DISCRIMINARE ETNICĂ

Curtea a statuat în mod constant că, deşi obiectul art. 8 este esenţialmente acela de a proteja individul împotriva oricărei ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor publice, aceasta nu înseamnă că statul este obligat numai la a se abţine de la orice astfel de ingerinţă. El reclamă din partea statelor, pe lângă această obligaţie negativă, şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale şi al dreptului la domiciliu. Aceste obligaţii pot implica necesitatea adoptării de măsuri menite să asigure respectarea acestor drepturi, chiar în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi (a se vedea X şi Y împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1985, Seria A nr. 91, pag. 11, paragraful 23).

Mai mult chiar, tolerarea sau conivenţa autorităţilor unei înalte părţi contractante faţă de actele particularilor ce încalcă drepturile garantate de Convenție ale altei persoane aflate sub jurisdicţia sa poate atrage răspunderea acelui stat în baza Convenţiei (a se vedea Cipru împotriva Turciei [MC], Cererea nr. 25.781/94, CEDO 2001-IV, paragraful 81). Responsabilitatea unui stat poate să fie angajată chiar dacă agenţii săi acţionează ultra vires sau contrar instrucţiunilor primite (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag. 64, paragraful 159).

Responsabilitatea unui stat poate să fie angajată datorită unor acte care au repercusiuni suficient de directe asupra drepturilor garantate de Convenţie. Pentru a determina dacă se impune sau nu angajarea răspunderii efective a statului trebuie avută în vedere şi atitudinea subsecventă a acestuia (a se vedea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], Cererea nr. 48.787/99, paragrafele 317, 382, 384-385 şi 393, CEDO 2004-…).

Mai mult, Curtea nu exclude posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului, impusă de art. 8, de a proteja integritatea fizică a individului să se extindă şi în ceea ce priveşte eficacitatea anchetei penale (a se vedea Osman împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, pag. 3.164, paragraful 128).

Indiferent de abordarea analitică adoptată – obligaţie pozitivă sau ingerinţă -, principiile aplicabile în ceea ce priveşte justificarea măsurii în sensul art. 8 alin. 2 sunt similare (a se vedea Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1990, Seria A nr. 172). În ambele ipoteze trebuie să se asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale şi cele ale societăţii, statele bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în îndeplinirea acestor obligaţii în spiritul Convenţiei (a se vedea Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 36.022/97, paragraful 98, CEDO 2003-VIII; Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, pag. 15, paragraful 37, şi Leander împotriva Suediei, Hotărârea din 26 martie 1987, Seria A nr. 116, pag. 25, paragraful 59). Mai mult chiar, în analiza obligaţiei pozitive impuse de art. 8 alin. 1, în ceea ce priveşte justul echilibru, trebuie avute în vedere şi scopurile menţionate în art. 8 alin. 2 (a se vedea Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, citat anterior, loc. cit.; Lopez Ostra împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, Serie A nr. 303-C, pag. 54, paragraful 51).

Obligaţia înaltelor părţi contractante instituită de art. 1 din Convenţie de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor părţi să ia măsuri de natură să asigure că indivizii aflaţi sub jurisdicţia lor nu sunt supuşi unor rele tratamente, inclusiv aplicate de către particulari (a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, Cererea nr. 39.272/98, paragrafele 149-150, CEDO 2004-…; A. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VI, pag. 2.699, paragraful 22; Z. şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [MC], Cererea nr. 29.392/95, paragrafele 73-75, CEDO 2001-V, şi E. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 33.218/96 din 26 noiembrie 2002).

Art. 3 din Convenţie consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. El interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, indiferent de circumstanţe sau de comportamentul victimei (a se vedea, în acest sens, Labita împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 26.772/95, paragraful 119, ECHR 2000-IV).

Potrivit jurisprudenţei Curţii, relele tratamente aplicate victimei trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a cădea sub incidenţa art. 3. Aprecierea gravităţii minime este relativă. Ea depinde de numeroşi factori, precum durata tratamentului aplicat, efectele sale fizice şi psihice asupra persoanei care le-a suferit, iar, în unele situaţii, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Decizia din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag. 65, paragraful 162).

Curtea a reţinut tratamentul ca fiind “inuman” în situaţia în care, inter alia, a fost premeditat, fiind aplicat pe durata mai multor ore, şi a provocat fie leziuni corporale, fie suferinţe intense de natură psihică sau mentală. Tratamentul a fost calificat ca fiind “degradant” întrucât a cauzat victimelor sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a le umili şi a le înjosi (a se vedea, în acest sens, Kudla împotriva Poloniei [MC], Cererea nr. 30.210/96, paragraful 92, ECHR 2000-XI). Pentru a decide dacă un anumit tratament este sau nu degradant în sensul art. 3, Curtea examinează dacă scopul aplicării lui este acela de a umili sau înjosi victima şi dacă, prin efectele produse, a fost adusă o atingere personalităţii acesteia, într-o manieră incompatibilă cu art. 3 (a se vedea, în acest sens, Raninen împotriva Finlandei, Decizia din 16 decembrie 1997, Reports 1997-VIII, pag. 2.821-22, paragraful 55). Cu toate acestea, absenţa unui asemenea scop nu ar putea exclude într-o manieră definitivă constatarea unei încălcări a art. 3 (a se vedea, în acest sens, Peers împotriva Greciei, Cererea nr. 28.524/95, paragraful 74, CEDO 2001-III).


Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate

Curtea reţine că distrugerea imobilelor şi a bunurilor reclamanţilor, precum şi îndepărtarea lor forţată din localitate au avut loc în cursul lunii septembrie 1993, înaintea ratificării Convenției de către România, în iunie 1994. În consecinţă, ea nu poate examina aceste aspecte (a se vedea Decizia Moldovan şi alţii împotriva României, cererile conexate nr. 41.138/98 şi 64.320/01, 13 martie 2001).

În speţă nu se poate contesta faptul că aspectul condiţiilor locative ale reclamanţilor este inclus în noţiunea de viaţă privată şi de familie, precum şi în noţiunea de domiciliu. Art. 8 este astfel incident plângerilor reclamanţilor.

Curţii îi revine, în consecinţă, sarcina de a determina dacă autorităţile naţionale au luat măsuri adecvate pentru a pune capăt încălcării drepturilor reclamanţilor.

În acest context, Curtea reţine următoarele:

a) În ciuda implicării agenţilor oficiali ai statului în acţiunea de incendiere a imobilelor reclamanţilor, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia şi în consecinţă a împiedicat instanţele naţionale să-i tragă la răspundere penală;

b) instanţele naţionale au refuzat, timp de mulţi ani, să acorde despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii bunurilor reclamanţilor, întemeindu-şi refuzul pe buna-credinţă a reclamanţilor (a se vedea paragraful 71);

c) abia prin decizia Tribunalului Mureş, pronunţată în data de 12 mai 2003, 10 ani mai târziu, au fost acordate despăgubiri materiale corespunzătoare distrugerii imobilelor, nu însă şi aferente bunurilor mobile distruse;

d) în cuprinsul considerentelor sentinţei penale privind sătenii inculpaţi sunt menţionate remarci discriminatorii în ceea ce priveşte originea reclamanţilor de etnie romă (a se vedea paragraful 44);

e) cererea reclamanţilor privind plata de daune morale a fost respinsă în primă instanţă, apreciindu-se că incendierea locuinţelor reclamanţilor şi pierderea unor membri de familie nu este de natură a provoca prejudicii morale (a se vedea paragrafele 72 şi 76);

f) analizând cererea reclamantei Floarea Maria Zoltan de acordare a unei rente în favoarea copilului său minor, al cărui părinte a decedat în incendiu, Tribunalul Mureş a acordat, prin sentinţa sa din data de 25 februarie 2005, o rentă al cărei cuantum a fost stabilit la o pătrime din salariul minim pe economie, înjumătăţit apoi datorită faptului că victima fusese cea care a provocat agresorii;

g) trei imobile nu au fost până în prezent reconstruite iar, conform fotografiilor prezentate de reclamanţi, cele reconstruite sunt nelocuibile, prezentând spaţii largi între cadrul ferestrelor şi pereţi şi acoperişuri incomplete; şi

h) majoritatea reclamanţilor nu s-au mai întors în localitate nici până în prezent, trăind răspândiţi în ţară sau în Europa.

În opinia Curţii, elementele anterior menţionate, interpretate coroborat, relevă atitudinea generală a autorităţilor – procurori, instanţe civile şi penale, autorităţi centrale şi locale – care a perpetuat sentimentul reclamanţilor de insecuritate, ulterior lunii iunie 1994, şi care constituie prin ea însăşi o ingerinţă în drepturile reclamanţilor la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie (a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar împotriva Turciei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, pag. 1.215, paragraful 88).

Curtea concluzionează că ingerinţa anterior menţionată şi eşecul repetat al autorităţilor statale de a stopa încălcările drepturilor reclamanţilor au condus la o încălcare continuă a art. 8 .

Mai mult chiar, reţine că elemente precum condiţiile locative ale reclamanţilor aferente ultimilor 10 ani, în special supraaglomerarea şi mediul neigienic, şi efectele acestora asupra sănătăţii şi bunăstării reclamanţilor, coroborate cu perioada îndelungată pe parcursul căreia reclamanţii au fost nevoiţi să trăiască în asemenea condiţii şi cu atitudinea generală a autorităţilor, au cauzat acestora suferinţe psihice intense, prin aceasta aducând atingere demnităţii lor umane şi creându-le sentimente de natură a-i umili şi înjosi.

De asemenea, referirile la onestitatea reclamanţilor şi la modul acestora de viaţă, efectuate de unele autorităţi publice învestite cu soluţionarea plângerilor reclamanţilor (a se vedea deciziile instanţelor civile şi penale şi observaţiile primarului comunei Cheţani, paragrafele 44, 66 şi 71 de mai sus) par a fi, dată fiind absenţa oricărei fundamentări, esenţialmente discriminatorii. În acest context, Curtea reaminteşte că orice discriminare rasială poate constitui prin ea însăşi un tratament degradant, în sensul art. 3 din Convenţie (a se vedea East African Asians împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Commission Report, 14 decembrie 1973, DR 78, pag. 5, paragraful 62).

Asemenea observaţii trebuie apreciate ca fiind un factor agravant în analiza plângerii reclamanţilor referitoare la încălcarea art. 3 din Convenţie.

Curtea apreciază că cele anterior reţinute nu au fost afectate în nici un fel prin pronunţarea deciziei Curţii de Apel Târgu Mureş din 24 februarie 2004, definitivă şi irevocabilă la 25 februarie 2005, de vreme ce aceasta nici nu a recunoscut şi nici nu a redresat încălcarea Convenţiei (a se vedea, în acest sens, Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Reports 1996-III, pag. 846, paragraful 36, şi Dalban împotriva României [GC], Cererea nr. 28.114/95, paragraful 44, ECHR 1999-VI).

În lumina celor expuse anterior, Curtea apreciază că discriminarea etnică la care reclamanţii au fost supuşi în mod public prin modul de soluţionare a petiţiilor acestora de către autorităţi, precum şi condiţiile locative ale reclamanţilor aduc atingere demnităţii lor umane, constituind, în lumina circumstanţelor cauzei, tratamente degradante în sensul art. 3 din Convenţie.

În consecinţă, Curtea consideră că a avut loc, de asemenea, o încălcare a art. 3 din Convenţie.

B. Durata procedurii

Curtea reaminteşte că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută, în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi al autorităţilor statale competente şi importanţa litigiului pentru cei interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Frydlender împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 30.979/96, paragraful 43, ECHR 2000-VII).

Durata anchetei penale trebuie să fie avută în vedere în calcularea termenului rezonabil în materie civilă, atunci când această anchetă este în măsură să afecteze rezultatul unui litigiu civil derulat în faţa instanţelor competente (a se vedea Hotărârea Rezette împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 73.983/01, paragraful 32, 13 iulie 2004).

De vreme ce competenţa Curţii ratione temporis acoperă numai perioada ulterioară ratificării Convenției de către România în data de 20 iunie 1994, va avea în vedere stadiul procedural existent la acea dată (a se vedea, printre multe altele, mutatis mutandis, Hotărârea Yaggci şi Sargin împotriva Turciei din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, pag. 16, paragraful 40).

Având în vedere criteriile stabilite în jurisprundenţa sa anterioară privind analiza termenului rezonabil, precum şi circumstanţele cauzei, Curtea constată că durata procedurii civile nu satisface cerinţa respectării unui termen rezonabil, instituită de art. 6 alin. 1 din Convenţie.

În consecinţă, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie sub acest aspect.

III. Pretinsa încălcare a art. 14 raportat la art. 6 şi 8 din Convenţie

Curtea reiterează că art. 14 din Convenţie completează celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei şi ale protocoalelor adiţionale. El nu are o existenţă independentă, ci poate fi invocat numai cu privire la drepturile şi libertăţile pe care acestea le reglementează. Deşi incidenţa art. 14 nu presupune o încălcare a acestor drepturi şi libertăţi – iar astfel poate apărea ca autonom -, aplicarea art. 14 se poate face numai în legătură cu un fapt care intră în sfera de aplicare a unui alt drept apărat de Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, Seria A nr. 94, p. 35, paragraful 71, şi Hotărârea Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei din 18 iulie 1994, Seria A nr. 291-B, p. 32, paragraful 22).

În ceea ce priveşte sfera de aplicare a garanţiei instituite de art. 14 , conform unei jurisprudenţe constante, o diferenţă de tratament are natură discriminatorie dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Mai mult, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit (a se vedea, în acest sens cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1.142, paragraful 42, şi Frette împotriva Franţei, Cererea nr. 36.515/97, paragraful 34, ECHR 2002-I).

Curtea reţine că circumstanţele cauzate cad sub incidenţa art. 6 şi 8 din Convenţie (a se vedea paragrafele 105, 109, 126 şi 131 de mai sus) şi, în consecinţă, art. 14 este aplicabil.

Ea constată că atacurile au fost îndreptate împotriva reclamanţilor datorită originii lor etnice. Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze incendierea locuinţelor reclamanţilor şi nici uciderea unor rude ale acestora. Constată însă că originea etnică a reclamanţilor pare a fi fost decisivă în durata şi modul de soluţionare a cauzei de către instanţele naţionale după ratificarea Convenţiei de către România. Reţine în continuare existenţa remarcelor discriminatorii repetate, formulate de către autorităţi pe tot parcursul soluţionării cauzei al cărei obiect cădea în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, prin respingerea capetelor de cerere privind acordarea de despăgubiri aferente distrugerii bunurilor mobile şi a pieselor de mobilier, precum şi respingerea cererii de acordare de daune morale în urma distrugerii locuinţelor reclamanţilor.

În ceea ce priveşte Decizia din 24 februarie 2004, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 25 februarie 2005, considerentele reducerii cuantumului daunelor morale priveau în mod direct caracteristicile etniei reclamanţilor.

Curtea constată că Guvernul nu a prezentat nici o justificare a diferenţei de tratament aplicat reclamanţilor şi, în consecinţă, constată o încălcare a art. 14 din Convenţie, raportat la art. 6 şi 8.

Hotărârea nr. 2 definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Moldovan şi alţii împotriva României din 12 iulie 2005(cererile nr. 41.138/98 şi 64.320/01) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  317 din 10 aprilie 2006

Lasă un răspuns