A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

VIORICA COSTINIU . INCOMPATIBILITATI

VIORICA COSTINIU . INCOMPATIBILITATI

Direcţia Naţionala Anticorupţie a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii sa ia masuri corespunzătoare pentru a înlătura suspiciunea cu privire la “aparenta de afectare a imparțialității soluţionării dosarelor DNA de către judecătoarea Viorica Costiniu, de la Curtea de Apel Bucureşti ca urmare “a resentimentelor” acesteia, după arestarea si trimiterea in judecata a şotului magistratei, Florin Costiniu – fost preşedinte al Secţiei civile de la instanţa suprema -, implicat in fapte de corupţie, alături de senatorul Catalin Voicu si de doi oameni de afaceri (Mediafax).

DNA arata ca suspiciunea existentei unui conflict intre interesele de familie ale lui Costiniu si interesul public de înfăptuire a justiţiei trebuie eliminata prin masuri administrative prevăzute de lege.

Viorica Costiniu este judecător la Secţia penala a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa ce are competenta de a soluţiona dosare din competența DNA.

Inspecţia judiciara a CSM a considerat ca niciunul dintre cazuri prevăzute de procedura penala nu are aplicabilitate in situaţia Vioricai Costiniu. Inspecţia judiciara recomanda, totuși, să se aprecieze cu privire la oportunitatea reglementarii unui nou caz de incompatibilitate (   Ziare.com. 13 Septembrie 2011)

Articolele  46 sqq din Codul de procedură penală    tratează  incompatibilitatea pe motiv de rudenie între judecători[1] . Cei care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al patrulea inclusiv,   nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.

Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.

De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

Alte cauze de incompatibilitate[2]: Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă:

a) a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale;

b) a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi;

c) a fost expert sau martor;

d) există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată;

e) soţul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale;

f) este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia;

g) există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv;

h) este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

i) a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul acesteia.

Judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda ori afinul său până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi cauze.

Magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia.

Potrivit Legii 303/2004, judecătorii sunt obligaţi sa se abţină de la orice activitate legata de actul de justiţie in cazuri care presupun existenta unui conflict intre interesele lor si interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare generale ale societarii.
La știința noastră nu există masuri administrative prevăzute de lege pentru o asemenea situație. Si nici ca un  parchet să facă un proces de intenție unei instanțe, exterior unei cauze aflate pe rolul acelei instanțe anume.

Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

Poziția judecătorului Costiniu față de condițiile arestării preventive este una cunoscută, anterioară problemelor soțului.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., pericolul concret pentru ordinea publică este înţeles ca o „reacţie colectivă faţă de infracţiunea săvârşită”, care, prin rezonanţa ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare. Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că, o dată cu trecerea timpului, autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă să indice în concret elemente care să legitimeze starea de arest, respectiv în fiecare caz a interesului public.

Instanţa naţională  are obligaţia să verifice dacă nu este posibil să se recurgă la alte măsuri prin care să se asigure buna desfăşurare a procesului (V. contra Serbia, K. contra Polonia,- se arată în Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1345 din 8 aprilie 2010).

Lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică care ar înregistra negativ sentimentul de nesiguranţă socială, de neîncredere în organele judiciare care nu asigură protecţia comunităţii împotriva persoanelor trimise în judecată pentru infracţiuni de violenţă extremă ( Înalta Curte de Casație și Justiție ,  Decizia nr. 1329 din 7 aprilie 2010).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune:

  • PERICOLUL CA ACUZATUL SĂ FUGĂ (Stogmuller vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15);
  • riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, SĂ ÎMPIEDICE ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI (Wemhoff vs Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14),
  • SĂ COMITĂ NOI INFRACŢIUNI (Matzenetter vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau
  • SĂ TULBURE ORDINEA PUBLICĂ [Letellier vs Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks vs Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007 Calmanovici § 93 ].

Curtea reaminteşte că termenii “regulamentar” şi “conform căilor legale” fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur vs Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 50; Scott vs Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56, Assenov, § 139). Deşi incumbă în primul rând autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45).

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30).

O hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părţii interesate să facă apel şi îi dă instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei (Suominen vs Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” ( Smirnova vs Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX ).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că noţiunea de “împiedicare a bunei desfăşurări a urmăririi penale” este diferită de cea de “ pericol pentru ordinea publică”, deoarece ea este enunţată la art. 148 lit. d) C. pr. pen. român  , şi nu la art. 148 lit. h), care a constituit temeiul legal al menţinerii părţii interesate în arest preventiv.

Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie (CEDH,   Hotărârea din 1 iulie 2008  în Cauza Calmanovici vs României , Cererea nr. 42.250/02).

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotărârea Assenov şi alţii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146).

Poziția unui întreg parchet excede înțelegerii noastre. Oare cum s-ar putea justifica oportunitatea reglementarii unui nou caz de incompatibilitate?


[1]Articolul 46 a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.

[2] Art. 48 lit. a) a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.

– Litera a) a articolului 48 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 109 din 24 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003

– La articolul 48, litera a) a fost modificată prin Legea nr. 356/2006.

– La articolul 48, literele e) – i) au fost introduse prin Legea nr. 356/2006.

– Alineatul 2 a fost introdus prin Legea nr. 356/2006.

Leave a Reply