EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 63 ALIN. (2) TEZA A DOUA, ALE ART. 65 ALIN. (1) ŞI ALE ART. 38514 ALIN. (1) DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Stabilirea de către legiuitor în sarcina procurorului a administrării şi aprecierii probelor în cursul urmăririi penale reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie, republicată. Potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice. În calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe. Aceasta implică administrarea şi aprecierea tuturor probelor care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei.

Aşa fiind şi câtă vreme instanţa de judecată, iar nu procurorul, este cea care urmează să pronunţe o hotărâre în cauza dedusă judecăţii, atât cu prilejul soluţionării fondului litigiului, cât şi în cadrul recursului, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia prin textele de lege criticate se aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat.

Este neîntemeiată şi critica potrivit căreia dispoziţiile art. 63 alin. (2) teza a doua, ale art. 65 alin. (1) şi ale art. 38514 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin dreptului constituţional la un proces echitabil. În acest sens Curtea reţine că dreptul învinuitului sau inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii, când poate să ceară respingerea probelor cerute de procuror şi de părţi, ca o consecinţă a dreptului său de a-şi susţine nevinovăţia. Mai mult, în faza de judecată, probele sunt cunoscute nemijlocit cu participarea activă a părţilor şi a procurorului, sunt completate şi discutate în contradictoriu. Cu ocazia deliberării, instanţa judecătorească este cea care face aprecierea definitivă a probelor care, în conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală, nu au valoare dinainte stabilită. De asemenea, verificarea de către instanţa de recurs a hotărârii atacate se realizează nu doar pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei (în care sunt incluse „lucrările şi materialul” care, în opinia autorului excepţiei, sunt „realizate de procuror acţionând în mod neconstituţional ca organ de instrumentare”), ci şi pe baza oricăror înscrisuri noi prezentate.

De altfel, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38514alin. 1 din Codul de procedură penală, în raport de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, respectiv de cele ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 135 din 23 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 20 aprilie 2004. Cu acel prilej, statuând asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 38514 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că acestea nu interzic în vreun fel părţii să-şi susţină cauza în condiţii care să nu o dezavantajeze în raport cu părţile adverse ori să beneficieze de toate garanţiile procesuale pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, în concordanţă cu prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil. Considerentele acestei decizii sunt valabile şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

În sfârşit, Curtea mai reţine că procedura de judecată, care cuprinde şi sistemul probator, respectiv obiectul judecăţii în recurs, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, textele de lege criticate fiind aşadar o aplicare a prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată.

Curtea Constituțională , Decizia nr. 344 din 21 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  975 din 22 octombrie 2004

Lasă un răspuns