A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

VIATA PRIVATĂ, MAGISTRAT,

VIATA PRIVATĂ,   MAGISTRAT,

Potrivit art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

” 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul garantat la art. 8, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte (§ 45) că “viaţa privată” este o noţiune largă care nu se cuprinde printr-o definiţie exhaustivă (Sidabras şi Džiautas vs Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, § 43, CEDO 2004-VIII). De fapt, art. 8 din Convenţie protejează dreptul la dezvoltare personală (K.A. şi A.D. vs Belgiei, nr. 42758/98 şi 45558/99, § 83, 17 februarie 2005) fie sub forma evoluţiei personale [Christine Goodwin § Regatului Unit (GC), nr. 28957/95, § 90, CEDO 2002-VI], fie sub forma autonomiei personale, care reflectă un principiu important în interpretarea garanţiilor art. 8 (Pretty vs Regatului Unit, nr. 2346/02, § 61, CEDO 2002-III). Curtea admite, pe de o parte, că fiecare are dreptul să trăiască în particular, departe de atenţia nedorită (Smirnova vs Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 95, CEDO 2003-IX extrase), dar consideră, pe de altă parte, că ar fi prea restrictiv să limiteze noţiunea de “viaţă privată” la “un cerc intim” în care fiecare individ poate să îşi organizeze viaţa personală după bunul său plac şi să îndepărteze întrutotul lumea exterioară din acest cerc (Niemietz vs Germaniei, 16 decembrie 1992, § 29, seria A nr 251-B). Articolul  8 garantează astfel “viaţa privată” în sensul larg al expresiei, prin care se înţelege dreptul de a avea o “viaţă socială privată”, adică posibilitatea individului de a-şi dezvolta identitatea socială (a se vedea, în acest sens, Campagnano vs Italiei, nr. 77955/01, § 53, CEDO 2006-V, şi Bigaeva vs Greciei, nr. 26713/05, § 22, 28 mai 2009).

53.  La Cour fait observer que la vie privée « englobe le droit pour l’individu de nouer et développer des relations avec ses semblables, y compris dans le domaine professionnel et commercial » (C. c. Belgique, 7 août 1996, § 25, Recueil 1996-III). Elle considère également que l’article 8 de la Convention « protège (…) le droit au développement personnel et le droit d’établir et entretenir des rapports avec d’autres êtres humains et le monde extérieur » (Pretty c. Royaume-Uni, no 2346/02, § 61, CEDH 2002-III) et que la notion de « vie privée » n’exclut pas en principe les activités de nature professionnelle ou commerciale. D’ailleurs, après tout, c’est dans leur travail que les gens nouent un grand nombre de relations avec le monde extérieur (Niemietz c. Allemagne, 16 décembre 1992, § 29, série A no 251-B). La Cour rappelle enfin avoir déclaré récemment qu’une interdiction générale d’occuper un emploi dans le secteur privé porte atteinte à la « vie privée » (Sidabras et Džiautas c. Lituanie, nos 55480/00 et 59330/00, § 47, CEDH 2004-VIII), compte tenu notamment de l’article 1 § 2 de la Charte sociale européenne, entrée en vigueur en Italie le 1er septembre 1999, aux termes duquel « En vue d’assurer l’exercice effectif du droit au travail, les Parties s’engagent (…) à protéger de façon efficace le droit pour le travailleur de gagner sa vie par un travail librement entrepris. »

54.  En l’espèce, la Cour relève que l’inscription du nom d’une personne dans le registre des faillis implique une série d’incapacités personnelles prévues par la loi, telles que l’impossibilité d’être nommé tuteur (article 350 du code civil), l’interdiction d’être nommé administrateur ou syndic d’une société commerciale ou coopérative (articles 2382, 2399, 2417 et 2516 du code civil), l’exclusion ex lege de l’associé d’une société (articles 2288, 2293 et 2318 du code civil), l’incapacité d’exercer la profession de syndic (article 393 du code civil), d’agent de change (article 57 de la loi no 272 de 1913), d’auditeur des comptes (article 5 du décret royal no 228 de 1937), d’arbitre (article 812 du code de procédure civile). D’autres incapacités découlent du fait que le failli, comme il ne jouit plus pleinement de ses droits civils, ne peut être inscrit au tableau de certains ordres professionnels (par exemple des avocats, des notaires ou des conseillers commerciaux). De l’avis de la Cour, pareilles incapacités, en influant sur la possibilité pour la requérante de développer des relations avec le monde extérieur, tiennent à n’en pas douter à la sphère de la vie privée de celle-ci (voir, mutatis mutandis, Sidabras et Džiautas, précité, § 48). L’article 8 de la Convention est donc applicable en l’espèce (Troisième Section, Affaire Campagnano c. Italie, [Requête no 77955/01], Arrêt, 23 mars 2006, Définitif, 03/07/2006).

Curtea reafirmă că nu există niciun motiv de principiu pentru a considera că “viaţa privată” exclude activităţile profesionale. Unele restricţii impuse în viaţa profesională pot intra în conflict cu art. 8, atunci când acestea se repercutează în modul în care individul îşi creează identitatea socială prin dezvoltarea relaţiilor cu semenii săi. Este necesar să se ia notă că, tocmai în cadrul activităţii profesionale pe care majoritatea oamenilor o desfăşoară, apar cel mai ades ocazii de a reînnoda legăturile cu lumea exterioară (Niemetz, § 29).

În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă faptul că reclamanta nu a fost revocată numai din motive profesionale: din ancheta disciplinară şi din decizia de revocare reiese că erau vizate atât acţiunile şi relaţiile sale din viaţa profesională, cât şi cele din viaţa privată. În plus, având în vedere reproşurile făcute reclamantei pe parcursul desfăşurării anchetei, aceasta era îndreptăţită să creadă că se punea la îndoială reputaţia sa. În această privinţă, este deja admis în jurisprudenţă că dreptul unei persoane de a-şi proteja reputaţie intră sub incidenţa art. 8  (a se vedea, mutatis mutandis, Haralambie vs României, nr. 21737/03, § 79, 27 octombrie 2009).

79.  Or, il est évident que, tant le fait de conserver, après les avoir recueillis, de tels renseignements dans un fichier tenu par des agents de l’État, que l’intérêt du requérant d’avoir accès au contenu de ce fichier relèvent de la « vie privée » au sens de l’article 8 § 1 de la Convention (voir Rotaru précité § 44 et Rad, précité, § 34). En l’occurrence, il s’agissait pour l’intéressé de se voir communiquer des informations le concernant et dont il ignorait de toute évidence la nature exacte aussi longtemps qu’il n’y avait pas accès. Dès lors, il convenait qu’il puisse prendre connaissance de ces données, le cas échéant de caractère personnel, voire intime, et dont le caractère éventuellement inexact pouvait risquer de porter atteinte à sa réputation (voir mutatis mutandis Gunes c. France, no 32157/06, § 26, 20 novembre 2008). Cela d’autant plus qu’il ressort du préambule de la loi no 187/1999 que le but de ces fichiers était de terroriser la population de sorte qu’il était légitime, dans ces conditions, que le requérant ait pensé que les informations collectées pouvaient toucher aux aspects les plus intimes de sa vie privée.

Dans ces conditions, la Cour estime que l’article 8 trouve à s’appliquer en l’espèce. (Troisième Section, Affaire Haralambie c. Roumanie, [Requête no 21737/03], ARRÊT, 27 octobre 2009, Définitif, 27/01/2010).

În hotărârea  Haralambie vs România, din 27 octombrie 2009 (  nr.   21737/03), Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a spus că există o violare a art.  8 din convenție,  estimând că statul român nu  și-a îndeplinit obligația de a oferi  o procedură efectivă și accesibilă pentru a permite reclamantului de a avea acces într-un termen rezonabil la fișierul său personal (a se vedea,  mutatis mutandis, Roche vs Royaume-Uni [GC], no 32555/96, § 157, CEDH 2005‑X §§ 166-167 ,   Kenedi vs Hongrie, no 31475/05, § 48, 26 mai 2009[1].

Curtea observă că plângerea reclamantului se referă la faptul că S.R.I,  deține date personale, pentru mai mulţi ani, fără să-și fi îndeplinit obligaţia de a transmite la arhivele CNSAS   tot dosarul său personal creat de Securitate.( § 71).  A rezultat că date privind pretinsului trecut de colaborator al reclamantului mai sunt încă păstrate în fişierele S.R.I.,fără a fi transmise CNSAS, respectiv persoanei .

Curtea reaminteşte că datele de natură publică pot revela  viaţa privată atunci când are loc o colectare sistematică şi stocare de date în fişiere deţinute de către autorităţi. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât aceste date se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane (Rotaru,  § 34 ,  Rad, § 34 şi, mutatis mutandis Sidabras şi Džiautas v. Lituania, 55480/00 si 59330/00, §§ 48-49, CEDO 2004 VIII).

În sfârşit, Curtea a subliniat corespondenţa între această interpretare extensivă şi aceea din Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal din 28 ianuarie 1981 în a asigura (…) oricărei persoane respectarea (…) (…) inclusiv dreptul la viaţă privată. ((Roche vs Regatul Unit [GC], nr 32555/96, § 157, CEDO 2005 X). Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative în temeiul articolului 8 nu se pretează la definiţie exactă, dar principiile sunt similare (Odièvre vs Franţa [GC], nr 42326/98, § 40 , CEDO 2003 III).)

Este evident că faptul de a menţine, după ce au fost colectate astfel de informaţii într-un fişier impune interesul reclamantului de a avea acces la conţinutul acestui dosar în termen de “viaţa privată” în conformitate cu articolul 8 § 1 al Convenţiei (a se vedea supra § 44 Rotaru şi Rad, § 34, a se vedea, mutatis mutandis, Gunes vs Franţei, nr 32157 / 06, § 26, noiembrie 20, 2008).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului  consideră că statul român nu și-a îndeplinit obligaţiile pozitive care îi revin de a pune la dispoziție proceduri eficiente şi accesibile pentru a permite accesul la un dosar personal (a se vedea mutatis mutandis, Roche, §§ 166-167 şi mutatis mutandis, Kenedi vs Ungaria, nr 31475/05, § 48, May 26, 2009).

În aceste condiţii, în cauza Özpinar vs Turciei,  Curtea arată că ancheta referitoare la viaţa profesională şi privată a reclamantei, condusă de inspector, în cursul căreia martorii au fost interogaţi cu privire la diverse aspecte ale vieţii reclamantei, precum şi revocarea administrativă care a rezultat din această anchetă, motivată în principal de concluzii trase din acţiunile acesteia, pot fi considerate ingerinţe în dreptul său la respectarea vieţii private (a se vedea, mutatis mutandis hotărârile, Vogt, § 44, şi Smith şi Grady vs Regatului Unit, nr. 33985/96 şi 33986/96, § 71, CEDO 1999-VI).)

71.  The Court notes that the Government have not claimed that the applicants waived their rights under Article 8 of the Convention when they initially joined the armed forces. It also notes that the applicants were not dismissed for failure to disclose their homosexuality on recruitment. Further, it finds from the evidence that Ms Smith only came to realise that she was homosexual after recruitment.

In these circumstances, the Court is of the view that the investigations by the military police into the applicants’ homosexuality, which included detailed interviews with each of them and with third parties on matters relating to their sexual orientation and practices, together with the preparation of a final report for the armed forces’ authorities on the investigations, constituted a direct interference with the applicants’ right to respect for their private lives. Their consequent administrative discharge on the sole ground of their sexual orientation also constituted an interference with that right (see the Dudgeon v. the United Kingdom judgment of 22 October 1981, Series A no. 45, pp. 18-19, § 41, and, mutatis mutandis, the Vogt v. Germany judgment of 26 September 1995, Series A no. 323, p. 23, § 44). (Third Section, Case of Smith and Grady vs The United Kingdom, [Applications nos. 33985/96 and 33986/96], Judgment, 27 September 1999, Final, 27/12/1999).

Curtea subliniază legătura între noţiunea de “necesitate” şi aceea de “societate democratică”, caracterizată prin pluralism, toleranţă şi spirit deschis (a se vedea, mutatis mutandis, Smith şi Grady vs Regatului Unit, § 87).

87.  An interference will be considered “necessary in a democratic society” for a legitimate aim if it answers a pressing social need and, in particular, is proportionate to the legitimate aim pursued (see the Norris judgment cited above, p. 18, § 41).

Given the matters at issue in the present case, the Court would underline the link between the notion of “necessity” and that of a “democratic society”, the hallmarks of the latter including pluralism, tolerance and broadmindedness (see the Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs and Gubi judgment, p. 17, § 36, and the Dudgeon judgment, p. 21, § 53).( Smith and Grady vs The United Kingdom).

Statele contractante păstrează o marjă de apreciere în cadrul acestei evaluări, care depinde de natura activităţilor implicate şi de scopul restricţiilor (Dudgeon vs Regatului Unit, 22 octombrie 1981, § 52 şi 59, seria A nr. 45).

52. In the second place, it is for the national authorities to make the initial assessment of the pressing social need in each case; accordingly, a margin of appreciation is left to them (ibid). However, their decision remains subject to review by the Court (ibid., p. 23, par. 49).

As was illustrated by the Sunday Times judgment, the scope of the margin of appreciation is not identical in respect of each of the aims justifying restrictions on a right (p. 36, par. 59). The Government inferred from the Handyside judgment that the margin of appreciation will be more extensive where the protection of morals is in issue. It is an indisputable fact, as the Court stated in the Handyside judgment, that “the view taken … of the requirements of morals varies from time to time and from place to place, especially in our era,” and that “by reason of their direct and continuous contact with the vital forces of their countries, State authorities are in principle in a better position than the international judge to give an opinion on the exact content of those requirements” (p. 22, par. 48).

However, not only the nature of the aim of the restriction but also the nature of the activities involved will affect the scope of the margin of appreciation. The present case concerns a most intimate aspect of private life. Accordingly, there must exist particularly serious reasons before interferences on the part of the public authorities can be legitimate for the purposes of paragraph 2 of Article 8 (art. 8-2).

59. Without any doubt, faced with these various considerations, the United Kingdom Government acted carefully and in good faith; what is more, they made every effort to arrive at a balanced judgment between the differing viewpoints before reaching the conclusion that such a substantial body of opinion in Northern Ireland was opposed to a change in the law that no further action should be taken (see, for example, paragraphs 24 and 26 above). Nevertheless, this cannot of itself be decisive as to the necessity for the interference with the applicant’s private life resulting from the measures being challenged (see the above-mentioned Sunday Times judgment, p. 36, par. 59). Notwithstanding the margin of appreciation left to the national authorities, it is for the Court to make the final evaluation as to whether the reasons it has found to be relevant were sufficient in the circumstances, in particular whether the interference complained of was proportionate to the social need claimed for it (see paragraph 53 above). (Court [Plenary], Case of Dudgeon vs The United Kingdom, [Application no. 7525/76], Judgment, 22 October 1981).

În cauză, nu se contestă că faptele cauzei intră sub incidenţa art. 8 (  §  72).     Îi revine Curţii să cerceteze, ţinând cont de circumstanţele fiecărei cauze, dacă a fost respectat un echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieţii private şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 8 § 2 [a se vedea, mutatis mutandis, Rekvényi vs Ungariei (GC), nr. 25390/94, § 43, CEDO 1999-III].

43.  Dans le même arrêt, la Cour déclare que « ces principes s’appliquent également aux membres de la fonction publique : s’il apparaît légitime pour l’Etat de soumettre ces derniers, en raison de leur statut, à une obligation de réserve, il s’agit néanmoins d’individus qui, à ce titre, bénéficient de la protection de l’article 10 de la Convention. Il revient donc à la Cour, en tenant compte des circonstances de chaque affaire, de rechercher si un juste équilibre a été respecté entre le droit fondamental de l’individu à la liberté d’expression et l’intérêt légitime d’un Etat démocratique à veiller à ce que sa fonction publique œuvre aux fins énoncées à l’article 10 § 2. En exerçant ce contrôle, la Cour doit tenir compte du fait que, quand la liberté d’expression des fonctionnaires se trouve en jeu, les « devoirs et responsabilités » visés à l’article 10 § 2 revêtent une importance particulière qui justifie de laisser aux autorités nationales une certaine marge d’appréciation pour juger si l’ingérence dénoncée est proportionnée » à l’objectif légitime en question (p. 26, § 53). Ces considérations s’appliquent également aux militaires (arrêt Engel et autres précité, pp. 23 et 41-42, §§ 54 et 100) et aux policiers   ( Affaire Rekvényi vs Hongrie, [Requête n° 25390/94], Arrêt, 20 mai 1999).

Curtea poate înţelege că adoptarea de către magistrat, în viaţa profesională sau în cea privată, a unei conduite care nu îl face demn de încrederea şi respectul cuvenit, poate avea un anumit efect asupra reputaţiei puterii judiciare. Totuşi, în chestiunile legate de viaţa privată a unui funcţionar, acesta trebuie să fie capabil să prevadă, într-o anumită măsură, consecinţele acţiunilor sale din particular şi, după caz, să beneficieze de garanţii adecvate. Asemenea garanţii sunt cu atât mai necesare când viaţa profesională câştigă teren adesea în viaţa privată, în aşa fel încât devine din ce în ce mai greu să se facă distincţie în ce calitate acţionează individul la un anumit moment (a se vedea Bigaeva,   § 23). Curtea consideră că, în asemenea situaţii, în legislaţia internă ar trebui prevăzute măsuri adecvate pentru a proteja viaţa privată a unui magistrat (  §  76).    

23.  Au vu de ce qui précède, la Cour réaffirme qu’il n’y a aucune raison de principe de considérer que la « vie privée » exclut les activités professionnelles. Des restrictions apportées à la vie professionnelle peuvent tomber sous le coup de l’article 8, lorsqu’elles se répercutent dans la façon dont l’individu forge son identité sociale par le développement des relations avec ses semblables. Il convient sur ce point de noter que c’est dans le cadre de leur travail que la majorité des gens ont beaucoup, voire le maximum d’occasions de resserrer leurs liens avec le monde extérieur (Niemietz c. Allemagne, précité, § 29). En outre, la vie professionnelle chevauche très souvent la vie privée au sens strict du terme, de telle sorte qu’il n’est pas toujours aisé de distinguer en quelle qualité l’individu agit à un moment donné. Bref, la vie professionnelle fait partie de cette zone d’interaction entre l’individu et autrui qui, même dans un contexte public, peut relever de la « vie privée » (voir Mółka c. Pologne (déc.), no 56550/00, CEDH 2006-IV) ( Première Section, Affaire Bigaeva vs Grèce, [Requête no 26713/05], ARRÊT, 28 mai 2009, Définitif, 28/08/2009).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că orice magistrat care face obiectul unei măsuri de revocare din funcţie întemeiate pe motive legate de acţiunile lor din viaţa privată şi de familie nu trebuie să fie privat de garanţii împotriva caracterului arbitrar. Acesta trebuie în special să aibă posibilitatea de a cere controlul măsurii în litigiu de către un organ independent şi imparţial, competent să analizeze toate problemele pertinente de fapt şi de drept, pentru a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii şi să sancţioneze un eventual abuz al autorităţilor (a se vedea, mutatis mutandis, şi Lupsa vs României, nr. 10337/04, § 38, CEDO 2006-VII).

Nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe aceste motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită de garanţii împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent şi imparţial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a respinge argumentele autorităţilor (Cauza Al-Nashif vs Bulgariei, nr. 50963/99, 20 iunie 2002,  §§ 123 şi 124) (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 8 iunie 2006 în Cauza Lupşa vs României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  30 din 17 ianuarie 2007, [Cererea nr. 10.337/04], 08/09/2006,  § 38).

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului concluzionează că atingerea adusă vieţii private a reclamantei nu a fost direct proporţională cu scopul legitim urmărit. Mai exact, reclamanta nu a beneficiat de gradul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar, impus la art. 8 din Convenţie (CEDO, Secţia a doua, Hotărârea din 19 octombrie 2010 în cauza Özpinar vs Turciei, § 79, pe site-ul C.S. M.1909).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea   din 29 martie 2000, pronunţată în cauza Rotaru împotriva României ( publicată în  Monitorul Oficial  nr. 19 din 11 ianuarie 2001)  a decis, cu 16 voturi contra 1, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie.

Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională.

Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.

Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.

Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute.

Curtea observă, de asemenea, că, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.

Curtea  , de asemenea,  a verificat dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei  , alin. 49 – 50).

Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puţin şi în ultimă instanţă – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei   alin. 55).

În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.

Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.

Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri “prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau “necesare într-o societate democratică”.

În consecinţă, Curtea constată că a existat o încălcare a art. 8.


[1] În același sens, R.  Chiriță, România în fața CEDO, în ”Curierul judiciar”nr.  11/2009, pp.  613 sqq.

Leave a Reply