A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

DACĂ PREVEDERILE DIN CODUL PENAL REFERITOARE LA CONCEPTUL DE AVUT OBŞTESC AU FOST SAU NU IMPLICIT ABROGATE POTRIVIT ART. 150 ALIN. (1) DIN CONSTITUŢIE

Conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacă între acestea există ori nu concordanţă şi dacă, deci, poate fi vorba de abrogarea totală sau parţială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc.

În lumina art. 145 din Codul penal care se referă la “organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii”, termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica judiciară anterioară extensiv, incluzând proprietatea de stat, cooperatistă şi a altor organizaţii obşteşti, care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparaţie cu proprietatea care constituia avutul personal.

Art. 135 alin. (1) din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art. 41 alin. (1) din Constituţie garantează dreptul de proprietate privată.

Proprietatea este publică şi privată, prevede art. 135 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă că altfel de forme de proprietate, care să nu se încadreze într-unul dintre acestea, nu pot exista.

Potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.

Pe cale de consecinţă, dat fiind că nu se defineşte proprietatea privată, rezultă că proprietatea care nu este publică este privată.

Este, de asemenea, de reţinut că bunurile care sunt proprietate publică nu au toate acelaşi regim juridic. Într-adevăr, unele bunuri sunt exclusiv obiect al proprietăţii publice, după cum prevede art. 135 alin. (4) din Constituţie. Acest text determină bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice după două procedee, şi anume: enumeră asemenea bunuri sau prevede că alte bunuri, obiect exclusiv al proprietăţii publice, sunt “stabilite de lege”.

Din prima categorie fac parte următoarele bunuri: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental.

Din cea de-a doua categorie fac parte bunurile stabilite de alte legi decât Constituţia.

Asemenea legi au apărut atât înainte de Constituţie, cât şi după aceasta. Astfel sunt Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.

Este însă de observat că aceste alte legi folosesc şi ele două metode de a determina bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice.

În primul rând, aceste alte legi enumeră bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice, cum face art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum şi art. 4 lit. a) alin. 2 din Legea nr. 56/1992, care se referă la fâşia de protecţie a frontierei şi art. 74 din aceeaşi lege, cu privire la imobilele în care funcţionează punctul pentru trecerea frontierei rutiere şi terenurile aferente acestora.

În al doilea rând, aceste alte legi precizează criteriul cu ajutorul căruia se poate determina dacă bunul este obiect exclusiv al proprietăţii publice. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referă la terenurile “care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”, iar art. 4 ultimul alineat din aceeaşi lege se referă la terenurile “afectate unei utilităţi publice”.

În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori restrânge sfera bunurilor care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinaţiei lor, unei utilităţi publice.

De asemenea, autoritatea publică competentă să stabilească destinaţia concretă a unor bunuri, deci alta decât cea legislativă, are posibilitatea, în acest fel, să determine cuprinderea bunurilor respective în categoria celor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Bunurile care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice fac parte din domeniul public, după cum prevede, de exemplu, art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 ori art. 4 lit. a) alin. 2 şi art. 74 din Legea nr. 56/1992.

Dat fiind că unele bunuri sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, rezultă că ele sunt inalienabile şi imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv, după cum prevede de altfel şi art. 1844 din Codul civil. În acest sens, art. 135 alin. (5) din Constituţie dispune că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi că ele, în condiţiile legii, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate.

Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevăzute de art. 135 alin. (4), pot fi obiect al proprietăţii publice sau al proprietăţii private.

Bunurile care nu sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice sunt alienabile şi prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societăţilor comerciale cu capital de stat, în măsura în care nu se încadrează în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietăţii private.

De altfel, potrivit art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra bunurilor care fac parte din patrimoniul lor, afară dacă – după cum s-a arătat – au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.

În cazul societăţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale acţiunile sau părţile sociale, dar bunurile acestor societăţi constituie proprietatea lor după cum prevede Legea nr. 15/1990.

În aceste condiţii, bunurile proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de stat nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice.

Tot astfel, bunurile care aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor organizaţii obşteşti sunt proprietate privată.

Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privată este ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular.

Acest text trebuie interpretat în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor care formează obiectul proprietăţii private a statului.

Rezultă că statul sau unităţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cât priveşte bunurile care nu formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, de o apărare juridică diferită de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.

Faţă de cele arătate, rezultă că termenul de avut obştesc, care el însuşi a devenit necorespunzător, nu mai poate cuprinde decât bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Pe cale de consecinţă, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, rămânând a fi aplicate numai bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezultă din art. 150 alin. (1).

În speţă, cele arătate trebuie aplicate în cazul tuturor infracţiunilor contra avutului obştesc, astfel cum este cazul în speţă.

Revine astfel instanţelor ordinare să facă o corectă aplicare a legii, încadrând faptele fie potrivit textelor care se referă la infracţiunile contra bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fie la cele corespunzătoare împotriva bunurilor care fac obiect al proprietăţii private.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ , DECIZIA nr. 31 din 26 mai 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 19 ianuarie 1994

Art. 225 alin. 2 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acesta urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, el neputându-se aplica în cazul proprietăţii cooperatiste.

DACĂ PREVEDERILE DIN CODUL PENAL REFERITOARE LA CONCEPTUL DE AVUT OBŞTESC AU FOST SAU NU IMPLICIT ABROGATE POTRIVIT ART. 150 ALIN. (1) DIN CONSTITUŢIE

Conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacă între acestea există ori nu concordanţă şi dacă, deci, poate fi vorba de abrogarea totală sau parţială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc.

În lumina art. 145 din Codul penal care se referă la “organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii”, termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica judiciară anterioară extensiv, incluzând proprietatea de stat, cooperatistă şi a altor organizaţii obşteşti, care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparaţie cu proprietatea care constituia avutul personal.

Art. 135 alin. (1) din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art. 41 alin. (1) din Constituţie garantează dreptul de proprietate privată.

Proprietatea este publică şi privată, prevede art. 135 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă că altfel de forme de proprietate, care să nu se încadreze într-unul dintre acestea, nu pot exista.

Potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.

Pe cale de consecinţă, dat fiind că nu se defineşte proprietatea privată, rezultă că proprietatea care nu este publică este privată.

Este, de asemenea, de reţinut că bunurile care sunt proprietate publică nu au toate acelaşi regim juridic. Într-adevăr, unele bunuri sunt exclusiv obiect al proprietăţii publice, după cum prevede art. 135 alin. (4) din Constituţie. Acest text determină bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice după două procedee, şi anume: enumeră asemenea bunuri sau prevede că alte bunuri, obiect exclusiv al proprietăţii publice, sunt “stabilite de lege”.

Din prima categorie fac parte următoarele bunuri: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental.

Din cea de-a doua categorie fac parte bunurile stabilite de alte legi decât Constituţia.

Asemenea legi au apărut atât înainte de Constituţie, cât şi după aceasta. Astfel sunt Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.

Este însă de observat că aceste alte legi folosesc şi ele două metode de a determina bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice.

În primul rând, aceste alte legi enumeră bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice, cum face art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum şi art. 4 lit. a) alin. 2 din Legea nr. 56/1992, care se referă la fâşia de protecţie a frontierei şi art. 74 din aceeaşi lege, cu privire la imobilele în care funcţionează punctul pentru trecerea frontierei rutiere şi terenurile aferente acestora.

În al doilea rând, aceste alte legi precizează criteriul cu ajutorul căruia se poate determina dacă bunul este obiect exclusiv al proprietăţii publice. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referă la terenurile “care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”, iar art. 4 ultimul alineat din aceeaşi lege se referă la terenurile “afectate unei utilităţi publice”.

În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori restrânge sfera bunurilor care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinaţiei lor, unei utilităţi publice.

De asemenea, autoritatea publică competentă să stabilească destinaţia concretă a unor bunuri, deci alta decât cea legislativă, are posibilitatea, în acest fel, să determine cuprinderea bunurilor respective în categoria celor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Bunurile care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice fac parte din domeniul public, după cum prevede, de exemplu, art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 ori art. 4 lit. a) alin. 2 şi art. 74 din Legea nr. 56/1992.

Dat fiind că unele bunuri sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, rezultă că ele sunt inalienabile şi imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv, după cum prevede de altfel şi art. 1844 din Codul civil. În acest sens, art. 135 alin. (5) din Constituţie dispune că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi că ele, în condiţiile legii, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate.

Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevăzute de art. 135 alin. (4), pot fi obiect al proprietăţii publice sau al proprietăţii private.

Bunurile care nu sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice sunt alienabile şi prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societăţilor comerciale cu capital de stat, în măsura în care nu se încadrează în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietăţii private.

De altfel, potrivit art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra bunurilor care fac parte din patrimoniul lor, afară dacă – după cum s-a arătat – au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.

În cazul societăţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale acţiunile sau părţile sociale, dar bunurile acestor societăţi constituie proprietatea lor după cum prevede Legea nr. 15/1990.

În aceste condiţii, bunurile proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de stat nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice.

Tot astfel, bunurile care aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor organizaţii obşteşti sunt proprietate privată.

Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privată este ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular.

Acest text trebuie interpretat în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor care formează obiectul proprietăţii private a statului.

Rezultă că statul sau unităţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cât priveşte bunurile care nu formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, de o apărare juridică diferită de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.

Faţă de cele arătate, rezultă că termenul de avut obştesc, care el însuşi a devenit necorespunzător, nu mai poate cuprinde decât bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Pe cale de consecinţă, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, rămânând a fi aplicate numai bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezultă din art. 150 alin. (1).

În speţă, cele arătate trebuie aplicate în cazul tuturor infracţiunilor contra avutului obştesc, astfel cum este cazul în speţă.

Revine astfel instanţelor ordinare să facă o corectă aplicare a legii, încadrând faptele fie potrivit textelor care se referă la infracţiunile contra bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fie la cele corespunzătoare împotriva bunurilor care fac obiect al proprietăţii private.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ , DECIZIA nr. 31 din 26 mai 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 19 ianuarie 1994

Leave a Reply