A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

CONFISCAREA EXTINSĂ. LEGEA NR, 228/2020

CONFISCAREA EXTINSĂ

Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite  în mod licit [1],  dobândirea de bunuri prin alte mijloace decât cele cu caracter licit constituie o încălcare a principiilor eticii si echitații socialiste si este interzisa.

Bunurile dobândite cu încălcarea dispozițiilor alineatului precedent sau, după caz, valoarea lor băneasca vor fi trecute  în proprietatea statului,  în condițiile prezentei legi.

Puteau fi supusă controlului, în condițiile acestei legi, proveniența bunurilor oricărei persoane fizice, dacă sunt date sau indicii că exista o vădită disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile sale legale și nu se justifică dobândirea licită a bunurilor.

Prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei  în cauza de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.

Controlul privește bunurile dobândite  în ultimii 15 ani dinainte de sesizare, atât cele existente  în patrimoniul persoanei  în cauza, cat si cele înstrăinate cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Daca sunt dovezi certe ca bunuri dobândite anterior acestei perioade au proveniența ilicita, controlul va fi extins si asupra acestora.

La justificarea provenienței bunurilor vor fi luate  în considerare toate veniturile obținute din activități productive utile pentru societate, precum si cele dobândite prin acte juridice legale.  în cazul veniturilor pentru care nu s-au achitat impozitele sau taxele legale aferente, vor fi sesizate organele financiare  în vederea stabilirii si achitării acestora  în termenele de prescripție legale (Art. 2)

Judecători, daca constata ca proveniența unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificata, va hotărî fie trecerea  în proprietatea statului a bunurilor ori a cotei nejustificate, fie plata unei sume de bani egale cu valoarea lor de procurare.

In cazul imobilelor si autoturismelor a căror valoare de procurare este mai mica decât cea găsita nejustificata sau cel mult egala cu aceasta, judecători va hotăra trecerea lor  în proprietatea statului.

Trecerea  în proprietatea statului se face la valoarea stabilita de judecători, pe baza de expertiza. Daca valoarea de expertiza este mai mare decât valoarea de procurare, trecerea se va face la aceasta din urma valoare.

In judecarea cauzei instanța nu se limitează la bunurile si valorile menționate  în actul de sesizare.

Daca  în legătura cu bunurile a căror proveniența este nejustificata rezulta săvârșirea unei infracțiuni, judecători trimite dosarul la unitatea competenta de procuratura, spre a vedea daca este cazul sa pună  în mișcare acțiunea penala.

Judecători, daca constata ca proveniența bunurilor este justificata, hotărăște închiderea dosarului (Art. 11).

Legea nr. 18/1968 a fost abrogată prin Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici (  M. Of. 263 din 28 octombrie 1996[2])

Potrivit art. 1,  se instituie obligația declarării averii pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și unele persoane cu funcții de conducere din regiile autonome, Fondul Proprietății de Stat, Banca Națională a României și băncile cu capital de stat, total sau majoritar, precum și procedura controlului averilor acestora în cazul în care există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit.

Dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii și veniturilor dobândite de celălalt soț. Sunt supuse controlului și bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afinii de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană (Art. 10).

 (1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată.

(2) Dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni, instanța trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mișcare acțiunea penală.

(3) În cazul în care se constată că proveniența bunurilor este justificată, instanța hotărăște închiderea dosarului (Art. 18).

Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege (Art. 44  Dreptul de proprietate privată alin,  (1).

Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. (2)

Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă(Art. 44  alin.   8).

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește sub acest aspect, în art. 5 alin. (1), regula potrivit căreia orice privare de libertate trebuie să se facă “potrivit căilor legale”, adică să fie reglementată în dreptul intern. Acest principiu se regăsește și în art. 9 pct. (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice[3].

Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunțat asupra unei inițiative de revizuire a Constituției prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumție cu următorul text: “Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Cu acel prilej Curtea a reținut că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituție [în prezent art. 44 alin. (1)], conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reținând că prin propunerea de revizuire se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, precum și faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii, iar înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, Curtea a constatat neconstituționalitatea acestei propuneri.

De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică “pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni”. Curtea a reținut că acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni. Ca urmare, referindu-se și la Decizia sa nr. 85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit că și în acest caz se vizează suprimarea unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 148 alin (2) din Constituție [actualul art. 152 alin. (2)]. Cu același prilej Curtea, referindu-se la modul de redactare a normei examinate a reținut că “dacă textul urmărește să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracțiuni, redactarea sa este necorespunzătoare”.

Prin acel  proiect de lege se propunea eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii. Ca și în precedentele enunțate, Curtea reține că această prezumție constituie o garanție a dreptului de proprietate al persoanei. În absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție.

Curtea subliniază în acest context cele reținute în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, menționată, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.

Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumții nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislației Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalității. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere și de inițiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce privește sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune care are legătură cu criminalitatea organizată[4].

Articolul  112 C. pen. prevede posibilitatea confiscării nu doar a bunurilor obținute din infracțiuni, ci și a bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor sau a căror deținere este interzisă de legea penală. Mai mult, în ceea ce privește confiscarea extinsă, ceea ce ține de particularitatea acestei măsuri este faptul că instanța nu trebuie să aplice măsura confiscării extinse în considerarea unor “probe sau indicii temeinice că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”, ci, din ansamblul coroborat de condiții pe care legea le cere a fi îndeplinite (inclusiv cea referitoare la valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, care depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit), trebuie să rezulte “convingerea” că bunurile provin din activitățile infracționale expres prevăzute.

 În acest sens sunt și prevederile art. 5 – Confiscarea extinsă din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, potrivit cărora “Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”.

Curtea Constituțională[5]  constată că legiuitorul a operat cu noțiunea de probă pentru ca instanța să își întemeieze hotărârea prin care aplică măsura de siguranță a confiscării extinse pe “probe certe, dincolo de orice îndoială”. Rezultă că instanța trebuie să administreze probe distincte pentru a putea dispune această măsură; or, administrând astfel de probe, se ajunge la probarea actului infracțional în sine, ipoteză în care ar urma să se aplice confiscarea specială, și nu cea extinsă. Astfel, folosirea sintagmei “dincolo de orice îndoială” în cuprinsul art. 1121 alin. (21) și (3) din Codul penal face inutilă reglementarea instituției confiscării extinse, întrucât instituie un standard de probă ce presupune soluționarea în întregime a raportului juridic penal de conflict, cu consecința aplicabilității instituției confiscării speciale, dar și a instituirii unei condiții mai severe decât cele prevăzute în Directiva 2014/42/UE în privința regimului probator.

Cu privire la măsura de siguranță a confiscării extinse, Curtea reține că aceasta a fost reglementată, prin dispozițiile art. II din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ca temei juridic al dispunerii măsurii confiscării și asupra altor bunuri decât cele care pot face obiectul confiscării speciale, reglementate la art. 112 din Codul penal, a căror legătură cu săvârșirea infracțiunii a fost dovedită. Așa fiind, aplicabilitatea confiscării extinse subzistă câtă vreme legătura (alta, a) bunurilor ce fac obiectul său cu săvârșirea infracțiunii nu a fost pe deplin probată (dar a fost dovedită – !!). În acest sens, prevederile art. 5 § (1) din Directiva 2014/42/UE utilizează, în privința confiscării extinse, sintagma “în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile […] o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale” (subl. ns.-D.C.), în timp ce, în legătură cu confiscarea specială, art. 4 din aceeași directivă face referire la existența unei hotărâri (alta ?!) definitive de condamnare.

Raportului juridic penal de conflict este unul și același,  în cadrul unic al procesului penal.

Cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 377 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 958 din 19 octombrie 2004, și Deciziei nr. 1.060 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 11 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau valori în executarea unei sancțiuni penale, contravenționale, administrative ori civile sau a unei măsuri de confiscare specială, prevăzute de lege, nu constituie expropriere și nu încalcă în niciun alt mod dreptul de proprietate garantat constituțional. Astfel, dispozițiile art. 118 lit. b) și d) din Codul penal sunt în deplină concordanță cu prevederile art. 44 alin. (9) din Constituție, republicată, .  Or, legiuitorul, în acord cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, a stabilit prin textul legal criticat anumite limite înlăuntrul cărora judecătorul poate răspunde exigențelor impuse de art. 111 alin. 1 din Codul penal tocmai pentru prezervarea altor drepturi ce țin de garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată.

De asemenea, s-a mai arătat că măsura de siguranță a confiscării speciale nu este o pedeapsă în sensul atribuit de art. 53 din Codul penal, motiv pentru care nu poate fi primită critica potrivit căreia art. 118 din Codul penal contravine art. 23 alin. (12) din Constituție.

Totodată, nu se poate susține că este afectat art. 53 din Legea fundamentală, deoarece textul dispune fără echivoc asupra necesității confiscării ca măsură de siguranță care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol ori preîntâmpinarea săvârșirii de fapte penale. Or, tocmai norma constituțională pretins afectată permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale[6].

Cu titlu de exemplu,  amintim Decizia nr. 424 din 18 februarie 2016,  prin care Înalta Curte de Casație și Justiție Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a recunoscut existența  unor venituri suplimentare ilicite.

Referitor la împrumutul menționat, pornind de la imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris (art. 1198 C. civ.  prima instanță a administrat probe – extrase de cont și alte dovezi privind veniturile împrumutătorului, declarați ale acestei persoane, etc.) pe baza cărora a ajuns la o concluzie judicioasă, neexistând nici un element care să susțină un cuantum mai mare. De altfel, în același sens s-a repoziționat și ANI în recurs, prin întâmpinare achiesând la concluzia primei instanțe, în condițiile în care anterior a negat de planor teza existenței împrumutului.

Contrar susținerilor recurenților, nu pot fi considerate venituri licite sumele primite în perioada supusă controlului de la N., direct sau prin intermediari. În această privință, prezumția constituțională de liceitate a dobândirii averii a fost răsturnată, argumentația curții de apel fiind la adăpost de orice critică[7].

Chiar dacă principiul disponibilității, specific procedurilor nepenale, nu este prevăzut ca atare în corpul Legii nr. 115/1996 el se degajă din modul în care este reglementată procedura controlului averii, în care “comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între ANI și instanța judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de “filtrare”, conform celor statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 307/2014.

Ca urmare, câtă vreme dispozițiile procedurale ale legii pentru declararea și controlul averilor demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici se întregesc cu prevederile C. proc. civ. și cu cele privind executarea creanțelor bugetare (art. 31 din lege) rezultă că instanța de judecată nu poate reține cu titlu de “avere nejustificată” o sumă mai mare decât aceea indicată în actul declanșator al procedurii [8]

 Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reamintește că sarcina urmăririi penale  era de a stabili, pe baza probațiunii, că inculpatul a cheltuit sau a primit sume specifice de bani în cursul celor șase ani care au precedat declanșarea delictului. Instanța de condamnare a fost apoi obligată să presupună că aceste cheltuieli sunt derivate din veniturile din traficul de droguri. Dificultatea a fost apoi transmisă inculpatului pentru a arăta, din nou pe bază de probe, că banii proveneau în schimb dintr-o sursă legitimă[9] .

   Emiterea unui ordin de confiscare în temeiul Legii din 1994 a fost diferită de impunerea standard a unei sentințe în urma condamnării de către o instanță penală, deoarece severitatea ordinului – atât în ​​ceea ce privește suma de bani care trebuie plătită, cât și durata închisoarea care urmează să fie executată în lipsă – depindea de constatarea unui beneficiu din comportamentul infracțional din trecut pentru care inculpatul nu fusese neapărat condamnat. Din acest motiv, Curtea a observat că, pe lângă menționarea specifică a articolului 6 § 2, dreptul unei persoane într-un dosar penal de a fi considerat nevinovat și de a solicita urmăririi penale să poarte dovada acuzațiilor împotriva sa sau ea face parte din noțiunea generală de audiere echitabilă în temeiul articolului 6 § 1 (op. cit., § 40 și v, mutatis mutandis, Saunders  c  Regatului Unit, hotărârea din 17 decembrie 1996, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1996- VI, § 68).

   Dreptul la prezumția de nevinovăție nu este absolut, întrucât prezumțiile de fapt sau de drept funcționează în orice sistem de drept penal. Deși Convenția nu consideră astfel de prezumții cu indiferență, ele nu sunt interzise în principiu, atât timp cât statele rămân în limite rezonabile, ținând seama de importanța a ceea ce este în joc și menținând drepturile la apărare (v Salabiaku c. Franța , hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, § 28).

  În Cauza Phillips  c  Regatului Unit (nr. 41087/98, §§ 35 și 39, CEDO 2001-VII),, Curtea a constatat că funcționarea schimbării acestei sarcini de probă era compatibilă cu articolul 6 § 1 din Convenție, întrucât, la evaluarea cuantumului beneficiului, judecătorul a fost mulțumit, pe baza fie a audierilor reclamantului, fie a probelor prezentate de procuratură, cu privire la fiecare element luat în considerare, că reclamantul deținea proprietatea sau cheltuise banii și că deducerea evidentă a fost că au venit de la o sursă ilegitimă .  Astfel, după cum a rezumat Curtea în Geerings  c  Olandei, nr. 30810/03, § 44, 1 martie 2007: „… reclamantul deținea în mod demonstrabil bunuri a căror proveniență nu a putut fi stabilită; … se presupunea că aceste bunuri au fost obținute în mod ilegal; și … reclamantul nu a reușit să ofere o explicație alternativă satisfăcătoare ”.

  Sarcina Curții este de a stabili dacă modul în care ipotezele legale au fost aplicate în cadrul procedurilor particulare au încălcat principiile de bază ale unei proceduri echitabile inerente. la articolul 6 § 1 .  Sarcina Curții este de a stabili dacă procedurile în totalitate, inclusiv modul în care au fost luate probe, au fost corecte (Edwards  c Regatului Unit, hotărârea din 6 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 34).

În cazul de față, Curtea constată că primul reclamant a fost condamnat pentru o infracțiune care presupunea importul a peste 28 de kilograme de heroină pură, cu o valoare de peste 1,2 milioane GBP. În evaluarea cuantumului beneficiului pe care l-a primit din traficul de droguri în perioada de șase ani, judecătorul, care a audiat toate probele la proces, pe lângă examinarea probelor în timpul procedurii de confiscare, a constatat că reclamantul a fost principalul participant la tranzacție și a considerat că faptul că a fost capabil, împreună cu coacuzatul său, să cumpere un lot atât de mare, a indicat că aceasta nu a fost prima sa acțiune în traficul de droguri. Judecătorul a constatat în continuare că procuratura a stabilit, pe baza probabilității, că reclamantul a cheltuit sau a primit sume mari de bani. Dovezile reclamantului referitoare la activitățile sale comerciale nu au explicat în mod satisfăcător de unde proveneau acești bani și, prin urmare, judecătorul a constatat că reclamantul a beneficiat din traficul de droguri .

  Al doilea reclamant a fost ca organizator principal într-o afacere cu trafic internațional de droguri.  În prima etapă a procedurii de confiscare, judecătorul a luat în considerare probe, printre altele, ale ofițerului de poliție sub acoperire pe care reclamantul îl credea spălător de bani și a constatat că, în perioada de șase ani, acești bani au venit la rândul lor din traficul de droguri anterior.

  Pe parcursul acestor proceduri, drepturile la apărare au fost protejate de garanțiile încorporate în sistem. Astfel, în fiecare caz, evaluarea a fost efectuată de o instanță cu o procedură judiciară, inclusiv o audiere publică, dezvăluirea prealabilă a procesului de urmărire penală și posibilitatea reclamantului de a prezenta probe.  Fiecare solicitant a fost reprezentat de un avocat la alegerea sa. Sarcina revine acuzării pentru a stabili că reclamantul deținuse bunurile în cauză în perioada relevantă. Deși legea a cerut instanței să presupună că bunurile provin din traficul de droguri, această ipoteză ar fi putut fi respinsă dacă reclamantul ar fi arătat că a dobândit proprietatea prin mijloace legitime.

  A doua etapă a procedurii a presupus calcularea valorii activelor realizabile disponibile în prezent pentru solicitant. Legislația din această etapă nu impunea instanței de condamnare să facă nicio presupunere cu privire la activitatea infracțională din trecut: în schimb, trebuia să facă o evaluare a mijloacelor reclamantului în momentul pronunțării ordinului. După cum a explicat Curtea de Apel în Cauza R. c Barwick, sarcina revine pârâtului să stabilească conform standardului civil că suma care ar putea fi realizată era mai mică decât suma evaluată ca beneficiu.

  Fiecare dintre reclamanții prezenți a ales să prezinte probe orale referitoare la bunurile sale realizabile. Aceștia erau reprezentați legal și fuseseră informați  cu privire la modul în care a fost calculată cifra beneficiilor. Fiecare reclamant a avut ocazia să-și explice situația financiară și să descrie ce se întâmplase cu activele pe care judecătorul le luase în considerare la stabilirea cifrei de beneficii. Primul reclamant, despre care s-a constatat că avea sume mari de bani inexplicabili care treceau prin conturile sale bancare nu a dat nicio explicație credibilă pentru aceste anomalii. Cel de-al doilea reclamant nici măcar nu a încercat să explice ce s-a întâmplat cu diferitele loturi de canabis pe care s-a constatat că le-a cumpărat. În fiecare caz, judecătorul a constatat că probele reclamantului au fost lipsite de credibilitate . 

  Hotărârile Curții de Apel nu au fost incompatibile cu noțiunea de echitate audierea în cadrul procedurilor penale pentru a atribui sarcina fiecărui solicitant pentru a da o relatare credibilă a situației sale financiare.   Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a art. 6 § 1 din Convenție cu privire la oricare dintre reclamanți.[10]

   Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Amintim că dela data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranță se va considera făcută și la confiscarea extinsă, conform art. IV și art. V din Legea nr. 63/2012[11].

            Prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, ( M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011),   Curtea Constituțională, referindu‑se la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că „așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

Cât privește instituția confiscării extinse „care nu este altceva decât o varietate a măsurii de siguranță a confiscării”, Curtea constată că această instituție a fost introdusă în legislația română prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ( M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012), lege care transpune în legislația națională art. 3 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, ( Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005). De altfel, în Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European și către Consiliul Uniunii Europene privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de coope­rare și verificare, dat publicității în luna iulie 2011, se recomandă ca în sfera luptei împotriva corupției țara noastră să dovedească rezultate convingătoare în recuperarea produselor infracțiunii, urmând cele mai bune practici din alte state membre ale Uniunii Europene și adoptând o nouă lege privind confiscarea extinsă.

Prin urmare, analiza Curții Constituționale va avea ca punct de plecare susținerile autorilor excepției potrivit cărora dispozițiile art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 afectează principiul aplicării legii penale mai favorabile și egalitatea cetățenilor în fața legii prin aceea că retroactivează, fiind aplicabile discriminator faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

Astfel, Curtea constată că prin efectele sale confiscarea extinsă, așa cum s‑a arătat mai sus, deși nu este condiționată de răspunderea penală, presupune o legătură indisolubilă cu infracțiunea. Drept urmare, apare ca o cauză de înlăturare a unei stări de pericol și de preîntâmpinare a săvârșirii unor alte fapte penale.

Analizând conținutul întregii reglementări referitoare la confiscarea extinsă din Codul penal, Curtea constată că principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituții.

În ceea ce privește principiul egalității în fața legii a cetățenilor, Curtea constată că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi și, pe cale de consecință, să nu se dispună luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă și rezonabilă față de primul.

Altfel spus, dispozițiile referitoare la confiscarea extinsă sunt constituționale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012.

În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Aceasta nu presupune însă că judecătorul de drept comun, în procesul de înfăptuire a justiției, nu este liber să facă analiza corespunzătoare, de la caz la caz, în situația în care urmează a da dezlegare unei pricini în care faptele au fost comise în formă continuată[12].

Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art. 107 C. pen.). Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (alin. 3 al art. 107),dar este vorba de „persoana care a comis o faptă. . . .”. Suntem totuși în “situația. . . “ dar legat de alin. 2, numai „față de” persoană,  înlăturarea stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor penale raportându-se numai la acea persoană “penală” (ajuridic spus, dar încetățenit!!).  Chiar dacă se urmărește înlăturarea unei stări ,  pericolul nu poate fi privit în abstract, ci legat de preîntâmpinarea săvârșirii de către un făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală.

Semnalăm o posibilă incongruență, atât timp cât Constituția a înlăturat confiscarea averii:  Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă . Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii (art. 44 alin. 8, respectiv, 9 ).

Articolul   1121,introdus prin Legea nr. 63/2012, reglementează confiscarea extinsă:

sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele produse, folosite, date, dobândite. . . , în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unor infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare.

Confiscarea extinsă se dispune dacă,  cumulativ:

    a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; și

    b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute de lege. Se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul.

Se confiscă, de asemenea, bunurile obținute din exploatarea sau folosirea lor și bunurile produse de acestea[13].

Confiscarea extinsă este o instituție de drept material[14].

Prin  Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională  s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal[15].

  Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care aveau următorul cuprins:

“(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; […]”.

  Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii și ale 147 alin. (4) referitor la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.

  Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 ( M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014) s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

  Prin decizia arătată, Curtea a reținut că: “sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial) și nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare”[16]  

  S-a arătat că dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale. S-a subliniat, de asemenea, că prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial.

  S-a mai reținut, cu privire la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, că “așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție[17]  

  Astfel, Curtea a statuat că, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial, și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, Curtea a reținut că nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. În consecință, Curtea a constatat că măsura de siguranță a confiscării extinse este o normă de drept penal material.

  Curtea a decis că măsura de siguranță a confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracțiunea care a determinat condamnarea, cât și actele anterioare acesteia din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse au fost comise după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 63/2012.

  Curtea a reținut că principiul neretroactivității legii își găsește justificarea și are rolul de a asigura stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecților de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odată adoptată, produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. S-a constatat că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.

Curtea a constatat că norma legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. S-a observat că, dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

              Curtea constată că dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal cuprind o soluție legislativă identică cu cea a art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, cele două texte fiind introduse în actele normative anterior arătate prin Legea nr. 63/2012. Având în vedere identitatea de obiect al prezentei excepții cu cel al excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, norma privind confiscarea extinsă prevăzută la art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal nu poate depăși limita temporală reprezentată de data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, neputându-se dispune cu privire la bunurile dobândite de persoana condamnată înaintea datei anterior referite, soluție de principiu reținută în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 112alin. (2) lit. a) din Codul penal nu pot depăși limita temporală cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoarea Legii nr. 63/2012, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată, soluția contrară încălcând principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție
 

Câștigul financiar constituie principalul motiv care stă la baza criminalității organizate transfrontaliere, inclusiv a organizațiilor criminale de tip mafiot. Prin urmare, statul trebuie  să dispună de mijloacele de a depista, sechestra /îngheța, gestiona și confisca produsele provenite din săvârșirea de infracțiuni. Prevenirea și combaterea eficace a criminalității organizate trebuie realizată și prin neutralizarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, în anumite cazuri, extinse la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale.

Atât în cazul confiscării simple, directe,  cât și a celei extinse,  măsura constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților. în aplicarea acestei sancțiuni, instanța de judecată va examina dacă restricția dreptului îndeplinește exigențele art. 53 din Constituție, respectiv va examina: prevederea în lege; scopul urmărit; caracterul necesar; caracterul proporțional.

Prevederea în legea română a măsurii include condițiile de aplicare și scopul.

Confiscarea extinsă se dispunea dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) valoarea, bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;

b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1).

Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terț unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți ori dintre părinți, și. copii, în cazul în care conviețuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deține controlul.

Este cazul să amintim de o reglemenare mai veche, potrivit căreia, ca persoane responsabile civilmente,  persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul și au tras foloase de pe urma infracțiunii răspund solidar împreună cu acesta, în baza art. 15 din fostul Decret nr. 221/1960, în limitele foloaselor de care au beneficiat, chiar dacă nu au avut cunoștință că infractorul a săvârșit o faptă penală prin care s-a adus un prejudiciu, fiind suficient să se dovedească că au beneficiat de pe urma infracțiunii[18].

Prin bunuri se înțelege și sumele de bani. Este vorba de orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parțial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate; produsele includ și venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracțiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse. O definiție extinsă a bunurilor (ca valoare echivalentă) include documente sau instrumente juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unor astfel de bunuri, de exemplu, instrumente financiare sau documente care pot da naștere unor drepturi de creanță și care se află, în mod normal, în posesia persoanei căreia i se aplică procedurile relevante.De asemenea, este vorba și de  bunuri  transferate în cunoștință de cauză, în vederea evitării confiscării, către terți sau achiziționate de aceștia (fără să se aducă atingere drepturilor terților de bună credință). Amintim că, potrivit art.14 C. civ.,  orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.  Buna-credință se prezumă până la proba contrară. Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității (de exemplu, art. 347 C. civ. [19]).

La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, persoanele prevăzute la alin. (3).

Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.

Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.

Confiscarea face parte din cadrul politicilor de prevenire a infracționalității și fiind prevăzută de lege, confiscarea extinsă a vizat un scop legitim.

Cu privire la proporționalitatea cu scopul vizat, Înalta Curte de Casație și Justiție  a verificat dacă procedurile care s-au derulat în fața instanțelor a oferit acuzatului și soției sale, ținând cont de gravitatea măsurilor ce au fost aplicate, o ocazie adecvată de a-și susține cauza în fața autorităților competente. Curtea a constatat că această condiție a fost îndeplinită, câtă vreme cauza a fost examinată în fond și recurs, în urma unor proceduri contradictorii. In plus, s-au examinat faptele într-o modalitate obiectivă fără să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situația financiară a acuzatului și soției sale pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât grație folosirii unor profituri ilicite. Astfel, ținând cont de interesul general referitor la combaterea fenomenului infracțional, înalta Curte a considerat că ingerința nu este disproporționată față de scopul vizat.

Înalta Curte analizând condițiile dispunerii unei astfel de măsuri deduse din textul menționat, reține întrunirea cumulativă a acestora astfel:

Obiectul judecății în această cauză se referă la infracțiuni de corupție, respectiv infracțiunea de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în forma autoratului sau complicității.

Sancțiunea prevăzută de lege, potrivit caracterizării în drept a activității infracționale, este închisoarea de la 2 Ia 12 ani, maximul special fiind în cuantumul determinat potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, majorat cu 2 ani față de norma de incriminare din C. pen.

Fapta de corupție a fost aptă, iar nu numai susceptibilă, să-i procure participantului un folos material. Astfel inculpatului P.l.A. a obținut un folos injust constând în suma de bani remisă, iar activitatea sa ilicit penală în perioada iunie 2008 – iunie 2012 i-a creat condițiile realizării plăților către unitățile bancare.

Soții P. au achiziționat două apartamente cu sume de bani obținute din contracte de credit ipotecar pentru care ratele lunare aferente au fost achitate din sume obținute ilicit.

De asemenea, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condițiile referitoare la faptul că:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă anterioară de 5 ani, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;

b) Au fost administrate probatorii din care rezultă indubitabil că plățile lunare aferente creditelor obținute au fost achitate constant din sumele ilicite dobândite din activitatea infracțională.

Confiscarea specială are ca obiectiv deposedarea inculpatului de bunurile a căror valoare depășește nivelul veniturilor licite ale acestuia.

Se constată că cele două contracte de credit au fost încheiate în 12, 16 iunie 2008, iar activitatea infracțională dedusă judecății în prezenta cauză s-a săvârșit în perioada mai – iunie 2012.

Ca urmare perioada iunie 2008 – iunie 2012 va constitui perioada de referință pentru raportarea veniturilor și determinarea caracterului licit ori ilicit al acestora.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere, pentru această perioadă de referință, sumele totale obținute de soții P., lunar si va cenzura si eventualele sume obținute de la terți (rude), prin liberalități.

Având în vedere clauzele contractelor de împrumut, Ministerul Public și prima instanță au reținut că cei doi soți au achitat lunar, în perioada iunie 2008 – iunie 2012, suma de aproximativ 1.500 euro, în timp ce veniturile salariate lunare cumulate ale acestora nu au depășit, 4.100 lei, echivalentul a mai puțin de 1.000 euro.

Înalta Curte constată că soții P.l.A. și P.D.A., în perioada de referință, au avut calitatea de funcționari publici cu statut special în cadrul M.A.I., iar potrivit Legii nr. 176 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, aveau obligația legală de a completa declarația de avere.

Se constată că în legătură cu veniturile nete salariale declarate există diferențe nesemnificative, între declarațiile soților, astfel încât înalta Curte va reține aceste venituri salariale în cadrul analizei următoare.

La dosarului cauzei au fost atașate înscrisuri emanate de la unitățile bancare referitoare la derularea contractelor de credit .

Apărările inculpatului în sensul că a primit de la părinții săi sume importante de bani, 76.259 lei în anul 2008 și 55.903 lei în anul 2009, nu pot fi apreciate ca sincere și apte să facă dovada achitării ratelor din venituri obținute licit, în perioada 2008-2012.

În primul rând, în calitate de funcționari publici soții P. aveau obligația de a însera în declarațiile de avere aceste venituri suplimentare, or nici una dintre declarațiile de avere completate nu se referă la donații ori liberalități făcute în favoarea lor de către rude, apărarea fiind una evident pro causa.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că inculpatul și soția sa nu au dovedit proveniența licită a sumelor destinate achitării ratelor, în condițiile în care se prezumă că veniturile salariale au asigurat mijloacele de subzistență familiei.

În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun aparținând (și) soțului, Înalta Curte reține următoarele:

Soții P. au obținut cele două apartamente în timpul căsătoriei, acestea intrând în proprietatea comună devălmașă, soția deținând indubitabil o cotă parte.

Înalta Curte reține că măsura confiscării a făcut obiectul cenzurii în cele două grade de jurisdicție, respectiv în fața instanțelor de fond și de recurs. Măsura a fost solicitată inițial de procuror prin actul de sesizare și probatorii au fost administrate încă din cursul urmăririi penale, înscrisuri (provenind de la unitățile bancare, declarații de avere), probatoriul fiind prelungit în fața instanțelor (înscrisuri: extrase de cont pentru inculpat și rudele sale ori ale soției; declarații de martori, fiind audiate rude ale soților, declarația părții însăși). Aceste probatorii, evidențiate anterior, au fost administrate în susținerea intereselor legitime ale inculpatul și soției sale, chiar dacă aceasta din urmă nu a fost parte în prezenta cauză. Avocații aleși ai inculpatului au susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, de-a lungul întregii proceduri.

În ansamblul său, procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese.

C.E.D.O., prin hotărârea din data de 10 aprilie 2012, pronunțată în cauza S. c L., a arătat că reclamanta, deși nu a fost parte în procedura penală desfășurată împotriva soțului său a avut ocazia să administreze probe în valorificarea propriului interes, aspect ce a condus la concluzia lipsei încălcării drepturilor acesteia sub aspectul art. 6 § 1 din Convenție[20].

Nu există nici un impediment actual ca în cursul proceselor penale să nu se dispună citarea terțului în patrimoniul care va resimți efectul măsurii de siguranță a confiscării pentru a fi încunoștințat despre procedura derulată și posibilele consecințe asupra drepturilor sale de natură civilă, dându-i-se posibilitatea reală de a se apăra, inclusiv prin administrarea de probe. În cauză avocatul inculpatului a susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, iar procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese în procesul desfășurat împotriva soțului său acuzat de infracțiuni de corupție.

În aceeași hotărâre menționată anterior, C.E.D.O. a arătat și faptul că măsura confiscării dispuse față de soț nu echivalează cu atestarea vinovăției sale în raport cu vreo infracțiune și, ca urmare, nu se poate reține o încălcare a art. 6 § 2 din aceeași Convenție.

În ceea ce privește incidența legi ce a reglementat confiscarea extinsă se constată că infracțiunea cercetată este comisă în iunie 2012, după intrarea în vigoare a art. 118 C. proc., în aprilie 2010. Din momentul intrării în vigoare a acestui text a devenit previzibil și accesibil pentru acuzat faptul că săvârșirea ulterioară de infracțiuni îl va supune exigențelor acestei legii, măsura de siguranță vizând și foloase dobândite printr-o conduită anterioară. Această interpretare a textului, este susținută de doctrină.

Inculpatul a săvârșit infracțiunea cercetată în iunie 2012, iar actele ilicite anterioare evaluate sub aspectul măsurii de siguranță au fost săvârșite în perioada iunie 2008 – iunie 2012. Sub aspectul acestei activități anterioare infracțiunii cercetate relevante sunt poziția inculpatului care a recunoscut activitatea infracțională descrisă în actul de sesizare, dar și conținutul unor convorbiri interceptate în care însuși făptuitorul se referă la săvârșirea unor acte ilicit penale similare în perioada menționată 2008-2012.

Înalta Curte reiterează faptul că, în recurs, în procedura audierii, inculpatul a precizat, asistat de apărători aleși, că înțelege să achieseze la întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, deci inclusiv la conținutul interceptărilor. Astfel, structurată strategia apărării pentru acest inculpat, respectiv pe susținerea unei conduite de recunoaștere totală a faptului ilicit penal și de necontestare a probatoriilor administrate, cu excepția audierii, nu au fost solicitate sau administrate probatorii noi în calea de atac.

Posibilitatea confiscării unor bunuri obținute din activități infracționale anterioare actului ilicit penal dedus judecății, cu respectarea anumitor garanții legate de exercițiul dreptului la apărare, este recunoscută de C.E.D.O., care atestă ca acest demers nu este contrar exigențelor art 6 § 1 din Convenție.

În ceea ce privește natura juridică a acestei măsuri, deși prevăzută de legiuitor în titlul destinat măsurilor de siguranță, prin severitatea efectelor și prin scopul său trebuie apreciată ca o veritabilă pedeapsă. Scopul acestor măsuri nu este numai unul eminamente preventiv, ci tebuie acceptată și natura represivă a acestei sancțiuni. Acest caracter prin el însuși demonstrază necesitatea ca măsura confiscării extinse să facă obiectul unei dezbateri contradictorii, astfel cum s-a procedat în cauză, neputându-se reține la art. 118 alin. (2) C. pen., întrucât exced nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate, respectiv suma lunară de plată dedusă din contractele de credit obținute pentru achiziția celor două apartamente depășește veniturile (salariale, nete) lunare, totale ale soților.

Directiva 2014/42/UE[21]  arată că „este suficient ca instanța să evalueze pe baza probabilităților sau să poată prezuma în mod rezonabil că este semnificativ mai probabil ca bunurile în chestiune să fi fost obținute în urma unor activități infracționale decât din alte activități. În acest context, instanța trebuie să analizeze circumstanțele specifice ale cauzei, inclusiv faptele și probele disponibile, pe baza cărora ar putea fi luată o hotărâre privind confiscarea extinsă. Faptul că valoarea bunurilor unei persoane este disproporționată față de venitul legal al acesteia s-ar putea înscrie între acele fapte care conduc instanța la concluzia că bunurile provin din activități infracționale. Statele membre ar putea, de asemenea, să stabilească o cerință pentru o anumită perioadă de timp în care bunurile ar putea fi considerate a fi provenit din activități infracționale” (subl.ns.- D.C.).

În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun ipotecat, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1746 C. civ., în vigoare la data încheierii contractelor de ipotecă, precum și dispozițiilor din noul C. civ., art 2327, 2345 și 2360, care preiau dispozițiile din reglementarea anterioară, garanția imobiliară urmărește bunul indiferent de proprietar, nu este o piedică în translatarea proprietății și a devenit opozabilă erga omnes prin înscrierea sa în C.F.

Ca urmare, trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părții civile, întrucât nu va avea nici o influență asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rangul 1.

Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 alin (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., Serviciul Teritorial Constanța, împotriva sentinței penale nr. 172/ P din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru C.P.M.F. Va casa în parte sentința recurată și,  rejudecând, va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (5), art. 81,art. 82 și art. 83 C. pen. cu toate consecințele, în ce-l privește pe inculpatul N.A.

În baza art. 86 C. pen., va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului N.A. pentru cele două infracțiuni de complicitate la trafic de influență, prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 257 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref.la art. 257 alin. (1) C. pen., pe durata unui termen de încercare de 6(șase) ani și 6 (șase) luni stabilit în baza dispozițiilor art. 86” C. pen. [. . . ] În baza art. 118 alin. (1) lit. p) și alin. (2) C. pen., va dispune confiscarea extinsă, în favoarea statului, a celor două apartamente obținute cu credit ipotecar de către inculpatul P.l.A. [22]

Consiliul Europei, apreciind că România, alături de alte state membre, nu este încă în măsură să confiște în mod eficient produsele infracțiunilor, a adoptat Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor și altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea[23]. Decizia CE are ca scop să garanteze că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracțiunea și în ceea ce privește sarcina probei privind sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune având legătură cu criminalitatea organizată.

Printr-un proiect de lege s-a propus eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii.

Curtea reține că în absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari[24].  

De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003[25], Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică “pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni“. Curtea a reținut că acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție.

Curtea subliniază că reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.

  Cu majoritate de voturi, curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție[26].

În dezacord cu hotărârea Curții Constituționale , în opinia separată se consideră că modificarea vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituție nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanțiilor acestuia.

Se arată că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăsește prezumția caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituțiile Franței, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei și Ciprului.

 Prezumția ar trebui înlăturată, deoarece “nu aduce atingere securității juridice a dreptului de proprietate“ , acesta fiind în continuare garantat și ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicția confiscării averii dobândite licit.

Este știut că principiul securității juridice își are originea în dreptul german, care a consacrat protecția cetățenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerențelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia. În acest sens Consiliul Constituțional din Franța a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea și caracterul inteligibil al legii (François Luchaire – Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a preluat același sens al conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluționată prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodată, și CEDO s-a pronunțat în același sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 și 22 septembrie 1994, pronunțate în cauzele Sunday Times c Marii Britanii și Hentrich c Franței, se arată, documentat[27], în opinie.

Autorul opiniei consideră că “sensul principiului securității juridice reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum și prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înțeles la nivel european“ (subl.ns. – D.C.) .

Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996[28] a făcut obiectul constituționalității unei  inițiative de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7) din Constituția României .

Prin inițiativa de revizuire se propunea înlocuirea prezumției caracterului licit al dobândirii averii cu următorul text: ”Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”.

 Curtea Constituțională a arătat cu acel prilej, europenește, că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin.(1) al art.41 din Constituție, conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită.

În mod corespunzător, alin.(8) al art.41 din Constituție prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. Astfel fiind, prezumția instituită de art.41 alin.(7) din Constituție nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii.

Prin propunerea de revizuire se urmărea răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii.

Securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este însă indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii.

 De aceea înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, conchide curtea. 

În conformitate cu art. 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenția ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalității organizate transnaționale, statele părți pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracțiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracțiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare.

Fiecare stat membru ia măsurile necesare care să-i permită, în condițiile prevăzute, să confiște în totalitate sau în parte bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune, în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționaledesfășurate de persoana condamnată. Decizia-cadru 2001/500/JAI a impus statelor membre să permită confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor “ca urmare a pronunțării unei condamnări definitive” și să permită confiscarea unor bunuri a căror valoare corespunde acelor instrumente și produse[29].

Confiscarea poate opera doar în cadrul unei proceduri penale,  în fața oricărei instanțe penale competente, față de o  persoană condamnată – sub orice formă de participare[30] –  pentru săvârșirea uneiinfracțiuni deosebit de grave limitativ enumerate[31] ca atare în lege,- răsturnându-se prezumția caracterului licit al averii, cuprinsă în  art. 44 pct. 8 din Constituția României, republicată. Nu vedem nici o “extindere” a principiilor de drept penal ! În acest sens este și Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005[32].

Înlăturarea  prezumției  aduce “atingere securității juridice a dreptului de proprietate“, atât timp cât averea este proprietate, dreptul este afectat în esența sa, după cum aplicarea dreptului penal reprezintă o știrbire a libertății persoanei, adusă de societate în numele legii, și se afectează în substanța lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar și ale terților care nu fac obiectul urmăririi penale.

Mijlocul tehnic constă în instituirea unei prezumții legale de greșeală și  presupunând un raport de cauzalitate, care, prin mijlocirea faptei celui pentru care se răspunde, leagă comportarea celui prezumat răspunzător de paguba pricinuită. Prezumțiile de responsabilitate descompun sarcina probei și înlocuiesc dovada anevoioasă a culpei sau  raportul de cauzalitate cu proba unor elemente vecine și conexe ușor de dovedit, de care legea leagă prezumția[33].   

Avem prezumția legală[34] a  caracterului licit al averii,  avem prezumția legală a indemnului,  determinării faptei ,  terții știau sau ar fi trebuit să știe– sunt determinări legale ca atare ca fiind,  special,  opera legiuitorului. Întâlnim o prezumție simplă,  la lumina și înțelepciunea judecătorului,  a tragerii unui folos,  al terților[35]. După forța ei probantă, credem că avem de-a face și cu o prezumție legală  relativă,  iuris tantumcândlegea vorbește de  convingerea instanței,  care se poate baza inclusiv  ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei[36].  Referitor la fundamentul răspunderii – culpă,  responsabilitate,  garanție,  obiectivă,  echitate –  în cazul confiscării extinse din art. 1121,  alin. (1) și (2) C. pen. putem vorbi de prezumții de factură intermediară,  provenind dintr-o reglementare specială,  limitativă,  restrictivă[37]

În conținutul noțiunii de culpă trebui inclus orice comportament uman neadecvat,  nepotrivit unei anume situații (o slăbiciune,  o neatenție,   o încredere exagerată) și care a avut un rezultat prejudiciabil[38].

Articolul  1369 din Codul civil reglementeaază  răspunderea altor persoane.Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei. Aceste dispoziții se aplică și în privința celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite. În acest caz,  este vorba de o răspundere solidară. Dacă paguba rezultă din fapte deosebite, iar între făptuitori nu a existat înțelegere, responsabilitatea se împarte, încât autorul fiecărui delict va fi obligat numai la repararea prejudiciului cauzat prin propriul fapt juridic ilicit – obligații divizibile  [39]

Revizuirea art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituție   aduce   atingere dreptului de proprietate, dar nu ni se pare necesară/utilă, atât timp cât este posibilă și chiar obligatorie aplicarea “tratatelor internaționale anterior menționate și a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală“. Apreciem că legea română corespunde oricăror norme de echitate.

Prin Legea nr. 228/2020[40] s-a transpus în legislația națională art. 4 alin. (2), art. 5-7, art. 8 alin. (1) și (6), art. 9 și art. 11 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 127 din 29 aprilie 2014, precum și art. 8 alin. (4) din Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 65 din 11 martie 2016.

La articolul 1121 C. pen.[41],  alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:

”  Art. 1121. – (1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când fața de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei.

(2) Confiscarea extinsă se dispune asupra bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței. Confiscarea extinsă poate fi dispusă și asupra bunurilor transferate către terți, dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului a fost evitarea confiscării.”

Se înlătură astfel limitarea aplicării instituției confiscării extinse doar în cazul anumitor infracțiuni[42].

 Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

 Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață (art. 349 C. pr. pen. ).

Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal (art. 97 C. pr. pen. )[43].

Faptele privitoare la răspunderea civilă constituie un obiect al probei.

Instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din orice activități infracționale,  nu numai activități infracționale de natura celor prevăzute anterior,  limitativ,   la alin. (1). Legea vorbește de  convingerea instanței,  care se poate baza inclusiv  ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei[44].

Terții de care se face vorbire nu pot avea decât cel puțin calitatea de părți responsabile civilmente.


[1] Republicată.Abrogată  prin Legea nr.115/1996 privind declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functii de conducere (M.Of. 263 din 28 octombrie 1996)

[2] Cu intervenții succesive prin  Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor şi demnităților publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (M.Of. nr. 621 din  2  septembrie 2010),   Legea nr. 94/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 49/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008),   Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 359 din 25 mai 2007)

[3] DECIZIE nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, 440 din data de 23 iunie 2011

[4] V și Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,   Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal,  Decizia nr. 956 din 8 martie 2018,  https://idrept.ro/. CJCE,  Cauza C-402/05P. Yassin Abdullah Kadi și Al Barakaat International Foundation c Consiliul Uniunii Europene și Comisia Comunitățiloe Euronene,  Hotărârea din 3 septembrie 2008,  Cauza C-379/08,  ERG ș. a. ,  Hotărârea din 9 martie 2010,  curia. europa. eu. Tudorel Toader,  Marieta Safta, Constituția României,  Ed. Hamangiu,  2015,  pp. 185-211

[5] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. Nr. 97 din 7 februarie 2019, §§ 390-392

[6] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 168 din 2 martie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul penal, M. Of. nr. 167 din   16 martie 2010

[7] https://idrept.ro/Document

[8] Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,   Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal,  Decizia nr. 424 din  18 februarie 2016. În acelaşi sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 1573/2012, https://idrept.ro/

[9] CEDH, Fourth Section, Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos. 19955/05 and 15085/06)23/12/2008,,  §38-50  https://hudoc.echr.coe.int/

[10] CEDH,  Fourth Section,  Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos. 19955/05 and 15085/06)23/12/2008,,  §38-50  https://hudoc.echr.coe.int/

[11] Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea se va considera făcută la art. 112 şi 1121 şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va considera făcută şi la confiscarea extinsă (Art. IV)

Dispoziţiile art. II şi IV intră în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (Art. V). Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M Of nr. 258 din 19 aprilie 2012

[12] Curtea Constituţională, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispo­ziţiilor art. 2 lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi a dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969, publicată în M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.

[13] V  Curtea Constituțională , dec. nr. 11/2015, M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015. V și Dan Lupașcu, Mihai Mareș,  coordonatori,  Codul penal Jrisprudență obligatorie, Jrisprudență elevantă,  Universul juridic,  2018,  pp. 99-100;  Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, ratificată prin Legea nr.263/2002; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, precum şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe cale terestră, a aerului şi pe mare, ratificate prin Legea nr.565/2002

[14] Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010,   cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.  Modificarea introdusă prin  Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012  transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005

[15] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal,  M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015

[16] v,   în acest sens Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014

[17] v și Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011

[18] Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 1319/1975, în Culegere de decizii, 1975, p. 435.  Încă nu se inventase confiscarea extinsă la nivel european. Pentru repararea prejudiciilor cauzate prin infracţiuni sînt supuse urmăririi şi bunurile persoanelor care au gospodarit împreună cu infractorul, ori au avut raporturi strinse cu el, în măsura în care s-a constatat judecătoreşte ca au tras foloase de pe urma infracţiunii.Decretul este publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 1 iulie 1960 și republicat în B. Of. nr. 144 din 15 decembrie 1969,  în temeiul Decretului nr. 679 din 7 octombrie 1969.   Parte responsabilă civilmente,  având raporturi strânse cu infractorul,   care a tras foloase. Dacă nu a fost chemată ca parte în procesul penal,  există doar soluția unei acțiumi civile separate (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1373/1985,  în Culegere de decizii, 1985, p.352). În măsura în care s-a constatat judecătorește că s-a tras folose de pe urma infracțiunii.  Instanțele au obligația să administreze probe că s-a profitat și întinderea valorii de care s-a beneficiat (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1426/1981,  Culegere de decizii, 1981, p.325)

[19] Adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, în vigoare de la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor.

[20] https://hudoc.echr.coe.int/

[21] Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană,   Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,  29 aprilie 2014,  L 127/39

[22] I.C.C.J., S. pen. , dec. nr. 1922 din 5 iunie 2013,  www.scj.ro și idrept. ro

[23] Decizia-Cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea,  19/vol. 07,  Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene,  147

[24] M. Of.  nr. 29 din 11 octombrie 1991

[25] M. Of.  nr. 317 din 13 mai 2003

[26] Curtea Constituţională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of.  nr.  440 din 23 iunie 2011 , cu Opinie separată prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc.

[27] V și Case of Handyside c The United Kingdom ,  5493/72,  07/12/1976, Case of Agosi c The United Kingdom, 9118/80,  24/10/1986, Case of Allan Jacobsson v. Sweden (No. 1), 10842/84 , 25/10/1989, Case of Sun v. Russia, 31004/02,  05/02/2009, Affaire Grifhorst c. France, 28336/02, 26/02/2009 etc.

[28] M. Of.  nr.211 din 6 septembrie 1996.

[29] Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (JO L 182, 5.7.2001, p. 1).

[30] “Dacă și în ce măsură persoana condamnată este răspunzătoare pentru faptul că confiscarea instrumentelor a devenit imposibilă” (Directiva 2014/42/UE) – subl. ns. D. C.

[31] Spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor. Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii.

[32] „ sub rezerva pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracțiune”. Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, p. 49. Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului  din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană vizează revizuirea și extinderea dispozițiilor Deciziilor-cadru 2001/500/JAI și 2005/212/JAI (RO L 127/40 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 29.4.2014 ). La confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor ca urmare a hotărârii definitive a unei instanțe și confiscarea unor bunuri de valoare echivalentă acestor instrumente și produse ar trebui să se aplice conceptul extins de infracțiune prevăzut în această directivă.

[33] M. Eliescu,  Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, pp. 249-253. Prezumție de culpă,  la Petre Anca,  Fapte ilicite,  în „Teoria generală a obligațiilor” de Tudor Popescu și  Petre Anca                                                     ,  Ed. Științifică,  1968,  p. 213

[34] Vom avea o culpă comună,  pentru coluziune,   în cazul coautorilor,  complicilor,  tăinitorilor (la aceștia vorbim de o răspundere în măsura valorii,  întrucât nu există un raport de cauzalitate direct,  ci prezumat legal,  fapta lui fiind posterioară).

[35] Ei având un drept propriu.

[36] Jurisprudență relativ recentă și la Gheorghe Beleiu, Drept civil român, „Șansa”,  1995,  pp. 111sqq

[37] Despre prezumția de culpă v și Petre Anca,  loc. cit. pp. 214-216: mutatis mutandis, proba contrară este doar cazul fortuit.

[38] Lacrima Rodica Boilă,  Răspunderea civilă delictuală obiectivă,  Ed. C. H. Beck,  București,  2008,  p. 66, discutând despre criza actuală a răspunderii civile.  Fundamentarea  răspunderii pe ideea etico-morală a echității (în afirmarea idealului de justiție socială) pare autoarei a fi prea generală (p. 501).

[39]  C.S.J., S. civ., dec. nr. 1834/1991, în „Dreptul” nr. 6/1992, p. 88)..V șiMadalina Afrasinei ș. a. , Noul Cod Civil comentat , Hamangiu,  2013

[40] Legea nr. 228 din 2 noiembrie 2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene,  M. Of. nr. 1019 din   2 noiembrie 2020

[41] Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.  V Expunerea de motive, cdep. Plx 537/07. 12. 2017

[42]   Extinderea domeniului Art. 1121 Confiscarea extinsă     (1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:

    a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;

    b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;

    c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;

    d) infracţiunea de spălare a banilor;

    e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;

    f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;

    g) constituirea unui grup infracţional organizat;

    h) infracţiuni contra patrimoniului;

    i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive;

    j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;

    k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;

    l) infracţiuni privind jocurile de noroc;

    m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;

    n) infracţiuni de evaziune fiscală;

    o) infracţiuni privind regimul vamal;

    p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice;

    q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.

[43] Administrare care să permită acuzatului suficiente garanţii de contrabalansare sub aspectul credibilităţii martorilor/persoanelor audiate, sub aspectul veridicităţii probei etc.V și Ion  Neagu,  Mircea Damaschin,  Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat, Universul Juridic,  2018

[44] Este evident, caracterul dobândirii fiecărui bun trebuie dovedit ca ilicit ( . . . și periculos, necesar din art 10 CEDH, nu e sinonim cu indispensabil,  spune CEDO,  cauza Handyside c UK,  7 decembrie 1976[44],  Sun c Russia,  5 februarie 2009[44],  cu bani  câștigați în mod legal, prin activitățile sale comerciale dar omis nedeclarați vamal,  Phillips c Regatul Unit, nr. 41087/98, §§ 9-18 , CEDO 2001-VII, cu bunuri provenind dintr-o infracțiune, sau Raimondo c. Italiei, hotărârea din 22 februarie 1994, seria a nr. 281-a, § 29,  cu bunuri dobândite ilicit). V și D. Ciuncan,  Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea nr. 78 din 8 mai 2000,  ed. a III-a,  pp. 316,  442,  460,  869.

Leave a Reply