A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

CERINŢELE DE ECHITABILITATE, DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, ADMISIBILITATEA PROBELOR, ACTE ADMINISTRATIVE , SERVICIU PUBLIC, ANULAREA ÎNSCRIERII ÎN BAROU, BUNURI EXISTENTE , SPERANŢE LEGITIME , PROPRIETATEA

Art. 6 alin. 1 din Convenţie nu obligă statele părţi să supună litigiile asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil unei proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerinţele art. 6. Intervenţia iniţială a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerinţele, poate fi justificată dacă aceste organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, Hotărârea din 23 iunie 1986, Seria A nr. 43, pag. 23, paragraful 51, şi Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, Hotărârea din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58, pag. 16, paragraful 29).

2. Nesoluţionarea de către instanţele naţionale a unei părţi a obiectului cauzei

Curtea reiterează faptul că efectul art. 6 alin. 1 din Convenţie este, inter alia, să acorde unui “tribunal” atribuţia de a efectua o examinare corespunzătoare a afirmaţiilor, motivelor şi probelor, fără a prejudicia evaluarea sau relevanţa acestora pentru hotărârea luată, având în vedere că nu este în competenţa Curţii să examineze dacă motivele sunt întrunite în mod corespunzător. Cu toate acestea, deşi art. 6 alin. 1 din Convenție obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, nu poate fi interpretat în sensul impunerii unui răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, pag. 20, paragrafele 59 şi 61; Decizia Burg împotriva Franţei, Cererea nr. 34.763/02, CEDO 2003-II). Întinderea obligaţiei de a motiva poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie stabilită în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea hotărârile Ruiz Torija împotriva Spaniei, şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A şi B, pag. 12, paragraful 29 şi, respectiv, pag. 29-30, paragraful 27).

Curtea observă că, deşi instanţele au răspuns unora dintre argumentele reclamantului, acestea nu au răspuns argumentelor principale, respectiv că acesta a acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu principiile dreptului administrativ şi cu Legea nr.29/1990, când a depus o cerere la Baroul Constanţa în anul 1991, în scopul anulării deciziei nelegale adoptate de acesta în anul 1981 în împrejurările excepţionale în care părăsise ţara; şi că, în orice caz, nu putea fi învinovăţit pentru faptul că Baroul nu a înaintat cererea sa către UAR sau pentru faptul că UAR nu a verificat validitatea deciziei Baroului.

În plus, Curtea remarcă faptul că, deşi reclamantul a depus cererea în scopul de a obţine anularea Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, acesta a solicitat în mod expres instanţelor să examineze fondul cauzei şi consecinţele pe care le poate avea asupra soluţiei date cererii sale. Reclamantul a arătat, de asemenea, că cererea administrativă pe care a adresat-o în data de 18 februarie 1998 către UAR nu a reprezentat un remediu care să conducă la clarificarea situaţiei sale.

3. Prezentarea Registrului original de decizii al UAR

Curtea reiterează faptul că, deşi art. 6 alin. 1 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu instituie nici o regulă cu privire la admisibilitatea probelor sau la modul în care ar trebui evaluate, care reprezintă, prin urmare, chestiuni de competenţa, în principal, a dreptului intern şi a instanţelor naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Schenk împotriva Elveţiei din 12 iulie 1988, Seria A nr. 140, pag. 29, paragraful 46, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei, Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I). Cu toate acestea, Curtea trebuie să stabilească dacă procedurile, inclusiv modul în care au fost administrate probele, au fost corecte, aşa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie. Corectitudinea trebuie evaluată prin raportare la ansamblul procedurii (a se vedea Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, Cererea nr. 25.444/94, paragrafele 45 şi 46, CEDO 1999-II).

4. Concluzie

În lumina observaţiilor de mai sus şi luând în considerare procedura în ansamblu, Curtea concluzionează că cerinţele de echitabilitate nu au fost întrunite. În consecinţă, Curtea constată că art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat (§ 74).

II. Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

Curtea reiterează criteriile menţionate în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Cauza Costello-Roberts împotriva Marii Britanii, pag. 58, paragraful 27, menţionată mai sus; Van der Mussele împotriva Belgiei, Hotărârea din data de 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, pag. 14-15, paragraful 29) şi arată că UAR este legal constituită prin Legea nr. 51/1995 şi învestită cu prerogative administrative şi de reglementare. UAR urmăreşte un scop de interes general cu privire la profesia de avocat prin exercitarea unei forme de control public, de exemplu asupra înscrierii în Barou, iar deciziile sale sunt supuse controlului instanţelor administrative (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Bota împotriva României din 12 octombrie 2004, Cererea nr. 24.057/03). Curtea observă totodată, în subsidiar, că în jurisprudenţa internă UAR a fost considerată o autoritate publică ce execută acte administrative şi are rol de serviciu public. Prin urmare, concluzionează că răspunderea statului este angajată ca urmare a deciziilor administrative ale UAR, pe care le contestă reclamantul.

B. Aplicabilitate: dacă reclamantul avea un “bun”

Referindu-se la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea reţine că, în măsura în care se referă la pierderea unui venit viitor, plângerea reclamantului iese din sfera de protecţie prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care priveşte numai bunurile existente sau speranţele legitime privind proprietatea [a se vedea Ian Edgar (Liverpool) Ltd. împotriva Marii Britanii (dec.), nr. 37.683/97, CEDO 2000-I]. Cu toate acestea, aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se extinde la exercitarea profesiei de avocat şi la reputaţia aferentă, avându-se în vedere că acestea sunt entităţi de o anumită valoare care au, în multe privinţe, natura drepturilor private şi astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziţii din această prevedere [a se vedea Van Marle şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din data de 26 iunie 1986, Seria A nr. 101, pag. 13, paragraful 41, şi Doring împotriva Germaniei (dec.), nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII; a se vedea, totodată, Wendenburg şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 71.630/01, CEDO 2003-II].

Curtea concluzionează că, la data adoptării Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul putea pretinde că avea un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte reputaţia pe care şi-o construise în România între anii 1991 şi 1996 (§83).

C. Respectarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

Curtea constată că, în prezenta cauză, anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa a avut drept consecinţă pierderea acelei părţi din clientela sa care era interesată de capacitatea sa de a furniza întreaga gamă de servicii pe care o oferă un avocat român şi, prin urmare, o pierdere de venit. În consecinţă, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.

Aceasta a fost o măsură care a presupus controlul folosinţei bunurilor, care trebuie examinată prin raportare la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Tre Traktorer AB împotriva Suediei, Hotărârea din 7 iulie 1989, Seria A nr. 159, pag. 22, paragraful 55, şi Decizia Doring împotriva Germaniei, Cererea nr. 37.595/97, CEDO 1999-VIII).

Pentru a fi compatibilă cu regula generală menţionată în prima propoziţie a primului paragraf al art. 1 din Protocolul  nr. 1  în lumina căruia trebuie interpretat cel de-al doilea paragraf, o astfel de ingerinţă trebuie să menţină un “just echilibru” între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong şi Lţnnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, pag. 26, paragraful 69). În plus, chestiunea cu privire la menţinerea unui just echilibru “devine relevantă numai dacă s-a stabilit că ingerinţa respectivă satisface cerinţa de legalitate şi nu a fost arbitrară” (a se vedea latridis împotriva Greciei [MC], Cererea nr. 31.107/96, paragraful 58, CEDO 1999-II, şi Beyeler împotriva Italiei [MC], Cererea nr. 33.202/96, paragraful 107, CEDO 2000-I).

Curtea reiterează că atribuţia sa de a verifica respectarea dreptului intern este limitată. Interpretarea şi aplicarea dreptului intern revin, în principal, autorităţilor naţionale (a se vedea Tre Traktorer AB împotriva Suediei, citată mai sus, pag. 23, paragraful 58). Cu toate acestea, principiul legalităţii presupune că prevederile aplicabile ale dreptului intern sunt suficient de accesibile, precise şi previzibile în ceea ce priveşte aplicarea lor. În această privinţă, Curtea trebuie să se asigure că maniera în care dreptul intern este interpretat şi aplicat – chiar şi în cazul în care cerinţele au fost respectate – nu presupune consecinţe în contradicţie cu standardele Convenţiei (a se vedea Beyeler împotriva Italiei, citată mai sus, paragraful 109-110).

În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea remarcă faptul că, având în vedere că înscrierea reclamantului în Baroul Constanţa a avut loc în anul 1991 şi că, în conformitate cu art. 5 alin. 3 lit. j) din Decretul-lege nr. 90/1990, la momentul respectiv UAR avea obligaţia legală să controleze admiterea în barouri, ceea ce, în cazul reclamantului, a făcut abia în 1996, ingerinţa de care se plânge acesta a fost una gravă, privându-l pe reclamant, după 5 ani de la readmiterea sa în Barou, de dreptul de a practica avocatura. UAR ar fi putut lua măsurile necesare, ca răspuns la solicitările reclamantului din 9 iunie 1997 şi 18 februarie 1998, pentru a-l readmite în profesie sau cel puţin pentru a-i indica procedura de urmat în scopul readmiterii sale, de vreme ce aparent era singurul organ competent să ia o decizie în acest sens (§94).

Cu privire la instanţele naţionale, Curtea remarcă faptul că acestea s-au pronunţat exclusiv asupra legalităţii Deciziei UAR din 27 iunie 1996 în baza doctrinei ultra vires, iar Curtea Supremă de Justiţie a arătat că anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa pe temei de nelegalitate nu l-a privat de dreptul de a solicita autorităţii competente să soluţioneze cererea sa de reînscriere în Barou, fără să remarce că reclamantul solicitase deja UAR clarificarea şi soluţionarea situaţiei sale fără nici un rezultat.

Curtea reiterează că trebuie să existe o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile urmărite (a se vedea Cauza Tre Traktorer AB împotriva Suediei, citată mai sus, pag. 23, paragraful 59). Nu contestă scopul sau utilitatea doctrinei ultra vires, care prevede o garanţie importantă împotriva abuzului de putere al autorităţilor locale sau legale care îşi depăşesc competenţele stabilite de legea naţională. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsă de faptul că aplicarea doctrinei la cazul în speţă respectă principiul proporţionalităţii (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Stretch împotriva Marii Britanii din 24 iunie 2003, Cererea nr. 44.277/98, paragraful 38).

În lumina circumstanţelor cauzei, Curtea constată că anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa şi concluzia instanţelor naţionale că acesta ar fi putut să formuleze o nouă cerere la UAR pentru a fi readmis în Barou ca avocat român nu reprezintă o măsură proporţională în conformitate cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, având în vedere că respectivul organism a anulat înscrierea sa ca avocat cu o întârziere de 5 ani şi de atunci a refuzat în mod constant să îi rezolve situaţia. Prin urmare, a existat o încălcare a prevederii respective.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ,  HOTĂRÂREA din 24 mai 2005, definitivă la 24 august 2005,în Cauza Buzescu împotriva României   (Cererea nr. 61.302/00) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 08/03/2006, extrase

Leave a Reply