Un prag valoric al pagubei, o anumită intensitate a vătămării – abuzul în serviciu

Legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanța de contencios constituțional[1] să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu; Curtea a reținut că, în prezent, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale (§ 76 din decizia nr. 405).

Ca atare,  instanța de contencios constituțional obligă reconfigurarea gradul de intensitate al vătămării (urmării imediate).

S-a observat [2] că Decizia nr. 405/2016 impune stabilirea unui prag valoric pentru pagubele produse prin fapta abuzivă, precizarea unui anumit grad de intensitate a vătămării și, implicit, reevaluarea sancțiunilor penale aplicabile.

Noi credem că,  dacă se acceptă pragul valoric drept criteriu, de lege ferenda,  în paralel,  legiuitorul ar putea,  cel mai simplu,  eventual,  să opteze și pentru reglementarea unei contravenții echivalente.

Curtea Constituțională nu a declarat neconstituționale dispozițiile de incriminare ale abuzului în serviciu pentru[3] a interveni incidentă aplicarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) teza I din Constituție. Nici nu avea cum să facă  să înceteze efectele juridice ale codului,  respectiv ale art. 132 din Legea nr. 78/2000. Instanța nu a devenit un legiuitor pozitiv.  Nu își dorește acest lucru și nici nu avea cum!

În ziua de 6 iunie 2017, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[4].

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi:

1. A admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.248 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii“;

2. A respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.297 alin.(1) din Codul penal;

3. A respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În argumentarea soluției de admitere pronunțate în privința dispozițiilor art.248 din Codul penal din 1969, Curtea a aplicat, mutatis mutandis, considerentele ce au stat la baza pronunțării Deciziei nr.405 din 15 iunie 2016.

Prin urmare, Curtea a reținut că dispozițiile art.248 din Codul penal din 1969 încalcă prevederile art.1 alin.(5) din Constituție, deoarece sintagma „îndeplinește în mod defectuos”, din cuprinsul acestora, nu întrunește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nefiind enunțată cu suficientă precizie pentru a se înțelege la ce dispoziții legale se raportează încălcarea atribuțiilor de serviciu; astfel, Curtea a reținut că defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie stabilită numai prin raportare la legea în domeniu.

Referitor la criticile formulate cu privire la lipsa unui prag valoric sau a intensității vătămării rezultate din comiterea faptei, Curtea a reiterat considerentele Deciziei nr.405 / 2016, prin care a subliniat că revine legiuitorului sarcina de a reglementa valoarea pagubei și gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de ”abuz în serviciu”, cu aplicarea principiului ultima ratio, aceste circumstanțieri fiind necesare delimitării răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică.

Totodată, Curtea a reținut că, dată fiind natura omisiunii legislative relevate, instanța constituțională nu are competența de a complini “acest viciu normativ”[5], întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera de competență a legiuitorului primar sau delegat, aceasta fiind singura autoritate care are obligația de a reglementa pragul valoric sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de dispozițiile art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Curtea a reținut că aceasta constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. Prin urmare, incidența infracțiunii prevăzute de dispozițiile art.132 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispozițiile art.246 și art.248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal “astfel cum acestea au fost reconfigurate prin Decizia nr.405 din 15 iunie 2016 și prin prezenta decizie”[6].

Până aici nu se născuse ideea ieșirii din vigoare,   ca atare, a întregii incriminări prevăzute în art. 297 (1),  cu referire la mai vechiul art. 246,  respectiv 248,  anterioare.

Fostul președinte al Curții Constituționale, Augustin Zegrean, afirmă că decizia Curții Constituționale  nu obligă Parlamentul să stabilească un prag pentru abuzul în serviciu. În ciuda speculațiilor în acest sens, abuzul în serviciu nu va fi dezincriminat în intervalul scurs între publicarea deciziei în Monitorul Oficial și modificarea legii în Parlament în sensul introducerii unui prag minim al infracțiunii[7].

Este de nivelul evidenței că nici un parlament nu este niciodată obligat să facă altceva decât ceea ce consideră că este necesar!

“Față de cele statuate, conținutul infracțiunii de abuz în serviciu urmează a fi reconfigurat prin consacrarea unui prag valoric” ,  se arată,  laconic,   în Comunicatul de presă  al justiției,  privind Decizia Curții Constituționale  din data de 6 iunie 2017 referitoare la abuzul în serviciu[8].

În motivare,  Curtea a reținut că, „dată fiind natura omisiunii legislative relevate, instanța constituțională nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera de competență a legiuitorului primar sau delegat, aceasta fiind singura autoritate care are obligația de a reglementa pragul valoric sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu”.

Ministerul Public consideră că nu poate exista un caracter obligatoriu deoarece dispozitivul actului jurisdicțional în discuție nu se întemeiază, nu se sprijină pe considerente. În opinia parchetului, acestea pot fi considerate doar puncte de vedere de factură doctrinară[9].

Suntem în acord cu opinia dlor de Augustin Lazăr și Ovidiu Predescu. Mai adăugăm însă că toate considerentele  sunt componente definitorii,  întregind însă sensul dispozitivelor. Este evident că nu pot contrazice decizia,  schimbându-i sensul. Prin sintagma considerente pe care dispozitivul deciziei Curții se sprijină se înțelege ansamblul unitar de argumente, care, prezentate într-o succesiune logică realizează raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată de Curte.

Curtea Constituțională arată,  didactic,   că dispozitivul  deciziei se sprijină pe. . . ,  considerentele sprijină dispozitivul[10].

În cazul nostru,  Curtea nu a declarat textul incriminării ca fiind neconstituțional. Dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii”. Nici măcar sintagma în discuție nu se vrea a fi înlăturată,  ci explicată,  interpretată într-un anumit context.

În același sens,  se pronunță și profesorul Gheorghiță Mateuț[11].

Potrivit  art. 147 (1) din Constituție,  dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept; este lăsat la latitudinea legiuitorului ce variantă va alege – modificare expresă în text sau abrogare tacită .

În lucrare,   avem în vedere doar argumente de uz juridic,  fără a îndrăzni să imaginăm scopuri   politice,  malefice,  nici în sarcina parlamentului,  și nici ale Curții Constituționale . Ne-ar veni ușor să bănuim o dorință  ascunsă a unor persoane de a lipsi de efecte penale art.  248 din vechiul Cod penal,  ca mitior lex. Ne amintim,  ca lege mai favorabilă, de existența unui plafon valoric la incriminarea veche a abuzului în serviciu ,  dar numai sub forma abuzul în serviciu în formă calificată.  Art. 2481 ( Dacă faptele prevăzute în art. 246, 247 și 248 au avut consecințe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi) se  raporta la art. 146  – Consecințe deosebit de grave ( Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei[12] sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice).

Curtea Constituțională nu are competența de a obliga Parlamentul să adopte o anume soluție,  atât timp cât dispozițiile unui articol de incriminare nu au fost declarate neconstituționale ,  iar cu atât mai mult este excesivă afirmarea existenței unui viciu normativ”.

Îndrăznim să afirmăm că nu există cu necesitate,  obligația de a reglementa pragul valoric,  legiuitorul putând opta pentru prezentarea unei incriminări a intensității vătămării rezultate din comiterea faptei,  cuantumul pedepsei fiind lăsat ,  perfect legitim, la latitudinea judecătorului[13]. Oricum este excesiv a ne pronunța vis-à-vis de un “viciu normativ”, acolo unde poate fi vorba doar de o subînțeleasă voință parlamentară. În mod explicabil, înțelegem totuși asprimea curții, în fața insistențelor realității politice …

Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului (§ 60 al deciziei 405). Dacă se adoptă varianta unui prag valoric,  nu credem că legislația secundară ar putea atrage o incriminare în cadrul dispozițiilor art. 297 C. pen. ,  ca atare. Credem totuși că încălcarea secundară trebuie privită a infracțiune,  ca atare. Mai departe,  consecința ar fi a unei alt criteriu decât cel valoric.

De ce să nu lăsăm judecătorul să aplice o lege penală. La sancționarea drogurilor nu se simte nevoia unui prag valoric! La sancționarea delapidării nu avea prag; dar iată ca avem sancționarea mai severă pentru săvârșirea faptei cu consecințe grave sau foarte grave; fără prag valoric în mod direct! Oare problema pragului a apărut ca fiind stringent penală sau politică. . .?  Oare Curtea Constituțională nu a căzut într-o capcană de joc politic. . . ?  Să lăsăm judecătorul să aplice,  cum știe el legea,  fără presiunile aduse justiției din alte sfere. . .

Sintagma “pentru sine sau pentru altul” era limitată la sensul unei retribuiri ilegale, și nu al unui profit comercial pentru o anume (cealaltă)parte cocontractantă;  „îndeplinirea defectuoasă a unui act” viza întotdeauna o lege,   până la extinderea solicitată de D. N. A. – și iată cum apare o altă capcană din care trebuie să ne scoată Curtea Constituțională!.

S-a ajuns până acolo încât s-a putut afirma excesiv că “ABUZUL ÎN SERVICIU NU MAI EXISTĂ”:  Pentru a constitui infracțiune,   abuzul în serviciu presupune o vătămare minima, însă neștiind dimensiunea acestei vătămări minime… judecătorii să nu poată condamna ,  neexistând certitudinea că fapta concretă (aceasta incluzând deja prejudiciul) este sau nu incriminată penal… Decizia CCR și omisiunea de a aplica Decizia nr. 405/2016 vor permite ca în toate dosarele să se invoce, ca temei de achitare, neprevederea în legea penală. . . . . [14]

În continuare, în ceea ce privește celelalte critici de neconstituționalitate, Curtea a apreciat că acestea nu pot fi reținute (§ 81).

Paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât și în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social[15].

Curtea apreciază că “vătămare a drepturilor sau intereselor legitime” presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorința/preocuparea acesteia de a-și satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reținut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituție și de legile în vigoare, potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului. Așadar, gama intereselor (dorința de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obține un avantaj etc.) la care se face referire este foarte largă, ea incluzând toate posibilitățile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societății pe care legea i le recunoaște și garantează.

Este totuși necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracțiuni, fapta (poate) atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară.

După părerea noastră,   sintagma “îndeplinește în mod defectuos” nu putea și nu poate fi interpretată decât în sensul încălcării legii. Orice creație mai mult sau mai puțin singulară era excesivă. Tocmai acest lucru a impus, cu necesitate, intervenția binevenită a Curții Constituționale.

Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. în vechea reglementare era pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani, iar în cazul formei calificate prevăzute în art. 132 din Legea nr. 78/2000,   raportat la 2481 C. pen. anterior,   pedeapsa era de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi; în actuala reglementare infracțiunea își are corespondent în prevederile art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen., pedeapsa fiind de la 3 ani la 9 ani închisoare[16].

În drept, fapta inculpatului A. care, în calitatea sa de inspector principal de poliție, ofițer coordonator de tură în cadrul Inspectoratului Județean de Poliție, Sectorul Poliției de Frontieră Siret, prin încălcarea atribuțiunilor de serviciu, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, cu intenție, a permis inculpatelor G., H., I., B., C. și numiților D. și E. să introducă în România o cantitate de pachete de țigări, cu încălcarea dispozițiilor legale (peste plafonul vamal, fără plata accizelor și taxelor vamale), fără a dispune măsuri de confiscare a acestora, asigurându-le posibilitatea de comercializare a țigărilor și dobândirea unor foloase necuvenite, creând statului un prejudiciu constând în contravaloarea taxelor vamale neachitate, aferente acestei cantități de țigări și cauzând perturbarea deosebit de gravă a activității poliției de frontieră întrunește, atât sub aspectul laturii obiective,  cât și a celei subiective, conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice,  dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 2481 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

Încadrarea juridică a acestei fapte reținute în sarcina inculpatului, în dispozițiile art. 2481 C. pen. din 1969 care reglementează forma calificată a abuzului în serviciu, în vigoare la data săvârșirii faptei este dată de producerea unor consecințe deosebit de grave definite de art. 146 C. pen. din 1969, consecințe care constau în perturbarea deosebit de gravă a activității poliției de frontieră, prin încălcarea în mod repetat a atribuțiilor de serviciu, furnizarea unor date de serviciu menite să împiedice îndeplinirea unor activități de competența acestei instituții publice și care a dus implicit la încurajarea desfășurării unei activității ilegale de amploare vizând traficul cu țigări, a creat o percepție publică negativă asupra posibilității lucrătorilor din cadrul acestei instituții de a asigura respectarea legii. Tulburarea gravă a bunului mers al unității presupune întotdeauna luarea în considerare a specificului respectivei unități și nu presupune în mod obligatoriu producerea unei pagube patrimoniului acesteia, sau eventualitatea unei asemenea urmări. Urmările sunt prevăzute alternativ,   fiind suficient să se producă numai una dintre acestea.

Cu titlu general relativ la operațiunea de stabilire a legii penale mai favorabile, în cazul în care în favoarea unui inculpat au fost reținute circumstanțe atenuante în conformitate cu reglementarea penală anterioară, iar pedeapsa prevăzută de actualele dispoziții legale are un minim special mai mic decât în vechea reglementare, se va verifica dacă aceste circumstanțe au corespondent în textele actuale în materie. Ulterior, se va compara cuantumul pedepsei rezultat prin aplicarea regimului sancționator în acest din urmă caz cu cel rezultat prin aplicarea noilor dispoziții, considerându-se mai favorabilă reglementarea care în ansamblu conduce la o situație mai avantajoasă pentru inculpat și nu în mod necesar legea mai favorabilă prin prisma pedepsei din norma de incriminare. Aceasta întrucât nu este posibilă alegerea legii mai favorabile sub aspectul pedepsei stabilite prin norma de incriminare și aplicarea ulterioară la aceasta a efectului circumstanțelor atenuante prevăzute de cealaltă lege. În situația în care în favoarea inculpatului nu se rețin circumstanțe atenuante, se va analiza dacă aplicarea lor este justificată prin prisma vreuneia dintre actele normative succesive în materie.  Același raționament se va aplica și în cazul circumstanțelor agravante. Ulterior, sfera analizei va fi extinsă și la celelalte instituții de drept penal, inclusiv cele vizând forma continuată a infracțiunii, dar și modalitatea de executare a pedepsei, urmând ca, în mod unitar, să se aplice legea penală care, în ansamblu, este cea mai favorabilă inculpatului.

În subsidiar, apelanții-inculpați au solicitat reținerea în favoarea lor, ca circumstanțe atenuante, a unor împrejurări care nu se mai regăsesc în Codul penal actual, dar și aplicarea unor modalități neprivative de libertate pentru executarea a pedepselor. Conform încadrării faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, și condamnați în primă instanță, faptele au fost încadrate juridic în infracțiuni potrivit legii penale anterioare, respectiv, art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior, iar nu prin raportare la art. 246 C. pen. din 1969, astfel cum se menționează în decizia Curții Constituționale; de altfel, așa cum se arată în decizia Curții Constituționale când a analizat în ce măsură sintagma „îndeplinește în mod defectuos” respectă standardul de claritate și predictibilitate.  În final, Curtea Constituțională a statuat prin decizia invocată că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată prin raportare la atribuții de serviciu reglementate prin legislația primară (legi și ordonanțe ale Guvernului),  drept considerente care întregesc dispozitivul (); instanța adaugă -  chiar dacă se acceptă opinia potrivit căreia noua incriminare a faptelor de abuz în serviciu, indiferent de subiectul pasiv, este cea prevăzută de art. 297 C. pen. actual, text examinat de Curtea Constituțională în decizia nr. 406/2016, ceea ce include implicit, pentru identitate de rațiuni juridice, și referirea la art. 248 C. pen. anterior, în prezenta cauză aceasta nu este de natură să aibă ca efect soluția achitării pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. pentru următoarele argumente: prin decizia 405,  curtea a constatat că, în textul care incriminează infracțiunea de abuz în serviciu, termenul „defectuos” nu este definit de cod, ceea ce atrage imprevizibilitatea acestuia. În consecință, Curtea Constituțională a statuat că numai comportamentul care constă în „încălcarea legislației primare” – adică a legii emise de Parlament, dar și a O.G. și O.U.G. emise de Guvern – poate avea o consecință penală.

Curtea Constituțională a constatat că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art. 246 C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii”.

Din examinarea deciziei, în acord cu doctrina juridică, Înalta Curte reține că aceasta nu este una de constatare a neconstituționalității textului incriminator, ci una „interpretativă”.

De asemenea, această decizie nu este una de „dezincriminare” a faptelor de abuz în serviciu, deoarece principiul este că numai cel care „incriminează” (adică stabilește că o faptă este infracțiune) poate să „dezincrimineze” (să elimine fapta din categoria infracțiunilor).

În consecință, Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale a României nu este una de dezincriminare a faptei prevăzute în art. 297 C. pen., ci de interpretare pe viitor a textului incriminator pentru fapte de abuz în serviciu[17].

De asemenea, această decizie de interpretare nu poate fi considerată o lege penală mai favorabilă care să fie aplicată retroactiv.

Fiind o decizie interpretativă, textul incriminator al faptelor de abuz în serviciu este constituțional dacă sintagma contestată se interpretează în sensul menționat în decizia Curții Constituționale.

Or, în cauza dedusă judecății, faptele de abuz în serviciu pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, și condamnați de instanța de fond, se referă la încălcări ale „legislației primare” (adică legi, O.G. și O.U.G.), acestea fiind, cu precădere, menționate în rechizitoriu și în sentința atacată. Împrejurarea că atât în rechizitoriu, cât și în sentință se fac trimiteri și la „legislația secundară” nu este de natură a justifica concluzia incidenței deciziei invocate și, corespunzător, soluția achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege).

În „legislația primară” (legi, O.G., O.U.G.) sunt prevăzute obligații/îndatoriri fundamentale, de esență pentru unele domenii de activitate a autorităților și instituțiilor publice, care revin funcționarilor publici ce își desfășoară activitatea în cadrul acestora și, respectiv, pentru anumite categorii de funcționari publici. Ar fi imposibil ca prin „legislația primară” să se stabilească pentru fiecare funcționar, pentru fiecare funcție ori pentru fiecare angajat, obligațiile de serviciu (aceste funcții fiind de ordinul sutelor ori miilor, cu particularități multiple).

În consecință, arată instanța supremă,  este firesc ca detalierea/concretizarea obligațiilor de serviciu fundamentale prevăzute de „legislația primară” să se realizeze ulterior, în corelație și în conformitate cu legile, O.G. ori O.U.G. respective, prin „legislație secundară” (H.G., ordin al ministrului, norme de aplicare, etc.) sau chiar prin alte acte normative interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fișa postului  etc.).

De altfel, este frecvent utilizată în elaborarea legislației metoda prevederii în chiar legea, O.G. ori O.U.G. respectivă, a unui text care prevede expres obligația emiterii unui act normativ subsecvent (unei legislații secundare) prin care să se detalieze, printre altele, obligațiile /îndatoririle de serviciu ori profesionale.

Multitudinea și complexitatea deosebită a aspectelor juridice/legislative/normative impuse autorităților și instituțiilor publice de către autoritățile legiuitoare, printre altele, legate și de circulația persoanelor și mărfurilor, introducerea în țară a bunurilor aflate în bagajele personale ale călătorilor (mai ales a bunurilor/mărfurilor etc. scutite de taxe și accize), atât din perspectiva națională, cât și din perspectiva apartenenței României la Uniunea Europeană, inclusiv sub aspectul acceptării acquis-ul Schengen în perspectiva integrării României în Spațiul Schengen, fac imposibilă obiectiv integrarea acestora în „legislația primară”.

Tocmai din aceste motive, „legislația primară” conține, printre altele, și obligația/îndatorirea de serviciu pentru cele două categorii de funcționari publici (lucrători vamali și polițiști de frontieră) de a cunoaște și respecta obligațiile/îndatoririle de serviciu prevăzute de „legislația secundară” care, așa cum s-a precizat, detaliază/concretizează/explică obligațiile/sarcinile de serviciu și profesionale din „legislația primară”, mecanism legislativ care contribuie la asigurarea clarității și previzibilității normei din „legislația primară”.

În lipsa „legislației secundare”, doar prin examinarea normelor din „legislația primară”, niciun funcționar public nu ar fi în măsură să-și îndeplinească, în concret, atribuțiile-sarcinile-obligațiile-îndatoririle de serviciu specifice unei anumite funcții pe care o îndeplinește.

Or, în prezenta cauză, așa cum s-a menționat, inculpații – funcționari publici (polițiști de frontieră și lucrători vamali) – au încălcat obligații de serviciu sau obligații profesionale / îndatoriri de serviciu prevăzute de „legislația primară” (O.U.G. nr. 10 din 18 martie 2004 privind Statutul personalului vamal, respectiv, O.U.G. nr. 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României și O.U.G. nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, Legea nr. 86 din 10 aprilie 2006 privind C. vamal al României, iar prin H.G. nr. 707 din 7 iunie 2006 a fost aprobat Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, O.G. din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravențiilor).

De altfel, constată Înalta Curte, la data faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată,   respectivele O.U.G. fuseseră deja aprobate prin legi emise de Parlamentul României (O.U.G. nr. 105/2001 a fost aprobată prin Legea nr. 243/2002, iar prin H.G. nr. 445/2002 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României; O.U.G. nr. 10/2004 a fost aprobată prin Legea nr. 243/2004, iar O.U.G. nr. 104/2001 a fost aprobată prin Legea nr. 81/2002, O.G. nr. 2/2001 a fost aprobată prin Legea nr. 180/2002)[18].

Prin decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 nu s-a constatat neconstituționalitatea art. 297 C. pen., ci s-a definit sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din conținutul textului de lege, decizia menționată fiind una de interpretare a normei legale din perspectivă constituțională. Astfel, instanța constituțională poate stabili că o normă este constituțională doar într-o anumită interpretare, toate celelalte posibile interpretări fiind incompatibile cu Constituția, norma juridică fiind salvată fără intervenția legiuitorului.

Prin decizia nr. Decizia nr.392 din 6 iunie 2017[19],  Curtea Constituțională

1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Bombonica Prodan în Dosarul nr.2628/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală și constată că dispozițiile art.248 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii”.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.297 alin.(1) din Codul penal.

3. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și constată că dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege [înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art.73 alin.(1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului] neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut că, în sistemul continental, jurisprudența nu constituie izvor de drept,   așa încât înțelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (§ 61).

O primă remarcă se impune ! Ordonanța de urgență nr. 13 era deci absolut necesară și perfect corectă – ca să nu zicem legală ! Curtea Constituțională  vine din nou să subînțeleagă acest fapt prin clarificările pe care ni se pare că le aduce. De unde tragem consecința că manifestările de stradă încercau să impună o altă concluzie,  urmărindu-se  alte scopuri. Nefiind manifest revendicată de forțe politice,  lovind în gruparea politică majoritară,  ideile neorganizate vizau deci în mod direct programul social-politic ce se desfășura,  mai ales noile reglementări social-salariale de domeniu public,  ce putea reverbera și în privat.

O a doua remarcă. Jurisprudența nu constituie izvor de drept. Considerăm că această configurare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu nu poate decurge prin activitatea altor organe, fiind de nivelul legii. Așa cum incriminarea folosirii drogurilor nu necesită un prag valoric,  gradul de pericol social impunând întinderea pedepsei “penale”. O cantitate nesemnificativă de stupefiante nu atrage o răspundere administrativă. Izvorul de drept este întotdeauna legea (penală),  și nu jurisprudența.

Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, instanța putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale[20] .

Deocamdată acesta este stadiul evoluției legislative,  impunând astăzi aplicarea ca atare a  textelor Codului penal.

Infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat încă un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce a determinat instanța de contencios constituțional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, fapta poate fi calificată drept infracțiune.  Este obligația justiției de a face aplicarea textului de incriminare în limitele stabilite de principiile de drept penal.

Curtea a formulat rezerve cu privire la modalitatea de exprimare a voinței legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu,  iar Parlamentul este cel ce se va pronunța într-un fel sau altul.

Responsabilitatea de a reglementa și aplica prevederile privind “abuzul în serviciu”, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare (Ministerul Public și instanțele judecătorești) ( § 49 al deciziei).

Curtea a reținut, drept criteriu suplimentar, gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravități a vătămării a drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei (§ 53 al deciziei ),  dar nu a declarat neconstituționale dispozițiile art.248 din Codul penal din 1969, ale art.297 alin.(1) din Codul penal și ale art.132 din Legea nr.78/2000.

Dispozițiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg și în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări și aplicări[21] arbitrare/aleatorii.

Lipsa unor circumstanțieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă și, uneori[22], imposibilă, delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecința deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată și condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării (§ 55),  existând și varianta unor renunțări la o urmărire penală.

“Uneori”,  nu înseamnă pentru judecător,   „în toate cazurile”!

Curtea subliniază că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Obiecțiile Curtea Constituțională nasc obligații pentru legiuitor, dar nu fac imaplicabil textul penal[23],  cu limitările Curții.

Pe cale de consecință, ținând seama de dispozițiile constituționale ale art.142 alin.(1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, și de cele ale art.1 alin.(5), potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, Curtea subliniază că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii ( § 56).

Întrucât art.147 alin.(1) din  actul fundamental  vorbește de dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, și cum doar acestea își încetează efectele juridice,  pasivitatea este un act de voință manifest al legiuitorului.

În drept,  instanța[24] va reține – printre altele – că fapta inculpatului D.  A. N., care în calitate de primar al municipiului, nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu conferite de lege legate de autorizarea desfășurării activităților economice, permițând ca magazinul de comercializare a peștelui, proprietatea Episcopiei   U.    – C. O, să funcționeze fără autorizație eliberată de primărie, în perioada 2012 – 2014, inculpatul acceptând că prin omisiunea de a întreprinde, prin aparatul de specialitate, toate demersurile legale pentru a determina reprezentanții magazinului de comercializare a peștelui să obțină autorizația de funcționare și să achite taxa aferentă anilor 2012 și 2013, se creează o pagubă Primăriei municipale, constând în veniturile de care bugetul local a fost privat, în cauză în cuantum de 330 lei, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu și obținerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Curtea a expus că în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, răspunderea penală se analizează prin raportare la principiul  ultima ratio dezvoltat în considerentele deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, răspundere care trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale.

Analizând prin prisma acestui principiu fapta concretă săvârșită de inculpat, Curtea constată că acesta a exercitat într-un mod discreționar prerogativele aferente funcției, fără o minimă raportare la dispozițiile legale care reglementează autorizare funcționării agenților economici, folosindu-se de situația creată pentru satisfacerea unor interese personale, făcând referire în public la prerogativele aferente funcției și la caracterul discreționar al exercitării acestora pentru a determina reprezentanții episcopiei să dea curs propriilor pretenții, elemente care sunt de natură a aduce atingere gravă relațiilor sociale care reglementează buna funcționare și corecta exercitare a funcției publice și a atribuțiilor de serviciu ale funcționarilor publici.

Toate aceste elemente, conduc instanța la a concluziona că fapta inculpatului prezintă o suficientă gravitate pentru a intra în sfera ilicitului penal sub forma infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Criteriile avute în vedere de instanță pentru aplicarea principiului ultima ratio reprezintă și criterii de individualizare a pedepselor aplicate inculpatului D. A.  N., instanța urmând a avea în vedere totodată limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită (limite reduse la jumătate în cazul D. A. N., ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în raport de înscrisurile existente la dosar), perioada de timp în care s-a săvârșit fapta, (2012-2014), funcția deținută, urmarea produsă, respectiv prejudiciul (redus ca și cuantum) cauzat bugetului local (recuperat ca urmare a plății acestuia de partea responsabilă civilmente)[25].

Într-o altă cauză,  mai recent,  la data de 10 iulie 2017,   Curtea de Apel București[26] constată că legea penală mai favorabilă este Codul penal de la 1968. În temeiul art.396 alin.1 și 2 C. pr. pen. , art.132 din Legea nr.78/2000 rap. la art. 2481 C. pen.  cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen.  și art.5 C. pen. , condamnă pe inculpatul M.  R. Ș. la pedeapsa de 4 ani închisoare (punctele „A”, „D”, „E” din rechizitoriu). În baza art. 861 C.pen. dispune suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere și stabilește un termen de încercare de 2 ani, conform dispozițiilor art. 862 C. pen. 

Curtea de Apel București a reținut,  în principal,  în sarcina inculpatului doar infracțiunea prevăzută în art. 2481 din vechiul cod (introdus prin Legea nr. 278/2006). Textul corespunde art. 309 - Faptele care au produs consecințe deosebit de graveDacă faptele prevăzute în   art. 297 au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Redactarea vechiului art. 2481 poate fi privită ca o incriminare de sine stătătoare, față de care Curtea Constituțională nu se pronunțase.

Mai amintim că jurisprudența s-a pronunțat în sensul că existența unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei nu duce la o dezincriminare parțială (a formei agravate), prin modificarea cerințelor de tipicitate ca trăsătură esențială a infracțiunii,  ca atare modificarea noțiunii de “consecințe deosebit de grave” în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal și nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codului penal și nu conduce la dezincriminarea a  infracțiunii[27] de înșelăciune.

Într-o altă cauză,  prin decizia nr. 12/2015[28], Înalta Curte de Casație și Justiție  a stabilit că în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracțiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal.

Amintim că la modificarea, completarea și abrogarea dispoziției la care s-a făcut trimitere, în actul de modificare, completare sau abrogare trebuie avută în vedere situația juridică a normei de trimitere (cf art. 50,  alin. 4 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000[29]) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative).

Parlamentul nu s-a pronunțat încă în mod pozitiv,  printr-o modificare expresă,  nominală a incriminărilor art. 297,  respectiv art. 309 C. pen. , dar,  nefiind declarate neconstituționale per ansamblu,  nu au cum să “își încetează efectele juridice” la 45 de zile.


[1] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție,  M. Of. nr. 517 din data de 8 iulie 2016; Decizia nr.392 din 6 iunie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție ,  M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017

[2] https://juridice.ro,  (de exemplu, Dorin Ilie,   Propuneri de modificare a Codului penal, Codului de procedură penală și altor acte normative)

[3] Caracterul obligatoriu al soluției se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei (§ 52 al dec. nr. 392/2017). Un alt sens, opinia la dec.nr.392: “ motivarea soluției de inadmisibilitate trebuia să se limiteze strict la susținerea dispozitivului, având 30 în vedere regimul juridic al cauzelor de inadmisibilitate, precum și specificul efectelor juridice ale deciziilor Curții Constituționale”.Juridic, nu am înțelege de ce se continua!

[4] Decizia nr.392/2017

[5] Pare exprimat prea direct, cam prea dur, ni se pare!

[6] https://www.ccr.ro. Sublinierile aparțin comunicatului.

[7] stiripesurse.ro

[8] just. ro

[9] http://www.mediafax.ro/social/ministerul-public-reglementarea-pragului-valoric-la-abuzul-in-serviciu-nu-e-necesara-sau-oportuna

[10] CCR, dec. nr. 392 din 6 iunie 2017 § 52.

[11] https://www.clujust.ro/mateut-despre-mult-discutatul-prag-la-abuzul-serviciu-nu-trebuie-sa-existe-niciun-prag-e-inadmisibil/ Prejudiciul este rezultatul unui proces de deliberare asupra fondului cauzei, nu poate fi stabilit decât de o instanță, în urma unei judecăți definitive. Nuantăm însă, nu credem că instanța constituțională “și-ar fi depășit competența”. Curtea nu a vrut și nici nu putea să spună altceva propter legem.

[12] “Pagubă materială mai mare de 2. 000.000 lei”. Parcă ne amintim ceva dintr-o mult hulită OUG . Art.2481 din vechiul cod nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate. Noua reglementare are limite de pedeapsă de la 2 la 7 ani. Potrivit art. 309 - Faptele care au produs consecințe deosebit de grave – Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate. A se vedea,   de exemplu,  editorialul lui Liviu Avram,  în partea criticii legii mai favorabile (I-am prins : minciuni de la obraz în decizia Curții Constituționale,  “adevărul” ,  15 iunie 2017,  p. 10).

[13] În același sens, https://www.clujust.ro/mateut

[14] http://m.luju.ro/abuzul-in-serviciu-nu-mai-exista,22 iunie 2017

[15] Se vorbește de un „grad de pericol social”:,  referitor la art. 297,  și nu numai la art. 246 C. pen. ,   în §§ 84,  85 ale deciziei nr.  405. De asemenea,  la aprecierea îndeplinirii condițiilor,  de exemplu,   de luare a măsurii arestului la domiciliu (art. 218 C. pr. pen.)  se   ține seama de gradul de pericol al infracțiunii.

[16] ICCJ,  S.  Pen. ,  Dec.  nr. 4/A din 10 ianuarie 2017

[17] ICCJ,  S.  Pen. ,  Dec.  nr. 4/A din 10 ianuarie 2017

[18] ICCJ,  S.  Pen. ,  Dec.  nr. 4/A din 10 ianuarie 2017 .  Constatăm că decizia este ulterioară datei “de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale nr.405 din 15 iunie 2016”,  dar,  evident,   anterioară  deciziei nr.392  din 6 iunie 2017 (am citat § 53 al acestei ultime hotărâri),

[19] Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.248 din Codul penal din 1969, ale art.297 alin.(1) din Codul penal şi ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, M.Of.nr…… cu Opinie concurentă a dnei judecător dr.Livia Doina Stanciu

[20] A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, M. Of.  nr. 122 din 17 februarie 2016.

[21] Și nu neaplicări.

[22] Deci nu întotdeauna.

[23] Se afirmă că Abuzul în serviciu nu mai există – Avocatul Adrian Toni Neacsu: „Pentru a constitui infracțiune abuzul în serviciu presupune o vătămare minimă, însă nu știm dimensiunea acestei vătămări minime… Judecători nu pot condamna dacă nu au certitudinea ca fapta concretă (aceasta incluzând prejudiciul) este sau nu incriminată penal… Decizia CCR și omisiunea de a aplica Decizia 405/2016 vor permite ca în toate dosarele să se invoce, ca temei de achitare, neprevederea în legea penală”,    22.06.2017 ,   Luju.ro.

[24] Curtea de Apel Oradea, Secția penală şi pentru cauze cu minori,  sent.  pen.  nr.22/p.i. din 9 februarie 2017,  http://www.rolii.ro

[25] În baza art. 289 alin. 1 din Codul penal, cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, condamnă pe inculpatul D.  A.  N.  pentru săvârşirea infracțiunii luare de mită, la o pedeapsă de  3 ani închisoare.

[26] Sent.pen. nr.148/10 iulie 2017.Evident, această hotărâre nu este definitivă.

[27] De exemplu,  ICCJ, COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ,    dec.  nr. 30 din 19 noiembrie 2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept “dacă în situația unei infracțiuni de înșelăciune (dar şi a altor infracțiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conținutului noțiunii de «consecințe deosebit de grave» şi existența unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are loc o dezincriminare parțială (a formei agravate), prin modificarea cerințelor de tipicitate ca trăsătură esențială a infracțiunii,  M.Of.nr.14 din data de 8 ianuarie 2016,  Dosar nr. 3.515/1/2015

[28] Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ,  M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2015.

[29] M. Of. 260 din data de 21 aprilie 2010. Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 60/2010 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, M.Of.nr. 215 din 6 aprilie 2010.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost republicată în M. Of.  nr. 777 din 25 august 2004 şi ulterior a mai fost modificată şi completată prin: Legea nr. 49/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, M.Of.nr. 194 din 21 martie 2007;  Legea nr. 173/2007 pentru completarea art. 53 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, M.Of.nr. 406 din 18 iunie 2007;  Legea nr. 194/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, M.Of.nr. 453 din 4 iulie 2007;  Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, M.Of.nr. 390 din 9 iunie 2009.

Lasă un răspuns