A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

AGENT DE POLIŢIE SUB ACOPERIRE, PROVOCARE, INVESTIGAŢIE PASIVĂ

Curtea observă că, pentru a contesta caracterul echitabil al procesului, reclamanţii au prezentat două argumente. În primul rând, aceştia au susţinut că au săvârşit infracţiunea numai din cauza intervenţiei agenţilor provocatori, primul reclamant pretinzând că a ştiut despre operaţiunea sub acoperire a poliţiei, iar al doilea reclamant că a acceptat să îl însoţească pe primul reclamant la maşină numai pentru a primi banii concubinei sale. În al doilea rând, aceştia au susţinut că, la momentul condamnării lor, curtea de apel nu a efectuat o examinare amănunţită a probelor.

Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa recentă privind art. 6 în care a dezvoltat conceptul de înscenare ca fiind distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea agenţilor de poliţie. În acest context, Curtea a stabilit, de asemenea, că funcţia sa în temeiul art. 6 § 1 nu este să determine dacă anumite probe au fost obţinute în mod nelegal, ci, mai degrabă, să examineze dacă o asemenea “nelegalitate” a avut drept consecinţă încălcarea altui drept protejat de Convenţie; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanţele interne a pretinsei înscenări şi să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special respectarea principiului contradictorialităţii şi de egalitate a armelor [a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 49-61, Malininas împotriva Lituaniei, nr. 10.071/04, pct. 34-35, 1 iulie 2008, şi Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4.378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009].

Pentru a constata dacă agentul de poliţie sub acoperire s-a limitat la “investigarea activităţii infracţionale într-un mod în principal pasiv” în prezenta cauză (a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 55), Curtea ţine seama de următoarele consideraţii. Nimic din trecutul reclamanţilor nu a sugerat o predispoziţie spre traficul de droguri. Doar faptul că unul dintre ei era un consumator de droguri condamnat (a se vedea pct. 21) nu poate schimba concluzia Curţii. Curtea observă că procurorul nu a oferit detalii şi nici nu s-a referit la vreo probă obiectivă, cu privire la pretinsul comportament infracţional al reclamanţilor, în decizia sa de începere a urmăririi penale. În plus, nu s-a găsit heroină în posesia primului reclamant sau în casa celui de-al doilea reclamant (a se vedea pct. 10-12).

De asemenea, Curtea observă că părţile au oferit interpretări diferite ale evenimentelor care au avut loc la 18 noiembrie 2003. Potrivit Guvernului, primul reclamant a acceptat să intermedieze schimbul între investigatorul acoperit, a cărui identitate nu o cunoştea, şi al doilea reclamant, iar drogurile găsite în maşina agentului proveneau din schimbul respectiv. Cu toate acestea, pretinzând provocarea din partea poliţiei, primul reclamant a declarat că a fost informat cu privire la operaţiunea sub acoperire, în timp ce al doilea reclamant a pretins că a fost indus în eroare să accepte banii; ambii reclamanţi susţin că cele două grame de heroină găsite de poliţişti erau cele care au fost acordate de parchet pentru operaţiunea sub acoperire.

În lumina acestei controverse şi sub rezerva rolului său subsidiar cu privire la interpretarea probelor, Curtea va examina dacă reclamanţii au putut să conteste în mod eficient aspectul provocării (a se vedea Ramanauskas, pct. 60-61, şi Malininas, pct. 34, ambele citate anterior).

Tribunalul a hotărât că probele obţinute de la reclamanţi, investigatorul acoperit şi martori au confirmat că a existat provocare din partea poliţiei şi, prin urmare, a achitat reclamanţii pentru acest motiv.

Cu toate acestea, pe baza aceloraşi probe, curtea de apel a anulat sentinţa şi i-a condamnat pe reclamanţi pentru trafic de droguri. Procedând astfel, curtea de apel nu a audiat persoanele cărora li s-au luat declaraţii în faţa procurorului şi a tribunalului. Aceasta a acordat mai multă importanţă declaraţiilor obţinute de procuror şi a considerat că declaraţiile date în faţa instanţei nu au fost conforme cu realitatea.

Curtea reiterează că, atunci când i se solicită unei curţi de apel să examineze cauza în fapt şi în drept şi să se pronunţe cu privire la aspectul vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, precum în cazul de faţă, aceasta nu poate, în ceea ce priveşte procesul echitabil, să stabilească faptele în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor prezentate în persoană de către reclamant, în cazul în care acesta sau aceasta susţine că nu a săvârşit fapta presupusă a constitui infracţiune (a se vedea Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 35, 8 martie 2007). În prezenta cauză, curtea de apel nu a examinat nicio probă şi nici nu a audiat în mod direct reclamanţii cu privire la fondul acuzaţiilor; faptul că reclamanţii nu au solicitat în mod expres examinarea unor probe suplimentare de către curtea de apel, după cum a subliniat Guvernul, nu împiedică instanţa respectivă să ia măsuri pozitive în acest sens (a se vedea Dănilă, citată anterior, pct. 41). De asemenea, ultimul cuvânt al reclamanţilor în faţa instanţei nu poate fi echivalat cu dreptul acestora de a fi audiaţi de instanţă în timpul procesului (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 58, CEDO 2000-VIII).

În afară de aceasta, sub rezerva faptului că nu poate trece cu vederea că depoziţiile unui martor în şedinţă publică şi sub jurământ ar trebui întotdeauna să fie prioritare altor declaraţii făcute de acelaşi martor în cursul urmăririi penale, nici măcar atunci când cele două sunt contradictorii (a se vedea Doorson împotriva Olandei, 26 martie 1996, pct. 78, Culegere 1996-II), Curtea nu este convinsă de raţionamentul sumar al curţii de apel pentru a justifica prioritatea acordată declaraţiilor obţinute de procuror. Curtea observă, în special, că bănuielile nutrite de curtea de apel privind lipsa de onestitate a martorilor nu erau justificate de constatările anchetatorilor în această privinţă. Faptul că reclamanţii au fost audiaţi de tribunal şi au avut posibilitatea de a supune martorii unei confruntări la acel moment al procedurii nu schimbă convingerea Curţii în această privinţă.

În cele din urmă, spre deosebire de Guvern, Curtea nu este convinsă de răspunsul pe care autorităţile, în special instanţele, l-au dat acuzaţiilor de constrângere din partea poliţiei (a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 61). Fie că primul reclamant era sau nu la curent cu acţiunea poliţiei şi fie că al doilea reclamant a fost sau nu indus în eroare să accepte banii, faptele cauzei arată că, dacă nu ar fi existat solicitarea explicită a agentului de a cumpăra droguri, nu ar fi avut loc niciunul dintre evenimentele de la 18 noiembrie.

Curtea consideră că curtea de apel nu a examinat în mod corespunzător schimbarea de poziţie a primului reclamant, considerând, fără explicaţii suplimentare, că a refuzat, în faţa instanţelor, să admită implicarea sa în traficul de droguri.

În concluzie, având în vedere importanţa şi dificultăţile sarcinii investigatorilor, Curtea consideră, ţinând seama de consideraţiile precedente, că acţiunile ofiţerului de poliţie sub acoperire şi ale colaboratorului acestuia au avut drept consecinţă determinarea reclamanţilor să săvârşească fapta penală pentru care au fost condamnaţi, depăşind simpla investigaţie pasivă a activităţii infracţionale existente, şi că instanţele interne nu au investigat suficient acuzaţiile de provocare. Pentru aceste motive, procesul reclamanţilor a fost privat de caracterul echitabil impus de art. 6 din Convenţie.

În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     HOTĂRÂREA din 29 septembrie 2009, definitivă la 29 decembrie 2009,   în Cauza Constantin şi Stoian împotriva României
(Cererile nr. 23.782/06 şi 46.629/06) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 16 martie 2010

Leave a Reply