NOŢIUNEA DE FUNCŢIONAR

Prin art. 258 alin. (1) din Codul penal, dispoziţiile referitoare la noţiunea de funcţionar au fost extinse şi la alţi salariaţi din cadrul organizaţiilor prevăzute la art. 145 din Codul penal, inclusiv al regiilor autonome şi al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la administratorii şi cenzorii acestora. De asemenea, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 din Codul penal au fost extinse şi la salariaţii societăţilor comerciale cu capital privat, la administratorii şi la cenzorii acestora.

Autorul excepţiei susţine că textul art. 258 din Codul penal contravine dispoziţiilor art. 134 alin. (1) din Constituţie, care prevede că economia României este economie de piaţă. De asemenea, invocă, în sprijinul excepţiei decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, prin care s-a statuat că dispoziţiile din Codul penal privitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt abrogate parţial şi urmează să fie aplicate numai cu privire la acele bunuri care, potrivit art. 135 alin. (4) din Constituţie, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Apreciază că nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de mită decât funcţionarul public care exercită permanent sau temporar o însărcinare în serviciul unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei întreprinderi sau organizaţii de stat, nu şi salariaţii societăţilor comerciale cu capital privat, cum este cazul Băncii „Credit Bank”. În ceea ce priveşte prevederea din art. 258 alin. (2) din Codul penal, potrivit căreia dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 referitoare la funcţionari se aplică şi salariaţilor din cadrul societăţilor comerciale cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora, susţine că aceasta contravine Constituţiei, deoarece nu este în concordanţă cu conceptele de public şi salariat. Solicită soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 258 din Codul penal în raport cu dispoziţiile art. 254 din Codul penal, cu conceptele de avut obştesc, public şi funcţionar public.

În legătură cu noţiunile de funcţionar şi alţi salariaţi, folosite în conţinutul unor dispoziţii ale legii penale, este de menţionat că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar Curtea a statuat în mod constant că reglementările referitoare la aceste noţiuni sunt de nivelul legii şi nu de nivel constituţional.

Astfel, în decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 27 aprilie 1994, rămasă definitivă prin decizia nr. 108 din 9 noiembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 7 decembrie 1994, s-a reţinut că: „În ce priveşte noţiunea de funcţionar, se constată că, potrivit art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică. Rezultă că, potrivit Constituţiei, reglementarea acestui statut este rezervată nivelului legii. Cu atât mai mult deci conceptul general de funcţionar nu este de nivel constituţional.

În consecinţă, reglementările referitoare la noţiunea de funcţionar, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de funcţionari, sunt de nivelul legii. De aceea, susţinerile privind neconstituţionalitatea noţiunii de funcţionar sunt neîntemeiate, întrucât aceasta nu încalcă o prevedere expresă a Constituţiei.”

În acelaşi sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi prin decizia nr. 38 din 27 aprilie 1994, rămasă definitivă prin decizia nr. 11 din 25 ianuarie 1995, cu privire la noţiunea de funcţionar, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 17 februarie 1995.

De asemenea, prin decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 2 august 1995, Curtea Constituţională subliniază din nou că reglementările legale referitoare la noţiunea de funcţionar sunt de nivelul legii, precizându-se că această soluţie se impune, cu atât mai mult, în ceea ce priveşte noţiunea de alţi salariaţi. Respingând recursul declarat împotriva ei, prin decizia nr. 28 din 21 martie 1995, publicată în acelaşi Monitor Oficial al României, Curtea Constituţională a reţinut că „Motivele pentru care în decizia Curţii Constituţionale s-a constatat că noţiunea de funcţionar nu este de nivel constituţional se aplică pentru identitate de raţiune şi pentru noţiunea de alţi salariaţi, deoarece de principiu este că, dacă o noţiune este de nivelul legii, noţiunea cu care este asimilată nu poate fi decât tot de nivelul legii.

În consecinţă, critica formulată prin recurs nu poate fi reţinută; de asemenea, nu poate fi reţinută nici cerinţa constatării neconstituţionalităţii încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul care a invocat excepţia, deoarece interpretarea dispoziţiilor legale pentru aplicarea lor este de competenţa instanţei de judecată.”

În fine, prin decizia nr. 138 din 7 decembrie 1994, definitivă prin nerecurare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 14 aprilie 1995, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 254 şi 256 din Codul penal, invocată de inculpatul care, în calitatea sa de pădurar, a pretins şi a primit de la diverşi cetăţeni foloase în vederea facilitării prelucrării de material lemnos din pădurile de pe raza cantonului unde lucra, aparţinând Societăţii Comerciale „S.” Tulcea.

Curtea a reţinut că problema dedusă jurisdicţiei constituţionale se rezuma la a stabili dacă făptuitorul putea sau nu putea fi subiect activ al infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 254 şi 256 din Codul penal, având deci calitatea de funcţionar. Autorul excepţiei nu a avut în vedere o anume dispoziţie a legii fundamentale pe care art. 254 şi 256 din Codul penal o încalcă, ci s-a referit exclusiv la aprecierea calităţii de funcţionar a acestuia în raport cu textele menţionate, al căror conţinut nu a fost considerat neconstituţional. Curtea a conchis că excepţia invocată nu ridică o problemă de ordin constituţional, ci o chestiune de interpretare juridică, de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, căreia îi revine obligaţia de a stabili, pe baza probelor de la dosar, dacă faptele săvârşite de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite şi dacă funcţia de pădurar a inculpatului poate fi asimilată cu calitatea de funcţionar (art. 147 din Codul penal) sau cu cea de alt salariat (art. 148 din Codul penal).

Din examinarea practicii jurisdicţionale a Curţii Constituţionale sus-menţionate cu privire la noţiunile de funcţionar şi alţi salariaţi, inclusiv în raport cu infracţiunea de luare de mită, ca în speţă, rezultă că soluţiile pronunţate subzistă şi în cauza de faţă, neexistând nici un element nou care să le infirme şi să facă necesară reconsiderarea lor.

Extinderea răspunderii penale pentru faptele de corupţie şi la alţi salariaţi din cadrul societăţilor comerciale, prin Legea nr. 65/1992, nu poate fi considerată neconstituţională atâta vreme cât reglementările privitoare la noţiunile de funcţionar şi alţi salariaţi, inclusiv la incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ nemijlocit, sunt caracterizate prin Constituţie ca ţinând de domeniul legii. În realizarea atribuţiilor ce-i revin potrivit Constituţiei, Parlamentul a înţeles să adopte Legea nr. 65/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal privind unele fapte de corupţie. În vederea combaterii corupţiei, oriunde s-ar manifesta aceasta, legea a extins răspunderea penală şi la salariaţii din cadrul societăţilor comerciale cu capital privat, la administratorii şi la cenzorii acestora, cum este cazul inculpaţilor din speţă. Legea nr. 65/1992 a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, astfel încât obiecţiile formulate împotriva ei apar ca vădit nefondate.

Curtea Constituţională, decizia nr. 81 din 15 iulie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 236 din 10 septembrie 1997

Lasă un răspuns