alte informaţii.

Valoarea specială ar fi fost determinată, de exemplu, de poziţionarea loturilor lângă alte două cazărmi, schimbul reprezentând baza de pornire pentru a se ajunge la circa 100 ha necesare obiectivului de la Ş. şi, respectiv, dispoziţia terenurilor, pe culoarul de zbor al avioanelor de pe aeroportul Băneasa, existenţa unor şosele practi­cabile, sursele de energie electrică şi gaze, existenţa unor construcţii, inclusiv cele subterane, dar şi aspectul vegetaţiei, care oferea posibilităţi naturale de mascare etc.

Activităţile civile nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăţilor este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât, prin definiţie, societăţile nu sunt persoane juridice de interes public. Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfăşura activităţi de interes public.

Credem că prin interes public, în sensul art. 145 C. pen. anterior se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

Considerăm referirea la instituţii ca fiind inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome ori de societăţi comerciale. De altfel, nu pot exista alte persoane juridice decât de interes public, care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

În dreptul interbelic, legea incrimina şi pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcţionarului public, care ar consta fie din uzurparea unei atribuţii, fie dintr‑un abuz al puterii sale legale, fie dintr‑un exces de competenţă ori abătându‑se în orice mod de la îndatoririle inerente funcţiei sale printr‑o activitate pe care legea nu o considera infracţiune şi care ar fi fost săvârşită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a‑i cauza o pagubă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi când asemenea activităţi ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva. În toate aceste cazuri, subiectul activ al infracţiunii nu putea fi decât funcţionarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc.

Prin Decizia nr. 832 din 2 octombrie 2007, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. anterior, este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune contra patrimoniului. Valoarea socială ocrotită prin norma incrimi­natoare este, în principal, bunul mers al activităţii unităţilor indicate în art. 145 C. pen. anterior.

Totodată, Curtea a mai statuat că această infracţiune reprezintă cea mai gravă formă a abuzului în serviciu, deoarece este fapta unui funcţionar public şi lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activităţii acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. Tulburarea însem­nată a bunului mers al unui organ sau al unei autorităţi publice, instituţii publice ori al altei persoane juridice de interes public sau producerea unei pagube patrimoniului acesteia are, de regulă, consecinţe sociale negative mai mari, fapt care justifică un regim sancţionator mai sever. Sancţionarea mai severă a abuzului în serviciu contra intereselor publice reprezintă o opţiune de politică penală, de competenţa exclusivă a legiuitorului[30].

În cadrul larg al gestiunii de afaceri se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil, această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii. Raporturile dintre proprietar (patron, acţionari) – indiferent de natura proprietăţii (publică sau privată, concesionată sau închiriată) – şi salariat (şi, de fapt, în relaţii de mandat sau cel puţin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).

Problema răspunderii este una de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care prin legi speciale ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu priveşte o infracţiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naţionale etc.). Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcţionarii (alţii decât funcţionarii publici) ar fi excluşi ca subiecţi ai infracţiunilor de serviciu, infracţiuni (subsidiare) care privesc activităţi de interes public.

În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică, altele decât socie­tăţile în relaţii civile sau comerciale.

Din perspectivă istorică, observăm că titlul Secţiunii a V‑a, „Abuzul de putere”, a Codului penal antebelic a fost înlocuit cu „Abuzul în serviciu”, pentru a se pune de acord titlul Secţiunii cu denumirea infracţiunii.

În 1950, textul privind pe funcţionarul public a fost modificat prin eliminarea termenului „public”. În acest fel, ceea ce caracteriza în principal subgrupa infracţiunilor de serviciu, inclusiv în Codul din 1968, era bunul mers al activităţilor organizaţiilor de stat şi ale celor obşteşti (şi, implicit, apărarea intereselor legale ale particularilor, ca valoare socială apărată).

Ne amintim că din punct de vedere penal prin termenul „obştesc” se înţelegea tot ce interesa organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşurau o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionau potrivit legii.

Doctrina şi jurisprudenţa au extins – pe aceeaşi linie de gândire – înţelesul noţiunii nu numai la avutul patrimonial al organizaţiilor socialiste, ci la tot ceea ce interesa obştea (organizaţii sindicale, politice, de tineret, sportive, ştiinţifice, de masă, bisericile, comitetele de părinţi, asociaţiile locatarilor etc.).

Astăzi, prin termenul „public” se înţelege tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public.

Aceasta înseamnă că activităţile civile nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăţilor este declarată potrivit legii ca având un interes public, întrucât, prin definiţie, societăţile nu sunt persoane juridice de interes public.

Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfăşura activităţi de interes public.

Un prim argument este acela că, deşi Titlul IV limitează ocrotirea juridică la activităţi de interes public, textele incriminărilor menţin extinderea justificată, credem noi, la orice funcţionar, chiar al unei persoane juridice de drept privat.

Prin funcţionar, în sensul Codului nostru penal, se înţelege persoana funcţio­narului public, dar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul oricărei persoane juridice (de drept public sau de drept privat)[31].

Astfel, noţiunea de funcţionar în sens penal o conţine pe aceea de funcţionar public. După cum arătam, funcţionarul public nu este limitat numai la un salariat. Sensul noţiunii de funcţionar public este definit prin extensie şi către orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de forma de învestire, o însărcinare de orice natură, evident, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. anterior.

În cadrul larg al gestiunii de afaceri se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii.

În schimb, funcţionarul, altul decât funcţionarul public, trebuie să fie întotdeauna un salariat, adică o persoană aflată într‑un raport juridic de muncă, pe baza unui contract de muncă. Este posibil ca nu aceasta să fi fost intenţia legiuitorului (de a schimba sensul larg al termenului).

Persoana despre care este vorba în alin. (1), la care face trimitere alin. (2) al
art. 147 C. pen. anterior, este persoana cu toate caracteristicile, atributele şi delimitările indicate în text.

Credem că prin interes public[32], în sensul art. 145 C. pen. anterior, se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

Considerăm referirea la instituţii ca fiind inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale.

Dar este posibil ca un funcţionar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcţiei: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.

Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii,  înaintate (sau care trebuie prezentate) unei autorităţi publice pot fi obiect al traficului funcţiei (de exemplu, prin falsificări).

De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcţionarul privat pot privi administraţii publice, cum ar fi cele în domeniul protecţiei sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocaţii, de şomaj etc.).

Acesta este sensul larg al interesului public de care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.

Proprietatea statului, fie că este publică, fie că este privată, este în întregime de interes public pentru motivul de nimeni contestat că statul însuşi cu toate atributele sale – teritoriu, populaţie, bunuri – este o entitate de drept public şi reprezintă, din ordinul legii, interes public. Dar atunci când intră în relaţii comerciale (în circuitul civil), adică de drept privat, statul apare pe picior de egalitate cu orice altă persoană.

Prin recunoaşterea caracterului de bunuri de interes public al obiectelor aflate în proprietatea privată a statului nu se produce o discriminare între formele de proprietate, prin ocrotirea preferenţială a proprietăţii private a statului, ci o ocrotire specială – în condiţiile stabilite de lege – a interesului public.

A admite teza contrară nu înseamnă a lăsa nepedepsite cazurile asemănătoare celor de faţă, nu înseamnă a lăsa fără protecţie juridică eficientă indiscutabilul interes public. Ceea ce se cere magistratului este de a proba vinovăţia făptuitorului. În cazul abuzului în serviciu, se cere a fi îndeplinită trăsătura esenţială a infracţiunii, şi anume existenţa unei pagube (sau a unei perturbări însemnate).

Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.

Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.

Administrarea domeniului de interes public naţional se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi.

Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice, statuează art. 4 al Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată[33].

Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.

Terenurile pe care sunt amplasate reţele stradale şi parcuri publice, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepţie pentru lucrări de interes naţional (art. 5).

Domeniul privat al statului şi, respectiv, al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege, precum şi din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public. El este supus dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 6).

Fondul funciar şi, în mod corespunzător, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale trebuie înregistrate în documentele de evidenţă funciară şi de publicitate imobiliară prevăzute de lege.

Dacă există o ilegalitate, ea aparţine tuturor persoanelor implicate în luarea unei decizii administrative privind proprietatea – în cazul în care considerăm hotărârea ca fiind ilegală. Nu există nicio explicaţie pentru trimiterea în judecată numai a unor anumite persoane. Teoretic, toţi care au propus, avizat sau hotărât sunt infractori, relativ la infracţiunea de abuz.

Stabilirea de către legiuitor, în temeiul prerogativelor conferite acestuia de dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, a unor reguli procedurale privind com­petenţa curţilor de apel şi a sentinţelor ce pot fi atacate cu apel nu este de natură să aducă atingere principiului constituţional ce consacră unicitatea, egalitatea şi imparţiali­tatea justiţiei, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similar[34].

Soluţia a fost întrezărită în doctrină şi amintită în presă.

În privinţa problemelor din sistemul judiciar român, cea mai importată este cea legată de independenţa şi imparţialitatea Justiţiei. Pentru că nu trebuie omis faptul că judecătorii judecă în baza rechizitoriilor emise de procurori, ceea ce înseamnă că este important a fi garantată independenţa şi imparţialitatea magistraţilor[35].

Deocamdată, din păcate, ne aflam de multe ori în situaţia de a poziţiona anumiţi magistraţi anchetatori în sfera politicului, altfel o serie de dosare prin care au sesizat instanţele nu ar mai primi achitare pe linie. Asta dovedeşte ori neprofesionalism ori ele sunt construite pe baza unor interese politice sau de altă natură, care nu au legătura cu interesul justiţiei şi care nu servesc justiţia. În ultimul timp, dosarele se bazează doar pe simple prezumţii sau suspiciuni, iar procurorii se folosesc excesiv de informaţii culese de servicii specializate, pe care le ridică la rangul de probe, ceea ce este inacceptabil.

Aplicarea  noului Cod de procedură penală,  cu amendările aduse de Curtea Constituțională, parţial, ar rezolva problema prin relocarea rolului recursului din sistemul căilor de atac. Acesta poate fi un lucru foarte bun numai dacă instrumentul acesta se va corobora cu maniera profesională şi responsabilă a instanţelor judecătoreşti care vor trebui să se concentreze deopotrivă pe calitatea actului de justiţie, dar şi pe celeritate, ambele fiind condiţii indispensabile obţinerii unui proces echitabil, însă cu precizarea că celeritatea nu trebuie niciodată să primeze în defavoarea calităţii actului de justiţie.

„Un stat condus de procurori. Ministrul Justiţiei, premierul, preşedinta C. S. M.  sunt toţi foşti procurori”. Totul e să nu existe rea‑credinţă sau interese interpuse, care să imixţioneze cele trei puteri în stat. „Nu este normal ca o condamnare să se sprijine pe aceleaşi probe care au stat la baza unei soluţii de achitare. Într‑o asemenea situaţie, dacă o instanţă de recurs ar aprecia în urma analizei probelor administrate de instan­ţele anterioare că ele nu pot justifica o achitare, soluţia nu ar putea fi decât una de casare cu trimitere spre rejudecare la instanţele de fond, pentru a da posibilitatea unei reaprecieri şi eventual a completării probelor atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, în vederea stabilirii adevărului şi a pronunţării unei soluţii legale şi temeinice”[36].

Problema este mai veche, s-a mai discutat, dar rămâne de stringentă actualitate. Este interzisă oare politica funcționarilor de stat și magistraților? Nu numai “că nu este interzisă, dar cei mai mulți fac politică”. Nici un guvern n-a vrut vreodată, nici n-a putut să aibă bizarul ideal de a înlătura membrii partidelor politice din ministere și de a recruta funcționarii numai dintre cetățenii cu “activitate apolitică”.Asta ar însemna a cere funcționarului să fie indiferent față de binele public[37]

Magistraţii se supun numai legii, dispunând soluţii în funcţie de probele admi­nistrate, interpretate potrivit propriei convingeri, şi niciun magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raţionamentele logico‑juridice pe care s‑a bazat în adoptarea unei soluţii[38].

Nu trebuie neglijat niciun aspect esenţial, respectiv dovada existenţei reale, actuale a prejudiciului[39]. Dacă ministerul are de plătit pentru restituirea proprietăţii terenurilor în cauză, către proprietarii rechiziţionaţi, abia atunci vorbim de existenţa unui prejudiciu.

Complicitatea, în sensul dispoziţiilor art. 26 C.pen. , implică existenţa unor acte de executare a unei infracţiuni săvârşită de către o altă persoană, la care se aduce o contribuţie prin acte exterioare acţiunii incriminate[40].

Va fi greu pentru instanţa finală să răspundă la toate îndoielile formulate.

Fapta funcţionarului, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi, prin aceasta, cauzează o vătămare INTERESELOR PRIVATE ale unei persoane (fizice sau juridice de drept privat – inclusiv statului, atunci când acesta intră în relaţii de drept privat, cum ar fi relaţii comerciale) nu reprezintă o infracţiune de abuz în serviciu. Dacă există o ilegalitate, ea aparţine tuturor persoanelor implicate în luarea unei decizii administrative privind proprietatea – dacă considerăm hotărârea ca fiind ilegală. Nu există nici o explicaţie pentru trimiterea în judecată numai a unor anumite persoane. Teoretic, toţi care au propus, avizat sau hotărât sunt infractori, relativ la infracţiunea de abuz.

Complicitatea implică existenţa unor acte de executare a unei infracţiuni săvârşită de către o altă persoană, la care se aduce o contribuţie prin acte exterioare acţiunii incriminate[41].

Va fi greu pentru instanţa finală să răspundă la toate aceste îndoieli formulate[42].


[1] I. C. C. J. , S. pen. , dec. nr. 347 din 30 ianuarie 2014. În sarcina inculpatului A.L. s-a reținut fapta de a accepta și primi de la denunțător suma de 20.000 euro prin intermediul inculpatului C.O.T. pentru a interveni pe lângă judecătorul D.B., în favoarea numiților S.S., D.C. și C.M., păstrând pentru sine 5.000 euro și de a da din banii primiți, suma de 15.000 euro inculpatului D.B., în scopul pronunțării unei soluții favorabile de către acesta.

[2] Georgina Bodoroncea, Conferinţele Noul Cod Penal, Consiliul Superior al Magistraturii ,  Institutul Naţional al Magistraturii,   ianuarie-februarie 2014

[3] CEDO, Sun c Rusiei  5 februarie 2009, Raimondo c Ialiei, 22 februarie 1994, Air Canada c UK5 mai 1995 etc.

[4] Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene , 32005F0212, 19/Volumul 07, ro, http://eur-lex.europa.eu/

[5] Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al I.C.C.J., dec. nr. 10/2015 , M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015, în interpretarea dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) C. pen.  Vom avea elemente de asociere, o voinţă comună şi interese care coincid, putând fi – în cazul în care vreuna dintre infracţiunile ce constituie scopul asociaţiei a fost înfăptuită -  în prezenţa efectuării împreună a unor acte materiale. O condiţie minimă o reprezintă înţelegerea stabilită între membrii grupului de a acţiona împreună sau, cu alte cuvinte, dorinţa acestora de a se alătura grupării ce se alcătuieşte ori s-a alcătuit, unită cu ştiinţa că se urmăreşte o acţiune ilicită comună.  V  E. Garcon, Code penal annote, voI. 1, Paris, 1952, pp. 929 sqq.  In acelaşi sens, Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2495/1976, În “Repertoriu alfa­betic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980″ de V. Papadopol,  M.  Popovici, Ed.  Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 37. Pentru existenţa asocierii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără  echivoc privind constituirea şi scopul grupării, infracţiunea consumându-se în mo­mentul realizării acelui consens.  D. Ciuncan, Unele consideraţii privind săvârşirea infracţiunii de mai multe persoane, în „Dreptul”nr. 6/1983, pp. 34 sqq. În doctrină s-a arătat că nu este necesar ca programul aso­ciaţiei să constea într-o infracţiune determinată, fiind suficient ca gruparea să vizeze un gen determinat de infracţiuni ( V. Manzini, Trattato di diritto penale italiano, voI. VI, ed. a lV-a, Torino, 1962, pp. 181 sqq.; R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, voI. V. ed. a 3-a, Paris, 1925, p. 10. I. C. C. J. ,  S. pen. , dec. nr.  4751din 24 octombrie 2003).) presupune o alcătuire durabilă  (Profitând de autoritatea materială şi ascendentul moral pe care îl avea  ,   a  constituit o grupare formată din subordonaţi  din cadrul societăţii comerciale unde era patron   – I. C. C. J., S. pen. , dec. nr.  1716 din 2 aprilie 2003.). Fosta Curte de casaţie, secţia a II-a, a decis că fapta incul­paţilor de a se fi asociat numai pentru a prăda avutul unei persoane nu prezintă elementele infracţiunii de asociere (dec. nr. 2117/1926, În “Jurisprudenţa română”, 1927, p. 63, cit. apud C. Rătescu ş.a., Codul penal adnotat, vol. II, Partea specială, Bucureşti, 1937, p. 283).V infra.

[6] A se vedea, de exemplu: Trib. Suprem, S. pen., dec. nr. 2287/1970, în C. D. , p. 412 şi în RRD nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, în RDP nr. 3/1998, p. 30.

[7] I. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dec.  nr. 1/2015, Dosar nr. 29/1/2014/HP/P, M. . Of.  nr. 105 din 10 februarie 2015

[8] C.  Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. I, Casa de Editură şi Presă “Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 181.

[9] Ş.  Daneş, V.  Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 111

[10] ibidem p. 112.

[11] I.C.C.J.   Sectiile Unite, Hotarârea nr.1din 12 decembrie 2013

[12] I.C.C.J.  S. pen., dec.nr. 507  din 12 februarie 2014

[13] În ceea ce privește caracterul de exemplaritate : Săvârșirea de fapte penale de către un judecător, împreună cu doi avocați, nesancționate cu o pedeapsă fermă, ar genera credința că făptuitorii pot persista în sfidarea legii, fiind de natură să inducă opiniei publice convingerea că legea se aplică altfel cu privire la aceste persoane. Calitatea inculpatului A.L., aceea de judecător, cât și a celor doi inculpați C.O.T. și M.I., de avocați, presupune că aceștia au capacitatea și pregătirea necesară să conștientizeze faptul că adoptarea unui comportament contrar normelor de drept poate avea consecințe în plan social și profesional, calitatea de magistrat sau avocat presupune standarde înalte de conduită, conform cu onoarea și demnitatea profesiei și care obligă la garantarea supremației legii și a statului de drept, care trebuie să apere prestigiul autorității judecătorești și să întărească încrederea publică și integritatea acesteia printr-un comportament adecvat. Este datoria magistratului, cât și a avocatului să respecte standarde înalte de conduită, dar să și participe la stabilirea, menținerea și susținerea colectivă a acestor standarde. Ori de câte ori un magistrat sau avocat încalcă legea, prejudiciază nu numai reputația funcției sale, a profesiei sale, dar poate încuraja nerespectarea legii și poate afecta încrederea publicului în integritatea puterii judecătorești. Pe de altă parte, încrederea în corpul magistraților se bazează nu numai pe competența și străduința membrilor acestuia, dar și pe integritatea și moralitatea acestora.  “Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcția constrângerii nu este o funcție a pedepselor, deoarece examenul realist al conținutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcțiile pedepsei, iar măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esența pedepsei, însușirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esență a pedepsei, este însăși pedeapsa.”( I. C. C. J. , S. pen., dec.nr.347 din 30 ianuarie 2014)

[14]I.C.C.J. , S. pen., dec.nr. 507 din 12 februarie 2014

[15] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV‑a, Ed. Şansa, 2001, p. 403.

[16] Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996, M. Of. nr. 88 din 30 aprilie 1996, republicată în M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, în temeiul art. III din Legea nr. 538/2004 privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, M. Of. nr. 1130 din 30 noiembrie 2004, dându‑se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 21/1996 a mai fost modificată prin O.U.G. nr. 121/2003 pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, M. Of. nr. 875 din 10 decembrie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 184/2004, M. Of. nr. 461 din 24 mai 2004, prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012 şi prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013. Legea nr. 21/1996 a mai fost republicată în M. Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014 și în M. Of. nr. 153 din 29 februarie 2016

[17] Hotărârea nr. 802 din 14 iulie 2005 privind organizarea şi funcţionarea Administraţiei Fondului Cultural Naţional, M. Of. 697 din 3 august 2005, modificată prin Hotărârea nr. 122 din 7 februarie 2007Hotărârea nr. 1.184 din 24 septembrie 2008Hotărârea nr. 1.410 din 18 noiembrie 2009Hotărârea nr. 575 din 30 iulie 2013.

[18] Ministerul Fondurilor Europene, Schema de ajutor de stat din 16 octombrie 2014 , http://legislatie.just.ro/

[19] V http://www.europarl.europa.eu/pdf/grants. Pentru finanţarea partidelor politice la nivel european, temeiul juridic este oferit de articolul 10 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi de articolul 224 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Normele privind finanţarea sunt stabilite într‑un regulament adoptat de Consiliu şi de Parlament..V http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/Subvenţiile-acordate-partidelor‑şi‑fundaţiiiilor‑politice.html.

[20] M. Of. nr. 142 din 13 decembrie 1990, Abrogată prin Legea nr. 415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, M. Of. nr. 494 din 10 iulie 2002, modificată prin O.U.G. nr. 224 din 30 decembrie 2008, M. Of. nr. 899 din 31 decembrie 2008.

[21] M. Of. nr. 299 din 7 iunie 2001. Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imobilizărilor corporale, H.G. nr. 403 din 19 mai 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, M. Of. nr. 252 din 7 iunie 2000, abrogată de H.G. nr. 1553/2003).

[22] M. Of. nr. 390 din 17 iulie 2001.

[23] A se vedea, pe larg, S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România, Aspecte tehnice‑consecinţe juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 110 sqq.

[24] Ibidem.

[25] Internal Valuation Standards Committee, ed. a 4‑a, 2003, p. 95 sqq. V şi S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România, cit. supra, pp. 110 sqq.

[26] Prin H.G. nr. 1447 din 9 septembrie 2004, ANEVAR a fost recunoscută ca fiind de utilitate publică. Membrii ANEVAR sunt obligaţi prin Statutul ANEVAR să utilizeze numai tipurile de valoare conţinute în Standardele ANEVAR. Dacă prin contract li se solicită calcularea unui alt tip de valoare decât tipurile înscrise în standarde, evaluatorul trebuie să precizeze clar că a făcut o deviere de la standarde şi să explice influenţa acelei devieri asupra valorii estimate.

[27] H.G. nr. 746 din 24 octombrie 1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 şi art. 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, M. Of. nr. 143 din 25 iunie 1992.

[28] H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, modificată prin H.G. nr. 1541 din 23 septembrie 2004, M. Of. nr. 899 din 4 octombrie 2004 şi prin H.G. nr. 107 din 30 ianuarie 2008, M. Of. nr. 87 din 4 februarie 2008.

[29] Din concluziile depuse în instanţă de avocatul V. Spânu, formulate pentru inculpatul intimat B.V., pe luju.ro;
E. Dumitrache, G. Tarata, Exclusiv, 24 mai 2013, pe lumeajustitiei.ro. Hotărârea a fost M. Of. nr. 259 din
20 decembrie 1991, modificată prin Hotărârea nr. 107, M. Of. nr. 87 din 4 februarie 2008.

[30] V Curtea Constituţională, Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal, M. Of. nr. 497 din 12 iulie 2011. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 294 din 8 iulie 2003, M. Of. nr. 571 din 8 august 2003, Decizia nr. 299 din 29 martie 2007, M. Of. nr. 279 din 26 aprilie 2007, şi Decizia nr. 174 din 10 februarie 2009, M. Of. nr. 160 din 16 martie 2009, Decizia nr. 832 din 2 octombrie 2007, M. Of. nr. 730 din 29 octombrie 2007.

[31] În doctrină şi în jurisprudenţă a fost consacrată noţiunea de „gestionar de fapt”, considerându‑se că gestionarul de fapt poate fi subiect al infracţiunii de delapidare. V doctrina la O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996, pp. 292‑293. Jurisprudenţa se află în Colectiv, Practică judiciară penală, vol. III, p. 149, cu comentariul de V. Papadopol. Prin „gestionar” de fapt se înţelegea persoana care îndeplinea, în fapt, activităţile pe care le desfăşura, ca atribuţie principală de serviciu, un gestionar. Aceasta însemna o lărgire deosebită dată subiectului activ al infracţiunii de delapidare, sferă care se menţine în principiu şi astăzi, cu limitele pe care le observăm mai departe.

[32] Interesul public se analizează în raport cu:  conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei; modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urmărit; urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii; eforturile  organelor  de urmărire  penală necesare pentru desfășurarea  procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia; atitudinea procesuală a persoanei vătămate; existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii. Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii,  atitudinea  suspectului  sau  a  inculpatului  după  săvârșirea  infracțiunii  şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii (art. 318 C. pr. pen. modificat prin O. U. G. nr. 18/2016 )

[33] Modificată prin Legea nr. 165 din 16 mai 2013,  M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013, re temeiul art. VII din Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997,  M. Of. nr. 299 din 4 noiembrie 1997.

Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fost  M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991 şi a mai fost modificată prin Legea nr. 29 din 21 martie 1991,  M. Of. nr. 59 din 22 martie 1991, prin O.G. nr. 23 din 21 august 1992,  M. Of. nr. 213 din 28 august 1992 (aprobată prin Legea nr. 114 din 18 noiembrie 1992,  M. Of. nr. 311 din 30 noiembrie 1992, abrogată de art. 44 din O.U.G. nr. 85/1997), prin O.G. nr. 46 din 12 august 1994,  M. Of. nr. 241 din 29 august 1994 (aprobată prin Legea nr. 132 din 22 decembrie 1994,  M. Of. nr. 359 din 23 decembrie 1994), prin O.G. nr. 20 din 4 august 1995,  M. Of. nr. 184 din 15 august 1995 (aprobată prin Legea nr. 104 din 16 noiembrie 1995,  M. Of. nr. 270 din 21 noiembrie 1995), prin O.U.G. nr. 5 din 31 august 1996,  M. Of. nr. 207 din 2 septembrie 1996 (aprobată prin Legea nr. 47 din 4 aprilie 1997,  M. Of. nr. 58 din 8 aprilie 1997) şi prin O.G. nr. 57 din 28 august 1997,  M. Of. nr. 225 din 30 august 1997; republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.

[34] V Curtea Constituţională, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstitu­ţionalitate a dispoziţiilor art. 281, art. 29 şi art. 361 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală,  M. Of. nr. 1153 din 7 decembrie 2004. De asemenea, conform art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, când com­petenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când: a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; b) s‑a dat o hotărâre în primă instanţă. ICCJ, s. pen., dosar nr. 12190/2/2009, dec. nr. 1048 din 18 martie 2010 referitoare la rezoluţia prin care s‑a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva unor persoane care îndeplinesc funcţia de judecător la o curte de apel şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

[35] A se vedea: http://m.antena3.ro/romania/romania‑tara‑condamnarilor‑fara‑probe‑documente, A.A. Stancu, R. Savaliuc, Interviu – Av. Gh. Mateuţ: luju.ro, 21 mai 2013.

[36] A se vedea: http://m.antena3.ro/romania/romania‑tara‑condamnarilor‑fara‑probe‑documente, A.A. Stancu, R. Savaliuc, Interviu – Av. Gh. Mateuţ: „În ultimul timp, dosarele penale se bazează doar pe simple prezumţii sau suspiciuni, iar procurorii se folosesc excesiv de informaţii culese de servicii specializate, pe care le ridica la rangul de probe, ceea ce este inacceptabil!” – luju.ro, 21 mai 2013.

[37] G. Călinescu, Activitate apolitică, în “ Națiunea”, anul II, nr. 474, 23 octombrie 1947, citat de G. Neagoe, în Mizantropul optimist, G. Călinescu și (de)stalinizarea României, Ed. Cartea românească, 2015, p. 52, apud G. Călinescu, Opere. Publicistică, vol. VI (1946-1947), p. 810.

[38] ICCJ, s. pen., dosar nr. 371/64/2010, dec. nr. 3.691 din 20 octombrie 2010.

[39] ICCJ, s. pen., dosar nr. 5553/100/2007, dec. nr. 3061 din 8 septembrie 2010.

[40] I. C. C. J. , S. pen., dosar nr. 6088/2004, dec. nr. 656 din 27 ianuarie 2005.

[41] I. C. C. J. , S. pen., dosar nr. 6088/2004, dec. nr. 656 din 27 ianuarie 2005.

[42] http://www.dorin.ciuncan.com.

Lasă un răspuns