A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

ARESTARE PREVENTIVĂ

Curtea reaminteşte că perioada acoperită de art. 5 § 1 c) din Convenţie se încheie în general la data la care se statuează asupra temeiniciei acuzaţiei aduse împotriva părţii interesate, chiar dacă acest lucru ar avea loc numai în primă instanţă (Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). În ceea ce priveşte perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, Curtea reaminteşte că ea este aceeaşi ca şi pentru art. 5 § 1 c) [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006-III (extrase)].

Curtea constată încă de la început că, în cauza de faţă, perioada vizată de art. 5 § 3 a început la data de 19 martie 2002, data arestării reclamantului. În ceea ce priveşte durata arestării preventive, ea s-a încheiat odată cu sentinţa de condamnare pronunţată de Judecătoria Deva la data de 10 februarie 2003. Această perioadă a durat, prin urmare, 10 luni, 3 săptămâni şi o zi. Curtea consideră că această durată este suficient de lungă pentru a putea ridica probleme din perspectiva art. 5 § 3 (Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, §§ 8-24, 4 octombrie 2005, şi Castravet împotriva Moldovei, nr. 23.393/05, §§ 7-14, 13 martie 2007).

Curtea face trimitere la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul rezonabil al arestării, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (vezi, de exemplu, Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 152, CEDO 2000-IV, Calmanovici împotriva României, nr. 42.250/02, §§ 90-94, 1 iulie 2008, şi jurisprudenţa citată în acestea).

Curtea reaminteşte şi că art. 5 § 3 din Convenţie impune necesitatea ca orice perioadă de arest preventiv, indiferent cât de scurtă ar fi ea, să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi (vezi Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, şi Sarban,  § 97). O hotărâre motivată convinge părţile cu privire la faptul că argumentele lor au fost avute în vedere (Sarban,  § 98).

Curtea constată caracterul prea succint şi abstract al motivării acestei hotărâri, care s-a limitat la a menţiona anumite criterii prevăzute de lege, dar care omitea să specifice modul în care aceste criterii se aplicau în cazul reclamantului (Calmanovici,  §§ 97-98).

Desigur, necesitatea de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis, Garycki împotriva Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, judecătoria nu a oferit nicio explicaţie pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a reclamantului să aibă un impact negativ asupra societăţii sau cum ar fi împiedicat ancheta. Mai mult, justificarea detenţiei nu se raporta la situaţia concretă a fiecăreia dintre părţile interesate, vizând în mod general persoanele cercetate în cadrul procedurii (Calmanovici, § 100, şi mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, § 49, 2 martie 2006).

Curtea mai constată că instanţa a menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, repetând de-a lungul timpului aceleaşi criterii, pe baza aceleiaşi formule. Or, o astfel de justificare nu este conformă cu cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie (Mansur împotriva Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, § 55, şi Svipsta, § 109).

Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie le impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. Într-adevăr, articolul citat mai sus garantează nu numai “dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil”, ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii ce asigură prezentarea părţii interesate la termenul de judecată (Jablonski împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, şi Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Or, în cauza de faţă, instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că, nemotivând suficient respingerile cererilor de punere în libertate ale reclamantului şi neluând în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative, autorităţile nu au oferit motive “pertinente şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv pe perioada în discuţie. De aceea, Curtea apreciază că nu mai este necesar să se stabilească în ce măsură autorităţile competente au contribuit cu o “diligenţă specială” la continuitatea procedurii (Dolgova, § 50 in fine).

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie.

Curtea reaminteşte că art. 5 § 4 nu garantează niciun drept, ca atare, la un recurs împotriva hotărârilor ce dispun sau ce prelungesc o măsură de detenţie. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu un astfel de sistem trebuie, în principiu, să le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Toth împotriva Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, § 84). Această cale de atac îi oferă părţii interesate garanţii suplimentare privind evaluarea necesităţii de a se prelungi arestarea preventivă [Van Thuil împotriva Olandei (dec.), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să ducă, în scurt timp, la o hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedeşte a fi ilegală (Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO 2000-III).

La fel ca orice altă prevedere a Convenţiei şi a protocoalelor sale, art. 5 § 4 trebuie să se interpreteze astfel încât drepturile pe care le consacră să nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, printre altele, Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33, şi Schops împotriva Germaniei, nr. 25.116/94, § 47, CEDO 2001-I).

Prima garanţie fundamentală care se desprinde în mod natural din art. 5 § 4 din Convenţie este dreptul de a-ţi fi analizată efectiv cererea de judecătorul sesizat cu un recurs împotriva unei măsuri de detenţie. Desigur, această prevedere nu obligă magistratul să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totuşi, garanţiile pe care le consacră ar fi golite de sens dacă judecătorul ar putea omite să ia în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi susceptibile să arunce o umbră de îndoială peste “legalitatea” privării de libertate (Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II).

Analizând chestiuni similare cu cele ale cauzei de faţă, Curtea a constatat deja că incertitudinea jurisprudenţială care caracteriza la data evenimentelor respingerea unei cereri de eliberare nu le putea cauza prejudiciu reclamanţilor sub aspectul refuzului dreptului însuşi de a formula recurs împotriva încheierilor prin care li se resping cererile de eliberare (vezi Samoilă şi Cionca,  §§ 40 şi 74).

Curtea observă că, deşi reclamantul a exercitat recursul indicat de judecătorie (vezi paragrafele 9 şi 14 de mai sus), tribunalul nu i-a analizat motivele referitoare la nelegalitatea arestării sale preventive. Or, o astfel de analiză se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa care a dispus menţinerea măsurii nu şi-a motivat hotărârile şi nu a analizat argumentele reclamantului referitoare la lipsa de justificare a unei astfel de măsuri (Svipsta,  §§ 130-134, şi, a contrario, Van Thuil, menţionată mai sus).

În continuare, Curtea trebuie să analizeze dacă acest din urmă recurs putea duce, pe termen scurt, la o hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt arestării dacă aceasta s-ar fi dovedit nelegală (Baranowski,  § 68). În acest sens, Curtea observă că recursul împotriva hotărârilor în cauză era legat de judecarea pe fond şi că hotărârea instanţei de apel nu a intervenit decât după circa 4 luni şi două săptămâni de la încetarea situaţiei litigioase, când reclamantul era deţinut după condamnare (Konolos împotriva României, nr. 26.600/02, § 36, 7 februarie 2008).

În fine, Curtea ia notă de modificările legislative aduse de Legea nr. 281/2003 Codului de procedură penală, care prevede în mod expres un recurs imediat împotriva unei hotărâri ce dispune menţinerea unei măsuri provizorii după trimiterea în judecată a unui acuzat.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că reclamantul nu a beneficiat de un recurs în faţa unei instanţe, în conformitate cu cerinţele art. 5 § 4 din Convenţie.

Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     HOTĂRÂREA din 31 martie 2009, definitivă la 14 septembrie 2009,     în Cauza Mihuţă împotriva României (Cererea nr. 13.275/03) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 21 ianuarie 2010

Leave a Reply