CARACTER REZONABIL , DURATA PROCEDURII, MĂSURI PREVENTIVE, INTERDICŢIA DE A PĂRĂSI LOCALITATEA

Pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei procedurii, evaluarea trebuie să se facă în lumina circumstanţelor cauzei şi cu luarea în considerare a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi conduita autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţă (vezi Pelissier şi Sassi ).

Mai mult decât atât, Curtea a constatat deja că, deşi nu este de competenţa sa să analizeze calitatea juridică a jurisprudenţei instanţelor interne, deoarece retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusă de obicei în urma unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul aceluiaşi set de proceduri denotă o deficienţă majoră a sistemului judiciar. Ba mai mult, această deficienţă le este imputabilă autorităţilor, şi nu reclamanţilor (vezi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi Matica împotriva României, nr. 19.567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).

După analizarea tuturor elementelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să o poată convinge să ajungă la o altă concluzie în cauza de faţă. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cauza de faţă durata procedurilor a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa “termenului rezonabil”.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.

Asupra pretinsei încălcări a art. 2 din Protocolul nr. 4

Curtea observă încă de la început că părţile nu contestă faptul că interdicţia de a părăsi oraşul Bucureşti impusă reclamantului a constituit o ingerinţă în libertatea sa de circulaţie.

Această ingerinţă încalcă art. 2 din Protocolul nr. 4, cu excepţia cazului în care este “în conformitate cu legea”, urmăreşte unul dintre scopurile legitime prevăzute la art. 2 §§ 3 şi 4 din Protocolul nr. 4 şi este, în plus, necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul sau scopurile în discuţie (vezi Fedorov şi Fedorova împotriva Rusiei, nr. 31.008/02, § 36, 13 octombrie 2005, şi Ivanov împotriva Ucrainei, nr. 15.007/02, § 86, 7 decembrie 2006). Curtea reiterează că nu este o chestiune discutabilă în sine faptul că statul poate aplica diferite măsuri preventive ce limitează libertatea unui acuzat pentru a asigura realizarea eficientă a unei cercetări penale, în măsura în care o astfel de măsură – şi în special durata sa – este proporţională cu scopurile urmărite [vezi, mutatis mutandis, Nagy împotriva Ungariei (dec.), nr. 6.437/02, 6 iulie 2004, Fedorov şi Fedorova,  § 41, şi Petre împotriva României, nr. 71.649/01, § 47, 27 iunie 2006].

În speţă, ingerinţa a fost în conformitate cu legea [art. 136 din Codul de procedură penală ; pentru un rezumat al legislaţiei în materie, vezi Rosengren împotriva României (dec.), nr. 70.786/01, 4 mai 2006] şi a urmărit scopurile legitime stipulate la art. 2 § 3 din Protocolul nr. 4, în mod special prevenirea infracţiunilor şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.

Urmează să se stabilească dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopurile urmărite.

Curtea a statuat cu privire la compatibilitatea art. 2 din Protocolul nr. 4 cu obligaţiile ce limitează libertatea de circulaţie a reclamantului într-o serie de cauze având ca obiect proceduri penale. În mod special, în Cauza Antonenkov şi alţii (vezi Antonenkov şi alţii împotriva Ucrainei, nr. 14.183/02, §§ 59-67, 22 noiembrie 2005), în care durata unei astfel de limitări în timpul cercetării penale a fost de 4 ani şi 10 luni, Curtea nu a constatat nicio încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. În cauza Fedorov şi Fedorova,   (§§ 32-47), în care obligaţia contestată le-a fost impusă reclamanţilor timp de 4 ani şi 3 luni, Curtea a constatat că, în circumstanţele cauzei, limitarea libertăţii de circulaţie a reclamanţilor nu era disproporţionată.

Totuşi, în Cauza Ivanov (de asemenea  § 96), Curtea a considerat că o interdicţie de aproape 11 ani, dintre care circa 9 ani au intrat în competenţa ratione temporis a Curţii, a constituit o încălcare a libertăţii de circulaţie prin simpla ei durată.

În opinia Curţii, cererea de faţă este mai apropiată de Cauza Ivanov decât de cauzele Antonenkov şi alţii şi Fedorov şi Fedorova, sub aspectul atât al duratei măsurii contestate, cât şi al circumstanţelor de fapt.

În cererea de faţă, interdicţia de a părăsi oraşul Bucureşti i-a fost impusă reclamantului la data de 19 decembrie 1995 şi a durat până la finalul procedurii, la data de 13 martie 2002, deşi acuzaţiile aduse reclamantului s-au prescris la data de 16 octombrie 2000.

Mai mult chiar, deşi din dosar rezultă că reclamantul nu a întâmpinat dificultăţi la părăsirea oraşului Bucureşti la data de 22 octombrie 2001, el nu a fost în niciun moment informat de către autorităţi despre revocarea interdicţiei (vezi şi Ivanov,  § 85). De asemenea, Curtea reiterează că în Cauza Raimondo împotriva Italiei a constatat o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 cu privire la o amânare de 5 luni în formularea motivelor unei decizii prin care instanţa internă a revocat o măsură ce viza drepturile reclamantului prevăzute de acest articol, precum şi o întârziere de 18 zile în comunicarea deciziei respective reclamantului (vezi Raimondo,  p. 19, § 39).

Astfel, măsura din cauza de faţă a durat 6 ani şi 3 luni, o durată ce poate constitui în sine o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4.

Mai mult chiar, Curtea observă că instanţele interne nu au precizat motivele de luare sau de prelungire a măsurii, deşi reclamantul a contestat această măsură în mod repetat (vezi, mutatis mutandis, Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, §§ 152-153, CEDO 2000-IV). Curtea consideră că lipsa motivării în deciziile instanţelor interne aduce atingere tot mai mult drepturilor reclamantului, întrucât necesitatea de a impune restricţia se va diminua inevitabil odată cu trecerea timpului (vezi Luordo împotriva Italiei, nr. 32.190/96, § 96, CEDO 2003-IX, şi, mutatis mutandis, Labita,  § 159).

Pentru toate aceste motive, Curtea constată că nu a fost păstrat un just echilibru între cerinţele de interes general şi drepturile reclamantului.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     HOTĂRÂREA din 24 aprilie 2008 în Cauza Rosengren împotriva României (Cererea nr. 70.786/01) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 8 februarie 2010