A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

DACĂ PREVEDERILE ART. 223 DIN CODUL PENAL AU FOST SAU NU IMPLICIT ABROGATE POTRIVIT ART. 150 ALIN. (1) DIN CONSTITUŢIE

Conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacă între acestea există ori nu concordanta şi, deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală sau parţială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc.

În lumina art. 145 din Codul penal care se referă la “organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii”, termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica juridică anterioară extensiv, incluzând proprietatea de stat, cooperatistă şi a altor organizaţii obşteşti, care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparaţie cu proprietatea care constituia avutul personal.

Art. 135 alin. (1) din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art. 41 alin. (1) din Constituţie garantează dreptul de proprietate privată.

Proprietatea este publica sau privată, prevede art. 135 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă ca altfel de forme de proprietate, care sa nu se încadreze într-una dintre acestea, nu pot exista.

Potrivit art. 135 alin (3) din Constituţie, proprietatea publica aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.

Pe cale de consecinţa, dat fiind ca nu se defineşte proprietatea privată, rezultă ca proprietatea care nu este publica este privată.

Este de reţinut, de asemenea, ca bunurile care sunt proprietate publica nu au toate acelaşi regim juridic. Într-adevăr, unele bunuri sunt exclusiv obiect al proprietăţii publice, după cum prevede art. 135 alin. (4) din Constituţie. Acest text determină bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice după două procedee, şi anume: enumeră asemenea bunuri sau prevede ca alte bunuri, obiect exclusiv al proprietăţii publice, sunt “stabilite de lege”.

Din prima categorie fac parte următoarele bunuri: bogăţiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental.

Din cea de-a doua categorie fac parte bunurile stabilite de alte legi decât Constituţia.

Asemenea legi au apărut atât înainte de Constituţie, cât şi după aceasta, cum sunt Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.

Este însă de observat ca aceste alte legi folosesc şi ele două metode de a determina bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice.

În primul rând, aceste alte legi enumeră bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice, cum face art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum şi art. 4 lit. a) alin. (2) din Legea nr. 56/1992, care se referă la fâșia de protecţie a frontierei de stat, şi art. 74 privind imobilele în care funcţionează punctele pentru trecerea frontierei rutiere.

În al doilea rând, aceste alte legi precizează criteriul cu ajutorul căruia se poate determina dacă bunul este obiect exclusiv al proprietăţii publice. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referă la terenurile “care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”, iar art. 4 ultimul alineat din aceeaşi lege se referă la terenurile “afectate unei utilităţi publice”.

Prin urmare, natura bunurilor ori destinarea lor unei utilităţi publice constituie criterii pentru determinarea bunurilor obiect exclusiv al proprietăţii publice.

În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori de a restrânge sfera bunurilor care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinaţiei lor “unei utilităţi publice”.

De asemenea, organul de stat competent sa stabilească destinaţia corecta a unor bunuri, deci un alt organ decât cel legislativ, are posibilitatea, în acest fel, sa determine cuprinderea bunurilor respective în categoria celor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Bunurile care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice fac parte din domeniul public, după cum prevede, de exemplu, art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/ 1991 ori art. 4 lit. a) alin. (2) şi art. 74 din Legea nr. 56/1992.

Dat fiind ca unele bunuri sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, rezultă ca ele sunt inalienabile şi imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv, după cum prevede, de altfel, şi art. 1844 din Codul civil. În acest sens, art. 135 alin. (5) din Constituţie dispune ca bunurile proprietate publica sunt inalienabile şi ca ele, în condiţiile legii, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevăzute de art. 135 alin. (4), pot fi sau obiect al proprietăţii publice, sau al proprietăţii private.

Bunurile care nu sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice sunt alienabile şi prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societăţilor comerciale cu capital de stat, în măsura în care nu se încadrează în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietăţii private.

De altfel, potrivit art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul lor, afara dacă – după cum s-a arătat – au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.

În cadrul societăţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale acţiunile sau părţile sociale, dar bunurile acestor societăţi constituie proprietatea lor, după cum prevede Legea nr. 15/1990.

În aceste condiţii, bunurile proprietatea regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice.

Tot astfel, bunurile ce aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor organizaţii obşteşti sunt proprietate privată.

Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.

Acest text trebuie interpretat în sensul ca se referă la ocrotirea în mod egal a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor ce formează obiectul proprietăţii private a statului.

Rezultă ca statul sau unităţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cât priveşte bunurile ce nu formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, de o apărare juridică diferită de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.

Fata de cele ce preced, se constată ca termenul de avut obştesc, care el însuşi a devenit necorespunzător, nu mai poate cuprinde decât bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Pe cale de consecinţa, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, rămânând a fi aplicate numai bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezultă din art. 150 alin. (1).

În speţa, cele arătate trebuie aplicate şi în cazul art. 223 din Codul penal.

Revine astfel instanţelor ordinare sa facă o corectă aplicare a legii, încadrând faptele fie potrivit textelor care se referă la infracţiunile contra bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fie potrivit celor care se referă la bunurile ce fac obiectul proprietăţii private.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ , DECIZIA nr. 32 din 26 mai 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  126 din 23 mai 1994

Leave a Reply