A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

AGENŢII DE POLIŢIE SUB ACOPERIRE

Spre deosebire de Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei (9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV), în cauza de faţă instanţele nu şi-au întemeiat hotărârile numai pe declaraţiile agenţilor sub acoperire, ci şi pe declaraţiile pârâţilor, date în diferitele stadii ale procedurii.

Curtea reiterează jurisprudenţa sa recentă referitoare la art. 6 din Convenţie, în care a făcut o distincţie detaliată între conceptul de înscenare şi utilizarea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor interne de a face o analiză atentă a materialului aflat la dosar atunci când un acuzat invocă o înscenare din partea poliţiei. În acest context, Curtea a mai stabilit şi că rolul său, potrivit art. 6 § 1 din Convenţie, nu este să stabilească dacă anumite mijloace de probă au fost obţinute ilegal, ci mai degrabă să analizeze dacă o astfel de “ilegalitate” a avut drept consecinţă încălcarea unui alt drept protejat prin Convenţie; astfel, Curtea trebuie să analizeze calitatea aprecierilor făcute de instanţele interne cu privire la pretinsa înscenare şi să se asigure că acestea au asigurat în mod adecvat dreptul la apărare al inculpatului, în special dreptul la proceduri contradictorii şi la egalitatea armelor (vezi Ramanauskas, menţionată mai sus, §§ 49-61; Malininas împotriva Lituaniei, nr. 10.071/04, §§ 34-35, 1 iulie 2008, şi Bykov împotriva Rusiei [MC], nr. 4.378/02, §§ 88-93, 10 martie 2009).

Pentru a stabili dacă, în cauza de faţă, agenţii de poliţie sub acoperire s-au limitat sau nu la “investigarea activităţii infracţionale într-un mod esenţialmente pasiv” (vezi Ramanauskas, menţionată mai sus, § 55), Curtea ţine seama de o serie de considerente. Nu există niciun indiciu că reclamantul sau coinculpaţii ar fi fost implicaţi anterior în infracţiuni legate de droguri. Curtea observă că autorităţile nu au oferit detalii şi nu au făcut trimitere la nicio probă obiectivă referitoare la comportamentul infracţional al suspecţilor înainte de incidentele din data de 29 aprilie 2002. Mai mult chiar, nu s-au găsit droguri nici în posesia reclamantului, nici la el acasă (vezi paragraful 16 de mai sus).

De asemenea, Curtea observă că părţile au dat interpretări diferite evenimentelor ce au avut loc la data de 29 aprilie 2002. În opinia autorităţilor, reclamantul şi coinculpaţii săi acceptaseră să intermedieze tranzacţia. Cu toate acestea, reclamantul, susţinând că a fost vorba despre o înscenare a poliţiei, a declarat că nu ştia ce conţine punga, care, de fapt, îi aparţinea colaboratorului poliţiei, Bogdan; de asemenea, reclamantul a mai susţinut că drogurile din pungă aparţineau poliţiei.

În lumina acestor interpretări divergente, este esenţial pentru Curte să analizeze procedura în care a fost invocat capătul de cerere privind provocarea, pentru a se asigura că drepturile apărării au fost asigurate în mod adecvat, în special dreptul la o procedură contradictorie şi la egalitatea armelor [vezi Ramanauskas, §§ 60-61, şi Malininas, § 34, ambele menţionate mai sus, şi Khudobin împotriva Rusiei, nr. 59.696/00, § 133, CEDO 2006-XII (extrase)].

În condamnarea reclamantului şi a coinculpaţilor săi, instanţele s-au bazat exclusiv pe probele obţinute în cadrul urmăririi penale, şi anume pe rapoartele scrise ale agenţilor sub acoperire şi pe declaraţiile suspecţilor, precum şi pe mărturiile inculpaţilor în faţa primei instanţe.

Instanţele nu au răspuns cererilor apărării de a se administra probe, în special cu privire la implicarea şi rolul lui Bogdan, nici solicitării de a fi prelevate amprente digitale de pe pungile ce conţineau drogurile sau de a analiza înregistrările evenimentelor. În plus, instanţele nu i-au audiat pe agenţii sub acoperire. Astfel, apărarea nu a avut nicio ocazie de a adresa întrebări martorilor. De asemenea, instanţele au hotărât să acorde prioritate declaraţiilor obţinute de anchetatori şi au considerat că cele date în faţa instanţei de fond au fost false.

În lumina susţinerilor inculpaţilor cu privire la implicarea poliţiei, instanţele interne nu ar fi putut să asigure respectarea principiului echităţii şi, în special, a celui al egalităţii armelor fără a-i audia pe Bogdan şi pe agenţii de poliţie sub acoperire şi fără a le permite pârâţilor să adreseze întrebări acestor persoane, măcar în scris. Mai mult chiar, instanţa ar fi trebuit să analizeze sau cel puţin să ofere explicaţii mai detaliate cu privire la motivul respingerii celorlalte cereri de administrare de probe.

Curtea nu poate reţine in abstracto prioritatea ce ar trebui acordată declaraţiilor date de un martor în şedinţă publică şi sub jurământ în raport cu declaraţiile aceluiaşi martor date în cursul urmăririi penale, chiar dacă cele două sunt contradictorii (vezi Doorson împotriva Olandei, 26 martie 1996, § 78, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II). Totuşi, Curtea consideră că motivarea oferită de tribunal pentru justificarea priorităţii acordate declaraţiilor lui D.C. în faţa anchetatorilor ar putea ridica o problemă în ceea ce priveşte respectarea drepturilor apărării.

În fine, Curtea observă maniera sumară în care instanţele interne au respins susţinerile privind înscenarea de către poliţie. Aceasta reţine că elementul comun al interpretărilor divergente ale părţilor asupra situaţiei de fapt din cauză este că reclamantul şi prietenii săi au negociat cu Gotti/Bogdan şi apoi s-au întâlnit cu Sven.

În concluzie, deşi ţine seama de importanţa şi de dificultăţile sarcinii anchetatorilor, Curtea consideră, ţinând cont de cele de mai sus, că instanţele interne nu au cercetat suficient susţinerile referitoare la înscenare. Pentru aceste motive, procedura reclamantului a fost lipsită de caracterul echitabil cerut de art. 6 .

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din acest punct de vedere.

Asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei

În temeiul art. 7 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost condamnat pentru o infracţiune ce nu a existat niciodată, în măsura în care a fost victima unei înscenări.

În opinia Curţii, capetele de cerere pe care reclamantul le-a formulat în temeiul art. 3, 7 şi 14 din Convenţie sunt doar o reiterare a celor deja formulate şi analizate în temeiul art. 6.

În plus, Curtea apreciază că, deşi o persoană poate fi umilită prin simplul fapt că a fost condamnată penal, ceea ce este relevant în sensul art. 3 din Convenţie este că persoana ar trebui să fie umilită nu pur şi simplu prin condamnarea sa, ci de executarea pedepsei (vezi Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, § 30, seria A nr. 26). În cauza de faţă, nimic nu indică o astfel de umilinţă, iar reclamantul nu a reuşit să îşi susţină alegaţiile în sens contrar. În fine, Curtea observă că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este incriminată prin Legea nr. 143. Capătul de cerere întemeiat pe art. 7 din Convenţie este aşadar nefondat.

Prin urmare, în lumina tuturor elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra aspectelor invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio urmă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele sale.

Rezultă că această parte a plângerii este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     HOTĂRÂREA din 1 iunie 2010,
definitivă la 1 septembrie 2010,     în Cauza Bulfinsky împotriva României (Cererea nr. 28.823/04) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 10 ianuarie 2011

Leave a Reply