1. În soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal, completele de judecată ale Curţii Constituţionale au dat şi doresc să dea interpretări juridice diferite în situaţii juridice identice.
2. Pronunţarea unor decizii contradictorii ar fi contrară ideii de justiţie constituţională, iar instanţele judecătoreşti ar fi în imposibilitate de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor Codului penal privind infracţiunile contra proprietăţii.
3. Art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale obligă judecătorii Curţii să se supună interpretării date de plenul acesteia cu votul majorităţii judecătorilor.
4. Plenul Curţii este chemat a decide:
a) dacă prevederile din Codul penal privitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt constituţionale;
b) dacă decizia Curţii Constituţionale rămasă definitivă, est obligatorie şi executorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României sau Curtea poate stabili un alt termen, în viitor, de la care să-şi producă efectele şi eventual sub condiţie.
În legătură cu prima problema a), Plenul Curţii Constituţionale consideră că noţiunea de avut obştesc nu se confundă cu noţiunea de proprietate, şi că, deşi nu mai este nominalizată prin Constituţie, ea nu apare ca neconstituţională, atât timp cât desemnează un interes general al societăţii, cât ţine de binele comun şi vizează proprietatea publică. Şi în trecut avutul public a fost apărat prin Legea pentru apărarea patrimoniului public, publicată în Monitorul Oficial nr. 75/31.03.1937, mai eficient decât avutul privat al particularilor, în sensul că se aplica procedura de urgenţă a flagrantelor delicte şi se extindea răspunderea persoanelor care nu au luat măsuri de prevenire a dăunării avutului public. De menţionat că la acea dată nu exista un text constituţional asemănător art. 41 alin. (2) din actuala Constituţie.
Apare, deci, firesc ca infracţiunile împotriva proprietăţii publice să fie sancţionate ca infracţiuni împotriva avutului obştesc. Nu categoria avut obştesc ridică probleme în ce priveşte tratamentul penal, ci sfera acestuia şi deci dimensiunile şi limitele răspunderii penale.
Curtea reţine că proprietatea privată este egal ocrotită de lege, indiferent de titular (art. 41 alin. (2) din Constituţie) şi că orice extindere a categoriei avut obştesc la proprietatea privată, dacă este de natură să contravină acestei dispoziţii, este neconstituţională.
Protecţia specială acordată intereselor generale nu este numai o problemă de politică penală, ci şi de constituţionalitate, dacă această extindere ar crea un regim juridic ce contravine dispoziţiilor art. 41 din Constituţie.
În ce priveşte proprietatea, este în afara oricărei alte interpretări că dispoziţiile constituţionale actuale consacră două forme de proprietate, şi anume: proprietatea publică şi proprietatea privată. Proprietate publică, potrivit art. 135 alin. (3), aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
În alin. (4) din acest articol sunt nominalizate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, cu precizarea că şi alte bunuri stabilite de lege pot intra în această categorie.
Ca atare, cu excepţia bunurilor de la art. 135 alin. (4) şi a celor din legile care le declară proprietate publică, celelalte constituie proprietate privată.
Proprietate privată au atât statul, cât şi cetăţenii, precum şi persoanele juridice, ca de pildă societăţile comerciale.
Caracteristic proprietăţii publice este faptul că este inalienabilă, iar în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome, instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Potrivit art. 41 alin. (2), proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, adică fără deosebire de faptul dacă proprietarul este statul, societatea comercială sau cetăţeanul.
Trebuie subliniat şi faptul că bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deţine la societăţile comerciale majoritatea capitalului social.
Art. 5 din Legea nr. 15/1990 prevede textual că “Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu…”
Art. 20 alin. 2 din această lege prevede, de asemenea, că “Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia…”
Art. 35 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale arată că “bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia”.
Faţă de cele arătate, este clar că bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale sunt proprietate privată şi nu proprietate publică.
Când este vorba de proprietate privată, ea este ocrotită egal, indiferent de titular (stat, persoană juridică ori persoană fizică), conform art. 41 alin. (2) din Constituţie.
Ca atare, sustragerile din proprietatea privată – chiar dacă aceasta ar aparţine statului – nu mai pot fi calificate furt din “avutul obştesc”, aceste noţiuni urmând să se aplice doar proprietăţii publice, definită de art. 135 alin. (4) din Constituţie.
Procuratura Generală, în recursul său, susţine că trebuie aplicate în continuare prevederile art. 145 din Codul penal, care definesc avutul obştesc altfel: “Prin termenul obştesc se înţelege tot ce interesează organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii”.
Este de observat că noţiunea de avut obştesc, în sensul în care a fost delimitată în practica judiciară anterioară, cuprinde nu numai bunurile organizaţiilor de stat, ci chiar ale celor care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social. Au fost incluse aici până şi bunurile asociaţiilor de locatari şi societăţilor comerciale, cu motivarea că desfăşoară o activitate utilă pe plan social.
Faţă de prevederile art. 41 şi ale art. 135 din Constituţie, termenul de avut obştesc nu mai poate fi înţeles ca atare, trebuind raportat doar la bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Eliminarea completă a protecţiei penale speciale mai riguroase a bunurilor ce formează obiectul proprietăţii publice încalcă prevederile constituţionale, deoarece aceste bunuri sunt inalienabile. Lipsa unor măsuri de protecţie sporită a proprietăţii publice în actualul stadiu al economiei noastre de tranziţie poate avea efecte profund păgubitoare.
De aceea, prevederile referitoare la ocrotirea preferenţială a avutului obştesc trebuie înţelese, în lumina Constituţiei, ca aplicându-se bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Cât priveşte cea de a doua problemă b) – legată de stabilirea termenului de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificării dispoziţiilor din Codul penal care contravine art. 41 alin. (2) din Constituţie, cu menţiunea că dacă până la termenul stabilit nu se produc modificările menţionate, începând cu 1 decembrie 1993 urmează să-şi producă efectele abrogarea acestora, iar până la adoptarea modificărilor de către Parlament, dar nu după data de 1 decembrie 1993, dispoziţiile în cauză urmează să se aplice – Plenul Curţii Constituţionale consideră că o asemenea soluţie pune în discuţie fundamentarea sa constituţională.
Se reţine că această soluţie este contradictorie. Din moment ce dispoziţiile din Codul penal privind răspunderea penală în cauzele ce privesc avutul obştesc sunt declarate neconforme cu Constituţia, aplicarea acestora, încă o perioadă de timp, este, evident, în contradicţie cu abrogarea lor.
În primul rând, trebuie subliniat că nici un text de lege nu dă Curţii Constituţionale dreptul să dea dispoziţii Parlamentului să modifice anumite texte de lege, pentru că aceasta ar contrazice principiul separaţiei puterilor.
În al doilea rând, este cel puţin de neînţeles ca, pe de o parte, să se constate că anumite texte de lege sunt abrogate, încă de la data intrării în vigoare a Constituţiei – 8 decembrie 1991 -, şi, pe de altă parte, să se declare aplicabilitatea acestora până la 30 noiembrie 1993. Din momentul în care un text de lege a fost abrogat, nici o autoritate judecătorească nu poate prelungi existenţa lui.
Soluţia propusă nu se sprijină, aşadar, pe Constituţia în vigoare. Atunci când Constituţia, prin art. 123 alin. (1), stabileşte că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este şi rămâne în vigoare prin voinţa legiuitorului. Justiţia nu se poate înfăptui pe baza unei legi a cărei abrogare expresă s-a realizat printr-un text constituţional şi care a fost constatată oficial de către Curtea Constituţională. În speţă, rolul constituţional al Curţii este de a constata dacă dispoziţiile din Codul penal au fost sau nu abrogate şi deci să dispună aplicabilitatea sau inaplicabilitatea lor. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fără îndoială că autorităţile publice care au funcţii în legiferare trebuie să se implice, dar această implicare este o problemă în care numai ele decid, în condiţiile prevăzute de Constituţie. Implicarea Curţii Constituţionale în domeniul legiferării (în afara situaţiilor prevăzute de art. 144 lit. a), b) şi h) din Constituţie) şi al politicii penale excede competenţei sale, fiind o imixtiune în competenţa altor autorităţi statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept în sensul căruia în materie de competenţă legile sunt de strictă interpretare. Curtea Constituţională şi-ar aroga abuziv atribuţia de a prelungi în timp efectele unor dispoziţii legale abrogate, încălcând regulile de competenţă şi echilibrul puterilor ce rezultă foarte clar din dispoziţiile constituţionale.
Din moment ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 58 din Constituţie), Curtea Constituţională nu-l poate obliga la o anumită activitate, oricât de importantă ar fi problema cuprinsă într-o decizie.
În speţă, fiind vorba de dispoziţii penale ce privesc pedepse privative de libertate, efectele unei asemenea soluţii sunt imprevizibile, putându-se crea situaţii ireparabile juridic şi moral prin aplicarea unei legislaţii penale abrogate.
Atunci când Constituţia a vrut să permită autorităţilor să stabilească chiar ele intrarea în vigoare a unei legi după un anumit termen, ea a făcut-o explicit. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2), legea produce efecte numai pentru viitor, iar potrivit art. 78, legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei.
Faţă de cele reţinute mai sus, Plenul Curţii Constituţionale,
DECIDE:
1. Dispoziţiile din Codul penal referitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acestea urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
2. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate devin executorii din momentul în care sunt definitive, cu respectarea regulilor constituţionale şi legale privind publicarea şi comunicarea lor, neputându-se stabili un termen ulterior de la care să se aplice.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ , DECIZIA nr. 1 din 7 septembrie 1993 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993v
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.