Permalink

ÎNFĂPTUIREA JUSTIȚIEI. EGALITATEA ÎN DREPTURI. ACCESUL LIBER LA JUSTIȚIE. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

În ziua de 18 ianuarie 2018, Plenul Curții Constituționale  a constatat,  cu majoritate de voturi,  că sintagma „instanța solicită” cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispoziţiilor art.352 alin.(11) C. pr. pen. este neconstituţională; Curtea a constatat că sintagma „autoritatea emitentă” din cuprinsul dispoziţiilor art.352 alin.(12) C. pr. pen. este, de asemenea,   neconstituţională. Curtea Constituțională a constatat că dispoziţiile art.102 alin.(3) C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care, prin sintagma „excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei[1].

Articolul 352 alin.(11) și alin.(12) C. pr. pen.[2] prevede că: „(11) În cazul în care informaţiile clasificate cuprinse în dosar sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului.

(12) Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.”

În motivarea soluției pronunțate, Curtea a reținut că soluția legislativă criticată condiționează folosirea informațiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esențiale pentru soluționarea procesului penal și cu privire la care apreciază incidența dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorității publice care a clasificat informația (autoritatea emitentă) de a acorda accesul la aceste informații.

Or, protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la informare al acuzatului și față de garanțiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părților din procesul penal, decât în condiții expres și limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informare poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real și justificat de protecția unui interes legitim privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sau siguranța națională, iar decizia de refuz a accesului la informațiile clasificate trebuie să aparțină întotdeauna unui judecător.

Dealtfel, Curtea a reținut că însăși Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale prevede, la art.7 alin.(4), că:  „Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale [n.n., clasificate] în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar”.

Pe cale de consecință, Curtea a constatat că dispozițiile art.352 alin. (11) și (12) C. pr. pen. , în redactarea actuală, contravin dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art.21 alin.(3) din Constituție, precum și principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi, prevăzut de art.16 alin.(1) și (2) și de art.124 alin.(2) din Constituție.

Articolul  102 alin.(3) C. pr. pen.  prevede că: „Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”.

Curtea a reţinut că accesul permanent al judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule (nulitate absolută sau relativă) nu poate avea ca efect decât o readucere în atenţia judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informaţii care pot fi de natură a-i spori convingerile referitoare la vinovăţia/nevinovăţia inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, în mod legal, în soluţionarea cauzei. Aşa fiind, excluderea juridică a probelor obţinute în mod nelegal şi declarate nule în procesul penal, în lipsa înlăturării acestora din dosarele penale, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului la un proces echitabil al acestuia.

În consecinţă, Curtea a constatat încălcarea art.21 alin. (3) şi a art.23 alin.(11) din Constituţie.

1. – Potrivit art. 124 – Înfăptuirea justiţiei din Constutuție[3],  (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.  (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Imparțialitatea magistratului, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 §  1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[4], poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă[5]. Curtea de la Strasbourg arată că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară[6].  În schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate[7].

2. -  Articolul   21 (3) – Accesul liber la justiţie din Constituție arată că   Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Examinarea echitabilă a cauzei necesită asigurarea respectării unor principii procedurale fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare, egalitatea.[8]

Articolul   6 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității,   al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

Liberul acces la justiție presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din art.126 alin.(2) din Constituție[9]. Curtea a reținut că liberul acces la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale[10].   Pe de altă parte, potrivit art.6 §  1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, cu titlu general, că art.6 §  1 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în fața unei instanțe orice pretenție referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil[11] . De asemenea, în Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci v României, §  36, M. Of. nr.588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului[12].

S-a statuat[13] că judecarea plângerii ori a contestației fără participarea părților, subiecților procesuali principali și procurorului contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse în fața instanței. Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este suficient să se asigure posibilitatea participării părților la dezbateri, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în Camera preliminară și fără participarea lor atâta timp cât acestea au fost legal citate. De asemenea, câtă vreme probele reprezintă chintesența oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpatului, atunci este evident că procedura desfășurată în aceste situații are o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, cu atât mai mult cu cât, potrivit art.341 alin.(11) C. pr. pen. , „Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei”, fiind necesară participarea procurorului. Totodată, Curtea constată că, în cadrul procesului penal, spre deosebire de părți, procurorul îndeplinește un rol constituțional consacrat prin art.131 alin.(1) din Legea fundamentală, potrivit căruia: „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”. Acest fapt nu trebuie înțeles ca un drept subiectiv propriu al procurorului, pentru că el, în virtutea rolului mai sus arătat, este o autoritate competentă să instrumenteze și să soluționeze cauza respectivă, exercitându-și atribuțiile în lumina exigențelor constituționale anterior enunțate. Spre deosebire de art.2781 alin.(5) C. pr. pen. din 1968, potrivit căruia prezența procurorului era obligatorie, în prezenta reglementare,   neparticiparea obligatorie a procurorului ar plasa rolul Ministerului Public într-o zonă inferioară de cea enunțată de prevederea constituțională. De aceea, câtă vreme procedura din Camera preliminară poate duce la începerea judecății și deci la formularea unei acuzații în materie penală cu consecințe evidente ce țin de drepturile și libertățile cetățenilor, Curtea constată că, în vederea atingerii acestor obiective de ordine publică, este insuficientă numai citarea procurorului, sens în care se impune și participarea obligatorie a sa în cadrul procedurii.

Legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. În sensul considerentelor expuse mai sus, Curtea Constituţională are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este „să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective” [14] . Într-o cauză similară celei deduse controlului de constituţionalitate, Curtea de la Strasbourg a statuat prin Hotărârea din 9 noiembrie 2004, pronunţată în cazul Saez Maeso v Spaniei, că a existat o violare a art.6 §  1 din Convenţie, atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs şi aplicarea lor îi împiedică pe justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. În considerentele hotărârii,   Curtea a precizat că, deşi accesul la o instanţă de judecată nu este un drept absolut, ci este susceptibil de limitări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, totuşi aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul deschis unui justiţiabil de o asemenea manieră sau până la un asemenea punct încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa lui[15].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, relevă importanţa deosebită pe care această instanţă o atribuie principiului liberului acces la justiţie pentru însăşi existenţa unei societăţi democratice. Astfel, acestei hotărâri îi poate fi atribuit un dublu merit: pe de o parte, acela de a fi tranşat problema privind sfera de aplicabilitate a art.6 § 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul în care acesta reglementează nu numai condiţiile necesare desfăşurării unui proces echitabil, ci şi dreptul de a accede la un astfel de proces pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege, iar pe de altă parte, acela de a fi subliniat importanţa exercitării unui asemenea drept în contextul unei societăţi democratice şi al unui stat de drept. Aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, simpla sa consacrare legală, chiar şi la nivelul suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace. În sensul considerentelor expuse mai sus, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este „să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective”[16]. Totodată, principiul accesului liber la justiţie implică şi adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale. În acest sens, prin Hotărârea din 29 martie 2000 pronunţată în Cauza Rotaru v României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita, iar prin Hotărârea din 26 aprilie 1979 pronunţată în Cauza Sunday Times v Regatului Unit, aceeaşi Curte a decis că „cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.[17]

3. -  Potrivit  art. 16 – Egalitatea în drepturi din Constituție,   (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Cu privire la incidența art.16 alin.(1) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite[18]. De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional[19]. Așadar, Curtea reține că nesocotirea principiului egalității în drepturi are drept consecință neconstituționalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale, discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept[20], iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului[21]. În schimb, privilegiul se definește ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituționalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Așadar, Curtea reține că sintagma „fără privilegii și fără discriminări” din cuprinsul art.16 alin.(1) din Constituție privește două ipoteze normative distincte, iar incidența uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancțiuni de drept constituțional diferite[22].

Curtea reaminteşte,  în această privinţă,  că este vital pentru buna funcţionare a mecanismului recursului individual instituit prin art. 34 din Convenţie ca statele să furnizeze toate facilităţile necesare pentru a permite examinarea serioasă şi efectivă a cererilor[23]. Faptul că un guvern se abţine, fără să dea o explicaţie satisfăcătoare, de la furnizarea informaţiilor de care dispune, poate conduce Curtea la anumite concluzii privind temeinicia alegaţiilor reclamanţilor. De asemenea, poate oferi o impresie negativă a măsurii în care statul pârât îşi respectă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 38 din Convenţie.[24]

Într-o cauză vizând țara noastră,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului  observă că Guvernul României nu i-a transmis copia integrală a dosarului penal privind o condamnare penală, pe care o solicitase. Curtea acordă o importanţă deosebită înscrisurilor din dosar pentru stabilirea faptelor specifice prezentei cereri.

Guvernul nu a negat că se află în posesia dosarului integral, dar a trimis Curţii doar o parte a acestuia. Guvernul a invocat caracterul strict secret al înscrisurilor, care “nu puteau fi dezvăluite publicului”, nici măcar unei organizaţii internaţionale. Curtea reaminteşte însă că, prin ratificarea Convenţiei, statele au acceptat, în condiţiile art. 38 din Convenţie, să furnizeze toate facilităţile necesare pentru a permite examinarea serioasă şi efectivă a cererilor[25]. Această obligaţie implică instituirea oricărei proceduri necesare pentru o comunicare fără restricţii şi pentru schimbul de documente cu Curtea. În aceste condiţii, Guvernul nu se poate limita la invocarea caracterului prezumtiv secret al înscrisurilor solicitate[26].

Mai mult, Curtea observă că reprezentaţii  reclamantului au putut lua cunoştinţă de înscrisurile clasificate strict secrete în cursul procedurii penale interne, însă le-a fost imposibil să facă public conţinutul lor din cauza angajamentelor de confidenţialitate pe care “au fost obligaţi să le semneze”. Aceasta arată că informaţiile din înscrisurile respective nu se numără printre cele la care accesul este interzis oricărei persoane cu excepţia serviciului de informaţii sau a funcţionarilor de rang înalt.

Într-o altă cauză, reiese din nota SRI prezentată de Guvern că acesta din urmă avea el însuşi dreptul de a decide, după caz, declasificarea înscrisurilor respective, însă nu a făcut acest lucru şi, în orice caz, nu şi-a motivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intenţiona să procedeze în acest sens. De altfel, acesta nu a avut în vedere să solicite, în temeiul art. 33 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii, confidenţialitatea înscrisurilor respective sau să transmită un rezumat al elementelor factuale importante. De asemenea, Guvernul nu a prezentat argumente sau elemente în sprijinul ideii că, pentru examinarea capetelor de cerere formulate de reclamanţi, cuprinsul documentelor respective „nu este decisiv” (subl. ns. – D. C. ).

Informaţiile din înscrisurile respective nu se numără printre cele la care accesul este interzis oricărei persoane cu excepţia Serviciului de informaţii sau a funcţionarilor de rang înalt[27]. Pe de altă parte, reiese din nota SRI prezentată de Guvern că acesta din urmă avea el însuşi dreptul de a decide, după caz, declasificarea înscrisurilor respective, însă nu a făcut acest lucru şi, în orice caz, nu şi-a motivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intenţiona să procedeze astfel.

În prezenta cauză, trebuie să se constate că instanţele au refuzat să verifice dacă respectiva clasificare „strict secret” părea justificată având în vedere eventualele date culese de SRI şi să răspundă la întrebarea dacă interesul menţinerii confidenţialităţii informaţiilor prevala faţă de interesul public de a lua cunoştinţă de pretinsele interceptări fără drept. În opinia Curţii, instanţele interne nu au urmărit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existenţa actelor de autorizare impuse prin lege. Or, apărarea reclamantului implica două aspecte, şi anume, pe de o parte, „inexistenţa actelor de autorizare” şi, pe de altă parte, absenţa unor circumstanţe care să constituie o ameninţare la adresa siguranţei naţionale şi să justifice pretinsa interceptare a convorbirilor telefonice ale unui mare număr de oameni politici, jurnalişti şi membri ai societăţii civile.

În plus, Guvernul  României nu a prezentat Curţii documente relevante şi convingătoare pentru a justifica clasificarea „strict secret” a informaţiilor divulgate de reclamant; în fapt, acesta a refuzat să pună la dispoziţie întregul dosar penal intern, care include cererile SRI şi actele de autorizare emise de procuror. În aceste condiţii, Curtea nu se poate baza decât pe copii ale documentelor furnizate de reclamanţi cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice. Or, din aceste documente reiese că atât cererea SRI, cât şi actul de autorizare emis de procuror în privinţa sa nu conţineau nicio motivare.

Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidenţa normelor de drept intern şi că, în principiu, este sarcina instanţelor naţionale să evalueze mijloacele de probă adunate de acestea. Misiunea încredinţată, prin Convenţie, Curţii nu este aceea de a se pronunţa dacă anumite probe au fost admise în conformitate cu legea, ci de a verifica dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil[28] .

În plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor în proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective[29], acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat „înţelese”, adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina „instanţei” obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor propuse de părţi, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora[30].

În concluzie, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.[31]

Într-o altă speţă[32], de aceeași factură, printr-o ordonanţă a Parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis şederea pentru o perioadă determinată şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea „informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională“. În urma contestaţiei reclamantului, ordonanţa parchetului a fost confirmată prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului potrivit căreia motivul principal al expulzării reclamantului era săvârşirea mai multor infracţiuni pe teritoriul României, Curtea constată că, astfel cum reiese din ordonanţa din 21 februarie 2005, singurul motiv invocat de procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru a justifica expulzarea şi interdicţia de acces pe teritoriul românesc al reclamantului era pericolul pe care acesta din urmă îl reprezenta pentru siguranţa naţională. În acest context, Curtea concluzionează, în mod contrar afirmaţiilor Guvernului pârât, că argumentul potrivit căruia condamnarea reclamantului reprezenta motivul expulzării acestuia nu poate fi reţinut.

Desigur, este adevărat că noţiunea de „siguranţă naţională“ nu poate face obiectul unei definiţii exhaustive, putând avea un sens larg, cu o mare marjă de apreciere lăsată la dispoziţia executivului[33]. Totuşi, aceasta nu poate depăşi limitele sensului propriu al termenului[34]. Presupunând că motivul invocat de Guvern se află, de asemenea, la baza măsurii adoptate împotriva reclamantului, Curtea nu înţelege cum este posibil ca infracţiunile de fals şi uz de fals, declararea unei identităţi false şi nerespectarea normelor de export şi import, săvârşite de reclamant în 1997 şi urmate de o graţiere, să aducă atingere, 6 ani mai târziu, în 2005, siguranţei naţionale şi interesului public, astfel încât să justifice luarea unei asemenea măsuri împotriva sa[35]. Curtea reaminteşte principiul în temeiul căruia orice persoană care face obiectul unei măsuri întemeiate pe motive de siguranţă naţională trebuie să aibă garanţii împotriva caracterului arbitrar. Aceasta trebuie, mai ales, să aibă posibilitatea de a solicita controlul măsurii în litigiu de către un organ independent şi imparţial, competent să analizeze toate problemele pertinente de fapt şi de drept, pentru a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii şi pentru a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor[36] .

În afară de aceasta, Curtea subliniază că, printr-o ordonanţă a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis accesul pe teritoriul românesc şi a fost expulzat pe motiv că S. R. I.  avea „informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională“, fără alte precizări. De asemenea, Curtea observă că reclamantul a primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua expulzării sale în Italia. Totuşi, Curtea observă că respectiva comunicare trimisă reclamantului nu conţinea nicio trimitere la faptele imputate şi avea un caracter pur formal.  Prin urmare, Curtea poate doar să constate că autorităţile nu i-au oferit reclamantului niciun indiciu privind faptele care îi erau imputate.

În consecinţă, deşi expulzarea reclamantului a avut loc în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, Curtea apreciază că autorităţile interne nu au respectat garanţiile de care reclamantul trebuia să beneficieze în temeiul art. 1 §  1 lit. a) şi b) din Protocolul nr. 7.

Curtea reaminteşte că orice dispoziţie a Convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie să fie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, şi consideră, având în vedere controlul pur formal exercitat de curtea de apel în speţă, că reclamantul nu a putut cu adevărat să solicite examinarea cazului său şi nici să invoce motivele ce pledau împotriva expulzării sale[37].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a acceptat că regulile de confidențialitate se aplicau în mod general și că nu exista un motiv de principiu pentru care acestea nu erau aplicabile atunci când membri ai personalului serviciului secret erau urmăriți pentru comiterea unor infracțiuni legate de munca acestora. Problema pentru Curte a fost modul în care a afectat interdicția divulgării secrete a informațiilor drepturile suspectului la apărare, atât în legătură cu comunicările sale cu avocații lui, cât și cu privire la procedurile din fața instanței. Avocatul General din Olanda s-a angajat să nu urmărească reclamantul pentru încălcarea obligației sale de confidențialitate dacă această încălcare era justificată de drepturile sale la apărare, așa cum sunt garantate ele de articolul 6 din Convenție. Acest fapt a plasat sarcina deciziei la reclamant, fără ca el să beneficieze de sfatul apărătorului, cu privire la dezvăluirea faptelor care nu erau prezentate în dosarul cauzei, riscând, dacă făcea asta, să fie urmărit ulterior, Avocatul General păstrându-și discreția deplină în această privință. Curtea a considerat că nu se putea presupune în cazul unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni grave că este aptă să cântărească, fără consultanță din partea unui specialist, beneficiile dezvăluirii complete a elementelor cazului ei către avocat, riscând, în acest sens, urmărirea penală.

În aceste circumstanțe, echitatea procedurilor a fost compromisă în mod iremediabil de ingerința în comunicarea dintre reclamant și apărătorul său[38].

Curtea a recunoscut deja că utilizarea de informaţii confidenţiale putea să se dovedească inevitabilă în cauzele în care securitatea naţională era în joc, precizând în acelaşi timp că acest lucru nu însemna că autorităţile naţionale erau scutite de controlul efectiv din partea instanţelor interne atunci când afirmau că o cauză privea securitatea naţională şi terorismul.  În faţa acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor .  S-a constatat deja existenţa în anumite ţări a unor tehnici care permit să se concilieze, pe de o parte, preocupările legitime de securitate cu privire la tipul şi sursele informaţiilor şi, pe de altă parte, necesitatea de a acorda pe deplin justiţiabilului beneficiul normelor de procedură[39].

Într-o cauză soluționată în fața instanțelor naționale,  toate convorbirile au fost interceptate în baza mandatului de interceptare din 1 aprilie 2009 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție în baza legii siguranţei naţionale, mandat care, s-a susţinut în rechizitoriu, ar fi fost declasificat la data de 28 iulie 2009 ca urmare a solicitării de declasifîcare formulate de D.N.A. – Serviciul Teritorial Cluj.

În fapt, această declasificare sau orice altă solicitare propriu-zisă în acest sens, nu a existat, aşa cum rezultă din corespondenţa dintre Curtea de Apel Cluj, pe de o parte,   şi D.N.A. – ST Cluj, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi SRI Bistriţa,   pe de altă parte.

În acest sens, răspunsurile autorităţilor la solicitarea Curţii de a comunica acest mandat în forma declasificată, care se susţinea că există, odată cu dispoziţia de declasificare, au fost contradictorii.

Astfel, D.N.A. – S.T. Cluj a răspuns că nu le deţine,  iar pentru obţinerea formei declasificate “este necesară adresarea unei solicitări în acest sens către Înalta Curte de Casație și Justiție, Compartimentul de Informaţii Clasificate”,   iar D.N.A. deţine doar notele rezultate în urma declasificării, sens în care instanţei i-au fost remise, cu titlu de exemplu, două astfel de note care poartă menţiunea (respectiv ştampila) „Declasificat“ ( din  dosarul instanţei).

De cealaltă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a răspuns instanţei (fila 148, vol. II, din dosarul  instanţei) că „mandatul de interceptare,   evidenţa, procesarea şi transmiterea acestuia s-au făcut cu respectarea Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi ale H.G. nr. 585/2002”, urmând ca instanţa, dacă apreciază necesar, să emită o solicitare de declasificare.

În final, S.R.I. a răspuns că nu poate da curs cererii Curţii de Apel Cluj de a pune la dispoziţia sa mandatul în cauză, întrucât „legea interzice redifuzarea documentelor clasificate, fără acordul emitentului”,  iar în data de 28 iulie 2009 (contrar celor susţinute de parchet) „nu s-a emis nicio dispoziţie de declasificare propriu-zisă”, doar S.R.I. a întocmit o simplă adresă de înaintare a materialelor ce au constat în comunicaţiile telefonice şi ambientale purtate de inculpata M.A.V. (dosarul instanţei)[40].

Din succesiunea actelor de urmărire penală se poate constata că toate concluziile acuzării şi deducţiile logice din rechizitoriu se bazează aproape exclusiv pe înregistrări audio, video ambientale sau telefonice (deci sub imperiul mandatului de interceptare, emis în baza legii siguranţei naţionale, anterior oricărei sesizări din oficiu şi „aparent nedeclasificat”). Din acest motiv, din conţinutul acelor convorbiri telefonice, Curtea a luat în considerare la pronunţarea hotărârii doar acele aspecte necontestate de către inculpaţi şi care se coroborează şi cu restul probelor administrate în cauză.

În procesul penal, probele sunt elemente de fapt care, datorită relevanței lor informative, servesc la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei penale. Mijloacele de probă sunt instrumentele prin care pot fi constatate elementele de fapt care servesc ca probă în cadrul procesului penal, iar procedeele probatorii (care nu constituie o categorie a mijloacelor de probă) sunt moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă.

Ca orice alte probe, și informațiile din domeniul siguranței naționale nu pot fi administrate în procesul penal decât prin intermediul unor mijloace de probă, dintre cele prevăzute la art. 64 C. pr. pen.

Într-o altă speță[41], încă din timpul urmăririi penale, pentru a se asigura compatibilitatea dintre publicitatea procedurilor penale și secretul specific domeniului siguranței naționale, s-a procedat la declasificarea parțială a mandatelor emise de Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 și au fost comunicate organului de urmărire penală, măsură pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind necesară, dar și suficientă.

Obligația tuturor autorităților, inclusiv a celor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de a pune la dispoziția organelor de urmărire penală toate informațiile ce pot constitui probe în procesul penal, indiferent de mijlocul prin care acestea au fost obținute, a fost instituită de legiuitorul român, nu numai prin norme cu caracter special, ci și prin norme cu caracter general.

În acest sens, așa cum Înalta Curte a   arătat în practica sa[42], sunt prevederile art. 65 alin. (2) C. proc. pen. în conformitate cu care,  la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.

În cazul interceptării și înregistrării comunicațiilor, mijlocul de probă este suportul magnetic sau optic pe care s-a stocat convorbirea ori comunicarea înregistrată (împreună cu nota cuprinzând transcrierea acesteia).

Chiar dacă suntem în prezența procedeului informativ din domeniul siguranței naționale și nu a celui probator din materie procesual penală, un atare mijloc de probă este permis în procesul penal în virtutea dispozițiilor art. 916 alin. (2) teza finală C. pr. pen. (conform cărora orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege).

Actul de constatare în care se consemnează derularea actelor de supraveghere tehnică indicate de art. 20 din Legea nr. 535/2004 are, în acest caz, numai valoarea unui înscris doveditor al legalității și modului în care s-a realizat activitatea de supraveghere tehnică, ca operațiune prin care s-a obținut proba, necesitatea și utilitatea sa, fiind subsumate cerințelor ce rezultă din interpretarea,   per a contrario, a dispozițiilor art. 64 alin. (2) C. pr. pen.

4. – Articolul  83  C. pr. pen. determină Drepturile inculpatului. În cursul procesului penal, inculpatul are:

a)              dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia (cf.  art. 102, pct.  47,  Legea nr. 255/2013);

b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;

e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;

f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale ( cf.  art. 102 pct. 48,  Legea nr. 255/2013);

h) alte drepturi prevăzute de lege.

Accesul nerestricționat la dosarul cauzei constituie o garanție fundamentală a unui proces echitabil.[43]

Deşi art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislaţia naţională.[44]

Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă – de exemplu, probe obţinute nelegal – pot fi admisibile. Curtea a constatat deja, în cadrul circumstanţelor specifice ale unei anumite cauze, că faptul că instanţele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obţinute nelegal nu contravenea cerinţelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenţie[45].

La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu, trebuie să se ţină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor.

În cauză, Curtea este conştientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 din Convenţie. Deși reclamantul nu a formulat o astfel de cerere,   cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se ţină seama de constatările Curţii în temeiul art. 8, din hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), cu privire la fondul dispoziţiilor româneşti relevante referitoare la supravegherea convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv. Curtea a declarat că, la momentul procesului, dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanţii împotriva ingerinţei arbitrare în viaţa privată a reclamantului.  S-a stabilit, între altele, că autorizaţia prealabilă de supraveghere a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror şi nu de o instanţă independentă şi imparţială.

Curtea reiterează că probele nu au valoare prestabilită în cadrul procedurii penale a statului pârât. Instanţele au libertatea de a interpreta probele în contextul cauzei şi în lumina tuturor celorlalte mijloace de probă prezentate în faţa acestora (a se vedea Dumitru Popescu,  pct. 110).

Curtea observă că înregistrările au jucat un rol important în seria de probe apreciate de instanţe. Astfel, la începutul procedurii, instanţa de prim grad a considerat că era absolut necesar un raport de expertiză tehnică privind înregistrările şi a dispus întocmirea unui astfel de raport. Mai mult, instanţa de prim grad şi-a întemeiat raţionamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea „nu lasă loc de prea multe îndoieli” în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, deşi admitea totodată că declaraţiile date de co-inculpaţi nu erau pe deplin fiabile deoarece se putea „considera [...] că au o [...] doză de subiectivitate” .

În ciuda importanţei înregistrărilor în aprecierea probelor, instanţa de prim grad şi-a schimbat poziţia iniţială privind necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înregistrărilor. La sfârşitul procesului, a considerat că raportul era inutil şi şi-a revizuit decizia privind propunerea acestei probe.

În plus, deşi înainte de pronunţarea hotărârii,   I.N.E.C. a prezentat un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor, instanţa de prim grad s-a bazat pe transcrieri în loc să redeschidă procedura pentru a le permite părţilor să prezinte observaţii cu privire la raport.

Curtea subliniază că instanţele interne nu numai că şi-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile şi, prin urmare, nu le cunoştea conţinutul.

Deşi avea competenţă să verifice toate aspectele cauzei atât în fapt, cât şi în drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a efectuat o nouă cercetare judecătorească asupra probelor disponibile şi a argumentelor de fapt şi de drept formulate de părţi. Atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au făcut decât să reitereze constatările procurorului şi nu au cercetat plângerile formulate în mod repetat de către pârâţi în legătură cu neregularităţile din cursul procesului.

Curtea a concluzionat că procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerinţele unui proces echitabil,   că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. b), c) şi d) din Convenţie.

5. – Articolul   94 C. pr. pen. tratează despre Consultarea dosarului.[46]

(1) Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv (cf  art. 102, pct.  56  din Legea nr. 255/2013).

(2) Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.

(3) În cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală (cf art. 102 pct. 56 din Legea nr. 255/2013).

(4) În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. După punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile (cf art. 102 pct. 56 din Legea nr.  255/2013).

(5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului.

(6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă.

(7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.

(8) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali de a consulta dosarul (cf. art. 102 pct. 57 din  Legea nr. 255/2013).

Articolul 352 alin.(11) și alin.(12) C. pr. pen. face vorbire despre informaţiile clasificate cuprinse în dosar. Nu vedem despre ce informații poate fi vorba.

În finalizarea dosarului,  toate probele se supun discuției părților. Dacă a simțit nevoia să le invoce, părerea noastră este că procurorul nu avea dreptul a le comunica altora,   clasificate (avocat/inculpat/chiar judecător). Nu înțelegem de ce organul de urmărire penală nu a solicitat el desecretizarea, pentru a le putea utiliza în rechizitoriu.

Dacă datele clasificate ar putea fi esenţiale pentru soluţionarea cauzei, organul de urmărire penală trebuia să se îngrijească să solicite desecretizarea lor și – conținând elemente de fapt incriminatorii – să le prezinte părților și apoi să le înainteze cu dosarul cauzei, din care fac parte integral.

Dacă în timpul cercetării judecătorești, ca probe noi, apar și datele clasificate, ce  ar putea fi esenţiale pentru soluţionarea cauzei, judecătorul trebuia, de urgenţă, să se îngrijească să solicite desecretizarea lor, pentru a permite părților accesul public la acele informații.

În nicio altă situație  acestea nu pot exista la dosar (sau pe lângă,  alăturat acestuia,  comunicat,  pomenit doar instanței) și nu  pot servi la aflarea adevărului, chiar și  numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Publicitatea procedurii organelor judiciare îl protejează pe justițiabil împotriva unei justiții secrete care ar scăpa oricărui control[47].

6. – Articolul  102 C. pr. pen.  exclude  probele obţinute în mod nelegal: (1) Probele obţinute prin tortură[48], precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei (cf.  art. 102 pct.  61 din Legea nr. 225/2013).

(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod (cf.  art. 102 pct.  62. din Legea nr. 225/2013).

Din formularea ce ni se pare totuși eliptică, ar rezulta că excluderea probei ar fi întotdeauna ulterioară constatării – obligatorii –  a nulității,  ceea ce este insuficient în înlăturarea unor informații clasificate despre care s-ar face vorbire în proces (de la început).

Dacă au ajuns cumva în instanță,  înseamnă că nu au fost anterior prezentate/discutate în apărare !

De la început, înainte de faza de judecată, procurorul nu are cum, nu trebuie să alcătuiască dosarul depunând/alăturând informaţii clasificate – care, prin definiție, nu sunt publice –  și nici măcar nu pot fi (pomenite) deci nu au cum să fie esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Conținând dovezi “esențiale”, de ce procurorul,  prevalându-se de dispozițiile 352 C. pr. pen.,  au lăsat abia acum ca  instanţa să solicite, (și încă) de urgenţă,   declasificarea. Cum a aflat instanța de informații clasificate,  și din ce dosar?

Organul de urmărire penală trebuie să folosească toate tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare permise de lege ( de exemplu, art. 138 -153 din Codul nou de procedură penală ) în scopul strângerii de probe legale în cadrul procesului penal[49],  întrucât doar acestea pot fi utile procesului!

Dorin Ciuncan

http://dorin.ciuncan.com/

13 februarie 2018

BIBLIOGRAFIE

  • Vincent Berger,  Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a,  IRDO,  2005
  • Aurel Ciobanu,  Petruț Ciobanu,  Teodor Manea,  Noul Cod de procedură penală adnotat, Rosetti International,  2015
  • Jean Pradel, Droit pénal comparé,  Dalloz, 4 ed., 2016
  • Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu,  2009
  • Frédéric Sudre,  Jean-Pierre Marguénaud,  Joël Andriantsimbazovina,  Adeline Gouttenoire,  Michel Levinet,  Marile hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului ,  Rosetti International,  2011
  • Tudorel Toader,  Marieta Safta,  Constituția României,  ediția 2015,  Editura Hamangiu
  • John Hughes-Wilson, On Intelligence, Serviciile secrete, ed. rom., Meteor Publishing, 2017

http://dorin.ciuncan.com/

http://portal.just.ro

http://www.scj.ro

https://e-justice.europa.eu

https://hudoc.echr.coe.int

https://idrept.ro/

https://juridice.ro

https://lege5.ro

http://www.legex.ro

https://www.ccr.ro/jurisprudenta

https://www.juridice.ro

https://www.luju.ro

https://www.ujmag.ro


[1] Compartimentul Relații externe, relații cu presa şi protocol al Curții Constituționale,
https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-280.

[2] Legea nr. 135/2010,  M. Of.  nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

[3] M. Of.  nr.  767 din 31 octombrie 2003.  Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,  M. Of.  nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991,  M. Of.  nr. 233 din 21 noiembrie 1991,   şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

[4] Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție,  M. Of.  nr. 135 din 31 mai 1994.

[5] Prin Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack  v   Belgiei, §  30.

[6] Hotărârea din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt  v   Danemarcei, § 47.

[7] Vezi și Hotărârea din 5 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Kyprianou  v   Ciprului, §  121, respectiv Curtea Constituțională,  Decizia nr. 333/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,   M. Of.  nr. 533 din 17 iulie 2014.

[8] Decizia   nr. 231 din 16 decembrie 1999 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 405 alin. 2 C. pr. pen.,   M. Of.  nr.  131 din 28 martie 2000, http://www.legex.ro.

[9] Curtea Constituțională, Decizia nr.1 din 8 februarie 1994,  M. Of.  nr.69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, Decizia nr. 92/1996,  M. Of.  nr.  297/1996, Decizia nr. 16/1999,  M. Of.  nr.  136/1999 şi nr. 69/1994. Vezi și http://dorin.ciuncan.com/documentare/dreptul-la-un-proces-echitabil.

[10] Decizia nr.71 din 15 ianuarie 2009,  M. Of.  nr.49 din 27 ianuarie 2009), Decizia nr.663 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.339 – 348 C. pr. pen.  M. Of.  nr.52 din 22.01.2015

[11] A se vedea Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder  v   Marii Britanii, §  36, și Hotărârea din 20 decembrie 2011, pronunțată în Cauza Dokic  v   Serbiei, §  35.

[12] Decizia nr.17 din 21 ianuarie 2015 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind securitatea cibernetică a României,    M. Of.  nr.79 din 30.01.2015, § 78.

[13] Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014 și Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014.

[14] Cazul Airey v  Irlandei, 1979, şi Cazul Artico v Italiei, 1980. Principiul egalității armelor se aplică tuturor fazelor procedurii (Lamy v Belgia,  30 martie 1983).

[15] Decizia nr.176 din 24 martie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3021 alin.1 lit.a) din Codul de procedură civilă,    M. Of.  nr.356 din 27.04.2005.

[16] În acest sens fiind Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein  v   Germaniei şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii  v   României.

[17] Decizia nr.670 din 18 mai 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.25 alin. (4) şi ale art.26 din Legea nr.230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari,    M. Of.  nr.421 din 16 iunie 2011.

[18] Decizia nr.1 din 8 februarie 1994,  M. Of.  nr.69 din 16 martie 1994.

[19] A se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr.86 din 27 februarie 2003,  M. Of.  nr.207 din 31 martie 2003, Decizia nr.476 din 8 iunie 2006,  M. Of.  nr.599 din 11 iulie 2006, Decizia nr.573 din 3 mai 2011,  M. Of.  nr.363 din 25 mai 2011, Decizia nr.366 din 25 iunie 2014,  M. Of.  nr.644 din 2 septembrie 2014.

[20] Decizia Curții Constituționale nr.62 din 21 octombrie 1993,  M. Of.  nr.49 din 25 februarie 1994.

[21] A se vedea, în acest sens, Decizia nr.685 din 28 iunie 2012,  M. Of.  nr.470 din 11 iulie 2012, Decizia nr.164 din 12 martie 2013,  M. Of.  nr.296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014,  M. Of.  nr.889 din 8 decembrie 2014.

[22] Decizia nr.755 din 16 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.20 alin.(1) teza privitoare la antecontracte din Legea nr.17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr.268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului,    M. Of.  nr.101 din 09.02.2015,  § 23.

[23] Tanrıkulu  v   Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 70, CEDO 1999-IV.

[24] Timurtaş  v   Turciei, nr. 23531/94, pct. 66 şi 70, CEDO 2000-VI, § 71.

[25] Secţia a treia,  Cauza Bucur şi Toma  v   României,  Cererea nr. 40238/02,    8 ianuarie 2013,  § 72. Orice agenție birocratică ce deține un monopol asupra unei surse secrete își poate garanta sieși,  invariabil,  accesul la politicieni,  influență,  putere și resurse,  în permanentă luptă pentru avantaj politic (John Hughes-Wilson, On Intelligence, Serviciile secrete, ed. rom.  Meteor Publishing, 2017, p. 275).

[26] Nolan şi K.  v   Rusiei, nr. 2512/04,   12 februarie 2009,  § 56.

[27] Ibidem.

[28] Cu referire la  Van Mechelen şi alţii  v   Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997–III.

[29] Artico  v   Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 3.

[30] Perez  v   Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004–I, şi Van de Hurk  v   Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, seria A nr. 288.

[31] Secţia a treia,  Cauza Bucur şi Toma  v   României, Cererea nr. 40238/02, Hotărâre 8 ianuarie 2013,  §§ 110-130.

[32] CEDO, Secţia a treia, Hotărârea din 15 februarie 2011,  în Cauza Geleri  v   României,  Cererea nr. 33.118/05,   M. Of.  nr. 404 din 18 iunie 2012.

[33] A se vedea Hewitt şi Harman  v   Regatului Unit, nr. 20.317/92, decizia Comisiei, 1 septembrie 1993, nepublicată, şi Christie  v   Regatului Unit, nr. 21.482/93, decizia Comisiei, 27 iunie 1994, Decizii şi rapoarte 78-A, p. 119 şi 134.

[34] A se vedea Asociaţia pentru integrare şi drepturile omului şi Ekimdzhiev  v   Bulgariei, nr. 62.540/00, 28 iunie 2007,  § 84.

[35] A se vedea, mutatis mutandis, C.G.  v   Bulgariei, nr. 1.365/07, 24 iulie 2008, § 43.

[36] Al-Nashif  v   Bulgariei, nr. 50.963/99,   20 iunie 2002,  §§ 123-124.

[37] A se vedea, mutatis mutandis, Lupşa  v   României,  şi Hotărârea din 12 octombrie 2006 în Cauza Kaya  v   României (Cererea nr. 33.970/05),  § 60.  În speţă, ca şi în Cauza Lupşa  v   României,  printr-o ordonanţă a parchetului reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul românesc, i s-a interzis şederea pentru o perioadă de 15 ani şi a fost expulzat pe motiv că SRI avea „informaţii suficiente şi serioase conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională” (§ 39). Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că nu a fost iniţiată urmărirea penală  v   reclamantului pe motiv că ar fi participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau în altă ţară. Exceptând motivul general mai sus menţionat, autorităţile nu au furnizat reclamantului nicio altă precizare (§ 40).

[38] M v. Olanda - 2156/10 §§ 32 sqq, Hotărârea din 25 iulie 2017 [Secția a III-a]. Procuratura națională pentru lupta  împotriva   terorismului a confirmat că documentele conținute în dosarul cauzei penale erau, de fapt, copii ale documentelor pe care aceasta urmărea să le prezinte, iar reclamantul „nu a contestat acest fap”. Celelalte informații disponibile erau suficiente pentru apărare și pentru autoritățile naționale în vederea efectuării unei analize serioase privind natura informațiilor din documente. Vezi și Kuopila v Finlanda,  27 aprilie 2000,  referitor la date necomunicate  apărării,  de către poliție.

[39] Secţia a treia,  Cauza Al-Agha  v   României (Cererea nr. 40933/02), 12 ianuarie 2010. §§ 43. 103 sqq.  Legea nr. 56 din 13 martie 2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,  M. Of.  nr. 201 din 26 martie 2007 şi intrată în vigoare la 29 martie 2007, prevede, la art. 83, că măsura pentru declararea ca indezirabil se dispune de Curtea de Apel Bucureşti, la sesizarea procurorului. Datele şi informaţiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru raţiuni de securitate naţională se pun la dispoziţia instanţei de judecată. Curtea de Apel Bucureşti pronunţă hotărârea definitivă în camera de consiliu. Instanţa de judecată aduce la cunoştinţă străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Dispoziţiile relevante ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,  M. Of.  din 27 decembrie 2002 şi intrată în vigoare la 26 ianuarie 2003, care a abrogat Legea nr. 123/2001, astfel cum erau redactate atunci când erau în vigoare, prevedeau următoarele: Art. 84 alin. (2): „2. Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil.”(subl. ns. – D. C. )

[40] ICCJ, S. pen. ,  Decizia nr. 90 din 12 martie 2015.

[41] ICCJ, S. pen., Decizia nr. 264 din 24 ianuarie 2014.

[42] ICCJ,  Completul de 5 judecători, Decizia nr. 86/2013,  Dos.  nr. 6312/1/2012.

[43] ECHR. Fourth Section,  Case of Matyjek v. Poland, (Application no. 38184/03),

Judgment,  24 April 2007,  §§ 59,  63; Fourth Section,  Case of Luboch v. Poland, (Application no. 37469/05), Judgment,  15 January 2008,  §§ 64 sqq.

[44] CEDO,  Hotărârea din 18 martie 2014 în Cauza Beraru  v   României

(Cererea nr. 40107/04),  §§ 72 sqq. https://hudoc.echr.coe.int; a se vedea Brualla Gómez de la Torre  v   Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere 1997‑VIII, şi García Ruiz  v   Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I]; Dumitru Popescu  v   României (nr. 2) (nr. 71525/01,  26 aprilie 2007).

[45] A se vedea, între alte hotărâri, Khan  v   Regatului Unit, nr. 35394/97, pct. 34, CEDO 2000‑V; P.G. şi J.H.  v   Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 76, CEDO 2001‑IX; probe obținute ilegal,  admisibilitate,   la Schenck v Elveția,  12 iulie 1988.

[46] Vezi și Ordinul MAI nr. 64/2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal,  M. Of.  nr.  nr. 500 din 7 iulie 2015.

[47] Court (Plenary),  Case of Golder v. The United Kingdom, (Application no. 4451/70),

Judgment,  21 February 1975 ,  § 26,  cu Separate opinion of Judge Zekia; Case of Pretto and Others v. Italy (Application no. 7984/77), Judgment,  8 December 1983. Năzuim spre „un ideal de justiție adevărată, care respectă drepturile omului” (Jean Pradel, Droit penal compare,  Dalloz,  2016,  nr. 132).

[48] În 1628,  în urma asasinării lui George Villiers,  primul duce de Buckingham,  cererea Consiliului de Coroană de torturare a lui John Felton a fost respinsă de Înalte Curte. Judecătorii au considerat în unanimitate că utilizarea ei este „contrară legilor Angliei”, concepție confirmată în anul 2005, tortura și roadele ei nu pot fi folosite în tribunal. John Hughes-Wilson, On Intelligence, Serviciile secrete, ed. rom., Meteor Publishing, 2017. Cu toate acestea, judecătorii au emis un avertisment, adăugând că informațiile  astfel obținute ar putea fi folosite, socotindu-se că „ar fi absurd să se ignore informația despre o bombă care ticăie din cauza faptului că a fost procurată utilizând tortura”(p. 131, ed. rom. ).

[49] http://dorin.ciuncan.com/documentare/dreptul-la-un-proces-echitabil, septembrie 27th, 2013.

Lasă un răspuns