A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

REDUCEREA LIMITELOR DE PEDEAPSĂ, CIRCUMSTANŢE ATENUANTE, DISPOZIŢIILE ART. 741 DIN CODUL PENAL

REDUCEREA LA JUMĂTATE A LIMITELOR DE PEDEAPSĂ, CIRCUMSTANŢE ATENUANTE, DISPOZIŢIILE ART. 741 DIN CODUL PENAL

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 741 din Codul penal, introdus prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conţinut:

– Art. 741 din Codul penal: “În cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Dispoziţiile prevăzute la alin. 1 şi 2 nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin dispoziţiile legale criticate, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h), legiuitorul a urmărit instituirea unor noi circumstanţe atenuante care să ducă la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, ajungând până la posibilitatea aplicării unei pedepse cu amendă penală ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ. De principiu, o astfel de măsură de clemenţă nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, întrucât procesul penal nu vizează numai constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi pedepsirea celor vinovaţi, ci contribuie şi la apărarea ordinii de drept şi a drepturilor persoanelor. Un astfel de drept proteguit îl constituie şi recuperarea prejudiciului cauzat, prejudiciu suferit de către persoanele vătămate care se constituie părţi civile în procesul penal.

Totuşi, din reglementarea dedusă controlului Curţii Constituţionale se desprind vicii de neconstituţionalitate, sens în care Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate formulată este întemeiată pentru următoarele considerente:

1. Prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, este afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii – art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, este incontestabil că acest principiu presupune eo ipso că la aceleaşi situaţii juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic (a se vedea, spre exemplu Decizia nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).

Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 423/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007).

În cauza de faţă, tratamentul juridic de clemenţă opozabil învinuiţilor sau inculpaţilor care solicită reducerea pedepsei la jumătate, aplicarea unei pedepse cu amenda ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ, nu este justificată de situaţia diferită în care s-ar afla făptuitorii, ci de celeritatea soluţionării cauzei. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, la situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie sau nu soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu cereri diverse sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti.

În ceea ce priveşte modul de acordare a beneficiului reglementat de art. 741 alin. 1 şi 2 din Codul penal, se observă existenţa unui tratament distinct aplicat învinuiţilor sau inculpaţilor cercetaţi pentru aceleaşi infracţiuni, care se încadrează în ipoteza normei şi care pot fi chiar coautori, în funcţie de pronunţarea sau nu de către instanţa de judecată pe fondul cauzei. Instituirea acestui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza în primă instanţă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Tratamentul juridic diferenţiat în funcţie de acest moment procesual afectează drepturile învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de care s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească pe fond, fiind discriminaţi în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală ori în faza de judecată în primă instanţă, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică fiind cercetaţi pentru infracţiuni de prejudiciu identice, comise în aceeaşi perioadă.

De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în acest sens cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002, prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, statuând că aceste prevederi sunt neconstituţionale, întrucât limitează aplicarea legii la pedepse, măsuri şi sancţiuni aplicate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive până la data intrării în vigoare a legii, excluzând pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate ulterior pentru fapte săvârşite până la această dată. Totodată, a arătat că, “sub aspectul incidenţei actului de clemenţă colectivă, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, data condamnării lor definitive neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi să beneficieze astfel de graţiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemenţă, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic”.

Pe cale de consecinţă, legiuitorul, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 4 aprilie 2003 ,  a pus de acord dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 543/2002 cu decizia mai sus menţionată, sens în care a instituit un criteriu unitar cu privire la aplicabilitatea beneficiului graţierii, ţinând seama nu de un anumit moment procesual, ci de data comiterii infracţiunii.

Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă privind aplicarea art. 14, cât şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă” (a se vedea, în special, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 11 iunie 2002, pronunţată în Cauza Willis împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Hotărârea din 22 februarie 2011, pronunţată în Cauza Soare împotriva României). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, şi nu unul restrictiv (a se vedea Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei şi Hotărârea din 10 martie 2011, pronunţată în Cauza Kiyutin împotriva Rusiei).

Mai mult decât atât, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, Curtea de la Strasbourg a statuat că “dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.

În plus, Curtea Constituţională constată că o reglementare cu un conţinut similar se regăseşte în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, potrivit căruia limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate numai dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Cu prilejul controlului de constituţionalitate exercitat, Curtea a statuat prin Decizia nr. 932/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, şi prin Decizia nr. 1.196/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, că textul legal criticat este constituţional, făcând totodată menţiunea că, de această dată, nu se creează premisele unei discriminări, întrucât beneficiul este aplicabil tuturor subiecţilor activi ai infracţiunii, primul termen de judecată putând fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin instituirea momentului procesual ales în textul legal criticat se creează premisele unei discriminări între cetăţeni, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ce priveşte dispoziţiile alin. 2 al art. 741 din Codul penal. În consecinţă, Curtea constată că prevederile art. 741 alin. 1 şi 2 din Codul penal sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Pe lângă cele expuse mai sus, Curtea mai constată următoarele:

Atât alineatul 1, cât şi alineatul 2 al art. 741 din Codul penal folosesc o terminologie ambiguă, imprecisă, de natură a lipsi de previzibilitate norma supusă controlului. Astfel, se arată că textul este aplicabil în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni din Codul penal expres şi limitativ enumerate, ori în cazul “unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale”.

Totodată, după ce în primul alineat se prevede că limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, în cel de-al doilea alineat, în teza întâi (atunci când prejudiciul este până la 100.000 euro) norma nu mai are aceeaşi forţă, lăsând judecătorului o posibilitate de a aplica pedeapsa cu amenda (redactarea folosită “se poate”), iar în teza a doua (când prejudiciul este mai mic, respectiv de 50.000 euro), facultatea se transformă din nou în dispoziţie, judecătorul fiind obligat să aplice o sancţiune cu caracter administrativ.

Astfel, analiza celor două alineate conduce la concluzia încălcării prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că legea trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Marii Britanii sau Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei). În acest sens, Curtea a remarcat că nu poate fi considerată “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita. Apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României). Or, prevederile de lege ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu întrunesc aceste exigenţe.

În primul rând, din cuprinsul alin. 1 al art. 741 din Codul penal rezultă că numai anumite fapte intră sub incidenţa textului, deşi codul prevede şi alte infracţiuni de prejudiciu. De exemplu, în partea specială, titlul III intitulat Infracţiuni contra patrimoniului, sunt incriminate furtul, furtul calificat, distrugerea, însuşirea bunului găsit etc. Totodată, este greu de desprins o justificare obiectivă şi rezonabilă care să fi determinat legiuitorul a micşora, de pildă la jumătate, pedeapsa cuprinsă între 5 şi 15 ani pentru fapta de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 2481 din Codul penal, iar în ce priveşte comiterea infracţiunii de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 216 din Codul penal a cărei pedeapsă este de la o lună la 3 luni sau amendă, să o excepteze de la beneficiul reducerii. Dacă raţiunea reglementării urmăreşte o eficientizare a recuperării prejudiciilor cauzate prin fapte penale, este cel puţin inechitabil ca pentru o faptă considerată socialmente mai puţin periculoasă autorul ei să nu poată beneficia de o clemenţă similară.

În al doilea rând, din redactarea aceluiaşi alineat nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care pot fi acele “unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale”, putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice (cum ar fi, de pildă, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie).

Prin urmare, textul de lege criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare atât cu alte prevederi similare din Codul penal, cât şi cu cele reglementate în legi speciale la care se face trimitere, ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestuia.

Acest viciu de redactare afectează garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, este de observat că acest drept este unul complex, care are mai multe componente şi în care se include lato sensu şi dreptul la o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condiţiile în care există o incertitudine cu privire la aplicabilitatea într-o speţă sau alta a beneficiului reducerii la jumătate a pedepsei. Judecătorul însuşi se află în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancţionator aplicabil. Din cauza manierei defectuoase de redactare a textului de lege criticat, individualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută de instanţă decât în mod arbitrar, aproximativ, în funcţie de aprecieri lipsite de obiectivitate, într-o situaţie putând aplica o pedeapsă cu amendă, iar în alta, nu, ori în altele fiind obligată să aplice o sancţiune cu caracter administrativ sau să reducă pedeapsa la jumătate, după cum pentru infracţiuni identice prejudiciul atinge sau nu o anumită valoare. De pildă, în cazul în care prejudiciul acoperit în condiţiile alin. 1 este cuprins între 50.000 de euro şi 100.000 de euro, se poate aplica fie pedeapsa cu închisoarea, în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunile respective, reduse la jumătate potrivit alin. 1 al art. 741 din Codul penal, fie pedeapsa amenzii potrivit alin. 2 teza întâi al aceluiaşi articol.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că, în ce priveşte texul legal criticat, în partea generală a Codului penal, titlul III, capitolul V, secţiunea II intitulată Circumstanţe atenuante şi agravante, legiuitorul s-a limitat la adăugarea acestui articol, fără a-i da o denumire marginală. Acest aspect este de natură a crea serioase controverse cu privire la natura juridică a instituţiei, putând fi circumstanţe atenuante; împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante; cauze de reducere a pedepsei; cauze de înlocuire a răspunderii penale ori cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale potrivit art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 181 din Codul penal.

De asemenea, o problemă deosebită o ridică situaţia în care există mai mulţi participanţi la săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile enumerate în acest text, iar prejudiciul este reparat doar de un singur participant. De vreme ce nu a fost definită în mod univoc natura juridică a texului legal criticat, nu este pe deplin clar dacă şi în ce măsură pot fi aplicabile dispoziţiile art. 28 din Codul penal referitoare la circumstanţele personale şi reale şi potrivit căruia termenul de “circumstanţe” are un înţeles larg, incluzând toate împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală (inclusiv cauzele de reducere a pedepselor sau cauzele de nepedepsire).

Curtea constată că reglementări similare se găsesc şi în alte legislaţii europene. Însă în acestea repararea pagubei produsă printr-o infracţiune reprezintă o circumstanţă atenuantă. În acest sens Curtea reţine cu titlu exemplificativ art. 46 paragraful 2 din Codul penal german (care are în vedere conduita făptuitorului după comiterea faptei, în mod special eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuită, eforturile sale pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vătămată); art. 62 paragraful 6 din Codul penal italian (care priveşte pe oricare făptuitor judecat care a reparat prejudiciul prin despăgubire ori prin restituirea lucrului sau dacă, înainte de judecată, în mod voluntar şi spontan, a depus eforturi pentru înlăturarea sau atenuarea consecinţelor dăunătoare sau periculoase ale infracţiunii); art. 21 din Codul penal spaniol (care vizează eforturile făptuitorului pentru repararea prejudiciilor provocate sau pentru diminuarea consecinţelor faptei) sau art. 34 paragraful 1 pct. 14 din Codul penal austriac (care ţine seama de iniţiativa pe care a avut-o făptuitorul de a se abţine de la producerea unei pagube mari ori dacă a acoperit el însuşi sau o terţă persoană prejudiciul cauzat).

De asemenea, potrivit art. 21 alin. 2 din Codul penal, “tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani”. Ţinând seama de acest text, Curtea constată că legiuitorul nu a dispus nimic cu privire la situaţia tentativei în cazul infracţiunilor de prejudiciu ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 741 din Codul penal. Aceasta conduce la o situaţie inechitabilă în care un inculpat cercetat pentru o tentativă la infracţiunea de înşelăciune să primească aceeaşi pedeapsă ca şi un inculpat cercetat pentru aceeaşi infracţiune consumată, dar care a acoperit prejudiciul cauzat în condiţiile art. 741 alin. 1 din Codul penal.

Toate aceste circumstanţieri variate şi neunitare nu fac altceva decât să lipsească de fermitate atitudinea statului de drept ce urmăreşte contracararea fenomenul infracţional şi să îngreuneze înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală.

Cât priveşte dispoziţiile art. 741 alin. 3 din Codul penal referitoare la măsura înlăturării beneficiului prevăzut în primele două alineate pentru inculpaţii care au mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen într-un interval de 5 ani şi care s-au mai bucurat anterior de reducerea de pedeapsă, Curtea constată că acestea constituie o normă de trimitere şi nu pot fi disociate de alin. 1 şi 2 ale art. 741 din Codul penal, întrucât reprezintă consecinţa lor directă. Acest fapt generează inaplicabilitatea lor, întrucât nu pot avea o existenţă de sine stătătoare în absenţa normei la care se face trimitere. Aşa fiind, viciul de neconstituţionalitate constatat în privinţa art. 741 alin. 1 şi 2 se extinde în mod corespunzător şi cu privire la dispoziţiile art. 741 alin. 3 din acelaşi cod, astfel încât instanţa de contencios constituţional constată că şi acestea sunt neconstituţionale.

Pentru considerentele expuse, Curtea Constituţională, constată că dispoziţiile art. 741 din Codul penal sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  363 din 25 mai 2011

Leave a Reply